Inconștientul cognitiv. Modele teoretice, suport experimental și aplicații [2 ed.]

Citation preview

COLLEGIUM Psihologie

Seria Collegium. Psihologie este coordonată de Adrian Neculau.

ADRIAN OPRE este profesor universitar la Catedra de Psihologie a Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, titular al cursurilor „Psihologie cognitivă”, „Consiliere psihologică: programe de inter­ venţie cognitiv‑comportamentală”, „Personalitatea: diagnoză şi intervenţie” şi preşedintele Asociaţiei de Ştiinţe Cognitive din România. Prezidează Comisia de Psihologie Educaţională, Consiliere Şcolară şi Vocaţională din cadrul Colegiului Psihologilor din România, Comisia de Ştiinţe Sociale, Politice şi Administrative din cadrul ARACIS şi este vicepreşedinte al Comisiei Speciale de acre­ ditare a programelor de perfecţionare a personalului didactic preuniversitar. Este membru al unor asociaţii ştiinţifice şi profesionale naţionale şi internaţionale (Asociaţia Română de Terapie Cognitiv­ ‑Comportamentală, Societatea Europeană de Psihologie Cognitivă, Asociaţia Europeană pentru Terapie Comportamentală şi Cognitivă etc.) şi director coordonator al mai multor proiecte/granturi naţionale şi internaţionale de cercetare şi dezvoltare. Alături de formarea acade­mică iniţială, finalizată la nivel doctoral în cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai”, a beneficiat de stagii de formare şi cercetare la universităţi prestigioase din Statele Unite şi Europa. Până în prezent, a publicat în calitate de autor, coautor şi/sau coordonator 10 cărţi de specialitate (dintre care menţionăm: Inconştientul cognitiv, percepţia subliminală şi memoria implicită, 2002; Introducere în teoriile personalităţii, 2003, ediţia a II‑a, 2006) şi peste 60 de articole ştiinţifice în reviste naţionale şi internaţionale. © 2012 by Editura POLIROM Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multi­plicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului repre­zintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare. Foto copertă: © Rolffimages/Dreamstime.com www.polirom.ro Editura POLIROM Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15‑728 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: OPRE, ADRIAN Inconştientul cognitiv: modele teoretice, suport experimental şi aplicaţii / Adrian Opre. – Ed. a 2‑a, rev. – Pref. de Mircea Miclea. – Iaşi: Polirom, 2012 Bibliogr. ISBN print: 978‑973‑46‑2329‑7 ISBN ePub: 978‑973‑46‑2609‑0 ISBN pdf: 978‑973‑46‑2610‑6 I. Miclea, Mircea (pref.) 159.964.2 615.851.1 159.964.2:659.1 Printed in ROMANIA

Prefaţă de Mircea Miclea Ediţia a II‑a revăzută şi adăugită

POLIROM 2012

Părinţilor mei Crăciun şi Anica

Cuprins Prefaţă (Mircea Miclea)................................................................................. 11 Notă la ediţia a doua................................................................................... 13 Cuvânt către cititor...................................................................................... 15 Introducere.............................................................................................. 19 Capitolul 1. Problematica inconştientului în paradigmele psihologiei contemporane....................................................................... 23 1.1. Perspectiva psihanalitică asupra inconştientului............................................. 24 1.1.1. Modelul topografic....................................................................... 26 1.1.2. Modelul structural....................................................................... 27 1.1.3. Teoria relaţiilor obiectuale............................................................. 29 1.1.4. Psihologia Eului.......................................................................... 30 1.1.5. Compararea modelelor psihanalitice................................................. 30 1.2. Perspectiva cognitivă asupra inconştientului..................................................31 1.2.1. Teoria „Global Workspace”............................................................ 33 1.2.2. Teoria neodisociaţionistă............................................................... 35 1.3. Integrarea modelelor psihanalitice şi cognitiviste........................................... 36 1.4. Perspectiva psihobiologică asupra inconştientului........................................... 37 Capitolul 2. Problematica inconştientului cognitiv............................................. 42 2.1. Percepţia implicită................................................................................ 44 2.1.1. Percepţii implicite fiziologice.......................................................... 44 2.1.1.1 Percepţia subliminală........................................................ 44 2.1.1.2. Percepţia parafoveală......................................................... 46 2.1.1.3. Apărarea perceptuală......................................................... 49 2.1.1.4. Atenţia selectivă.............................................................. 52 2.1.1.5. Alterări hipnotice ale percepţiei............................................ 54 2.1.2. Percepţii implicite disfuncţionale...................................................... 58 2.1.2.1. Alterări perceptuale în sindroamele neuropsihologice.................. 58 2.1.2.2 Alterări perceptuale în sindroamele funcţionale......................... 60

2.2. Memoria implicită................................................................................ 64 2.2.1. Amorsajul repetitiv....................................................................... 67 2.2.2. Deprinderile.............................................................................. 74 2.2.3. Reflexele condiţionate................................................................... 74 2.2.4. Memorii implicite biologice............................................................ 75 2.2.4.1. Sistemul mnezic corporal .................................................. 75 2.2.4.2. Sistemul mnezic imunitar .................................................. 76 2.2.4.3. Sistemul mnezic reproductiv................................................ 78 2.2.5. Teorii explicative ale disociaţiei explicit/implicit în memorie.................... 79 2.3. Învăţarea implicită ............................................................................... 83 2.3.1. Forme şi particularităţi ale învăţării implicite...................................... 83 2.3.2. Învăţarea implicită şi conştienţa ...................................................... 85 2.3.2.1. Paradigme uzuale în cercetarea asupra învăţării secvenţiale incidentale ...................................................... 90 2.3.2.2. Evaluarea conştientizării cunoştinţelor secvenţiale şi implicaţiile ei asupra datelor experimentale .......................... 91 2.4. Gândirea implicită................................................................................ 94 Capitolul 3. Reconsiderarea diversităţii fenomenelor inconştiente........................ 97 3.1. Diferenţierea fenomenelor cognitive implicite............................................... 97 3.2. Implicaţii ale inconştientului cognitiv asupra modelelor clasice ale personalităţii......................................................................... 99 3.3. Reconceptualizarea inconştientului.............................................................101 3.3.1. Inconştientul motivaţional............................................................. 102 3.3.2. Inconştientul emoţional................................................................ 104 Capitolul 4. Percepţia subliminală. Clarificări teoretico‑metodologice................... 109 4.1. Modalităţi de generare a stimulilor subliminali.............................................. 111 4.1.1. Expunerile de scurtă durată............................................................ 111 4.1.2. Mascarea..................................................................................112 4.2. Modalităţi de confirmare a percepţiilor subliminale........................................114 4.2.1. Evaluarea conştientizării prin introspecţie...........................................115 4.2.2. Evaluări comportamentale ale conştienţei...........................................116 4.2.3. Testele de memorie implicită în evaluarea percepţiei implicite...................118 4.3. Conştient şi inconştient în percepţie.......................................................... 121 4.3.1. Paradigma disocierii sarcinilor....................................................... 122 4.3.2. Criteriul diferenţei calitative.......................................................... 122 4.3.3. Paradigma disocierii proceselor...................................................... 124

4.4. Nivelul de procesare în percepţiile implicite; activarea semantică subliminală...... 125 4.5. Modificări comportamentale prin stimulare subliminală.................................. 130 4.6. Emoţii induse subliminal....................................................................... 133 4.6.1. Relaţia cogniţie inconştientă – emoţie............................................... 134 Capitolul 5. Investigaţii proprii asupra percepţiilor implicite................................ 137 5.1. Evaluarea impactului amorsajului subliminal cu ajutorul probelor de memorie implicită........................................................................... 137 5.1.1. Studiul 1: sensibilitatea probelor implicite şi explicite de memorie la amorsajul subliminal................................... 138 5.1.2. Studiul 2: evaluarea amorsajului subliminal prin proba identificării perceptive.................................................... 140 5.1.3. Studiul 3: evaluarea amorsajului subliminal prin proba de decizie lexicală........................................................ 146 5.2. Percepţia parafoveală şi rapiditatea citirii.................................................... 152 5.2.1. Studiul 1: efectele percepţiei parafoveale şi ale contextului semantic propoziţional asupra fluenţei în citire............................................... 154 5.2.2. Studiul 2: circularitatea percepţiei parafoveale................................... 160 5.3. Emoţii implicite. Mărturii experimentale asupra relaţiei cogniţiilor inconştiente cu experienţele emoţionale........................................ 163 5.3.1. Studiile 1 şi 2: testarea ipotezei răspunsului distorsionat....................... 163 5.3.2. Studiul 3: particularităţile conduitei perceptive la subiecţii anxioşi........... 165 5.3.3. Studiul 4: efectele contextului semantic şi ale celui emoţional asupra calităţii comportamentului perceptiv........................................ 176 Capitolul 6. Aplicaţii clinice ale stimulării subliminale ....................................... 187 6.1. Fobia simplă: tablou clinic, etiopatogenie şi tratament .................................. 187 6.2. Terapia fobiei prin stimuli subliminali ...................................................... 193 6.2.1. Activarea psihodinamică inconştientă .............................................. 193 6.2.2. Desensibilizarea progresivă prin stimuli subliminali ............................. 194 6.2.3. Studiu experimental: evaluarea eficienţei stimulilor subliminali în remiterea simptomatologiei fobice ................................. 195 Capitolul 7. Impactul publicitar al stimulilor subliminali ..................................... 205 7.1. Simpla expunere subliminală ................................................................. 206 7.2. Condiţionarea afectivă subliminală .......................................................... 207 7.3. Studiu experimental: eficacitatea simplei expuneri subliminale comparativ cu cea a condiţionării afective subliminale în modificarea atitudinilor ................ 208 7.3.1. Experimentul 1 .......................................................................... 211

7.3.2. Experimentul 2 ......................................................................... 213 7.3.3. Experimentul 3 ......................................................................... 215 Capitolul 8. Concluzii şi prefigurări .............................................................. 221 Anexe..................................................................................................... 233 Glosar ................................................................................................... 245 Bibliografie.............................................................................................. 251

Prefaţă În funcţionarea mentală, inconştientul este mai degrabă regula decât excepţia. Majoritatea mecanismelor prin care percepem, gândim, inventăm, producem componente motorii sau de autoreglaj sunt inconştiente, adică inaccesibile introspecţiei şi, adesea, nonatenţionale. Suntem conştienţi mai degrabă de produsele activităţilor mentale decât de mecanismele lor subiacente. Conştiinţa este o achiziţie târzie în evoluţia filogenetică. Ea este o resursă rară şi, ca orice resursă de acest fel, trebuie folosită cu maximă parcimonie. Aşa cum nu tăiem lemne cu bisturiul, nici nu implicăm conştienţa în mecanismele care se pot desfăşura inconştient. Inconştientul este, în mare măsură, scriitorul destinului nostru, ca indivizi şi ca specie. Atitudinea psihologiei faţă de fenomenele inconştiente a fost contradictorie. Psihanaliştii au supralicitat uneori inconştientul până la delir, ajungând să‑l polueze cu tot felul de pulsiuni, instincte ale morţii, arhetipuri, animus şi anima, mitologii antice etc. Dimpotrivă, experimenta­ liştii, în primele decenii de dezvoltare a psihologiei, au fost excesiv de critici, mergând până la repu­dierea lui. Întrucât ştiinţa experimentală trebuia să se limiteze la cercetarea fenomenelor măsu­rabile şi observabile, iar inconştientul era greu de observat şi măsurat, el a fost pus între paranteze şi ignorat de cercetători. A fost nevoie de o schimbare majoră în psihologie – prin apariţia paradigmei cognitive – şi de maturizarea neuroştiinţelor pentru ca inconştientul să‑şi dobândească în planul cercetării un loc central asemănător cu cel pe care îl ocupă în planul vieţii noastre. Oricum, când fetişizat, când ignorat, inconştientul a fost întotdeauna important pentru a înţelege dinamica cercetărilor psihologice. Cartea domnului Adrian Opre este o remarcabilă monografie asupra mecanismelor mentale inconştiente. Ea aduce, în primul rând, o mare rigoare metodologică şi clarificări conceptuale într‑un domeniu în care ambiguitatea, inflaţia terminologică, conjectura neacoperită de date sunt adesea la ele acasă. Lucrarea este un ghid util pentru toţi cei care doresc să studieze în profunzime inconştientul, oferind în acelaşi timp câteva reguli de igienă metodologică de care trebuie să ţină seama toţi cei care, chiar dacă nu produc, măcar consumă literatură dedicată inconştientului. Riguroasă, plină de acribie profesională, cartea nu va plăcea celor care discută despre inconştient doar pentru a‑şi alimenta propriile fantasme, propriul delir structurat. În al doilea rând, lucrarea domnului Opre deschide orizontul unor aplicaţii de mare anvergură, prin utilizarea stimulării subliminale (a stimulării nonatenţionale, inaccesibile introspecţiei), în tratarea anxietăţii şi în reclamă. Rezultatele obţinute deja de autor, care au făcut şi obiectul unei teze de doctorat, sunt promiţătoare şi pline de consecinţe. În fine, cartea de faţă este expresia unui stil de a face cercetare psihologică la Catedra de Psihologie din Cluj: cu rigoare, cu metodă şi cu consecinţe aplicative. Ea este expresia unei şcoli, dar şi una dintre marile ei reuşite. Prof. univ. dr. Mircea Miclea

Notă la ediţia a doua Având în vedere aprecierile şi recunoaşterea de care s‑a bucurat la prima apariţie această lucrare (Premiul Academiei Române, 2002), dar şi timpul scurt în care s‑a epuizat, am decis reeditarea ei. Au trecut zece ani de la ediţia întâi; între timp, numeroase alte cercetări au continuat să sondeze în spaţiul abisal al vieţii noastre psihice. Rezultatele lor au reconfirmat modele descriptiv‑explicative clasice sau au adus răsturnări interpretative semnificative. Iată aşadar încă un motiv important care ne‑a convins să revedem analitic şi să completăm textul iniţial. Valoarea noilor descoperiri şi explicitări, alăturată unor schimbări calitative ale grilei de lectură din partea autorului, ne‑au îndemnat să operăm o serie de schimbări. Astfel, dincolo de actualizarea modelelor teoretico‑experimentale şi a interpretărilor din domeniu, am recurs la o extindere şi o reorganizare a lucrării. Aceste modificări s‑au concretizat astfel: elaborarea unui capitol special destinat analizei temelor de controversă perenă din domeniu; reconceptuali­ zarea varietăţii experienţelor inconştiente, astfel încât noua accepţiune să înglobeze atât componentele cognitive, cât şi pe cele motivaţional‑afective; reunirea într‑un capitol distinct a studiilor experimentale proprii etc. În plus, în cadrul capitolelor preexistente am încorporat şi analizat şi unele fenomene psihice netratate în prima ediţie, dar care, conform noilor modelări, pot fi circumscrise de aceeaşi sintagmă: inconştientul cognitiv. Toate aceste actuali­ zări sunt expuse atât în prezentarea sintetică a structurii volumului pe care am realizat‑o în „Cuvânt către cititor”, precum şi în capitolul final destinat concluziilor şi prefigurărilor. Mulţumesc Editurii Polirom pentru invitaţia adresată, dar şi pentru sprijinul constant şi profesionist acordat în reeditare. Autorul

Cuvânt către cititor Volumul de faţă este expresia strădaniei noastre de a le oferi cititorilor o analiză teoretică, experimentală şi aplicativă a fascinantei lumi a inconştientului. Lucrarea se adresează spe­ cialiştilor (cercetători şi cadre didactice) şi deopotrivă studenţilor în psihologie, ajutându‑i să îşi adâncească cunoaşterea fenomenelor cognitive inconştiente. Ea constituie, în acelaşi timp, un ghid util psihologilor practicieni preocupaţi de valorificarea potenţialului proceselor psihice inconştiente în optimizarea strategiilor profilactice, psihoterapeutice şi publicitare. Presupunând că majo­ritatea acestora cunosc conceptele şi tezele fundamentale ale paradigmelor psihanalitice şi cognitive, în elaborarea discursului am evitat pe cât posibil redundanţa detalierii şi a reiterărilor. Am venit însă în întâmpinarea acelora care, mai puţin familiarizaţi cu paradigma şi aparatul conceptual al ştiinţelor cognitive, vor găsi, sperăm noi, util glosarul ce încheie acest volum. În plus, am încercat, ori de câte ori am considerat necesar, dar respectând proporţiile spaţiului alocat, să inserăm în conţinutul capitolelor definiţii, explicaţii şi sinonimii pentru conceptele utilizate, ţintind sporirea accesibilităţii acestora. Prezentăm în cele ce urmează, succint, structura discursului nostru. Lucrarea cuprinde opt capitole. Capitolul 1 include o trecere în revistă a principalelor abordări ştiinţifice ale inconştientului: psihanalitice, cognitive şi psiho‑biologice. Atenţia noastră s‑a centrat pe identificarea elementelor de diferenţiere, dar, mai cu seamă, a celor de convergenţă dintre modelele ce aparţin aceleiaşi şcoli şi/sau a celor care emerg din paradigme teoretice sensibil diferite. Restrângând apoi, gradual, extensiunea abordării în capitolul 2, cel mai amplu, ne‑am focalizat exclusiv asupra modelului cognitiv informaţional al inconştientului. În acest sens, am examinat patru categorii de fenomene psihice pe care le circumscrie actualmente sintagma „inconştient cognitiv”: percepţia, memoria, învăţarea şi gândirea implicită. Subcategoriile acestora au făcut obiectul unei analize teoretico‑experimentale cu accent prioritar pe rezultatele şi interpretările unor studii recente. În capitolul 3 am supus dezbaterii o serie de probleme ce persistă încă şi nasc controverse între cercetătorii din domeniu. Aici am discutat atât aspectele ce ţin de dificultăţile de decelare între diferitele fenomene inconştiente, cât şi necesitatea reconceptualizării inconştientului prin integrarea componentelor cognitive cu cele motivaţionale şi afective. Din marea varietate a acestor fenomene inconştiente l‑am decupat apoi pe cel al percepţiei subliminale. Acesta a constituit în fapt fenomenul central al investigaţiilor noastre teoretice şi experimentale pe o perioadă extinsă de timp, motiv pentru care i‑am acordat preferenţial maximă atenţie în cadrul a două capitole distincte, 4 şi 5. Aici, generalitatea caracteristică primelor trei capitole a fost substituită de profunzimea şi rigoarea investigaţiilor experimentale. În fapt, însăşi tehnicitatea limbajului adoptat sugerează adâncirea nivelului de analiză. În capitolul 4, strategiile prin care am abordat subiectele sunt, în totalitate, dovezi

16

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

ale eforturilor diverşilor cercetători de a întâmpina cele mai frecvente întrebări adresate studiilor ce sondează percepţia subliminală. Reiterând mai întâi particularităţile şi constrânge­rile procedu­ rale de cercetare, am lărgit apoi, treptat, analiza asupra unor chestiuni viu disputate în studiile de ultimă oră. Astfel, au făcut obiectul examinărilor teme precum: modalităţile de generare şi confirmare obiectivă a experienţelor de percepţie subliminală, diferenţierea conştient‑inconştient în percepţie, nivelul de prelucrare a stimulilor subliminali, impactul comportamental al stimulării subliminale, posibilitatea inducerii unor emoţii prin stimuli subliminali etc. În capitolul 5 am reunit o serie de studii experimentale proprii care reflectă eforturile noastre de a contribui la reducerea numărului de necunoscute ale domeniului de interes. Ele prezintă demersul, rezultatele şi interpretările unor cercetări fundamentale derulate în Laboratorul de Psihologie Cognitivă de la Cluj. Capitolele 5 şi 6 fac dovada dorinţei noastre de a extinde investigarea fenomenului dincolo de artificialitatea laboratorului, pentru a testa relevanţa ecologică a stimulărilor subliminale. Opţiunea pentru cele două domenii, clinic şi publicitar, este justificată de numărul mare de studii care şi‑au propus să evalueze utilitatea stimulilor subliminali în psihoterapie şi reclamă. La apariţia primei ediţii a acestui volum au contribuit o serie de oameni cărora doresc să le mulţumesc pe această cale. Pe profesorii Ioan Radu şi Mircea Miclea, dascălii şi mai apoi colegii mei, i‑am simţit alături atât prin valoroasele lor sugestii, dar mai cu seamă prin căldura îndemnurilor de a desăvârşi ceea ce mi‑am propus. William Hirst, director al McDonnell Program for the Advancement of Psychology in Romania, mi‑a oferit şansa unor foarte utile stagii de cercetare în universităţi de renume din Statele Unite şi Europa. Elizabeth Loftus şi Anthony Greenwald, profesori la Washington University (Seattle), au fost nu doar nişte gazde academice minunate, ci şi „sfetnicii” mei ştiinţifici preferaţi. Dialoguri lămuritoare şi sugestii de înaltă utilitate am avut bucuria să le primesc de la: Morris Moscovitch (profesor la University of Toronto), Matthew Erdelyi (profesor la City University of New York), Larry Jacoby (profesor la Washington University, St. Louis), Carlo Umilta (profesor la Universitŕ di Padova) etc. În marea lor majoritate, studiile experimentale proprii incluse în acest volum (vezi capito­ lele 5, 6 şi 7) au constituit parte integrantă a tezei în baza căreia autorul a obţinut titlul de doctor în psihologie. Desigur, pentru această ediţie, analiza rezultatelor acestor investigaţii personale a fost actualizată prin raportare la modele teoretice şi date experimentale recente. Pe parcursul programului doctoral, multe dintre aceste investigaţii şi rezultatele lor au fost prezentate oral şi/sau transmise în variantă scrisă (în vederea evaluării) unor colective de profesori şi cercetători din diverse universităţi nord‑americane şi vest‑europene. Aceştia au primit ulterior şi o variantă în limba engleză a formei finale a tezei. La data susţinerii publice a disertaţiei, ei au remis comisiei de evaluare aprecierile şi observaţiile lor. Inserăm în cele ce urmează câteva decupaje din aceste referate ştiinţifice. Pentru a nu denatura sensul remarcilor formulate de referenţi, am ales să păstrez varianta în limba engleză. I have read Adrian Opre’s Doctoral thesis on subliminal stimulation and found it excellent. It makes a worthy contribution to the literature on non‑conscious cognitive processing. Of all the experiments, I found those on anxiety the most cohesive and original. The demonstration that the same stimuli have consistently different effects on perception of threatening (emotional) words in anxious and non‑anxious people is truly impressive… …overall, the number, variety, originality, and relevance of the studies make this one of the best theses I have read in a long time… My impression is that it compares favorably

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

17

with theses at my own University and other major universities in North America. Adrian Opre and his supervisors are to be commended. I also encourage him to publish these studies in journals that are easily accessible to the wider scientific community. Morris Moscovitch, Professor of Psychology, University of Toronto, Canada * I have read Adrian Opre’s PhD dissertation and found it a master piece of work. He explored the topic of subliminal stimulation in a variety of different settings: a) theoretical, b) cognitive and empirical, c) clinical, and d) practical. From his careful work to establish the extent to which subliminaly‑presented material is processed, to his case studies of clinical intervention, to his investigation of the implications of his work for advertising, Mr. Opre offers ground‑breaking and important research... Mr. Opre will be able to mine the research in his dissertation for a long time, producing, I am sure, several important papers. William Hirst, Professor of Psychology, New School University, New York, USA * The entire program of work is remarkably broad in its scope. The way in which Mr. Opre’s program is most ambitious in its combining cognitive and clinical interests in unconscious cognition… I found the perceptual defense results presented in empirical part of the thesis to be especially noteworthy. These results seem clearer than most previously published research of which I am aware. If this paradigm has the capability of repeatedly producing results of the same clarity it could be very useful in providing clarity to this area of research – one that has been marked by controversy for about 50 years. Anthony G. Greenwald, Professor of Psychology, University of Washington, Seattle, USA * I have read parts of the PhD dissertation by Adrian Opre, entitled „Subliminal stimulation: Applications in psychotherapy and advertisement”. The thesis is very comprehensive, covering a wide range of topics, including the Unconscious, models of mental behavior (such as the psychoanalytic and the cognitive models), implicit memory, and more. In this thesis he has provided a very good drawing together of a disparate literature, that readers will find quite useful...

18

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

In addition to the useful reviews of literature, Opre presents some interesting new experiments... these are good studies, and the dissertation is something he can be proud of… Elizabeth Loftus, Professor of Psychology, University of Washington, Seattle, USA * I am very impressed by Mr. Opre work. Clearly, he has read the most important papers that have been concerned with subliminal perception, and has an excellent understanding of those papers. The thesis points toward new, interesting directions for further research. The experiments in the thesis were carefully done and returned interesting results… I have only one complaint… some of the experiments seem to raise more questions than they answer. Of course, that is a characteristic of good research. In sum, this thesis impresses me as an excellent one… Larry L. Jacoby Washington University, St. Louis, USA * I have read Adrian Opre’s dissertation „Subliminal stimulation: Applications in psychotherapy and advertisement”. My general impression is very favorable. It is a very nice piece of scientific work in which the (many) strengths far outweigh the (few) weaknesses. I am sure that Mr. Opre’s dissertation would earn a PhD in any major university in Europe or in the United States. …the weaknesses, in my opinion, are to be found just in the first part of the dissertation… although he has a paragraph with the title „The psychobiology of the unconscious”, in fact he says very little about the neuropsychology of consciousness. As for the strengths of his dissertation, in my opinion the major one is to be found in the fact that all the experiments were well devised and well conducted, and the results were competently analyzed. I was particularly (and favorably) impressed by the experiment in which he investigated the effects of polysemous words by manipulating the perceptual context and the emotional context and by varying the level of anxiety of the participants… Carlo Umiltŕ Professor of Neuropsychology University of Padova, Italy Ţin, de asemenea, să le mulţumesc tuturor acelora care au fost alături de mine, fie în procesul de elaborare a studiilor experimentale, fie la verificarea şi corectarea textelor elaborate. Menţionez aici nominal pe aceşti oameni minunaţi: Corina Cotor, Alina Dan, Dana Dumulescu, Veronica Moiş, David Opriş, Liliana Opriş, Mirela Ormenişan‑Calbază, Dana Pop, Radu Stănciulescu, Gabriel Vonaş. În fine, dar nu în ultimul rând, tainic şi deopotrivă foarte prezent în spatele acestei lucrări, stau răbdarea, dragostea şi suportul soţiei şi ale celor doi copii, alături de darul şi truda părinţilor mei. Tuturor le mulţumesc. Autorul

Introducere Pentru mai bine de un secol, pe tărâmul psihologiei ştiinţifice, enigmele inconşti­ entului au constituit sursa unor vii controverse. Oricine îşi propune astăzi să studieze adâncurile misterioase ale psihicului se va confrunta, încă de la început, cu o mare varietate de teorii, concepte, definiţii, atitudini şi, mai ales, întrebări. Va fi întâmpinat, mai mult sau mai puţin prietenos, de noţiuni precum: subconştient, inconştient, Id, instincte, dorinţe ascunse, represie, procesări cognitive preatenţionale, percepţie, memorie şi învăţare implicită, nivel de procesare etc. O atare bogăţie conceptuală va naşte în mintea multora o firească îndoială: „Să fie oare inconştientul o realitate psihică sau e doar o construcţie metaforică?”. Răspunsul la această întrebare este mult prea delicat şi îi va conduce cu siguranţă la nenumărate alte întrebări: „Care este natura proceselor inconştiente?”; „În ce relaţie sunt acestea cu cele conştiente?”; „Cât de adânc este prelucrată informaţia percepută inconştient?”; „Pot fi oare induse modificări comportamentale prin stimuli subliminali?” etc. Iată numai câteva dintre nenumăratele întrebări ce se pot ivi în mintea celor dornici să aprindă făclii în străfundurile psihicului uman. Lucrarea de faţă este expresia efortului de a răspunde la asemenea întrebări. Ea îşi propune: 1) să creioneze un model integrativ şi coerent al inconştientului prin apro­ pierea concepţiei psihanalitice de datele psihologiei cognitive şi ale psihobiolo­giei; 2) să sistematizeze, în vederea unei mai bune diferenţieri, fenomenele inconşti­entului cognitiv; 3) să ofere o reconceptualizare a inconştientului conformă celor mai recente accepţiuni; 4) să inventarieze cerinţele metodologice specifice investi­gării percepţiilor inconştiente; 5) să releve experimental principalele caracteristici ale percepţiei sublimi­ nale; 6) să dezvolte proceduri de eficientizare a impactului stimu­lilor subliminali; 7) să evalueze eficacitatea terapeutică şi publicitară a mesajelor subliminale. O incursiune în istoria psihologiei ne demonstrează perenitatea interesului pentru elucidarea proceselor inconştiente, în general, şi a percepţiei inconştiente, în particu­ lar. Cei mai mulţi îl consideră pe Freud ca fiind „descoperitorul” inconştientului. Cu toate acestea, o analiză mai atentă a literaturii de specialitate ne va dezvălui o diferenţă limpede între tezele generale privind inconştientul şi ideile specifice încorporate în termenul psihanalitic „inconştient”. Distincţia conceptuală dintre procesele mentale conştiente şi cele inconştiente s‑a bucurat de o lungă şi relativ necontroversată istorie

20

INTRODUCERE

care începe cu mult înaintea instituirii psihologiei experimentale. În lucrarea sa retrospectivă The Unconscious before Freud, Whyte notează faptul că geneza acestei distincţii îi aparţine lui Descartes. Prin urmare, trebuie să acceptăm că o serie de teze privind importanţa proceselor inconştiente precedă considerabil teoria lui Freud. De altfel, cu circa 200 de ani înainte de Freud, în Noi eseuri asupra intelectului omenesc, Leibniz face referiri foarte pertinente cu privire la rolul inconştientului în direcţionarea comportamentului. El afirmă că „există sute de indicii care ne conduc spre concluzia că, în fiecare moment, organismul uman realizează o infinitate de percepţii neacompaniate de conştienţă sau reflecţie” şi că „alegerile pe care le facem noi ca urmare a acestor stimulări insensibile ne ajută să ne găsim o direcţie a mişcărilor mult mai confortabilă decât oricare alta” (Leibniz, 1704/1981, 2003). Psihologii experimentalişti de la sfârşitul secolului al XIX‑lea, precum James şi Ebbinghaus, au fost foarte restrictivi, excluzând procesele inconştiente din investigaţia ştiinţifică. Prima mărturie experimentală privind fenomenul percepţiei subliminale ne este oferită de către filozoful C.S. Peirce şi studentul său Joseph Jastrow în 1884. Ei au fost interesaţi de ceea ce se întâmplă când diferenţa dintre doi stimuli este redusă sub ceea ce Weber şi Fechner au definit a fi pragul senzorial diferenţial. Rezultatele lor, confirmate de studii ulterioare (vezi Adams, 1957), oferă o primă validare ştiinţifică a percepţiei subliminale. În perioada psihanalitică s‑a încercat o explicitare detaliată a fenomenelor inconştiente, inclusiv a celor perceptive. Neajunsul a constat însă în dificultatea operaţionalizării conceptelor introduse de Freud, ceea ce a făcut anevoioasă cercetarea experimentală. Cu toate acestea, pot fi menţionate două studii, Stroh, Shaw şi Washburn (1908) şi Coover (1917), care au avut o contribuţie notabilă la elucidarea fenomenului. Chestiunea spinoasă a inconştientului a fost ulterior evitată pentru o bună perioadă de timp, odată cu instaurarea behaviorismului ca paradigmă dominantă în psihologie. Epoca behavioristă a pus în umbră nu doar procesele inconştiente, ci chiar şi pe cele conştiente, reducând investigaţia psihologică la studiul relaţiei stimul‑răspuns. Descătu­ şarea din lanţurile constrângerilor impuse de behaviorişti vine spre sfârşitul anilor ’40, odată cu reproşurile aduse acestei abordări de către o serie de psihologi (McGinnies, 1949; Bruner, Postman şi 1947). Noua orientare, intitulată „New Look”, atrage atenţia asupra rolului factorilor cognitivi în procesul perceptiv. Deşi curentul nou‑apărut dă o replică puternică gândirii behavioriste, el nu reuşeşte totuşi să ofere suficient suport experimental privind impli­ carea proceselor inconştiente în percepţie. Trebuie însă recunoscut faptul că, datorită lui, începând cu anii ’50, interesul pentru fenomenele inconştiente a sporit consi­ derabil. Este perioada în care psihologia cognitivă se impune în competiţia cu celelalte paradigme. Rezistenţa la reintroducerea termenului „inconştient”, în parte compromis de către psihanalişti, a fost zădărnicită prin utilizarea altor noţiuni precum: preconştient, preatenţional sau precognitiv. În acest context, Matthew Erdelyi (1974) iniţiază un al doilea „New Look”, prin care încearcă să identifice conexiunile teoretice dintre

INTRODUCERE

21

concepţiile psihanalitice şi cele cognitiviste asupra inconştientului. Anthony Greenwald (1992) apreciază efortul lui Erdelyi, dar consideră că nici acest al doilea proiect nu a adus premisele necesare pentru interpretările psihodinamice ale influenţelor inconştiente asupra percepţiei sau raţionamentelor. Ca atare, Greenwald lansează al treilea „New Look”, pe care îl consideră un veritabil suport pentru o viziune intuitivă asupra cogniţiei inconştiente mult mai simplă decât cea oferită de modelul sofisticat al psihanalizei. Modelul propus de Greenwald înglobează perspectivele cognitive contemporane asupra fenomenelor inconştiente şi este puternic susţinut de rezultatele unor investigaţii experimentale foarte riguroase. Am subscris şi noi acestui angajament, fapt ce poate fi uşor desprins din particularităţile majorităţii investigaţiilor experimentale incluse în acest volum.

Capitolul 1

Problematica inconştientului în paradigmele psihologiei contemporane La începutul mileniului al treilea, problematica inconştientului se dovedeşte a fi la fel de actuală ca şi la începutul secolului XX. Motivul îl constituie în primul rând diferenţele, uneori sensibile, de abordare şi interpretare a acelor fenomene pe care psihologii aparţinând diferitelor şcoli le atribuie vieţii mentale inconştiente. Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea faptul că ultimele decenii au relevat, tot mai frecvent, convergenţe neaşteptate între rezultatele investigaţiilor unor cercetători aparţinând unor angajamente paradigmatice considerate adesea incompatibile. Astfel, de exemplu, teoria psihanalitică clasică şi cea cognitivistă, tradiţional privite ca orientări diametral opuse, se întâlnesc acum tot mai frecvent în spaţii comune ale inconştientului. Acestora li se adaugă psihobiologia, care ne oferă o serie de modalităţi de confirmare obiectivă a asumpţiilor lansate de primele două. Tocmai din acest motiv, am considerat nimerit ca, înainte de a ne adânci în detaliile vizând procesele perceptive inconştiente, să purcedem mai întâi la un pelerinaj pe domeniile acestor trei paradigme. Importanţa unei asemenea incursiuni este dovedită prin parcurgerea literaturii de specialitate care evidenţiază că aceste abordări domină cercetarea modernă asupra inconştientului. Sunt descrise deosebirile, dar şi asemănările dintre perspecti­vele psihodinamice şi cele cognitiviste, precum şi atenţia pe care fiecare o acordă compe­tenţelor cognitive şi emoţionale înnăscute. Modelele teoretico‑experimentale ale celor două paradigme vor fi secondate şi susţinute de rezultatele remarcabile ale investigaţiilor psihobiologice. Intenţia noastră, declarată deja prin unul dintre obiectivele lucrării, este aceea de a testa posibilitatea elaborării unui model integrativ şi coerent al inconştientului care să îmbine aspectele pur cognitive cu cele afectiv‑motivaţionale şi psihofiziologice. Privind retrospectiv, sesizăm că nu a fost nicidecum uşor să convingi comunitatea ştiinţifică de faptul că procesele psihodinamice inconştiente ar putea fi studiate apelând la metode şi instrumente obiective de cercetare. Înţelegem acum probabil mai bine decât oricând compromisurile cercetării psihologice din secolul trecut. Uneori a fost constrânsă să recurgă la suprasimplificarea fenomenelor studiate pentru a obţine un control mai riguros al variabilelor, dar a pierdut astfel din ecologicitate. Alteori le‑a studiat în toată

24

INCONŞTIENTUL COGNITIV

complexitatea lor, dar a făcut concesii în ceea ce priveşte exactitatea măsurătorilor. Venind în întâmpinarea unor atare neajunsuri, în prezenta lucrare ne‑am propus elaborarea unei metodologii investigative care să permită un nivel superior de obiectivizare a varietăţii fenomenelor inconştiente, evitând însă artificialitatea cercetărilor. În acest sens, preluând tezele lansate de figuri marcante ale psihologiei contemporane – precum Erdelyi (1974, 2001), Shevrin et al. (1996), Stein (1997), Ekstrom (2004), Zepf (2007) –, vom încerca să conciliem metodele psihodinamice cu cele cognitive şi neurofiziologice într‑un model compozit şi complementar. Pe această cale, nădăjduim că asumpţiile vădit subiective ale psihologilor clinicieni cu angajament psihanalitic vor fi contrabalansate de metodele cognitive cu grad înalt de obiectivi­tate. În plus, dimensiunea pur psiho­ logică a metodelor psihodinamice şi cognitive va fi completată de cea fiziologică a procedeelor neurobiologice, care sunt indepen­dente de orice inferenţe psihologice.

1.1. Perspectiva psihanalitică asupra inconştientului Cu toate că, într‑o anumită privinţă, multe dintre conceptele şi tezele psihanalitice necesită o actualizare, în alte privinţe unele dintre ele au rezistat cu pertinenţă la testul timpului. În cele ce urmează vom surprinde atât abordările psihanalitice clasice (freudiene), cât şi pe cele neopsihanalitice, încercând apoi o integrare a acestora. Dată fiind importanţa deosebită pentru cercetarea psihologică a ideilor şi proiectelor lansate de mişcarea „New Look”, precum şi relaţia ei cu şcoala psihanalitică, ne este aproape imposibil să le tratăm separat. În plus, extensiile şi replicile date curentului „New Look” iniţial („New Look 1”, 1947‑1950) ne sunt deosebit de utile atât ca repere temporale, dar mai ales ca mărturii ale eforturilor de a apropia gândirea psihanalitică de concepţia cognitivistă. „New Look 1”, program‑replică la gândirea behavioristă iniţiat de către Bruner şi Postman în 1947, a constituit o reacţie vehementă împotriva supraestimării caracte­ rului obiectiv al stimulilor în studiile psihologice asupra percepţiei. În conformitate cu tezele acestui program, percepţia constituie un fenomen interactiv; factorii orga­ nici, precum şi trebuinţele, expectanţele şi mecanismele defensive interacţionează cu inputul senzorial, iar rezultatul acestei interacţiuni îl constituie percepţia. În fapt, „New Look 1” reprezintă o reînsufleţire a perspectivei bartlettiene în psihologie (Bartlett, 1932) care, fiind insuficient de riguroasă din punct de vedere experimen­ tal‑metodologic, a fost abandonată în perioada behavioristă. Deşi suntem tentaţi să asociem numele lui Bartlett cu studiul memoriei, nu trebuie să neglijăm faptul că perspectiva sa constructivistă1 a fost mult mai extins aplicată. Capitolul al doilea al 1. Constructivism – orientare teoretică a cărei teză fundamentală susţine că percepţia nu este un simplu răspuns la stimulare, ci rezultatul unui demers constructiv bazat pe asumpţii cognitive şi operaţii afective.

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

25

lucrării sale fundamentale Remembering conţine exclusiv studii experimentale proprii asupra percepţiei din perspectivă constructivistă, incluzând chiar şi investigaţii asupra percepţiei subliminale. Convingerea sa, elaborată în virtutea rezultatelor cercetărilor personale, este că temperamentul, interesele şi atitudinile pot influenţa procesele şi conţinutul perceptiv. Această concepţie este limpede exprimată în una dintre afirmaţiile sale: „tot ceea ce credem că este obiectiv perceput, în realitate este rezultatul inferenţelor noastre” (apud Erdelyi, 1992). Demn de reţinut este că ceea ce noi numim astăzi tradiţie bartlettiană („New Look 0”) reprezintă în realitate o reînviere a tradiţiei constructiviste continentale căreia i‑a aparţinut şi Freud. Constructivismul freudian are însă câteva particularităţi care îl individualizează în raport cu varianta ortodoxă a acestei orientări. Spre exemplu, Freud era de părere că abordarea constructivistă a percepţiei trebuie să ia în considerare reconstrucţiile emoţional motivate, precum şi pe cele defensive. Ca atare, putem considera că primele două curente „New Look” sau tradiţii constructiviste sunt, în ultimă instanţă, perspective psihodinamice, dar nu neapărat freudiene, asupra percepţiei şi memoriei. Spre deosebire de acestea, „New Look 2” (Erdelyi, 1974) şi îndeosebi „New Look 3” (Greenwald, 1992) sunt reinterpretări cognitiv‑informaţionale ale aceloraşi fenomene, cu o evidentă focalizare pe problematica proceselor inconştiente. Modelul cogniţiei inconştiente, afirmă Greenwald, este evident mai simplu şi mai comprehen­ sibil decât portretul mult prea sofisticat al inconştientului psihanalitic. În plus, continuă el, trebuie să acceptăm faptul că teoria psihanalitică şi problematica inconştientului nu reprezintă unul şi acelaşi lucru şi ar fi mult mai util pentru noi toţi dacă cele două ar fi menţinute, cel puţin teoretic, separat. Din nefericire, în practică lucrurile nu stau tocmai aşa. Numeroşi psihologi clinicieni operează în virtutea acceptării unei cvasi‑ ori chiar complete dependenţe a problematicii inconştientului de modelul psihodinamic. Pentru cel care parcurge lucrările reprezentanţilor mişcării „New Look” este lesne de sesizat faptul că aceştia au preluat în interpretările lor modelul astronomic. În astronomie, când traiectoria previzibilă a unui corp ceresc suferă abateri observabile, abaterea este pusă pe seama unor influenţe ascunse, nedetectabile. Analog, în psiho­ logie, distorsiunile perceptive şi mnezice, aparent inexplicabile, sunt atribuite unor influenţe inconştiente ce scapă introspecţiei. Ca urmare, aceste influenţe sunt deduse, iar investigarea lor se face apelând la metode indirecte de evaluare. Cu toată forţa pe care o poartă în sine conceptul de inconştient, analiza lui reclamă o deosebită delicateţe şi circumspecţie. Una dintre raţiunile acestei precauţii o constituie tendinţa termenului de a căpăta multiple semnificaţii. Acest lucru este dovedit tocmai de varietatea concepţiilor asupra inconştientului. În continuare ne vom concentra, mai întâi într‑o formă contrasă, doar asupra perspectivelor psihanalitice, urmând să reali­ zăm apoi o abordare similară, dar sensibil mai extinsă, din perspectivă cognitivistă. Există patru modelări psihanalitice ale inconştientului. Două aparţin gândirii freudiene clasice, fiind cunoscute ca modelul topografic şi cel structural, iar celelalte

26

INCONŞTIENTUL COGNITIV

două sunt emergenţe ale teoriei relaţionării obiectuale şi, respectiv, ale psihologiei eu‑lui, adică de factură neopsihanalitică. Evitând pe cât posibil redundanţa ideatică, dar şi suprasimplificarea, în cele ce urmează le vom prezenta pe fiecare separat, începând, desigur, cu cele freudiene. Cea mai însemnată contribuţie a lui Freud la studiul inconştientului rezidă în accentul pus pe modalităţile prin care inconştientul ne poate influenţa gândirea şi acţiunile. În lucrările sale A Note on the Unconscious in Psycho‑Analysis (1912/1984) şi The Unconscious (1915/1984), Freud operează bine‑cunoscuta distincţie dintre cele trei accepţiuni ale termenului „inconştient”: prima este descriptivă şi se referă la utilizarea adjectivală a termenului în legătură cu o idee sau un proces; a doua este dinamică şi se referă la rolul activ, cauzal, pe care‑l poate avea inconştientul în deter­ minarea gândurilor, acţiunilor şi simptomelor unui individ; a treia este utilizarea siste­ matică sau topografică ce se referă la un sistem distinct, printre proprietăţile căruia se află şi aceea de a avea un conţinut inconştient atât în sens descriptiv, cât şi dinamic.

1.1.1. Modelul topografic Modelul topografic propune o divizare tripartită a psihicului, după cum urmează: conştient, preconştient şi inconştient. Sistemul conştient reuneşte toate cunoştinţele introspectiv‑accesibile subiectului la un moment dat. Informaţiile, potenţial disponibile subiectului, dar temporar absente din spaţiul conştienţei, constituie sistemul pre­ conştient. Aceste conţinuturi pot însă deveni conştiente dacă individul depune un efort în acest sens. Regulile şi operaţiile care guvernează aceste două sisteme sunt similare, ca atare, navigarea informaţiilor de la un sistem la altul este liberă şi reclamă un efort mental relativ redus. Acesta este motivul pentru care Freud integra adeseori cele două sisteme în unul singur, sistemul preconştient‑conştient. În ceea ce priveşte sistemul inconştient, lucrurile stau altfel, diferenţele fiind evidente. Operaţiile sale sunt calitativ diferite de cele ale sistemului preconştient‑conştient şi nici unul dintre conţinuturile sale nu este accesibil conştienţei. Nucleul său, afirmă Freud, este constituit din energii sau instincte, trebuinţe înnăscute, cel mai vădit exprimate fiind trebuinţele sexuale. Ele nu sunt afectate de schimbările evolutive ale individului, de trecerea timpului sau de varietatea contextuală. Funcţionarea acestui sistem exprimă dorinţa implacabilă de a gratifica toate aceste nevoi. Scopul tuturor acestor eforturi este acela de a reduce tensiunea sistemului, blocarea ei în sistem fiind resimţită într‑un mod neplăcut. Descărcarea tensiunii este confortantă, iar sistemul inconştient va fi de acord cu tot ce favorizează această descărcare. Toată această funcţionare ce vizează detensionarea sistemului este ghidată de principiul plăcerii. Sesizăm aici, ca de altfel şi în cazul altor promotori de paradigme, că Freud, în încercarea sa de a explicita funcţionarea psihică umană, face apel la modele din fizică. În acest sens, el compară psihicul uman

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

27

cu un sistem energetic care, prin principiul său de funcţionare, urmăreşte să atingă starea entropică minimă, adică starea de echilibru. În concepţia freudiană, exact acelaşi obiectiv urmăreşte şi sistemul inconştient atunci când operează prin variatele sale modalităţi de exprimare a trebuinţelor, căutând în fapt detensionarea. Două trebuinţe incompatibile şi ireductibile pot fi combinate şi exprimate apoi într‑o manieră intermediară, în genul unui compromis al celor două. Acest mod de „scurgere” a dorinţelor ascunse prin variate semnificaţii ale exprimării a fost numit de Freud proces primar. Procesele primare sunt specifice inconştientului şi se caracte­ rizează prin: transfer al semnificaţiilor, condensare, iraţionalitate şi dezvoltare prioritară în raport cu procesele secundare. În schimb, sistemul preconştient‑conştient urmăreşte să protejeze organismul de efectele nocive ale propriilor porniri, căutând să creeze condiţii pentru ca dorinţele lăuntrice să fie satisfăcute într‑o manieră adaptativă. Acest lucru îl realizează prin monitorizarea dorinţelor inconştiente şi încercarea de a controla sau cenzura accesul acestora în câmpul conştienţei. În acest sens, eforturile sunt îndreptate spre amânarea gratificării trebuinţelor inutile la un moment dat şi prohibiţia acelora a căror exprimare ar conduce la consecinţe negative. Toate aceste funcţii reglatorii au fost numite de către Freud procese secundare. Ele sunt considerate a fi logice, raţionale, mai lente comparativ cu cele primare şi dezvoltate ulterior acestora. Spre deosebire de cele primare, care sunt ghidate de principiul plăcerii, procesele secundare se conformează principiului realităţii, scopul lor principal fiind acela de a optimiza adaptarea individului la solicitările mediului.

1.1.2. Modelul structural O serie de neajunsuri ale modelului topografic l‑au pus adesea în dificultate chiar pe autorul lui, şi aceasta mai cu seamă atunci când surveneau erori diagnostice sau de intervenţie. Acesta a constituit motivul pentru care, în 1923, Freud a oferit o altă viziune asupra psihicului uman. Nivelurile de conştiinţă postulate în primul model au pierdut mult din valoarea epistemică, explicaţiile oferite în baza acestuia fiind de cele mai multe ori simple tautologii. Noua conceptualizare a psihicului apare în modelul pe care Freud îl va numi structural, deşi, dat fiind accentul pus pe funcţionalitate, ar fi mai potrivit să‑l numim funcţional. În noul model, în cea mai mare parte, Id‑ului îi revine ceea ce în modelul topografic aparţinuse sistemului inconştient. În accepţiunea freudiană, Id‑ul reuneşte ansamblul tuturor trebuinţelor individului, este guvernat de procesele primare, este ghidat de principiul plăcerii şi este întru totul inconştient. O schimbare mult mai evidentă a suferit‑o ceea ce în vechiul model constituia sistemul preconştient‑conştient. Acesta a devenit Ego, componentă ce încorporează atât cunoştinţe accesibile conştienţei, cât şi materialul inaccesibil acesteia. Modalităţile prin care Id‑ul conlucrează cu Ego‑ul

28

INCONŞTIENTUL COGNITIV

sunt considerate inconştiente. Ele au fost numite mecanisme defensive şi operează la graniţa dintre Id şi Ego, asemenea unor „cenzori vamali”. Prin intermediul lor, conţinuturile inconştiente pot fi aduse în spaţiul conştienţei şi supuse controlului. Demn de reţinut este faptul că tocmai asemenea strategii de „conştientizare” a inconştientului sunt speculate şi de către psihologii clinicieni cu angajament cogniti­ vist. Aceste mecanisme defensive posedă unele dintre proprietăţile proceselor primare, regăsite în special în modul lor de operare ce urmează principiului plăcerii. În acelaşi timp însă, ele demonstrează şi câteva dintre proprietăţile poceselor secundare, prin faptul că sunt ancorate temporal şi au contingenţe cu realitatea. Ca atare, ele îmbină caracteristici ale celor două tipuri de procese. Freud a sesizat că judecata morală are şi ea o puternică componentă inconştientă. El a utilizat termenul de Supra‑Ego pentru a eticheta dimensiunea morală a psihicului uman. Deşi Supra‑Ego‑ul a fost conceptualizat ca parte a Ego‑ului, modul său de operare se apropie mult mai mult de cel al Id‑ului decât de al Ego‑ului, dovadă fiind caracterul său iraţional şi independenţa de constrângerile realităţii. Cerinţele sale sunt de cele mai multe ori contrare celor enunţate de Id, ceea ce obligă Ego‑ul să medieze relaţia lor. Figura 1.1 redă în formă grafică integrarea celor două modele freudiene. Rezumând, conform modelului structural, procesele inconştiente operează la nivelul tuturor componentelor psihicului uman. Nu există un set strict de reguli care să ghideze dinamica inconştientului; în schimb, procesele inconştiente se întind pe un continuum de la procesele primare la cele secundare. Modelul structural are în plus o relevanţă clinică superioară celei oferite de modelul topografic.

Figura 1.1. Integrarea grafică a modelelor freudiene asupra psihicului uman

Aceasta se datorează în primul rând efortului de a se focaliza asupra problemelor actuale ale pacientului şi care pot fi relativ uşor de sesizat de către terapeut. Sarcina terapeutului este acum sensibil modificată. El nu se mai concentrează asupra strate­ giilor de a aduce în planul conştienţei conţinuturile ascunse ale inconştientului ca strategie de preîntâmpinare a consecinţelor negative ale simptomelor. Scopul său este acum acela de a pune mecanismele defensive şi imperativele Supraeului sub controlul riguros al Eului. În plus, de reţinut este faptul că, în esenţa sa, modelul structural propus de Freud a rămas relativ neschimbat, chiar şi după apariţia perspectivelor

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

29

neopsihanalitice. Spre exemplu, Rapaport, unul dintre principalii reprezentanţi ai psihologiei Eului, extinde în teoria sa valenţele şi forţa Eului, dar nu modifică cu nimic altceva modelul freudian.

1.1.3. Teoria relaţiilor obiectuale Teoria relaţiilor obiectuale reuneşte mai multe puncte de vedere relativ disparate, aşa încât este dificil ca acestea să fie integrate într‑o concepţie unitară asupra inconştientului. Din acest motiv, am decis să ne focalizăm doar asupra versiunii lui Kernberg (1976), deoarece considerăm că el oferă cea mai limpede perspectivă obiectual‑relaţională asupra proceselor inconştiente. Teza fundamentală a acestei teorii afirmă că nu există propensiuni sau energii fără destinaţie obiectuală. Altfel spus, o dorinţă trebuie să fie neapărat relaţionată cu ceva sau îndreptată spre ceva. În concepţia lui Kernberg, Id nu este alcătuit din pulsiuni neîngrădite, ci din reprezentări reprimate ale unor nevoi relaţionale pe care el le numeşte relaţii obiectuale. Un alt aspect important al acestei teorii este preluat din teoria freudiană revizuită. Freud a observat că şi cele mai puternic reprimate conţinuturi ale Id‑ului pot penetra uneori pragul conştienţei, dar acest lucru poate fi evidenţiat doar la subiecţii non­ psihotici. Acest proces, relevat şi de şcoala neopsihanalitică, ne sugerează faptul că Id‑ul şi Ego‑ul nu sunt atât de puternic diferenţiate precum pretindea Freud în primele sale formulări teoretice. În conformitate cu concepţia lui Kernberg, viaţa mentală debutează în baza unei propensiuni înnăscute a individului de a relaţiona cu obiectele din jur şi de a forma reprezentări interne ale acestor relaţionări. Modul în care aceste tendinţe operează depinde de interacţiunile dintre experienţele relaţionale actuale ale persoanei cu capacităţile sale cognitive de maturizare. La început, impactul cel mai puternic îl au experienţele cu înaltă încărcătură afectivă. Deoarece primele reprezentări se structu­ rează în virtutea gratificărilor şi frustrărilor, se creează premisa dezvoltării unor organizări paralele relaţionate cu acelaşi obiect. Adică apar configuraţii bazate pe experienţe pozitive sau pe experienţe negative, ce implică acelaşi obiect. Spre exemplu, copilul îşi va dezvolta imaginea mamei celei „bune” în paralel cu imaginea mamei celei „rele”. El nu este conştient de faptul că obiectul acestor atitudini contrare este aceeaşi persoană, percepând doar tăria acestor relaţionări afective contrare. Prin inte­ grarea unor asemenea relaţionări, individul îşi va clădi treptat Ego‑ul şi Supra‑Ego‑ul. Id‑ul, în schimb, va reuni tot ceea ce nu a fost integrat de către Ego şi Supra‑Ego. Aceste conţinuturi nu vor fi accesibile conştienţei. Eşecul integrării este rezultatul experienţelor relaţionale care fac ca aceste integrări să pară periculoase. Ele vor face însă obiectul Id‑ului din spaţiul căruia uneori vor erupe şi vor determina tulburări de conduită.

30

INCONŞTIENTUL COGNITIV

1.1.4. Psihologia Eului Ultimul model psihanalitic pe care îl supunem atenţiei este cel elaborat de reprezen­ tanţii psihologiei Eului. Această orientare a accentuat importanţa şi forţa Eului în determinarea şi controlul vieţii mentale. Cea mai clară formulare a acestei perspective se regăseşte în Stolorow şi Atwood (1989, 1992), care detaliază modelul intersubiectiv. În conformitate cu aceşti autori, toate fenomenele psihice se dezvoltă în cadrul a ceea ce ei numesc matricea intersubiectivă. Ei consideră că orice persoană simte nevoia de a stabili interacţiuni cu alte persoane pentru a conferi semnificaţie propriei vieţi, iar aceste semnificaţii se dezvoltă pe seama experienţelor subiective ale contactelor dintre persoană şi ceilalţi. Modelul postulează existenţa a trei tipuri de inconştient: prereflectiv, dinamic şi invalidat. Inconştientul prereflectiv se fondează pe capacitatea progresiv crescândă a individului de a‑şi înţelege ambientul; inconştientul dinamic şi cel invalidat depind de modalităţile în care persoanele de referinţă reacţionează la exprimările emoţionale ale individului. Inconştientul prereflectiv conţine principiile sociale interiorizate, prin intermediul cărora individul îşi organizează propria lume. El predetermină şi constrânge înţelegerea şi interpretările pe care persoana le conferă mediului său. Întrucât informaţia este deschisă la interpretare, toate experienţele personale vor fi modelate de inconştientul prereflectiv. Numele de prereflectiv sugerează faptul că psihicul nostru posedă o serie de asumpţii sau axiome neverificate privitoare la modul de operare a realităţii. Aceste asumpţii sunt responsabile de subiectivitatea percepţiei (vezi „New Look 1”). Spre exemplu, stilurile defensive pot fi văzute ca prereflective în sensul că ele structurează modul în care individul îşi interpretează propriile experienţe. Inconştientul dinamic conţine stări defensive neîngrădite afectiv, care se deosebesc de derivatele pulsionale ale modelului clasic sau de configuraţiile relaţionale ale teoriei relaţionării obiectuale. Inconştientul invalidat reuneşte acele expresii emoţionale cărora mediul social nu le permite exprimarea. Datorită acestor constrângeri ambientale, individul nu va avea nici­ odată oportunitatea să îşi exteriorizeze aceste afecte, ele fiind pur şi simplu „încarcerate”.

1.1.5. Compararea modelelor psihanalitice Modelele prezentate mai sus etalează o serie de disimilarităţi care le individualizează. Modelul clasic freudian postulează existenţa intrapsihică a unor trebuinţe şi impulsuri libere de orice relaţionare. Prin contrast, teoria relaţionării obiectuale consideră că aceste trebuinţe sunt întotdeauna raportate la ceva. Spre deosebire de primele două,

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

31

psihologia Eului nu tratează problematica trebuinţelor, accentul său căzând pe expresia afectivă interpersonală. De asemenea, modelele se deosebesc sensibil în termenii diferenţelor dintre funcţionarea conştientă şi cea inconştientă. Modelul topografic are poziţia cea mai tranşantă, el susţinând că cele două forme de funcţionare sunt categoric diferite. Modelul structural şi cel al relaţiei obiectuale sugerează că diferenţele dintre cele două moduri de operare sunt dependente de organizarea conţinuturilor mentale. În evident contrast, psihologia Eului nu identifică nici o diferenţă între cele două categorii de procese. Iată aşadar că putem releva numeroase diferenţe între modele care au emers din gândirea unei singure şcoli. Existenţa acestor deosebiri face ca o serie întreagă de cercetători să se îndoiască de posibilitatea deplinei cunoaşteri a inconştientului. Şi totuşi, în ciuda disimilarităţilor identificate, putem regăsi pentru modelele analizate la fel de multe puncte comune. În primul rând, sesizăm că procesele inconştiente constituie elementul central al tuturor perspectivelor psihanalitice. În al doilea rând, în toate modelele, aceste procese sunt încărcate afectiv şi cele mai multe dintre comportamentele noastre se consideră a fi inconştient motivate. Astfel, putem afirma că inconştientul psihanalitic este, în esenţa sa, afectiv‑motivaţional. Aceasta înseamnă că, în cea mai mare măsură, el este iraţional, iar de cele mai multe ori, cauzele reale ale comportamentelor rămân străine celui care le execută. În al treilea şi ultimul rând, trebuie reţinut faptul că toate modelele pun un accent deosebit pe importanţa experienţelor timpurii în funcţionarea ulterioară a inconştientului. În acest sens, se consideră că tulburările emoţionale sunt cauzate tocmai de dereglări ale funcţionării inconştiente, urmare a unor evenimente traumatice pe care noi le‑am experimentat în perioadele critice ale copilăriei (pentru detalii, vezi Stein, 1997).

1.2. Perspectiva cognitivă asupra inconştientului Pentru cele mai multe discipline ştiinţifice este realmente dificil să identifici momentul exact al unei schimbări paradigmatice. Acest lucru nu este valabil însă şi pentru psiho­logia cognitivă, 12 septembrie 1956 fiind considerată ziua de naştere a acestei orientări în psihologie. La acea dată, cu ocazia uneia dintre faimoasele întruniri organizate de Massachusetts Institute of Technology, Chomsky prezenta în faţa auditoriului un studiu preliminar asupra teoriei achiziţiei limbajului, Miller comunica cercetările sale asupra volumului memoriei de scurtă durată (numărul magic 7±2), iar Newell şi Simon supuneau atenţiei de acum bine‑cunoscutul lor model computa­ ţional – General Problem Solver. Cele trei lucrări au marcat naşterea ştiinţelor cognitive şi, implicit, a psihologiei cognitive, paradigmă ce a dominat cercetarea psihologică în ultimii 50 de ani. Primii teoreticieni cognitivişti (de exemplu, Neisser, 1967) au pornit de la premisa că psihicul uman recurge la o prelucrare serială a informaţiei. Nu mult timp după

32

INCONŞTIENTUL COGNITIV

primele modelări cognitive, a devenit foarte clar faptul că o asemenea supoziţie nu poate fundamenta demersul cognitivist în explicitarea psihicului uman. Activitatea neuronală este mult prea lentă pentru a permite o procesare serială. Cognitiviştii contemporani consideră că psihicul uman reuneşte un număr foarte mare de sisteme relativ independente şi supraspecializate care operează în paralel, ceea ce înseamnă că un număr mare de procesări se derulează concomitent. Acest tip de operare a fost etichetat prin sintagma procesare paralelă distribuită (McClelland, Rumelhart et al., 1989; McClelland, Rumelhart, 1986). Psihicul este văzut acum ca un sistem ierarhic de procesori paraleli, fiecare având o independenţă mai mare sau mai mică faţă de ceilalţi. Concepţiile moderne asupra inconştientului derivă din noţiunea de procesare paralelă. Dacă pornim de la ideea că mintea noastră este constrânsă să prelucreze foarte multe informaţii concomitent, atunci trebuie să acceptăm faptul că aceste prelucrări nu pot fi toate conştiente. Mai mult chiar, realitatea arată că cele mai multe dintre ele sunt în fapt inconştiente. În ultimul timp, această activitate mentală inconştientă este tot mai des etichetată ca implicită (Reber, 1992). Procesele implicite constituie, de facto, ceea ce astăzi numim inconştient cognitiv. Unele dintre ele, precum achiziţia limbajului (Chomsky, 1957) şi euristicile implicate în conduita decizională (Kahneman et al., 1982), sunt considerate înnăscute; altele sunt dezvoltate îndeosebi pe seama expe­rienţelor personale (Hasher, Zacks, 1984). Psihologii cognitivişti au studiat memoria implicită (Schacter, 1987), percepţia implicită (Kihlstrom, 1990, 2008, 2010), învăţarea implicită (Lewicki, 1986; Reber, 1992), cunoştinţele implicite (Nisbett, Wilson, 1977), gândirea implicită (Hasim, Uleman, Bargh, 2005). De asemenea, putem semnala încercări de a explica motivaţia implicită (Weinberger, McClelland, 1990) şi emoţia implicită (Kihlstrom, 2008). Tabelul 1.1 redă, prin contrast, caracteristicile definitorii ale pro­ ceselor inconştiente şi, respectiv, conştiente în viziunea psihologilor cognitivişti. Tabelul 1.1. Procese inconştiente vs procese conştiente (adaptat după Schneider et al., 1984) Procesele inconştiente (automate) Derulate în paralel Modulare (operează independent) Rapide Reclamă efort minim Conştientizare redusă sau absentă Nu reclamă resurse centrale Retenţie de scurtă durată Nonatenţionale Inflexibile Dificil de modificat

Procesele conştiente Derulate serial Dependente şi interactive Lente Implică efort Control conştient Reclamă resurse centrale Retenţie de lungă durată Atenţionale Flexibile Uşor modificabile

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

33

Recenzorii vastei literaturi din domeniu au ajuns adesea la concluzii vădit diferite cu privire la natura prelucrărilor inconştiente. Greenwald (1992) afirmă că procesele inconştiente sunt simple, nesofisticate, şi că nu au nimic în comun cu concepţiile psihana­litice asupra inconştientului. Kihlstrom (1990, 2008) afirmă, de asemenea, că tezele psihanalitice sunt eronate. În schimb, Erdelyi (1985) este convins că noţiunile psihanalitice pot fi derivate din cele cognitiviste. Cartea sa Psychoanalysis: Freud’s Cognitive Psychology (1985) reprezintă o fascinantă traducere a psihanalizei într‑un limbaj cognitivist. Poziţii similare cu cele ale lui Erdelyi au adoptat Shevrin şi colaboratorii săi (1996) şi Power şi Brewin (1991). Aceştia au urmărit analiza disimilarităţilor, dar mai cu seamă a similarităţilor între inconştientul cognitiv şi cel psihanalitic. Constatăm aşadar că este destul de dificil să elaborezi o teorie unificată asupra inconştientului, cele mai multe investigaţii din acest domeniu fiind foarte specifice şi derulate izolat (Reber, 1992). În plus, se pare că majoritatea cercetărilor cognitive sunt centrate asupra unor fenomene simple şi neutre din punct de vedere afectiv (Kihlstrom, 1990). De altfel, în ceea ce pri­ veşte extensia teoriilor cognitiviste în contextele clinice sau la reinterpretări ale concepte­ lor psihanalitice, trebuie recunoscut faptul că investigaţiile sunt încă în stadii preliminare. Prezentăm totuşi două modele cognitiviste care au reuşit o pertinentă apropiere de dimensiunea clinică a proceselor inconştiente: teoria „Global Workspace” a lui Baars (Baars, 1988a; Baars, Gage, 2007) şi teoria neodisociaţionistă a lui Hilgard (1986). Desigur, modelele cognitive ale inconştientului sunt mult mai numeroase, opţiunea preliminară pentru acestea două fiind însă justificată de intenţia noastră de a ne fundamenta investigaţiile, din punct de vedere cognitivist, pe implicaţiile clinice ale prelucrărilor inconştiente de informaţie (vezi capitolele 5 şi 6). În plus, prezentarea lor va fi secondată de analiza unui al treilea model, aparţinând lui Anthony Greenwald, care se distanţează sensibil de problematica clinică şi adoptă o interpretare cognitivă mult mai riguroasă a fenomenelor inconştiente.

1.2.1. Teoria „Global Workspace” Teoria „Global Workspace” este fundamentată pe modelul procesărilor paralele distribuite (McClelland şi Rumelhart, 1986). Problema pusă de Baars (1988a) se referă la modul în care aceste sisteme specializate şi adesea independente comunică între ele. Comunica­ rea lor este impe­rativă, altfel ne este imposibil să explicăm continuitatea şi coerenţa comportamentelor noastre. În accepţiunea lui Baars, acest lucru este posibil datorită medierii realizate de către un sistem central de schimb infor­maţional. Acesta este con­ catenat şi emite outputuri către un număr relativ mare de procesori. Odată ce un sistem mental accesează sistemul central, rezultatele propriei procesări devin disponibile tuturor celorlalte sisteme informaţionale. Baars consideră că tocmai acest schimb informaţional central este ceea ce noi experimentăm în calitate de conştienţă.

34

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Modelul baarsian compară psihicul şi nenumăraţii săi procesori cu o reţea complexă racordată la o serie de experţi procesuali ultraspecializaţi ce lucrează independent unul de altul şi se focalizează asupra unei singure probleme. Singura modalitate prin care „colegii” lor pot fi informaţi despre produsul prelucrării individuale o constituie racordarea la sistemul central. Pe această cale ei îşi fac „publice” rezultatele proce­ sării. Acest mecanism a fost numit „metafora publicitară” deoarece, în concepţia lui Baars, doar în acest mod conştienţa este capabilă să comunice tuturor membrilor sistemului rezultatele unor prelucrări izolate. Esenţial este însă faptul că aceste mesaje capătă sens doar dacă sunt „publicate” individual. Această restricţie probează natura serială a conştientului, dar, în acelaşi timp, ne sugerează şi posibilitatea competiţiei atunci când diferite outputuri concură pentru a penetra spaţiul conştienţei. Relativ la această emulaţie, Baars a postulat două mijloace prin care un output informaţional poate învinge. Primul se bazează pe tăria activării: cu cât un sistem este mai puternic activat, cu atât îi sporesc şansele de a fi admis în conştient. Este foarte evident, spre exemplu, faptul că noi detectăm mult mai uşor un sunet strident decât o şoaptă, un miros intens decât o boare etc. Dincolo de caracteristicile fizice care diferenţiază frecvent lucrurile care ne înconjoară, mai există un factor discriminator ce controlează accesul la conştienţă, pe care Baars l‑a numit „context”. În termeni colocviali, contextul se referă la o stare bazală a minţii reprezentată atât de „umbrela boltită” sub care se derulează procesarea, cât şi de scopul central al acestei procesări. Şi o stare psihică poate fi considerată context. Spre exemplu, ne este mai uşor să ne amintim evenimente plăcute atunci când suntem într‑o dispoziţie bună. În schimb, când suntem melancolici ne amintim mai cu seamă evenimente negative. La fel de bine, contextul poate fi un ţel – spre exemplu, să devii psiholog. În acest caz, subiectul va conştientiza mult mai uşor evenimentele importante pentru carierea lui decât cele nerelevante din acest punct de vedere. Dacă toate aceste ipoteze obţin suport, atunci modelul lui Baars trebuie considerat un progres remarcabil în explicitarea vieţii psihice. Relativ la domeniul aplicativ, menţionăm că Baars nu este în mod particular interesat de problematica clinică, deşi el e convins că modelul său este adecvat şi în acest scop. Contextele sunt tipic inconştiente, chiar dacă influenţele lor se exercită asupra a ceea ce devine conştient. Pacienţii noştri ar fi mult mai bine înţeleşi dacă am şti mai multe despre particularităţile contextelor în care ei acţionează. Baars a sugerat utilizarea unor tehnici proiective (de pildă, completarea propoziţiilor fragmentare) ca instrumente de accesare a contextelor inconştiente. Trebuie recunoscut faptul că teoria lui Baars este totuşi incompletă, ea oferind doar vagi indicii asupra fenomenului clinic.

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

35

1.2.2. Teoria neodisociaţionistă Teoria neodisociaţionistă are legături mai clare cu fenomenul clinic decât modelul lui Baars. Ea are o istorie lungă, ale cărei rădăcini ajung tocmai la Pierre Janet, primul psiholog care a supus atenţiei tezele disociaţioniste, cu referire la disocierile conştient­ ‑inconştient. Ideile lui Janet, deşi deosebit de influente la început, şi‑au pierdut sensibil din popularitate atunci când cele ale lui Freud au devenit preferate. Pe la jumătatea anilor ’60, referinţele despre disociere au dispărut aproape complet din literatura psihologică. Este meritul lui Hilgard de a le fi redat valoarea de care s‑au bucurat la început (Hilgard, 1986, 1992). Modelul lui Hilgard (1986) porneşte de la constatarea că, frecvent, unele comportamente solicitante şi aparent deliberat plănuite se derulează în absenţa conştienţei. Pentru a explica acest fenomen, Hilgard postulează o ierarhie a sistemelor mentale în vârful căreia situează un sistem reglator central, pe care îl numeşte conştienţă. Funcţia conştienţei este de a monitoriza şi controla acţiunile subsistemelor din ierarhia sa – altfel spus, deţine funcţii executive şi de monitorizare. În concluzie, funcţia conştienţei este de a controla şi monitoriza subsistemele mentale. Sistemul central şi subsistemele sale nu comunică în permanenţă, iar Hilgard invocă, drept dovadă, rezultatele unor investigaţii experimentale personale asupra hipnozei (expe­rimentul observatorului ascuns). Deşi modelul lui Hilgard a fost dezvoltat înaintea apariţiei noţiunii de procesare paralelă, convergenţele sunt uimitoare. Într‑o analiză critică, Kihlstrom (1992) con­ sideră că subsistemele postulate de Hilgard pot fi echivalate cu procesorii paraleli. Tocmai această similaritate a sporit popularitatea modelului şi a facilitat adoptarea lui şi de către alţi cercetători, incluzându‑l şi pe Kihlstrom. Desigur, nu au întârziat să apară personalizările. Astfel, Kihlstrom a extins obiectivele perspectivei neodisociaţio­ niste pentru a putea explica cât mai multe comportamente cognitive. De asemenea, el consideră că unele subsisteme, precum şi cele ce susţin deprinderile lingvistice sau detectorii de trăsături, nu sunt niciodată controlate de mecanismul central de reglare. Bornstein (1992), pe de altă parte, supune atenţiei situaţiile în care stimulările sunt atât de slabe încât sistemul conştient nu va fi afectat, deşi unele subsisteme relevă prezenţa stimulării. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, când subiecţii sunt expuşi unor stimulări subliminale. De asemenea, subiecţii cu prosopagnozie, deşi nu sunt capabili să recunoască feţele umane familiare, etalează conduite specifice ori de câte ori întâlnesc persoane familiare sau nefamiliare. Fenomenele descrise mai sus şi multe altele pot fi considerate exemple tipice de disociere şi toate sunt, într‑o măsură mai mare sau mai mică, inconştiente. În interpretările sale, Kihlstrom le descrie în termeni de nivele de conştientizare. În acest sens, el descrie trei tipuri de experienţe inconştiente sau disociate: a) cu adevărat inconştiente: experienţe care nu pot fi niciodată cunoscute introspectiv, ci doar inferate. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl

36

INCONŞTIENTUL COGNITIV

reprezintă cunoştinţele procedurale (de pildă, principiile lingvistice şi fonologice); b) preconştiente: circumscriu cunoştinţele declarative care nu au fost activate suficient pentru a determina o experienţă conştientă. Ele subzistă latent şi pot deveni uneori conştiente, dacă le permite contextul. Experienţele preconştiente sunt eviden­ ţiabile în cazul percepţiei subliminale. Stimulul subliminal este procesat, chiar dacă intensitatea lui este insuficientă pentru a depăşi pragul conştienţei; c) subconştiente: cu referire la situaţiile în care stimularea este superioară pragului de conştientizare şi, cu toate acestea, subiectul nu o conştientizează. Ca exemple de asemenea experienţe pot fi invocate stările hipnotice şi fenomenele clinice disociative. Experienţele subconştiente constituie o adevărată provocare pentru modelele cognitive ale psihicului, deoarece descriu situaţii în care un nivel înalt de activare este totuşi insuficient pentru a accesa conştientul. Kihlstrom (1992) rezolvă dilema susţinând că orice experienţă conştientă reclamă o relaţionare cu reprezentarea mentală a sinelui. Deducem implicit că procesele inconştiente sunt acelea care nu se pot raporta la schema sinelui. Unele experienţe (cele subliminale, de exemplu) sunt prea slabe şi nu permit contactul cu sinele, iar altele sunt în mod activ izolate de sine (de pildă, memoriile traumatice). Deşi teoria neodisociaţionistă poate explica numeroase fenomene clinice, trebuie recunoscut faptul că prezenţa ei nu este suficient de palpabilă în modelele de diagnosti­ care sau de intervenţie terapeutică. Puţine procedee clinice au emers din această perspectivă şi aceasta se datorează probabil unui insuficient suport investigativ.

1.3. Integrarea modelelor psihanalitice şi cognitiviste Recapitulând sintetic modelele psihanalitice şi cognitiviste, vom repera câţiva indica­ tori de comparabilitate (vezi tabelul 1.2) şi vom oferi apoi, ilustrativ, elemente de asemănare, dar şi de diferenţiere dintre acestea (vezi tabelul 1.3). În această comparaţie finală vom raporta modelele cognitive mai cu seamă la modelul clasic freudian. Această opţiune este justificată atât de popularitatea celui din urmă, cât mai ales de numărul mare al aplicaţiilor sale clinice. Natura complementară a atuurilor celor două abordări pare să sugereze utilitatea parteneriatului lor (Stein, 1997). Fiecare poate explicita ceea ce celeilalte îi scapă, rezultând astfel o alianţă care ar putea descrie mai adecvat funcţionarea psihică, mai cu seamă cea inconştientă. De altfel, trebuie să amintim aici că National Institute of Mental Health din Statele Unite a organizat în ultimii ani o serie de manifestări focalizate tocmai pe integrarea perspectivelor psihanalitice şi cognitive. În consecinţă, reiterăm întrebarea: este oare posibil să decriptăm inconştientul psihana­ litic prin prisma concepţiilor cognitiviste şi să favorizăm astfel integrarea lor? Răspun­ surile diferă. Greenwald (1992), Kihlstrom (1990), Loftus şi Klinger (1992) consideră că nu. În schimb, Erdelyi (1985), Horowitz (1988) şi Stein (1992) răspund afirmativ.

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

37

Tabelul 1.2. Modelele psihanalitice şi cognitive: criterii de comparaţie Reperele de comparaţie Analogia principală

Psihanaliză Modelul energetic din fizică

Psihologie cognitivă Metafora computer

Fundamentare filozofică Procese

Asociaţionism şi constructi­ vism Primare şi secundare

Constructivism şi neoaso­ ciaţio­nism Paralele şi seriale

Proprietăţile proceselor inconştiente

Independente fără contradicţii

Modulare

Tabelul 1.3. Convergenţe şi divergenţe între modelele psihanalitice şi cognitive Asemănări Ambele modele: – valorizează procesarea inconştientă şi consideră că aceasta acoperă o parte semnificativă a vieţii psihice – sesizează existenţa unor diferenţe calitative între procesele conştiente şi cele inconştiente – consideră procesarea inconştientă ca fiind mult mai primitivă şi mai inflexibilă decât cea conştientă

Deosebiri Psihanaliza: – interpretările vieţii inconştiente se fondează exclusiv pe observaţiile clinice – suportul investigativ, cu puţine excepţii, este sărac Cognitivismul: – concepţiile cognitive sunt puternic susţinute de cercetare – majoritatea cercetărilor se derulează în laborator – studiul clinic este mai slab reprezentat

Medierea celor două poziţii ne conduce la „probabil”. Părerea noastră este că o asemenea integrare devine mai plauzibilă dacă ne vom folosi de rezultatele investiga­ ţiilor psihobiologice ca posibil liant între abordarea psihanalitică şi cea cognitivistă. În acest sens, în cele ce urmează vom dezbate perspectiva psihobiologică asupra inconştientului. Există, desigur, şi un alt motiv pentru care am inserat aici date neurobiologice asupra inconştientului, şi anume nevoia unui suport fiziologic pentru aplicaţiile clinice care fac obiectul capitolului 6 din prezenta lucrare.

1.4. Perspectiva psihobiologică asupra inconştientului Nota definitorie a psihobiologiei o constituie caracterul ei corelativ. Contribuţiile sale la dezvoltarea psihologiei generale sunt de o importanţă deosebită; ele relevă coinci­ denţe demne de încredere între aspectele măsurabile ale percepţiei, atenţiei, învăţării, memoriei, motivaţiei şi emoţiilor, pe de o parte, şi integritatea structural‑funcţională a sistemului nervos, pe de altă parte. Ca atare, prima constrângere impusă psihobiologiei,

38

INCONŞTIENTUL COGNITIV

în demersul ei de a‑şi atinge obiectivele, este ca ea să se asigure de exactitatea cuantificării şi controlului variabilelor evaluate. Acest lucru este – cel puţin teoretic, dacă nu şi practic – relativ uşor de satisfăcut dacă psihobiologii îşi propun să studieze doar aspectele conştiente sau conştientizabile ale percepţiei, memoriei, învăţării etc. (Hirst, 1995). Chestiunea se complică însă atunci când obiectul de studiu îl reprezintă inconştientul. Problema cu care ne confruntăm în acest caz este în primul rând una ontologică, ce vizează posibilitatea confirmării neechivoce a existenţei proceselor şi evenimentelor inconştiente. De reţinut însă că această problemă ontologică a inconşti­ entului nu este tratată ca o simplă versiune a tezelor introspecţioniste. Psihobiologia are legături puternice cu psihofizica, ceea ce i‑a permis să identifice relaţii valide între rapoartele introspecţioniste şi evenimentele neuronale. Este foarte important, considerăm noi, să facem de la început o distincţie clară între inconştient, în calitate de concept teoretic, şi inconştientul pretins empiric. Psihobiologia poate lua contact doar cu dimensiunile empirice ale inconştientului, şi aceasta deoarece un fapt obiectiv relevat nu poate fi corelat cu o teorie, ci doar cu un alt fapt. În consecinţă, ca simplu construct teoretic, inconştientul scapă investigaţiei psihobiologice. Pe de altă parte, abordarea empirică generează numeroase contradicţii, pentru că modalitatea clasică de confirmare a experienţelor personale, raportul introspectiv, prin nota sa de subiectivitate, invalidează tocmai caracterul inconştient al acestora. Prin urmare, singura alternativă pentru o „psihobiologie a inconştientului” este una în care termenul de inconştient este folosit ca un simplu cod verbal prin care se etichetează o colecţie de procese mentale ce se exprimă comportamental, dar al căror conţinut scapă introspecţiei. Desigur, relaţia dintre procesele psihice inconştiente şi expresiile comportamentale corespunzătoare lor este foarte delicată. Psihobiologiei îi revine aici un rol deosebit, deoarece ea este în măsură să detecteze corelatele fiziologice ale unor asemenea procese inaccesibile conştientului şi să furnizeze argumentele necesare pentru a susţine existenţa lor. Şi totuşi, acest rol este unul prea modest dacă scopul nostru este acela de a elucida problematica fenomenelor inconştiente. Însuşi Freud, în faimosul său Proiect (Proiect pentru o psihologie ştiinţifică), elaborat în termeni neuropsihologici, pretindea mult mai mult atunci când îndemna o întreagă generaţie de psihologi şi psihanalişti să înglobeze în modelele lor rezultatele investigaţiilor neurobiologice ale vremii pentru a identifica mecanismele cauzale asociate proceselor psihodinamice. În lucrarea amintită, Freud a postulat existenţa unor unităţi bazale ale sistemului nervos compara­ bile cu neuronii şi a unor „bariere de contact” între aceste unităţi asemănătoare sinapselor, ulterior descoperite. În plus, el era ferm convins de existenţa unor puternice conexiuni biopsihice. Din păcate, teoria sa neuropsihologică nu a fost publicată imediat, ea văzând lumina tiparului (şi doar fragmentar) la mult timp după moartea autorului ei. Opiniile cu privire la importanţa şi impactul perspectivei neuropsihologice freudiene asupra psihanalizei contemporane sunt împărţite. Unii

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

39

cercetători, cei care sunt convinşi că Freud nu a mai reluat teoria, consideră că tezele sale neuropsihologice au constituit o tentativă prematură şi eşuată de a fundamenta psihanaliza ca disciplină ştiinţifică riguroasă. Alţii, în schimb, sunt de părere că o parte din tezele proiectului, cele mai valoroase, au fost încorporate de Freud în teoria sa privind interpretarea viselor (Die Traumdeutung). Spre exemplu, într‑o reevaluare atentă a Proiectului freudian, Pribram şi Gill (1976) (apud Shevrin et al., 1996) afirmă că acesta constituie un valoros efort de pionierat în încercarea de a fundamenta neurobiologic psihanaliza; aici, susţin ei, regăsim conceptualizările fundamentale ale mecanismelor ce explică fenomenele psihanalitice. Subscriem şi noi acestei opinii, fiind convinşi că intenţia lui Freud a fost aceea de a înrădăcina psihanaliza în biologie şi de a dovedi că toate mecanismele psihice sunt instanţiate cerebral. Demn de reţinut este şi faptul că, în concepţia celor doi autori mai sus menţionaţi, Proiectul este o veritabilă prefigurare a teoriei moderne privind controlul cognitiv şi că el poate oferi psihologiei cognitive o mai largă aplicabilitate clinică. Dintre teoreticienii psihanalişti ai celei de a doua jumătăţi a secolului XX, probabil cel mai categoric în accentuarea importanţei relaţionării proceselor cerebrale cu interpretările psihanalitice este Rubenstein. În 1976, acesta afirma: În psihanaliză, analistul nu poate cunoaşte în mod nemediat inconştientul; natura proceselor inconştiente este întotdeauna inferată din experienţele conştiente pe care le poate descrie pacientul sau din comportamentele adoptate de către acesta şi pe care psihanalistul le consideră a fi mărturii ale influenţelor inconştiente.

Rubenstein era convins că neurofiziologia ne oferă modalităţi alternative prin care inconştientul poate fi cunoscut direct, fără inferenţe. Metodele neurofiziologice, spune el, ocolesc nivelul subiectiv – ele „dialoghează” cu organismul, şi nu cu persoana. Una dintre metodele pe care Rubenstein o consideră foarte utilă în investigarea inconştientului este tehnica înregistrării potenţialelor evocate (PE), îndeosebi o formă particulară a acestei proceduri, de înregistrare a potenţialelor stimul‑relaţionate (PSR). Metoda înregistrării potenţialelor evocate s‑a dezvoltat prin rafinarea procedeelor electroencefalografice (EEG), odată cu apariţia tehnicilor de „nivelare” a semnalelor electrice induse. Ea permite înregistrarea reacţiilor electrice elaborate de sistemul nervos central în urma acţiunii unor stimuli externi. Tehnica înregistrării potenţialelor stimul‑relaţionate (PSR) particularizează PE cu referire la situaţiile în care studiem varietatea răspunsurilor electrice la un stimul specific. Tendinţa contemporană este de a considera psihobiologia mai degrabă ca o sursă de confirmare şi nu doar de simplă corelare a interpretărilor psihologice. Apelând la asemenea metode, se urmăreşte o fundamentare cu adevărat obiectivă a modelelor psihologice indiferent de orientarea lor. Aceasta înseamnă că trebuie să ne servim de psihobiologie într‑o manieră similară utilizării de către anatomist a microscopului. Din păcate, de multe ori, această obstinaţie pentru obiectivitate poate să ne conducă

40

INCONŞTIENTUL COGNITIV

la serioase pierderi sau erori. Cu toate acestea, adâncirea nivelului de analiză cu accent pe biochimia cerebrală ne va facilita, sperăm, înţelegerea jocului de culise al acestor corelaţii. De o însemnătate cu totul deosebită şi foarte promiţătoare sunt şi rezultatele unor investigaţii neurocognitive relativ recente care au reuşit să identifice o categorie aparte de mecanisme biochimice autoprotective. Ele sunt similare, în funcţionarea lor, cu mecanismele defensive ale Eului, postulate şi descrise pentru prima dată de către Freud. Menirea lor este de a proteja sistemul nervos central în situaţiile de supra­ solicitare. Nu ne putem hazarda să pretindem că s‑a identificat o relaţie cauzală între procesele ce se derulează la cele două niveluri (psihologic şi biochimic), dar pentru asemenea procese chiar şi o corelaţie aparent simplă înseamnă un salt remarcabil. În sprijinul tezelor de mai sus putem invoca paşii impresionanţi pe care i‑a făcut demersul chimioterapeutic în tratarea diferitelor tulburări psihiatrice îndeosebi în urma reuşi­ telor de excepţie ale psihofarmacologiei moderne (vezi Gitlin, 1990). Acest progres ar fi fost imposibil în lipsa unor rezultate investigative care au atras atenţia asupra puternicelor legături dintre „soma” şi „psyche”. Sesizăm aşadar că, dată fiind natura metodelor şi teoriilor psihobiologice, încer­ cările de a le apropia de interpretările psihanalitice întâmpină adesea serioase difi­ cultăţi. În calitate de disciplină corelativă, psihobiologia apelează la o metodologie specifică şi preferă doar investigarea fenomenelor observabile şi cuantificabile. De regulă, aceste fenomene pot fi exprimate comportamental sau, cel puţin, sunt rezultatul unor inferenţe plauzibile elaborate în virtutea unor fapte comportamentale. Orice încercare de a integra metodele psihobiologice cu cele psihanalitice, angajate în mod tradiţional în studiul inconştientului, necesită o oarecare „diluare” a accepţiunii clasice de inconştient. O versiune modernă asupra inconştientului trebuie să se distanţeze, uneori sensibil, de perspectiva psihanalitică, fără însă a o respinge necritic şi să se apropie vădit de modelele cognitiv‑informaţionale. Nu este în intenţia noastră contestarea teoriei psihanalitice în întregul său, ci doar a acelor teze dificil de obiectivat. În plus, noi apreciem ardoarea cu care Freud a urmărit ca teoria lui să‑şi afle corespondenţe în modelele neurobiologice şi nu trecem cu vederea eforturile sale în acest sens. Trebuie să recunoaştem că, cel puţin în parte şi în raport cu cunoştinţele neurobiologice ale perioadei sale, dorinţa lui s‑a împlinit. Abordarea psihobiologică contemporană a inconştientului apelează la metode neurochimice, electrografice şi imagistice de înaltă precizie, urmărind stabilirea unor corelaţii între diferitele modalităţi psihocomportamentale prin care ni se relevă inconştientul şi o serie de evenimente biochimice şi electrofiziologice. Pentru detalii privind cele mai moderne achiziţii ale neuroştiinţelor cognitive pot fi consultate o serie de studii apărute în publicaţiile centrului universitar clujean (Opre, 1999c; Benga, 1997; Miu, Olteanu, 2002; Benga, Miu, 2005 etc.). Spre exemplu, potenţialele stimul‑relaţionate (PSR) sunt indicatori de primă importanţă pentru semnificaţiile conotative ale cuvintelor, tăria asocierilor semantice, apartenenţa categorială, dar şi

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI ÎN PARADIGMELE PSIHOLOGIEI CONTEMPORANE

41

pentru procesele subliminale relaţionate cu conduita emoţională şi cea decizională, expectanţele şi conflictele inconştiente etc. PSR au marele avantaj de a fi independente de evaluările clinice şi de a avea o notă înaltă de obiectivitate, evaluarea lor evitând în mare măsură demersul inferenţial. În ciuda acestor achiziţii impresionante, este dureros faptul că foarte frecvent lipsesc contactele şi, implicit, convergenţele între exploratorii creierului şi psihanaliştii inconştientului. Aceste absenţe se relevă mai cu seamă prin lipsa unor programe comune de cercetare focalizate pe un set specific de probleme, dar şi prin extensiunea mult prea mare a conceptului de inconştient în lipsa unei taxonomii viabile şi neechivoce (Opre, 1999c). Trebuie să recunoaştem însă că, în perimetrul ştiinţelor cognitive, asemenea neajunsuri au fost deja depăşite. Aici abordarea interdisciplinară este circumscrisă obiectivelor prestabilite de promotorii corpusului ştiinţific şi, ca atare, cvasiimpera­ tivă. De altfel, apariţia psihologiei cognitive a fost impusă tocmai de dorinţa unei analize pluridisciplinare şi multinivelare a sistemului cognitiv uman. Este meritul acestei familii ştiinţifice şi în special al psihologiei cognitive de a fi dezambiguizat un număr mare de fenomene psihice pentru care psihologia clasică putea oferi cel mult etichete lingvistice. Cred că sunt în asentimentul multora dacă afirm că un model integrativ şi coerent al inconştientului reclamă imperativ coroborarea celor mai viabile rezultate ale investigaţiilor realizate de reprezentanţii celor trei abordări prezentate aici. Susţinerea lor reciprocă are cel puţin două raţiuni: mai întâi nevoia de comple­ mentaritate şi apoi cea a unor confirmări obiective.

Capitolul 2

Problematica inconştientului cognitiv Revenim asupra perspectivei cognitive. Încercăm aici să creionăm o grilă de lectură, predominant informaţională, a varietăţii fenomenelor psihice inconştiente. Ea se impune deoarece, implicit, va dezvălui modelul teoretico‑experimental ce se constituie ca schelet suportiv al majorităţii investigaţiilor experimentale din capitolele 5, 6 şi 7 ale lucrării. Parcurgând literatura de specialitate, vom constata că cercetătorii şi teoreticienii cu angajament cognitivist operează cu două accepţiuni, destul de diferite, ale termenului inconştient. Conform uneia dintre ele, inconştientul este conceptualizat astfel: „în afara câmpului atenţiei” sau nonatenţional. Este, de altfel, bine cunoscut faptul că, din perspectivă cognitivă, conştientul este interpretat în termeni de atenţie selectivă (vezi Posner, Boies, 1971; Koch, Tsuchiya, 2007) – ca atare, putem afirma că o persoană este inconştientă de o stimulare externă dacă stimulii care acţionează asupra sa nu pot pătrunde în „câmpul” atenţiei. Această interpretare a distincţiei conştient – inconştient este susţinut de un număr foarte mare de investigaţii experimentale care se întind pe mai bine de 40 de ani. Există două întrebări fundamen­tale care au însoţit în permanenţă această perspectivă asupra inconştientului, şi anume: a) care sunt limitele prelucrărilor cognitive pentru aceşti stimuli nonatenţionali înregistraţi de către organism; b) care sunt particularităţile traseelor mnezice produse de aceşti stimuli. Cel de‑al doilea sens în care psihologii cognitivişti interpretează inconştientul este acela de „introspectiv inaccesibil”. Această abordare asimilează conştienţa cu abilitatea de a raporta acurat caracteristicile experienţelor personale; prin urmare, putem afirma că un individ este inconştient de producerea, cauzele sau alte atribute ale unui eveniment sau acţiuni dacă el se află în imposibilitatea de a raporta valid aceste dimensiuni. Spre deosebire de primul sens, acesta din urmă presupune existenţa unui organism ce posedă un sistem lingvistic, a unei abilităţi reflexive (autodescriptive) a individului şi a unei capacităţi de descriere validă a experienţelor personale. Trebuie să ţinem însă seama de faptul că, în acele situaţii ce implică percepţii eronate ale cauzelor sau ale altor aspecte ale unui eveniment, este destul de dificil să decelezi între eşecul introspectiv şi alte tipuri de erori. Ca atare, cele mai multe studii experimentale elaborate sub umbrela acestei accepţiuni implică, în fapt, eşecuri în

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

43

reactualizarea unor evenimente care la data experimentării au fost prelucrate atenţional. Problema fundamentală supusă atenţiei de această perspectivă asupra inconştientului este următoarea: care sunt particularităţile influenţelor cognitiv‑comportamentale produse de asemenea evenimente verbal inaccesibile? Teoria procesării informaţionale asimilează cogniţia cu o serie de stadii sau transfor­ mări care acoperă spaţiul dintre stimulare şi răspuns. Figura 2.1 (adaptare după Greenwald, 1992) redă într‑o formă grafică această stadialitate a procesării într‑un mod care permite identificarea a trei domenii de investigare a prelucrărilor inconştiente. Două dintre acestea, activarea cognitivă inconştientă şi achiziţia mnezică inconştientă, implică cogniţia inconştientă nonatenţională. Cea de‑a treia, reactualizarea inconştientă, circumscrie cogniţiile inconştiente nondeclarative. În sfera prelucrărilor nonatenţionale, cu referire atât la activarea inconştientă, cât şi la achiziţia inconştientă, cele mai studiate fenomene sunt: activarea subliminală şi atenţia selectivă. Dat fiind faptul că stimularea subliminală este fenomenul preferenţial inves­tigat în această lucrare, ea va face obiectul unei evidente detalieri în capitolul 3, rezumându‑ne aici doar la o prezentare foarte restrânsă a fenomenului. Servindu‑ne de modelul propus de Greenwald (1992) şi schiţat în figura 2.1, dar şi de sugestiile lui Kihlstrom (1992, 2008, 2010), Bargh (2008) şi ale lui Dorfman (1996), vom realiza o taxonomie a fenomenelor inconştiente prin prisma psihologiei cognitive (vezi tabelul 2.1).

Figura 2.1. Modelul cognitiv‑informaţional al cogniţiei conştiente şi inconştiente (adaptare după Greenwald, 1992)

44

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Tabelul 2.1. Fenomenele inconştientului cognitiv Percepţie implicită Memorie implicită Percepţie subliminală Amorsaj repetitiv

Învăţare implicită Gândire implicită Gramatici artificiale Intuiţie

Percepţie parafoveală

Deprinderi

Atenţie divizată

Reflexe condiţionate

Sisteme complexe Incubaţie de control Învăţare perceptuală Insight

Alterări hipnotice ale Retenţia senzorio‑motorie percepţiei Sindroame: neuropsi­ Memorii biologice: ho­logice şi funcţionale sisteme mnezice corporale, imune şi reproductive.

Învăţare probabilis­ tică Învăţare secvenţială incidentală

2.1. Percepţia implicită Percepţia implicită se referă la orice efect al unui eveniment de stimulare senzorială asupra experienţei, gândirii sau acţiunilor unei persoane, în condiţiile în care aceasta nu conştientizează prezenţa evenimentului (Kihlstrom, 1992, 2008; Holender, Duscherer, 2004). Dacă analizăm tabelul 2.1, sesizăm că noţiunea de percepţie implicită circumscrie mai multe fenomene perceptive inconştiente. În cele ce urmează vom analiza pe rând, într‑o formă sintetică, toate aceste experienţe perceptuale. Din raţiuni pragmatice, am operat o diferenţiere la nivelul percepţiei implicite, făcând distincţie între experinţele perceptive care au loc în condiţii fiziologice şi cele ce se asociază cu diferite tulburări, percepţii implicite patologice.

2.1.1. Percepţii implicite fiziologice 2.1.1.1. Percepţia subliminală De cele mai multe ori, atât simţul comun, cât şi psihologia ştiinţifică au acceptat şi promovat teza exclusivistă a conştienţei actului perceptiv. Dacă am rămâne consecvenţi acestei poziţii, atunci, implicit, ar trebui să acceptăm că suntem permanent conştienţi de tot ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm sau pipăim. Această conştienţă ne‑ar permite să descriem şi altora experienţele noastre şi să acţionăm deliberat ca răspuns la solicitările mediului. În acest context, singurele mărturii privind percepţia ar rămâne doar cele introspective. În ciuda unei serioase tradiţii de cercetare bazată pe această

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

45

asumpţie, interesul pentru alternativa unor percepţii inconştiente nu a ezitat să apară. Încă de la sfârşitul secolului al XIX‑lea, odată cu constituirea psihologiei ştiinţifice, dar mai cu seamă în a doua parte a secolului XX, o bună parte a psihologilor experimentalişti au fost preocupaţi de studiul percepţiilor inconştiente. Mai exact, atenţia lor a fost centrată pe verificarea asumpţiei conform căreia evenimentele din mediu ar putea influenţa calitatea experienţelor, gândurilor şi acţiunilor noastre chiar şi atunci când nu putem conştientiza existenţa acestora (Kihlstrom, 1992, 2010; Berke, 2004). Percepţia subliminală, fenomenul central supus cercetării în lucrarea de faţă, consti­ tuie un caz particular al percepţiei implicite. Ea se referă la situaţiile când percepţia are loc în condiţiile în care stimulii‑ţintă sunt pentru un timp foarte scurt expuşi sau au o intensitate foarte redusă, astfel încât stimularea să nu permită depăşirea pragului senzorial al conştientizării. De altfel, însuşi termenul „subliminal” (limen = prag) sugerează acest lucru. Mai precis, noţiunea de subliminal, tehnic vorbind, înseamnă sub prag (perceptiv). Această definiţie nu este însă cea utilizată practic, şi asta deoarece cei mai mulţi experţi din domeniul psihologiei percepţiei şi al ştiinţelor cognitive în general consideră că orice stimulare care se situează sub limita percepti­ bilului nu poate fi înregistrată de către organism. În plus, trebuie să menţionăm încă de la început că nu există o poziţie unanim acceptată faţă de fenomenul percepţiei subliminale. Diferenţele interpretative reflectă angajamentul paradigmatic şi demersul metodologic al celor care au investigat fenomenul. Tocmai din acest motiv este greu să impui o definiţie unică. Fără să avem pretenţia unei maxime adecvanţe, dar congruenţi cu majoritatea tezelor privind acest fenomen, propunem pentru percepţia subliminală următoarea definiţie: decodarea şi utilizarea informaţiei purtate de un stimul (situaţie‑stimul) în condiţiile în care particularităţile expunerii (durată, inten­ sitate) nu permit conştientizarea prezenţei acestuia. Definiţia propusă întruneşte, în contextul prezentei lucrări, calităţile unei definiţii de lucru. Majoritatea paradigmelor de studiu şi implicit mărturiile experimentale pe care le vom invoca aici sunt tratate prin prisma acestei accepţiuni. În mod caracteristic, experimentele de percepţie subliminală presupun prezentarea unor stimuli cu energie foarte redusă, pentru un timp foarte scurt sau fiind acompaniaţi de aşa‑numiţii stimuli‑mască. Aceştia din urmă au menirea de a bloca procesările secundare ale stimulilor‑ţintă, lăsând în schimb neafectată prelucrarea caracteristicilor fizice (şi parţial semantice) ale acestora. Modelul prototipic de stimulare subliminală implică prezentarea tahistoscopică (bliţarea) a unui cuvânt sau a unei imagini. Stimulii sunt consideraţi subliminali deoarece, de regulă, subiectul se află în imposibilitatea de a confirma verbal conţinutul şi, uneori, chiar prezenţa stimulării. Efectul acestor stimulări este evaluat indirect, urmărindu‑se modificările cognitiv‑comportamentale care pot surveni în sarcini specifice în care, ulterior stimulării, este implicat subiectul. Dacă modificările aşteptate sunt identificate, ele vor sta mărturie pentru posibilitatea ca informaţia purtată de stimulii subliminali să poată fi prelucrată inconştient. Aşa cum reiese din analiza extinsă a fenomenului, există o serie de întrebări adresate

46

INCONŞTIENTUL COGNITIV

cercetării în domeniu: „Cât de adânc sunt prelucraţi stimulii subliminali?”; „Există posibilitatea prelucrării mai multor cuvinte prezentate la o singură stimulare?”; „Pot fi induse modificări comportamentale prin bombardament subliminal?” etc. La toate aceste întrebări şi la multe altele vom căuta răspunsuri în lucrarea de faţă (vezi capitolele 4, 5, 6 şi 7).

2.1.1.2. Percepţia parafoveală În ultimele trei decenii, în cadrul mai larg al preocupărilor privind prelucrările preaten­ ţionale de informaţie, o atenţie deosebită a fost acordată studiilor ce investighează posibilitatea ca subiecţii umani să utilizeze informaţiile din zona parafoveală1 (Barber et al., 2011). Prioritar s‑a analizat utilitatea acestor prelucrări în sporirea fluenţei perceptuale. Cercetătorii sunt interesaţi să releve ce tip de informaţie este extrasă din regiunea parafoveală şi să determine distanţa maximă faţă de punctul de fixaţie oculară la care percepţia parafoveală mai poate opera. Rezultatele acestor investigaţii sunt deosebit de utile în modelarea proceselor implicate în actul citirii. Ori de câte ori lecturăm un text, experienţa introspectivă ne sugerează faptul că ochii execută o mişcare continuă de‑a lungul fiecărui rând. Această impresie este însă doar o iluzie. În realitate, pe toată durata citirii, ochii execută o serie de mişcări rapide, asemenea unor salturi, denumite sacade. În intervalul dintre două sacade ei rămân mai mult sau mai puţin fixaţi asupra unui punct pentru perioade mai lungi de timp. Aceste momente de „repaus ocular” se numesc fixaţii. Lungimea saltului unei sacade este influenţată de o serie de factori (de exemplu, tipul caracterelor, complexita­ tea textului etc.). De regulă, saltul nu depăşeşte 8‑10 caractere, iar durata sacadei este de aproximativ 10‑20 ms. Fixaţia oculară durează în medie 250 ms, dar există o variabilitate considerabilă a timpilor de fixaţie. Informaţia utilă cititorului este extrasă doar pe durata fixaţiilor; acest lucru este imposibil în cursul sacadelor din cauza mişcării foarte rapide a ochilor. În consecinţă, informaţia vizuală colectată de cititor în timpul lecturii constă dintr‑o serie discretă de instantanee surprinse în timpul fixaţiilor oculare (Rayner, 1978; Rayner, Pollatsek, 1987).

Câmpul de citire Referitor la actul citirii există o întrebare care şi‑a păstrat actualitatea pentru mai bine de 100 de ani: câtă informaţie poate fi extrasă dintr‑un text pe durata unei singure fixaţii? Faptul că ochii se deplasează în mai multe puncte la fiecare sfert de secundă ne sugerează că informaţia disponibilă într‑o singură fixaţie este limitată. De asemenea, 1. Zona parafoveală – segment retinian ce înconjoară zona centrală a acesteia (fovea centralis) şi care se caracterizează printr‑un număr relativ redus de celule receptoare.

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

47

există date psihofiziologice care ne indică faptul că acuitatea vizuală se diminuează rapid odată cu îndepărtarea de punctul de fixaţie. Acest lucru se datorează în primul rând caracteristicilor anatomo‑funcţionale ale retinei: aceasta posedă o zonă de maximă acuitate numită fovea şi care ocupă doar o mică parte din suprafaţa centrală a retinei. În afara acestei zone, percepţia vizuală este mai puţin precisă. Câmpul de citire (reading span), numit şi câmp perceptual, reprezintă zona din care poate fi culeasă informaţia vizuală în timpul unei fixaţii. El este afectat într‑o anumită măsură de dificultatea textului, mărimea şi forma literelor şi este relativ redus în majoritatea situaţiilor. În general, acesta nu se întinde pe mai mult de 3‑4 litere la stânga punctului de fixaţie şi 12‑15 litere/spaţii la dreapta acestuia, pentru cei care citesc de la stânga la dreapta (Risse, Kliegl, 2011). Bazându‑se pe rezultatele unor studii empirice, Rayner şi Pollatsek (1987) pretind că există trei câmpuri perceptuale distincte: a) câmpul perceptual total – care designează zona totală din care se extrage informaţia utilă citirii pe durata unei fixaţii; b) câmpul de identificare a literelor – zona care ne oferă informaţii despre litere; c) câmpul de identificare a cuvintelor – zona din care se obţin informaţii relevante cu privire la cuvinte. Dintre acestea, câmpul perceptual total este cel mai extins, iar cel al cuvintelor – cel mai redus. Cercetările asupra câmpurilor perceptuale de citire ne sugerează faptul că infor­maţia parafoveală (informaţiile colectate de celulele vizuale exterioare zonei foveale) este utilă în realizarea citirii. Dovezi experimentale privind prelucrarea parţială a acelor cuvinte receptate de celulele parafoveale sunt oferite de mai multe surse independente (Barber et al., 2011). Probabil prima mărturie clară o reprezintă rezulta­tul unui experi­ ment realizat de Rayner şi colaboratorii săi (1982). Procedeul lor a constat în expuneri parţiale (primele trei litere, celelalte fiind înlocuite prin X) ale unor cuvinte din poziţia n + 1 (n – cel mai distal cuvânt perceput foveal). În aceste condiţii, subiecţii au dovedit o creştere semnificativă a vitezei de citire comparativ cu situaţia când le erau expuse doar cuvintele din zona de fixaţie şi aproximativ la fel de rapidă ca în situaţiile în care cuvintele n + 1 erau prezentate în formă completă. Rezultatul indică faptul că informaţiile parţiale despre un cuvânt pot fi utilizate pentru a spori viteza de citire. De altfel, şi alte studii au demonstrat că o prealabilă percepţie parafoveală a unui cuvânt conduce la reducerea timpului de fixaţie asupra acelui cuvânt când acesta va pătrunde în zona foveală (Blanchard et al., 1989). Există un model teoretic care încearcă să explice aceste rezultate. Conform acestuia, cele trei litere percepute parafoveal vor activa vecinătatea accesului lexical, incluzând şi cuvântul corect, dar fără ca această amorsare să depăşească pragul de identificare perceptuală. Ulterior, când ochii vor fixa cuvântul în întregime, această activare lexicală parţială va favoriza o identificare mai rapidă a ţintei decât în cazul în care subiectul nu a beneficiat de această preactivare. Probabil cea mai surprinzătoare descoperire (Rayner et al., 1980) a fost că facilitarea oferită de această percepţie parafoveală este persistentă în timp.

48

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Rezultate similare au obţinut McConkie şi Zola (1979) în condiţiile în care toate literele cuvântului‑ţintă au suferit modificări perceptuale între etapa percepţiei para­ foveale şi cea a percepţiei foveale (de pildă, cuvântul larvă a fost schimbat cu LARVĂ sau cĂlăTor cu CăLĂtOR). Toate aceste date ne demonstrează că integrarea informaţiei de la o fixaţie la următoarea nu se realizează la nivelul trăsăturilor vizuale (perceptuale), ci la un nivel mult mai abstract, şi anume la cel al literelor. Rayner şi colaboratorii săi (1986) au descoperit, de asemenea, că durata fixaţiei pentru un anumit cuvânt (de exemplu, turmă) este sensibil redusă atunci când un şir relativ similar de litere (turbă, de pildă) este expus în prealabil în zona parafoveală. În schimb, prezentarea parafoveală a unui cuvânt semantic relaţionat cu ţinta (de exemplu, animale) nu a avut efecte asupra duratei de fixaţie a acesteia. Nu neglijăm, desigur, nici faptul că durata de fixaţie a unui cuvânt într‑o propoziţie depinde de numeroşi alţi factori, dintre care contextul semantic are un rol deosebit.

Efectul contextului semantic (propoziţional) asupra duratei de fixaţie În cadrul preocupărilor privind mecanismele citirii, de un interes aparte pentru psihologii cognitivişti s‑au bucurat modalităţile prin care contextul propoziţional influenţează duratele de fixaţie oculară. Una dintre căile prin care semnificaţia (sensul) cuvintelor percepute influenţează durata de fixaţie îl reprezintă contextul creat de segmentul propoziţional anterior zonei actuale de fixaţie. Un cuvânt situat în zona parafoveală este foarte probabil să reclame un timp mai redus de scanare dacă el poate fi prezis de contextul propoziţional anterior. În plus, există suficiente date empirice care demonstrează faptul că un cuvânt cu înaltă predictibilitate contextuală îşi dimi­ nuează sensibil timpul de fixaţie (Ehrlich, Rayner, 1981; Schustach et al., 1981; Zola, 1984). Pe scurt, aceste studii probează faptul că timpul de prelucrare a unui cuvânt contextual predictibil este semnificativ redus. Cu toate acestea, nu este tocmai limpede care stadiu al procesării este influenţat de context; ar putea fi vorba de o etapă timpurie, cea a accesului lexical (activarea cuvântului în lexiconul mental), dar la fel de bine şi de un stadiu ulterior, precum cel răspunzător de potrivirea cuvântului în contextul propoziţional. Cercetările asupra acestei probleme ne conduc la tezele modularităţii psihicului (Fodor, 1983) care s‑au bucurat de o atenţie deosebită în ultimii 30 de ani. Fodor pretinde că diferiţii moduli cognitivi (de exemplu, cei răspunzători de accesul lexical, procesarea sintactică sau cea tematică) operează absolut izolat (insular), necomunicând unul cu celălalt. El pretinde că accesul lexical este prin excelenţă un proces modular, în sensul că acest mecanism nu poate fi afectat de procesele postlexicale (semantice). Există o serie de argumente care susţin tezele fodoriene. Spre exemplu, este suficient de evident faptul că recunoaşterea cuvintelor izolate (în afara contextului propoziţional) se reduce în general foarte rapid şi automat în cazul unui adult cu o

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

49

bogată experienţă în lectură. Prin urmare, este foarte posibil ca şi beneficiul suplimentar obţinut din contextul propoziţional pentru aceste cuvinte să fie limitat. De asemenea, utilizarea resurselor cognitive de procesare cu scopul de a prezice cuvintele succedente dintr‑o propoziţie în curs de citire ar putea perturba celelalte procese implicate în această activitate. Pe de altă parte, pot fi invocate studii care par să infirme asumpţia modularităţii accesului lexical. De exemplu, Balota şi colaboratorii săi (1985) oferă date experimen­ tale ce contrazic teza fodoriană. Rezultatele lor au dovedit că accesul lexical este modulat de predictibilitatea conferită de contextul propoziţional, un indicator fidel al implicării proceselor descendente în acest proces. Prin urmare, dacă accesul lexical este afectat de predictibilitatea extrasă din context, acest lucru constituie un contra­ argument demn de luat în seamă la asumpţia modularităţii. Cu atât mai mult cu cât predictibilitatea unui cuvânt este susţinută de mecanisme cognitive superioare, mai exact, de cele care contribuie la desprinderea semnificaţiei textului.

2.1.1.3. Apărarea perceptuală Printre numeroasele controverse teoretico‑experimentale relative la percepţiile inconştiente este inclusă şi cea privitoare la fenomenul apărării perceptuale. Acesta se referă la situaţiile în care subiecţii întârzie recunoaşterea stimulilor emoţionali comparativ cu cei neutri. În fapt, asistăm la un fenomen de evitare a anxietăţii care acompaniază, de regulă, conştientizarea prezenţei stimulilor emoţionali. Într‑o serie de experimente, devenite de acum clasice (Bruner, Postman, 1947, 1949), subiecţilor li s‑au expus tahistoscopic două tipuri de stimuli verbali: emoţional‑negativi (cuvinte vulgare sau tabu) şi neutri. Cuvintele erau prezentate iniţial foarte rapid, astfel încât nu puteau fi percepute conştient. Ulterior, durata expunerii creştea progresiv până când subiecţii erau capabili să le identifice şi să le pronunţe cu voce tare. La fiecare răspuns dat, subiecţilor li se urmărea adiţional modificarea unor parametri fiziologici (de exemplu, volumul transpiraţiei, conductanţa electrică a pielii etc.). Variabilele urmărite le‑au permis investigatorilor să constate un timp de latenţă sensibil mai lung pentru recu­ noaşterea itemilor emoţionali, comparativ cu timpul alocat recunoaşterii celor neutri. Acest fapt i‑a determinat să presupună o posibilă creştere a pragurilor senzoriale pentru cuvintele emoţionale. În plus, modificarea parametrilor fiziologici a dovedit că răs­ punsul comportamental (aici reacţie vegetativă) la stimulii emoţionali precedă verbali­ zarea acestora (vezi McGinnies, 1949). În mod surprinzător, studii ulterioare, în aceeaşi paradigmă, au arătat că unii subiecţi demonstrează o scădere a pragurilor senzoriale pentru aceeaşi categorie de stimuli, fenomen denumit vigilenţă perceptuală. În virtutea unor asemenea rezultate, Bruner a vrut să demonstreze că până şi fenomenele psihice elementare, precum detecţia senzorială şi identificarea perceptuală, sunt influenţate atât de procesele cognitive superioare – atenţie, expectanţe –, cât şi de procesele

50

INCONŞTIENTUL COGNITIV

noncognitive – stări emoţionale şi motivaţie. Ideea a găsit relativ repede priză la psihologii vremii, constituindu‑se într‑o bază a alianţei între psihologia cognitivă şi cea neopsihanalitică a Eului, promovată de David Rapaport şi George Klein. De altfel, teza psihanalitică conform căreia Eul poate fi protejat de tensiuni prin refuzul recunoaşterii stimulilor emoţionali din mediu este confirmată de fenomenul apărării perceptuale. Interesul pentru fenomen a scăzut însă în anii imediat descoperirii lui, astfel încât până la mijlocul deceniului opt investigarea lui a fost sporadică. Deşi mai rare în perioada menţionată, preocupări totuşi au existat, iar studiile s‑au extins treptat asupra unor situaţii şi populaţii diverse, inclusiv asupra domeniului clinic. Astfel, Zuckerman (1955) a analizat fenomenul în condiţiile unei agresivităţi induse artificial. În fapt, el a studiat experimental efectul frustrării asupra conduitei perceptive la confruntarea cu stimuli neutri şi, respectiv, agresogeni. Cinci ani mai târziu, acelaşi autor a investigat apărarea perceptuală în contextul populaţiei psihiatrice (schizofre­ nici, depre­sivi etc.), relevând modalităţile prin care anxietatea poate interveni asupra mecanismelor defensive (vezi Zuckerman, 1960b). În ultimele două decenii, proble­ matica apărării perceptuale a redevenit o chestiune de actualitate, în special prin implicaţiile sale clinice. Aspecte privind relevanţa clinică a fenomenului le vom relua atât în subcapitolul următor, cât şi în capitolul 6, destinat aplicaţiilor clinice. Încă de la primele experimente care au investigat fenomenul apărării perceptuale cercetătorii s‑au confruntat cu o problemă care părea suficient de greu de soluţionat, şi anume aceea a unui paradox logic. Sesizată mai întâi de către Bruner şi Postman (1949) şi preluată mai târziu în studii critice (Howie, 1952; Luchins, 1950), dilema poate fi formulată astfel: dacă apărarea perceptuală este într‑adevăr un fenomen pur perceptiv, atunci cum poate subiectul să se apere împotriva unui stimul pe care încă nu l‑a „cunoscut” (perceput)? Howie (1952) consideră că acesta este cel mai delicat aspect al fenomenului, aşa încât trebuie apelat la o altă explicaţie prin care mecanis­ mele apărării perceptuale să devină mai comprehensibile. În acest sens, Howie recurge mai întâi la o reformulare mai contrasă a paradoxului, susţinând că apărarea perceptuală reflectă deopotrivă „un proces de cunoaştere şi de evitare a cunoaşterii”. Deşi la prima vedere paradoxul pare a fi insurmontabil, la o analiză mai atentă el rămâne doar unul de factură semantică. Astfel, el devine mai uşor de abordat dacă introducem conceptul de procesare perceptuală multiplă. Ideea se regăseşte atât în modelul psihanalitic clasic care postulează nivelele de conştiinţă, cât şi, mai ales, în modelul procesării informaţionale în care percepţia este prin definiţie stadializată. Prin urmare, pentru a răspunde adecvat la provocarea acestui paradox, trebuie să renunţăm la teza clasică potrivit căreia percepţia este un eveniment unic. Ea trebuie înlocuită cu perspectiva cognitivă conform căreia percepţia implică o multitudine de stadii sau mecanisme de procesare şi în care e foarte probabil ca ultimul nivel de prelucrare să‑l constituie conştientizarea. În consecinţă, este posibil ca un stimul input să bene­ ficieze de o procesare perceptuală considerabilă, fără ca rezultatele acestei prelucrări să poată fi conştientizate, iar acesta poate fi tocmai cazul apărării perceptuale.

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

51

Au fost aduse ulterior o serie de argumente în sprijinul ideii conform căreia fenomenul apărării perceptuale poate fi atribuit unor alţi factori decât cei ce ţin de valenţa afectivă a stimulilor utilizaţi. Cele mai multe dintre aceste critici s‑au dovedit însă a fi dificil de susţinut. Prima dintre ele susţinea că frecvenţa redusă de utilizare în limbajul curent a cuvintelor emoţionale raportate la cele neutre ar putea explica fenomenul (Howie, 1952; Postman, 1953). Ideea nu a rezistat, deoarece, în replică, o serie de studii care au controlat riguros şi contrabalansat frecvenţa itemilor emoţio­ nali şi neutri utilizaţi în investigaţie au reconfirmat fenomenul (Dulany, 1957; Levy, 1958; Sales, Haber, 1968). O interpretare alternativă pentru fenomenul apărării perceptuale pretinde că acesta reflectă mai degrabă expectanţele subiecţilor de a se întâlni (confrunta) cu stimuli emoţionali sau neutri decât o reacţie perceptuală specifică generată de coloratura afectivă a stimulilor (Postman, 1953; Freeman, 1954). Şi de această dată, investigaţii riguros conduse, în care s‑au controlat expectanţele, au reuşit reconfirmarea fenome­ nului, demonstrând astfel şubrezimea ipotezei (Bootzin, Natsoulas, 1965; Dorfman, Grossberg, Kroeker, 1965). Cea mai influentă critică la adresa apărării perceptuale s‑a bazat însă pe argumentul conform căruia frecvenţa redusă de recunoaştere a stimulilor emoţionali s‑ar datora refuzului subiecţilor de a raporta verbal stimulii emoţionali, deşi ei sunt conştienţi de prezenţa acestora. Ceea ce înseamnă că natura anxiogenă a stimulilor determină mai degrabă o distorsionare a raportului verbal (distorsiune sau evitare responsivă), şi nu una perceptuală – ipoteza răspunsului distorsionat (Goldiamond, 1962; Eriksen, 1963; Minard, 1965). Deşi o asemenea distorsiune poate exista, apelându‑se la pro­ ceduri experimentale şi statistice riguroase, s‑a dovedit fără echivoc faptul că senzitivi­ tatea perceptuală este semnificativ afectată de tonul afectiv al stimulilor prezentaţi spre recunoaştere (Broadbent, Gregory, 1963; Dorfman, 1967; Bootzin, Stephens, 1967). Cele mai multe dintre criticile nonfilosofice la adresa fenomenului apărării perceptuale au fost înglobate în cadrul mult mai cuprinzător al răspunsului distorsionat. Cea mai serioasă analiză sintetic‑retrospectivă asupra fenomenului de apărare perceptuală îi aparţine lui Erdelyi (1974). Într‑o abordare diacronică şi comparativă, el a reunit criticile şi replicile la aceste critici. Erdelyi oferă şi una dintre cele mai pertinente explicitări, dintr‑o perspectivă cognitivă a fenomenului. Conform teoriei procesării informaţionale, procesul perceptiv nu este văzut ca un proces unitar, ci ca un mecanism complex multistadial, stadiul final al acestor procesări fiind conştienţa. Problema centrală avansată de Erdelyi şi considerată a fi direct responsabilă de efectele apărării perceptuale este aceea a selectivităţii, mai exact, a locusului acestei selectivităţi. Reproducem aici câteva dintre întrebările pe care şi le‑a pus Erdelyi în studiul men­ ţionat: „La ce nivel are loc evaluarea selectivă a inputului informaţional?”; „Care sunt criteriile acestei selectivităţi?”; „Selectivitatea se produce relativ timpuriu sau târziu în parcurgerea acestor nivele?”; „Ar putea ea să fie localizată la nivelul siste­ mului receptor, al sistemului de encodare, de stocare sau al sistemului de răspuns?”.

52

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Încercând să răspundă la aceste întrebări, Erdelyi efectuează o analiză detaliată a datelor oferite de studii aparţinând unor domenii diferite: atenţia vizuală, atenţia auditivă, percepţia inconştientă etc. Concluziile desprinse din acest demers metaanalitic susţin teza principală a interpretării sale. Potrivit acesteia, selectivitatea nu are o locaţie exactă, dependentă de un anumit stadiu perceptiv – dimpotrivă, ea operează de‑a lungul între­ ­gului continuum al prelucrării cognitive, de la input la output. Explicaţia sa este conso­ ­nantă cu modelul filtrelor atenuante propus de Treisman (1964, 1986). Nu trebuie omis, desigur, nici rolul mecanismelor metacognitive în monitorizarea acestor filtrări. Prin urmare, se poate afirma că nu există un stadiu procesual‑perceptiv anume responsabil de apariţia efectelor de apărare perceptuală. Stimulii emoţionali, ca de altfel şi cei neutri, sunt trecuţi prin toate stadiile de prelucrare, selectivitatea putând opera la orice nivel. În plus, există o serie de procesări perceptuale ale stimulilor fără conştienţa producerii lor care pot activa, cel puţin parţial, şi caracteristicile semantice ale stimulilor. Evaluarea cognitivă inconştientă a inputurilor emoţionale este direct răspunzătoare de apariţia unor reacţii afective ce pot interfera cu operaţiile cognitive şi le pot parazita (Lazarus, 1982). Williams consideră că există un mecanism de decizie care operează într‑un stadiu preatenţional şi care este capabil să evalueze valenţa afectivă a oricărui stimul. În virtutea acestui mecanism de decizie sunt determinate priorităţile procesărilor ulterioare. În consecinţă, în funcţie de valenţa emoţională a stimulului, resursele cognitive vor fi alocate în vederea unei prelucrări mai adânci a acestuia sau vor fi blocate. Modelul teoretic propus de Erdelyi este similar celui elaborat de Neisser (1967; Hannula et al., 2005; Kouider et al., 2006). Şi acesta din urmă susţine că percepţia este un proces ciclic, multistadial. În plus, putem invoca suficient de multe investigaţii experimentale care probează existenţa unor prelucrări preatenţionale, automate ale stimulilor (Bargh, 1982, 1984; Bruner, 1957; Neisser, 1967). Stangor şi Duan (1991), ca şi Lazarus (1982), de altfel, consideră că evaluarea valenţei afective a stimulilor cade în sarcina acestor procesări automate (vezi Niedenthal, Kitayama, 1994). Răspunsul afectiv, consecutiv acestor procesări automate, poate fi răspunzător de creşterea pragurilor de recunoaştere perceptuală a stimulilor cu încărcătură emoţională negativă.

2.1.1.4. Atenţia selectivă În orice moment, numărul evenimentelor care se produc concomitent este mult prea mare pentru a‑i permite sistemului cognitiv prelucrarea atenţională (conştientă) a tuturor. Este posibilă, oricum, procesarea conştientă a cel puţin unuia dintre aceste nenumărate evenimente, astfel încât subiectul să poată desprinde semnificaţia acestuia. Două sunt întrebările cel mai frecvent adresate investigaţiilor din domeniu: a) Care sunt mecanismele acestei selecţii atenţionale? b) La ce nivel va fi procesată informaţia neselectată? Investigaţiile experimentale asupra selectivităţii atenţionale s‑au focalizat

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

53

asupra principalelor canale senzoriale, şi anume vizual şi auditiv. Majoritatea modelelor dez­voltate sunt susţinute de rezultatele studiilor asupra divizării atenţionale (vezi şi Driver, 2001; Bradley, 2009). Experimentele de ascultare sau privire selectivă reclamă subiecţilor să îşi focalizeze atenţia asupra uneia dintre două surse de stimulare concomitentă. Ei sunt instruiţi să fie atenţi şi să raporteze detalii privitoare la informaţia transmisă prin unul dintre cei doi receptori, pentru căile vizuale sau auditive, care devine astfel canalul dominant. Ulterior sunt testaţi prin modalităţi indirecte, în vederea evaluării efectelor induse de informaţia transmisă pe canalul secundar (nedominant). O serie de studii critice (Allport, 1989; Holender, 1986; Miller, 1987) ne sugerează faptul că procedeele de investigare a atenţiei selective diferă considerabil în funcţie de gradul în care ele permit subiecţilor mai degrabă să îşi dividă atenţia între cele două canale decât să o focalizeze doar asupra unuia. Prin procedee de ascultare dihotomică, atunci când la cele două urechi sunt transmise mesaje diferite, Cherry (1953) a demonstrat că dimensiunile fizice (caracte­ ristici de nivel inferior: intensitate, tonalitate, frecvenţă etc.) ale mesajului transmis pe canalul nedominant pot fi prelucrate. În schimb, este destul de dificil să demonstrezi că trăsăturile semantice, fie şi numai ale unui cuvânt, sunt prelucrate atunci când acesta este recepţionat pe canalul nedominant. Există totuşi mărturii în acest sens. Ele provin din studii în care procedurile experimentale au permis comutarea voluntară a atenţiei de pe canalul dominant pe cel nedominant (apud Holender, 1986). Cu toate acestea, nu trebuie neglijate acele studii care au demonstrat că este posibilă nu doar prelucrarea semnificaţiei unui cuvânt receptat pe canalul nedominant, ci chiar şi retenţia acestui conţinut pentru un anumit interval de timp. Mai mult, de o însemnătate deosebită sunt experimentele care au dovedit că prezenţa în mesajul nedominant a unui item (cuvânt, imagine) cu relevanţă particulară pentru subiect poate induce comutarea atenţiei asupra canalului nedominant. Stimuli precum numele propriu (Moray, 1959), un cuvânt care este aşteptat în baza mesajului transmis pe canalul dominant (Treisman, 1960) sau un cuvânt ce fusese anterior asociat cu un şoc electric (Dawson, Schell, 1982) au şanse mult mai mari decât oricare alţi stimuli să atragă atenţia subiectului. Aceste ultime studii invocate sugerează faptul că mesajele transmise pe canalul nedominant sunt analizate la un nivel ce implică cel puţin aspectele minimale ale semnificaţiei purtate de componentele acestora. Vederea dihotomică este o procedură prin care subiectul receptează stimuli diferiţi la cei doi ochi. Concurenţa oculară se produce atunci când imaginile primite de cei doi ochi se diferenţiază prin caracteristici fizice precum orientare, locaţie, frecvenţă spaţială etc. (Blake, 1989). În asemenea condiţii, la nivelul proiecţiei cerebrale vizuale va domina reprezentarea imaginii oferite de ochiul dominant. Ca atare, subiectul va fi conştient doar de conţinutul acestei imagini, stimularea produsă de imaginea prezentată canalului nedominant fiind insuficientă unei percepţii conştiente. Într‑un studiu critic, Walker (1976) concluziona: „Există suficiente dovezi pentru a susţine

54

INCONŞTIENTUL COGNITIV

că stimulii suprimaţi ca urmare a concurenţei oculare pot fi prelucraţi chiar şi la nivel conceptual”. O recenzie ceva mai recentă (Blake, 1989) contrazice teza lui Walker. Întemeindu‑şi asumpţiile pe o metaanaliză mult mai extinsă, Blake susţine că „supri­ marea imaginii nedominante este realizată într‑un stadiu relativ timpuriu al prelucrării vizuale, adică la un moment în care doar caracteristicile fizice ale stimulilor au fost extrase” (apud Greenwald, 1992). Caracterul controversat al rezultatelor privind prelucrarea semantică chiar şi a unui singur cuvânt justifică numărul redus al studiilor care încearcă să dovedească posibilitatea procesării semantice a unui mesaj complex. Menţionăm aici doar un singur studiu, cel realizat de către Kidd şi Greenwald (1988), care au testat posibilitatea prelucrării unei secvenţe de cifre transmise pe canalul secundar. Rezultatele obţinute au fost negative, dovedind imposibilitatea prelucrării unei asemenea secvenţe. Rezumând cele de mai sus, putem conchide că, în virtutea rezultatelor experimentale obţinute, pentru mesajele nonatenţionale avem certitudinea doar a unor prelucrări fizice a stimulilor incriminaţi. Nu trebuie însă să neglijăm nici acele studii care probează posibilitatea unor prelucrări semantice nonatenţionale, cel puţin parţiale, pentru un singur cuvânt. Este însă destul de dificil să dovedeşti procesări elaborative pentru mesaje complexe ce presupun mai mult de un cuvânt. Acest lucru se poate datora însă şi unor insuficiente studii care să conducă implicit şi la o rafinare a procedurilor investigative. În fapt, prelucrările informaţionale implicate în sarcini ce presupun divizarea atenţiei sunt supuse aceloraşi limite ca şi cele ce vizează stimulii subliminali.

2.1.1.5. Alterări hipnotice ale percepţiei Tulburările de conversie, în forma lor pură, sunt rare (Ziegler, Imboden, Meyer, 1960, apud Kihlstrom, 1992; Ghaffar, 2004) şi foarte puţin studiate. Când vorbim de tulburări de conversie, ne referim desigur la situaţiile în care pacienţii prezintă o serie de simptome neurologice, precum tremurături, parestezii, paralizie, dar fără un substrat anatomic neurologic. Se crede că aceste probleme apar ca răspuns la difi­ cultăţile din viaţa pacientului, iar conversia este considerată o tulburare psihiatrică. Mult mai cunoscută sub denumirea de isterie, această tulburare a atras atenţia de milenii, dar a devenit foarte populară abia la sfârşitul secolului al XIX‑lea. Conceptul de conversie este emergent din doctrina freudiană, conform căreia anxietatea este transformată în simptome fizice. Tulburarea este caracterizată de prezenţa unora dintre următoarele simptome: stare de slăbiciune, paralizie, afectarea văzului sau auzului, convulsii psihogene nonepileptice, tremur muscular, afonie isterică. Tulburarea, aşa cum am mai menţionat, nu s‑a bucurat de prea multă atenţie din partea cercetătorilor de specialitate. În schimb, o serie de alterări ale percepţiei, într‑o oarecare măsură analoage celor din conversie, observate pe durata experienţelor hipnotice s‑au bucurat de mult interes din partea cercetărilor experimentale (William, 2009).

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

55

Hipnoza reprezintă o interacţiune socială în care o persoană, denumită subiect, răspunde sugestiilor oferite de o altă persoană, numită hipnotizator. Pe durata acestei interacţiuni particulare, persoana hipnotizată are variate experienţe imaginative, iar unele dintre acestea implică şi alterări ale percepţiei, pe care le vom aborda în continuare. Cercetările din domeniu au demonstrat că în timpul hipnozei survin multe tipuri de modificări perceptuale. Acestea pot lua forma unor halucinaţii pozitive (de exemplu, vederea a ceva ce nu este în realitate prezent în câmpul vizual) sau pot fi distorsiuni ale percepţiei (de exemplu, resimţirea unui gust de piersică în timpul consumării unei portocale). Însă, pentru scopurile noastre, dorim să ne focalizăm asupra halucinaţiilor negative, care se aseamănă cel mai bine cu deficitele senzoriale şi perceptuale observate în tulburările „isterice” de conversie (Kihlstrom, 1979, 1984; Kihlstrom, Hoyt, 1988, apud Kihlstrom, 1992). În cazul acestor fenomene, se crede că subiectul nu poate percepe anumite obiecte prezente în câmpul de stimuli. Din perspectiva investigaţiei ştiinţifice, aceste fenomene hipnotice prezintă un avantaj evident com­ parativ cu simptomele de conversie, deoarece pot fi studiate pe toată durata manifestării lor pe un eşantion relativ mare de subiecţi şi în condiţii de laborator riguros controlate (Hilgard, 1965). O alterare paradigmatică a senzaţiei şi percepţiei devenită clasică este analgezia hipnotică. Aceasta implică reducerea gradului de conştientizare în cazul unui stimul care, în mod normal, este dureros (Hilgard, Hilgard, 1983; Hilgard, LeBaron, 1984). Studiile psihofizice au demonstrat că asemenea sugestii sunt eficiente în reducerea durerii (senzoriale) resimţite şi a suferinţei (Hilgard, Hilgard, Macdonald, Morgan, Johnson, 1978; Knox, Morgan, Hilgard, 1974) şi că dimensiunea efectului corelează cu susceptibilitatea hipnotică (Hilgard, 1967, 1969). Un studiu descris de Stern şi colaboratorii săi (Stern, Brown, Ulett, Sletten, 1977) oferă date asupra magnitudinii efectului. În acest studiu, hipnoza este comparată cu alţi cinci agenţi activatori, incluzând aspirina, diazepamul şi morfina, subiecţii fiind expuşi atât la stimuli dureroşi prin inducţie hipotermică, cât şi la stimulare ischemică dureroasă. Pentru subiecţii înalt hipnotizabili, hipnoza s‑a dovedit mai eficientă decât oricare dintre celelalte tehnici, însă numai efectul hipnozei a fost corelat cu hipnotizabilitatea. O analiză retrospectivă a literaturii clinice în domeniu, realizată de Hilgard şi Hilgard (1983), relevă faptul că doar sugestiile hipnotice pot produce reduceri semnificative ale durerii pentru până la 50% dintre subiecţii unui eşantion de pacienţi selectaţi aleatoriu. Experienţele de analgezie hipnotică sunt deosebit de utile şi pentru că ele relevă două paradoxuri pe care le putem observa şi în isterie. În primul rând, în ciuda redu­ cerii subiective a durerii experimentate de subiecţii hipnotizaţi, sugestiile analgezice nu modifică neapărat răspunsurile psihofiziologice la stimulare. De exemplu, Sutcliffe (1960, 1961) a demonstrat acest lucru apelând la analize asupra variaţiei conductanţei electrice a pielii la subiecţi care primiseră sugestii analgezice. Această disociere între

56

INCONŞTIENTUL COGNITIV

experienţa subiectivă şi răspunsul fiziologic la stimulare este interesantă şi a sugerat unora (de exemplu, Wagstaff, 1982) că subiectul ar continua să experienţieze durerea, însă ar nega acest lucru. Prin analogie cu studiile psihofiziologice asupra memoriei în cazul sindromului amnestic (de exemplu, Bentin, Moskovitch, 1990), se pot oferi dovezi privind posibilitatea unor percepţii implicite pe durata transei hipnotice. Mărturii cu privire la engramări implicite ale stimulilor din mediu ne sunt oferite în mod clar şi de paradigma „observatorului ascuns” (Hilgard, 1973, 1986). După ce analgezia a fost stabilită, i se sugerează subiectului că ar poseda o „parte ascunsă” care înregistrează şi poate raporta adevăratul nivel al stimulării dureroase. În aceste condiţii, unii subiecţi hipnotizaţi dau răspunsuri comparabile cu cele culese în condiţii normale de stare de veghe. „Observatorul ascuns” nu este un homunculus psihic, ci o exprimare metaforică pentru reprezentarea mentală subconştientă a durerii – aşa cum este ea dovedită de răspunsurile fiziologice ulterioare. Totodată, „observatorul ascuns” este şi o etichetă lingvistică pentru metoda prin care această înregistrare poate fi accesată. Dacă răspunsurile psihofiziologice reflectă percepţia implicită, atunci putem susţine că „observatorul ascuns” are acces la urmele reziduale de memorie ale acestei activităţi perceptive (Kihlstrom, 1992, 2005b). Pe lângă studiile asupra analgeziei hipnotice s‑a dezvoltat o literatură consistentă pe tema efectelor sugestiilor hipnotice asupra percepţiei vizuale. Ne referim aici la o serie de lucrări inspirate în mare măsură din studiile asupra sindroamelor clinice de orbire funcţională. Sugestiile pot fi pentru lipsa totală a văzului sau pentru orbirea unilaterală. Bryant şi McConkey (1989a, 1989b, 1990) au preluat şi adaptat o variantă a paradigmei Grosz/Zimmerman pentru a studia mai degrabă orbirea hipnotică decât cea isterică. În primul lor studiu (1989a, experimentul 1), un grup de subiecţi înalt hipnotizabili au primit o sugestie pentru „orbire totală”; apoi li s‑a oferit o cutie cu trei butoane şi trei becuri şi au fost instruiţi să găsească butonul de oprire a unei semnalizări sonore. Subiecţii au răspuns mult mai corect la sarcinile în care lumina indica răspunsul corect decât la cele care nu aveau un astfel de indiciu, deşi au negat că ar fi văzut lumina. În mod interesant, un studiu ulterior (1989b, experimentul 2) a demonstrat o creştere a acurateţei răspunsurilor în prezenţa indicatorilor, după ce sugestia pentru orbire a fost anulată. Într‑o altă cercetare, Bryant şi McConkey (1989a) au utilizat o paradigmă de amorsaj clasic, formulată iniţial de Jacoby şi Witherspoon (1982) pentru studiul memoriei implicite. Subiecţilor li se prezentau cartonaşe pe care erau scrise perechi de cuvinte, în forma Fereastră – Ochi de geam (Window – Pane). Al doilea cuvânt este un omofon (pane şi pain au aceeaşi pronunţie), iar primul cuvânt oferă un context dezambiguizant pentru ortografia celui de‑al doilea. După 8 astfel de itemi, experi­ mentatorul a sugerat că lexemele ar fi din ce în ce mai puţin vizibile, după care a mai prezentat încă 8 itemi de acelaşi fel. Mai târziu, li s‑a cerut subiecţilor să‑şi amintească itemii care le‑au fost prezentaţi. Deloc surprinzător, ei şi‑au amintit mai puţine cuvinte prezentate în perioada în care au fost „hipnotic orbi”. Cu toate acestea,

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

57

la un test ulterior de ortografiere, subiecţii au ortografiat omofonele în conformitate cu contextul dezambiguizator în care au fost iniţial prezentate aceste cuvinte; altfel spus, ei scriau pane, şi nu pain. Eşecul lor în reactualizare a vizat doar memoria explicită. În schimb, în ceea ce priveşte memoria implicită, subiecţii au dovedit un efect de amorsaj atât pentru itemii „văzuţi”, cât şi pentru cei „nevăzuţi”. Aceste rezultate indică faptul că itemii „nevăzuţi” au fost totuşi înregistraţi şi au afectat performanţa la sarcinile de ortografie ulterioare. Aici avem deci o ilustrare a modului în care performanţa într‑o sarcină de memorie implicită poate oferi dovezi asupra percepţiei implicite (vezi şi secţiunea 4.2.3). Descoperiri similare s‑au făcut şi în domeniul auzului. Sugestii de surditate parţială au dus la modificări clare ale sensibilităţii auditive, înregistrate prin metodele psiho­ fizicii clasice (estimarea magnitudinii) (Crawford, Macdonald, Hilgard, 1979). Faptul că stimulul auditiv este înregistrat şi procesat este demonstrat prin lipsa fluenţei vorbirii în feedbackul auditiv întârziat DAF (delayed auditory feedback; Sutcliffe, 1961) şi perturbări de la urechea afectată într‑o sarcină de ascultare dihotomică (Spanos, Jones, Malfara, 1982). Mai mult, intensitatea actuală a stimulilor auditivi, redusă prin sugestii de surditate parţială, poate fi corectată folosind tehnica „observa­ torului ascuns” (Crawford et al., 1979). Încă o dată, contradicţia între negarea de către subiect a experienţei perceptuale şi dovada comportamentală a impactului pe care‑l are stimulul poate fi considerată o dovadă a faptului că subiecţii relatează incorect (Spanos et al., 1982) sau o dovadă a unei disocieri între percepţia implicită şi cea explicită. În literatura de specialitate pot fi întâlnite multe alte exemple de asemenea disociaţii, dar trebuie reţinut faptul că rezultatele cercetărilor nu sunt în totalitate congruente. Probabil că cea mai dramatică contradicţie extrasă din literatura focalizată asupra hipnozei priveşte anestezia hipnotică sau pierderea sensibilităţii tactile şi kinestezice. Într‑o serie de studii, Wallace şi colegii săi au susţinut că anestezia reduce sau elimină adaptarea perceptivă, măsurată prin paradigma erorii de indicare (pointing errors) (de exemplu, Wallace, Garrett, 1973; Wallace, Fisher, 1982). Eroarea de indicare se referă aici la abaterile care apar în aliniamentul ochi – deget indicator şi care sunt depen­ dente de dominanţa oculară a subiectului (Vindras et al., 1998). Spanos şi colaboratorii săi au eşuat în încercarea de a reproduce experimental efectul adaptării în sarcina de indicare (Spanos, Dubreuil, Saad, Gorassini, 1983; Spanos, Gorassini, Petrusic, 1981). Această problemă este una esenţială şi se cere rezolvată, întrucât conceptul de percepţie implicită introdus aici ar sugera că anestezia hipnotică nu este acelaşi lucru cu un blocaj neuronal, care împiedică transmiterea impulsurilor aferente la ariile de proiecţie somatosenzoriale din creier. Pot exista mici dubii că, în anestezia hipnotică, informaţia proprioceptivă este înregistrată în centrii corticali corespunzători, chiar dacă ea este disociată de starea de conştienţă. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi dacă această înregistrare are efecte colaterale asupra experienţei, gândirii şi acţiunii, la fel ca în cazul pacientului cu orbire funcţională care vede o imagine dublă atunci

58

INCONŞTIENTUL COGNITIV

când ochiul îi este deformat printr‑o presiune externă. Cu toate acestea, congruenţa între rezultatele diferitelor experimente ce compară măsurători ale percepţiei implicite şi explicite este de o importanţă capitală pentru conceptul de percepţie implicită. De exemplu, Roediger şi colegii săi au descoperit disociaţii între măsurătorile memoriei implicite şi între memoria implicită şi cea explicită (Roediger, 1990; Roediger, Srinivas, Weldon, 1989; Roediger, Weldon, Challis, 1989, apud Kihlstrom, 1992). Analizele comparative între subiecţii cu tulburări de conversie şi cei hipnotizaţi au multiple utilităţi. Spre exemplu, discrepanţele între descrierile pe care le fac pacienţii isterici despre modul în care ei experimentează fenomenul şi, respectiv, comportamentul lor extern în sarcinile experimentale au fost interpretate de multe ori ca o dovadă împotriva afirmaţiilor subiecţilor hipnotici că ei ar fi de fapt incapabili să perceapă anumite evenimente (de exemplu, Jones, Flynn, 1989). Mai mult, Spanos şi colaboratorii săi (1982), discutând rezultatele studiului de ascultare dihotomică, au concluzionat: „Descoperirile noastre, ca şi cele ale studiilor DAF (delayed auditory feedback – fedeback auditiv întârziat) arată că subiecţii surzi hipnotic în realitate aud normal” (p. 76). Însă Sutcliffe (1961), primul care a utilizat paradigma DAF, a sugerat că ar mai exista totuşi şi alte posibilităţi interpretative. Remarcând discrepanţa tipică între ceea ce raportau subiecţii hipnotici despre propria experienţă şi performanţele lor la sarcinile experimentale, Sutcliffe afirmă că aceşti indivizi sunt în mod esenţial induşi în eroare; ceea ce ei raportează indică faptul că nu sunt conştienţi că realitatea obiectivă este diferită de starea de lucruri sugerată de hipnotizator (realitatea hipnotică). Însă performanţele în sarcinile experimentale arată că starea actuală a lucrurilor continuă să fie procesată în afara conştienţei (Kihlstrom, Hoyt, 1988). Această disociaţie între convingerea subiectului că el este orb sau surd contrapusă cu dovada că informaţia vizuală sau auditivă este totuşi procesată este, în fapt, o disociaţie între percepţia explicită şi cea implicită.

2.1.2. Percepţii implicite disfuncţionale 2.1.2.1. Alterări perceptuale în sindroamele neuropsihologice Este bine cunoscut faptul că o serie de evenimente, precum lezarea, lovirea sau îmbolnăvi­ rea creierului, pot avea efecte profunde asupra funcţionării perceptuale (Heilman, Valenstein, 1985; Kolb, Wilshaw, 1985; Filoteo et al., 2002;Dickson et al., 2009). Spre exemplu, lezarea ariilor primare de proiecţie senzorială, cum sunt lobii occipital şi temporal, poate produce o pierdere aparent completă a unei modalităţi perceptuale sau a alteia. Acest tip de sindroame sunt extrem de interesant de analizat, deoarece există unele situaţii în care pacienţii, în mod clar, răspund evenimentelor vizuale, deşi pretind că nu pot vedea nimic. Într‑un studiu devenit clasic, Weiskrantz (1980, 1983, 1986;

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

59

Sanders, Warrington, Marshall, Weiskrantz, 1974) a prezentat un raport dramatic al unui pacient, D.B., care a suferit o hemianopsie stângă apărută în urma unei intervenţii chirurgicale asupra cortexului striat drept, ce a avut ca scop îndepărtarea unei malformaţii arteriovenoase. Acest pacient aproape că nu percepea nimic conştient în câmpul său vizual stâng. Cu toate acestea, era perfect capabil să ajungă la obiectele din acest hemicâmp vizual şi chiar să realizeze prezenţa sau absenţa unor stimuli vizuali; capacitatea de detecţie a undelor sinusoidale ale texturii varia în funcţie de frecvenţa lor spaţială; era capabil să detecteze prezenţa unui obiect în mişcare şi putea diferenţia între liniile orizontale, verticale sau diagonale; putea să distingă între X‑uri şi O‑uri, şi între T şi 4, să perceapă contrastul între negru, alb şi gri. Totuşi, susţinea că nu poate vedea aceleaşi obiecte la care, de fapt, făcea referire. Când obiectul era foarte uşor de remarcat (de exemplu, foarte mare, în mişcare sau contrastant), D.B. afirma că ştie că există ceva în câmpul său vizual, dar nu‑şi descria experienţa ca fiind una de vedere a obiectului (nici măcar ca o experienţă de vedere periferică). De asemenea, susţinea că nu are nici un fel de conştienţă a obiectului, deşi în 95% dintre cazuri a „ghicit” corect locaţia, forma şi orientarea obiectului. Observaţii similare au fost făcute şi la alţi pacienţi cu leziuni ale cortexului striat (de exemplu, Poppel, Held, Frost, 1973), efecte similare fiind studiate la câini şi la maimuţe. Marquis şi Hilgard (1936, 1937), de exemplu, au demonstrat că maimuţele destriate pot oferi răspunsuri condiţionate la stimuli luminoşi, precum şi să‑şi întoarcă capul şi să se orienteze înspre lumină sau umbră (pentru aprofundare, vezi Campion, Latto, Smith, 1983; Marcello, 2000). Weiskrantz a denumit fenomenul „vedere oarbă” (blindsight) (apud Kihlstrom, 1992). În concepţia lui Weiskrantz, vederea oarbă determină o deconectare orizontală între procesul percepţiei vizuale în sine, pe de o parte, şi conştientizarea acestei percepţii vizuale, pe de altă parte. Faptul că acest fenomen conduce la ceva mai mult decât o degradare vizuală este demonstrat de o varietate de „disocieri duble” care au afectat performanţa vizuală a lui D.B., dar şi a altor pacienţi. Adeseori, vederea oarbă a fost considerată o dovadă a existenţei a două tipuri de sisteme vizuale: unul în care proiecţia se realizează pe calea nucleilor laterali geniculaţi spre cortexul striat şi care pare a fi implicat în analiza formei şi a culorilor; celălalt, cu proiecţie în coliculii superiori şi alte structuri subcorticale, este implicat în detecţia, localizarea şi urmărirea stimulului. Ideea generală este aceea potrivit căreia pacienţii cu leziuni striate îşi pierd accesul la primul sistem, păstrându‑şi accesul la cel de‑al doilea. Astfel, ei pot realiza anumite comportamente ghidate vizual, chiar dacă nu sunt conştienţi de vederea obiectelor la care reacţionează. Ideea existenţei a două sisteme vizuale nu este una nouă, însă continuă să fie foarte controversată. În contextul de faţă, am dorit doar să sugerăm posibila existenţă a unor mecanisme cerebrale specifice care mediază anumite forme de percepţie, chiar în lipsa conştientizării lor.

60

INCONŞTIENTUL COGNITIV

2.1.2.2. Alterări perceptuale în sindroamele funcţionale Tulburări dramatice ale percepţiei pot fi observate chiar şi în absenţa lovirii, lezării sau a unor îmbolnăviri evidente ale creierului. Ne gândim mai ales la aşa‑numitele tulburări „funcţionale” sau „psihogenice”, asociate în mod tradiţional cu isteria şi etichetate în psihiatrie ca „tulburări de conversie” (Kihlstrom, Tataryn, Hoyt, 1991; Kihlstrom,1998; Brown, 2004). Prin analogie cu descrierea amneziei funcţionale oferită de Schacter şi Kihlstrom (1989; vezi şi Kihlstrom, Schacter, 1990), tulburările funcţionale de percepţie ar putea fi definite ca acele tulburări care determină o pierdere a funcţiei senzorial‑perceptive atribuite unui eveniment sau proces instigator care nu are ca rezultat rănirea sau lezarea creierului, dar determină o pierdere funcţională mult mai mare decât ar avea loc în cazul absenţei unui proces sau eveniment instigator. În general, aceste tulburări sunt sugestive în cazul unor sindroame/boli neurologice, cum ar fi cecitatea, surditatea, anosmia, analgezia şi anestezia. Mai mult, tulburările de conversie includ şi tulburări funcţionale motorii, cum ar fi paralizia, afonia şi akinezia, însă în lucrarea de faţă ne preocupăm doar de tulburările din cadrul senzaţiei şi percepţiei (vezi secţiunea 2.1.1.5). Ceea ce este foarte interesant în legătură cu pacienţii care suferă de asemenea tulburări este faptul că, deşi se plâng de o pierdere a funcţiei senzorio‑perceptive, com­ portamentul lor este inconsistent cu aceste aşa‑zise pierderi. De exemplu, un individ care suferă de orbire funcţională poate fi capabil să se plimbe printr‑o cameră nefami­ liară, iar un individ care suferă de surditate funcţională se poate orienta către sunetele din mediu şi, chiar mai mult, spune „nu” atunci când este întrebat dacă aude ceva. Prelegerile clasice ale lui Janet (1907) pe tema Simptome majore în isterie descriu extrem de bine aceste paradoxuri. Janet nota că pacienţii cu anestezie isterică păstrează intacte reflexele obţinute prin stimularea zonei anesteziate. El a observat că degetele acestor pacienţi nu prezintă umflături sau vreun alt fel de urmă caracteristice pacienţi­ lor diagnosticaţi cu o boală structurată, care în mod constant îşi provoacă răni tăindu‑se sau arzându‑se. Tot Janet este cel ce ne oferă o demonstraţie, inteligent concepută, pe care o prezentăm şi noi mai jos. I‑am propus pacientei Is. un truc pentru a‑i verifica într‑un timp foarte scurt anestezia. Trebuia să răspundă „da” atunci când simte şi „nu” atunci când nu simte nimic… Deşi ochii ei sunt bine ascunşi după un paravan, şi, în plus, am evitat prezenţa oricărei regularităţi de stimulare, ciupind‑o aleatoriu de câteva ori pe aceeaşi parte înainte de a trece la cealaltă parte, ea nu a greşit niciodată, răspunzând întotdeauna cu „da” atunci când este ciupită în partea stângă şi „nu” când este ciupită în partea dreaptă (Janet, 1907, pp. 169‑170, apud Kihlstrom, 1992).

Janet a observat că pacienţii care suferă de surditate funcţională îşi păstrează abilitatea de a auzi un ceas sau un diapazon atunci când le este aplicat pe dinţi sau

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

61

pe craniu, spre deosebire de pacienţii care suferă de surditate reală (periferică). În final, Janet a mai notat că, în orbirea isterică unilaterală, aplicarea unei presiuni pe un ochi duce la dublarea imaginii, arătând clar că vederea ambilor ochi a rămas intactă. Într‑o demonstraţie mai sofisticată, pacienţii purtau ochelari cu lentile prin care nu pătrundea decât lumină roşie sau albastră şi erau rugaţi să citească cuvinte compuse, alternativ, din litere roşii şi albastre. Pacienţii care într‑adevăr sufereau de orbire monooculară nu vedeau decât un singur set de litere (fie cele albastre, fie cele roşii), în timp ce pacienţii isterici vedeau întregul cuvânt. Subiecţii cu orbire isterică se puteau mişca fără nici un efort în mediul lor, se jucau cu mingea ş.a.m.d. În hemianopsia isterică, cum era de aşteptat, Janet a constatat că pacienţii răspundeau la evenimente din zona de scotom. În concluzie la studiile sale clinice, Janet a remarcat că tulburările isterice de vedere afectează doar „percepţia conştientă/intenţională” (p. 207) şi anulează senzaţiile şi reflexele elementare. Parcepţiile noninteţionale (inconştiente) sunt, în schimb, neafectate. Mai mult, tot el nota că orbirea funcţională, de obicei, diferenţiază între funcţiile văzului, cum ar fi: detecţia şi procesarea formei, procesarea formei de cea a culorii, monoocularitate de binocularitate ş.a.m.d. În unul dintre pasajele interesante care anticipează tezele şi demonstraţiile lui Weiskrantz şi ale altor autori, Janet a speculat existenţa a două sisteme fiziologice vizuale distincte: unul binocular şi celălalt monocular, şi că „istericii” îl pierd pe primul, dar îl păstrează pe al doilea. Alţi cercetători, cum ar fi Binet (înainte de a fi preocupat de evaluarea inteligenţei) şi William James (vezi Taylor, 1983), au făcut observaţii similare; contradicţiile şi paradoxurile sesizate în isterie sunt azi păstrate cu sfinţenie de către clinicieni, în sensul că istericii pot fi deosebiţi de cei care doar se prefac, simulează, prin greşelile pe care le fac. Altfel spus, nimeni nu ar fi atât de stupid încât să pretindă că este orb, după care să prindă o minge aruncată în direcţia sa: o astfel de persoană este isterică, nicidecum un prefăcut. O idee similară evidenţiază conceptul de logică de transă în hipnoză al lui Orne (1959), subiect asupra căruia vom reveni în lucrarea de faţă. În acest moment, dorim să arătăm modul în care observaţiile clinice ale lui Janet, James şi alţii au fost transformate în tehnici experimentale riguroase folosite în studierea isteriei. Pionierii în acest domeniu, ca şi în studiul vederii oarbe, au fost Hilgard şi Marquis (1940), care au descris aplicarea condiţionării la analiza şi tratamentul ulterior al unui caz de anestezie isterică şi paralizie. Pacientul, care fusese implicat într‑un accident rutier cu 6 ani înainte, se plângea de o anestezie „în mănuşă” la braţul drept, cu limita la umăr (situaţie imposibilă din punct de vedere neurologic); această mână era şi paralizată, în acelaşi timp. În procedura utilizată de Hilgard şi Marquis, un şoc electric administrat mâinii anesteziate a pacientului servea ca stimul condiţionat (CS) pentru un şoc – stimul necondiţionat (US) – la mâna normală. Deşi pacientul oferea dovezi puţine pentru condiţionare, treptat, sensibilitatea a fost recăpătată de braţul stâng. Electrozii erau apoi inversaţi, ceea ce conducea la dezvoltarea unui răspuns condiţionat de retragere. Acest studiu a inspirat cercetările ulterioare realizate de

62

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Malmo, Davis şi Barza (1952‑1953), în care un stimul condiţionat (o tonalitate sonoră) era asociat cu un şoc, în cazul surdităţii histerice. Deşi nu s‑au înregistrat semne de retragere a degetului, frecvenţa răspunsurilor condiţionate electromiografice a indicat în mod clar faptul că tonurile au fost înregistrate, în ciuda faptului că pacientul susţinea că nu aude nimic (Kihslstrom,1992). Trebuie precizat că Hilgard şi Marquis nu au fost primii care au folosit astfel de tehnici. Ele au fost introduse de către Behterev, un colaborator al lui Pavlov, în 1912, fiind apoi folosite de Sears şi Cohen (1933) şi de Cohen, Hilgard şi Wendt (1933). Luate împreună, toate aceste studii reprezintă contribuţii timpurii şi foarte importante în sprijinul terapiei comportamentale (Yates, 1970). Ceea ce ne interesează pe noi în contextul de faţă este tocmai faptul că ele prezic distincţia pe care am încercat s‑o realizăm între percepţia implicită şi cea explicită. Hilgard şi Marquis (1940) scriau despre propriul lor studiu următoarele: „Detecţia funcţiei senzoriale… este o aplicare naturală a tehnicilor de condiţionare, din cauză că pragurile senzoriale sunt măsurate independent de raportul verbal al subiectului” (p. 296). Cu alte cuvinte, aşa cum s‑a demonstrat şi în experimentele cu câini/maimuţe (vezi 2.1.2.1.), în urma unor leziuni provocate la nivelul cortexului striat, tehnicile de condiţionare şi învăţare, care nu depind de abilităţile subiectului de a‑şi descrie propriile experienţe conştiente, sunt o rută spre percepţia implicită. Cea mai cunoscută utilizare a paradigmei învăţării în analiza comportamentală a isteriei este, bineînţeles, studiul clasic al lui Brady şi Lind (1961) realizat pe un pacient care invoca orbire totală. Aceşti cercetători au creat o situaţie în care pacientul era învăţat să apese un buton la fiecare 18‑21 secunde – ceea ce este cunoscut în domeniul condiţionării operante ca întărire diferenţiată. Iniţial, răspunsul corect era întărit doar printr‑o semnalizare sonoră; ulterior, aprobarea socială şi excursiile către cantina spitalului au fost adăugate meniului. Pacientul era testat zilnic, în două sesiuni de câte 30 de minute fiecare. În prima fază erau cuprinse şase sesiuni de încercări preliminare, la sfârşitul cărora majoritatea răspunsurilor oferite erau cuprinse în intervalul specificat. În faza a doua (sesiunile 7‑16) era aprins un bec incandescent, modificând uşor luminozitatea din încăpere în timpul intervalului critic; frecvenţa răspunsurilor corecte a scăzut dramatic, pacientul devenind extrem de agitat. Deşi el nega orice conştientizare a luminii, această modificare în comportamentul său era, în mod evident, un răspuns la stimularea vizuală. La sfârşitul acestei faze, rata răspunsurilor a ajuns din nou la nivelurile iniţiale. În faza a treia a experimentului (sesiunile 17‑23), becul ilumina puternic chiar în faţa ochilor pacientului; din nou, rata răspunsurilor iniţiale descreşte, după care gradual revine la nivelul iniţial. Pe tot parcursul celor 23 de sesiuni, pacientul susţinea că nu vede nimic, atribuindu‑şi performanţele propriei abilităţi de a simţi căldura radiată de bec. În faza a patra (sesiunile 24‑45) intensitatea luminii becului a fost redusă, dar rata răspunsurilor corecte ale pacientului a crescut – deşi continua să nege că ar vedea ceva. Aproape de finalul acestei faze, pacientul recunoştea că poate vedea lumina, iar în faza 5

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

63

(sesiunile 46‑63) a fost supus unui stimul mult mai dificil de discriminat (o schimbare în patternul de iluminare a unui panou cu becuri), sarcină la care subiectul s‑a descurcat foarte bine. Metoda folosită de Brady şi Lind a avut ca efect indubitabil restaurarea vederii pacientului, deşi întreaga derulare a evenimentelor arată în mod clar că, într‑un anume sens, el vedea în tot acest timp. Cum era de aşteptat, pacientul lui Brady şi Lind a suferit ulterior o recidivă şi a fost studiat mai târziu de Grosz şi Zimmerman (1965; vezi şi Grosz, Zimmerman, 1970; Zimmerman, Grosz, 1966). În metoda utilizată de ei, care dezambiguiza discriminarea vizuală învăţând din condiţionarea temporală, pacientul era solicitat să selecteze unul dintre trei butoane pentru a opri o anumită stimulare sonoră. Butonul corect era în mod aleatoriu schimbat de la o încercare la alta, varianta corectă de răspuns fiind însă sugerată de intensitatea luminii de sub fiecare buton. O analiză minuţioasă a comportamentului subiectului pe durata studiului a demonstrat că performanţa lui la această nouă sarcină era semnificativ sub nivelul şansei, comparabil cu încercările iniţiale, şi că revenea la nivelurile de bază, dar asta la încercările de control în care luminile erau stinse. În setul final de încercări, după ce un complice al experimentatorilor informa pacientul cum se comportă o persoană cu adevărat oarbă, performanţa subiectului era din nou la nivelul şansei. În timp ce Grosz şi Zimmerman (1965; Zimmerman, Grosz, 1966) au fost convinşi că pacientul simula orbirea, Brady (1966) le‑a replicat că, iniţial, subiectul fusese sincer în ceea ce credea şi susţinea referitor la capacităţile lui vizuale, dar că, reacţionând la evenimentele ulterioare petrecute în viaţa sa, a ajuns din nou să simuleze. Nu vom şti niciodată adevărul în această problemă, dar nu asta ne interesează aici. Problema acestui studiu de caz este, aşa cum au spus chiar Grosz şi Zimmerman, faptul că, evident, „comportamentul pacientului era puternic controlat de stimulii vizuali” şi că pacientul „nega faptul că vede, în timp ce vederea sa funcţiona” (1965, p. 260) (apud Kihlstrom, 1992). Cercetările au continuat, iar logica din spatele acestor experimente a fost utilizată într‑un număr considerabil de alte studii asupra orbirii funcţionale (Bryant, McConkey, 1989c; Grosz, Zimmerman, 1970; Keehn, Keuchler, Wilkenson, 1973; Miller, 1968, 1986; Ohno, Sugita, Takeya, Akagi, Tanaka, Ikemi, 1974; Theodor, Mandelcorn, 1973) şi a fost adaptată şi în studiul surdităţii funcţionale (Barraclough, 1966). De exemplu, folosind o sarcină cu trei opţiuni, similară cu cea a lui Grosz şi Zimmerman (1965), dar pe un alt pacient ce suferea de orbire funcţională, Bryant şi McConkey (1989c), au descoperit o rată de 79% a răspunsurilor corecte în situaţia experimentală cu ancoră vizuală, în comparaţie cu 39% în situaţiile de control, fără nici un fel de indicii vizuale. Sesizăm atât o preocupare sistematică pentru explicitarea acestor comportamente atipice, dar şi o mare varietate de rezultate. Ne întrebăm, desigur, ce concluzii am putea trage din toate aceste studii? Grosz şi Zimmerman (1965) au crezut fără nici un dubiu că pacientul lui Brady şi Lind simula, iar ei, printr‑o analiză comportamentală

64

INCONŞTIENTUL COGNITIV

sofisticată, au reuşit să‑l prindă în flagrant. Posibil, dar nu neapărat adevărat. În termeni strict logici, persistenţa unui comportament ghidat vizual în cazul în care subiectul pretinde că este orb are acelaşi statut logic ca şi disocierile dintre memoria explicită şi cea implicită la pacienţii cu sindrom amnezic. Aceşti pacienţi pretind că au uitat, că nu‑şi amintesc nimic, în acelaşi timp în care comportamentul lor este ghidat de memorie. De ce nu‑i numim şi pe amnezici prefăcuţi? Care este diferenţa dintre un subiect prosopagnostic care prezintă un GSR (galvanic skin response – răspuns galvanic epidermal) discriminatoriu în cazul unei feţe subiectiv nefamiliare şi un criminal care prezintă un GSR discriminativ în faţa unor detalii legate de crima săvârşită de el? Răspunsul real la această întrebare este că pacienţii au „găuri” în cap şi, din anumite motive, tindem să‑i credem, în timp ce acuzaţii sunt suspectaţi de crimă şi, ca atare, avem tendinţa de a crede că mint. Dincolo de aceasta, în termeni strict logici, aceste experimente nu ne oferă altceva decât dovezi ale unei disocieri între percepţia explicită şi cea implicită. Dacă această disociere este atribuită simulării sau unui alt motiv, aceasta constituie o altă problemă. În ceea ce‑l priveşte pe Janet (1907), el a respins „explicaţia crudă” că aceşti pacienţi pretind că nu simt nimic şi, prin şiretlicuri simple, le putem demonstra că sunt capabili să simtă extrem de bine. Insensibilitatea este astfel simulată, iar metodele noastre sunt mijloace de a înşela un şarlatan şi de a demasca o înşelătorie (p. 171).

El a argumentat că anesteziile pacienţilor săi (referindu‑se la toate deficitele senzoriale, incluzând orbirea şi surditatea) reflectă senzaţii care sunt deconectate sau disociate de starea de conştienţă. Totuşi, aceste senzaţii păstrează puterea de a produce reflexele şi de a ghida mişcările. Janet le‑a numit senzaţii şi percepţii subconştiente care continuă să fie reprezentate în minte în afara conştientizării lor de către subiect. În schimb, noi le numim percepţii implicite (Kihlstrom, 1992, 2008). Abordând inconştientul în termeni de eşec introspectiv, în continuare vom supune atenţiei alte trei familii de fenomene circumscrise de inconştientul cognitiv, şi anume: memoria implicită, învăţarea implicită şi gândirea implicită.

2.2. Memoria implicită O retrospectivă asupra studiilor care au sondat memoria ne conduce lesne la constata­ rea că, în mod tradiţional, acestea au apelat aproape exclusiv la teste (probe) precum reamintirea liberă, reamintirea ancorată şi recunoaşterea. Particularitatea fundamen­ tală a acestor probe este că ele fac referiri clare la episoadele de achiziţie şi reclamă o reactualizare conştientă a acestora. Dacă limităm retrospectiva noastră doar la ultimele trei decenii, constatăm că s‑a acordat o atenţie vizibil crescută situaţiilor

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

65

experimentale în care cunoştinţele achiziţionate într‑o situaţie oarecare sunt ulterior exprimate inconştient sau neintenţionat. În aceste circumstanţe, subiecţilor nu li se solicită reamintirea acelor cunoştinţe, ci sunt antrenaţi în sarcini precum completarea fragmentelor grafemice ale unor cuvinte sau imagini, asociaţii libere, execuţia unor sarcini motrice, citirea scrierii inversate în oglindă etc. Memoria, în aceste ipostaze experimentale, este evidenţiată de facilitarea sau schimbarea performanţelor la probele precizate, care poate fi atribuită informaţiei dobândite pe durata episodului de studiu. Graf şi Schacter (1985) au etichetat acest tip de memorie prin sintagma „memorie implicită” (implicit memory); ea poate fi pusă în evidenţă atunci când performanţa la o probă este înlesnită de experienţa anterioară în lipsa unei reamintiri conştiente a acestei experienţe. Aceiaşi autori au introdus sintagma „memorie explicită” cu referire la situaţiile în care rezolvarea unei sarcini mnezice reclamă o reactualizare conştient‑intenţionată a experienţelor trecute (Schacter, 1987). Deşi cu un trecut lung, fenomenele memoriei inconştiente (implicite) au făcut obiectul unor studii sistematice abia după ce autorii menţionaţi mai sus (Graf, Schacter, 1985) au propus eticheta de memorie implicită pentru desemnarea lor. Noul domeniu, circumscris prin această sintagmă, a determinat o schimbare semnificativă a modului în care psihologii cognitivişti şi‑au reconceput misiunea şi sarcinile. Nu au întârziat să apară şi întrebările. Una dintre interogaţiile des adresate chestionează adecvanţa definirii acestui tip de memorie. Cum am putea defini memoria implicită, astfel încât să evităm excesele perspectivelor generale, dar şi pe cele ale unei înalte specificităţi? O analiză diacronică a literaturii de specialitate ne relevă un număr impresionant de definiţii. Noi însă ne vom focaliza doar pe două dintre acestea, cele având o anumită relevanţă în raport cu tema noastră. Astfel, sesizăm că, în primul capitol al lucrării Elements of Episodic Memory (Elementele memoriei episodice), discutând problema definirii memoriei, Tulving ne sugerează că „memoria se referă la efectele unei stimulări ce a avut loc la un moment dat şi care se vor manifesta ulterior, într‑un alt moment...” (1983, p. 7). Tulving a recunoscut generalitatea acestei definţii, ceea ce susţinem şi noi, dar să recunoaştem totuşi că ea ne este utilă pentru a defini memoria implicită. Dacă ne referim la distincţia explicit‑implicit, atunci, conform definiţiei standard, memoria explicită se manifestă când oamenii încearcă să‑şi reamintească deliberat evenimente întâmplate în trecut. În acest caz, procesul este unul intenţional. Prin contrast, „memoria implicită se referă la manifestări ale memoriei care apar în absenţa intenţiei subiectului de a‑şi reaminti” (McDermott, 2000, p. 231). Integrând cele două definiţii, Roediger (2003) ne propune pentru memoria implicită următoarea conceptualizare: „Memoria implicită se referă la toate postefectele unor stimulări care nu implică reactualizări explicite sau conştiente”. Marea majoritate a cercetătorilor din domeniu au agreat repede şi s‑au regăsit în această nouă definiţie. Asentimentul larg al psihologilor nu a fost deloc surprinzător, nici pentru Roediger şi nici pentru noi astăzi. Cu atât mai mult cu cât explicaţiile sunt imediate. Această definiţie fiind una generoasă, permite unui număr mare de cercetători să‑şi identifice

66

INCONŞTIENTUL COGNITIV

şi să‑şi dezvolte nişa investigativă. Mai precis, dacă definim memoria implicită în aceşti termeni, atunci o mare parte din psihologia experimentală devine un subdomeniu al studiului memoriei implicite! De altfel, este lesne de sesizat faptul că, de la cercetătorii din psihofizică până la cei preocupaţi de mecanismele învăţării sau psihologii sociali, toţi sunt interesaţi de „efectele ulterioare ale unor stimulări” exprimate într‑o varietate foarte mare de situaţii şi care nu reclamă o reactualizare conştientă (vezi şi Roediger, Wertsch, 2008; Berry et al., 2006). Consideraţiile de mai sus ne relevă o problemă delicată: dacă conceptul de memorie implicită se referă la atât de multe lucruri, atunci, într‑un fel, am putea spune că nu se referă la nimic. Categoria este prea largă şi ar trebui să fie mai bine specificată. Prin generalitatea ei, conceptualizarea actuală a memoriei implicite potenţează pericolul ca termenul să circumscrie o mare parte din studiul experimental al comportamentului. Mai mult, păstrând această definiţie, ne temem că acest construct se va dilua, iar noi riscăm să îi pierdem valoarea ştiinţifică şi, implicit, utilitatea practică. Probabil că o soluţie înţeleaptă pentru a ieşi din impas este să restrângem extensiunea conceptului, astfel încât să surprindem cât mai bine specificitatea feno­ menului pe care noi pretindem că îl studiem. În volumele de după 1985 ale revistelor de specialitate din Statele Unite şi Europa sesizăm o creştere considerabilă a numărului de studii privind memoria implicită. Investigaţii similare s‑au derulat şi la noi (Opre, 1994, 1997, 2000; Miclea, 1995, 1997; David, 1996, 2000). Cercetările cognitive şi neuropsihologice din aceeaşi perioadă au semnalat disociaţii izbitoare între memoria explicită şi cea implicită, arătând că, în anumite condiţii, ele pot fi complet independente. Recurgând la un demers meta­ analitic calitativ, am reuşit să desprindem 14 criterii de diferenţiere între cele două sisteme mnezice. Tabelul 2.2 redă într‑o formă sintetică tocmai aceste diferenţe. Tabelul 2.2. Memorie explicită vs memorie implicită (adaptat după Brown şi Mitchel, 1994) Caracteristici 1. Conţinut 2. Reprezentare 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Locaţie neuro‑anatomică LOP la engramare Schimbarea modalităţii senzoriale Manipularea intervalului de retenţie Interferenţa pro‑/ retroactivă Dependenţa de IQ

Memorie explicită Cunoştinţe declarative Verbală, imagistică şi semantică Hipocampus şi lobii frontali Afectează performanţele Afectează performanţele

Memorie implicită Cunoştinţe procedurale Reguli de producere

Afectează performanţele

Nu afectează performanţele

Afectează performanţele

Nu afectează performanţele

Dependentă

Independentă

Neocortex posterior Efect redus sau absent Nu afectează performanţele

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

9. 10. 11. 12. 13. 14.

Vârsta Variabilitate în populaţie Stimularea subliminală Flexibilitate Apariţie filoontogenetică Reactualizare

Dependentă Mare Nu influenţează Ridicată Recentă Recunoaştere şi reproducere

67

Independentă Redusă Influenţează Redusă Timpurie Impact, condiţionare, amorsaj

Încă de la început, trebuie făcută precizarea că noţiunea de memorie implicită nu se referă la un singur fenomen. Ea reuneşte, în fapt, un ansamblu de fenomene inconştiente, precum: amorsajul repetitiv, memoria deprinderilor motorii şi cognitive, memoria reflexelor condiţionate, memoria senzorio‑motorie, memoriile biologice etc. (vezi tabelul 2.1). Dintre acestea însă, cel mai intens studiat este amorsajul repetitiv.

2.2.1. Amorsajul repetitiv Coffer (1967) defineşte amorsajul repetitiv ca fiind fenomenul de facilitare în procesarea unui stimul ca urmare a unei întâlniri recente cu acesta. Această facilitare poate surveni după percepţia unor stimuli fizici similari (amorse perceptuale) sau a unora semantic relaţionaţi (amorse conceptuale). Prin urmare, calitatea, dar şi amplitudinea amorsajului depind de particularităţile sarcinilor de engramare. Tabelul 2.3 conden­ sează rezultatele unei metaanalize proprii privind diversitatea strategiilor de encodare. Tabelul 2.3. Sarcini semantice şi nonsemantice de encodare Sarcini nonsemantice Numărarea literelor ascendente şi descendente Identificarea nivelului de claritate al vocii vorbitorului Numărarea consoanelor din cuvânt Raportarea numărului de consoane la cel al vocalelor Copierea unei perechi de cuvinte (în scris) Căutarea unui anumit semn într‑o imagine Numărarea literelor cu spaţii închise Evaluarea lizibilităţii literelor unui cuvânt Precizarea orientării fiecărei litere din cuvânt

Sarcini semantice Cuvinte care identifică obiecte animate şi neanimate Categorizarea cuvintelor Evaluarea nivelului de concreteţe al unui cuvânt Asociaţii libere Formularea şi răspunsul la întrebări ce privesc funcţia Evaluarea comprehensiunii unui cuvânt, a unei situaţii Numirea unei poze Identifică cu ce se aseamănă obiectul Evaluarea caracterului plăcut

68

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Căutarea unei litere‑ţintă Numirea unui obiect sau a unei poze Identificarea a două litere care nu sunt în cuvânt Evaluarea nivelului de intensitate al vocii vorbitorului Identificarea mărimii obiectului Numărarea silabelor din cuvânt Identificarea cuvintelor care sunt scrise cu literă mică sau mare Căutarea unei linii verticale pe poză Compararea vocalelor din perechile de cuvinte

Numărul cuvintelor plăcute sau imaginative Generarea de propoziţii care să includă două cuvinte Citirea de cuvinte dintr‑o propoziţie anume

Amorsajul repetitiv a fost evidenţiat printr‑o mare varietate de teste (sarcini), caracteristica lor comună fiind lipsa oricărei referiri la episodul de studiu şi absenţa conştientizării subiective, care este prezentă în toate probele explicite. Preluând o idee formulată în 1983 de către Larry, Jacoby, Rodiger şi Blaxton (1987) au propus ca sarcinile de memorie implicită să fie clasificate în două mari categorii: teste care extrag particularităţi fizice ale experienţelor anterioare de stimulare (teste perceptuale) şi teste care extrag semnificaţia evenimentelor stimulative din trecut (teste conceptuale) (vezi tabel 2.4). Testele perceptuale sunt acelea care activează sistemul mnezic perceptual prin prezentarea informaţiei într‑o formă degradată, ca de exemplu: completarea fragmentelor grafemice, identificarea perceptivă etc. Testele conceptuale, în schimb, presupun reactualizarea unui cuvânt pornind de la unul semantic relaţionat cu acesta – de pildă: asociaţii libere, întrebări de cultură generală etc. Cercetări siste­matice au dovedit însă că testele implicite nu sunt exclusiv perceptuale sau exclusiv con­ceptuale, ci, mai degrabă, exprimă grade diferite de implicare a procesărilor per­ ceptuale, respectiv a celor conceptuale (Hirshman et al., 1990; Srinivas, Roediger, 1990; Roediger, 2003). Mai mult, catalogarea unora este supusă unor reale contro­ verse. Unele teste de memorie implicită pot fi greu de clasificat (de exemplu, decizia lexicală). Aceasta se întâmplă fie pentru că operaţiile de cuantificare nu pot fi aplicate testului, fie pentru că rezultatele testului sunt ambigue, adică unii indicatori clasifică testul ca fiind conceptual, iar alţii – perceptual. Date fiind aceste limitări în măsurare, distincţia între sarcini perceptuale şi conceptuale de memorie funcţionează doar ca o primă aproximare, iar problemele apărute nu pot fi evitate (pentru exemple şi discuţii, vezi McDermott, Roediger, 1996; Roediger, McDermott, 1993). Recurgând la analize retrospective focalizate asupra metodologiei investigative, Roediger (2003) estimează că circa 80% din studiile ştiinţifice asupra memoriei implicite desfăşurate între 1980 şi 2001 au folosit doar teste perceptuale de memorie implicită.

Teste tipice uti­­lizate în tes­tarea memoriei

Variabile semantice (de exemplu, nivelul de procesare), interferenţa proactivă, atenţia

Rotaţia de urmărire, dese­narea în oglindă, citirea scrisului deformat

Numărul de exersări, feedbackul

Turnul din Hanoi

Numărul de exersări, feedbackul, monito­ rizarea

Procedural Conceptual Senzorio‑motor Bazat pe reguli Generarea, producerea Achiziţia şi îmbunătăţirea Învăţarea procedeului de sau clasificarea unor ţinte deprinderilor motorii şi rezolvare a problemei ca răspuns la ancore senzoriale bazat pe reguli conceptuale sau semantice

Tipul testului implicit

Identificarea cuvintelor sau Generarea exemplarelor imaginilor fragmentate (de unei categorii pe baza exemplu, completarea unor ancore conceptuale fragmentelor de cuvinte, identificarea perceptivă)

Câteva variabile şi factori Variabile perceptuale care influenţează (de exemplu, modalitatea, performanţele senzorială, formatul etc.), intervalul de retenţie

Caracterizare

Perceptual Identificarea sau clasifi­ carea unor stimuli pe baza ancorelor senzoriale

Item specific

Tabelul 2.4 Testele perceptuale şi testele conceptuale (adaptat după M. Moscovitch, 1995)

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV 69

70

INCONŞTIENTUL COGNITIV

De asemenea, s‑a observat că cele mai comune sarcini de memorie implicită sunt de natură verbală (itemii‑ţintă sunt cuvinte), deşi s‑au folosit uneori şi sarcini pictografice. În toate cazurile, subiecţilor li se spune să numească sau să completeze forma fragmentată sau o parte mică a unui stimul, de obicei un cuvânt. Expunerea anterioară la un cuvânt, de pildă elefant, va produce un amorsaj identificabil doar în sarcini perceptuale, deoarece ele presupun reîntâlnirea subiectului cu fragmente din stimulul iniţial. În schimb, în cazul în care etapa de encodare a constat în expunerea unei imagini cu un elefant, aceasta va produce foarte puţin sau deloc amorsaj în raport cu sarcinile verbale de mai sus, în ciuda faptului că prezentarea imaginii activează acelaşi concept la nivelul memoriei semantice (Rajaram, Roediger, 1993; Srinivas, 1993; Weldon, Roediger, 1987). Aceste sarcini sunt considerate perceptuale (parţial), pentru că producerea amorsajului reclamă o prezentare anterioară a cuvântu­lui cu toate caracteristicile sale vizuale. Pe de altă parte, sarcinile perceptuale de memorie implicită pot să fie şi nonverbale. Ne referim aici la denumirea imaginilor fragmentare, la denumirea unor imagini după ce au fost expuse un timp foarte scurt sau la numirea imaginilor în situaţiile în care cantitatea de informaţie pictografică despre aceste imagini sporeşte gradual până în momentul în care subiectul e capabil să le descifreze şi să le numească. În această ultimă sarcină, amorsajul este evaluat prin cantitatea minimă de fragment necesară pentru numirea imaginii. Şi în aceste cazuri, dacă subiecţii au perceput vizual, relativ recent, cuvinte care denumesc aceste imagini, amorsajul nu apare sau este foarte slab, deoarece cuvintele expuse nu au similitudini fizice cu imaginile din etapa test (Srinivas, 1993; McDermott, Roediger, 1994). Deşi cea mai mare parte a literaturii din domeniul memoriei implicite este bazată pe teste de memorie implicită, se estimează că doar 10% din sarcinile folosite în aceste studii sunt probe implicite conceptuale. Testele implicite conceptuale iau şi ele diferite forme. Spre exemplu, dacă un subiect a studiat cuvântul elefant sau a văzut o imagine cu un elefant în etapa de studiu, proba conceptuală de evaluare a memoriei implicite poate fi de cel puţin trei feluri. Ea poate lua forma răspunsului la o întrebare de cultură generală, cum ar fi „Ce animal l‑a ajutat pe Hannibal în atacul său asupra Romei?” (Blaxton, 1989). Alteori, testul rezidă într‑o sarcină de asociaţii libere, cum ar fi verbalizarea primelor cinci cuvinte care le vin în minte subiecţilor ca răspuns la un indiciu cum ar fi, de exemplu, cuvântul „fildeş”. În fine, un al treilea tip de sarcină conceptuală presupune denumirea instanţelor unei categorii; subiecţilor li se dă o categorie, cum ar fi cea de animale, şi li se cere să enumere cât mai multe exemple în 30 de secunde. Aceste trei tipuri reprezintă doar un subset dintre nume­ roasele teste conceptuale posibile. Noi le‑am selectat doar pe acestea, deoarece sunt cel mai frecvent utilizate. Aceste sarcini se comportă sensibil diferit în comparaţie cu testele implicite perceptuale atunci când evaluăm efectele variabilelor independente asupra lor. De exemplu, amorsajul dovedit prin teste conceptuale de memorie implicită a fost relativ de aceeaşi amplitudine, indiferent dacă în etapa de encodare s‑au expus imagini sau cuvinte care reprezentau acelaşi concept (McDermott, Roediger, 1996;

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

71

Weldon, Coyote, 1996). Cu alte cuvinte, aceste probe nu presupun acel nivel ridicat de specificitate (similaritatea fizică între studiu şi test, pentru itemii‑ţintă) care este reclamată de testele perceptuale. Dacă estimările sunt reale, adică 80% din toate testele de memorie implicită utilizate în cercetare sunt de natură perceptuală şi doar circa 10% sunt conceptuale, atunci se naşte firesc întrebarea: unde încadrăm restul de 10%? Pot fi puse în această categorie câteva sarcini care au fost numite procedurale în sensul folosit de Squire (1987). Acestea sunt sarcini precum: scrierea sau desenul inversat în oglindă, rotaţia de urmărire, rezolvarea anagramelor etc. Ele nu pot fi clasificate drept conceptuale sau perceptuale, dar, cu toate acestea, sarcinile la care ne referim sunt considerate implicite deoarece chiar şi pacienţii cu amnezie profundă le pot rezolva. Şi totuşi există cercetători care ar putea pune la îndoială dacă sarcini precum scrierea inversată în oglindă sau rotaţia de urmărire sunt sarcini implicite, la fel cum sunt sarcinile implicite verbale sau cele imagistice. Mai mult, unii dintre investigatorii domeniului tind să le clasifice mai degrabă ca aparţinând unui subdomeniu distinct al inconştientului cognitiv, şi anume cel al învăţării implicite (vezi Stadler, Frensch, Handbook of Implicit Learning, 1998, precum şi în secţiunea 2.3 din acest volum). Referitor la cele discutate mai sus, am putea conchide că, în ciuda extensiunii conferite de definiţia propusă de Roediger memoriei implicite, numărul sarcinilor cu ajutorul cărora se studiază diversitatea fenomenelor mnezice implicite este relativ mic. În plus, deşi se consideră că actuala conceptualizare a fenomenelor mnezice implicite a lărgit semnificativ perspectiva asupra memoriei şi totodată paleta sarcinilor de evaluare, trebuie recunoscut faptul că, în elucidarea lor, ne aflăm abia la început. Cu atât mai mult cu cât operaţionalizările particulare de care beneficiază memoria implicită din partea diferiţilor cercetători ne constrâng să diversificăm modalităţile de evaluare. Dintre toate aceste probe discutate aici, cel mai frecvent utilizate în evaluarea amorsajului repetitiv sunt: identificarea perceptuală, completarea rădăcinilor sau fragmentelor de cuvinte şi decizia lexicală. Aceste probe vor fi detaliate când vom trece în revistă modalităţile de confirmare a percepţiei subliminale, deoarece ele sunt comune celor două fenomene (vezi secţiunea 4.2.3). Există o serie de variabile care pot afecta efectele de amorsaj, dintre care unele au fost deja invocate în tabelul 2.2. În cele ce urmează ne vom centra atenţia asupra câtorva dintre acestea: nivelul de procesare, vecinătatea ortografică, durata amorsajului şi schimbarea modalităţii senzoriale între studiu şi test. Unele dintre ele au făcut obiectul unor manipulări experimentale în lucrarea de faţă (vezi capitolul 5).

Nivelul de procesare la engramare O chestiune destul de controversată în studiile de memorie implicită o constituie impactul nivelului de procesare asupra amorsajului. Sintagma „nivel de procesare” (level of processing, LOP) a fost introdusă de către Craik şi Lockhart în 1972 şi se referă la

72

INCONŞTIENTUL COGNITIV

faptul că prelucrarea unui stimul este cu atât mai adâncă cu cât se trece de la caracteris­ ticile sale fizice la cele semantice. Nelson (1977) afirmă că, din punct de vedere tehnic, termenul „nivel” nu este cel mai nimerit deoarece presupune apelul la o scală ordinală de măsurare care ar evalua un continuum de la nonsemanticitate la semanticitate. Cu toate acestea, noţiunea s‑a impus şi s‑a păstrat ca atare în limbajul de specialitate. Dacă revedem literatura consacrată memoriei explicite, constatăm că aceasta abundă în studii care susţin că un nivel nonsemantic de procesare, situaţie în care subiecţii se focalizează doar asupra aspectelor fizice ale stimulilor, produce o retenţie mai slabă decât o procesare semantică ce reclamă subiecţilor să prelucreze semnificaţia stimulilor (Lockhart, Craik, 1990). În virtutea celor de mai sus, numeroşi cercetători susţin lipsa oricărui efect al LOP asupra rezultatelor la testarea implicită (vezi Jacoby, Dallas, 1981). Aceste rezultate au determinat un grup de cercetători (Hirshman et al., 1990) să afirme că „nivelul de procesare nu poate afecta performanţele evaluărilor implicite”. În ciuda unei concluzii atât de categorice, un studiu de metaanaliză (Brown, Mitchel, 1994) aplicat asupra a 166 de rezultate provenind de la 38 de studii experimentale ce au evaluat în mod separat efectul LOP asupra probelor implicite pare să releve date surprinzătoare. Astfel, circa 131 de rezultate (adică 79%) indică un amorsaj mai redus în probele nonsemantice decât în cele semantice, pentru 31 de situaţii (adică 19%) s‑a produs mai mult amorsaj în probele nonsemantice decât în cele semantice şi 4 (adică 2%) indică un amorsaj echivalent pentru cele două situaţii. În virtutea acestor evidenţe, autorii sus‑menţionaţi afirmă că, deşi mai puţin intens decât în probele de memorie explicită, nivelul de procesare afectează totuşi destul de semnificativ performanţele la testarea implicită a memoriei. Indicii statistici calculaţi (χ2) susţin valabilitatea ultimei concluzii. În plus, ei se constituie în semnale de alarmă pentru acei cercetători care, neglijând cerinţele metodologice, eşuează în a‑şi asigura o putere statistică adecvată şi, prin urmare, le scapă efectele de slabă intensitate. Prin urmare, putem afirma că uneori un test statistic riguros ne poate oferi mai multă informaţie decât o poate face replicarea aceluiaşi experiment în condiţii identice. În concluzie, putem afirma că efectele nivelului de procesare pot fi evidenţiate la fel de bine în testele implicite ca şi în cele explicite. Mai mult chiar, sensibilitatea la LOP este aproximativ de acelaşi nivel, fie că e vorba de teste implicite conceptuale, fie perceptuale.

Vecinătatea ortografică Coltheart (1981) defineşte ca vecin ortografic orice cuvânt sau şir de litere care diferă de itemul‑ţintă printr‑o singură literă (de exemplu, cuvântul puşcă este vecin ortografic al cuvântului cuşcă). Cele mai multe teorii explicative privind procesele implicate în recunoaşterea cuvintelor susţin că acele cuvinte care au în comun cu cuvântul‑ţintă un număr mare de litere devin şi ele activate pe durata recunoaşterii ţintei (Forster, Davis, 1984; McClelland, Rumelhart, 1986; Morton, 1979; Papp, Newsome, McDonald,

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

73

Schvanveldt, 1982). O serie de investigaţii asupra efectului vecinătăţii ortografice au condus la rezultate echivoce. Ele au demonstrat că aceşti vecini ortografici pot exercita fie un efect facili­tator, fie unul inhibitor sau chiar nul asupra recunoaşterii ţintelor (Andrews, 1992; Coltheart, 1981; Grainger, 1992; Johnson, 1992). Pugh şi colabo­ ratorii săi (1994) încearcă să ofere o explicaţie pentru aceste rezultate. Recurgând la analiza mai multor date expe­rimentale, ei conchid că, atunci când subiecţii sunt capabili să iniţieze o decizie lexicală pe baza unei activări superficiale a mai multor vecini ortografici (fără a şti care dintre ei este ţinta), cuvintele cu mai mulţi vecini ortografici sunt avantajate. Aceasta înseamnă că percepţia conştientă sau inconştientă a vecinilor ortografici ai unui anumit cuvânt‑ţintă va determina amorsarea şi, implicit, sporirea fluenţei perceptuale a acestuia (vezi şi Balota, 1983). În schimb, dacă procedura reclamă ca subiecţii să iniţieze decizia doar după ce cuvântul‑ţintă a fost clar diferenţiat de alte cuvinte din lexic (adică după o procesare semantică mai adâncă), atunci cuvintele cu mulţi vecini vor fi dezavantajate.

Durata amorsajului Întrucât amorsajul reprezintă un nivel de activare mentală, trebuie să acceptăm faptul că el se va diminua treptat, uneori chiar dispărând complet. Durata efectelor de amorsaj depinde de natura itemilor‑ţintă (verbali sau imagistici), de tipul sarcinii de achiziţie (semantică vs nonsemantică – vezi tabelul 2.3) şi de testul implicit utilizat. Astfel, în cazul completării fragmentelor de cuvinte (Komatsu, Ohta, 1984; Tulving et al., 1982) şi al identificării perceptive (Jacoby, Dallas, 1981) rezultatele indică faptul că efectele de amorsaj persistă zile sau chiar săptămâni. În schimb, în cazul completării rădăcinii cuvintelor (Graf, Mandler, 1984; Shimamura, Squire, 1984) şi al deciziei lexicale (Forster, Davis, 1984) a reieşit că amorsajul reprezintă un fenomen tranzitoriu care dispare după câteva minute sau maxim câteva ore de la producere. Privitor la durata amorsajului au fost testaţi şi subiecţii amnezici. O parte dintre investigatori susţin că la subiecţii amnezici amorsajul este efemer, persistând câteva minute sau maxim ore de la producere. Alţii, în schimb, au demonstrat că, în funcţie de tipul probei de evaluare, efectele de amorsaj la amnezici pot fi evidenţiate şi la o săptămână de la generarea lor (vezi Schacter, 1987). Din nefericire, mai puţine sunt rezultatele care să ne informeze relativ la durata amorsajului indus subliminal, motiv pentru care am inclus această problemă pe agenda cercetărilor noastre, iar date relevante în acest sens vom oferi deja în această lucrare.

Schimbarea modalităţii senzoriale între studiu şi test Această variabilă pune în discuţie posibilităţile de transfer ale amorsajului în condiţiile în care pentru faza de studiu şi cea de test modalităţile senzoriale implicate diferă. Performanţele la probele de memorie explicită relevă o foarte slabă sau chiar absentă dependenţă de modalităţile senzoriale implicate în cele două etape. Prin

74

INCONŞTIENTUL COGNITIV

contrast, există la momentul de faţă suficiente dovezi experimentale susţinând o puternică dependenţă a memoriei implicite de canalul senzorial implicat în engramare. Investi­gaţiile focalizate în special pe transferul audiovizual au demonstrat că acesta este aproape inexistent. Concluzia a fost emisă după ce fenomenul a fost studiat cu ajutorul a patru dintre cele mai utilizate probe de memorie implicită: identificarea perceptuală, decizia lexicală, completarea rădăcinii cuvintelor şi, respectiv, a fragmen­ telor de cuvinte (vezi Craik et al., 1994). Această sensibilitate crescută a probelor de memorie implicită la modificări fizice ale purtătorilor de informaţie în comparaţie cu efectul manipulărilor semantice se constituie într‑un argument solid al tezei ce susţine prevalenţa analizei ascendente în cadrul proceselor ce susţin probele implicite de memorie. Deşi mai puţin studiate în cadrul fenomenelor implicite, deprinderile şi reflexele condiţionate sunt cel puţin la fel de importante ca şi amorsajul repetitiv.

2.2.2. Deprinderile Încă din secolul al XIX‑lea, înainte ca psihologia să devină disciplină ştiinţifică, Maine de Biran (1804) atrăgea atenţia asupra faptului că „o deprindere, odată constituită, poate fi executată automat şi fără a avea conştiinţa actului în sine sau a episoadelor anterioare de învăţare” (apud Schacter, 1987). Studiile moderne s‑au centrat îndeosebi pe investiga­ rea modalităţilor prin care pacienţii amnezici pot dobândi implicit anumite deprinderi. Acest lucru constituie o reală şansă recuperatorie pentru ei. Pe această cale s‑a dovedit că amnezicii sunt capabili să achiziţioneze atât deprinderi motorii, cât şi cognitive – citirea scrierii inversate în oglindă, rezolvarea anagramelor, utilizarea unor reguli abstracte (Cohen, Squire, 1980; Fleischaman Mandler, 2005). Investigaţiile de acest gen nu au negli­jat nici subiecţii nonamnezici. Alături de investigarea deprinderilor motorii pentru populaţia normală, de un real interes s‑au bucurat studiile privind achiziţia gramaticilor artificiale. Cele mai reprezentative cercetări în acest sens îi aparţin, desigur, lui Arthur Reber. Acesta, în virtutea unor experimente inspirat concepute, conchide că „regulile unei gramatici artificiale sunt stocate în memoria implicită” (Reber, 1992). Prin extensie, afirmă Miclea (1994), cunoştinţele noastre despre gramatica limbajului natural sunt implicite şi stau la baza deprinderilor de utilizare cvasicorectă a limbii.

2.2.3. Reflexele condiţionate În ceea ce priveşte învăţarea prin condiţionare, rezultatele multor studii experimentale au demonstrat că, pe această cale, putem dobândi o mare varietate de cunoştinţe, iar acestea se stochează în memoria implicită. Adams (1957) a dovedit că subiecţii umani asimilează

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

75

diverse tipuri de răspunsuri condiţionate, fără a fi însă conştienţi de situaţiile care au produs condiţionarea. Fobiile sunt exemplul cel mai elocvent în acest sens. Pacienţii fobici dobândesc o conduită emoţional‑specifică în urma asocierii ce se realizează între o situaţie emoţional neplăcută şi un stimul iniţial indiferent, care va deveni însă, în baza acestei asocieri, stimul fobogen. Această asociere se realizează automat, preconştient şi se va stoca în registrul mnezic implicit. De la acest nivel ea va influenţa conduita subiectului fără ca această influenţă să poată fi conştientizată. În consecinţă, orice intervenţie terapeutică adresată acestei categorii de subiecţi trebuie să ia în consi­ derare etiologia tulburării şi particularităţile sistemelor implicite (vezi capitolul 6).

2.2.4. Memorii implicite biologice Nu este deloc surprinzător faptul că, în studiile lor privind suportul biologic al sistemelor mnezice, cercetătorii s‑au focalizat exclusiv pe sistemul nervos central. Fără doar şi poate, au avut foarte multe motive în acest sens. Cu toate acestea, şi alte sisteme biologice umane (muşchi, viscere izolate sau incluse în sisteme complexe) afişează forme particulare de memorie, aşa cum poate fi dovedit prin anumite sarcini de memorie implicită procedurală.

2.2.4.1. Sistemul mnezic corporal O primă ilustrare a unei posibile forme de memorie implicită somatică o extragem aici dintr‑un exemplu ipotetic elaborat de Henry Roediger (2003); acesta ne propune un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem, spune Roediger, că un tânăr oarecare este implicat într‑un accident tragic care îi cauzează o scurtă perioadă de anoxie. Pierderea temporară a oxigenului din creier poate produce, aşa cum se ştie, deteriorări în regiunile hipocampice şi în cele perihipocampice; acestea par să fie responsabile de susţinerea anumitor forme de memorie episodică. Pacientul se recuperează într‑o anumită măsură după accident şi dovedeşte la testare o inteligenţă generală medie. În schimb, afişează simptome tipice de amnezie – reamintirea deficitară a evenimentelor recente, după circa câteva minute de la producerea lor. Se limitează în mare parte la a sta acasă, îngrijit de familia sa. Într‑o zi descoperă la subsol un echipament pentru exerciţii fizice, lăsat acolo de foştii proprietari ai casei. Îl instalează, cu ajutorul familiei, în living, lângă televizor. Petrece apoi mult timp, în fiecare zi, uitându‑se la televizor şi făcând sport. Mai precis, de fiecare dată când este în faţa televizorului, în mod automat utilizează şi echipamentul, ridicând zeci de minute greutăţi. Mama lui, psiholog pensionat, începe să îi măsoare performanţa. Măsoară repeti­ ţiile pe minut, dar şi schimbările de scenariu. Ea descoperă o creştere graduală a

76

INCONŞTIENTUL COGNITIV

numărului de repetiţii (de exemplu, de încordare a bicepsului) şi alte aspecte uşor de măsurat ale performanţei lui. Treptat, el demonstrează învăţare procedurală. Când cineva din familie îl întreabă la cină dacă a ridicat vreodată greutăţi de la accident încoace, el se gândeşte o vreme şi apoi neagă categoric acest lucru. Cu toate acestea, continuă zilnic să facă exerciţii atunci când se uită la televizor şi devine din ce în ce mai puternic. Într‑un anumit sens, nu este nimic neobişnuit în acest exemplu ipotetic. El poate fi catalogat firesc ca un alt caz de învăţare procedurală/motorie în absenţa reactuali­ zărilor explicite sau episodice ale evenimentelor care au condus la învăţare. Dar acest caz are alt aspect interesant: corpul subiectului nostru trece prin mari schimbări. Bicepşii lui se măresc treptat, gâtul şi pieptul devin mai proeminente, picioarele cresc în mărime. Într‑un anumit sens, am putea afirma că toate aceste schimbări în plan fizic sunt „urme ale memoriei”, adică ale experienţelor pe care le‑a trăit acest om. Poate că el nu este capabil să „citească” şi să interpreteze aceste urme sau să îşi amintească aceste experienţe, dar cei care îl privesc pot. Avem de‑a face cu încă un exemplu în care modificări fizice evidente ale unui individ ne pot oferi date despre experienţele sale anterioare. Acelaşi lucru putem afirma şi despre adulţii care au avut o viaţă fericită şi au zâmbit mult: la bătrâneţe, ei au colţurile buzelor ridicate, în timp ce persoanele cu o istorie de viaţă tristă sau încărcată de scepticism şi temeri au la bătrâneţe colţurile gurii coborâte şi fruntea permanent încruntată. Iată aşadar cum urme ale memoriei personale ne pot lăsa amprente somatice într‑un mod implicit. O focalizare sistematică şi asupra acestor experienţe ar aduce, credem noi, un plus de cunoaştere şi, mai ales, înţelegerea diversităţii fenomenelor memoriei implicite.

2.2.4.2. Sistemul mnezic imunitar Foarte probabil că, dintre sistemele somatic‑viscerale, sistemul imunitar este cel ce probează, în forma cea mai limpede, efectele de amorsaj (vezi Roediger et al., 1999; Roediger, 2003). Într‑adevăr, imunologii au recunoscut acest fapt cu mulţi ani în urmă şi au descoperit numeroase mecanisme care înzestrează sistemul imunitar cu memorie, deşi cunoştinţele rămân incomplete în raport cu unele subiecte critice. Sistemul imunitar răspunde la antigenii care invadează organismul. Dacă un efect patogen este prea intens, sistemul imunitar nu va face faţă, iar rezultatul e moartea organismului. În schimb, atunci când sistemul imunitar al unei persoane reuşeşte să anihileze sau să îndepărteze agentul patogen, sistemul va avea un dublu câştig: victoria în bătălia cu antigenul şi consolidarea sa; în fapt, după fiecare asemenea luptă câştigată, sistemul imunitar se schimbă, devine mai robust, adică mult mai capabil de a face faţă luptelor viitoare cu infecţiile. Într‑un articol din Science, Ahmed şi Gray (1996) şi‑au prefaţat studiul cu următoarea afirmaţie: „Sistemul imunitar îşi poate aminti, uneori toată viaţa, identitatea unui patogen”. Un psiholog contemporan

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

77

ar putea avea obiecţii în legătură cu utilizarea termenului amintire cu referire la competenţele sistemului imunitar. Cu toate acestea, o analiză a literaturii din domeniu relevă şi confirmă documentat că sistemul imunitar se schimbă în funcţie de experienţă şi că aceste schimbări sunt reţinute mult timp. Această schimbare este înregistrată în sistemul imunitar în ceea ce biologii au numit „celule de memorie”, adică în urmele de memorie ale sistemului imunitar. Efectul acestor celule de memorie este exprimat ulterior în comportamentul sistemului imunitar atunci când un nou patogen invadează organismul. Am putea afirma, fără echivoc, că acest concept de memorie imunologică este bine stabilit şi citatele de mai jos, extrase din lucrări de biologie, stau mărturie în acest sens. Prima dată când un antigen intră în corp, provoacă un răspuns imunitar, dar reacţia iniţială – sau răspunsul primar – este relativ înceată şi scăzută în magnitudine... În timpul răspunsului primar nivelurile de anticorpi din sânge nu încep să crească decât în a doua săptămână după ce intrusul a fost detectat... Cu toate acestea, dacă acelaşi antigen intră în corp la o dată ulterioară, sistemul imunitar reacţionează mult mai rapid şi mai puternic... Această reacţie mult întărită constituie răspunsul secundar... În timpul răspunsului secundar, nivelurile de anticorpi cresc rapid, în doar câteva zile după ce antigenul a intrat în organism. În plus, cantitatea de anticorpi produsă depăşeşte cu mult cantităţile generate în timpul răspunsului primar. Ca urmare, antigenul este distrus rapid şi recidivarea bolii este preve­ nită. (Chiras, 1993, p. 360, apud Roediger, 2003)

Cercetătorii interesaţi de studiul memoriei implicite vor recunoaşte cu uşurinţă conceptul de bază din paragraful anterior – şi anume cel de amorsaj. Prima confruntare a organismului cu antigenul conduce la schimbări în sistemul imunitar care facilitează mai târziu operarea amorsajului, atunci când se confruntă pentru a doua oară cu antigenul. Putem remarca faptul că variabilele dependente care denotă operarea amorsajului în sistemul imunitar – magnitudinea răspunsului şi, respectiv, viteza răspunsului – sunt aceleaşi ca şi cele măsurate de psihologii cognitivişti în sistemele mnezice clasic definite. Mai mult, am putea spune că amorsajul din sistemul imunitar este, aproape sigur, independent de memoria episodică/declarativă, dar şi de alte forme de memorie implicită, cum ar fi amorsajul perceptual. Conform datelor culese de biologi, se consideră că acest tip de amorsaj apare tocmai ca urmare a creării celulelor de memorie. Ca dovadă, cităm din acelaşi autor (Chiras, 1993). Chiras, referindu‑se la mecanismele imunitare, afirma: În timpul răspunsului primar, unele limfocite se divid pentru a produce celule de memorie. Celulele de memorie sunt celule B competente imunologic care nu se transformă în celule plasmatice; în schimb, rămân în organism aşteptând reintrarea antigenului. Din acest motiv, aceste celule creează o rezervă relativ mare de forţă de celule B specializate pe un anumit antigen. Când antigenul reapare, celulele de memorie proliferează rapid, producând numeroase celule plasmatice care pun imediat în funcţiune anticorpi pentru a combate

78

INCONŞTIENTUL COGNITIV

invadatorul. În timpul răspunsului secundar, celulele de memorie generează, de asemenea, alte celule de memorie ce rămân în organism în cazul în care antigenul va apărea la o dată ulterioară.

Protecţia imunitară oferită de celulele de memorie poate dura până la 20 de ani sau chiar mai mult şi acest lucru explică de ce o persoană care a avut o boală a copilăriei, cum ar fi oreionul sau varicela, este puţin probabil să o contracteze încă o dată. Dintr‑un punct de vedere evoluţionist, această adaptare ne foloseşte foarte mult, reducând considerabil incidenţa bolilor infecţioase. Fără ea, probabil că oamenii nu ar putea supravieţui. În ciuda acestor evidenţe, o serie de studii consideră că această explicaţie este prea simplistă şi că rămân încă multe mistere privind funcţionarea sistemului imunitar (Fearon et al., 2001; Lauvrau et al., 2001; Sprent, Tough, 2001). Observăm aşadar că sistemul imunitar afişează caracteristici ale memoriei şi, într‑un anumit fel, funcţionarea sa depinde de existenţa unui „sistem propriu de memorie”. Cu toate acestea, cu extrem de puţine excepţii, sistemul imunitar nu este menţionat în discuţiile despre sistemele nondeclarative de memorie din literatura psihologică. Extrapolând, am putea accepta că poate multe alte sisteme ale corpului posedă un tip particular de memorie şi acesta are efecte benefice pentru homeostazie şi adaptare. De altfel, date obiective pot proba faptul că diferite structuri viscerale profită într‑un anumit fel de experienţa anterioară şi ajută pe această cale organismul să facă faţă la solicitările versatile ale mediului.

2.2.4.3. Sistemul mnezic reproductiv Există cel puţin încă un sistem care arată semne clare de amorsaj şi care este (probabil) independent faţă de amintirea conştientă şi, de asemenea, faţă de alte măsuri ale memoriei implicite: sistemul reproductiv feminin (Roediger, 1993, apud Roediger, 2003). Naşterea este un proces complex şi adesea extrem de periculos (şi dureros) pentru femei. Cu toate acestea, dacă femeia supravieţuieşte naşterii primului său copil (adică în cele mai multe cazuri), atunci amorsajul în SRF (sistemul reproductiv feminin) va facilita naşterea copilului următor. Roediger (1993) sintetizează informa­ ţiile raportate de Friedman (1978), documentând amorsajul în SRF. În lumea medicală este bine‑cunoscut faptul că travaliul poate fi împărţit în două faze: o fază latentă (corespunzând dilatării cervixului) şi o fază activă (finalul rapid al dilatării şi coborâ­ rea fetu­sului). Făcând o medie a mii de naşteri, timpii medii pentru aceste două faze au fost de 6,1 şi, respectiv, de 3,4 ore, adică un timp total de 9,5 ore pentru naşterea primului copil. În schimb, pentru copiii născuţi la a doua, a treia naştere etc., aceste valori scad dramatic, ajungând la 4,5 şi 2,1 ore pentru cele două faze ale travaliului, respectiv un total de 6,6 ore. Pentru psihologii obişnuiţi cu măsurarea amorsajului

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

79

ca o chestiune de milisecunde, mărimea acestui efect de amorsaj din SRF este zguduitoare – un efect de 10.440.000 ms (2,9 ore)! Aceşti timpi sunt calculaţi pentru copiii din naşterile secunde, terţe etc. Nu există date concludente care să releve o scădere liniară a timpilor acestor faze de la prima până la a n‑a naştere. Aici, datele sunt contradictorii. Cert este însă faptul că, între prima naştere şi celelalte, timpii sunt semnificativ mai scăzuţi. Se poate ca şi alte sisteme corporale să fie cunoscute ca având forme de memorie pe care cercetătorii nu le‑au luat în considerare. Aşa cum am afirmat înainte, sistemul muscular, dar şi cel tegumentar (de exemplu, pielea arsă a persoanelor ce petrec mult timp în aer liber) pot arăta efecte ale experienţelor anterioare ce sunt vizibile pentru persoana care le‑a trăit şi pentru cei din exterior, din cauza urmelor externe ale memoriei. La fel de bine funcţionarea ficatului, a colecistului, a rinichilor poate proba un amorsaj în ceea ce priveşte responsabilităţile lor de filtrare sau metabolice. Acestea pot fi manifestate şi cuantificate probabil în raport cu situaţii în care viscerele reintră în interacţiune cu constituenţi biochimici proveniţi din alimente şi lichide.

2.2.5. Teorii explicative ale disociaţiei explicit/implicit în memorie Până la mijlocul deceniului opt al secolului trecut majoritatea teoriilor referitoare la memorie s‑au bazat, aproape exclusiv, pe studii experimentale ce au utilizat doar probele tradiţionale de evaluare (reamintirea liberă şi recunoaşterea). Disocierea între formele explicite şi cele implicite ale memoriei, trecută în revistă în tabelul 2.2, a reprezentat o provocare pentru modelele clasice ale memoriei. Din diversitatea teoriilor care încearcă să explice aceste diferenţieri am reţinut doar trei. Acestea sunt cele care au reuşit să se impună în comunitatea ştiinţifică deoarece au obţinut şi suportul empiric necesar: teoria sistemelor multiple, teoria activării şi teoria procesării diferenţiate (Sheldon, Bontempi, Moscovitch, 2010). Ultimele două etalează grade înalte de compatibilitate, motiv pentru care foarte frecvent sunt regăsite sub aceeaşi umbrelă lingvistică – teoria procesării (Kihlstrom et al., 2007). Cercetările în tradiţie neuropsihologică au postulat existenţa în creier a unor sisteme mnezice distincte. În baza acestora, s‑a încercat să se explice disocierile relevate îndeosebi în context clinic (de exemplu, Cohen, Squire, 1980; Johnson, 1983; Schacter, 1987; Schacter et al., 2001; Voss, Paller, 2008 etc.). Teoria activării şi cea a procesărilor diferenţiate sunt avansate de diverse grupuri de psihologi cognitivişti. Aceştia au sugerat fie activarea unor reprezentări diferite, fie existenţa unor procese diferite în spatele acestor diferenţieri (de exemplu, Jacoby, 1983; Graf, Mandler, 1984; Roediger, Blaxton, 1987; Roediger, 1990, 2003 etc.).

80

INCONŞTIENTUL COGNITIV

În cadrul fiecăreia dintre aceste trei abordări, teoriile au suferit personalizări, uneori sensibile, astfel că o analiză completă ar depăşi cu mult obiectivele capitolului de faţă. În consecinţă, ne vom limita la câte un exemplu pentru fiecare interpretare care să ne ajute să ilustrăm tezele centrale ale fiecărei abordări. 1. Teoria sistemelor multiple, elaborată de neuropsihologi, atribuie diferenţele mnezice constatate proprietăţilor diferite ale unor sisteme distincte. Ea se bazează pe rezultatele studiilor asupra pacienţilor cu afecţiuni cerebrale, în particular pe investigaţii asupra amnezicilor. Ideea de bază este că alterările neurocerebrale afectează sistemul mnezic, ce susţine reactualizarea conştientă, dar lasă relativ intact sistemul responsabil pentru alte forme de memorie (Squire, 1986, apud Schachter, 1987). Teoria lui Squire este reprezentativă pentru acest demers şi poate fi „lecturată” în figura 2.2.

Figura 2.2. Sisteme mnezice (adaptată după Squire, 1986, şi Roediger, 2003)

Distincţia centrală este între sistemele mnezice declarative şi cele procedurale. Primele se referă la cunoştinţele verbalizabile, iar celelalte la abilităţi (deprinderi) care nu reclamă reactualizări conştiente, deoarece sunt acţiuni automatizate. Squire pretinde că structuri neurale diferite stau la baza performanţelor obţinute la testele ce evaluează cele două tipuri de memorie. Din acest motiv, disocierea dintre evaluările memoriei explicite şi implicite a fost explicată postulându‑se sisteme diferite. În general, sistemul memoriei declarative (implicând structuri neurale ale sistemului limbic) este responsabil de performanţele la probele explicite (sau conştiente) de memorie, pe când sistemul procedural stă la baza deprinderilor motorii, a condi­ţionării clasice şi a altor forme implicite de memorie. În amnezii, sistemul responsabil de memoria declarativă este afectat, fapt dovedit de performanţele slabe ale amnezicilor la majoritatea testelor explicite. Deoarece sistemele sunt în mare măsură independente, disocierea este de aşteptat.

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

81

Această paradigmă oferă adiţional o explicaţie pertinentă privind achiziţia unor noi deprinderi de către subiecţii amnezici. Învăţarea deprinderilor se presupune că e dependentă doar de sistemul memoriei procedurale, sistem care este neafectat la subiecţii amnezici, dar care în condiţiile alterării memoriei declarative nu poate susţine singur şi reactualizările conştiente. Aceeaşi memorie procedurală poate explica şi efectele de amorsaj atât pentru subiecţii normali, cât şi pentru cei amnezici. Rămân însă greu de explicat situaţiile în care subiecţii amnezici îşi pot îmbogăţi şi vocabularul, chiar dacă ulterior nu sunt capabili să îşi reamintească când şi l‑au îmbogăţit (Schacter, 1987). Ar fi incorect dacă am atribui aceste noi achiziţii sistemului procedural, deoarece, aşa cum am menţionat, de ele este responsabil sistemul memoriei declarative. 2. Teoria activării susţine că efectele de amorsaj în testele de memorie implicită pot fi puse pe seama activării temporare a reprezentărilor preexistente (Graf, Mandler, 1984; Mandler, 1980; Morton, 1979). Aceste activări se presupune că se produc automat în cursul percepţiei şi sunt independente de procesele elaborative ale memoriei: episodice. O astfel de reprezentare activată rapid de o probă implicită nu conţine informaţie perceptuală despre itemii percepuţi şi de aceea nu contribuie la reamintirea explicită a episodului respectiv. Teza activării temporare are ca suport constatarea că amorsarea reprezentărilor anterioare nu depinde de procesarea elaborativă (Jacoby, Dallas, 1981) şi că în anumite condiţii amorsajul se diminuează rapid atât la amnezici, cât şi la subiecţii normali. De asemenea, această perspectivă este consistentă cu rezultatele cercetărilor asupra sindromului amnezic. Acestea au demonstrat un amorsaj normal pentru reprezentările preexistente (de exemplu, cuvinte familiare), eşuând însă în cazul noncuvintelor sau al perechilor de cuvinte nerelaţionate. Semnalăm însă şi rezultate ce le contrazic pe cele de mai sus, existând un număr de cercetători care susţin că nu există date concludente care să excludă posibilitatea retenţiei implicite şi a unor informaţii noi. Ca dovadă, ei au reuşit să demonstreze fenomenele de amorsaj pentru noncuvinte (cuvinte fără sens) (Feustel, Shifrin, Salasoo, 1983), pentru perechi de cuvinte nerelaţionate (Graf, Schacter, 1985, 1987), pentru obiecte nefamiliare (Schacter et al., 1990) şi pentru melodii (Johnson et al., 1985). S‑a emis ipoteza că efectele acestor itemi depind de generarea unor noi reprezentări fie în memoria episodică, fie într‑un sistem specific de reprezentare perceptuală (Roediger, 1990). 3. Modelul teoretic alternativ propus de psihologii cognitivişti mai sus invocaţi susţine că disocierea dintre memoria explicită şi cea implicită reflectă diferenţe proce­suale, şi nicidecum sistemice. Mai curând decât să presupună că testele explicite şi implicite reflectă existenţa unor sisteme mnezice separate, teoria procesării, frecvent etichetată ca teoria transferului de proceduri similare, susţine că diferenţele dintre performanţele la probele explicite şi implicite de memorie probează operarea unor procese cognitive diferite. Ea caută să înţeleagă diferenţele dintre cele două forme de memorie prin explicitarea naturii şi relaţiilor dintre procesele de întipărire şi cele de reactualizare. Paradigma transferului de proceduri similare poate fi condensată în patru asumpţii: a) performanţele la testele de memorie reflectă gradul în care operaţiile cognitive

82

INCONŞTIENTUL COGNITIV

reclamate de test se suprapun (recapitulează) cu cele angajate în faza de engramare; b) probele implicite şi explicite de memorie, în mod caracteristic, dar nu obligatoriu, reclamă diferite operaţii de reactualizare (sau accesează diferite tipuri de informaţie); ca atare, ele beneficiază de rezultatele unor tipuri distincte de procesare ce intervin pe durata achiziţiei; c) testele explicite extrag înţelesul conceptelor pe seama unor pro­ cesări semantice ale stimulilor lexicali; d) testele implicite, îndeosebi cele perceptuale, sunt puternic susţinute de potrivirea (suprapunerea) prelucrărilor perceptuale implicate în cele două faze: memorare şi testare. Ca atare, testele implicite reflectă prevalent o memorie perceptuală, fiind foarte sensibile la modificările fizice ale inputului informaţional, dar relativ imune la manipulările conceptuale ce ar putea surveni pe durata engramării sau a stocării. Altfel spus, probele explicite reflectă rezultatul prelucrărilor descendente, iar cele implicite pe al celor ascendente. Teoria procesării reuşeşte să depăşească obiecţiile aduse modelului activării, oferind explicaţii pertinente pentru persistenţa amorsajului, efectele asociative, sen­sibi­litatea contextuală etc. Paradigma nu este însă în măsură să justifice activările de scurtă durată, dependenţa unor efecte de amorsaj de reprezentările preexistente la amnezici şi dife­ renţele de amorsaj pentru reprezentări ale unor cuvinte noi la subiecţii nonamnezici. Am prezentat în cele de mai sus, pe scurt, tezele centrale şi suportul empiric pentru cele mai clare interpretări teoretice ale disociaţiei explicit/implicit. Nu trebuie neglijat faptul că ambele modele interpretative (pe cel al activării îl încorporăm în teoria procesării) sunt susţinute de rezultatele unui număr impresionant de investigaţii experimentale şi, ca atare, dificil de subminat. În ultimul deceniu al secolului trecut, tot mai frecvent s‑a vehiculat ideea unei complementarităţi a modelelor. În acest sens, reprezentanţi ai celor două perspective au lansat proiecte comune de cercetare ale căror rezultate par să confirme validitatea complementarităţii. Acest lucru pare cu atât mai firesc cu cât datele neuropsihologilor explică adecvat performanţele amnezi­ cilor (cu diverse etiologii) (Umilta, 2002), iar cele ale psihologilor cognitivişti pe cele ale subiecţilor normali (nonamnezici). În finalul acestui subcapitol ne‑am putea întreba: dacă definim memoria implicită foarte îngust, pentru a integra doar sarcinile de identificare perceptuală, atunci de ce ar mai fi nevoie de un termen nou? De ce să nu discutăm rezultatele doar în termenii amorsajului perceptual? Totuşi, aşa cum am putut remarca, conceptul de memorie implicită are tendinţa să acopere un teritoriu mai larg decât amorsajul perceptual. Într‑adevăr, amorsajul perceptual reflectă o formă a memoriei implicite, dar la fel fac şi amorsajul conceptual, amorsajul imun, amorsajul reproductiv, învăţarea motorie (deprinderile), condiţionarea clasică şi aşa mai departe. Toate aceste fenomene sunt exemple ale memoriei implicite şi atunci sarcina noastră este să le clasificăm în mod corect şi să le studiem prin modalităţi adecvate specificităţii lor. Aşa cum susţinea Hering (1870) în urmă cu 140 de ani, memoria poate fi folosită ca un concept unifi­ cator, cu mai multe manifestări. Ideea este să conceptualizăm cât mai limpede varietăţile memoriei şi să le studiem corespunzător. Iată de ce nu e corect să ne referim la

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

83

fenomenele de amorsaj ca la un concept coextensiv celui al memoriei implicite. I‑am conferi termenului o semnificaţie prea largă şi ar fi nu doar lipsit de claritate, ci şi greşit. Ca atare, trebuie să luăm în considerare şi alte concepte în schemele noastre de clasificare şi să le aplicăm mai riguros. Altfel spus, trebuie să regândim şi să reconceptualizăm modul în care definim sintagma memorie implicită dacă dorim să aibă o utilitate ştiinţifică. Memorie implicită poate fi o sintagmă folositoare, dar este nevoie de mult timp de gândire şi scriere pentru a clarifica situaţia confuză a domeniului (Roediger, 2003). Este nevoie de asemenea de o schimbare de atitudine. Aşa cum a menţionat Tulving (2000), psihologii interesaţi de învăţare şi memorie nu au fost la fel de preocupaţi şi de examinarea termenilor pe care îi utilizează şi de adecvarea sau inadecvarea lor. Totuşi, pentru a evita pericolele discutate aici cu privire la extinderea conceptului de memorie implicită şi la modalităţile de evaluare a ei, va trebui să facem eforturi considerabile pentru a obţine claritatea conceptuală dorită. Dacă, în cercetările viitoare, nu depunem eforturi pentru a câştiga această claritate, atunci probabil că sintagma memorie implicită va dispărea şi ne vom referi doar la „efectele amorsajului pe termen lung” atunci când vom mai studia acest fenomen.

2.3. Învăţarea implicită Este uşor de sesizat faptul că în viaţa de zi cu zi reuşim relativ repede să învăţăm cele mai adecvate răspunsuri comportamentale în raport cu anumite criterii pe care le desprindem din context. Spre exemplu, când ne confruntăm cu o problemă de matematică sau fizică, de regulă, suntem capabili să descriem paşii pe care îi urmăm şi regulile de care ţinem seama în demersul rezolutiv. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că nu toate abilităţile pe care le posedăm depind de cunoştinţele noastre explicite despre modul cum să le utilizăm. Există nenumărate situaţii în care învăţăm să răspundem adaptativ la solicitările mediului, fără a fi însă conştienţi de regulile ce guvernează aceste comportamente. De pildă, cei mai mulţi dintre noi învaţă să recunoască şi să elaboreze enunţuri gramaticale fără a fi însă capabili să verbalizeze regulile care le ordonează. În domeniul psihologiei cognitive, acest tip de învăţare este etichetat prin sintagma învăţare implicită.

2.3.1. Forme şi particularităţi ale învăţării implicite Învăţarea implicită a devenit, în ultimele decenii, un subiect de real interes pentru cerce­tarea psihologică. Deşi nu este la fel de intens studiată precum memoria implicită, studiile de învăţare implicită au depăşit de mult stadiul de pionierat şi de cercetare

84

INCONŞTIENTUL COGNITIV

izolată. Se menţin însă serioase controverse în ceea ce priveşte definirea acestui tip de învăţare. Reber (1989) propune o definiţie care este şi astăzi utilizată de un număr mare de investigatori ai fenomenului tocmai datorită generalităţii sale – „un proces inconştient de achiziţie a unor cunoştinţe abstracte”. Fenomenul a fost investigat printr‑o varietate impresionantă de paradigme experimentale precum: învăţarea gramaticilor artificiale (Reber, 1967, 1989, 1993; Mathews, 1989; Witt, Vinter, 2011), învăţarea proba­bilistică (Reber, Millward, 1968), sistemele complexe de control (Berry, Broadbent, 1984), modelul timpului de reacţie serial (Lewicki, Czyzewska, Hoffman, 1987), învăţarea răspunsu­rilor condiţionate (Shanks, Green, Kolodny, 1994), învăţarea perceptuală (de exemplu, Kolers, Roediger, 1984), învăţarea categoriilor perceptuale (de exemplu, Jacoby, Brooks, 1984) etc. Cea mai folosită şi, implicit, cea mai cunoscută paradigmă investigativă o reprezintă „învăţarea gramaticilor artificiale”. Într‑o serie de experimente, începând cu cele din 1967, Reber a utilizat o procedură experimentală în care subiecţii studiau un număr de aproximativ 20 de şiruri lexicale sau literale organizate în virtutea unor reguli practic imposibil de descifrat. Cu toate acestea, după faza de studiu, subiecţii demonstrau o abilitate deosebită de a discrimina între şirurile generate în baza aceleiaşi gramatici şi cele nongramaticale. Rezultate similare, utilizând aceeaşi paradigmă, a obţinut şi Mathews (1989). De reţinut faptul că asemenea abilităţi au fost relevate atât la subiecţii normali (nonamnezici), cât şi la cei amnezici, indiferent de etiologia tulburării mnezice. În 1994, Seger realizează o trecere în revistă a rezultatelor obţinute până atunci şi propune câteva criterii utile cu ajutorul cărora poate fi circumscrisă sfera fenomene­ lor de învăţare implicită. Iată câteva dintre caracteristicile pe care Seger le‑a identi­ ficat: (a) cunoştinţele dobândite prin învăţare implicită nu sunt complet accesibile conştienţei; (b) organizarea acestor cunoştinţe este mult mai complexă decât simpla asociere între stimuli; (c) relaţiile stabilite între cunoştinţele dobândite implicit nu pot fi identificate prin strategii inferenţiale ghidate de prelucrări conştiente etc. În acelaşi studiu, Seger realizează şi o diferenţiere, deosebit de utilă, între memoria implicită şi învăţarea implicită în virtutea unor criterii discriminatorii prestabilite (vezi tabelul 2.5). Tabelul 2.5. Memorie implicită vs învăţare implicită (adaptat după Seger, 1994) Trăsătura

Memoria implicită (amorsajul) Stimuli (situaţii) specifici (uneori asociaţii)

Învăţarea implicită

Stimuli

De regulă verbali

Vizuali sau video‑spaţiali

Rolul conştiinţei Rolul atenţiei

Nu este necesară Minimal

Posibil necesară Important

Cunoştinţele dobândite

Un nou pattern sau o nouă regulă

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

85

2.3.2. Învăţarea implicită şi conştienţa În ultimele două decenii, studiul învăţării implicite este tot mai frecvent relaţionat cu trei teme viu dezbătute în cercetările din ştiinţele cognitive: natura conştienţei, natura reprezentărilor mentale şi rolul experienţei în modelarea sistemului cognitiv. Dintre acestea, în raport cu obiectivul acestei secţiuni, subiectul‑cheie îl reprezintă natura conştienţei. Reevaluând cercetările şi rezultatele din domeniu, considerăm că este puţin probabil să aflăm un răspuns ferm la întrebări precum ce este percepţia implicită, ce este memoria implicită sau ce este învăţarea implicită, înainte de a obţine un răspuns ultim la întrebarea: ce este conştienţa? În cele ce urmează, vom analiza teze extrase din două studii de referinţă ale cercetătorilor în domeniu (Destrebecqz, Cleeremans, 2001; Rünger, Frensch, 2010). Deşi realizate la o distanţă de nouă ani, ambele studii tratează cu aceeaşi seriozitate şi acurateţe problema conştienţei în raport cu învăţarea implicită. Ne concentrăm mai întâi asupra capitolului „Implicit learning and consciousness: A graded, dynamic perspective”, elaborat de A. Cleeremans şi L. Jiménez (2001), inclus în volumul Implicit learning and consciousness: An empirical, philosophical and computational consensus in the making (editori R.M. French şi A. Cleeremans). În acest capitol, cei doi autori tratează explicit relaţia conştienţei cu procesele inconştiente, în particular, cu învăţarea implicită. Ei ne propun, ca punct de start, analiza a trei aspecte definitorii ale conştienţei: a) conştienţa are un caracter neunitar; b) conştienţa este graduală; c) conştienţa este un fenomen dinamic. Dovedind o analiză teoretic‑experimentală riguroasă, capitolul ne expune implicaţiile acestei conceptualizări asupra unor feno­ mene inconştiente (amorsajul repetitiv, deprinderile, automatismele şi, bineînţeles, învăţarea implicită). În cele ce urmează, am extras din materialul lor, pentru a supune analizei, doar relaţia conştienţei cu învăţarea implicită. În acest sens, vom porni de la trei ipoteze, expuse de autori: 1) învăţarea poate surveni şi fără intenţia de învăţare; 2) schimbările rezultate din învăţare pot rămâne inconştiente în timpul învăţării; 3) acest tip de schimbări poate influenţa procese ulterioare realizate de cel ce învaţă, chiar şi în absenţa conştientizării că acest lucru se întâmplă. Datorită problemelor metodologice complicate, s‑a dovedit dificil de obţinut dovezi clare pentru susţinerea acestor trei afirmaţii. Cercetătorii au acceptat, aproape unanim, faptul că este întotdeauna greu de estimat ce intenţii au sau ce anume vor face participanţii implicaţi într‑un experiment ce explorează învăţarea. Din acest motiv, studiile asupra învăţării implicite au încercat să controleze, pe cât posibil, această variabilă. În acest sens, participanţii au fost expuşi la contexte foarte complexe, care să nu permită intenţionalităţii să afecteze performanţa lor în sarcinile de învăţare. Din nefericire, această strategie nu a fost prea des folosită (vezi, pentru detalii, Jiménez, Méndez şi Cleeremans, 1996). Totuşi, mărturii indirecte că subiecţii umani

86

INCONŞTIENTUL COGNITIV

pot învăţa efectiv, fără a exista intenţia de a o face, au fost obţinute în cadrul unor studii realizate în acest scop (Cleeremans, 1997; Destrebecqz, Cleeremans, 2001). În plus, rezultatele acestor investigaţii au demonstrat că, în ciuda caracterului ei neintenţional, acest tip de învăţare este totuşi selectivă. Într‑adevăr, datele experimen­ tale (Jiménez, Méndez, 1999) probează în mod convingător că există selectivitate, achiziţia vizând doar acele particularităţi care sunt relevante pentru sarcină. Mai mult, în baza acestor studii, putem afirma că învăţarea implicită este modulată adânc de variabi­ lele atenţionale care, în cele din urmă, determină în fapt experienţa celui ce învaţă. În acelaşi timp, teza conform căreia învăţarea depinde de experienţa conştientă a celui ce învaţă nu impune cu necesitate că învăţarea ar trebui să fie conştientă la momentul producerii ei sau că aceia care învaţă ar trebui să fie conştienţi de învăţare pentru ca performanţa lor să se schimbe. Există dovezi în acest sens. Spre exemplu, într‑o sarcină tipică de învăţare a unei regularităţi (vezi Clegg, DiGirolamo, Keele, 1998), participanţii sunt rugaţi să reacţioneze la fiecare element al unei serii de secvenţe vizuale structurate secvenţial. Cercetarea a fost realizată în paradigma timpului de reacţie serial (TRS) descrisă aici. În cadrul acestui procedeu, la fiecare încercare, subiecţii văd un stimul ce apare într‑una dintre cele câteva locaţii posibile pe ecranul unui computer şi sunt rugaţi să apese cât mai repede şi cât mai exact posibil tasta care corespunde locaţiei stimulului. Ei nu ştiu că secvenţa de locaţii succesive urmăreşte un pattern repetitiv, adică o anumită secvenţialitate (Nissen, Bullemer, 1987) şi, cu toate acestea, învaţă acest pattern. Dovada învăţării este extrasă din faptul că se constată, în mod obiectiv, modificări ale performanţei în funcţie de manipulările experimentale. Astfel, sesizăm mai întâi o descreştere progresivă a timpului lor de reacţie odată cu creşterea numărului de încercări şi apoi se poate observa că timpul de reacţie creşte în mod dramatic atunci când regularitatea structurii materialului este modificată (Cohen, Ivry, Keele, 1990; Curran, Keele, 1993; Reed, Johnson, 1994). De cele mai multe ori, această formă de învăţare nu poate fi exprimată sau extrasă din raportări verbale (Willingham, Nissen, Bullemer, 1989; Curran, Keele, 1993). Tocmai această disociere i‑a determinat pe mai mulţi autori să considere că învăţarea în asemenea situaţii este implicită. Desigur, nu au lipsit nici criticile la adresa acestor studii. Obiecţiile majore au vizat prioritar metodologia. Ele au relevat că, în majoritatea situaţiilor, neajunsurile metodologice provin din faptul că paradigmele prin care a fost studiată învăţarea implicită au asumat categoric teza conform căreia o sarcină de evaluare a învăţării reclamă exclusiv fie procese implicite, fie procese explicite – ipoteza purităţii procesuale a testelor. Pentru a elimina aceste neajunsuri metodologice, Destrebecqz şi Cleeremans (2001) au urmărit să adapteze procedura propusă de Larry Jacoby, paradigma disocierii proce­ selor (de exemplu, Jacoby, 1991), la particularităţile învăţării secvenţiale. Subiecţii au fost mai întâi antrenaţi, fiind implicaţi într‑o probă tipică de învăţare incidentală bazată pe paradigma condiţionării. Această expunere s‑a făcut în două condiţii experimentale definite de lungimea intervalului răspuns‑stimul (RSI): un grup de

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

87

participanţi a fost antrenat cu un RSI standard de 250 ms, iar celălalt cu un interval RSI de 0 ms. Pentru al doilea grup, următorul stimul a apărut aşadar pe ecran de îndată ce s‑a răspuns la cel anterior. Conform ideilor cuprinse în asumpţia de mai sus, s‑a sperat că, reducând timpul disponibil pentru procesare, se va diminua dezvoltarea unor reprezentări puternice şi explicite ale legăturilor dintre contextul temporal, dat de elementele anterioare secvenţei, şi locaţia următorului stimul. Pentru a identifica prezenţa cunoştinţelor explicite ale participanţilor despre mate­ rialul învăţării, Destrebecqz şi Cleeremans i‑au implicat în două sarcini: una de generare şi una de recunoaştere. Sarcina de generare a fost adaptată după paradigma PDP a lui Jacoby (procedura disocierii proceselor) şi a constat într‑o sarcină de includere şi una de excludere. În sarcina de includere, participanţii trebuiau să genereze o secvenţă de 96 de elemente care să se asemene cu secvenţa din etapa de achiziţie. Li s‑a spus să se bazeze, în construirea acestei noi secvenţe, pe reactualizarea conştientă a etapei iniţiale sau, dacă nu îşi pot aminti, atunci să încerce să ghicească. Ambele tipuri de procese, atât cele conştiente, cât şi cele inconştiente, pot, în consecinţă, să contribuie la performanţă în sarcina de includere. În sarcina de excludere, participanţilor li s‑a solicitat din nou să genereze o secvenţă de 96 de elemente, dar, de data aceasta, li s‑a spus în mod categoric să producă o secvenţă care să fie cât mai diferită de cea din etapa de expunere. Ipoteza era că singurul mod în care participanţii ar putea îndeplini cu succes această sarcină de excludere se bazează pe posibilitatea ca ei să îşi reamintească locaţia stimulului următor şi să selecteze altă locaţie. Eşecul în sarcina de excludere nu poate fi interpretat altfel decât ca reflectând influenţa cunoştinţelor dobândite de ei implicit. În această condiţie şi în contrast cu ceea ce se întâmplă în incluziune, componentele conştiente şi inconştiente ale performanţei acţionează totuşi una împotriva celeilalte. La final, subiecţii au fost implicaţi în sarcina de recunoaştere. În acest sens, li s‑au prezentat 24 de secvenţe de câte trei elemente, dintre care doar 12 făceau parte din secvenţele arătate în timpul expunerii iniţiale. Pentru fiecare, trebuiau să indice, pe o scală cu şase trepte, gradul în care credeau că acestea au aparţinut secvenţelor expuse iniţial. Rezultatele au indicat că, deşi ambele grupuri de participanţi au probat, la sarcina de includere, că deţin cunoştinţe explicite privind materialul expus, doar persoanele expuse unui interval RSI de 250 ms au fost capabile să obţină rezultate pozitive şi în cadrul sarcinii de excludere. În schimb, persoanele expuse unui interval RSI de 0 ms au continuat să genereze material din secvenţa de expunere, în ciuda instrucţiunilor care le solicitau contrariul. Mai mult, doar participanţii expuşi intervalului RSI de 250 ms au fost capabili să se situeze deasupra nivelului şansei în sarcina finală de recunoaştere. Pentru a justifica aceste rezultate, Destrebecqz şi Cleeremans (2001) sugerează următoarea interpretare: persoanelor expuse unui RSI extins li s‑au oferit mai multe oportunităţi de a dezvolta şi a consolida trasee de înaltă calitate în memorie decât celor care nu au beneficiat de RSI. Deoarece conştientizarea depinde în mare parte de traseele stocate în memorie, primii vor acumula mai multă cunoaştere explicită

88

INCONŞTIENTUL COGNITIV

decât cei din grupul 2. Foarte important de reţinut este faptul că participanţii „fără RSI” acumulează totuşi cunoştinţe relevante despre secvenţă – doar că ele sunt în trasee de memorie mai slabe; acestea sunt capabile să influenţeze răspunsuri doar când informaţia contextuală este disponibilă simultan. Această cunoştinţă poate fi exprimată în sarcini SRT (timp de reacţie serial – procedeul este descris mai jos) la fel de bine ca şi în sarcini de generare, deoarece, în ambele cazuri, răspunsurile pot fi determinate datorită acţiunii combinate a stimulilor externi (autogeneraţi în cazul sarcinilor de generare sau produşi de software‑uri de experiment în sarcinile SRT) şi a traseelor de memorie relevante. Deoarece aceste trasee sunt slabe, iar procesele controlate (conştiente) necesită, după cum ştim, disponibilitatea unor trasee de înaltă calitate, influenţa lor asupra performanţei rămâne nedetectată şi, implicit, subiectul nu le poate controla deliberat. Iată aşadar de ce informaţia secvenţială relevantă nu poate fi inhibată atunci când sarcina de generare este realizată în condiţii de excludere. În mod similar, atunci când participanţii au fost implicaţi în sarcina de recunoaştere, traseele slabe de memorie pe care le‑au dezvoltat nu le‑au permis să poată discrimina între secvenţele vechi şi cele noi, în absenţa unei fluenţe perceptuale şi motorii. În favoarea unei perenităţi a interesului cercetătorilor cu privire la relaţia dintre conştienţă şi învăţarea implicită stă mărturie un studiu relativ recent (Rünger, Frensch, 2010). Articolul se focalizează pe analiza rolului conştienţei în procesul învăţării secvenţiale incidentale, o formă foarte studiată a învăţării implicite. Acest tip de învăţare se referă la situaţiile în care subiectul poate învăţa regularităţile ce guvernează secvenţialitatea apariţiei unor itemi (stimuli) fără ca el să fie conştient de procesul achiziţiei. Reevaluând atent literatura de specialitate, cei doi autori readuc în discuţie problema spinoasă a conceptualizării conştienţei. În ultimele două decenii, psihologia cognitivă a continuat să ofere tot mai multe date experimentale pentru a dovedi că evenimentele secvenţiale pot fi învăţate şi „întâm­ plător”, adică în absenţa cunoaşterii conştiente a achiziţiei lor. În perioada la care ne referim, cercetarea psihologică din domeniu a lansat un forum important de discuţii pe tema de referinţă. Consemnăm, în acest sens, două momente speciale de dezbatere, în 1997 şi, respectiv, 2005. Ele au fost dedicate analizei secvenţei de învăţare şi, mai larg, generării şi rolului funcţional al conştiinţei în memorie şi învăţare. Surprinzător, în ciuda unui efort major al cercetării din domeniu focalizat pe caracteristicile ce definesc experienţele de învăţare secvenţială „implicită”, cerce­tătorii încă nu au ajuns la un acord neechivoc privind existenţa învăţării secvenţiale inconştiente (Rünger, Frensch, 2010). Foarte probabil, dezacordul lor este cauzat de eşecul celor ce s‑au aplecat asupra învăţării secvenţiale incidentale de a agrea o accepţiune comună privind definiţiile conceptuale ale „conştienţei” şi „cunoaşterii conştiente” (vezi, pentru detalii, Dienes, Perner, 1999, 2002; Cleeremans, 2006; Cleeremans, Jiménez, 2002; Perruchet, Vinter, 2002). Mai exact, această problemă delicată a definirii conceptuale a conştienţei este de regulă ocolită şi se preferă recurgerea la definiţii operaţionale ale acesteia. Cunoaşterea conştientă, definită operaţional, este una ce poate fi evidenţiată prin

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

89

măsurători (de exemplu, teste de recunoaştere, reamintire) pe care cercetătorii le consideră adecvate pentru evaluarea componentelor conştientizabile ale unei expe­ rienţe de învăţare. Propensiunea cercetătorilor spre a oferi o definiţie operaţională a conştienţei a cultivat impresia că dovada (in)existenţei cunoaşterii inconştiente este mai întâi de toate o problemă de măsurare ce ar putea fi rezolvată prin rafinări de factură metodologică (de exemplu, Destrebecqz, Peigneux, 2005). Această impresie este nefondată, deoarece verificarea sau respingerea oricărui fenomen, la urma urmei, depinde de modul cum este acesta conceptualizat, iar în schimb, acesta determină caracterul adecvat al metodei de evaluare întrebuinţate (cf. Erdelyi, 1986). În articolul lor, Rünger şi Frensch (2010) intenţionează să abordeze şi chiar să elucideze problemele conceptuale privind definirea conştienţei în literatura despre învăţarea implicită (de exemplu, Cleeremans 2006; Cleeremans, Jiménez, 2002; Dienes, Perner 1999, 2002; Perruchet, Vinter 2002). Ei ne propun să abandonăm practica comună de definire operaţională a conştienţei în favoarea mai multor abordări con­ceptuale. Mai exact, să adoptăm o definiţie a conştienţei centrată pe noţiunea de dispo­nibilitate şi accesibilitate globală (de exemplu, Baars, 1988, 1997; Block, 1995; Dehaene et al., 1998). Ideea că accesibilitatea sau disponibilitatea globală pentru procese cognitive constituie elementul definitoriu al conştienţei are ecou în multe abordări teoretice contemporane ale acesteia (vezi Rosenthal, 1986, 2000). Metaforic vorbind, conştienţa echivalează cu „capitalul politic” sau „faima în creier” (Dennett, 1991, 2001). În modelul teoretic (multiple draft’s) propus de Daniel Dennett, o multitudine de procese cognitive operează în paralel, concurând pentru un control asupra com­portamentului. Majoritatea acestor procese au doar efecte de scurtă durată, dar unele se perpetuează şi sporesc continuu, produc efecte, incluzând raportări verbale. Baars (1988, 1997), într‑o abordare alegorică, a apelat la teatru ca metaforă a conştienţei; în modelul său, Baars susţine că reprezentările concurează pentru accesul în lumina reflectoarelor atenţiei, care luminează scena memoriei de lucru. Atenţia creează conţi­­nuturi conştiente, care sunt apoi diseminate după o matrice vastă de procese inconştiente. Deşi Rünger şi Frensch ne prezintă argumente în favoarea poziţiei lor teoretice şi împotriva unora dintre punctele de vedere alternative privind conştienţa, totuşi, ei nu susţin mecanicist că „disponibilitatea globală” este singura definiţie acceptabilă a conştienţei pe care se poate baza cercetarea învăţării secvenţiale. Ei afirmă doar că paradigma disponibilităţii globale a conştienţei oferă o perspectivă teoretică productivă în studiul fenomenului de învăţare secvenţială. Dacă se recunoaşte că învăţarea secvenţială poate crea diferite tipuri de conţinuturi conştiente (sau inconştiente), intervine un scenariu complex, în care învăţarea secvenţială poate fi conştientă în anumite privinţe şi inconştientă în altele. În plus, dacă definim astfel conştienţa, atunci, pentru cunoaşterea secvenţială conştientă, relatarea verbală a unui participant despre regularitatea secvenţială este cea mai sensibilă şi mai validă măsurătoare dintre toate testele disponibile cunoaşterii secvenţiale conştiente. Ca atare, ideea de a alege o definiţie şi o operaţionalizare a

90

INCONŞTIENTUL COGNITIV

conştienţei merită toată atenţia, dovedind că tipul de test folosit la evaluarea cunoaşterii conştiente poate avea un impact semnificativ asupra rezultatelor empirice obţinute prin studierea învăţării secvenţiale incidentale.

2.3.2.1. Paradigme uzuale în cercetarea asupra învăţării secvenţiale incidentale În ceea ce priveşte studiul ştiinţific al învăţării secvenţiale, paradigma experimentală cel mai frecvent utilizată în ultimele două decenii este sarcina SRT (timpul de reacţie serial). În versiunea standard a sarcinii (Nissen, Bullemer, 1987), participanţii răspund printr‑un act motor la o ţintă ce apare într‑una dintre mai multe locaţii pe ecranul unui computer. Fiecărei locaţii îi corespunde o tastă de răspuns, iar participanţii trebuie să reacţioneze cât mai repede şi mai corect posibil prin apăsarea tastei ce corespunde locaţiei itemului‑ţintă. Secvenţierea locaţiilor în care apare ţinta şi, în consecinţă, răspunsurile participanţilor urmează o succesiune predictibilă şi repetitivă. Deşi participanţii nu sunt informaţi despre această regularitate secvenţială, ei învaţă ceva despre structura deterministă a sarcinii. Astfel, când secvenţa repetitivă este înlocuită cu o secvenţă aleatorie a locaţiilor‑ţintă, participanţii răspund mai lent, foarte probabil pentru că acum nu mai pot anticipa locaţia viitoare a ţintei, iar această creştere a timpului de reacţie (RT) este considerată o măsură indirectă a cunoştinţelor subiectului despre secvenţialitatea apariţiei ţintelor (Rünger, Frensch, 2010). Pentru a decide dacă cunoştinţele acumulate într‑o fază de antrenament cu sarcina SRT sunt conştiente sau nu, participanţii efectuează, de obicei, unul sau mai multe teste directe prin care li se evaluează cunoştinţele secvenţiale: relatarea verbală, recunoaşte­rea, generarea liberă sau ancorată. Caracteristica comună a testelor directe este trimi­terea explicită la informaţii specifice de interes (cum ar fi regularitatea secvenţială din faza de antrenament). Astfel, într‑un test direct, participanţilor li se cere, în mod explicit, să utilizeze cunoştinţele care le sunt utile, pe când la un test indirect, exprimarea cunoştinţelor este un efect secundar nesolicitat explicit, care poate fi extras din performanţa în sarcină. Relatările verbale ale participanţilor sunt, de obicei, obţinute prin întrebări din ce în ce mai specifice despre faza de antrenament. Dacă un participant nu a indicat încă faptul că a conştientizat locaţiile patternului de răspuns repetitiv, i se spune despre regularitatea lui şi apoi este rugat să descrie verbal patternul. Testele de recunoaştere le solicită participanţilor să facă distincţia între locaţiile patternurilor de răspuns la care au fost expuşi în timpul fazei de antrenament şi noile patternuri. De exemplu, participanţilor li se prezintă secvenţe scurte de ţinte pe ecranul computerului. Ei răspund la ţinte exact în acelaşi mod cum au făcut în faza de antrena­ ment, iar apoi arată cât de încrezători sunt că secvenţa test a făcut parte din patternul secvenţial repetitiv din faza de antrenament (de exemplu, Shanks, Johnstone, 1999).

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

91

Sarcina de generare liberă (de exemplu, Perruchet, Amorim, 1992) oferă un alt mod de evaluare directă a participanţilor cu privire la cunoaşterea secvenţială. Ei sunt rugaţi să genereze o serie lungă de locaţii‑ţintă, ce corespund patternului repetitiv din faza de antrenament. Nu se oferă feedback pentru acurateţea cu care sunt generate. În schimb, în cazul generării ancorate, următoarea ţintă apare numai atunci când poziţia sa este prezisă corect. Participanţii primesc astfel un feedback imediat despre acurate­ ţea predicţiei lor şi pot să folosească această cunoştinţă la îmbunătăţirea performanţei generării (de exemplu, Willingham et al., 1989, apud Rünger, Frensch, 2010).

2.3.2.2. Evaluarea conştientizării cunoştinţelor secvenţiale şi implicaţiile ei asupra datelor experimentale În cele de mai sus am analizat propunerea făcută de Rünger şi Frensch (2010) privind definirea conştienţei în termeni de disponibilitate globală şi relatare verbală pe care ei o consideră cea mai adecvată pentru o evaluare acurată a conţinuturilor conştiente. Pornind de la asumpţiile şi interpretările aceloraşi doi autori, în cele ce urmează, vom selecta şi analiza mărturii privind impactul pe care îl are alegerea diferitelor definiţii (operaţiona­lizări) ale conştienţei în privinţa rezultatelor experimentelor focalizate asupra învăţării secvenţiale. Mai precis, vom evalua măsura în care schim­ barea în definirea conştienţei are puterea să inverseze efectul unor manipulări experi­ mentale. Spre exemplu, ce efecte poate avea această manipulare asupra generării unor cunoştinţe secvenţiale conştiente sau dacă aceeaşi manipulare poate elimina efectele învăţării secvenţiale inconştiente sau implicite.

Efectele asupra cunoştinţelor conştiente Pornind de la aceeaşi conceptualizare a conştienţei, Rünger şi Frensch ne oferă şi câteva date empirice extrase din investigaţii proprii. Ele reprezintă expresii ale preocupărilor celor doi cercetători cu scopul investigării generării cunoştinţelor secvenţiale conştiente lucrând cu o versiune modificată a sarcinii SRT. Sarcina lor diferă în două moduri de versiunea standard a SRT. În primul rând, au folosit şase localizări ale răspunsurilor, ceea ce le‑a permis construirea unei secvenţe simple cu un răspuns din şase elemente, care conţine constrângeri secvenţiale doar de ordinul unu; de exemplu, 1‑6‑2‑4‑3‑5. În al doilea rând, au mai introdus o variabilă: culoarea; răspunsurile subiecţilor sunt determinate de compararea culorii: la fiecare probă, un triunghi mare, colorat, expus în partea superioară a ecranului trebuia potrivit în raport cu şase triunghiuri mici, colorate, expuse în partea inferioară. Participantul identifica triunghiul mic ce avea aceeaşi culoare ca şi triunghiul mare şi apăsa, cât mai repede şi mai acurat posibil, tasta de răspuns corespunzătoare. După faza de antrenament, s‑au măsurat cunoştinţele conştiente disponibile despre regularităţile secvenţiale. Participantul a fost informat că răspunsurile urmează un

92

INCONŞTIENTUL COGNITIV

pattern repetitiv în timpul fazei de antrenament şi a fost rugat să descrie verbal ordinea serială a locaţiilor răspunsurilor după ce o identifică. În ambele experimente, participanţii au completat 14 blocuri de încercări, fiind antrenaţi într‑o sarcină SRT modificată. 10 blocuri conţineau regularităţi secvenţiale pentru care cunoaşterea conştientă a fost evaluată imediat după faza de antrenament. Locaţiile răspunsurilor pentru celelalte patru blocuri rămase (3, 7, 9 şi 12) au fost determinate de o regularitate secundară care era structural identică cu secvenţa primară de răspunsuri, deosebindu‑se totuşi prin locaţiile diferite ale răspunsurilor în perechi. De exemplu, un participant a cărui secvenţă de răspuns primar era 1‑6‑2‑4‑3‑5 era comutat spre secvenţa de răspuns 1‑2‑5‑6‑3‑4 la cele patru blocuri de transfer. Cele două experimente se diferenţiau printr‑un singur aspect. În experimentul 2, s‑a introdus pentru blocurile de transfer o sarcină secundară de numărat. Mai precis, în timp ce realizau sarcina SRT, participanţii trebuiau să numere şi să reţină separat de câte ori triunghiul mare devenea roşu sau albastru. Prin această sarcină secundară (distractoare), în experimentul 2 s‑a intenţionat perturbarea selectivă a învăţării secvenţei secundare de răspunsuri. S‑a presupus că expunerea repetitivă la secvenţa a doua de răspunsuri în experimentul 1 va facilita generarea cunoştinţelor conştiente despre secvenţa primară de răspunsuri. Acest efect facilitator ar fi absent în experi­ mentul 2 din cauza efectului perturbator pe care‑l introduce sarcina secundară a numă­ ratului. În consecinţă, s‑a aşteptat să se observe mai multă cunoaştere conştientă despre regularitatea primară în experimentul 1, în comparaţie cu experimentul 2 (pentru fundamentare, vezi Frensch et al., 2003). Rezultatele obţinute susţin ipoteza avansată. 48,8% dintre cei 84 de participanţi la experimentul 1, au fost capabili să raporteze corect regularitatea secvenţială, 38,1% au oferit o descriere incompletă sau incorectă, iar 13,1% nu au reuşit deloc să descrie secvenţa de răspuns. În experimentul 2, pentru cei 44 de participanţi, datele obţinute pentru aceleaşi cerinţe ca în experimentul 1 se prezintă în următorul fel: 38,6%, 29,5% şi 31,8%. Întrebarea care a apărut în acest moment a fost următoarea: intervenţia experimentală va conduce la aceleaşi rezultate dacă s‑ar opera cu o altă definiţie a conştienţei, de exemplu, o definiţie care identifică cunoaşterea secvenţială conştientă cu performanţa la proba de recunoaştere? În experimentele 1 şi 2, proba de recunoaştere a fost administrată după ce participanţii au raportat secvenţa de răspuns. Din motive neesenţiale pentru discuţia de faţă, au fost eliminate din test instrucţiunile pentru viteză şi acurateţe, măsurate împreună. S‑au păstrat doar rezultatele pentru condiţia experimentală de viteză, evaluată distinct. Testul le cerea participanţilor să discrimineze fragmente de secvenţe pe care le‑au întâlnit în faza de antrenament faţă de cele care aparţineau noii secvenţe. Pentru fiecare participant s‑a calculat valoarea amorsajului de recunoaştere prin scăderea mediei ratei recunoaşterii pentru fragmentele din secvenţa nouă din media ratei pentru fragmentele din secvenţa primară de răspunsuri. S‑a descoperit că amorsajul de recunoaştere a fost semnificativ mai scăzut în experimentul 1 decât în experimentul 2.

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

93

Cele două măsurători asupra cunoaşterii secvenţiale – raportarea verbală şi recu­ noaşterea – produc aşadar rezultate opuse. Mai precis, participanţii la experimentul 1 au demonstrat sensibil mai multe cunoştinţe secvenţiale relatabile verbal, dar au înregistrat rezultate mai slabe la testul de recunoaştere faţă de participanţii din experimentul 2. În consecinţă, o schimbare în modul de definire a conştienţei, adică una care ar favoriza recunoaşterea în detrimentul relatării verbale, ca instrument principal de evaluare a cunoştinţelor secvenţiale explicite, ar cauza inversarea efectului determinat de intervenţia experimentală.

Efectele asupra învăţării implicite Cel de‑al doilea exemplu pentru importanţa definirii conceptuale a conştienţei se referă la efectul intervenţiilor experimentale asupra învăţării implicite sau inconştiente. În experimentele asupra învăţării secvenţiale implicite, cunoaşterea conştientă este deseori evaluată cu un singur scop, şi anume pentru a‑i elimina pe acei participanţi care au achiziţionat cunoştinţe conştiente. Toate analizele ulterioare asupra efectelor presupuse ale învăţării implicite sunt realizate doar asupra participanţilor care au rămas, adică pentru cei care nu au demonstrat că deţin cunoştinţe secvenţiale explicite. S‑a presupus că o schimbare în modul de definire a conştienţei va determina probabil care dintre participanţi sunt selectaţi în calitate de participanţi fără cunoştinţe secvenţiale explicite. Altfel spus, participanţii care nu dovedesc cunoaştere conştientă în baza unei definiţii particulare a conştienţei ar putea fi clasificaţi ca posedând cunoş­ tinţe conştiente în baza unei alte definiţii şi viceversa. Ca atare, această schimbare în compo­ziţia subgrupurilor de participanţi cu „cunoştinţe inconştiente” poate afecta direcţia şi/sau magnitudinea efectului manipulării experimentale asupra învăţării implicite. Pentru a testa ipoteza avansată, Runger şi Frensch au selectat un subgrup de participanţi dintre cei care au fost implicaţi în experimentele 1 şi 2. În acest sens, s‑a operat cu două criterii diferite de selecţie, care să exprime absenţa cunoştinţelor secvenţiale explicite. Ei au fost apoi comparaţi prin considerarea unei măsurări indirecte a învăţării secvenţiale pe care au obţinut‑o prin modificarea testului de recunoaştere. Întrucât participanţii au parcurs mai întâi fiecare fragment de secvenţă înainte să ofere raţionamentele lor de recunoaştere, s‑au putut calcula scorurile individuale RT (timpul de reacţie) pentru amorsaj, într‑o manieră analoagă calculării scorurilor diferenţelor individuale pentru recunoaşterea raţionamentelor. Mai întâi s‑a folosit un criteriu de relatare verbală pentru a proba absenţa cunoş­ tinţelor explicite. Au fost selectaţi participanţii care nu puteau oferi nici o descriere verbală a secvenţei de răspuns (experimentul 1: 11 participanţi; experimentul 2: 14 partici­ panţi). Pentru acest subgrup de participanţi, media RT pentru amorsaj în experimentele 1 şi 2 a fost relativ identică valoric. Apoi s‑a folosit alt criteriu de selecţie: au fost selectaţi toţi participanţii cu scoruri la amorsajul recunoaşterii egale cu sau mai mici decât zero (din experimentul 1 au

94

INCONŞTIENTUL COGNITIV

rezultat 15 participanţi, iar din experimentul 2 au rezultat 7 participanţi). Sesizăm că schimbarea criteriului de selecţie a condus la o schimbare, anticipată de altfel şi prin ipoteză, în compoziţia grupului. Astfel, de exemplu, în experimentul 1, doar 4 din cei 11 participanţi fără cunoştinţe secvenţiale raportabile verbal s‑au regăsit printre cei 15 participanţi cu scoruri pentru amorsajul recunoaşterii egal sau mai mic decât 0. Cu ajutorul criteriului nostru pentru amorsajul recunoaşterii, am obţinut un RT pentru amorsaj în mod semnificativ mai mare în experimentul 1 faţă de experimentul 2. În mod evident, descoperirile acestui studiu legate de dependenţa RT pentru efectul de amorsaj asupra definirii conştienţei pot fi puse la îndoială datorită câtorva aspecte. Spre exemplu, mărimea eşantionului este relativ mică, iar valoarea numerică pentru criteriul referitor la amorsajul recunoaşterii este în mod arbitrar în interiorul unor limite. Cu toate acestea, rezultatele expuse aici atenţionează asupra importanţei modului de definire (operaţionalizare) a conştienţei. Aşa cum s‑a văzut, acesta poate avea un impact sesizabil asupra rezultatelor investigaţiilor empirice care sondează învăţarea secvenţială explicită şi implicită. Aşa cum am menţionat la începutul acestei secţiuni, cele mai multe investigaţii s‑au concentrat asupra achiziţiei gramaticilor artificiale, a patternurilor perceptuale, a secvenţialităţilor etc. Cu toate acestea, nu mai puţin relevante sunt studiile care au sondat procesele implicate în achiziţia unor comportamente complexe mult mai ecologice (şofatul, dactilografia, interpretarea instrumental‑muzicală etc.). Atât în cazul recunoaşterii şi utilizării corecte a regulilor gramaticale, cât şi în situaţiile ecologice enumerate mai sus, subiecţii se află de cele mai multe ori în imposibilitatea de a descrie verbal performanţele complexe pe care le realizează. Spre exemplu, un bun dactilograf nu poate declara verbal care deget al mâinii stângi este folosit cel mai frecvent pentru a tasta litera E sau care deget este utilizat mai frecvent pentru a apăsa bara de spaţiu. Iată doar câteva argumente pe care le oferim celor care încă îşi pun întrebarea: există învăţare implicită? Fenomenul a fost redundant dovedit, iar îndoiala nu face decât să încetinească adâncirea investigaţiilor. E timpul, credem noi, să ne centrăm asupra condiţiilor în care se produce acest fenomen, asupra complexităţii reprezentărilor mentale implicate şi mai cu seamă asupra consecinţelor cognitiv‑com­ portamentale ce probează indirect o asemenea învăţare.

2.4. Gândirea implicită Percepţia implicită, memoria implicită şi învăţarea implicită nu epuizează nicidecum domeniul inconştientului cognitiv. Tot mai multe ipoteze şi date empirice converg şi susţin faptul că putem, în aceeaşi măsură, să vorbim şi despre gânduri sau cogniţii inconştiente. Desigur, constatarea că o mare parte din procesul gândirii este inconştientă datează cel puţin din perioada lui Helmholtz. El a atras atenţia asupra existenţei şi

PROBLEMATICA INCONŞTIENTULUI COGNITIV

95

importanţei inferenţelor inconştiente care susţin percepţiile conştiente. La o oarecare distanţă temporală de Helmholtz, Chomsky (1980) şi alţi cercetători au argumentat faptul că o serie de cunoştinţe de gramatică pe care le utilizăm pentru a encoda şi decoda aspectele lingvistice din comunicare operează inconştient. De asemenea, în virtutea unor cercetări neohelmholtziene relativ recente (Hassin, Uleman, Bargh, 2005; Uleman, Bargh, 1989), gândirea inconştientă a fost interpretată în termenii auto­ maticităţii mentale. Ca atare, este general acceptat faptul că multe dintre procesele gândirii care intervin între percepţie şi acţiune sunt inevitabil evocate de ocurenţa unui eveniment şi sunt realizate fără a consuma resurse atenţionale. Altfel spus, acest tip de gândire operează în afara conştiinţei. Această conceptualizare a „procesului dual”, care distinge între modul de gândire controlat (conştient) şi cel automat (inconştient), a dobândit deja o largă acceptare în rândul comunităţii psihologice. În acest context al analizelor şi interpretărilor privind distincţia dintre procesele mentale conştiente şi cele inconştiente, este unanim acceptată ideea conform căreia produsul final al acestor procesări este unul conştient sau conştientizabil. În fapt, el este expresia unui epifenomen. Cu toate acestea, există suficiente dovezi care probează faptul că gândurile/credinţele în sine, şi nu doar gândirea, pot fi inconştiente. Spre exemplu, Bowers şi colaboratorii săi (Bowers, 1984; Bowers, Farvolden, Mermigis, 1995; Bowers, Regehr, Balthazard, Parker, 1990) au demonstrat faptul că indivizii pot distinge între probleme de viaţă (cotidiene) care sunt solvabile şi, respectiv, cele pentru care nu există o rezolvare, fără ca ei să ştie care era în fapt soluţia problemelor solvabile. Folosind materiale similare, Shames (1994) a relevat faptul că judecăţile decizionale pot fi amorsate de soluţia la o problemă de viaţă solvabilă, chiar şi atunci când participanţii nu au fost conştienţi de soluţia în sine, un efect replicat conceptual de Jung‑Beeman şi Bowden (2000). Mai mult, Bowden şi Jung‑Beeman (2003) au arătat că efectul de amorsaj e asociat cu activarea părţii superioare a girusului temporal anterior din emisfera dreaptă. Similar, Bechara şi colaboratorii săi (1997) au identi­ ficat, măsurând conductanţa electrică a pielii la participanţii care urmau să ia decizii riscante, un răspuns electrodermal anticipator, în condiţiile în care aceştia nu puteau discrimina conştient între alternativa riscantă şi cea sigură. În fiecare dintre aceste cazuri, se pare că participanţii au răspuns prin „sentimentul/ senzaţia că ştiu” (feeling of knowing), analog cu cel observat în sarcinile de metamemorie (Metcalfe, Shimamura, 1994; Nelson, 1996; Reder, 1996). Alegerile lor au fost evident ghidate de „ceva” care nu este nici rezultat al unei percepţii (soluţia nu le era prezen­tată), nici al memoriei (soluţia nu le‑a fost prezentată în trecut). Făcând o analogie cu percepţia şi memoria implicită, Kihlstrom, Dorfman şi Shames au definit gândirea impli­cită ca fiind o reprezentare mentală (spre exemplu, o idee sau o imagine), care ne influenţează experienţa, gândirea şi acţiunea în absenţa conştienţei/ perceperii conştiente a acestui gând (Dorfman, Shames, Kihlstrom, 1996; Kihlstrom, Shames, Dorfman, 1996).

96

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Gândirea implicită poate sta la baza fenomenelor de intuiţie, incubaţie şi insight în procesul de rezolvare a problemelor (Dorfman et al., 1996; Kihlstrom et al., 1996). Astfel, intuiţia apare atunci când gândul este inconştient, iar insight‑ul atunci când gândul inconştient emerge în conştiinţă. Incubaţia poate fi văzută ca procesul prin care are loc transferul gândului din inconştient în conştient, devenind astfel accesibil persoanei. Deşi intuiţia a fost deseori privită într‑o manieră negativă, ca o sursă de eroare de judecată (Metcalfe, 1986a, 1986b; Nisbett, Ross, 1980), cercetările recente asupra rezolvării de probleme au fost mult mai deschise la ideea de influenţe inconştiente (Bowden, Jung‑Beeman, Fleck, Kounios, 2006; Siegler, 2000). Cu toate că este posibil să păcălim judecata intuitivă prin valorificarea efectelor de amorsaj (Jacoby, Kelley, Brown, Jasechko, 1989), Bowers şi colaboratorii săi au arătat că intuiţiile reprezintă tendinţa noastră, ca solvitori inteligenţi de probleme, de a pătrunde dincolo de informaţia dată de o problemă sau ancorele de reactualizare (Bowers, 1984; Bowers et al., 1995). Prin urmare, putem conchide că intuiţiile sunt elemente foarte importante în procesul creativ. Ele reprezintă acele „presentimente bune” care ne indică ce e corect sau care ne indică faptul că avem dreptate fără să ştim de ce. Privite din această perspectivă, intuiţiile pot avea valoare motivaţională, menţinând solvitorul focalizat pe problemă, în speranţa că va găsi o soluţie. Fenomenele inconştientului cognitiv sunt de o largă varietate, fapt evidenţiat în tabelul 2.1, iar prezenţa şi importanţa lor în activităţile noastre cotidiene este incon­ testabilă. Prin urmare, orice tendinţă de a le neglija atunci când intenţionăm modelări comprehensibile ale sistemului cognitiv ne va conduce cu siguranţă la eşec.

Capitolul 3

Reconsiderarea diversităţii fenomenelor inconştiente Remarcăm că, odată cu sporirea criteriilor de taxonomizare, s‑a redus echivocitatea delimitărilor între fenomenele inconştiente. Cu toate acestea, ne vedem nevoiţi să semnalăm persistenţa unor probleme ce reclamă încă elucidare, dar şi a unor implicaţii majore pe care le are inconştientul cognitiv asupra psihologiei personalităţii, mai precis, asupra interpretării modelelor clasice ale personalităţii. Problemele rezidă fie în ambiguităţi, care încă persistă, cu privire la modalităţile de diferenţiere a fenome­nelor inconştientului cognitiv, fie în tratarea sau încadrarea inadecvată a unor fenomene psihice care prezintă numeroase similitudini cu cele pe care le‑am studiat în capitolul 2.

3.1. Diferenţierea fenomenelor cognitive implicite O primă chestiune, destul de delicată, o reprezintă decelarea între experienţele perceptuale, mnezice şi cele de învăţare implicită. Aşa cum am sesizat din cele expuse până aici, majoritatea mărturiilor privind percepţiile implicite se bazează pe memorie. Mai precis, în cele mai multe experimente care investighează percepţia inconştientă, informaţia extrasă în momentul stimulării, precum şi efectele ei sunt evaluate după un anumit interval temporal, perioadă ce reclamă retenţie mnezică. În consecinţă, este mai uşor să catalogăm aceste experimente ca studii ale memoriei decât ale percepţiei. Este, desigur, mai simplu, dar în acelaşi timp eronat; în plus, ne vom confrunta cu dezacordul şi indignarea psihologilor preocupaţi de percepţie. Consonanţi cu tezele lui Kihlstrom (1992, 2010), oferim o soluţie de compromis la această problemă, fără a emite însă pretenţia clasării sale definitive. Ne propunem să consi­ derăm ca studii asupra memoriei acele experimente în care subiectul a fost conştient de evenimentul perceptiv în momentul encodării şi pentru care există un interval de

98

INCONŞTIENTUL COGNITIV

timp apreciabil/semnificativ între faza‑studiu şi cea de test. Prin contrast, studiile de percepţie implicită nu presupun conştientizarea momentului şi conţinutului perceptiv, iar testarea este, de regulă, imediat succedentă encodării, uneori chiar concomitentă. O asemenea diferenţiere va fi utilă fără îndoială în numeroase situaţii de ambiguitate, dar nicidecum nu va tranşa definitiv cele două fenomene. La urma urmei, memoria nu este altceva decât expresia reminiscenţelor perceptive; în consecinţă, chiar şi percepţiile implicite trebuie memorate undeva. Desigur, reactualizarea lor nu se va face altfel decât tot implicit (vezi subcapitolul 4.2.). Problema se pune în termeni similari şi în cazul discriminării între memorie şi învăţare implicită. Orice sarcină de învăţare presupune implicare mnezică, ceea ce conduce la aceleaşi dificultăţi de diferenţiere. Prin urmare, in extremis, sub cupola memoriei implicite am putea introduce toate fenomenele inconştientului cognitiv. Ele ar deveni astfel cazuri parti­ culare ale memoriei implicite, diferenţiindu‑se unele de altele doar prin acele dimen­ siuni pe care le‑am invocat la compararea memoriei cu percepţia şi respectiv învăţarea (vezi tabelul 2.5.). Deşi, aşa cum am mai menţionat, suntem relativ reticenţi faţă de puterea discriminatorie a acestor criterii, ele ne sunt totuşi utile în trasarea, cel puţin grosieră, a unor demarcaţii între fenomenele inconştientului cognitiv. Dilema diferenţierii fenomenelor inconştientului cognitiv este însă mult mai complicată. Dacă recenzăm literatura de specialitate a ultimilor 30 de ani, ne vom confrunta cu o abundenţă extraordinară de termeni/sintagme care desemnează fie acelaşi fenomen, fie fenomene diferite. Mai mult, în ciuda consacrării evidente a unor sintagme precum „percepţie implicită”, „memorie implicită”, „învăţare implicită” etc., avem adesea surpriza de a descoperi că una şi aceeaşi etichetă poate ascunde fenomene sensibil diferite. Situaţia e, de altfel, justificată şi chiar ar putea fi anticipată dacă ţinem seama că fiecare cercetător caută să‑şi personalizeze cât mai mult cu putinţă paradigma investigativă. Nu este nimic rău în această intenţie, dar problemele apar atunci când este încercată compararea rezultatelor personale cu cele ale altor autori care au studiat aceeaşi problemă, dar prin paradigme experimentale diferite. Or, se ştie prea bine că datele pe care le obţinem despre un fenomen sunt expresia interacţiunii dintre instrumentarul pe care îl folosim şi fenomenul în sine. Mai mult, este posibil ca una şi aceeaşi paradigmă investigativă să releve aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen sau chiar caracteristici ale unor fenomene distincte. Exagerând, pentru mai multă claritate, am putea afirma că fiecare cercetător oferă date despre propriul fenomen, sensibil diferit de al colegilor, dar pe care îl ascunde împreună cu al lor în spatele aceleiaşi etichete lingvistice. Situaţia, aparent de o importanţă redusă, este deosebit de delicată şi ar trebui să ne dea serios de gândit. Ea ne dovedeşte faptul că „multe dintre conceptele pe care le utilizăm şi‑au pierdut valoarea euristică” (Mircea Miclea, comunicare personală). Pentru a depăşi acest handicap, sugerăm o soluţie posibilă care presupune pătrunderea dincolo de concept (şi de definiţiile preexistente) şi o analiză a fenomenului în esenţa sa, cu propriile paradigme şi instrumente. Va

RECONSIDERAREA DIVERSITĂŢII FENOMENELOR INCONŞTIENTE

99

trebui să disociem utilitatea unei teorii de valoarea sa de adevăr şi să încercăm o supralicitare a celei dintâi. Utilitatea unei teorii sau a unui model este mult mai relevantă adaptativ decât valoarea ei de adevăr. Or, dacă ţinem seama de ţelul ultim al psihologiei, „sporirea adaptabilităţii individului la mediu”, sugestia noastră este pe deplin justificată.

3.2. Implicaţii ale inconştientului cognitiv asupra modelelor clasice ale personalităţii Inconştientul cognitiv – mai exact, toate procesele cognitive care operează automat şi inconştient, reunind percepţiile, memoriile, cunoştinţele şi gândurile inaccesibile conştiinţei – constituie subiecte de interes major pentru psihologii cognitivişti. Ele sunt, de asemenea, extrem de relevante şi pentru personologi, adică pentru psihologii care studiază personalitatea. Pornind de la sugestiile formulate de Kihlstrom (2008), vom analiza modul în care teoriile clasice ale personalităţii ar putea fi reconceptualizate prin înglobarea fenomenelor cognitve implicite. De exemplu, Gordon Allport definea trăsăturile de personalitate ca fiind tendinţe neuropsihice generalizate şi focalizate. În măsura în care psihologia personalităţii poate fi conceptualizată în termeni de trăsături, acestea pot fi interpretate în sine ca predispoziţii cognitive şi comportamentale care operează automat. De asemenea, Allport (1937) a definit o trăsătură ca fiind „un sistem neuropsihic generalizat şi localizat […] având capacitatea de a extrage mulţi stimuli echivalenţi din punct de vedere funcţional şi de a iniţia şi ghida forme coerente (echivalente) de comportament expresiv şi adaptativ”. Astfel, dacă privim din perspectiva reprezentării neurale, de exemplu, trăsătura prietenie poate fi interpretată ca o dispoziţie cognitivă de a‑i percepe pe ceilalţi oameni ca fiind prietenoşi şi de a interpreta comportamentele lor ca fiind prietenoase (în acest sens, extrăgând mulţi stimuli echivalenţi funcţional), precum şi de a se comporta cu ceilalţi într‑o manieră prietenoasă (iniţiind şi ghidând astfel forme coerente de comportament adaptativ şi expresiv). Acceptând ideea că aceste percepţii, interpretări şi comportamente apar şi operează automat, putem afirma că ele vor fi percepute de ceilalţi ca nişte aspecte naturale ale personalităţii individului („Pur şi simplu aşa este el”). De asemenea, ele vor fi interpretate în aceeaşi manieră şi de persoana în cauză, ca fiindu‑i naturale („Pur şi simplu aşa sunt eu”). Inconştientul cognitiv e la fel de relevant şi pentru perspectivele învăţării sociocogni­ tive asupra personalităţii. O analiză atentă a acestor teorii ne semnalează aspecte foarte interesante. Vom sesiza, de exemplu, că nici reformulările neobehavioriste ale teoriei învăţării sociale şi nici perspectivele pur cognitive referitoare la personalitatea umană nu s‑au referit prea mult la procesele psihice conştiente; cu toate acestea, este uşor

100

INCONŞTIENTUL COGNITIV

de observat atenţia pe care aceste abordări au acordat‑o potenţialului proceselor inconştiente. Dacă luăm în discuţie imitarea, una dintre manierele principale de învăţare socială, discutată de Miller şi Dollard (1941), dar şi de Bandura (1977), vom remarca faptul că aceasta poate apărea automat. Sau, dacă percepţiile, amintirile şi gândurile pot fi reprezentate în afara conştiinţei, atunci expectanţele din teoria lui Rotter (1954) pot fi atât implicite, cât şi explicite. De asemenea, teoria constructelor personale a lui Kelly (1955) ia în calcul atât constructele personale conştiente, verbalizabile, cât şi pe cele inconştiente, preverbale. Toate variabilele personale din teoria sociocognitivă a învăţării propusă de Mischel (1973), inclusiv construirea competenţelor cognitiv‑comportamentale, strategiile de encodare, sistemele de auto­ reglare şi planificare pot opera inconştient şi automat. Relativ recent, Metcalfe şi Mischel (1999) au făcut distincţia între un sistem sociocognitiv „fierbinte”, care operează automat şi inconştient, şi unul „rece”, care operează conştient şi deliberat. De asemenea, în cazul teoriei lui Albert Bandura (1986), este suficient de limpede exprimat faptul că învăţarea socială poate avea loc atât implicit, cât şi explicit. În interpretarea inteligenţei sociale a personalităţii oferită de Cantor şi Kihlstrom (1987, 2000), repertoriul individual de cunoştinţe social‑procedurale, ca de altfel toate cunoştinţele procedurale, operează automat, adică inconştient. De asemenea, cunoştinţele sociale declarative, reprezentate de memoria episodică şi semantică, pot fi atât implicite, cât şi explicite. Dintr‑o perspectivă cognitivă, sinele poate fi văzut ca propria reprezentare mentală a personalităţii, stocată în memorie, la fel ca toate celelalte structuri de cunoştinţe (Kihlstrom, Beer, Klein, 2002; Kihlstrom, Cantor, 1984; Kihlstrom et al., 1988; Kihlstrom, Klein, 1994, 1997; Kihlstrom, Marchese‑Foster, Klein, 1997). Această structură de cunoştinţe despre sine e în general accesibilă conştiinţei; de aceea, oamenii, chiar şi cei cu amnezie, care nu au acces la memoria autobiografică (Klein, Cosmides, Costabile, 2003; Klein, Loftus, Kihlstrom, 1996; Klein, Loftus, Kihlstrom, 2001; Tulving, 1993) sunt capabili să se descrie şi să identifice trăsăturile fizice, de personalitate şi privind relaţiile sociale care sunt în mod special importante pentru conceptul lor de sine. Să nu uităm însă că toate aceste cunoştinţe despre sine sunt stocate în memorie, iar aceasta poate fi atât implicită, cât şi explicită. Ca atare, trebuie să fim de acord cu faptul că, în principiu, anumite aspecte ale sinelui pot fi inconştiente. De exemplu, dacă ne referim la cazul personali­ tăţii multiple, putem observa că amnezia interpersonală pare să acopere nu doar acţiunile şi experienţele alter ego‑ului pacientului, dar şi conceptul de sine (Kihlstrom, 2001, 2005). Am putea spune acum că, datorită faptului că noţiunea de „viaţă mentală incon­ ştientă” a fost „eliberată” de interpretarea freudiană, psihologia personalităţii pare să fie mult mai în măsură să ia în calcul procesele inconştiente (Asendorpf, 2007; Robinson, 2007; Rudman, Spencer, 2007). Cu toate acestea, considerăm că e necesar ca, în studiul personalităţii, psihologii care îşi doresc să îmbrăţişeze conceptul vieţii inconştiente să ia aminte la o atenţionare majoră formulată încă de la sfârşitul secolului

RECONSIDERAREA DIVERSITĂŢII FENOMENELOR INCONŞTIENTE

101

al XIX‑lea de William James: „distincţia dintre stările mentale conştiente şi cele inconştiente este calea suverană de a te încrede în ce anume îi place cuiva în psihologie, dar poartă în ea şi riscul de a transforma ceea ce poate deveni o ştiinţă riguroasă, într‑o alunecare în imaginaţie” (James, 1890/1980, p. 163). De altfel, unul dintre cele mai mari pericole îl constituie ceea ce James numeşte „eroarea psihologilor”, adică încrederea că propria explicaţie oferită pentru comportamentul unui individ e mai bună decât individul în sine (James, 1890/1980, p. 196). Acest pericol este evident mai mare atunci când psihologul poate recurge la atributele stărilor mentale inconştiente ale persoanei (Kihlstrom, 2008). Din fericire, literatura de specialitate care se ocupă de subiectul inconştientului cognitiv a stabilit criterii clare pentru a distinge între procesele automate şi cele controlate (intenţionale), precum şi pentru a stabili disocierile existente între percepţia, memoria, învăţarea şi gândurile implicite, respectiv cele explicite. Aceste clarificări se vor dovedi tot mai utile pe măsură ce conceptele discutate vor fi folosite tot mai mult şi mai corect de psihologii care studiază personalitatea umană.

3.3. Reconceptualizarea inconştientului Un alt subiect intens dezbătut şi care a dat naştere la multe controverse îl reprezintă extensiunea conceptului de „viaţă psihică inconştientă” sau, mai simplu, „inconştient”. Percepţia, memoria, învăţarea şi gândirea implicită constituie împreună ceea ce am definit în acest volum ca fiind inconştientul cognitiv. Ştim însă că viaţa noastră mentală nu poate fi redusă la dimensiunea ei cognitivă. Alături de cogniţii, „trilogia mentală” include emoţia şi motivaţia (Hilgard, 1980). E limpede că, prin toate argumentele teoretice şi empirice din capitolele anterioare, am urmărit să validăm existenţa formelor inconştiente ale percepţiei, memoriei şi învăţării. Oare de ce nu am face acelaşi lucru şi pentru emoţia şi motivaţia umană? Foarte probabil, susţine Kihlstrom (2008), făcând acest pas, ne vom regăsi mult mai aproape de temele şi întrebările clasice ale psihologiei personalităţii. Considerăm că psihologia deţine acum suficiente dovezi pentru a demonstra că multe dintre emoţii şi chiar unele dintre obiectivele noastre pot fi activate automat. Ştim că foamea şi setea sunt generate de mecanisme homeostatice care, la rândul lor, răspund automat la schimbările de nivel ale lichidului interstiţial şi ale glucozei din sânge (Mook, 1996). Ne întrebăm atunci de ce nu am accepta ca, cel puţin anumite emoţii de bază să fie şi ele generate automat, ca răspuns la anumiţi stimuli, în absenţa oricărei activităţi cognitive conştiente (Niedenthal, Krauth‑Gruber, Ric, 2006). De fapt, presupunerea conform căreia emoţiile sunt independente de cogniţie (conştientă) a constituit elementul‑cheie în ceea ce s‑ar putea numi contrarevoluţia afectivităţii în

102

INCONŞTIENTUL COGNITIV

psihologie (Zajonc, 1980, 1984). Aceasta a condus direct la înfiinţarea unei ştiinţe a afectivităţii (Ekman, Davidson, 1994), dar şi a neuroştiinţelor afectivităţii (Davidson, 2000; Panksepp, 1998; Peper, Markowitsch, 2001), acestea dezvoltându‑se în paralel cu ştiinţele cognitive şi neuroştiinţele cognitive, dar foarte independent de ele. Ne întrebăm atunci de ce nu am putea vorbi şi despre o ştiinţă „conativă” devotată motivaţiei şi chiar o neuroştiinţă conativă? Desigur, în aceste cazuri, în timp ce procesul generant este inconştient, afectul ori starea conativă rezultată este foarte probabil o experienţă conştientă. De exemplu, mă simt înfometat, chiar dacă nu sunt conştient de nivelul zahărului din sânge sau de felul în care hipotalamusul l‑a procesat, dar acest sentiment pe care îl am este unul conştient. În mod similar, expunerea subliminală îmi poate influenţa preferinţele, chiar dacă nu sunt conştient de stimulul expus, şi nici de conţinutul său (Bornstein, 1989; Kunst‑Wilson, Zajonc, 1980). Chiar şi pacienţii amnezici pot dobândi preferinţe afective, fără a fi capabili să‑şi reamintească vreuna dintre întâlnirile avute cu obiectele afecţiunii lor (Johnson, Multhaup, 1992). Totuşi, în ambele cazuri, preferinţa în sine rezultată este conştientă. Răspunsurile afective pot servi ca expresii ale percepţiei şi memoriei implicite, dar este din nou altceva care face ca înseşi răspunsurile afective să fie inconştiente (Kihlstrom, 2008). Prin urmare, se naşte întrebarea: este oare posibil ca stările afective şi conative să fie inconştiente, în acelaşi fel cum pot fi stările cognitive, precum perceptele şi amintirile?

3.3.1. Inconştientul motivaţional Prin analogie cu definiţiile propuse pentru memoria explicită şi implicită, putem defini şi două forme paralele ale motivaţiei: explicită şi implicită. Motivaţia explicită o considerăm reprezentarea conştientă a unei stări conative sau dorinţa de implicare într‑o anumită activitate, aşa cum sunt ele exprimate în pofta de mâncare, dorinţa de iubire, nevoia de cunoaştere, de estetic sau altele similare lor. Prin contrast, motivaţia implicită se referă la schimbările în privinţa experienţei, gândirii sau acţiunii, care pot fi atribuite stării motivaţionale ale unei persoane, independent de capacitatea acesteia de a conştientiza starea respectivă. Ne putem referi la această diferenţiere explicit‑implicit şi în termenii modalităţilor de evaluare. Astfel, sarcinile de măsurare a motivaţiei explicite îi cer subiectului să reflecte şi să raporteze propriile dorinţe conştiente; în ceea ce priveşte sarcinile elaborate pentru a cuantifica motivaţia implicită, acestea nu reclamă acest lucru. Desigur, existenţa inconştientă a dorinţelor sexuale şi agresive, deduse din reprezentări simbolice, cum ar fi simptomele şi conţinutul oniric, a reprezentat cheia psihanalizei freudiene. În laborator, motivaţia implicită poate fi exemplificată prin sugestia posthipnotică, în care subiectul se angajează într‑un comportament sugerat, fără a fi conştient de sugestie sau chiar de intenţia de a acţiona.

RECONSIDERAREA DIVERSITĂŢII FENOMENELOR INCONŞTIENTE

103

În istoria recentă a psihologiei, conceptul de „motivaţie implicită” a fost pentru prima dată formulat de McClelland şi colaboratorii săi (1989), în mod curios, fără nici o referinţă la conceptul de „memorie explicită”, dezvoltat deja de Graff şi Schacter (1985). Pentru McClelland şi echipa sa, motivaţiile explicite sunt autoatribuite: persoana este conştientă de motivaţiile sale, poate reflecta la ele şi le raportează în interviuri sau chestionare de personalitate. Motivaţiile implicite, prin contrast, sunt deduse din performanţa personală, în urma implicării în sarcini specifice, precum Testul Tematic de Apercepţie (TAT). Am putea spune că diferenţa dintre motivaţiile implicite şi cele explicite reprezintă extensia unei diferenţe semnalate de McClelland (1980). Acesta a mers dincolo de măsurători şi a postulat două sisteme motivaţionale disociabile, unul explicit, iar celălalt implicit. Sistemul motivaţional explicit este accesibil conştientizării, pe când celălalt nu; cu toate acestea, sistemul implicit poate influenţa în mod inconştient experienţa individului, gândirea şi acţiunile sale. Altfel spus, în virtutea motivaţiilor implicite, oamenii se angajează în comportamente orientate spre scopuri, fără a fi însă conştienţi de motivaţiile sau scopurile lor. Dorind să obţină o sustenabilitate empirică, McClelland şi colaboratorii săi (1989) au invocat două tipuri de dovezi pentru a fundamenta disocierea dintre motivaţiile explicite şi cele implicite. În primul rând, ei au subliniat faptul că indicii de corelaţie dintre scorurile motivaţionale obţinute cu ajutorul unor instrumente cum ar fi TAT şi, respectiv, scorurile corespondente obţinute cu ajutorul unor chestionare de autorapor­ tare (variante ale chestionarelor de personalitate) au valori mici, media lor, aşa cum rezultă dintr‑o metaanaliză, fiind r = 0,09 (Spangler, 1992; Thrash, Elliot, 2002). În al doilea rând, cele două tipuri de măsurători prezic criterii de performanţă diferite (Bornstein, 1998; Woike, McLeod, Goggin, 2003). Cu toate acestea, trebuie acceptat faptul că ambele dovezi sunt echivoce în ceea ce priveşte distincţia dintre motivaţiile conştiente şi cele inconştiente. De altfel, am putea considera că valoarea scăzută a corelaţiei între scorurile la chestionare şi cele ale măsurătorilor TAT poate fi pur şi simplu un rezultat dat de variaţia metodei. De asemenea, corelaţiile diferite ale motivaţiilor explicite şi implicite cu criteriul de performanţă se pot datora faptului că motivaţiile măsurate sunt subtil diferite, în ciuda elementului comun din denumirile lor. Însă un aspect mult mai delicat îl reprezintă absenţa studiilor care să controleze gradul de conştientizare a subiecţilor atunci când sunt implicaţi în sarcini ce evaluează motivaţia implicită. Mai precis, ne referim la faptul că, în literatura focalizată asupra motivaţiei implicite, nu regăsim comparaţii atent controlate care să probeze că motivaţiile implicite sunt într‑adevăr inaccesibile conştientizării (Schultheiss, Pang, 2007, apud Kihlstrom, 2008). O perspectivă destul de diferită cu referire la inconştientul motivaţional este oferită de Bargh, ca parte a promovării generale a conceptului său de automatizare (Bargh, 1990; Bargh, Barndollar, 1996; Bargh, Gollwitzer, Lee‑Chai, Barndollar, Trötschel, 2001). Conform modelului motivaţional tradiţional, individul selectează în mod conştient un anumit comportament intenţional pentru a‑şi atinge un anumit scop şi apoi execută

104

INCONŞTIENTUL COGNITIV

în mod deliberat comportamentul respectiv. Desigur, este cunoscut şi larg acceptat faptul că anumite comportamente, îndelung exersate, orientate spre un scop, sunt executate la un moment dat automat şi inconştient, aşa cum ar fi, de exemplu, interpretarea unui arpegiu de către un violonist experimentat, mişcările unui jongler sau actele unui conducător auto în timpul deplasării cu un autovehicul. Bargh însă, în modelul său, considera posibilă automatizarea chiar şi a procesului de selecţie a obiectivelor: selecţia muzicii, şi nu doar execuţia propriu‑zisă, adică atingerea clapelor cu degetele. Conform acestui model automotivant, în virtutea faptului că obiectivele şi motivaţiile au fost frecvent şi consecvent selectate în situaţii particulare, există posibilitatea ca la un moment dat acestea să fie în mod automat şi inconştient amorsate de către evenimentele din mediu. Odată activate, aceste comportamente orientate spre scop pot fi executate de asemenea în lipsa oricărei conştientizări. Cred că e necesară aici reliefarea unei diferenţe între cele două modele, cel puţin aşa cum reiese din tezele lor nucleare. Astfel, motivaţiile implicite discutate de McClelland (1989) sunt ele însele inaccesibile conştientizării (cel puţin la nivel ipotetic). În schimb, modelul automotivant al lui Bargh (1997) susţine doar că motivaţiile individului sunt selectate automat, în absenţa intenţiei sau a unei alegeri conştiente. Desigur, acest lucru nu înseamnă că în mod absolut necesar individul nu este conştient de motivaţiile în sine. De exemplu, se prea poate ca diverse obiective, cum ar fi cele de reuşită sau afiliere, să fie legate de evenimente din mediul curent sau trecut; dar chiar aceste obiective amorsate automat pot foarte bine să facă obiectul unei conştientizări din partea individului. În absenţa unor dovezi că motivaţiile sunt în esenţa lor inaccesibile experienţelor subiective conştiente, putem considera că motivaţiile amorsate automat pe care le discută Bargh sunt probabil mult mai corect conceptualizate ca expresii motivaţionale ale percepţiei sau ale memoriei implicite decât ca motivaţii implicite.

3.3.2. Inconştientul emoţional Ideea existenţei unui inconştient emoţional îşi are, desigur, rădăcinile în teoria lui Freud. Conform acesteia, reprimarea, dar şi alte mecanisme de apărare au fost proiectate pentru a ne proteja prin păstrarea în inconştient a adevăratelor noastre stări emoţionale. Ele ne scutesc de neplăcerea pe care ne‑ar putea‑o da anxietatea născută din conflictul dintre nevoile noastre instinctuale şi cerinţele realităţii fizice exterioare şi ale realităţii sociale. Pe de altă parte, multe alte voci contemporane, cu autoritate în domeniu, par să considere ipoteza existenţei emoţiilor inconştiente ca fiind viciată de o contradicţie de termeni (Clore, 1994; Clore, Storbeck, Robinson, Centerbar, 2005; LeDoux, 1994; Zajonc, 1994). Conform tezelor clasice, atât stimulii care produc emoţii, cât şi procesele care le generează pot fi inconştienţi. În schimb, starea

RECONSIDERAREA DIVERSITĂŢII FENOMENELOR INCONŞTIENTE

105

emoţională experienţiată trebuie să fie conştientă prin definiţie. Cu toate acestea, chiar şi modelul consacrat al genezei emoţionale propus de James‑Lange pledează pentru existenţa emoţiilor inconştiente. Conform acestui model, emoţiile nu sunt altceva decât percepţii ale răspunsurilor fizice la stimulii din mediu. Dacă adăugăm aici faptul că avem deja suficiente dovezi privind existenţa percepţiilor inconştiente, atunci nu mai pare lipsit de sens să susţinem că emoţiile ar putea, în anumite circumstanţe, să fie şi ele inaccesibile stării de conştienţă. Recurgând la aceeaşi analogie cu memoria, am putea defini emoţia explicită ca fiind conştientizarea unei stări emoţionale, cum ar fi frica, bucuria, tristeţea etc. În schimb, emoţia implicită s‑ar referi la orice schimbare în experienţa personală, gândire sau acţiune care poate fi atribuită unei stări emoţionale în absenţa conştientizării acelei stări emoţionale sau independent de ea (Kihlstrom, Mulvaney, Tobias, Tobis, 2000, apud Kihlstrom, 2008). Această perspectivă nonfreudiană a inconştientului emoţional îşi are rădăcinile în teoria sistemului multiplu al emoţiei aparţinând lui Lang (1968). Potrivit acestuia, fiecare răspuns emoţional constă în trei componente: a) verbal‑cognitivă – corespunzătoare unei stări emoţionale subiective, cum ar fi frica; b) motor‑vizibilă (comportamentală) – corespunzătoare unui răspuns comportamental, cum ar fi fuga sau evitarea; c) fiziologic‑ascunsă – corespunzătoare unei schimbări la nivelul unui indicator autonom, cum ar fi conductibilitatea electrică a pielii sau ritmul cardiac. De obicei, ne gândim la aceste trei componente sau sisteme în covariaţie: când oamenii simt frică, ritmul lor cardiac creşte şi evită confruntarea cu stimulii relaţionaţi cu frica. În momentul în care frica lor se reduce, scade atât ritmul cardiac, cât şi răspunsurile evitative. Oricum, Lang a sugerat ideea conform căreia aceste trei sisteme ar fi parţial independente, astfel încât, în anumite condiţii, să poată evolua în direcţii destul de diferite. Rachman şi Hodgson (1974, 1974) au preluat teza lui Lang şi au aplicat termenul disincronie în cazurile în care un component al răspunsului emoţional este disociat de restul (Hugdahl, 1981; Turpin, 1991; Zinbarg, 1998). Pentru a spori intuitivitatea tezelor de mai sus, trebuie ţinut seama de faptul că atât Lang (1968), cât şi Rachman şi Hodgson (1974) scriau din perspectiva unei tradiţii în terapia behavioristă. Aceasta pune accent mare pe obiectivitatea măsurătorilor; prin urmare, este probabil firesc ca ei să fie mult mai interesaţi de disincroniile dintre componentele comportamentale şi cele fiziologice ale emoţiei. În contextul de faţă însă, suntem interesaţi mai cu seamă de situaţiile în care componenta subiectivă a unei emoţii, starea de conştienţă, este absentă, în timp ce comportamentul şi/sau componentele fiziologice persistă dincolo de conştientizarea fenomenului. Într‑un mod realmente interesant, inconştientul emoţional este anticipat în modelul neuropsihologic al fricii oferit de LeDoux (1996). Acesta avansează o ipoteză conform căreia „stimulii fricii” sunt iniţial procesaţi de către amigdala cerebrală care, în schimb, generează comportamentul adecvat, autonom şi răspunsurile endocrine.

106

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Excitarea corticală, feedbackul informaţiei somatice şi viscerale şi informaţia despre stimulul fricii sunt apoi integrate în memoria activă, pentru a genera experienţa subiectivă de a simţi frică. Astfel, dacă dintr‑un motiv oarecare, stimulul activator nu este reprezentat în memoria de lucru, individul va resimţi frică fără a fi conştient de stimulul fricii: în acest caz, emoţia va reprezenta o expresie implicită a percepţiei sau memoriei, aşa cum a fost descrisă şi mai sus. Alternativ, o deconectare între amigdala cerebrală şi cortexul cerebral poate produce o disociere între emoţia explicită şi cea implicită: individul va etala un comportament de teamă, fără a simţi însă frică sau anxietate la nivel subiectiv. Dacă un sistem cerebral asemănător stă la baza altor emoţii decât frica, atunci putem să ne aşteptăm şi la disocieri între emoţia explicită şi cea implicită. Cu toate că sintagma „inconştient emoţional” a început să atragă tot mai mult atenţia cercetătorilor (Feldman‑Barrett, Niedenthal, Winkielman, 2005; Lambie, Marcel, 2002), trebuie admis faptul că încă nu au fost oferite nişte mărturii empirice robuste. Emoţia inconştientă este relaţionată cu o largă varietate de constructe care tratează diferenţele individuale cu privire la modul de experienţiere şi exprimare a emoţiilor. Putem menţiona aici stilul represiv de coping (Weinberger, 1990; Weinberger, Schwartz, Davidson, 1979; Mulvaney, Kihlstrom, Figueredo, Schwartz, 1992), alexitimia (Lane, Ahern, Schwartz, Kaszniak, 1997; Sifneos, 1996) şi chiar anhedonia (Chapman, Chapman, Raulin, 1976; Kring, Bachorowski, 1999; Kring, Neale, 1996). Lane şi colaboratorii săi au propus ipoteza conform căreia conştientizarea emoţiilor urmează cinci stadii de dezvoltare, în ultimele două oamenii fiind conştienţi de senzaţiile şi acţiunile fizice, dar nu şi de emoţii în sine (Lane, Schwartz, 1987). La o analiză atentă a studiilor din domeniul inconştientului emoţional, sesizăm că, pentru a diferenţia emoţiile conştiente de cele inconştiente, în foarte puţine cazuri cercetătorii au apelat la paradigmele deja consacrate în studiul percepţiei sau al memoriei implicite. Foarte rar subiecţii supuşi investigaţiilor sunt întrebaţi ce simt. Să luăm, de exemplu, studiul deschizător de drumuri întreprins de Weinberger, Schwartz şi Davidson (1979). În acest caz, subiecţii identificaţi în prealabil ca fiind „represori” au etalat patternuri de răspuns fiziologic la expresii verbale cu conotaţii sexuale şi la cele agresive, care erau similare subiecţilor foarte anxioşi, dar nedefen­ sivi. Datele obţinute au condus la concluzia că persoanele care posedă un stil de coping represiv au „talent” pentru disincronie. Mai precis, e posibil ca aceştia să nu resimtă subiectiv niveluri ridicate de stres, chiar dacă parametrii lor fiziologici probează neechivoc faptul că ei resimt totuşi un distres în plan biologic. Din păcate, în acest studiu, Weinberger şi colaboratorii săi nu le‑au solicitat subiecţilor să‑şi evalueze distresul în timpul citirii stimulilor, aşa că, de fapt, nu ştim realmente ce simţeau în momentul măsurătorilor. Acest neajuns a fost corectat într‑un studiu efectuat de Berridge şi Winkielman (2003) (Winkielman, Berridge, Wilbarger, 2005). Paradigma experimentală a constat în prezentarea subliminală a unor feţe vesele şi triste care a condus, susţin cercetătorii,

RECONSIDERAREA DIVERSITĂŢII FENOMENELOR INCONŞTIENTE

107

la schimbări calitative în comportamentul de consumator al subiecţilor investigaţi. În acest caz, modificările de comportament sesizate la nivelul participanţilor reprezintă un indicator obiectiv al percepţiei implicite; în plus, faptul că, prin analiza auto­ raportărilor privind experienţa emoţională trăită, nu s‑au putut demonstra diferenţe notabile între grupurile de subiecţi reprezintă un indicator acceptat al emoţiei implicite. Altfel spus, schimbările în comportamentul de consumator ale participanţilor constituie, fără îndoială, o consecinţă a modificării stării emoţionale, chiar dacă subiecţii nu erau conştienţi de această schimbare. Probabil că cea mai credibilă mărturie privind existenţa emoţiilor inconştiente sau implicite provine din studiile psihologilor sociali asupra conceptului de atitudini implicite (Greenwald, Banaji, 1995; Greenwald et al., 2002; Wittenbrink, Schwarz, 2007) şi este avantajată îndeosebi de popularitatea Testului de Asociaţii Implicite (Implicit Association Test – IAT), ca metodă validă de evaluare a acestora (Greenwald, Farnham, 2000; Greenwald, Nosek, Banaji, 2003; Nosek, Greenwald, Banaji, 2005; Rudman, Greenwald, Mellott, Schwartz, 1999; Hofmann et al., 2005). Atitudinile, asemenea emoţiilor, sunt în general elaborate ca dispoziţii mentale conştiente, motiv pentru care, de regulă, sunt evaluate prin chestionare de autoraportare sau scări de evaluare. Cu toate acestea, Greenwald şi Banaji (1995) susţin că oamenii deţin o serie de atitudini pozitive sau negative implicite despre ei sau ceilalţi. Acestea le pot afecta cogniţia socială şi, implicit, comportamentul de relaţionare, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de existenţa şi operarea acestor atitudini. Desigur, aceste atitudini implicite pot fi evidenţiate şi prin metode tradiţionale folosite deseori în domeniu. Un exemplu în acest sens sunt studiile realizate în spaţiul nord‑american cu privire la atitudinile născute din stereotipu­rile rasiale (Dovidio, Evans, Tyler, 1986). Aceste cercetări au demonstrat efectele de amorsaj ce trădau distorsiuni atitudinale, cum ar fi predispoziţia subiecţilor albi de a fi mai rapizi atunci când aprobau că anumite trăsături pozitive sunt caracteristice albilor, respectiv că o serie de trăsături negative sunt caracteristice negrilor. Putem invoca aici şi situaţiile, de asemenea testate experimental, când cuvinte precum doctor şi asistentă afectează latenţa răspunsurilor atunci când subiecţii sunt solicitaţi să parieze dacă prenumele persoanei prefaţat de cuvintele‑amorsă (doctor sau asistentă) este al unui bărbat sau al unei femei (Blair, Banaji, 1996). Ceea ce trebuie însă remarcat este faptul că toate aceste studii au omis să evalueze, pentru diferenţiere, atitudinile explicite, adică cele conştientizabile, ale subiecţilor. De exemplu, într‑un studiu realizat de Wittenbrink, Park şi Judd (1997) s‑a demonstrat că magnitudinea amorsajului rasial (tendinţa de a‑i judeca depreciativ pe cei din altă rasă) a fost corelată pozitiv cu scorurile obţinute la un chestionar ce evalua prejudecata rasială. Atenţie însă la diferenţe, căci una este situaţia în care amorsajul stereotipal rasial serveşte ca o evaluare neconstrânsă (Webb, Campbell, Schwartz, Sechrest, 1966) a atitudinilor pe care subiecţii nu doresc să le dezvăluie deoarece sunt indezirabile social şi altfel stau lucrurile atunci când acest amorsaj constituie o măsură implicită a acelor atitudini de care subiecţii nu sunt conştienţi că le posedă (Kihlstrom, 2004).

108

INCONŞTIENTUL COGNITIV

În consecinţă, constructul de atitudine implicită confruntă investigatorul cu două probleme. În primul rând, el trebuie să se asigure că subiecţii spun adevărul despre atitudinile lor accesibile conştient, adică să se asigure că nici o evaluare explicită a atitudinilor nu este contaminată de factori precum dezirabilitatea socială sau alte aspecte ce ţin de managementul impresiei. Aceasta înseamnă că evaluarea explicită a atitudinii trebuie să fie cel puţin la fel de exactă precum evaluările, clasic consacrate, ale atitudinilor conştiente. În al doilea rând, trebuie demonstrat că atitudinea implicită este disociată de atitudinea explicită. Acest lucru reclamă mai mult decât o comparare directă a scorurilor asupra măsurătorilor explicite şi implicite. În compararea memoriei explicite cu cea implicită, indiciile (ancorele) prezentate subiectului, de exemplu, primele trei litere ale unui cuvânt‑ţintă (de exemplu, cas... pentru cuvântul‑ţintă cascadă), sunt menţinute constant în ambele tipuri de teste: adică, dacă în testul explicit subiectului i se cere să‑şi amintească un element din listă, care a început cu aceste trei litere (cas...), atunci, în cazul testului implicit, subiectul este rugat să raporteze primul cuvânt care îi vine în minte atunci când vede aceleaşi litere (cas...). Ca atare, e bine să conştientizăm faptul că, atunci când o măsură a amorsajului atitudinal este comparată cu datele extrase cu ajutorul unui chestionar de atitudini explicite, diferenţele sesizate se pot datora variaţiei de metodă şi nicidecum nu va exprima diferenţa dintre atitudinile conştiente şi cele inconştiente (Kihlstrom, 2004). Cu toate că mulţi psihologi contemporani tind să privească emoţia ca fiind intrinsec conştientă, există acum suficiente probe care atestă că emoţiile inconştiente sunt o realitate (Kihlstrom, 1999, 2008; Berridge, Winkielman, 2003). Pentru ca o emoţie inconştientă să fie generată, trebuie să existe o reţea subcorticală capabilă să deter­ mine reacţii „preferenţiale”. În anumite condiţii, reacţiile „preferenţiale” pot influenţa mai târziu comportamentul de consum al unei persoane fără ca aceasta să fie capabilă să conştientizeze reacţia afectivă în momentul în care a fost generată. Prin urmare, în situaţiile în care creierul generează un răspuns afectiv pentru care persoana nu are o experienţă conştientă, putem vorbi într‑adevăr despre existenţa unei emoţii inconştiente.

Capitolul 4

Percepţia subliminală. Clarificări teoretico‑metodologice Prima mărturie experimentală privind existenţa percepţiei subliminale ne parvine de la doi pionieri ai psihologiei ştiinţifice, Pierce şi Jastrow (1884). Studiul lor a supus analizei capacitatea subiecţilor umani de a face discriminări foarte fine la nivelul sensibilităţii tactile. Paradigmele şi ipotezele investigative care au ghidat studiul acestei forme de percepţie au evoluat mult de atunci. Mai mult, dacă recurgem la o analiză diacronică a literaturii din domeniu, remarcăm că etichetele ligvistice şi sensul termenilor care desemnează fenomenul s‑au schimbat adesea pe parcursul anilor. De exemplu, unii preferă să utilizeze sintagmele „percepţie inconştientă” sau „percepţie nonatenţională” ca alternative conceptuale prin care se evită, problemă controversată a noţiunii de prag (limen) senzorial. Aşa cum am notat şi în secţiunea 2.1.1.1, într‑o accepţiune largă, „percepţia subliminală” se referă la situaţiile în care un subiect este expus la stimuli ale căror valori (intensitate, durată a expunerii etc.) nu permit conştienti­ zarea lor şi, cu toate acestea, prezenţa lor poate influenţa gândurile, sentimentele sau acţiunile persoanei expuse stimulării (Merikle, 2000). Există o serie de întrebări legate de fenomenul percepţiei subliminale pe care, în parte, le‑am invocat în secţiunea introductivă şi pe care le reluăm acum cu intenţia de a le oferi răspunsuri detaliate. Iată câteva dintre acestea: • • • • • •

Care sunt caracteristicile stimulilor subliminali? Cum dovedim percepţia acestor stimuli? Cum diferenţiem efectele percepţiei subliminale de cele ale percepţiilor conştiente? Există diferenţe între procesele percepţiei conştiente şi ale celei inconştiente? Cât de adânc este procesată informaţia percepută inconştient? Pot fi induse modificări comportamentale prin stimulări subliminale?

Orice încercare de a oferi răspunsuri la asemenea întrebări ne obligă să tratăm cu circumspecţie cerinţele metodologice ale investigării inconştientului, precum şi elemen­ tele definitorii ale acestuia. De altfel, acest capitol este destinat prin excelenţă analizei

110

INCONŞTIENTUL COGNITIV

riguroase a celor mai delicate chestiuni legate de percepţiile inconştiente. Concluziile fiecărui subcapitol sunt expresia recenziilor şi a demersurilor metaanalitice, dar şi a analizelor critice proprii prin care am intenţionat să fundamentăm solid studiile experimentale şi aplicative ale capitolelor 5, 6 şi 7. Într‑un mileniu al rigorii şi pragmatis­mu­lui, pe care l‑am început nu de mult, o aplicaţie de anvergură nu se va impune şi, cu atât mai mult, nu va putea dăinui în lipsa unei robuste fundamentări teore­tico­‑experimentale. Relativ la fenomenul percepţiei subliminale, aspectele metodologice sunt de o însemnătate deosebită, de ele depinzând valoarea epistemică, dar şi aplicativă a oricărei experimentări. În investigarea inconştientului, cerinţele metodologice sunt foarte numeroase, astfel încât este absurd să pretindem că vom putea să le supunem aici pe toate unei dezbateri exhaustive şi dezambiguizante. Metodele mai importante şi mai des supuse atenţiei de către experţii din domeniu vor constitui în cele ce urmează un subiect de analiză şi interpretare. Tratarea pretenţiilor metodologice va fi secondată de analiza caracteristicilor definitorii ale percepţiei subliminale. Pe scurt, capitolul va dezbate: modalităţile de generare a stimulilor subliminali, metodele de confirmare şi evaluare a stimulării subliminale, dihotomia conştient/inconştient în percepţie, nivelul de procesare a stimulilor percepuţi subliminal, impactul comporta­ mental al stimulării subliminale, durata efectelor acestei stimulări etc. Menţionăm faptul că analiza în cadrul unei singure lucrări a unui număr mai mare de trei aspecte ale acestui fenomen este un fapt rar, iar un număr de şase luat în discuţie este cu siguranţă inedit. Reunirea lor aici a fost însă constrânsă de obiectivele la care acest capitol a fost destinat să răspundă: a) relevarea experimentală a principalelor caracte­ ristici ale percepţiei subliminale; b) dezvoltarea unei proceduri de eficientizare a impactului stimulilor subliminali. În prima ediţie a lucrării, acest capitol a fost mult mai extins, deoarece includea atât analizele teoretice şi rezultatele cercetărilor din literatura internaţională/naţională, cât şi pe cele proprii. Pentru ediţia de faţă, am decis să extragem demersurile şi rezulta­ tele cercetărilor proprii şi să le reunim într‑un capitol distinct (capitolul 5). Această res­tructurare a fost întemeiată din mai multe raţiuni. În primul rând, am urmărit sporirea coerenţei analizelor şi dezbaterilor cuprinse în capitolul 4, care sunt bazate în principal pe modelele teoretice şi rezultatele experimentale (sintetic expuse) din studii preexis­tente. În al doilea rând, pasajele în care prezentăm demersurile investigative proprii şi rezultatele lor au alt tip de organizare şi o detaliere mult mai extinsă în comparaţie cu primele. În sfârşit, în marea lor majoritate, cercetările proprii exprimă efortul nostru de a întâmpina, prin paradigme special proiectate, chestiuni care în momentul iniţierii lor constituiau încă obiectul unor vii dezbaterii între cercetătorii din domeniu. Referitor la ambele capitole (4 şi 5), ne simţim datori să formulăm aici câteva precizări. Lectura lor reclamă din partea celor care îl parcurg nu doar stăpânirea unui lexic cognitivist de înaltă tehnicitate, dar mai ales o familiarizare prealabilă cu paradigmele consacrate de investigare a inconştientului cognitiv. Am încercat să venim

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

111

în ajutorul celor ce pot întâmpina dificultăţi în acest sens atât prin detaliile de rigoare, acolo unde le‑am considerat necesare, cât şi cu definiţiile incluse în glosarul de la sfârşitul lucrării. Chiar şi în aceste condiţii este posibil ca pentru anumiţi cititori să apară probleme de comprehensiune. Acestora ne cerem anticipat scuze, dar o transcriere mult mai intuitivă a paradigmelor investigative ar conduce cu siguranţă la o diluare exagerată a demersului şi interpretării paradigmatice. Acest lucru ar nemulţumi cu siguranţă o altă categorie de lectori; mă refer acum la cei care sunt familiarizaţi cu tema abordată şi preocupaţi de rigoarea cercetării în domeniu şi cărora le sunt adresate în special aceste două capitole. Ele reprezintă, în primul rând, un ghid practic pentru cei ce îşi propun investigarea percepţiei subliminale sub un control experimental riguros al variabilelor implicate.

4.1. Modalităţi de generare a stimulilor subliminali Există mai multe modalităţi prin care stimulii‑ţintă pot deveni subliminali. Date fiind constrângerile de spaţiu impuse acestui capitol, precum şi prevalenţa studiilor din domeniul percepţiei vizuale, vom descrie aici doar metodele cele mai des utilizate în generarea stimulilor subliminali vizuali. Ele au fost selectate în urma unei metaanalize calitative pe care am aplicat‑o asupra unui număr semnificativ de studii experimentale ce au sondat fenomenul percepţiei subliminale.

4.1.1. Expunerile de scurtă durată Procedura constă în scurte expuneri la acţiunea unor stimuli (15‑20 ms), astfel încât subiecţii nu pot conştientiza prezenţa acestora. În acest scop, se apelează la un dispozitiv electronic special conceput (tahistoscop), care permite reglarea timpului de expunere pe un palier întins, de la milisecunde la secunde. Progresele relativ recente din domeniul informaticii au permis elaborarea unor programe (softuri) sau subrutine special destinate generării stimulilor subliminali (de exemplu, SuperLab, Inquizit, E‑Prime etc.). În paradigma scurtei expuneri, stimulii devin subliminali ca urmare a unei stimulări insuficiente temporal a celulelor receptoare de pe retină, fapt ce nu permite depăşirea pragului senzorial al conştienţei. Procedura presupune două faze. Prima corespunde determinării individuale şi cât mai exacte a pragurilor senzo­riale obiectiv şi subiectiv. Abordând problematica activării semantice subliminale, Cheesman şi Merikle (1984, 1986) au considerat că este necesară introducerea unei distincţii între două praguri senzoriale: obiectiv şi subiectiv. Pragul obiectiv corespunde unui nivel energetic al stimulului la care rezultatele la proba de alegere forţată indică faptul

112

INCONŞTIENTUL COGNITIV

că stimulul este nedetectabil de către subiecţi. Pragul subiectiv revine unui nivel energetic mai ridicat, la care subiecţii sunt capabili să confirme verbal prezenţa stimulilor. Într‑o inter­pretare mai intuitivă, la pragul obiectiv, subiectul se află în imposibilitatea conştienti­ zării prezenţei stimulului, deşi receptarea acestuia de către organism este dovedită de indicatori fiziologici (de exemplu, modificarea reacţiei galvanice epidermale). Prin contrast, la pragul subiectiv, individul conştientizează prezenţa stimulului, dar nu poate oferi nici o altă informaţie privind conţinutul sau semnificaţia acestuia. Cheesman şi Merikle susţin că o activare semantică este posibilă doar în condiţiile în care parametrii de prezentare a stimulului (intensitate, durată) permit depăşirea pragului subiectiv. În concluzie, una dintre cerinţele fundamentale adresate oricărei paradigme experi­ mentale prin care se doreşte investigarea fenomenului de percepţie subliminală (prin expuneri de scurtă durată) o constituie identificarea pragurilor senzoriale subiectiv şi obiectiv. Doar după identificarea acestora se poate recurge la stimularea subliminală. În plus, se recomandă crearea unor condiţii adecvate, astfel încât nivelul energetic al stimulilor‑ţintă să corespundă proximităţii imediat inferioare pragului subiectiv. Cea de‑a doua etapă implică expunerea propriu‑zisă. Durata expunerii trebuie să aibă cu necesitate valori care să situeze stimularea între cele două praguri senzoriale, de dorit în proximitatea celui subiectiv. Tehnica expunerilor de scurtă durată poate fi utilizată, prin adaptare, pentru toate modalităţile senzoriale. În această lucrare, procedeul expunerii tahistoscopice ne‑a asigurat condiţiile de subliminalitate pentru un număr semnificativ de investigaţii experimentale (vezi subcapitolele 5.1, 5.2 şi 5.3).

4.1.2. Mascarea O alternativă procedurală a expunerii tahistoscopice o reprezintă mascarea. Ea este frecvent utilizată în studiul percepţiei subliminale, fiind fundamentată de efectul persistenţei imaginii retiniene (memoria iconică). Procedeul implică scurte prezentări ale unor stimuli (ţinte) cu o durată de expunere care, în mod normal, ar permite percepţia lor conştientă; însă prezentarea imediat subsecventă sau concomitentă a unei a doua categorii de stimuli (numiţi „mască”) determină obscurizarea celor dintâi. În fapt, stimulii‑mască anulează efectele persistenţei retiniene a stimulilor‑ţintă, împiedicând astfel conştientizarea lor. Procedeul descris aici corespunde unui caz particular de mascare, denumit „mascare paternală retroactivă”. Analog expunerii de scurtă durată, tehnica mascării poate fi adaptată pentru orice modalitate senzorială. Distingem două modalităţi de mascare: a) energetică (simultană); b) figurală/ paternală (retro‑ sau proactivă). Dată fiind frecvenţa relativ redusă a utilizării, precum şi dificultatea realizării practice a mascării energetice, în cele ce urmează vom detalia preferenţial tehnica mascării figurale. Din aceleaşi motive, în studiile experimentale din capitolul 5 am utilizat doar mascarea figurală. Foarte pe scurt, procedeul mascării

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

113

energetice presupune prezentarea simultană la acelaşi ochi a celor doi stimuli: ţinta şi masca. În această paradigmă, mascarea se datorează diferenţelor de intensitate ale celor doi stimuli. Tehnica mascării figurale în variantă clasică presupune, mai întâi, determinarea dominanţei oculare. Procedeul identificării ochiului dominant implică anumiţi paşi. Mai întâi, subiectul este solicitat să privească spre o anumită locaţie sau obiect din câmpul său vizual (de exemplu, spre un tablou de pe perete), ajutându‑se de degetul arătător pentru alinierea ochi – obiectiv de vizualizat. După fixarea privirii pe obiectiv, subiectului i se sugerează închiderea alternativă a câte unui ochi. Dacă la închiderea unui ochi subiectul semnalează pierderea aliniamentului ochi‑obiectiv, atunci putem stabili faptul că ochiul închis este cel dominant. Celălalt ochi, care, prin închidere, nu alterează aliniamentul ochi‑obiectiv, reprezintă ochiul nedominant. Filtrele tahisto­ scopului sau ale display‑ului (dispozitive ce permit separarea câmpurilor perceptive pentru cei doi ochi) sunt în aşa fel dispuse încât câmpul de amorsare (cel care conţine itemul‑ţintă) să cadă sub incidenţa ochiului nedominant, iar cel de mascare sub a celui dominant. Aceste asocieri (mască – ochi dominant, ţintă – ochi nedominant) sunt absolut necesare. Altfel, susţine Marcel (1983a, 1983b), mascarea eşuează şi putem asista la percepţii supraliminale (conştiente) ale stimulilor‑ţintă. Studiile com­ parative efectuate de Marcel prin utilizarea ambelor modalităţi de mascare (energetică şi figurală) au demonstrat diferenţe calitative semnificative între efectele acestora. Astfel, apelând la mascarea figurală, într‑un experiment de evaluare a percepţiei subliminale prin decizie lexicală, s‑a dovedit faptul că efectele de amorsaj sunt aproape la fel de puternice ca acelea obţinute în condiţiile detecţiei supraliminale a aceloraşi amorse. Rezultatele au fost replicate de Fowler şi colaboratorii săi (1981), precum şi de Balota (1983). În schimb, recurgând la mascarea energetică monoculară, situaţie în care stimulul‑ţintă şi cel mască sunt expuşi concomitent, dar la intensităţi diferite, amorsajul nu a mai putut fi dovedit. Mascarea figurală este foarte frecvent utilizată în investigaţiile susţinute de para­ digma procesărilor informaţionale. Cu ajutorul ei se urmăreşte reducerea timpului alocat procesării unui eveniment. Cei care utilizează această procedură subscriu, mai mult sau mai puţin explicit, la două asumpţii teoretice. Prima pretinde că procesarea informaţiei vizuale este bistadială: primul stadiu presupune realizarea reprezentării vizuale a stimulului, iar al doilea implică extragerea şi prelucrarea informaţiei din această reprezentare, ceea ce va conduce la identificarea stimulului. Cea de‑a doua teză susţine că rolul mascării figurale este de a întrerupe procesele cognitive implicate în cel de‑al doilea stadiu al prelucrării vizuale, lăsând însă neafectată reprezentarea vizuală constituită în primul stadiu. Turvey (1978, apud Greenwald, 1992) a făcut numeroase studii privind eficacitatea mascării în studiul percepţiei inconştiente. Este foarte probabil, afirmă Turvey, ca mascarea energetică şi cea figurală să fie mediate de mecanisme cognitive diferite. Astfel, se consideră că mascarea energetică operează periferic, obscurizând stimulul‑ţintă

114

INCONŞTIENTUL COGNITIV

înainte de a se declanşa orice proces cognitiv central. Prin contrast, mascarea figurală operează la nivelul proceselor cognitive superioare, permiţând astfel procesarea inconştientă a reprezentării stimulului. Eficienţa celor două tipuri de mascare este dependentă de energiile stimulilor incriminaţi (ţintă şi mască) şi de intervalul temporal dintre aceştia. Mascarea periferică nu se produce dacă energia stimulului‑mască este inferioară stimulului‑ţintă. Mascarea centrală presupune, în schimb, ca cei doi stimuli să posede acelaşi nivel energetic şi se supune adiţional şi unei alte reguli. Această regulă impune relaţionarea duratei de expunere a ţintei cu cea a intervalului minim dintre stimuli, reclamat de mascare. Mecanismele mascării centrale operează doar în condiţiile utilizării unor „măşti” figurale, nu şi în cazul celor energetice. În afara modelului propus de Turvey, au fost avansate şi alte teorii explicative privind mecanismele de mascare periferică şi centrală, dintre care cea mai bine articulată este cea propusă de Marcel (1983a, 1983b). Tezele centrale ale acestui model pot fi sintetizate astfel: 1. prin mascarea periferică, informaţia obţinută de subiect este mult prea săracă, astfel încât ea nu permite realizarea unei reprezentări cognitive reclamate de procesările inconştiente şi cu atât mai puţin o reprezentare verificabilă prin introspecţie; 2. mecanismele mascării centrale lasă neafectate reprezentările necesare unor prelu­ crări inconştiente; 3. mascarea centrală face ca identificarea conştientă a stimulului să fie afectată, deoarece, conform principiilor gestaltiste, prin combinarea reprezentării cognitive a ţintei cu cea a măştii se constituie o singură unitate perceptivă. Deşi aparent diferite, procedeul expunerilor de scurtă durată şi cel al mascării se fondează pe acelaşi principiu: sistarea procesărilor secundare asupra stimulilor‑ţintă. În ciuda faptului că în cele expuse mai sus ne‑am referit exclusiv la tehnicile de stimulare subliminală vizuală, este nedrept să omitem cel puţin menţionarea unor tehnici dezvoltate pentru celelalte modalităţi senzoriale. Astfel, procedee suficient de bine articulate au fost elaborate pentru investigarea percepţiilor inconştiente în dome­ niile auditiv, olfactiv, gustativ şi tactil. Obiectivele lucrării nu ne permit însă o detaliere a lor. Însă ele vor face obiectul unei analize de adâncime într‑o lucrare mai extinsă aflată în atenţia autorului.

4.2. Modalităţi de confirmare a percepţiilor subliminale O caracteristică definitorie a fenomenului percepţiei subliminale constă în imposibi­ litatea confirmării lui prin raport verbal. Efectele sale scapă demersului introspectiv. De altfel, cele mai multe investigaţii psihologice ale percepţiei subliminale sunt

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

115

fondate pe teza conform căreia stimulii pot fi percepuţi şi în condiţiile în care subiectul nu conştientizează prezenţa acestora. Principala constrângere adresată acestor studii este de a asigura condiţii adecvate evitării unor percepţii conştiente şi de a demonstra apoi că şi în aceste circumstanţe procesele perceptive totuşi nu lipsesc. Succesul acestui demers este întru totul dependent de măsura în care metoda confirmativă adoptată este acceptată ca un indicator valid al absenţei conştienţei perceptive. În primele studii de acest gen, testul conştientizării se baza pe rapoartele introspective. În general, dacă raportul verbal al subiecţilor indica absenţa oricărei detecţii a conţinutului perceptiv, se concluziona că subiecţii nu au fost conştienţi de existenţa lui. În studii mult mai recente, absenţa experienţelor conştiente a fost definită în termenii „evaluărilor comportamentale”, care indică incapacitatea de discriminare între stimuli alternativi. Numeroşi critici ai fenomenului percepţiei subliminale îşi exprimă vădit scepticismul faţă de sensibilitatea unor astfel de indicatori – introspecţia sau indicii comportamen­ tali. Cu toate acestea, este unanim acceptat faptul că indicii comportamentali se caracte­rizează printr‑un grad mai mare de obiectivitate, ceea ce îi face mai valizi. În plus, sintagmei „indici comportamentali” îi putem spori considerabil accepţiunea dacă includem aici reacţiile emoţionale operaţionalizate prin modificări vegetative, perfor­ manţele la testele indirecte de memorie (identificarea perceptivă, decizia lexicală etc.) sau de imaginaţie.

4.2.1. Evaluarea conştientizării prin introspecţie Studiul proceselor perceptuale inconştiente bazat pe evaluări introspective ale conşti­ enti­zării debutează odată cu primele studii experimentale din psihologia americană (vezi Adams, 1957). Pentru a ilustra paradigmele de pionierat, vom analiza mai întâi experimentul realizat la Universitatea Harvard sub conducerea profesorului Boris Sidis (1899). Acesta poate fi parcurs în detaliu de către cei interesaţi în lucrarea monografică The Psychology of Suggestion: A Research into the Subconscious Nature of Man and Society (Sugestia psihologică: o cercetare asupra naturii subconştiente a fiinţei umane şi a societăţii). Studiul lui Sidis constituie, în fapt, o reiterare a experimentului efectuat de Pierce şi Jastrow în 1884, experiment pe care l‑am mai menţionat şi care constituie, aşa cum ştim deja, prima investigaţie experimentală a fenomenului percepţiei inconştiente. Sidis le‑a prezentat subiecţilor cartonaşe pe care erau tipărite cifre sau litere. Subiecţii erau aşezaţi la o asemenea distanţă de stimulii‑ţintă, încât caracterul ce trebuia perceput depăşea distanţa limită reclamată de o percepţie conştientă. Ceea ce ei detectau pe cartonaşe, conform raportului verbal, erau doar pete sau puncte. Alteori, subiecţii declarau că nu percep absolut nimic. Cu toate acestea, când Sidis le‑a solicitat subiecţilor să identifice caracterele tipărite pe cartonaşe, a constatat că răspunsurile lor erau corecte,

116

INCONŞTIENTUL COGNITIV

într‑o proporţie mult mai mare decât se aştepta el, bazându‑se pe posibilitatea unei simple ghiciri. Pe baza acestor rezultate, Sidis conchide că experimentele sale dove­ desc prezenţa „înlăuntrul nostru” a unui eveniment secundar, un eu subsidiar (inconştient), care percepe lucruri pe care eul primar (conştient) este incapabil să le detecteze şi să le descifreze. Există şi alte studii care, apelând la aceeaşi paradigmă, au obţinut rezultate similare cu cele raportate de Sidis (Pierce, Jastrow, 1884; Stroh, Shaw, Washburn, 1908 etc.). Rezultatele acestor investigaţii de pionierat stau mărturie faptului că subiecţii pot face discriminări perceptuale suficient de exacte, chiar dacă experienţele lor perceptuale conştiente sunt inadecvate pentru a ghida opţiunile exprimate în sarcinile de validare perceptivă. Dacă acceptăm teza conform căreia este posibil să măsurăm şi, implicit, să definim experienţa perceptuală conştientă doar în virtutea confirmărilor verbale, atunci rezultatele studiilor citate mai sus sunt dovezi ale percepţiei inconştiente. Din nefericire pentru susţinătorii săi, pretenţia că raportul introspectiv constituie un indicator exact al experienţelor perceptuale conştiente s‑a dovedit a fi îndoielnică. Numeroşi cercetători s‑au declarat nemulţumiţi de utilizarea datelor introspecţiei ca unică metodă de evaluare a conştienţei. Unul dintre principalele motive de îngrijorare îl constituie dificultatea identificării criteriilor pe care subiecţii le pot utiliza atunci când raportează propriile experienţe conştiente (Merikle, 1984). Relatările verbale, despre care credem că indică o absenţă a experienţelor conştiente, ar putea mai degrabă să reflecte o idee preconcepută a individului privind valoarea pe care un anumit tip de informaţie perceptivă o are în luarea deciziilor. De exemplu, în experimentul lui Sidis, descrierile subiecţilor aveau o variabilitate destul de mare: imagine ştearsă, pată, sumă de puncte etc. S‑ar părea aşadar că introspecţia reflectă mai degrabă propria noastră teorie despre modul în care experienţele perceptuale ne ghidează compor­ tamentul, şi nu o reală absenţă a percepţiilor conştiente. Părerea noastră este că rezultatele studiilor bazate doar pe date introspective nu vor constitui niciodată dovezi convingătoare pentru existenţa percepţiei inconştiente, în particular subliminale.

4.2.2. Evaluări comportamentale ale conştienţei Cele expuse în subcapitolul precedent ne‑au convins de faptul că experimentele care au recurs la introspecţie ca unică mărturie a percepţiilor subliminale au eşuat în încercarea de a convinge comunitatea ştiinţifică de existenţa acestora. Eşecul lor nu a condus însă implicit şi la reducerea interesului pentru fenomen; dimpotrivă, investigaţiile au continuat, iar criteriile de confirmare au sporit. Atenţia cercetătorilor s‑a centrat mai cu seamă pe indicii comportamentali ca reper al conştientizării actului perceptiv. Cu siguranţă, cel mai popular experiment care a utilizat această paradigmă este cel realizat la mijlocul secolului XX de către James Vicary, un studiu care a

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

117

stârnit multe controverse. Mijloacele de informare în masă ale vremii, cele cu mai puţine pretenţii ştiinţifice, au preluat şi supralicitat rezultatele experimentului. Desigur, intenţia lor nu era alta decât aceea de a satisface nevoile unui public avid de senzaţional şi de a spori expectanţele acestuia, lucru pe care l‑au şi reuşit (vezi capitolul 7). În perioada 1970‑1980, de un real interes pentru psihologii experimentalişti s‑au dovedit a fi rezultatele unor investigaţii care au utilizat doar criterii comportamentale de diferenţiere conştient/inconştient (Balota, 1983; Fowler et al., 1981 etc.). Studiile amintite sugerează faptul că stimulii‑ţintă pot fi percepuţi, chiar dacă condiţiile de expunere nu permit discriminarea lor de stimulii alternativi. Autorii pretind că inabilitatea de a discrimina între stimuli alternativi este un indicator mult mai valid al absenţei percepţiei conştiente. Se pare că aceste rezultate au fost într‑atât de convingătoare, încât au determinat o adevărată renaştere a interesului pentru procesele perceptuale inconştiente. Nota de obiectivitate a acestei noi paradigme a sedus numeroşi cercetători care nu au întârziat să dezvolte şi noi paradigme investigative. Unul dintre exemplele‑prototip îl constituie experimentul realizat de Kunst‑Wilson şi Zajonc în 1980. Cei doi cercetători au fost interesaţi de testarea posibilităţii ca stimulii subliminali să determine elaborarea unor reacţii afective subsecvente simplei stimulări subliminale (efectul simplei expuneri – mere‑exposure effect). În acest sens, ei au recurs la prezentări repetate, cu o durată foarte redusă de expunere (1 ms) a unor figuri geometrice (octogoane neregulate). Pentru generarea stimulilor subliminali, ei au apelat la tehnica mascării figurale (vezi secţiunea 4.1.2). Fiecare figură a fost prezentată de cinci ori, scontându‑se un efect aditiv al expunerilor. Etapa stimulării subliminale a fost urmată de o etapă perceptual‑evaluativă. Percepţia conştientă a fost evaluată printr‑o probă de recunoaştere în varianta alegerii forţate, iar percepţia inconştientă printr‑o sarcină de exprimare a preferinţelor, în aceleaşi condiţii de alegere forţată. Alegerea forţată, tehnică frecvent utilizată în evaluarea percepţiei şi a memoriei, se referă la situaţiile în care subiecţii sunt solicitaţi să opteze pentru una din două variante oferite, cea care îndeplineşte, din perspectiva subiectului, criteriul sugerat de cercetător. În experimentul de faţă, subiecţii primeau succesiv perechi de figuri geometrice (anterior expuse/figuri noi). Ei erau apoi antrenaţi în două sarcini: una de recunoaştere şi cealaltă de exprimare a preferinţelor. Mai exact, aveau sarcina de a indica figura expusă anterior, în proba de recunoaştere, şi, respectiv, de a o alege pe cea preferată, în proba de exprimare a preferinţelor. Rezultatele au indicat per­ formanţe similare nivelului şansei la testul de recunoaştere (50%) şi performanţe semni­ficativ superioare nivelului şansei la proba de exprimare a preferinţelor (60%). În interpretarea rezultatelor, autorii acestui experiment postulează că procesările inconştiente pot induce reacţii afective şi că testul de recunoaştere este o metodă validă de evaluare a percepţiei conştiente. Dacă subscriem acestei paradigme şi implicit explicaţiilor oferite de propunătorii ei, atunci vom recunoaşte că datele furnizate de acest experiment constituie un puternic argument pentru existenţa percepţiei inconştiente. Procedeul descris aici ne‑a fundamentat în parte studiile aplicative din capitolul 5.

118

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Cu toate că paradigma Kunst‑Zajonc a dobândit o popularitate notabilă, nu putem neglija faptul că unele date privind posibilitatea inducerii unor reacţii afective prin stimulări subliminale au fost oferite cu mult înainte de studiul lui Kunst‑Wilson şi Zajonc. Astfel, în 1951, Lazarus şi McCleary au demonstrat faptul că un răspuns condiţionat (de exemplu, o reacţie galvanică epidermală), dobândit experimental prin asocierea unor silabe fără sens cu un şoc electric poate fi ulterior evidenţiat şi prin expuneri subliminale ale silabelor respective. În condiţiile prezentării subliminale ale aceloraşi silabe, subiecţii au dovedit modificări ale conductanţei electrice a pielii (expresie fiziologică a unei reacţii emoţionale) (apud Schacter, 1987). Fenomenul, numit de către descoperitorii lui „efect de subcepţie”, a fost reconfirmat de numeroase alte studii experimentale (vezi Wong, Shevrin, Williams et al., 1994). În general, rezultatele studiilor, care au utilizat indicatori comportamentali pentru estimarea conştienţei perceptive, au oferit dovezi mai puternice referitoare la existenţa percepţiei subliminale în comparaţie cu mărturiile bazate pe rapoartele introspective. Cu toate acestea, există încă atitudini sceptice chiar şi faţă de aceste rezultate (Holender, 1986; Merikle, Joordens, 1997, 2000). De exemplu, Merikle (2000), referindu‑se la studiul realizat de Kunst‑Wilson şi Zajonc, susţine că există posibilitatea ca, pe durata expunerii stimulilor, subiecţii să fie, pentru o perioadă foarte scurtă, conştienţi de existenţa figurilor, care pot produce „pale” reprezentări cognitive. Mai exact, expu­ nerea figurilor conduce la o reprezentare cognitivă a acestora, dar, ca urmare a unei persistenţe temporale reduse a stimulului generator, activarea este insuficientă pentru a conferi reprezentării create o permanenţă în registrul memoriei conştiente. Prin urmare, nivelul de activare al acesteia va scădea rapid, imediat după încetarea expunerii, ceea ce ar putea explica eşecul la proba de recunoaştere.

4.2.3. Testele de memorie implicită în evaluarea percepţiei implicite Dacă am subscrie criticilor lui Hollender şi Merikle, atunci ar trebui să acceptăm faptul că atât studiile care au utilizat criteriul introspectiv, cât şi cele care au apelat la indici comportamentali nu reuşesc să dovedească fără echivoc existenţa percepţiei subliminale. Îndrăznim însă să ne opunem unor astfel de critici, mai ales atunci când ele se referă la metode suficient de obiective de confirmare a percepţiei subliminale. În acest sens, precizăm că există numeroase situaţii experimentale în care detecţia conştientă nu poate fi dovedită nici dacă sarcina de evaluare este inclusă imediat după actul perceptiv. În schimb, mărturie pentru percepţia inconştientă stau modificările performanţelor la probe care nu reclamă o reactualizare conştientă a informaţiei purtate de stimulii percepuţi subliminal. Modificarea performanţelor la asemenea sarcini – asociaţii libere, producţii imagistice, identificarea perceptivă, completarea

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

119

cuvintelor fragmentare, decizii lexicale etc. – nu poate fi justificată dacă ne îndoim de posibilitatea percepţiei subliminale. Toate aceste probe ce ne permit confirmarea fenomenului percepţiei subliminale sunt în fapt teste de memorie implicită (pentru detalii, vezi secţiunea 2.2.1). Utilizarea lor în studiul celor două fenomene inconştiente (percepţie şi memorie implicită) constituie o dovadă pentru tăria legăturilor dintre acestea, demonstrând faptul că informaţiile extrase din mesajele subliminale sunt stocate în memoria implicită. În tabelul 4.1 prezentăm principalele teste de memorie implicită, probe care aproape în majoritate sunt utilizate şi în evaluarea efectelor percepţiilor inconştiente. Sinteza din tabelul 4.1 a rezultat în urma unei metaanalize calitative realizate de noi asupra a peste 20 de studii din domeniu. În cele ce urmează, vom descrie doar trei dintre aceste probe, deoarece ele sunt cel mai frecvent utilizate în evaluarea retenţiei implicite a amorsajului subliminal. În plus, ele au constituit instrumentarul nostru de evaluare a impactului percepţiei subliminale în cadrul investigaţiilor experimentale proprii incluse în prezenta lucrare. În testul de decizie lexicală (Forbach, Stanners, Hochhaus, 1974; Scarborough, Gerard, Cortese, 1979; Jacoby, 1991 etc.), subiecţii sunt solicitaţi să stabilească dacă un şir particular de litere constituie sau nu un cuvânt cu sens. Amorsajul este reflectat prin scăderea timpului alocat deciziei lexicale pentru stimulii‑ţintă care au fost precedaţi de amorse perceptuale sau conceptuale. Pentru identificarea perceptuală, denumită şi identificare tahistoscopică sau test de identificare a cuvântului (Feustel, Shiffrin, Salasoo, 1983; Jacoby, Dallas, 1981; Neisser, 1954 etc.), subiecţilor li se expun diverşi stimuli (cuvinte, imagini) pentru scurte durate de timp (în medie, aproximativ 30 ms), solicitându‑li‑se să‑i identifice şi să‑i numească. Amorsajul în această probă este indicat de sporirea acurateţei cu care subiecţii identifică stimulii recent expuşi, comparativ cu cei nou‑introduşi sau de scăderea duratei de expunere necesare pentru a identifica stimulii prezentaţi anterior. Tabelul 4.1. Principalele teste de memorie implicite utilizate în evaluarea amorsajului repetitiv Teste implicite perceptuale – completarea rădăcinii cuvintelor (de exemplu, amorsajul pentru cuvântul carpetă este testat prin itemul test car_____); – completarea rădăcinii cuvintelor prezentate auditiv – similar cu situaţia anterioară, doar că stimulii test sunt prezentaţi auditiv; – completarea cuvintelor fragmentate (de exemplu, reţetă este testat prin r‑ţ‑t‑); – soluţii ale cuvintelor fragmentate – literele cuvântului sunt prezentate incomplet în test; – teste de anagramare (carpetă este testat prin parcteă); – identificarea vizuală tahistoscopică a cuvintelor; – identificarea auditivă a cuvintelor. Teste implicite conceptuale – decizia lexicală; – denumirea imaginilor pictografice – etichetarea verbală a imaginilor;

120

– – – – –

INCONŞTIENTUL COGNITIV

asociaţii libere – se oferă un singur cuvânt şi se solicită elaborarea asociaţiilor; probe grafice – să deseneze o figură după o expunere scurtă; decizia obiectuală – să decidă dacă o schiţă desenată corespunde unui obiect real; generarea de categorii – producerea de exemplare ale unei categorii conceptuale; teste de cunoştinţe generale – răspunsuri la întrebări de cultură generală.

În testele de completare a cuvintelor (Tulving, Schacter, Stark, 1982; Warrington, Weiskrantz, 1982), subiecţii primesc fie rădăcina unui cuvânt (de exemplu, tab pentru tablou), fie fragmente ale acestuia (de exemplu, a_t_c_l_t pentru articulat) şi sunt instruiţi să le completeze cu primul cuvânt adecvat care le vine în minte. Amorsajul este reflectat aici de o tendinţă sporită de a completa aceste rădăcini sau fragmente cu litere din cuvinte expuse anterior. Decizia lexicală şi identificarea perceptivă sunt probele pe care le‑am folosit în majoritatea investigaţiilor noastre. Ca atare, în cele ce urmează, vom trata preferenţial studiile experimentale care au apelat la aceste teste ca instrument de evaluare a amorsajului repetitiv. De altfel, trebuie menţionat încă de la început că cele mai valoroase date privind amorsajul inconştient se datorează interesului deosebit al psihologilor experimentalişti faţă de procesele cognitive implicate în recunoaşterea cuvintelor şi organizarea lexicală. Din asemenea preocupări s‑au născut nenumărate direcţii de cercetare. Intenţia autorilor acestor investigaţii a fost de a utiliza efectele de amorsaj relevate prin probele de identificare perceptivă şi decizie lexicală ca premise ale unor inferenţe privind natura accesului lexical şi a reprezentărilor lexicale (Morton, 1979; Murrel, Morton, 1974; Scarborough et al., 1979). Aceste linii de cercetare au furnizat date experimentale cu o valoare epistemică deosebită. S‑a încercat, de exemplu, identificarea şi diferenţierea componentelor specifice ale modalităţilor senzoriale vizuale şi auditive implicate în organizarea lexicală. În acest scop, s‑a analizat posibilitatea de transfer a amorsajului între modalităţi distincte (auditiv‑vizuale), în condiţiile unui amorsaj auditiv şi ale unei testări vizuale. Rezulta­ tele obţinute au evidenţiat lipsa unui asemenea transfer, fapt dovedit de absenţa amorsajului atât la identificarea perceptivă (Kirsner, Smith, 1974), cât şi la proba de decizie lexicală (Scarborough et al., 1979). Folosind aceleaşi probe, o serie de studii au comparat amorsajul repetitiv produs de cuvintele reale (cu sens) cu cel al noncu­ vintelor (cuvinte fără sens). S‑a constatat că acestea din urmă nu produc sau produc foarte puţin amorsaj comparativ cu cele reale (Forbach et al., 1974; Forster, Davis, 1984; Kirsner, Smith, 1974). Cu toate acestea, ulterior s‑a putut demonstra că, în anumite condiţii (atenţie la tipul sarcinilor de achiziţie – vezi subcapitolul 4.4), noncuvintele generează efecte robuste de amorsaj (Feustel, Shiffrin, Salasoo, 1983). O altă categorie de studii a dovedit că amorsajul în proba de identificare tahistoscopică poate fi demonstrat pentru cuvintele similare din punct de vedere morfologic. Astfel, Murrel şi Morton (1974) au demonstrat că expunerea lui seen facilitează identificarea ulterioară a lui seed. Efectul nu este însă valabil şi pentru cele similare vizual

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

121

(expunerea lui seen nu facilitează identificarea lui seed – Murrel, Morton, 1974; Osgoode, Hoosain, 1974) sau pentru cele similare fonetic (de exemplu, frays nu facilitează identificarea lui phrase – Neisser, 1954). Mult mai apropiate de scopul lucrării noastre sunt rezultatele oferite de o serie de experimente care şi‑au propus să testeze efectul stimulilor percepuţi inconştient asupra performanţelor la testarea implicită. Marcel (1983a, 1983b) a precedat sarcina de decizie lexicală cu prezentarea subliminală (mascare figurală retroactivă) a unui cuvânt relaţionat semantic cu cuvântul‑ţintă – amorsaj semantic subliminal. Sarcinile subiecţi­ lor au fost: a) de a semnala (verbal) detecţia/nondetecţia amorsei; b) de a realiza o decizie lexicală asupra ţintei. S‑a observat că, deşi subiecţii eşuau la proba de detecţie a amorsei, performanţele lor la decizia lexicală au sporit considerabil comparativ cu situaţia bazală când amorsajul subliminal lipsea. Referitor la aceste experimente, Marcel face următoarea observaţie: „efectele de amorsaj se produc doar în condiţiile mascării figurale retroactive, nu şi pentru mascarea simultană (energetică)”. La aceeaşi tehnică a mascării amorsei au recurs şi Forster şi colaboratorii săi (Forster, Davis, 1984). Aceştia au observat că prezentarea subliminală a cuvântului plastic facilitează decizia lexicală atât pentru cuvântul eplastic, cât şi pentru elastic. Folosind diverse cuvinte ca amorse, autorii amintiţi au dovedit efectele de amorsaj atât pentru perechile de cuvinte cu complex sonor asemănător, cât şi pentru cele relaţionate semantic.

4.3. Conştient şi inconştient în percepţie Eforturile deosebite pe care cercetătorii le‑au depus în încercarea de a dovedi cu orice preţ existenţa percepţiei inconştiente au condus adesea la eludarea unor deosebiri cali­tative între consecinţele percepţiei inconştiente şi cele ale percepţiei conştiente. Aseme­nea omisiuni au sporit vulnerabilitatea paradigmelor experimentale la diverse critici. Este un truism faptul că distincţia între procesele perceptuale conştiente şi cele inconştiente devine mult mai semnificativă în condiţiile în care cele două modalităţi de procesare (conştientă/inconştientă) conduc la consecinţe diferite din punct de vedere calitativ. Această distincţie a apărut în replică la perspectiva celor ce considerau percepţia inconştientă o formă „slabă” a percepţiei conştiente. În ultimele trei decenii, ea a devenit un imperativ al investigaţiilor privind percepţia subliminală. De altfel, aşa cum afirmă Merikle şi Reingold (1990), distincţia dintre procesele perceptive conştiente şi inconştiente devine complet nerelevantă în absenţa evidenţierii unor deosebiri calitative. În cele ce urmează, vom opune cele două abordări, subliniind avantajele diferenţelor calitative, iar în încheiere vom prezenta cea mai recentă metodă de diferenţiere a efectelor celor două tipuri de percepţie: paradigma PDP (paradigma disocierii proceselor).

122

INCONŞTIENTUL COGNITIV

4.3.1. Paradigma disocierii sarcinilor Majoritatea mărturiilor care susţin existenţa percepţiei subliminale (îndeosebi cele clasice) provin de la studii experimentale care se bazează pe paradigma disocierii sarcinilor. Această paradigmă reclamă compararea performanţelor obţinute în două sarcini (probe) evaluative ale percepţiei: una reflectând percepţia conştientă şi cealaltă oglindind percepţia inconştientă. Pentru a dovedi existenţa unor percepţii subliminale, trebuie îndeplinite două condiţii: a) prima probă să indice o sensibilitate nulă, adică absenţa percepţiei conştiente; b) cea de‑a doua să dovedească o sensibilitate superioară unui minim prestabilit, adică să releve efectul percepţiei inconştiente (vezi Joordens, Merikle, 1992). Sesizăm că accentul cade pe existenţa unor diferenţe cantitative între cele două forme de percepţie. Percepţia inconştientă, în această accepţiune, este mai degrabă o formă „estompată” a percepţiei conştiente. Deşi logica acestei paradigme este relativ simplă, aplicarea ei în experimentele de percepţie subliminală a întâmpinat serioase dificultăţi. Una dintre dilemele majore a fost lipsa unui consens asupra a ceea ce poate constitui un indicator adecvat al conştienţei – mai exact, al nivelului de conştientizare în percepţie. Această incongruenţă a frânat semnificativ demersul investigativ al percepţiei inconştiente. Lipsind un criteriu unic de evaluare a conştienţei, putem conchide că studiile care au utilizat paradigma disociaţiei sarcinilor în demersul lor experimental nu pot constitui o dovadă solidă nici pro şi nici contra percepţiei subliminale.

4.3.2. Criteriul diferenţei calitative Conştientizând nevoia unei schimbări paradigmatice prin care să se elimine aceste neajunsuri, ca alternativă teoretico‑investigativă a fost propus criteriul „diferenţei calitative”. Asumpţia fundamentală a acestui criteriu susţine că percepţia inconştientă ar trebui, cel puţin în anumite condiţii, să conducă la consecinţe calitativ diferite de cele ale percepţiei conştiente. Valoarea practică a unui asemenea criteriu a fost în mod repetat subliniată de psihologii experimentalişti preocupaţi de procesele inconştiente (Cheesman, Merikle, 1986; Dixon, 1981; Kelley, Jacoby, 1990; Marcel, 1983; Merikle, Reingold, 1990; Merikle, 2001 etc.). Acest principiu diferenţiator îl putem asimila relativ simplu în forma tare a postulatului lui Shevrin şi Dickman (1980). Acesta afirmă că procesele inconştiente se supun unor legi diferite de cele care guvernează procesele conştiente. Dacă acceptăm ideea conform căreia condiţiile distincte de percepţie conduc la consecinţe diferite din punct de vedere calitativ, atunci

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

123

putem considera acest criteriu un indicator mult mai valid de evaluare a gradului de conştientizare în percepţie. Paradigma lui Marcel (1980) este un exemplu grăitor în acest sens. Autorul ne oferă un studiu experimental prin care confirmă postulatul lui Shevrin şi Dickman şi, implicit, importanţa criteriului diferenţei calitative. În procedeul său, Marcel face apel la cuvinte polisemantice (de exemplu, palm, care în limba engleză are înţelesul atât de „palmă”, cât şi de „palmier”). Pentru a evidenţia posibilele diferenţe calitative, cuvintele polisemantice erau expuse atât subliminal, prin mascare retroactivă, cât şi supraliminal (o expunere de aproximativ 200 ms). O a doua variabilă manipulată a constituit‑o contextul semantic. Acesta putea fi congruent, situaţie în care cuvântul polisemantic era precedat şi urmat de două cuvinte relaţionate cu acelaşi sens al său (de exemplu, hand‑palm‑wrist, adică mână‑palmă‑încheietură). Pentru un context semantic incongruent, cele două cuvinte care‑l flancau pe cel polisemantic relaţionau fiecare cu un alt înţeles al său (de exemplu, hand‑palm‑tree, adică mână‑palmă‑copac). Etapa test a constat în decizii lexicale aplicate asupra cuvintelor din poziţia a treia a tripletului (de exemplu, tree, wrist), în condiţiile în care acestea erau amestecate aleatoriu cu cuvinte fără sens. Rezultatele au evidenţiat faptul că: a) în urma percepţiei conştiente a cuvântului polisemantic, decizia lexicală asupra celui de‑al treilea cuvânt (ţinta) este facilitată doar în condiţiile unui context congruent; b) în condiţiile expunerii subliminale a cuvântului polisemantic, decizia asupra ţintei este facilitată indiferent de contextul semantic. În virtutea acestor date experimentale, putem afirma că percepţia conştientă a unui cuvânt polisemantic conduce la activarea şi selectarea înţelesului congruent cu contextul. În contrast, prelucrarea inconştientă a unui cuvânt polisemantic în condiţii de expunere subliminală activează şi favorizează toate sensurile sale. Prin urmare, datele experimentului lui Marcel sunt un veritabil suport al tezei diferenţei calitative. Ele demonstrează că percepţia inconştientă a unui stimul conduce la reacţii automate de activare relativ libere de constrângerile contextului. Pot fi invocate numeroase alte studii care au apelat la acelaşi criteriu diferenţiator pentru a proba fără echivoc efectele percepţiilor inconştiente. Menţionăm ilustrativ doar câteva dintre acestea. Astfel, Murphy şi Zajonc (1993) au demonstrat că reacţiile afective sunt mult mai probabil influenţate de stimulii percepuţi inconştient decât de cei percepuţi conştient. Un alt exemplu îl constituie investigaţiile asupra strategiilor predictive. O serie de studii au demonstrat faptul că predicţiile bazate pe redundanţa stimulilor au loc doar atunci când stimulii predictivi sunt conştient percepuţi (Cheesman, Merikle, 1986; Merikle et al., 1995) (pentru detalii, vezi Merikle, 2001). Am contribuit şi noi la seria investigaţiilor ce şi‑au propus evidenţierea diferenţelor calitative între consecinţele celor două tipuri de percepţie. Cel de‑al doilea experiment din subcapitolul 5.3 îl considerăm deosebit de grăitor în acest sens. Studiul reprezintă o alternativă procedurală la paradigma lui Marcel (1980). În fapt, ne‑am propus analiza diferenţelor calitative ale amorsajului produs de cuvintele polisemantice în condiţiile în care am manipulat modalităţile de prezentare a acestora (supra/subliminal)

124

INCONŞTIENTUL COGNITIV

şi contextul semantic perceptiv. Noutatea paradigmatică a constat în controlul adiţional a încă două variabile: contextul emoţional al amorsării şi nivelul de anxietate al subiecţilor supuşi investigaţiei. Această adăugire a fost sugerată de rezultatele primului experiment din acelaşi subcapitol. Ele au relevat diferenţe calitative importante între conduitele perceptive ale subiecţilor anxioşi şi nonanxioşi la confruntarea cu stimulii anxiogeni. Mai mult, o analiză mai atentă a datelor a evidenţiat diferenţe calitative chiar şi în cadrul aceleiaşi categorii, în funcţie de nivelul anxietăţii, evaluată prin STAI1 X2. O altă distincţie calitativă a consecinţelor celor două tipuri de percepţii este relevată de impactul asupra comportamentului postperceptiv. Este unanim acceptat faptul că o percepţie conştientă ne permite să utilizăm deliberat informaţia percepută în acţiunile noastre din relaţia cu mediul, contextul perceptiv având în aceste situaţii o funcţie dezambi­guizantă (Searle, 1992). Prin opoziţie, informaţia percepută inconştient deter­ mină reacţii automate care nu pot fi controlate de subiectul perceptor. Această distincţie dintre consecinţele active şi pasive ale percepţiei a fost demonstrată de o serie de studii experimentale (Debner, Jacoby, 1994; Merikle, Joordens, 1997; Merikle, Joordens, Stolz, 1995). Deşi remarcabile, rezultatele obţinute în asemenea studii nu au reuşit să scape de remarcile unor critici. Astfel, Bernstein şi Welch (1991) pretind că există posibilitatea ca subiecţii să fie uneori capabili de a percepe conştient presupuşii stimuli subliminali. Iar Eriksen (1960) susţine că percepţia conştientă, chiar şi numai a unei părţi a stimulilor expuşi foarte rapid, ar putea fi uneori suficientă pentru a spori perfor­manţele la proba de evaluare a percepţiei inconştiente, fără a modifica însă performanţele la testul de evaluare a percepţiei conştiente. Pentru a înlătura şi aceste ultime obiecţii, trebuie create condiţii experimentale în care percepţia inconştientă să producă efecte contrare celor rezultate din percepţia conştientă. Acest lucru îl realizează Larry Jacoby în 1991, când propune în acest sens procedura (paradigma) disocierii proceselor.

4.3.3. Paradigma disocierii proceselor Larry Jacoby elaborează în colaborare cu doctoranzii săi o procedură experimentală în care efectele celor două tipuri de percepţie sunt plasate în opoziţie (Jacoby, 1991). Paradigma lor experimentală reflectă intenţia de a separa influenţele a două surse perceptive, conştientă şi inconştientă, asupra performanţelor într‑o sarcină unică. Tehnica a fost numită paradigma disocierii proceselor (PDP). Prezentăm în cele ce urmează logica şi algoritmul procedeului. Cuvinte expuse pentru durate foarte scurte de timp (50 ms) erau precedate şi urmate de cuvinte expuse suficient de mult pentru a permite percepţia conştientă (500 ms). Aceste triplete lexicale erau succedate imediat de 1. State Trait Anxiety Inventory.

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

125

prezentarea rădăcinii unui cuvânt (de exemplu, ma‑‑ pentru masă) (test de completare a rădăcinii cuvintelor). Uneori, cuvintele expuse foarte scurt puteau fi utilizate pentru a completa rădăcina cuvintelor, alteori nu. Faza test a fost dihotomizată în situaţie test prin excluziune şi situaţie test prin incluziune. În condiţiile testului prin excluziune, subiecţilor li s‑a solicitat să evite utilizarea cuvintelor expuse anterior în sarcina de completare a rădăcinii cuvintelor. Percepţia inconştientă în aceste condiţii va fi evidenţiată prin faptul că, deşi au primit instrucţia de excluziune, foarte probabil, subiecţii se vor folosi de cuvintele expuse scurt (subliminal) pentru a performa sarcina completării rădăcinii cuvintelor. În acest caz, îmbunătăţirea performanţelor va reflecta tocmai efectul percepţiei inconştiente, deoarece subiecţii trebuie să respecte cerinţa testului. Există, desigur, şi posibilitatea ca subiecţii să perceapă conştient unele dintre cuvintele presupuse a fi subliminale. Pentru a elimina eroarea indusă de asemenea situaţii, s‑a introdus cea de‑a doua situaţie test, cea de incluziune. Pentru testul de incluziune, subiecţii au fost instruiţi să completeze rădăcinile cuvintelor ajutându‑se, dacă e posibil, de cuvintele expuse anterior. În condiţiile în care acest lucru nu este posibil, li s‑a solicitat să le completeze cu primul cuvânt care le vine în minte. Rezultatele obţinute sunt apoi supuse unui calcul probabilistic. Finalitatea acestui calcul permite, cu erori foarte mici, estimarea contribuţiei fiecărui tip de percepţie în facilitarea performanţei la test. Paradigma disocierii proceselor (PDP) dovedeşte astfel că oferă un criteriu mult mai eficient de evaluare a gradului de conştienţă în percepţie. Această eficienţă este exprimată printr‑o serie de avantaje. Mai întâi, ea evită atât de discutata teză conform căreia un test direct presupune o procesare pură, care măsoară exclusiv percepţia conştientă. Or, aşa cum am văzut, procesele inconştiente pot contribui deopotrivă la performanţele testului direct. În al doilea rând, apelând la PDP, este posibil să fie evidenţiate efectele ambelor tipuri de percepţie prin utilizarea unui singur test. În sfârşit, PDP depăşeşte simpla demonstrare a existenţei influenţelor inconştiente, permiţându‑ne să explorăm şi factorii care pot afecta ampli­ tudinea acestor influenţe. Însumând toate aceste avantaje, putem afirma că, deşi nelipsită de obiecţii, paradigma disocierii proceselor constituie în prezent procedura cea mai validă de evidenţiere şi separare a prelucrărilor perceptive conştiente şi inconştiente. Ea are şansa de a deveni perenă dacă se va dovedi sensibilă în evaluarea tuturor situaţiilor de percepţie inconştientă.

4.4. Nivelul de procesare în percepţiile implicite; activarea semantică subliminală

126

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Sintagma „nivel de procesare” (NP) („nivel de analiză”, „nivel de reprezentare”) este frecvent întâlnită în teoriile cognitive. Ea a fost introdusă de Craik şi Lockhart (1972) pentru a desemna nivelul de prelucrare a unui stimul care este cu atât mai adânc cu cât se trece dinspre caracteristicile sale fizice spre cele semantice. Dacă, de exemplu, luăm în discuţie percepţia auditivă a stimulilor verbali, atunci nivelelor scăzute (superficiale) de analiză le corespund trăsăturile fizice, precum frecvenţa, intensitatea şi locaţia spaţială a sunetului. Prin contrast, nivelelor înalte (adânci) de analiză le corespund cuvintele, propoziţiile sau chiar silogismele multipropoziţionale. Trebuie menţionat faptul că nu este vorba despre o ordonare discontinuă a nivelelor de prelucrare, ci mai degrabă despre un continuum de la nonsemanticitate la semanticitate. Nenumărate studii experimentale au adus probe privind procesarea inconştientă a caracteristicilor fizice ale stimulilor, prelucrare ce reclamă nivele joase (superficiale) de analiză. Un număr cel puţin la fel de mare de investigaţii au urmărit să dovedească posibilitatea procesării înţelesului unui cuvânt perceput subliminal, situaţie ce presupune nivele mai complexe de analiză. În schimb, pentru nivelele superioare de analiză, precum cele reclamate de extragerea conţinutului semantic propoziţional, numărul investigaţiilor experimentale este mult mai mic. În majoritatea cercetărilor privind percepţia subliminală, stimulii‑ţintă devin sublimi­ nali prin sărăcire energetică, prin limitarea timpului de expunere sau prin mascare (vezi secţiunile 4.1.1 şi 4.1.2). În aceste situaţii, confirmarea percepţiei inconştiente se bazează pe mărturii indirecte. Ele sugerează posibilitatea prelucrării semantice a stimulilor în condiţiile în care conştientizarea prezenţei acestora este limitată sau prevenită. Această paradigmă experimentală este în general etichetată prin sintagma „activare semantică inconştientă” (ASI). În angajament cognitivist, paradigma activării semantice subliminale este constrânsă de cerinţele emise de Cheesman şi Merikle (1984, 1986) prin postularea celor două praguri senzoriale: obiectiv şi subiectiv. În literatura de specialitate sunt adesea invocate studii experimentale care au pretenţia că au demonstrat o activare semantică în condiţiile în care stimulii au fost prezentaţi la/în proximitatea imediat superioară a pragului obiectiv (vezi secţiunea 4.1.1). Însă atât din cauza unor insuficiente probe care să indice fără echivoc caracterul nedetectabil conştient al stimulilor, cât şi a unor eşecuri în reconfirmarea rezultatelor, o concluzie precaută ne obligă să ţinem seama de criteriul propus de Cheesman şi Merikle (1984). Cei doi autori susţin că activarea semantică reclamă cu necesitate o depăşire sensibilă a pragului obiectiv. Aceasta cu atât mai mult cu cât o serie de investigaţii care au recurs la crearea condiţiilor experimentale adecvate unor expuneri a stimulilor în proxi­ mitatea pragului subiectiv, dar fără a‑l depăşi, au dovedit fără echivoc posibilitatea activării semantice (Holender, Duscherer, 2004). Tabelul 4.2 condensează rezultatele unei metaanalize calitative efectuate de noi asupra celor mai relevante investigaţii referitoare la nivelul de procesare în percepţiile implicite. Prima coloană reuneşte studiile care pretind că au probat prelucrarea semantică a mesajelor subliminale în condiţiile expunerilor acestora în proximitatea imediată a pragului obiectiv. Cea de‑a

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

127

doua coloană circumscrie investigaţiile care au emis aceleaşi pretenţii, dar pentru stimulii prezentaţi în vecinătatea imediat inferioară a pragului subiectiv. Unele cerce­ tări recente par să dea câştig de cauză studiilor din cea de‑a doua categorie. Tabelul 4.2. Activarea semantică inconştientă Activarea semantică Pragul obiectiv Balota, 1983 Marcel, 1983a Avant, Thieman, 1985 Kostandav, 1985 Shevrin, 1988 Groeger, 1988 Greenwald, Klinger, Lin, 1989

Pragul subiectiv Bargh, Pietromonaco, 1982 Cheesman, Merikle, 1984 Erdley, D’Agostino, 1987 Neuberg, 1988 Devine, 1989 Perdue, Dovidio, Gurtman, Tyler, 1990 Kitayama, 1990

Van den Bussche et al., 2009

Kiefer, Martens, 2010

În concluzie, una dintre cerinţele fundamentale adresate oricărei paradigme expe­ rimentale, prin care se doreşte investigarea fenomenului de percepţie subliminală, o constituie identificarea pragurilor senzoriale subiectiv şi obiectiv. Doar după identi­ ficarea acestora se poate recurge la stimularea subliminală prin crearea unor condiţii adecvate, astfel încât nivelul energetic al stimulilor‑ţintă să corespundă proximităţii imediat inferioare pragului subiectiv. Cerinţa devine imperativă pentru investigaţiile ce apelează la expuneri tahistoscopice (vezi subcapitolul 6.2). Activarea semantică este adesea însoţită de experienţa subiectivă a detecţiei conştiente a stimulului şi a convingerii că a fost recunoscut. Acesta este cazul percepţiei conştiente. O identificare conştientă poate fi confirmată prin indici comportamentali precum numirea stimulului, categorisirea sau indicarea lui, dacă acesta corespunde unui obiect concret (Chen, Treisman, 2009). Toate aceste expresii comportamentale sunt considerate mărturii directe ale activării semantice. Dovezi indirecte referitoare la activarea (analiza) semantică pot fi obţinute în forma variatelor modalităţi de influenţare (biasări, facilitări, interferenţe) pe care procesarea unui stimul (amorsa) le poate exercita asupra prelucrării unui alt stimul (ţinta) cu care relaţionează într‑un anumit fel. Dacă cei doi stimuli sunt relaţionaţi semantic, iar percepţia amorsei se realizează inconştient, atunci avem de‑a face cu o activare semantică inconştientă. Un exemplu elocvent de testare experimentală a activării semantice inconştiente (ASI) este cel al lui Wakins (1973). El supune subiecţii unor stimulări subliminale folosind mesajul Drink Coke. După o serie de expuneri succesive, scontându‑se efectul aditiv al stimulărilor, subiecţii erau solicitaţi să‑şi evalueze pe o scală de la 1 la 10 nivelul de însetare, precum şi exprimarea preferinţei pentru o anumită băutură răcoritoare. Rezultatele au demonstrat că, în comparaţie cu lotul de control (la care a lipsit stimularea subliminală), senzaţia de sete era semnificativ mai mare. Subiecţii nu au demonstrat însă o preferinţă evidentă pentru Coca‑Cola în comparaţie cu celelalte

128

INCONŞTIENTUL COGNITIV

băuturi (apud Miclea, 1994, 1998). Acest lucru ne face să credem că procesarea semantică inconştientă, deşi posibilă la nivel inconştient, este totuşi doar parţială. În consecinţă, putem afirma că prelucrarea caracteristicilor semantice ale stimulilor subliminali este incompletă, grosieră. Ea se limitează la categoria semantică din care face parte stimulul şi nu poate accesa semnificaţia particulară a acestuia (vezi şi Abrams, 2002). Pentru aceste rezultate propunem o interpretare personală. În acest sens, vom lua în calcul modalită­ţile de organizare a cunoştinţelor în sistemul cognitiv uman (reţele semantice, scheme cognitive etc.). Într‑o reţea semantică, cunoştinţele sunt organizate ierarhic, în funcţie de gradul lor de generalitate. Reţeaua este alcătuită din noduri şi arce. Nodurile corespund conceptelor, iar arcele corespund relaţiilor dintre acestea. Una dintre relaţiile reprezentate de o reţea este cea de subordonare; conceptele cu grad mai înalt de generalitate le subordonează pe cele cu grad mai redus. Activarea oricărui nod, ca urmare a unei percepţii şi a unor prelucrări descendente, determină răspândirea activării la nodurile învecinate. Ori de câte ori se activează un nod cu o anumită generalitate, el activează şi nodul corespunzător categoriei supraordonate. Acest lucru face ca nodul care codează categoria să aibă în permanenţă un rest de activare superior oricărui nod al conceptelor subordonate, deoarece este activat de fiecare dată când se activează un nod subordonat. Prin urmare, activarea reprezentării mentale a stimulului subliminal prin dispersia ascendentă a activării va determina o activare suplimentară a nodului ce codează categoria supraordonată. Această activare adăugată resturilor de activare preexistente va conferi nodului corespunzând categoriei un nivel de activare superior oricărui nod subordonat. Ca dovadă pentru acest mecanism de activare stau modificările comportamentale ale subiectului ce reflectă activarea catego­ riei, şi nu a reprezentării cognitive a itemului‑ţintă. Această interpretare, dar şi dovezile experimentale (incluzându‑le pe cele personale – vezi subcapitolele 5.1 şi 6.2) pe care le putem invoca susţin posibilitatea prelucrării semantice a stimulilor subliminali. Trebuie însă să recunoaştem faptul că activarea reprezentării mentale a acestora este totuşi insuficientă pentru a putea fi exprimată prin comportamente specifice. Un alt experiment focalizat pe activarea semantică subliminală, devenit deja clasic, este cel realizat de Marcel (1983). Datele sale au dovedit că, chiar şi în condiţiile unei puternice mascări a stimulilor, procesarea semantică a acestora rămâne posibilă (vezi secţiunea 4.1.2). Marcel (1983) raportează rezultatele unor investigaţii privind activarea semantică inconştientă într‑o variantă procedurală a paradigmei deciziei lexicale lansate în anii ’70 de către Meyer, Schvaneveldt şi Ruddy (1972). Meyer şi colegii săi au studiat comportamentul subiecţilor implicaţi în sarcini de decizie lexicală. Rezultatele lor au demonstrat că procesul decurge mult mai rapid în condiţiile în care şirul literal supus deciziei a fost precedat de expunerea unui cuvânt semantic relaţionat cu acesta. Astfel, cuvântul unt a fost mai repede clasificat în calitate de cuvânt cu sens atunci când a fost precedat de cuvântul pâine, decât în condiţiile în care a fost precedat de cuvântul soră (apud Holender, 1986). Marcel a demonstrat că acest efect de amorsare poate fi reprodus cu o intensitate aproape similară, chiar

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

129

şi în condiţiile în care amorsa este supusă mascării. Demn de reţinut este faptul că acest efect de activare inconştientă are loc în condiţiile în care performanţele la testul de recunoaştere a amorsei sunt la nivelul şansei. Pe seama acestor rezultate experi­ mentale, Marcel conchide că procesele perceptuale inconştiente „redescriu” în mod automat datele senzoriale ale stimulului receptat, în toate formele reprezentaţionale, incluzând chiar şi cea mai înaltă modalitate disponibilă a organismului, reprezentarea semantică. Aceste reprezentări multiple activate inconştient pot exista simultan fără a fi constrânse de capacităţi limitate de activare. Limitarea survine doar atunci când nivelul de activare al reprezentărilor mentale depăşeşte pragul conştienţei. În acele situaţii intervin mecanismele inhibitorii declanşate de contextul perceptiv. Experimentul lui Marcel constituie un exemplu prototipic de activare semantică inconştientă (ASI). Rezultatele sale probează faptul că nivelul activării reclamat de o prelucrare semantică inconştientă este inferior celui reclamat de o identificare conştientă. Ca atare, trebuie să facem distincţia între accesibilitatea informaţiei purtate de un stimul şi accesul său la conştientizare1. În cele prezentate mai sus am analizat exclusiv posibilitatea prelucrării semantice a unor itemi izolaţi. Se discută însă tot mai insistent despre posibilitatea procesării semantice a unui conţinut propoziţional. Există, desigur, date experimentale care pretind că au demonstrat şi această prelucrare. Ele provin mai cu seamă de la colectivele de cercetare cu angajament psihanalitic. Dintre acestea, cel mai cunoscut studiu este cel raportat de Silverman şi Weinberger (1985). În paradigma lor, numită „activare psihodinamică subliminală” (APS), au utilizat ca mesaje‑ţintă propoziţii cu relevanţă emoţională personală, precum Mommy and I are One. Studiile de metaanaliză cantitativă efectuate asupra rezultatelor obţinute prin studii ce au utilizat această paradigmă au dovedit că APS este un fenomen reproductibil (Hardaway, 1990). În ciuda unor asemenea dovezi, mulţi cercetători rămân în continuare sceptici cu privire la rezultatele APS. Unii critici susţin posibilitatea ca efectele observate să poată fi rezultatul prelucrării semantice doar a unui singur cuvânt. Aceasta cu atât mai mult cu cât cuvintele Mommy şi I au valenţă afectivă pozitivă, chiar în condiţiile în care sunt percepute izolat. În sprijinul acestei teze vin şi rezultatele obţinute de Hardaway (1990). El a introdus cuvintele Mommy şi One în combinaţii cu diferite alte cuvinte, situaţie în care a obţinut efecte similare celor obţinute în paradigma originală. Prin urmare, conchidem că prelucrările ce succed unei percepţii inconştiente pot extrage, cel puţin parţial, dimensiunea semantică a unui singur cuvânt. Prelucrarea semantică inconştientă a unui conţinut propoziţional rămâne, în schimb, o problemă controversată, ce invită la continuarea cercetărilor în vederea soluţionării ei. Investigaţii cu obiective similare celor de mai sus, dar într‑o altă paradigmă, am realizat şi noi. Printr‑un studiu experimental comparativ asupra nivelului de procesare în trei situaţii 1. Altfel spus, prelucrarea unor caracteristici semantice ale unui stimul nu impune cu necesitate conştientizarea prezenţei sau a proprietăţilor acestuia.

130

INCONŞTIENTUL COGNITIV

de percepţie implicită (percepţie subliminală, percepţie parafoveală şi atenţie divizată), am demonstrat că: a) amorsajul perceptual, deşi cu intensităţi diferite, operează semnificativ în toate cele trei situaţii perceptive; b) amorsajul semantic, în schimb, are efecte semnificative doar în cazul percepţiei subliminale (Opre, 1997).

4.5. Modificări comportamentale prin stimulare subliminală Una dintre chestiunile cele mai controversate referitoare la fenomenul percepţiei subliminale o constituie posibilitatea ca stimulii subliminali să determine schimbări comportamentale. Evenimentul care a determinat exacerbarea acestor preocupări l‑a reprezentat publicarea de către revista Life a rezultatelor studiului efectuat de James Vicary în 1956. Datele sale au alimentat atât nevoia de senzaţional, cât şi temerile unui public foarte receptiv la neobişnuit. Marile companii comerciale anticipau deja, într‑un mod nerealist, creşteri extraordinare ale vânzărilor pe seama unei publicităţi prin mesaje subliminale (vezi subcapitolele 4.2.2 şi 7.1). O a doua perioadă de entuziasm, dar şi de serioase dispute privind probabilitatea unor astfel de influenţări inconştiente debutează în 1982, odată cu scandalul produs de bine‑cunoscutele „mesaje satanice”, înregistrate pe benzile de muzică rock (Vokey, Read, 1985). În mai multe state americane apar o serie de publicaţii prin care Biserica, dar şi ministerele Culturii şi Educaţiei atrag atenţia părinţilor, educatorilor şi copiilor asupra pericolului acestor mesaje. De exemplu, Alla Lanothe, în lucrarea Stairway to Heaven (1984) îşi exprimă convingerea că o parte dintre benzile magnetice înregistrate cu muzică rock maschează mesaje satanice care incită la consumul de droguri. El este convins că aceste mesaje au un conţinut care îi poate influenţa pe ascultători. Cel mai fervent propovăduitor al efectului malefic al acestor mesaje a fost un pastor californian, Garry Greenwald. El a organizat nenumărate seminarii şi dezbateri publice cu intenţia de a sensibiliza populaţia cu privire la pericolul „sata­ nizării” fanilor rock. Amploarea acestor avertismente i‑a alertat chiar şi pe membrii Senatului din câteva state americane (Arkansas, Texas, California etc.). Aceştia au solicitat unei echipe abilitate de psihologi experimentalişti, condusă de John Vokey, să investigheze fenomenul şi efectele sale. Rezultatele cercetărilor realizate de echipa lui Vokey au condus la următoarele concluzii: 1. caracteristicile fizice (tonalitate, timbru, accent etc.) ale mesajelor auditive mascate pe benzile cu muzică rock pot fi detectate relativ uşor de către ascultători;

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

131

2. de asemenea, pot fi decriptate sexul vorbitorului, mesajele verbalizate de subiecţi diferiţi, precum şi limba în care a fost înregistrat mesajul; 3. în unele cazuri, este posibilă chiar reproducerea unora dintre cuvintele incluse în mesaj; 4. nu s‑a putut însă demonstra experimental impactul comportamental al acestor mesaje. Altfel spus, expunerea la mesaje subliminale auditive nu implică automat şi decodarea lor de către destinatari. În plus, prelucrarea semantică a unor cuvinte izolate din componenţa acestor mesaje nu determină cu necesitate modificări în compor­ tamentul acestora. În fapt, rezultatele lui Vokey ne conduc la o concluzie simplă şi evidentă: „nu pot fi induse modificări comportamentale prin stimuli subliminali”. Există însă suficiente date experimentale care contrazic această concluzie. Însă caracterul particular al fiecărei proceduri cu ajutorul căreia au fost obţinute ne obligă să le tratăm cu multă circumspecţie. Prin urmare, concluziile ce emerg din aceste rezultate trebuie să fie precedate de o atentă definire şi eventual operaţionalizare a conceptelor folosite. În plus, raportul final al investigaţiilor conduse de Vokey se referă doar la mesajele subliminale auditive şi sunt valabile doar pentru procedeul înregistrărilor inverse. Înaintea unei tranşări definitive, trebuie să precizăm faptul că problematica influenţe­ lor comportamentale prin mesaje subliminale este strâns relaţionată cu cea a nivelului de procesare a stimulilor incriminaţi. Studiile experimentale dovedesc faptul că atât calitatea, cât şi intensitatea unui comportament indus sunt expresii directe ale nivelului de procesare a stimulilor determinanţi. Prin urmare, cele două aspecte nu pot fi separate. Reluăm concluzia principală a subcapitolului anterior: mesajele subliminale pot fi prelucrate inclusiv la nivel semantic; această prelucrare este însă parţială, ea vizând doar categoria semantică din care face parte stimulul, şi nu stimulul propriu‑zis. În consecinţă, stimulii subliminali nu pot declanşa un comportament specific, ci cel mult unul generic. Mai exact, o procesare semantică parţială poate favoriza doar o clasă de comportamente şi nicidecum un comportament particular. În sprijinul acestei teze pot fi invocate nenumărate studii teoretice şi experimentale (Fowler et al., 1981; Greenwald, 1992; Miclea, 1994, 1998 etc.). Dincolo însă de orice dovadă experimentală, o concluzie neechivocă cu privire la consecinţele comportamentale ale percepţiei subliminale trebuie precedată de o defi­ nire adecvată a ceea ce numim comportament. Există o îndelungată tradiţie a încer­ cărilor de a stabili limitele denotative ale termenului. Fără îndoială că toate problemele legate de această preocupare au fost determinate de dorinţa uneori exagerată de a defini psihologia ca pe o „ştiinţă a comportamentului”. Dificultăţile au apărut pe măsură ce numărul fenomenelor incluse în domeniul de investigaţie al psihologiei au sporit, ceea ce a generat nevoia de a lărgi graniţele circumscriptive ale noţiunii. Dacă privim retrospectiv în istoria disciplinei, constatăm că, în general, includerea unor activităţi în clasa comportamentelor a depins de o anumită condiţie: „dacă şi cum

132

INCONŞTIENTUL COGNITIV

anume pot fi ele cuantificate”. De exemplu, behavioriştii clasici Watson şi Skinner considerau comportamente doar acele răspunsuri obiective, direct observabile şi uşor măsurabile, şi anume conduita manifestă. Criteriul lor excludea din familia comporta­ men­telor procesele mentale (raţionamente, strategii rezolutive, imagerie mentală etc.). O poziţie evident mai moderată este adoptată ulterior de către neobehaviorişti. Aceştia au acceptat includerea în categoria comportamentelor a stărilor mentale, adică a variabilelor intermediare sau a proceselor psihice de mediere etc. Fideli însă tezelor centrale ale behaviorismului, neobehavioriştii au insistat asupra utilizării cuantificabilităţii drept criteriu de stabilire a apartenenţei la categorie. O atitudine mult mai flexibilă în definirea comportamentului au dovedit‑o însă psihologii cognitivişti. Pentru ei, esenţa comportamentului rezidă mai degrabă în „reprezentarea mentală” decât în actele manifeste. Conform acestei perspective, toate procesele mentale trebuie supuse investigaţiei experimentale. În sfârşit, o dispută oarecum similară a apărut atunci când s‑a sugerat includerea proceselor fiziologice şi neurobiologice în cadrul mai larg al comportamentelor. Pentru început, cercetătorii acceptau uşor integrarea actelor musculare, a reflexelor şi a secreţiilor glandulare în clasa comportamentelor. Problema a devenit însă mult mai delicată odată cu adâncirea nivelului de analiză şi centrarea atenţiei pe fiziologie şi biochimie. Imperativele adresate psihologiei pentru a rămâne o disciplină ştiinţifică au determinat apropierea tot mai evidentă a acesteia de domeniul neuroştiinţelor cognitive. Mariajul lor a condus la naşterea neuropsihologiei, o disciplină‑liant între cele două domenii. Acest lucru a făcut ca extensia noţiunii de „comportament” să sporească în mod considerabil, incluzând acum modificări galvanice şi electro­ encefalografice, schimbări ale proporţiilor de neurotransmiţători etc. În concluzie, putem considera comportamentul un termen generic în care sunt circumscrise mişcări şi acte motorii, operaţii mentale, reacţii fiziologice, modificări biochimice etc. – pe scurt, orice răspuns măsurabil al organismului. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat faptul că încă mai există accepţiuni foarte restrictive ale conceptului; acestea se datorează de cele mai multe ori angajamentului teoretico‑metodologic al investigatorului. După acest excurs lingvistic şi operaţional, ne considerăm mult mai îndreptăţiţi să propunem o reinterpretare a relaţiei percepţie subliminală – modificări com­ portamentale. Aceasta va conduce implicit şi la o corecţie retroactivă purtată asupra concluziilor prezentate mai sus. Aşa cum am precizat deja, sensul în care un cercetător utilizează termenul „comportament” exprimă tocmai punctul său de vedere, fiind o emergenţă a orientării sale paradigmatice. Dacă subscriem ultimei accepţiuni pe care am oferit‑o în aliniatul precedent, atunci asumpţia conform căreia stimulii subliminali pot induce cel mult un comportament generic (Fowler et al., 1981; Greenwald, 1992 etc.) va trebui substituită cu următoarea teză: stimulii subliminali pot modifica inclusiv comportamente specifice. Mărturie în acest sens stau rezultatele unor studii experi­mentale care, prin stimulare subliminală, au reuşit să modifice comportamente

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

133

particulare: direct observabile (de exemplu, expresiile faciale), cognitive (imageria mentală, raţionamentul etc.), afective (exprimarea preferinţelor, dispoziţiile), electro­ fiziologice (răspunsul galvanic, undele cerebrale), biochimice (descărcările sinaptice, metabolismul celular) etc. Invocăm în sprijinul aceleiaşi idei rezultatele unor investigaţii proprii (vezi Opre, 1997) şi pe cele cuprinse în această lucrare (vezi experimentele din subcapitolele 5.1, 5.2, 6.2, 7.3.). Revenind dintr‑o perspectivă sintetic‑integrativă asupra celor prezentate în acest subcapitol, vom desprinde câteva concluzii. La acestea vom adăuga câteva cerinţe paradigmatice de utilitate teoretică şi practică pentru cei preocupaţi de acest fenomen. Mai întâi menţionăm că natura şi amplitudinea consecinţelor comportamentale ale stimulilor subliminali trebuie judecată diferenţiat, în funcţie de canalul senzorial stimulat, dar şi de particularităţile procedurii experimentale utilizate. Această discri­ minare se impune cu atât mai mult cu cât datele experimentale existente demonstrează uneori diferenţe izbitoare. Acestea se întind de la absenţa oricărui efect până la dovada clară a unor influenţe puternice, direct observabile. În al doilea rând, aşa cum am menţionat şi anterior, în analiza relaţiei stimulare subliminală – modificări comporta­ mentale, nu putem face abstracţie de rezultatele şi concluziile investigaţiilor privind nivelul de procesare al stimulilor subliminali. Corelarea celor două linii de cercetare este imperativă, deoarece, aşa cum am observat, atât calitatea, cât şi intensitatea modificărilor comportamentale sunt expresii directe ale nivelului de prelucrare a stimulilor prezentaţi subliminal. În al treilea rând, sesizăm că, sub presiunea discipli­ nelor partenere, îndeosebi a neuroştiinţelor cognitive, psihologiei i se impune o reconsiderare a accepţiunii clasice a noţiunii de „comportament”, în special în privinţa extensiunii acesteia. Sub umbrela acestei etichete vom îngloba aşadar un număr mult mai mare de manifestări psihofiziologice şi motorii. Rezumând, emiterea unei concluzii categorice relativ la impactul comportamental al stimulilor subliminali este precon­ diţionată de satisfacerea celor trei cerinţe formulate mai sus.

4.6. Emoţii induse subliminal O categorie aparte de comportamente o constituie cele emoţionale. Dată fiind impor­ tanţa acestora pentru economia tezei noastre, în special prin implicaţiile lor clinice, am considerat oportună analiza separată şi în detaliu a aspectelor privind impactul stimulilor subliminali asupra conduitei emoţionale. Investigaţiile ultimelor două decenii ale secolului XX au condus la schimbări majore ale modului în care psihologii, teoreticieni şi practicanţi, interpretează emoţiile. Maturizarea ştiinţelor cognitive şi, implicit, a psihologiei cognitive a creat premisele integrării studiului vieţii afective în tematica angajamentului cognitivist. Temerile lui Gardner (1985), care avertiza asupra potenţialelor dificultăţi ce s‑ar ivi dacă emoţiile

134

INCONŞTIENTUL COGNITIV

vor fi incluse în modelele interpretative cognitiviste, s‑au dovedit nefondate. Caracterul nejustificat al acestei atitudini negative a fost dovedit de rezultatele cercetărilor asupra relaţiei dintre cogniţie şi emoţie. Majoritatea acestor studii au urmărit relevarea modului în care stările emoţionale influenţează calitatea cogniţiei. Considerabil este şi numărul investigaţiilor care şi‑au propus să evalueze efectele prelucrărilor cognitive asupra calităţii răspunsurilor emoţionale. Dacă luăm în calcul rezultatele ambelor direcţii de cercetare, putem conchide că orice încercare de a oferi o modelare a funcţionării cognitive fără a lua în considerare dimensiunea afectivă este sortită eşecului. Prefaţăm analiza detaliată a relaţiei cogniţie‑emoţie prin câteva clarificări con­ ceptuale. În acest sens, suntem nevoiţi încă de la început să facem distincţie între două accepţiuni ale noţiunii de „emoţie”. Prima este cea de „concept‑umbrelă”, prin care se circumscrie orice experienţă cu încărcătură afectivă (dragoste, ură, frică etc.). Cea de‑a doua etichetează şi circumscrie un domeniu al investigaţiei ştiinţifice ce explorează factorii ambientali, fiziologici şi cognitivi care declanşează şi/sau susţin experienţele subiective denumite de prima accepţiune. Am considerat că această limpezire conceptuală va fi utilă unei dezambiguizări anticipate atât a rezultatelor experimentale din literatura de specialitate, cât şi a celor obţinute de noi. Menţionăm de asemenea faptul că, pe parcursul întregii lucrări, vom opera cu interpretarea cognitivă a proceselor emoţionale. Conform acesteia, emoţia reprezintă un sindrom organizat ce reuneşte trei dimensiuni: cognitiv‑subiectivă, comportamentală (conduita observabilă) şi biologică. Dacă rămânem consecvenţi cu sugestia de redefinire a comportamentului propusă în subcapitolului anterior, atunci trebuie acceptat faptul că toate cele trei componente ale emoţiei sunt în fapt comportamente. Prin urmare, ne considerăm pe deplin îndreptăţiţi să abordăm problematica emoţiilor induse subliminal ca pe un caz particular al relaţiei stimulări subliminale – impact comportamental.

4.6.1. Relaţia cogniţie inconştientă – emoţie Una dintre cele mai controversate chestiuni referitoare la relaţia cogniţie‑emoţie este cea care priveşte primatul cogniţiei în emoţie. Această dispută a fost determinată de răspunsurile diferite pe care psihologii experimentalişti le‑au oferit la întrebarea: există emoţie în lipsa unor prelucrări cognitive prealabile? Nu de puţine ori, răspun­ surile au fost vădit contradictorii. De exemplu, Zajonc (1980, 1984) susţine că evaluarea afectivă a stimulilor este un proces bazal, care se desfăşoară independent de orice prelucrare cognitivă. Conform interpretării sale, „afectivitatea şi cogniţia sunt două sisteme separate şi parţial independente”. Astfel, deşi în mod obişnuit ele funcţionează în interrelaţie, emoţia, afirmă Zajonc, poate surveni şi fără o cogniţie „prealabilă”. Prin contrast, Lazarus (1982) pretinde că procesarea cognitivă constituie

PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ. CLARIFICĂRI TEORETICO‑METODOLOGICE

135

o prerechizită esenţială în declanşarea reacţiilor afective. „Evaluarea cognitivă susţine şi este parte integrantă a tuturor stărilor emoţionale”. Lazarus identifică două stadii ale evaluării cognitive, de rezultatul lor, afirmă el, depinzând calitatea şi intensitatea răspunsurilor emoţionale. Importanţa evaluării cognitive în determinarea experienţelor emoţionale a fost dovedită încă de la mijlocul secolului trecut prin investigaţiile conduse de Lazarus în laboratorul său. Cercetările sale au evidenţiat mai întâi efectul cogniţiei conştiente asupra răspunsului emoţional, dar mult mai relevante pentru scopul nostru sunt rezultatele investigaţiilor aceleiaşi echipe asupra efectului de subcepţie (Lazarus, McGinnies, 1952, apud Williams et al., 1997). Ele probează rolul procesărilor cognitive inconştiente în determinarea reacţiei emoţionale. Deşi tot mai multe argumente experimentale par să încline balanţa spre tezele lui Lazarus, „disputa” asupra primatului cogniţiei în emoţie rămâne încă o problemă deschisă. Subiectul polemicii celor doi cercetători îl vom relua în capitolul 7 al prezentei lucrări. Înscriindu‑se pe aceeaşi linie de investigaţie şi mult mai strâns relaţionate cu obiectivele noastre sunt studiile realizate de Pratto (1992). În baza unor cercetări experimentale, el demonstrează că evaluarea cognitivă (cel puţin grosieră) a stimulilor nu reclamă conştientizare şi, în plus, stimulii cu valenţă emoţională negativă se impun prioritar prelucrării. Încercând o explicitare a acestei particularităţi perceptive, Pratto avansează ipoteza conform căreia predispoziţia indivizilor de a fi mai receptivi la anumite categorii de stimuli (cei cu relevanţă adaptativă) este expresia unui proces numit „vigilenţă automată”. Pentru a‑şi susţine ipoteza, Pratto invocă o serie de studii experimentale (Zajonc, 1980; Seamon, Brody, Kauff, 1983; Fazio, Sanbonmatsu, Powell, Kardes, 1986; Bargh et al., 1992). Ele sunt investigaţii care au analizat com­ portamentul indivizilor umani în sarcini de evaluare a unor situaţii (artificial create sau ecologice) cu ajutorul unor adjective opozite oferite de experimentatori. Adjectivele erau amor­sate în prealabil prin stimulări subliminale. În virtutea rezultatelor obţinute, Pratto conchide: „simpla evaluare după criteriul plăcut/neplăcut se produce în mod automat, fără a reclama efort cognitiv, control mental sau conştientizare. Această evaluare va monitoriza însă ulterior orientarea preferinţelor către itemii cu valenţă congruentă evaluării preliminare” (apud Stein, 1997). În virtutea unor investigaţii experimentale, Kitayama (1990) susţine că o activare preconştientă a unui cod perceptual este suficientă pentru a induce o emoţie asociată cu acest cod. Mai mult, aceste afecte preconştiente amplifică procesele atenţionale care vor fi direcţionate spre codul perceptual. Alocarea suplimentară de resurse atenţionale poate exercita fie un efect facilitator, fie unul inhibitor asupra prelucrărilor perceptive subsecvente activării. Percepţia va fi facilitată în condiţiile în care candida­ tul la percepţie este un stimul izolat şi va fi defavorizată atunci când stimulul‑ţintă este inserat într‑un ansamblu complex de stimuli. Ideea care ne interesează este tocmai această dimensiune afectivă direct relaţionată cu un cod perceptual. De exemplu, un

136

INCONŞTIENTUL COGNITIV

cuvânt cum ar fi sex, cândva o configuraţie perceptuală neutră, poate ulterior (ca urmare a contiguităţii sale repetate cu o anumită experienţă sau stimul) să devină emoţional relevant. De altfel, Lazarus (1982) ne avertizează că emoţia nu este ataşată doar semnificaţiei unui mesaj, ci chiar caracteristicilor perceptuale ale purtătorului acelui mesaj. Putem face câteva remarci pe marginea acestor rezultate. Mai întâi, avertizăm asupra faptului că activarea semantică indusă de stimulul emoţional precedă identificarea acestuia, acest lucru dovedind prelucrarea preatenţională a semnificaţiei (cel puţin categoriale) a acestuia. De altfel, Marcel (1983a, 1983b) a adus suficiente argumente pentru a demonstra că procesarea semantică a stimulilor se poate produce înainte de identificarea lor. Coroborând toate aceste date, e limpede faptul că devine tot mai dificilă susţinerea tezelor lui Zajonc. Suntem, prin urmare, tentaţi să acceptăm mai degrabă poziţia lui Lazarus, conform căreia o emoţie implică întotdeauna o prelucrare cognitivă prealabilă. Adesea, aceste prelucrări se produc preatenţional, automat, ceea ce face imposibilă confirmarea lor verbală. Emoţiile induse subliminal constituie unul dintre cele mai solide argumente în acest sens, iar fenomenul apărării perceptuale, exemplul lor prototipic.

Capitolul 5

Investigaţii proprii asupra percepţiilor implicite Acest capitol este destinat prin excelenţă persoanelor familiarizate cu cercetarea ştiinţifică şi, pe deasupra, interesate să obţină mărturii obiective privind fenomenele inconştientului cognitiv. Prin urmare, am decis ca modul de organizare a conţinutului să respecte întocmai cerinţele pe care Asociaţia Psihologilor Americani (APA) le formulează periodic în faimoasa lucrare‑ghid Publication Manual of the American Psychological Association. Iată de ce acest capitol urmează mai degrabă structura părţii secunde a oricărui articol publicat în jurnalele ştiinţifice tutelate de APA.

5.1. Evaluarea impactului amorsajului subliminal cu ajutorul probelor de memorie implicită În acest subcapitol oferim câteva date experimentale proprii privind utilitatea testelor de memorie implicită în evaluarea efectelor percepţiei subliminale. Majoritatea se subscriu aceluiaşi obiectiv: evaluarea calitativ‑cantitativă a impactului stimulării subliminale cu ajutorul probelor indirecte de memorie. În acest scop, am apelat la cele trei probe de memorie implicită descrise în capitolul 4: completarea rădăcinii cuvintelor, identificarea perceptuală şi decizia lexicală. Rezultatele noastre se consti­ tuie deopotrivă în veritabile dovezi privind similaritatea proceselor cognitive implicate în percepţia subliminală şi, respectiv, memoria implicită.

138

INCONŞTIENTUL COGNITIV

5.1.1. Studiul 1: sensibilitatea probelor implicite şi explicite de memorie la amorsajul subliminal Obiectivul primului experiment a fost de a evalua influenţa percepţiei subliminale ce a urmat unei memorări intenţionale, asupra performanţelor în reactualizarea cunoş­ tinţelor verbale. Acesta a constituit un studiu comparativ al rezultatelor la probele de memorie explicită vs memorie implicită, precedate sau nu de stimulări subliminale. Pe baza datelor referitoare la similaritatea proceselor implicate în percepţia sublimi­ nală şi memoria implicită, am avansat următoarele ipoteze: 1. stimularea subliminală îmbunătăţeşte semnificativ performanţele testului de comple­ tare a rădăcinii cuvintelor (test implicit perceptual); 2. stimularea subliminală nu are efecte asupra reamintirii libere (test explicit conceptual de memorie).

Metodă Subiecţi. La experiment au participat un număr de 80 de subiecţi, 55 de elevi (21 de băieţi şi 34 de fete) cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani şi 25 de studenţi (9 băieţi şi 16 fete) din anii I şi II ai secţiei de Psihologie din cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai”, Cluj‑Napoca, aparţinând intervalului de vârstă 18‑20 de ani. Materiale. Lista de studiu a reunit un număr de 15 cuvinte (variind în lungime între 5 şi 7 litere), extrase din seriile A‑D ale testului de memorie verbală Rey. Cuvintele, tipărite cu majuscule pe o foaie A4, au alcătuit două coloane de 8 şi, respectiv, 7 itemi. Dimensiunea fiecărei litere a fost de 1 cm. Pentru etapa stimulării subliminale, aceleaşi cuvinte, având caracteristici identice, au fost imprimate pe cartonaşe confecţionate ad‑hoc. Pentru expunerea subliminală s‑a folosit un tahistoscop. În vederea testării implicite, au fost tipărite pe foi A4 rădăcini ale cuvintelor‑ţintă (primele 2‑3 litere ale acestora); şi în acest caz, literele au păstrat parametrii fizici iniţiali. Procedură. Faza de studiu, identică pentru toţi participanţii la experiment, a constat în memorarea listei de cuvinte. Subiecţii au fost informaţi că participă la un experiment de evaluare a duratei de memorare. Nu s‑a făcut în schimb nici o referire la o eventuală etapă test. După un interval de 7 zile de la engramare, subiecţii au fost rechemaţi în loturi de câte 20 de persoane. Am alcătuit astfel patru grupuri, două grupuri experi­ mentale şi două de control. A rezultat un design experimental 2 × 2, în care variabilele manipulate au fost amorsajul subliminal (prezent vs absent) şi modalitatea de testare a memoriei (implicită vs explicită). După o determinare prealabilă a pragurilor senzoriale (vezi secţiunea 4.1.1), subiecţii ambelor grupuri experimentale au fost supuşi stimulării subliminale cu itemii‑ţintă. La un interval de 2 minute de la bombardamentul subliminal, considerat ca timp de incubaţie pentru stimulii subliminali, membrii celor două grupuri experimentale au fost testaţi implicit (completarea rădăcinii cuvintelor)

139

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

şi, respectiv, explicit (reamintire liberă). Grupurile de control au urmat aceeaşi pro­ cedură, singura diferenţă fiind reprezentată de absenţa amorsei din expunerea sublimi­ nală. Acestea au fost de asemenea testate implicit şi explicit.

Rezultate şi discuţii Tabelul 5.1. Performanţele subiecţilor la probele explicite şi implicite Modalităţi de testare Implicit Explicit

Amorsaj subliminal Prezent E1: E2:

Absent 13 10

C1: C2:

11 10

Legendă: E – grup experimental C – grup de control

În tabelul 5.1 se află înregistrate medianele pentru rezultatele fiecărui grup. Deoarece reprezentarea grafică a datelor brute a indicat caracterul asimetric al distribuţiei pentru două dintre grupurile investigate şi pentru a reduce posibilitatea unor erori statistice, scorurile obţinute au fost prelucrate prin metode neparametrice. Proba medianei a reliefat următoarele diferenţe: pentru grupurile E1 şi C1: c2 = 13,7; p < 0,01, iar pentru grupurile E1 şi E2: c2 = 19,97; p < 0,001. Rezultatele obţinute confirmă ipotezele avansate şi constituie o dovadă în plus a diferenţelor calitative între cele două forme ale memoriei, explicită şi implicită. Ele oferă, în acelaşi timp, un real suport pentru una dintre alternativele teoretico‑experimentale care caută să explice disociaţiile explicit‑implicit: teoria transferului de proceduri similare. Reiterăm aici cele patru asumpţii fundamentale ale sus‑menţionatei teorii: a) performanţele la testele de memorie reflectă gradul în care operaţiile cognitive reclamate de test se suprapun (recapitulează) celor angajate în faza de achiziţie; b) probele implicite şi explicite de memorie, în mod caracteristic, dar nu obligatoriu, reclamă diferite operaţii de actualizare (sau accesează diferite tipuri de informaţie) şi, ca atare, beneficiază de rezultatele unor tipuri distincte de procesare ce intervin pe durata achiziţiei; c) testele explicite extrag înţelesul conceptelor pe seama unor procesări semantice ale acestora; d) testele implicite, îndeosebi cele perceptuale, sunt puternic susţinute de potrivirea (suprapunerea) prelucrărilor perceptuale implicate în cele două faze, studiu şi test. Ca atare, testele implicite reflectă prevalent o memorie perceptuală (Kirsner, Dunn, 1985). Coroborând această teorie cu sugestiile oferite de Jacoby şi colaboratorii săi (1992) privind similaritatea proceselor antrenate de percepţia subliminală şi memoria implicită, considerăm că avem suficiente date suportive pentru interpretarea rezultatelor

140

INCONŞTIENTUL COGNITIV

prezentului experiment. Impactul net diferenţiator al percepţiei subliminale asupra celor două forme de memorie poate fi explicat şi apelând la o teză alternativă lansată pentru prima dată în anii ’70 (Kirsner, Smith, 1974; Mandler, 1980; Morton, 1979). Conform acesteia, amorsajul repetitiv, deci şi cel subliminal, este atribuit unei activări temporare a structurilor de cunoştinţe preexistente. În schimb, performanţele la testele de memorie explicită pot fi modificate doar prin procesări elaborative (Graf, Mandler, 1984). În consecinţă, rezultatele noastre sunt serios susţinute şi în acelaşi timp confirmă o serie de teze ce au emers din studii anterioare riguros elaborate.

5.1.2. Studiul 2: evaluarea amorsajului subliminal prin proba identificării perceptive Cel de‑al doilea experiment a avut ca obiectiv evaluarea efectelor stimulării subliminale (amorsaj subliminal), succesivă unei engramări incidentale, asupra performanţelor în proba de identificare perceptivă. Testul de completare a cuvintelor şi identificarea perceptivă reprezintă cele mai frecvente metode de confirmare a percepţiilor inconştiente. Trebuie să menţionăm de asemenea faptul că prin experimentele 2 şi 3 am testat comparativ efectele nivelului de procesare a stimulilor subliminali asupra performanţe­ lor la două probe implicite de memorie: identificarea perceptuală şi decizia lexicală. Chestiunile delicate legate de nivelul de procesare la engramare şi efectele sale asupra calităţii şi cantităţii reactualizării vor fi analizate în subcapitolul 4.4. Atunci vom invoca din nou rezultatele acestor două experimente, incluzându‑le în contextul disputelor focalizate pe acest aspect. Prin prezentul experiment, am urmărit verificarea următoarelor ipoteze: 1. Amorsajul subliminal îmbunătăţeşte semnificativ performanţele la proba de identi­ ficare perceptivă. 2. În condiţiile amorsării subliminale pentru identificarea perceptivă, efectul facilita­ tor al amorselor perceptuale este semnificativ superior celui produs de amorsele conceptuale.

Metodă Subiecţi. La experiment au participat 60 de studenţi, 25 de băieţi şi 35 de fete, din cadrul Facultăţilor de Psihologie (Universitatea „Babeş‑Bolyai”), Medicină (UMF) şi Electronică (UTC) din Cluj‑Napoca. Aceştia au fost repartizaţi în trei grupuri, două experimentale şi unul de control. Grupurile experimentale au fost cele supuse stimulării subliminale, diferenţele dintre ele constând doar în tipul amorsei utilizate, perceptuală sau conceptuală. Materiale. Lista de studiu a cuprins un număr de 10 cuvinte‑ţintă, cărora li s‑au adăugat şase „cuvinte‑tampon”, trei dintre ele aşezate la începutul listei, iar următoarele

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

141

trei la sfârşitul acesteia. Cuvintele‑tampon au avut menirea de a anula efectul pri­ mordiali­tăţii, respectiv al recenţei, efecte frecvent întâlnite în studiile asupra memoriei. Deşi aceste efecte se consideră a fi specifice probelor explicite, puţine fiind studiile care semnalează prezenţa lor în performanţa implicită, am decis totuşi să evităm un posibil impact al lor. Atât itemii‑ţintă, cât şi cei tampon au fost selectaţi din seriile de cuvinte A‑D ale testului de memorie verbală A. Rey. Lungimea cuvintelor a variat între patru şi şase litere, iar gruparea lor s‑a făcut în trei şiruri orizontale, cu un spaţiu de 1 cm între două cuvinte succesive. Pentru faza test, aceleaşi cuvinte, exceptând cele tampon, au fost tipărite pe cartonaşe confecţionate ad‑hoc. Pe cartonaşe identice au fost imprimate şi cuvintele ce urmau să fie expuse subliminal. Aceste cuvinte (amorsele) reprezentau fie vecini ortografici ai ţintelor (vecini ortografici = cuvinte care diferă printr‑o singură literă; de exemplu, cuvântul „jurnal” este vecin ortografic pentru cuvântul „furnal”), fie itemi relaţionaţi semantic cu ţintele (de exemplu, „armă” pentru „puşcă”). Prima categorie întrunea caracteristicile definitorii ale amorselor perceptuale, pe când cea de‑a doua pe cele ale amorselor conceptuale (vezi 2.2.1). Menţionăm că au fost folosite caractere identice (ca formă şi dimensiune) în toate cele trei etape experimentale – achiziţie, amorsaj, respectiv test. S‑a asigurat în acest fel una dintre cerinţele cel mai des formulate la adresa testelor de memorie implicită, şi anume constanţa caracteristicilor perceptuale. Procedură. Întregul procedeu (engramarea incidentală, manipularea experimentală, precum şi testarea) s‑a aplicat individual. Înaintea fazei de studiu, subiecţilor li s‑a comunicat că vor participa la un experiment ce urmăreşte evaluarea metodelor de îmbunătăţire a abilităţilor de citire rapidă. Fiecărui subiect i s‑au descris aparatura, modul de funcţionare, precum şi sarcinile ce‑i reveneau, asigurând astfel familiarizarea procedurală. Au fost determinate apoi, tot individual, pragul senzorial subiectiv şi durata optimă de expunere necesară identificării perceptive (vezi 4.1.1). La stabilirea duratei optime de expunere necesară identificării perceptive, procedeul a fost oarecum diferit de cel al determinării pragurilor perceptive. S‑a recurs din nou la modificări succesive ale duratei de expunere a cuvintelor, dar, de această dată, în sens ascendent. Această durată a crescut progresiv, până s‑a atins un minim necesar ca subiectul să poată identifica cuvântul expus. Pentru o cât mai acurată determinare, luând în considerare şi efectele de acomodare periferice şi centrale, am repetat operaţia cu mai multe cuvinte şi am făcut apoi media timpilor obţinuţi. După o scurtă pauză de aproximativ un minut, a urmat faza de achiziţie incidentală. Înainte însă de a le oferi lista de cuvinte, a fost formulat următorul instructaj: „Veţi primi o listă conţinând trei şiruri orizontale de cuvinte; nu contează numărul şi nici semnificaţia lor; sarcina voastră va fi să număraţi vocalele şi consoanele conţinute de fiecare dintre aceste cuvinte şi să le înregistraţi apoi sub forma unor rapoarte numerice (de exemplu, număr de vocale/număr de consoane). Acest lucru vă rog însă să‑l faceţi cât mai repede posibil, deoarece veţi fi cronometraţi”. Prin această procedură am asigurat condiţiile unei achiziţii incidentale care nu influenţează prelucrările semantice, dar

142

INCONŞTIENTUL COGNITIV

permite derularea celor perceptuale. Aceste prime etape au fost identice pentru toţi subiecţii. A urmat apoi etapa stimulării subliminale. Subiecţii au fost invitaţi în faţa tahistoscopului, unde li s‑a făcut instructajul adecvat. Au fost informaţi că li se va expune subliminal o serie de cuvinte, a fost precizată şi zona unde vor fi prezentate, dar nu au primit nici o altă informaţie privind natura sau relaţia acestor cuvinte cu itemii din faza de studiu. Dimpotrivă, această etapă le‑a fost descrisă ca un exerciţiu de îmbunătăţire a performanţelor de citire rapidă. Am recurs apoi la expunerea subliminală propriu‑zisă a amorselor perceptuale sau conceptuale, în funcţie de lotul de apartenenţă a subiectului. Expunerile au fost în număr de cinci pentru fiecare cuvânt, deoarece s‑a scontat un efect cumulativ al acestora. Durata acestor expuneri a fost diferită de la un subiect la altul, în funcţie de valorile pragurilor senzoriale deter­ minate în prealabil. Pauza dintre două expuneri ale aceleiaşi amorse a fost de 2 secunde, iar între amorse diferite, de 15 secunde. După o nouă pauză, de aproximativ 2 minute (vezi 2.2.1), a urmat testarea propriu‑zisă, adică identificarea perceptivă, precedată, desigur, de instructajul cores­ punzător. Durata expunerii itemilor supuşi identificării a fost şi ea individualizată în funcţie de valorile determinate la începutul experimentului. Apoi a fost redusă cu 5 ms pentru fiecare subiect. Această reducere s‑a făcut în virtutea presupusei activări (amorsări) a ţintelor prin intermediul stimulilor subliminali, ceea ce, implicit, conduce la o scădere a timpului reclamat pentru identificarea acestora. Pentru o interpretare cantitativă a rezultatelor, a fost considerată drept reuşită identificarea corectă a cuvântului la prima sa prezentare. În vederea unei interpretări calitative, a fost notat şi numărul prezentărilor necesare identificării corecte, în cazul unui eşec la prima expunere, precum şi tipul şi numărul identificărilor false. Grupul de control a urmat aceeaşi procedură cu o singură deosebire: absenţa amorsei din flash‑ul subliminal.

Rezultate şi discuţii În tabelul 5.2 se regăsesc mediile şi abaterile standard corespunzătoare fiecărei situaţii experimentale. Tabelul 5.2. Performanţele subiecţilor la proba de identificare perceptivă

M σ

Amorsaj perceptual (AP) 5,95 1,71

Amorsaj conceptual (AC) 6,25 2,04

Condiţii bazale (CB) 4,5 1,5

Analiza de varianţă – ANOVA unifactorial – aplicată acestor rezultate a evidenţiat un efect semnificativ al amorsajului subliminal F = 5,61, p < 0,005. Analiza post hoc (testul Scheffe) a evidenţiat efecte semnificative ale ambelor tipuri de amorsaj, cu o

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

143

uşoară dominare (nesemnificativă statistic) a celui conceptual (AP vs CB < 0,04; AC vs CB < 0,018). Prin urmare, atât amorsele perceptuale, cât mai ales cele con­ ceptuale au îmbunătăţit semnificativ performanţele la proba de identificare perceptivă, comparativ cu condiţiile bazale. Rezultatele obţinute confirmă prima ipoteză a expe­ rimentului, dar o contrazic pe cea de‑a doua tocmai prin această superioritate a efectului conceptual faţă de cel perceptual. Putem oare admite că acest rezultat, care contrazice cea de‑a doua ipoteză, constituie o infirmare a datelor obţinute în numeroase inves­tigaţii anterioare studiului nostru? Răspunsul la o asemenea întrebare nu este un lucru tocmai uşor. Desigur, nu e vorba despre o diferenţă semnificativă între cele două efecte, dar aşteptările noastre erau de a obţine o diferenţă semnificativă în sens invers. Credem totuşi că, apelând la studii cu rezultate similare, precum şi la o analiză calitativă a datelor prezente, putem oferi o interpretare adecvată pentru diferenţele constatate. Mai întâi, trebuie făcută următoarea precizare: consecinţele percepţiei inconştiente a unor itemi (de exemplu, cuvinte) diferă adesea atât calitativ, cât şi cantitativ de cele ale percepţiei conştiente. Această asumpţie, confirmată de numeroase date experimen­ tale (Marcel, 1980, 1983a, 1983b; Shevrin, Dickman, 1980), o regăsim oarecum similar formulată în teza centrală a postulatului lui Shevrin şi Dickman: „Procesele inconştiente urmează legi de organizare diferite de cele ale proceselor conştiente” (apud Williams et al., 1997). Pe de altă parte, este bine ştiut că majoritatea investigaţiilor privind efectul nivelului de procesare a stimulilor asupra performanţelor la probele implicite de memorie au apelat la proceduri ce implică procesări conştiente ale amorselor (vezi subcapitolul 4.4). Prin urmare, compararea rezultatelor acelor studii cu ale experi­ mentului de faţă, în care am utilizat stimuli subliminali, nu este justificată, deoarece conduce la grave erori interpretative. În consecinţă, comparaţiile trebuie făcute doar în limitele oferite de paradigme experimentale similare. Pe de altă parte, efectul semnificativ produs de amorsele conceptuale este întărit de o serie de rezultate anterioare. Marcel (1980) susţine că percepţia inconştientă a unui cuvânt permite, alături de prelucrări perceptuale, şi o procesare a semnificaţiei acestuia. Asumpţia lui vine însă în contradicţie cu concluziile cercetărilor de până atunci. Acestea susţin că stimulii percepuţi inconştient sunt procesaţi doar la nivelul trăsăturilor fizice. Pentru a‑şi susţine teza, Marcel repetă experimentele din 1980 (Marcel, 1983a, 1983b) şi, pe seama noilor date, afirmă că procesele perceptuale inconştiente „rescriu” automat datele senzoriale în toate formele reprezentaţionale, inclusiv la cel mai înalt nivel de reprezentare (cel semantic) disponibil organismului. Aceste repre­zentări multiple există simultan, nefiind constrânse de capacităţi limitate de procesare. Beneficiind de resurse cognitive nelimitate, interferenţa între aceste reprezentări este practic nesemnificativă. Reducerea interferenţei diminuează rata dezactivării repre­ zentărilor amorsate, conferind astfel durabilitate fenomenului de amorsaj. Şi mai relevante pentru rezultatele noastre sunt datele furnizate de un alt studiu mai recent (Rhodes et al., 1993). S‑a demonstrat că amorsajul conceptual poate modifica

144

INCONŞTIENTUL COGNITIV

însăşi sensibilitatea perceptivă pentru cuvintele relaţionate semantic cu amorsa. Prezentarea, chiar subliminală, a acestor amorse printr‑un proces de dispersie automată a activării sporeşte fluenţa perceptuală a cuvintelor asociate semantic cu amorsele. Datele noastre sunt de asemenea confirmate de rezultatele unui studiu de metaanaliză efectuat de Brown şi Mitchell în 1994. Supunând metaanalizei un număr impresionant de studii experimentale, cei doi autori au demonstrat că nivelul de procesare afectează semnificativ atât probele implicite conceptuale, cât şi pe cele perceptuale. Deşi toate aceste rezultate experimentale probează efectele facilitatoare ale amor­ sajului conceptual asupra performanţelor la identificarea perceptivă, ele sunt totuşi insuficiente pentru a justifica diferenţele constatate în studiul nostru. Adică ele nu pot explica superioritatea efectelor amorsajului conceptual în faţa celui perceptual, aşa cum reiese din testele de semnificaţie statistică. Aceasta cu atât mai mult cu cât se cunoaşte faptul că testele implicite, în general, şi identificarea perceptivă, în special, beneficiază îndeosebi de pe urma similarităţilor fizice (perceptuale) între amorsă şi ţintă (Srinivas, Roediger, 1990). Din acest motiv, am considerat ca fiind deosebit de utilă introducerea aici şi a unor date de analiză calitativă. În acest sens, am recurs la o analiză pe itemi a rezultatelor. Am constatat că, în cazul grupului care a beneficiat de stimulări subliminale cu vecini ortografici, cele mai multe erori de identificare s‑au produs atunci când amorsa se deosebea de ţintă prin prima literă (de exemplu, jurnal‑furnal). Cu o frecvenţă ceva mai mică erau făcute erori de identificare atunci când amorsa avea schimbată cea de‑a doua literă (de exemplu, capac‑copac). Cele mai puţine erori au fost în situaţiile în care amorsele au fost generate prin schimbarea unor litere finale (de exemplu, arac‑arat). Am încercat să aflăm de ce aceşti vecini ortografici, folosiţi ca amorse, dezavantajează identificarea cuvintelor‑ţintă. Răs­punsul l‑am aflat coroborând datele de mai sus cu informaţii primite de la subiecţi. Am constatat în cazul mai multor subiecţi faptul că, în faza test, ei nu răspund imediat după prezentarea ţintei, ci după o pauză de circa 1‑2 secunde. I‑am întrebat de ce procedează astfel. Toţi ne‑au declarat că, atunci când le‑a fost prezentat stimulul, expu­ nerea fiind prea scurtă, ei nu au avut posibilitatea de a surprinde mai mult de 3‑4 litere, şi anume cele de la începutul cuvântului. În scurta pauză care a urmat, ei nu au făcut altceva decât să ghicească restul literelor. Răspunsul oferit de subiecţi este de fapt primul cuvânt care le vine în minte şi care completează adecvat acea „rădăcină”. Am putea spune că, în realitate, ei nu realizează o probă de identificare perceptivă (variantă clasică), ci mai degrabă un hibrid al ei, rezultat al combinării identificării perceptive cu proba de completare a rădăcinii cuvintelor. Dacă luăm în calcul aceste aspecte, ne vom putea explica mai adecvat erorile constatate. De exemplu, pentru prima categorie de vecini ortografici, litera de început a ţintei intră în contradicţie evidentă cu cea a amorsei, care a fost activată prin stimulări subliminale repetate. În plus, nu trebuie trecut cu vederea faptul că aceste amorse produc concomitent atât un amorsaj perceptual, cât şi unul conceptual, deoarece ele reprezintă cuvinte cu sens. Prin urmare, procesarea chiar şi numai parţială a semnificaţiei acestora este foarte probabil

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

145

să exercite, prin intermediul cuvintelor asociate activate, un efect inhibitiv în recu­ noaşterea ţintelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât există dovezi că amorsajul semantic activează chiar reprezentările perceptuale ale cuvintelor relaţionate (Rhodes et al., 1993). Feedbackurile reciproce între nivelul literelor şi cel al cuvintelor activate pot paraliza serios recunoaşterea ţintei. De altfel, toate aceste observaţii ne oferă evidenţa implicării analizei descendente în recunoaştere. Prelucrările descendente pot exercita atât efecte facilitative, cât şi inhibitive în identificarea ţintelor şi sunt iniţiate, aşa cum am văzut, chiar şi în condiţiile prezentării subliminale a amorselor. Mai mult chiar, efectele constatate aici contrazic una dintre tezele teoriei modularităţii emisă de Fodor (1983). Aceasta pretinde că prelucrările reclamate de identificarea perceptivă sunt semantic impenetrabile şi, ca atare, nu ar putea fi influenţate de un amorsaj conceptual (supra‑ sau subliminal). Continuând analiza rezultatelor, constatăm că, deşi inferior amorsajului conceptual, am obţinut un efect semnificativ şi din partea amorselor perceptuale. Efectele semni­ ficative ale amorsajului perceptual confirmă cea de‑a doua asumpţie a teoriei transfe­ rului de proceduri similare (vezi secţiunea 2.2.5). Aceasta susţine că performanţele la testarea implicită sunt sensibil dependente de similitudinea prelucrărilor perceptuale implicate în fazele de achiziţie şi test. Trebuie de asemenea menţionat faptul că nu toţi subiecţii eşuau în recunoaşterea ţintelor aflate în situaţiile menţionate mai sus. În plus, pentru restul ţintelor, cele ale căror amorse aveau literele schimbate în poziţii finale (de exemplu, scală‑scară), performanţele au fost vădit superioare. Avem prin urmare certitudinea că, operând doar cu amorse din ultima categorie, amorsajul perceptual va produce efecte net superioare celui conceptual. Desigur, ipoteza noastră este valabilă pentru cazurile în care se apelează la identificarea perceptivă ca probă de evaluare a amorsajului subliminal. Invocând un model explicativ alternativ, am putea pune diferenţele de tip conceptual/ perceptual constatate aici pe seama unui efect inhibitiv al vecinătăţii ortografice. O serie de investigaţii care au sondat efectul vecinătăţii ortografice au evidenţiat diferenţe calitative ale acestuia. Astfel, în afara unui efect facilitativ, au fost constatate şi efecte nule sau chiar inhibitive. O justificare pe care Pugh (Pugh et al., 1994) o dă acestor efecte contradictorii am menţionat‑o deja în 2.2.1. O explicaţie la fel de pertinentă obţinem apelând la modelul IAM al lui McClelland şi Rumelhart. Conform acestuia, fiecare cuvânt ce are în comun litere cu amorsa va deveni activat pe durata expunerii. Ulterior, cu ajutorul feedbackului cuvinte‑litere, recunoaşterea va fi facilitată. Şi totuşi, în ciuda acestei facilitări, uneori, recunoaşterea este îngreunată ca urmare a unor procese de inhibare reciprocă (interferenţă) a cuvintelor activate simultan: amorsa, ţinta, vecinii ortografici şi itemii relaţionaţi semantic. Spre exemplu, amorsa „jurnal” va activa reprezentările mentale ale sale, ale ţintei „furnal”, cât şi ale unor cuvinte apropiate semantic, cum ar fi „revistă”, „ştiri” etc. Cu atât mai mult în cazul pre­ zentului experiment, în care vecinii ortografici (amorsele) au constituit unităţi cu sens şi, ca urmare, au activat cu siguranţă concomitent şi cuvintele relaţionate semantic.

146

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Studiile care pentru amorsaj au folosit ca vecini ortografici cuvinte fără sens (nonwords) au dovedit o diminuare semnificativă a acestor efecte inhibitive. Ca atare, rezultatele prezentului experiment nu le contrazic pe cele ale investigaţiilor similare, deosebirile constatate fiind expresia unor diferenţe procedurale şi de material utilizat. În consecinţă, putem afirma că, operând modificările ce se impun în urma analizei calitative, este foarte probabil ca ipoteza a doua a experimentului să poată fi confirmată.

5.1.3. Studiul 3: evaluarea amorsajului subliminal prin proba de decizie lexicală Cel de‑al treilea experiment a fost de asemenea derulat într‑o paradigmă proprie, variantă a celei propusă de Marcel (1983a, 1983b). Diferenţele cele mai semnificative au constat în tipul amorselor utilizate şi strategia prin care am conferit caracter subliminal amorsajului; detaliile acestor modificări se regăsesc în secţiunea procedurală a acestui experiment, dar şi în Opre (1997). Obiectivul investigaţiei experimentale de faţă l‑a constituit evaluarea efectelor stimulilor subliminali asupra performanţelor subiecţilor la sarcina de decizie lexicală. În virtutea unor metaanalize calitative efectuate asupra studiilor ce au utilizat decizia lexicală ca test indirect de evaluare a percepţiilor inconştiente (a stocajului implicit în general), am presupus că această probă este mult mai sensibilă la manipulările conceptuale decât identificarea perceptivă (vezi secţiunea 4.2.3). Studiul a constituit o analiză comparativă a influenţelor amorsajului subliminal perceptual vs conceptual. În acest sens, am avansat următoarele ipoteze: 1. Amorsajul subliminal îmbunătăţeşte semnificativ performanţa în proba de decizie lexicală. 2. În condiţiile amorsării subliminale pentru decizia lexicală, efectul facilitator al amorselor subliminale este relativ similar ca amplitudine cu cel produs de amorsele perceptuale.

Metodă Subiecţi. La experiment au participat 60 de studenţi, 20 de băieţi şi 40 de fete, din cadrul secţiilor Psihologie (Universitatea „Babeş‑Bolyai”) şi Electronică (Universi­ tatea Tehnică) din Cluj‑Napoca. Prin randomizare multistadială, subiecţii au fost repartizaţi în trei grupuri: două experimentale şi unul de control. Materiale. Lista de studiu a cuprins aceleaşi 10 cuvinte‑ţintă şi 6 tampon utilizate în experimentul 2, cărora li s‑au adăugat un număr de 6 cuvinte fără sens (noncuvinte), distribuite aleatoriu printre ţinte. Lungimea acestora nu a depăşit 6 litere. În faza test, numărul cuvintelor fără sens a fost 12, 6 din lista de studiu şi 6 nou‑introduse.

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

147

Tipărirea tuturor itemilor a întrunit aceleaşi caracteristici ca în primul experiment. Ca amorse perceptuale am folosit vecini ortografici ai ţintelor (cuvinte care se deosebesc prin cel puţin o literă de cuvintele‑ţintă – de exemplu, castor pentru păstor), iar amorsele conceptuale au fost cuvinte relaţionate semantic cu ţintele (de exemplu, fruct pentru vişină). În selectarea amorselor conceptuale am luat în calcul particu­ larităţile reţelelor semantice (Miclea, 1994). În acest sens, ca primă premisă, am anticipat activarea prin stimulări subliminale a categoriilor supraordonate stimulului, printr‑un proces de răspândire a activării în sensul dat de creşterea gradului de gene­ ralitate. Printr‑un raţionament analog, am urmărit însă şi posibilitatea reciprocităţii, adică şansa de a spori nivelul de activare al unui element particular al categoriei amorsându‑l prin intermediul nivelelor supraordonate. Mai exact, am intenţionat să evaluăm amplitudinea amorsajului semantic în condiţiile în care amorsa a fost repre­ zentată de categoria supraordonată (de exemplu, pentru amorsarea cuvântului puşcă s‑a folosit cuvântul armă). Însă trebuie să menţionăm că nu în toate situaţiile am folosit asemenea amorse; unele perechi amorsă‑ţintă au fost şi în relaţie de sinonimie (de exemplu, frică‑teamă). Ca aparatură, am folosit adiţional un dispozitiv electronic conectat la tahistoscop; el a fost special conceput pentru sarcina de decizie lexicală. Dispozitivul, împreună cu tahistoscopul şi cu un cronometru electronic au permis înregistrarea performanţelor (cantitative) sub forma timpilor de reacţie. Procedură. Exceptând etapa test, procedeul a fost cvasiidentic cu cel descris în experimentul 2. Diferenţele au constat doar în renunţarea la determinarea duratei optime de expunere reclamată de identificarea perceptivă şi în scurtarea intervalului dintre amorsaj şi testare. Am trecut astfel de la 2 minute în cazul identificării perceptive la 2 secunde pentru decizia lexicală. Reducerea acestui interval s‑a făcut în baza rezultatelor unor investigaţii anterioare ce au dovedit că durata amorsajului, când este evaluată prin decizie lexicală, este mult mai scurtă decât pentru celelalte probe. Forster şi Davis (1984) pretind că aceasta ar fi de ordinul secundelor sau maxim al minutelor (Greenwald et al., 1996 – vezi secţiunea 2.2.1). Durata expunerilor subliminale a fost şi de data aceasta individualizată în funcţie de pragurile senzoriale subiectiv şi obiectiv determinate la începutul experimentului. Etapa test a fost precedată de instructajul specific probei de decizie lexicală: „Pe ecranul tahistoscopului vor fi expuse succesiv şiruri particulare de litere. E posibil ca aceste litere concatenate să constituie cuvinte cu sens, aparţinând lexicului limbii române, sau pot fi doar simple lanţuri literale fără semnificaţie. Sarcina ta este de a categoriza după criteriul cu sens/fără sens şirurile prezentate, oferind răspunsul prin apăsarea uneia din cele două taste ale dispozitivului din faţă. Tasta din dreapta corespunde cuvintelor cu sens, iar cea din stânga cuvintelor fără sens. Atenţie însă, acest răspuns trebuie să‑l dai cât mai repede posibil, deoarece vei fi cronometrat”. Grupul de control a urmat aceeaşi procedură, diferenţiindu‑se de grupurile experi­ mentale doar prin absenţa amorselor din flash‑urile subliminale.

148

INCONŞTIENTUL COGNITIV

În toate situaţiile experimentale descrise mai sus nu trebuie neglijat faptul că, în receptarea stimulilor subliminali, un rol destul de important îl au expectanţele subiecţilor. Informarea prealabilă a subiectului cu privire la stimularea subliminală va induce o anumită pregătire mentală, o stare de activare care face mai probabilă detectarea şi, implicit, facilitează efectele. Această posibilă parazitare a fost contra­ balansată prin performanţele lotului de control, supus şi el aceloraşi manipulări şi influenţe.

Rezultate şi discuţii Mediile şi abaterile standard pentru scorurile fiecărei condiţii experimentale sunt înregistrate în tabelul 5.3. Tabelul 5.3. Performanţele subiecţilor la proba deciziei lexicale

M σ



Amorsaj perceptual (AP) 493,7 57,83



Amorsaj conceptual (AC) 540,5 68,82

Condiţii bazale (CB) 610,25 62,7

Semnificaţia statistică a diferenţelor obţinute a fost evaluată prin analiza de varianţă ANOVA – unifactorial. Aceasta a relevat un efect puternic semnificativ al amorsajului subliminal F = 21,06, p < 0,0001. Analiza post hoc (testul Scheffe) a demonstrat existenţa unor diferenţe semnificative între toate condiţiile experimentale, după cum urmează: AP/AC, p < 0,042; AP/CB, p < 0,0001; AC/CB, p < 0,0013. Rezultatele obţinute confirmă ipotezele de start şi în acelaşi timp reiterează o serie de rezultate ale unor investigaţii similare. Efectul puternic semnificativ al amorsajului produs de vecinii ortografici certifică una dintre caracteristicile esenţiale ale probelor de memorie implicită, şi anume aceea de a fi strâns dependente de similitudinile perceptuale între itemii amorsă şi cei test. Or, vecinii ortografici utilizaţi ca amorse perceptuale îndeplinesc satisfăcător această condiţie. Reamintim însă faptul că vecină­ tatea ortografică poate avea şi un efect nul sau chiar inhibitiv asupra ţintelor (Andrews, 1992; Grainger, 1992; Johnson, 1992). Se poate menţiona şi explicaţia (invocată în experimentul precedent) pe care Pugh (Pugh et al., 1994) o oferă cu privire la aceste efecte contradictorii. Rezultatele studiului de faţă dovedesc faptul că atât caracteristicile amorselor utilizate, cât şi procedura urmată au concurat în direcţia unui efect de facilitare a performanţelor în decizia lexicală. Acest efect facilitator poate fi explicat şi prin modelul activării şi verificării (Papp, 1982). Conform acestui model, stimulii‑input (amorsele perceptuale – vecinii ortografici, în cazul nostru) activează mai întâi toate grafemele (literele) din componenţa amorsei. Acestea, la rândul lor, vor activa în paralel acele cuvinte care sunt cele mai consistente cu structura de litere a amorsei.

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

149

În fine, activarea preliminară a ţintei, prin dispersia activării, reduce semnificativ timpul alocat deciziei lexicale asupra acesteia. Deşi în experimentul 3 am folosit aceleaşi amorse perceptuale (respectiv aceiaşi vecini ortografici) ca şi în experimentul 2, curios este faptul că efectele de amorsaj în cele două experimente au diferit semnificativ. Astfel, efectele facilitatoare ale acestora au fost mai evidente pentru decizia lexicală decât pentru identificarea perceptivă. Acest rezultat pare cu atât mai surprinzător cu cât, în virtutea rezultatelor unor investigaţii similare, anticipasem ca identificarea perceptivă să beneficieze prioritar de efectele amorsajului perceptual. Desigur, nu trebuie omis faptul că, în acest experiment, din raţiuni deja enunţate mai sus, am redus semnificativ durata dintre amorsaj şi test (2 secunde). În plus, observaţiile lui Feustel (Feustel et al., 1983) asupra comportamentului subiecţilor în proba de decizie lexicală justifică şi mai pertinent diferenţele constatate. El susţine că opţiunile subiecţilor pentru cuvinte cu sens vs cuvinte fără sens în sarcina de decizie lexicală sunt serios influenţate de gradul de familiaritate al şirului de litere supus deciziei. Feustel a reuşit să dovedească acest lucru modificând paradigma clasică de decizie lexicală. Introdu­ când noncuvintele destinate fazei test şi în lista de studiu, Feustel constată o tendinţă crescută a subiecţilor de a răspunde „cuvânt” atunci când întâlneau pentru a doua oară aceste noncuvinte. Rezultate congruente cu tezele lui Feustel au fost obţinute şi în studiul de faţă, în care un număr de cinci cuvinte fără sens şi uşor pronunţabile au fost prezente atât în lista de studiu, cât şi printre amorsele subliminale. În faza test am observat şi înregistrat frecvente erori de decizie, atunci când subiecţilor le erau prezentate aceste noncuvinte. În circa 75% dintre situaţiile când apărea unul dintre aceşti itemi, ei răspundeau „cuvânt” apăsând tasta „DA” şi, abia la aproximativ 1.000‑1.500 ms după decizie, conştientizau eroarea făcută. O altă modalitate prin care este foarte probabil să fi avut loc transferul amorsajului dinspre vecinii ortografici (amorse) spre ţinte o reprezintă un cod abstract al literelor. Încă din 1979, McConkie şi Zola, iar apoi Coltheart (1981) au susţinut că accesul lexical este mediat de un nivel abstract al literelor. Prin expunerea subliminală a vecinilor ortografici pentru majoritatea literelor ce intră în componenţa ţintei, se activează concomitent atât reprezentările perceptuale, cât şi cele abstracte (independente de caracteristicile fizice). Ca atare, în momentul testării, literele comune amorsei şi ţintei sunt suficient de activate pentru a favoriza o reducere semnificativă a timpului necesar accesului lexical, respectiv deciziei pentru ţinte. În ceea ce priveşte amorsele conceptuale, activarea semnificativă produsă de acestea confirmă rezultatele unor investigaţii anterioare. Acest rezultat este consonant cu cel obţinut de Marcel (1980, 1983a, 1983b). Folosind aceeaşi probă, decizia lexicală, Marcel a constatat că percepţia inconştientă a unor cuvinte relaţionate semantic cu ţintele facilitează ulterior decizia lexicală asupra acestora din urmă. Analizând logic şi în acord cu tezele lui Fodor (1983), nu este necesar ca în sarcina de decizie lexicală subiecţii să acceadă semnificaţia cuvintelor supuse deciziei. Ei ar trebui doar să „caute” aceste cuvinte într‑un fel de dicţionar mental şi să stabilească dacă ţinta există

150

INCONŞTIENTUL COGNITIV

acolo sau nu. Cu toate acestea, rezultatele experimentale dovedesc o reală influenţă a semnificaţiei stimulilor asupra performanţei în decizia lexicală. Prin urmare, devine evident faptul că, deşi sarcina reclamă simple judecăţi – cuvânt/noncuvânt, accesul la semnificaţie se produce automat, iar procesarea ei modifică performanţele. De altfel, Marcel, continuându‑şi investigaţiile în această direcţie şi diversificând proce­ durile, ajunge la următoarea concluzie: „procesarea semnificaţiei nu impune cu necesitate o mediere din partea conştientului” (apud Williams et al., 1997). Adică pre­ lucrarea sem­nificaţiei stimulilor verbali poate avea loc chiar şi în condiţiile expunerii sublimi­nale, aşa cum o probează şi rezultatele noastre. O altă modalitate prin care amorsajul semantic poate influenţa decizia lexicală este cea evidenţiată de Rhodes, Parkin şi Tremewan în 1993. Aşa cum deja am menţionat în discuţiile asupra rezultatelor experimentului precedent, aceşti autori au dovedit experimental că amorsajul semantic poate produce veritabile modificări ale sensibilităţii perceptuale. Cu alte cuvinte, o amorsă conceptuală sporeşte însăşi fluenţa perceptuală a cuvintelor relaţionate semantic cu ea. Rhodes merge până la a pretinde că mărimea acestui efect este comparabilă cu cea produsă de amorsele perceptuale. Aceste concluzii sunt întărite şi de datele metaanalizei efectuate de Brown şi Mitchell (1994), în virtutea cărora cei doi autori au afirmat că „efectele nivelului de procesare pot fi evidenţiate atât în probele implicite conceptuale, cât şi în cele perceptuale, iar amplitudinea lor este aproximativ aceeaşi pentru ambele tipuri de probe”. Rezultatele ultimelor două experimente realizate de noi sunt congruente cu cele conduse în angajamentul paradigmatic lansat de Marcel în 1983. Împreună, ele constituie un contraargument la unele particularizări şi implicaţii ale teoriei modu­ larităţii psihicului (Fodor, 1983). În modelul teoretic invocat, Fodor pretinde că identificarea perceptuală şi accesul lexical se realizează de către moduli cognitivi (mecanisme de procesare) semantic impenetrabili. Or, datele noastre au demonstrat tocmai con­trariul. Ele sugerează că implicarea prelucrărilor descendente în percepţie este posibilă chiar şi în condiţiile unor expuneri subliminale. Dacă vom compara amplitudinea efectelor amorsajului conceptual pentru cele două probe (identificare perceptivă şi decizie lexicală), prin intermediul pragurilor de semnificaţie, vom constata o avantajare a deciziei lexicale. De altfel, această diferenţă o anticipasem. Există suficiente studii care au dovedit o sensibilitate mai mare a deciziei lexicale în comparaţie cu probele implicite pur perceptuale faţă de amorsajul semantic. În schimb, compararea amplitudinii amorsajului perceptual vs conceptual în cadrul experimentului 2 indică o diferenţă semnificativă în favoarea amorselor perceptuale. Prioritatea amorsajului perceptual relevă una dintre caracteristicile esen­ ţiale ale probelor de memorie implicită, aceea de a fi puternic dependente de similitudinile perceptuale dintre amorsă şi ţintă. Aceste diferenţe îşi pot găsi însă şi alte explicaţii. Este bine cunoscut faptul că percepţia inconştientă a unui cuvânt polisemantic activează toate sensurile sale (Marcel, 1980). Ne punem însă întrebarea: sunt aceste semnificaţii diferite activate în aceeaşi măsură? Părerea noastră este că

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

151

amplitudinea acestor activări este dependentă în primul rând de resturile de activare ale fiecărui sens al polisemanticului. Prin urmare, revenind la rezultatele experimen­ tului de faţă, acceptăm posibilitatea ca, în unele situaţii, un anumit sens al amorsei să fie activat mai puternic decât cel relaţionat cu ţinta şi să diminueze astfel efectul facilitator aşteptat.

Discuţii generale şi concluzii asupra celor trei studii experimentale Caracteristicile stimulilor subliminali fac în aşa fel încât întotdeauna efectele perceperii acestora să nu poată fi evidenţiate decât prin metode indirecte. Probele de memorie implicită întrunesc adecvat cerinţele unor atari metode. Primul experiment a verificat eficienţa unui asemenea instrument (completarea rădăcinii cuvintelor) apelând la un studiu comparativ explicit/implicit privind impactul stimulării subliminale asupra acurateţei în reactualizare. Recurgând la modificarea paradigmei clasice de investigare a memoriei implicite, prin includerea unei etape intermediare de amorsaj subliminal, s‑a reuşit reliefarea unor aspecte importante ale relaţiei dintre percepţia subliminală şi memoria implicită. Schimbarea paradigmatică pe care am operat‑o s‑a fondat pe datele furnizate de majoritatea studiilor asupra percepţiei subliminale. Acestea au probat fără echivoc procesarea caracteristicilor fizice ale stimulilor expuşi subliminal. Consecinţa acestei procesări o constituie sporirea nivelului de activare a reprezentărilor perceptuale ale itemilor vizaţi, favorizându‑le astfel reactualizarea. Acest efect l‑am regăsit în îmbunătăţirea statistic semnificativă a performanţelor la proba implicită de memorie. Rezultatul este consistent cu teoria transferului de proceduri similare (Roediger, Blaxton, 1987). Asumpţia fundamentală a acestei teorii susţine că testele de memorie implicită reflectă gradul în care operaţiile cognitive reclamate de test le recapitulează pe cele angajate pe durata engramării. Testele explicite extrag înţelesul conceptelor, fiind susţinute prioritar de procesările elaborative. În contrast, testele implicite (îndeosebi cele perceptuale) sunt susţinute de similaritatea operaţiilor per­ ceptuale implicate în fazele de engramare şi test. Sunt justificate în acest fel diferenţele semnificative între performanţele la probele implicite şi, respectiv, explicite de memorie reliefate de primul experiment. Valoarea epistemică a rezultatelor noastre este sporită şi de specificul paradigmei propuse. În procedeul utilizat de noi, amorsajul perceptual subliminal a urmat după o fază de engramare conştientă (intenţională), care a reclamat procesări elaborative. Prin urmare, în acest experiment, disociaţia explicit/implicit în îmbunătăţirea performanţelor este expresia, în primul rând, a amorsării perceptuale subliminale cu efect discriminativ. Diferenţele constatate servesc în acelaşi timp ca date suportive pentru forma tare a postulatului lui Shevrin şi Dickman (1980), care afirmă: „procesele inconştiente urmează legi de organizare diferite de cele care ghidează procesele conştiente”. Experimentele 2 şi 3 au avut ca premisă rezultatele unor investigaţii din anii ’90 (Brown, Mitchell, 1994; Moscovitch, 1995; Greenwald et al., 1996 etc.), care au dovedit

152

INCONŞTIENTUL COGNITIV

că: a) stimulii subliminali sunt prelucraţi inclusiv la nivel semantic; b) există două categorii de teste implicite (perceptuale şi conceptuale), iar acestea beneficiază în chip diferit de pe urma controlului experimental al nivelului de procesare pe durata achiziţiei. Manipulând tipul amorselor (perceptuale/conceptuale), am demonstrat că amorsajul subliminal, urmând de data aceasta unei achiziţii incidentale, îmbunătăţeşte semnificativ performanţele atât pentru probele implicite perceptuale, cât şi pentru cele conceptuale. Există însă diferenţe calitative şi cantitative între cele două situaţii. Aceasta înseamnă că cele două probe implicite beneficiază în mod diferit de efectele amorsajului subliminal. Acest efect discriminativ pe care noi l‑am evidenţiat expe­ rimental ar putea servi drept criteriu alternativ/suplimentar de taxonomizare a testelor de memorie implicită. Prelucrările statistice au evidenţiat de asemenea un efect semnificativ al amorselor conceptuale asupra performanţelor la ambele probe implicite. Rezultatul poate constitui un serios contraargument la unele asumpţii din teoria modularităţii psihicului elaborată de Fodor (1983). Mai exact, am arătat că atât procesele implicate în identificarea perceptivă, cât şi cele reclamate de decizia lexicală sunt cognitiv penetrabile. Altfel spus, prelucrarea semantică a stimulilor subliminali (vezi subcapitolul 4.4) a permis activarea reprezentărilor mentale a tuturor cuvintelor relaţionate semantic cu amorsele, facilitând astfel prelucrarea lor în situaţia test. Pe de altă parte, am dovedit că amplitudinea şi calitatea efectelor amorsajului subliminal sunt sensibil dependente de structura perechii: amorsă – probă implicită. Aceasta se explică prin existenţa mai multor modalităţi concurente, prin care amorsele subliminale modifică nivelul de activare atât a ţintelor, cât şi a unor posibili distractori. În funcţie de particularităţile amorselor şi de procedura utilizată, aceste influenţe pot fi atât facilitative, cât şi inhibitive. În plus, rezultatele noastre sugerează faptul că probe implicite diferite prin specificul lor acced diverse aspecte ale cunoştinţelor stocate în memoria implicită. Prin urmare, beneficiul adus memoriei implicite de către stimularea subliminală este expresia nu doar a tipului de amorsă (perceptuală sau conceptuală), ci şi (mai ales) a probei prin care o evaluăm. În consecinţă, maximizarea acestui beneficiu depinde de măsura în care testului implicit utilizat îi asociem amorsa şi procedura experimentală cea mai adecvată.

5.2. Percepţia parafoveală şi rapiditatea citirii Aşa cum am putut observa când am parcurs capitolul 2 (vezi secţiunea 2.1.1.2), în cadrul studiilor focalizate pe mecanismele citirii, de un interes cu totul deosebit s‑au bucurat modalităţile prin care contextul propoziţional influenţează duratele de fixaţie oculară. Este evident faptul că una dintre modalităţile prin care semnificaţia cuvintelor percepute influenţează durata de fixaţie o reprezintă contextul creat de segmentul

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

153

propoziţional anterior zonei actuale de fixaţie. Astfel, un cuvânt aflat în zona para­ foveală în momentul unei fixaţii este foarte probabil să reclame un timp mai redus de scanare dacă poate fi prezis de contextul propoziţional anterior. În plus, există suficiente date empirice care demonstrează faptul că un cuvânt cu înaltă predictibilitate contextuală îşi diminuează sensibil timpul de fixaţie (Ehrlich, Rayner, 1981; Schustach et al., 1987; Zola, 1984). Pe scurt, aceste studii probează faptul că timpul de prelucrare a unui cuvânt contextual predictibil este semnificativ redus. Cu toate acestea, nu este tocmai limpede care stadiu al procesării este influenţat de context; ar putea fi vorba despre o etapă timpurie, cea a accesului lexical (activarea cuvântului în lexiconul mental), dar, la fel de bine, despre un stadiu ulterior, precum cel răspunzător de potrivirea cuvântului în contextul propoziţional. Cercetările asupra acestei probleme ne conduc la tezele modularităţii psihicului (Fodor, 1983) care s‑au bucurat de o atenţie deosebită în ultimii 30 de ani, adesea fiind vehement contestate. Fodor pretinde că diferiţii moduli cognitivi1 (de exemplu, cei răspunzători de accesul lexical, de proce­ sarea sintactică sau de cea tematică) operează absolut izolat (insular), neco­municând unul cu celălalt. El pretinde că accesul lexical este prin excelenţă un proces modular, în sensul că acest mecanism nu poate fi afectat de procesele postlexicale (semantice). Există o serie de argumente care susţin tezele fodoriene. Spre exemplu, este suficient de evident faptul că recunoaşterea cuvintelor izolate (în afara contextului propoziţional) se reduce în general foarte rapid şi automat în cazul unui adult cu o bogată experienţă în lectură. Prin urmare, este foarte posibil ca şi beneficiul suplimentar obţinut din contextul propoziţional pentru aceste cuvinte să fie limitat. De asemenea, utilizarea resurselor cognitive de procesare în scopul prezicerii cuvintelor succedente dintr‑o propoziţie în curs de citire ar putea perturba celelalte procese implicate în această activitate. Pe de altă parte, pot fi invocate studii care par să infirme asumpţia modularităţii accesului lexical. De exemplu, Balota şi colaboratorii săi (1985) oferă date experimen­ tale ce contrazic teza fodoriană. Rezultatele lor au dovedit că accesul lexical este modulat de predictibilitatea conferită de contextul propoziţional, un indicator fidel al implicării proceselor descendente în acest proces. Prin urmare, dacă accesul lexical este afectat de predictibilitatea extrasă din context, acest lucru constituie un contra­ argument demn de luat în seamă pentru a contesta asumpţia modularităţii. Cu atât mai mult cu cât predictibilitatea unui cuvânt este susţinută de mecanisme cognitive superioare, mai exact, de cele care contribuie la desprinderea semnificaţiei textului. Probabil cea mai pertinentă testare a ipotezelor fodoriene ar reprezenta‑o un studiu experimental care să permită un control al gradului de predictibilitate al cuvintelor‑ţintă. Dacă în aceste condiţii predictibilitatea îşi va reconfirma efectele asupra procesării vizuale a cuvintelor parafoveale, atunci ipoteza modularităţii şi‑ar spori vulnerabilitatea. Pe de altă parte, dacă suntem în măsură să controlăm efectele contextuale, atunci 1. Modulul cognitiv este un mecanism preatenţional de procesare a informaţiei.

154

INCONŞTIENTUL COGNITIV

vom putea evidenţia cu mai multă acurateţe efectele percepţiei parafoveale. Mai precis, vom putea determina exact reducerile timpului de procesare datorate prelucrării preatenţionale a itemilor din afara câmpului de fixaţie. Aceste reduceri ale timpilor de prelucrare s‑ar datora unui amorsaj preatenţional al cuvintelor‑ţintă, amorsaj ce nu va putea fi stocat decât în registrul memoriei implicite. La urma urmei, percepţia parafoveală, aşa cum rezultă din taxonomia noastră (vezi tabelul 2.1), reprezintă una dintre formele percepţiei implicite. În plus, Kihlstrom (1992, 2010) considera că o distincţie netă între percepţia şi memoria implicită este dificil de realizat. Mai mult chiar, dacă vom considera că memoria înmagazinează remanenţe ale activităţii perceptuale, atunci trebuie să acceptăm că şi percepţiile implicite sunt stocate nonatenţional în memorie, iar exprimarea lor nu poate fi altfel decât implicită.

5.2.1. Studiul 1: efectele percepţiei parafoveale şi ale contextului semantic propoziţional asupra fluenţei în citire Obiectivul primului experiment l‑a constituit evaluarea rolului percepţiei parafoveale via memorie implicită asupra parametrilor activităţii de citire. Mai exact, am intenţionat să dovedim că informaţia colectată din zona parafoveală este stocată în memoria implicită. Rezultatele studiilor similare au arătat că este un lucru destul de dificil să demonstrezi nivelul de adâncime în procesarea cuvintelor percepute parafoveal, altfel spus, să precizezi ce tip de informaţie este extras din aceşti itemi şi unde este stocată aceasta. Din acest motiv, am optat pentru utilizarea a două teste implicite de memorie, unul preconceptual (decizia lexicală) şi unul pur perceptual (completarea rădăcinii cuvintelor). Srinivas şi Roediger (1990; vezi şi Roediger, 2003) propun un criteriu de diferenţiere între aceste două categorii de teste. Ei susţin că performanţele la testele implicite perceptuale sunt susţinute puternic de corespondenţa între caracteristicile fizice ale stimulilor supuşi engramării şi ancorele utilizate în momentul reactualizării; prin contrast, testele conceptuale reclamă o prelucrare semantică în momentul enco­ dării. Pentru a elimina efectul contextului semantic propoziţional, am proiectat cinci condiţii expe­rimentale care ne‑au permis să controlăm predictibilitatea cuvintelor‑ţintă (vezi, mai jos, „Planul experimental”). Prin studiul de faţă ne‑am propus să testăm următoarele ipoteze experimentale: 1. Informaţia din regiunea parafoveală este stocată în registrul memoriei implicite, de unde poate influenţa prelucrările perceptuale ulterioare. 2. Contextul propoziţional are un efect redus asupra rapidităţii prelucrării cuvintelor percepute parafoveal şi, implicit, asupra performanţelor la testarea implicită a efectelor acestei percepţii.

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

155

Metodă Subiecţi. La experiment au participat un număr de 80 de elevi din clasa a XII‑a de la Liceul „G. Coşbuc” din Cluj‑Napoca şi 20 de studenţi din anul I, secţia Psihologie, din cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai”. Toţi participanţii erau vorbitori nativi de limbă română şi nu prezentau tulburări de vedere. Planul experimental. Au fost manipulate două variabile experimentale. Prima, pre­ dictibilitatea ţintelor, a prezentat cinci modalităţi: predictibilitate înaltă (de exemplu, „Câinii care latră nu muşcă”); impredictibilitate (de exemplu, „Cineva care priveşte nu muşcă”); predictibilitate medie (de exemplu, „Tocmai citeam o carte”); predictibi­ litate negativă (de exemplu, „Câinii care latră următoarea pagină”); predictibilitate nulă (cuvintele anterioare ţintei au fost substituite prin şiruri de X). Cea de‑a doua variabilă manipulată a reprezentat‑o poziţia cuvântului‑ţintă în propoziţie, adică în ce locaţie din afara câmpului perceptual al cuvintelor s‑a aflat ţinta. Variabila dependentă a fost reprezentată de timpul de reacţie în cazul sarcinii de decizie lexicală şi de numărul completărilor corecte pentru sarcina de completare a rădăcinii cuvintelor. Aparatură. S‑a utilizat un calculator personal IBM, conectat la un monitor SVGA. Am apelat de asemenea la un program informatic special conceput pentru acest studiu. Acesta, prin facilităţile sale, ne‑a permis expunerea contextului propoziţional, a cuvintelor‑ţintă, dar şi colectarea automată a răspunsurilor date de subiecţi. Parametrii monitorului utilizat au redus la minimum efectele de persistenţă a stimulilor după încheierea timpului de expunere. Pentru faza studiu am utilizat 20 de propoziţii elaborate ad‑hoc, câte cinci pentru fiecare condiţie experimentală, iar în cadrul fiecărei propoziţii am inserat câte două cuvinte‑ţintă. Primul era inserat în prima locaţie din dreapta limitei câmpului perceptului lexical, iar cel de‑al doilea ocupa poziţia imediat următoare. Cuvintele‑ţintă variau ca lungime între 5 şi 9 litere şi reprezentau substantive, adjective sau adverbe cu frecvenţă medie de utilizare în limba română. În plus, am mai utilizat 20 de noncuvinte necesare în sarcina de decizie lexicală pentru a fi randomizate printre cuvintele reale. În proba de completare a rădăcinilor de cuvinte, rădăcinile reprezentau triplete literale, obţinute prin extragerea primelor trei litere din cadrul fiecărei ţinte. Procedură. Subiecţii au fost testaţi individual într‑o cameră semiobscură, pregătită special pentru experiment. Fiecare sesiune experimentală a debutat prin prezentarea literei X în centrul monitorului pentru o durată de 1.000 ms. Subiecţii au fost instruiţi să‑şi menţină privirea imobilizată pe locaţia marcată prin acel X până în momentul când vor oferi un răspuns solicitat de sarcina test. Imediat după semnalul dat prin X, pe monitor erau expuse pentru o durată de 250 ms propoziţiile ce conţineau pe ultimele poziţii cuvintele‑ţintă. Durata de expunere aleasă a corespuns în fapt unei durate medii a timpilor de fixaţie oculară, ceea ce înseamnă că pe această cale am prevenit apariţia sacadelor succedente fixaţiilor. Expunerea propoziţiilor a fost urmată de o scurtă pauză (5 secunde), pe durata căreia subiecţii aveau sarcina de a verbaliza (cu voce

156

INCONŞTIENTUL COGNITIV

tare) toate cuvintele din propoziţie pe care au fost capabili să le perceapă conştient în timpul expunerii de 250 ms. De asemenea, li s‑a precizat faptul că reactualizarea cuvintelor trebuie făcută în ordinea în care au fost expuse. Aceste cuvinte constituiau, în fapt, câmpul perceptual lexical. După o nouă pauză, subiecţii au primit sarcina de a realiza o decizie lexicală sau de a completa rădăcinile cuvintelor. Întregul procedeu a fost derulat servindu‑ne de facilităţile oferite de programele informatice. Pentru sarcina de decizie lexicală, tasta corespunzătoare literei L a fost etichetată şi relaţionată cu răspunsul „Da”, iar tasta corespunzând literei A a fost etichetată cu răspunsul „Nu”. Subiecţii au primit indicaţia de a apăsa pe tasta L atunci când consideră că şirul literal constituie un cuvânt cu sens (real) şi de a apăsa tasta A atunci când cred că acesta corespunde unui cuvânt fără sens. Itemii‑test (cuvinte şi noncuvinte) erau oferiţi aleatoriu. Prezentarea fiecărui item era precedată de expunerea unui cadran luminos pulsatoriu (5 pulsaţii). Acesta avea menirea de a atrage subiectului atenţia asupra locaţiei de pe monitor unde va apărea şirul literal ce va face obiectul deciziei. Ţintele rămâneau pe monitor un timp nedefinit, până în momentul când subiectul se decidea asupra răspunsului şi apăsa tasta consistentă cu acesta. Desigur, li s‑a atras atenţia asupra faptului că decizia trebuie luată în cel mai scurt timp posibil, deoarece vor fi cronometraţi. Tipul tastei apăsate şi timpul de reacţie corespunzător fiecărei decizii erau automat înregistrate de computer şi salvate în fişiere create ad‑hoc pentru fiecare subiect separat. Pentru sarcina de completare a fragmentelor de cuvinte erau prezentate succesiv doar primele trei litere ale fiecărui cuvânt‑ţintă (rădăcina cuvântului). Aceste triplete lexicale rămâneau pe monitor până în momentul când subiecţii le completau cu literele ce corespundeau primului cuvânt cu sens ce le‑a venit în minte la apariţia lor. Grupurile de control au urmat acelaşi algoritm procedural, diferenţiindu‑se de cele experimentale doar prin absenţa amorsajului parafoveal. În cazul lor, amorsele para­ foveale au fost înlocuite prin şiruri de X cu aceeaşi lungime ca şi cuvintele reale expuse subiecţilor din grupurile experimentale.

Rezultate şi discuţii Pentru sarcina de decizie lexicală, mediile timpilor de reacţie şi abaterile standard pentru toate condiţiile experimentale sunt inserate în tabelele 5.4. şi 5.5. Semnificaţia statistică a rezultatelor a fost evaluată prin intermediul analizei de varianţă bifactorială (ANOVA bifactorial). Aceste prelucrări au relevat diferenţe semnificative din punct de vedere statistic între grupurile experimentale şi cele de control datorate efectelor percepţiei parafoveale: tabelul 5.4: F1 = 10,55, p < 0,001; tabelul 5.5: F2 = 13,82, p < 0,0001. Nu am obţinut însă o diferenţă semnificativă între mediile timpilor de reacţie corespunzând cuvintelor din poziţiile n + 1 şi n + 2 ale zonei extrafoveale.

157

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

Tabelul 5.4. Performanţele la proba de decizie lexicală pentru cuvintele cu predictibilitate înaltă şi cele impredictibile

Cuvântul perceput P.C. m σ D.C. m σ



Contextul I.P. 549 130 529 124

P.Î. 539 95 566 66,44



Ctrl. 668 117 608,5 100

Tabelul 5.5. Performanţele la proba de decizie lexicală pentru cuvintele cu predictibilitate medie şi negativă

Cuvântul perceput P.C. m σ D.C. m σ



P.M. 513,6 85,4 509 89,3



Contextul P.N. 517 102,5 529 90,98



Ctrl. 617 74 597 84,23

Legendă: P.Î. – predictibilitate înaltă P.C. – primul cuvânt I.P. – impredictibilitate D.C. – al doilea cuvânt P.M. – predictibilitate medie P.N. – predictibilitate negativă Ctrl. – control

În primul rând, aceste rezultate dovedesc faptul că percepţia parafoveală operează la o distanţă apreciabilă în dreapta câmpului perceptual lexical, iar efectul este semnificativ din punct de vedere statistic. În schimb, se pare că predictibilitatea contextuală are un efect relativ mai redus asupra performanţelor la proba de decizie lexicală. Oricum, trebuie să acceptăm că receptarea şi prelucrarea informaţiei este dependentă de doi factori: natura stimulului şi expectaţiile procesorului uman. Performanţele subiecţilor la proba de completare a rădăcinii cuvintelor au demonstrat un impact relativ redus, nesemnificativ statistic atât în ceea ce priveşte efectele per­ cepţiei parafoveale, cât şi pe cele ale predictibilităţii conferite de contextul propoziţional. Aceste rezultate care diferenţiază decizia lexicală de sarcina completării fragmentelor de cuvinte constituie o dovadă a faptului că cele două teste implicite sunt susţinute de procese cognitive, cel puţin parţial diferite. Este de altfel bine cunoscut faptul că proba de completare a fragmentelor de cuvinte (test implicit perceptual) este puternic susţinută de gradul de potrivire (similitudine) a caracteristicilor fizice ale itemilor prezenţi în cele două etape: engramare şi testare (vezi secţiunea 2.2.5). Această

158

INCONŞTIENTUL COGNITIV

cerinţă a fost satisfăcută pertinent în paradigma noastră investigativă. Cu toate acestea, nu trebuie să neglijăm faptul că există date empirice care dovedesc faptul că efectele percepţiei parafoveale sunt mediate de mecanisme ce depăşesc nivelul pur fizic al stimulării. În fapt, o serie de studii experimentale (McConkie, Zola, 1979; Coltheart, 1981) au demonstrat că integrarea informaţiei de la o fixaţie la următoarea nu are loc la nivelul trăsăturilor fizice al literelor, ci la un nivel mai abstract al acestora. Ca urmare, este foarte posibil să fie accesate cuvintele prin intermediul acestui nivel, iar decizia lexicală să profite mult mai mult de informaţia transferată prin intermediul acestui nivel. De altfel, aşa cum au evidenţiat cele mai numeroase studii, nu există nici un indiciu care să ne releve implicarea în encodarea informaţiei parafoveale a altor tipuri de reprezentări decât cele ce corespund acestui nivel abstract al literelor. Desigur, este posibil ca, apelând la teste mult mai sensibile, concluzia aceasta să sufere schimbări. În plus, am identificat un efect facilitator produs de percepţia în zona parafoveală a primelor trei litere ale cuvintelor‑ţintă. Prin urmare, este posibil ca aceste litere să activeze în lexiconul mental toate cuvintele care posedă această rădăcină, incluzându‑l, desigur, pe cel corect. Această activare parţială a cuvântului‑ţintă va conduce la creşterea vitezei de recunoaştere a ţintei atunci când ea se va afla în câmpul perceptual de citire. Revenim acum asupra efectului contextual controlat prin tipurile de predictibilitate. Rezultatele pe care le‑am obţinut ne permit să afirmăm că, deşi nesemnificativ din punct de vedere statistic, există totuşi un efect al predictibilităţii. Pe acesta l‑am evidenţiat în condiţiile de înaltă predictibilitate, dar şi în cele de predictibilitate medie. Mai mult chiar, îndrăznim să afirmăm că aceste efecte ar putea fi sporite dacă am păstra nemodificate paradigmele studiilor ce au reuşit să probeze robusteţea acestora (de exemplu, McClelland, O’Regan, 1981; Papp et al., 1982; Stanovich, West, 1983). Este posibil ca în procedeul nostru pauza ce a precedat expunerea ţintei în vederea deciziei să fi fost prea mare şi, în consecinţă, să determine o diminuare a amorsajului dat de contextul propoziţional. Teza este suficient de plauzibilă, deoarece studii relativ recente sugerează că efectele de amorsaj, atunci când sunt evaluate prin proba de decizie lexicală, au o persistenţă foarte redusă, de ordinul milisecundelor sau maxim al secundelor (Greenwald, Farnham, 2000). Reţinem de asemenea că, în 1985, Balota şi colegii săi au realizat un experiment prin care intenţionau să răspundă la următoarea întrebare: ce legătură există între predictibilitatea contextuală a unui cuvânt şi prelucrările caracteristicilor fizice ale acestuia? Rezultatele lor au confirmat o teză mai veche enunţată de Stenberg (1969) conform căreia contextul propoziţional modulează extracţia informaţiei vizuale, reuşind astfel să influenţeze etapa primară a prelucrării perceptuale şi, implicit, accesul lexical. Rezultatele noastre sunt consistente cu asumpţia lui Stenberg şi, implicit, cu datele oferite de Balota. Ele dovedesc faptul că, în timpul lecturii (pe durata unei fixaţii), cititorii extrag informaţii dintr‑o regiune mult mai extinsă atunci când cuvintele sunt contextual predictibile, comparativ cu situaţiile în care acest lucru nu este posibil.

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

159

Cu alte cuvinte, contextul propoziţional poate influenţa cantitatea de informaţie extrasă în timpul fixaţiilor şi, implicit, poate afecta accesul lexical. Deci câmpul perceptual nu este constant, ci prezintă fluctuaţii datorate unor diverşi factori. În cazul de faţă, el a fost modificat în sensul expandării datorită predictibilităţii cuvintelor în prealabil percepute parafoveal. Pe de altă parte, o altă categorie de studii experimentale au dovedit că mărimea câmpului perceptual este dependentă şi de dificultatea textului supus citirii (Rayner, 1986), de legibilitatea itemilor lexicali (dacă aparţin sau nu lexicului lectorului) (Inhoff et al., 1989) şi de complexitatea sintactică a elementelor lexicale din zona foveală (Henderson, Ferreira, 1987). Desigur, în procedeul de faţă (care este foarte similar cu citirea curentă), efectul principal a fost determinat de percepţia parafoveală prealabilă a ţintelor. Există însă o serie de studii care au dovedit că, atunci când subiecţii au suficient timp pentru a instanţia expectanţe relativ la stimuli parafoveali, efectele contextuale sunt mult mai puternice. Reunind toate aceste rezultate, ne punem, firesc, următoarea întrebare: constituie ele un argument suficient de solid pentru a infirma tezele modularităţii? Este destul de dificil să răspundem la această întrebare, cu toate că rezultatele noastre, care sunt congruente cu cele ale lui Balota (1983) şi ale lui Fischler şi Bloom (1985), par să fie mărturii robuste împotriva a cel puţin una dintre tezele modularităţii, şi anume cea conform căreia accesul lexical este modular. Datele de faţă au relevat faptul că viteza accesului lexical este modulată de predictibilitatea propoziţională. Seidenberg şi colaboratorii (1984), dar şi Stanovich şi West (1983) au demonstrat că efectele con­textului, atunci când sunt evidenţiate, s‑ar putea datora amorsajului lexical, care, afirmă ei, este un mecanism ce operează mai degrabă în interiorul modulului lexical, decât să fie impus din afară. De altfel, orice apărător al modularităţii ar susţine că sporirea vitezei de activare a cuvintelor percepute parafoveal în prealabil se datorează unei dispersii automate a activării de la nodul lexical al cuvântului detector (de exemplu, câine) la toate nodurile lexicale relaţionate cu acesta (de exemplu, latră, muşcă etc.) şi nicidecum predictibilităţii contextuale a ţintei. În realitate, acest argument ar putea explica suficient de pertinent efectul predictibilităţii, deoarece este dificil să creezi un context propoziţional cu înaltă predictibilitate pentru un anumit cuvânt‑ţintă fără a utiliza în context cuvinte relaţionate cu ţinta. Oricum, preferăm să subscriem la o poziţie mult mai rezonabilă pe care o susţin Rayner şi Sereno (1994). În conformitate cu aceştia, contextul are mai mult sau mai puţin un efect asupra recunoaşterii cuvintelor în cadrul unor activităţi mult exersate, în care includem şi citirea unui text obişnuit. Acest efect devine însă mult mai evident atunci când recunoaşterea cuvintelor este de dificultate ridicată.

160

INCONŞTIENTUL COGNITIV

5.2.2. Studiul 2: circularitatea percepţiei parafoveale Din nefericire, cele mai multe evaluări ale câmpului de citire sunt realizate doar liniar, folosind o singură linie a textului, cea orizontală. Dar fovea este circulară şi, în consecinţă, e foarte posibil ca în activitatea normală de citire informaţia de pe liniile adiacente celei orizontale să fie de asemenea extrasă şi utilizată. Obiectivul celui de‑al doilea experiment vine tocmai în întâmpinarea acestei ipoteze, propunându‑şi să demonstreze că percepţia parafoveală se produce atât orizontal, cât şi vertical şi că informaţia culeasă din aceste zone este de asemenea stocată în registrul memoriei implicite.

Metodă Subiecţi. La experiment au participat un număr de 20 de studenţi din anul I de la Facultatea de Psihologie din Cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai”, Cluj‑Napoca, şi 40 de elevi de la Liceul „Gh. Bariţiu” din aceeaşi localitate. Toţi subiecţii erau vorbitori nativi de limba română şi nici unul dintre ei nu prezenta tulburări de vedere. Planul experimental. Au fost manipulate două variabile experimentale. Prima a reprezentat‑o locaţia cuvântului‑ţintă, adică poziţia lui relativă faţă de punctul de fixaţie oculară: deasupra, dedesubt şi la dreapta acestui punct. Cea de‑a doua variabilă a constituit‑o distanţa, în milimetri, dintre liniile textului supus lecturii. Variabila dependentă prin care am urmărit efectele a reprezentat‑o timpul de reacţie în sarcina de decizie lexicală. Aparatură. Pentru derularea experimentului am utilizat aceeaşi aparatură ca şi în primul experiment. Materiale. Pentru etapa de studiu am utilizat un număr de 15 propoziţii, câte trei pentru fiecare expunere a celor trei cuvinte‑ţintă (cel din dreapta, de deasupra şi de dedesubt). Prin urmare, propoziţiile erau aşezate una sub alta. Cuvintele au variat în lungime pe intervalul 5‑6 litere şi reprezentau substantive cu o frecvenţă medie de utilizare în limba română. Am apelat de asemenea la un număr de 15 noncuvinte pentru sarcina de decizie lexicală. Procedură. Subiecţii au fost investigaţi individual, iar procedeul de lucru a reprodus cvasiidentic paşii urmaţi în experimentul 1. Au existat doar două diferenţe demne de menţionat. Prima a constat în numărul de cuvinte‑ţintă (implicit de propoziţii) la o singură expunere, iar cea de‑a doua în poziţia punctului de fixaţie oculară. În acest experiment, aşa cum am mai spus, propoziţiile utilizate au fost în număr de trei pentru fiecare expunere, iar punctul de fixaţie a fost stabilit la începutul celei de‑a doua propoziţii. Subiecţii din lotul de control au urmat aceeaşi procedură, singura diferenţă constând în înlocuirea cuvintelor‑ţintă pe durata fazei de studiu cu şiruri literale fără sens. După stadiul de percepţie a urmat imediat faza testării prin sarcina de decizie

161

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

lexicală. Răspunsurile date de subiecţi au fost colectate de computer automat în fişiere destinate special salvării lor.

Rezultate şi discuţii Mai întâi, am calculat medianele timpului de reacţie pentru fiecare subiect separat. Apoi, utilizând aceste mediane ca scoruri individuale, am determinat media şi abaterea standard pentru fiecare grup. Datele sunt expuse în tabelul 5.6. Tabelul 5.6. Performanţele subiecţilor la proba de decizie lexicală pentru cuvintele de deasupra, dedesubtul şi din dreapta punctului de fixaţie oculară

D.B.S. D1 m σ D2 m σ Ctrl. m σ



Deasupra (s) 516 100,14 541 101 617 51,7

Locaţia cuvântului Dedesubt (j) 518 79,6 532 74,8 612,5 72,22



Dreapta (d) 561 97,77 577 106 648 85,9

Semnificaţia statistică a acestor rezultate a fost evaluată prin procedeul analizei de varianţă. ANOVA bifactorial a evidenţiat un efect semnificativ al poziţiei cuvântului, F = 3,95, p < 0,02, şi unul puternic semnificativ pentru distanţa dintre propoziţii F = 17,6, p < 0,001. Procedeele post hoc (testul Scheffe) au relevat o diferenţă semni­ ficativă între timpii de reacţie corespunzând cuvintelor din dreapta faţă de cele de deasupra şi dedesubtul punctului de fixaţie oculară. Această diferenţă a fost în defavoarea celui din dreapta. Diferenţa sesizată este justificabilă. Cuvintele situate deasupra şi dedesubt au fost plasate de fapt în vecinătatea imediată a punctului de fixaţie; în schimb, cele din dreapta erau separate de acesta prin 6‑7 caractere. Ca atare, amorsajul parafoveal pentru cuvintele din dreapta, deşi semnificativ statistic (relativ la performanţa lotului de control), a fost mai puţin amplu, comparativ cu cel produs de cuvintele de deasupra sau de dedesubt. În schimb, pentru acestea din urmă, intensitatea amorsajului s‑a diminuat odată cu sporirea distanţei dintre propoziţiile ce conţineau itemii‑ţintă, respectiv punctul de fixaţie. Pentru a spori acurateţea deter­ minărilor pentru efectul distanţei dintre propoziţii, fiecare coloană a planului experi­ mental a fost ulterior supusă unei noi proceduri ANOVA, de această dată unifactorial, care a relevat un efect semnificativ în fiecare caz: Fs = 6,83, p < 0,002; Fj = 8,83, p < 0,0005; Fd = 3,81, p < 0,022. Desigur, e uşor explicabil de ce efectul e mai puţin intens în cazul cuvintelor plasate la dreapta punctului de fixaţie. Ele sunt mai puţin afectate de distanţa dintre propoziţii care însă le influenţează puternic pe cele de dedesubt, respectiv de deasupra.

162

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Rezultatele noastre au dovedit că percepţia parafoveală se produce atât orizontal, cât şi vertical, doar că există o uşoară asimetrie a câmpului total de percepţie. Astfel, câmpul orizontal de percepţie etalează o asimetrie în favoarea informaţiilor situate la dreapta punctului de fixaţie oculară. Mai exact, acest câmp cuprinde 3‑4 litere la stânga punctului de fixaţie şi 13‑15 litere la dreapta acestuia. Este foarte probabil ca această asimetrie să se datoreze faptului că cea mai importantă cantitate de informaţie este situată la dreapta fixaţiei. Suntem convinşi că această asimetrie nu este înnăscută, ci mai degrabă dobândită în ontogeneză, deoarece există studii care arată limpede că aceeaşi asimetrie, dar cu favorizarea segmentului din stânga fixaţiei, o întâlnim la cititorii fluenţi de limbă ebraică, ce lecturează textul în sens opus (vezi Pollatsek et al., 1981). Datele noastre au demonstrat de asemenea că efectele percepţiei parafoveale pe dimensiunea verticală depind sensibil de îndepărtarea de punctul de fixaţie, în cazul de faţă, de distanţarea propoziţiilor care purtau cuvintele‑ţintă. Cu alte cuvinte, efectul vertical al percepţiei parafoveale creşte când propoziţiile sunt apropiate. În acelaşi timp însă, efectul orizontal al percepţiei parafoveale, aşa cum arată rezultatele noastre, se diminuează. Aceasta înseamnă că, dacă propoziţiile sunt prea apropiate în plan vertical, atunci câmpul total orizontal de citire se reduce. Este foarte posibil ca în aceste condiţii să se producă un gen de saturaţie foveală şi parafoveală care, implicit, limitează cantitatea de informaţie orizontală ce poate fi procesată pe durata unei fixaţii. De aceea, considerăm că este absolut necesar să identificăm distanţa optimă dintre rândurile unei text tipărit sau scris de mână care să permită extragerea maximu­ lui posibil de informaţie la o singură fixaţie oculară. Pe de altă parte, nu am obţinut o diferenţă semnificativă între efectele percepţiei parafoveale pentru cuvintele situate dedesubt şi deasupra punctului de fixaţie. În conse­ cinţă, putem afirma că, pe direcţia verticală, câmpul perceptual parafoveal este simetric, cel puţin pentru cititorii obişnuiţi din punctul de vedere al vitezei de lectură. Nu putem însă generaliza rezultatele noastre şi pentru subiecţii cu abilităţi de citire rapidă. Revenind integrativ asupra rezultatelor celor două experimente, vom desprinde câteva concluzii. Mai întâi, remarcăm faptul că, pentru subiecţii ce lecturează de la stânga la dreapta, efectele percepţiei parafoveale se regăsesc la o distanţă considerabilă în dreapta punctului de fixaţie oculară. Rezultatul probează existenţa unei asimetrii în plan orizontal a câmpului de percepţie extrafoveal, dezvoltată foarte probabil în ontogeneză. Un impact statistic semnificativ al acestor efecte a fost evidenţiat doar prin performanţele la proba de decizie lexicală. Se pare că performanţele la probele de completare a frag­ mentelor grafemice sunt mai puţin sensibile la prelucrarea informaţiei parafoveale. Acest lucru ne sugerează faptul că, în condiţiile unei percepţii lexicale parafoveale, este foarte posibil ca transferul informaţiei între faza de achiziţie şi cea de utilizare să fie mediat de un cod abstract al literelor. În al doilea rând, am regăsit un impact redus (nesemnificativ statistic) al predictibilităţii contextuale asupra vitezei de decizie lexicală pentru cuvintele percepute în prealabil parafoveal. În al treilea rând, semnalăm faptul că, spre deosebire de dimensiunea orizontală, în plan vertical nu am reuşit evidenţierea vreunei asimetrii

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

163

pentru câmpul extrafoveal de receptare. Desigur, acest rezultat este valabil doar pentru subiecţii cu viteză medie de lectură, ceea ce ne obligă la extinderea investigaţiei şi asupra persoanelor cu abilităţi de citire rapidă. În schimb, am demonstrat intervenţia unui gen de saturaţie foveală şi parafoveală ce se regăseşte în reducerea asimetriei orizontale a câmpului de citire. Fenomenul este relativ uşor de relevat, dacă se recurge la manipularea distanţei ce separă rândurile unui text supus lecturii. În ceea ce priveşte continuarea investigaţiilor asupra efectelor percepţiei parafoveale, atenţia noastră se va concentra prioritar asupra următoarelor aspecte: a) testarea ipotezei conform căreia există o asimetrie verticală a câmpului perceptual vizual pentru subiecţii cu abilităţi de citire rapidă; b) analiza asimetriei orizontale la subiecţii bilingvi ce lecturează fluent în ambele sensuri de citire; c) identificarea unor strategii ce permit maximizarea utilizării informaţiilor din zona parafoveală şi încorporarea lor în programe de optimizare a actului citirii.

5.3. Emoţii implicite. Mărturii experimentale asupra relaţiei cogniţiilor inconştiente cu experienţele emoţionale Puternicele conexiuni dintre procesele cognitiv‑perceptuale şi cele afective sunt, aşa cum am dovedit în cele de mai sus, realităţi incontestabile. Influenţele componentei afective asupra proceselor cognitive sunt în mod neechivoc evidenţiate în fenomenul apărării perceptuale pe care în prezenta lucrare l‑am abordat ca pe un caz particular al percepţiilor inconştiente. Ele oferă un suport solid cercetărilor noastre, constituind în acelaşi timp puntea de legătură între cercetările de laborator şi cele cu tentă aplicativă, facilitându‑ne astfel extinderea investigaţiilor în domeniul clinic. Mărturie în acest sens stau câteva dintre investigaţiile experimentale proprii pe care le detaliem mai jos.

5.3.1. Studiile 1 şi 2: testarea ipotezei răspunsului distorsionat Menţionăm mai întâi, într‑o formă lapidară, două studii preliminare (Opre, Pop, Dan, 1997) ale căror obiective au fost: a) reconfirmarea fenomenului apărării per­ ceptuale; b) testarea ipotezei răspunsului distorsionat. Originalitatea investigaţiei a constat în modificarea paradigmei experimentale prin introducerea testului de decizie lexicală, ca probă paralelă identificării tahistoscopice. Apelând la decizia lexicală în

164

INCONŞTIENTUL COGNITIV

faza test, subiecţii au fost „scutiţi” de confirmarea verbală a conţinutului perceptiv pe care o reclamă în chip firesc sarcina de identificare perceptuală. Am încercat pe această cale să ieşim de sub incidenţa obiecţiilor avansate în ipoteza răspunsului distorsionat (vezi 2.1.1.3), care devin nefondate în cazul utilizării deciziei lexicale ca probă evaluativă. În plus, această probă este imună la obiecţiile la care este supusă proba identificării tahistoscopice atunci când o folosim ca metodă de confirmare a apărării perceptuale. Mai exact, datorită amorsărilor produse prin prezentarea repetată a ţintei, aşa cum o reclamă paradigma identificării perceptuale, este dificil să deter­minăm cu exactitate timpul de expunere necesar fiecărei identificări. Iată doar două dintre motivele care ne‑au determinat să considerăm performanţele la proba deciziei lexicale ca pe un indicator mult mai valid de analiză a conduitei perceptive. În cele ce urmează, oferim o descriere contrasă a metodologiei şi a rezultatelor obţinute în aceste prime investigaţii personale asupra apărării perceptuale. Vom detalia, în schimb, un al treilea experiment, ale cărui rezultate vor fi interpretate prin coroborare cu ale primelor două. La primele două experimente au participat un număr de 16, respectiv 60 de subiecţi (un studiu pilot). Variabilele manipulate au fost valenţa emoţională a stimulilor (emoţional negativi/neutri) şi tipul testului evaluativ (identificare tahistoscopică/decizie lexicală), rezultând un plan factorial 2 × 2. Într‑o primă etapă, respectând procedura originală utilizată de Bruner şi Postman (1947), au fost reperate pragurile de identificare per­ ceptuală ale fiecărui subiect, atât pentru cuvintele neutre din punct de vedere afectiv, cât şi pentru cele emoţional negative (pentru detalii procedurale, vezi secţiunea 5.1.2). În faza a doua a experimentelor, dintre itemii folosiţi au fost selectaţi doar cei ale căror praguri de identificare tahistoscopică au fost cu cel puţin 10 ms superioare timpilor necesari recunoaşterii itemilor neutri. Ridicarea pragurilor senzoriale am considerat‑o un indi­cator valid al relevanţei emoţionale, personalizate, a itemilor evaluaţi. Folosind ca element de control rezultatele obţinute în recunoaşterea cuvintelor neutre, am recurs la compararea mediilor celor două seturi de date. Facem în continuare referiri doar la rezultatele celui de‑al doilea studiu, cel care a satisfăcut şi criteriile statistice de participare. Loturile fiind suficient de mari (30 de subiecţi în fiecare grup), iar distri­ buţiile normale, pentru compararea mediilor, am aplicat testul t de semnificaţie statistică. Valorile obţinute, t(it) = 5,79 şi t(dl) = 3,69 (unde it este identificarea tahistoscopică, iar dl decizia lexicală), au demonstrat existenţa unor diferenţe sem­nificative la p < 0,01 şi p < 0,05. Această creştere a timpului de reacţie la proba de decizie lexicală a con­ firmat teza pre­lucrării preatenţionale a valenţei emoţionale a inputului informaţional. Valorile sunt concordante cu datele şi ipotezele oferite de Bargh (1982, 1984), Bruner (1957), Neisser (1967), Stangon şi Duan (1991), care pun această întâr­ziere pe seama reacţiei emoţionale dezvoltate în urma decodării automate a valenţei afective. Se ridică însă o altă întrebare, şi anume: care dintre etapele deciziei lexicale (recepţia senzorială, sondajul lexiconului mental, outputul motor) este parazitată de răspunsul emoţional? Întrebarea constituie o veritabilă provocare atât pentru studiul de faţă, cât şi pentru proiectele noastre de viitor, deoarece impune o analiză riguroasă a tuturor acestor etape.

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

165

5.3.2. Studiul 3: particularităţile conduitei perceptive la subiecţii anxioşi Alăturăm celor două studii de mai sus unul mai recent, care exprimă intenţia noastră de a extinde gradual investigarea fenomenului şi în contextul populaţiilor clinice. Am optat mai întâi pentru evaluarea subiecţilor anxioşi, deoarece există deja suficiente date experimentale care demonstrează serioase perturbări în funcţionarea cognitivă (percepţie, atenţie, memorie etc.) a acestei categorii. Astfel, s‑a demonstrat că un nivel crescut al anxietăţii este asociat cu o scădere sensibilă a pragurilor de iden­tificare perceptivă pentru stimulii ameninţători – fenomenul de vigilenţă perceptuală (vezi subcapitolul 4.6). De altfel, Eysenck (1992) atrage atenţia asupra faptului că subiecţii cu anxietate ridicată pot prezenta distorsionări selective ale procesării informaţiei încă dintr‑un stadiu preatenţional. Aceste distorsiuni vor favoriza prelucrarea preferenţială a stimulilor anxiogeni în detrimentul celor neutri din punct de vedere emoţional şi pot fi evidenţiate şi prin alte metode decât identificarea perceptivă. Pentru a releva aceste particularităţi perceptive, am procedat la verificarea experimentală a următoarelor ipoteze: a) subiecţii cu valori scăzute ale anxietăţii (ca trăsătură) vor demonstra creşteri ale pragului perceptiv de identificare şi ale timpilor de decizie lexicală atunci când le sunt expuse cuvinte cu valenţă emoţională negativă; b) subiecţii cu scoruri ridicate ale anxietăţii (ca trăsătură) vor prezenta praguri de identi­ ficare perceptivă mai reduse şi timpi de decizie lexicală mai scăzuţi la confruntarea cu stimuli lingvistici anxiogeni, comparativ cu situaţia perceperii celor neutri. Pentru a testa această ipoteză, am recurs la un design experimental factorial 2 × 2: variabila subiecţi (anxioşi × nonanxioşi) şi variabila stimuli (emoţionali × neutri) (vezi, mai jos, „Planul experimental şi procedura”). Planul experimental elaborat ne‑a permis analiza comportamentului perceptiv al celor două categorii de subiecţi în confruntarea lor cu stimulii emoţionali. În fapt, putem vorbi despre două experi­ mente distincte (A şi B), deoarece cu acelaşi design experimental am evaluat conduita perceptivă prin intermediul a două variabile dependente: timpul de expunere necesar identificării tahistoscopice, respectiv timpul de reacţie în sarcina de decizie lexicală.

Metodă Subiecţi. La experiment au participat un număr de 46 de subiecţi, elevi în clasa a XI‑a la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Cluj‑Napoca. Ei au fost repartizaţi în două loturi, în funcţie de scorurile obţinute la testul STAI, forma X2 (anxietatea ca trăsătură). Primul lot, de 24 de elevi, a reunit subiecţii cu anxietate (ca trăsătură) scăzută (media scorurilor STAI‑X2 = 40,5). Subiecţii cu anxietate ridicată, în număr de 22, au alcătuit cel de‑al doilea lot (media scorurilor STAI‑X2 = 61,81). Diferenţa dintre cele două

166

INCONŞTIENTUL COGNITIV

medii a fost semnificativă statistic t = 10,251, p < 0,001. Limita de separaţie între cele două grupuri experimentale a constituit‑o cota 50, evaluată prin STAI‑X2. Materiale. Am utilizat o listă de 50 de itemi (cuvinte neutre, cuvinte emoţional negative). Itemii au fost selectaţi din lista de cuvinte utilizată de MacLeod şi McLaughlin într‑un experiment similar realizat în 1995. Cele două seturi de cuvinte utilizate (neutre, emoţionale) au fost astfel selectate încât să fie corespunzătoare din punctul de vedere al lungimii (4‑7 caractere) şi al frecvenţei de utilizare în limbaj (frecvenţă medie, aşa cum rezultă din studiile de evaluare a frecvenţei cuvintelor în limbaj reali­ zate de Carroll, Davies şi Richman [1971]). Setul cuvintelor cu încărcătură emoţională negativă a cuprins cuvinte relaţionate atât cu ameninţarea fizică, cât şi cu cea socială. În experimentul realizat în 1995 de către autorii menţionaţi mai sus, valenţa emoţională a stimulilor a fost evaluată de către un grup de psihologi clinicieni, pe o scală cu ancore de la 1 la 5 (1 = neutru, 5 = foarte neplăcut). Diferenţa între mediile calculate pe scorurile acordate cuvintelor neutre şi a cuvintelor emoţionale era puternic semni­ ficativă (t = 8,96, p < 0,001). În cele două experimente ale studiului nostru, ca stimuli emoţionali s‑au utilizat doar acele cuvinte cu relevanţă emoţional‑personală semni­ ficativă (cele evaluate cu nota 5 de către subiecţi). Pentru dihotomizarea subiecţilor (anxioşi/nonanxioşi), am utilizat testul STAI (State Trait Anxiety Inventory), forma X2. Elaborat de Spielberger (1970), testul prezintă două forme: STAI‑X1, ca măsură a „stării” de anxietate, înţeleasă ca o dispoziţie anxioasă pasageră, şi STAI‑X2, ca scală de evaluare a trăsăturii anxioase, privită ca o caracteristică relativ stabilă a personalităţii. Pentru etapa expunerii tahistoscopice, fiecare stimul a fost tipărit separat în mijlocul unei coli de hârtie, locaţie presemnalizată printr‑un X, şi toţi itemii au fost ortografiaţi cu acelaşi tip de caractere. Pentru proba de decizie lexicală s‑a utilizat un program computerizat, special conceput pentru acest experiment. Programul a permis atât prezentarea aleatorie a itemilor emoţionali şi neutri, cât şi o înregistrare a timpilor de reacţie pentru fiecare răspuns al subiectului testat. Planul experimental şi procedura. În vederea testării ipotezelor avansate, am apelat, aşa cum am menţionat, la un plan factorial 2 × 2. Variabilele manipulate au fost reprezentate de natura itemilor utilizaţi (cuvinte neutre/cuvinte emoţionale) şi categoria de subiecţi (anxioşi/nonanxioşi). Variabila dependentă din primul experiment a fost operaţionalizată prin timpul de expunere necesar recunoaşterii tahistoscopice a cuvin­ telor‑stimul (prag de identificare perceptuală), iar în cel de al doilea prin timpii de reacţie necesari deciziei lexicale asupra aceloraşi cuvinte (vezi tabelul 5.7). Tabelul 5.7. Planul experimental Subiecţii

Stimulii Emoţionali

Anxioşi Nonanxioşi

Neutri

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

167

La alcătuirea celor două loturi experimentale, criteriul utilizat a fost reprezentat de scorurile la testul STAI – forma X2 (anxietatea ca trăsătură). Ca atare, am derulat mai întâi o fază preexperimentală, în care s‑a recurs la evaluarea anxietăţii ca trăsătură. În aceeaşi etapă s‑a încercat şi o aproximare a valorii emoţionale negative individuali­ zată a cuvintelor‑stimul utilizate în experiment. În acest sens, s‑a utilizat o listă de 50 de cuvinte, conţinând, într‑o distribuţie aleatorie, atât stimuli neutri, cât şi itemi cu valenţă emoţională presupusă negativă. Sarcina subiecţilor era de a evalua, pe o scală de la 1 la 5, valenţa emoţională pentru fiecare cuvânt, unde nota 1 însemna „foarte neplăcut”, iar nota 5 „foarte plăcut”. Scopul acestei evaluări premergătoare testării a fost acela de a identifica stimulii cu relevanţă emoţional negativă personalizată. În etapa testării propriu‑zise au fost utilizate doar cuvintele cărora subiecţii le‑au acordat nota 1 („foarte neplăcut”). Prin contrast, lista cuvintelor neutre a fost alcătuită doar din cuvintele cărora subiecţii le‑au acordat nota 3 („indiferent”). Pentru ambele determinări, intervalul de timp dintre faza pretest şi cea experimentală a fost de 14 zile. Scopul acestui interval de repaus experimental a fost acela de prevenire a unor eventuale parazitări mnezice ale comportamentului perceptiv prin efecte de amorsaj. În primul experiment (A) am reiterat paradigma clasică elaborată de Bruner şi Postman (1947) în studiul fenomenului de apărare perceptuală. Am urmărit identifica­ rea unor posibile diferenţe între pragurile de identificare perceptuală pentru setul de cuvinte neutre, respectiv emoţional negative selectate după procedeul descris mai sus. Pentru subiecţii cu anxietate scăzută, în baza rezultatelor unor studii similare anterioare, s‑a anticipat o creştere a pragurilor de identificare a cuvintelor evaluate în prealabil de subiecţi ca fiind emoţional negative, comparativ cu cele neutre din punct de vedere afectiv (apărare perceptuală). Prin opoziţie, pentru subiecţii anxioşi, am anticipat o scădere a pragurilor de identificare perceptuală la confruntarea cu stimuli anxiogeni. Pentru stabilirea individualizată a pragului de identificare tahistoscopică am urmat procedura descrisă în secţiunea 5.1.2. şi am utilizat cuvinte neutre emoţional, altele decât cele implicate în testarea experimentală. Pornind de la pragul astfel stabilit, s‑au expus apoi stimulii cu încărcătură emoţională negativă, alternând aleatoriu stimulii neutri din punct de vedere afectiv. În cazul subiecţilor cu anxietate scăzută, am sporit treptat timpul de expunere până la identificarea corectă a stimulului de către subiect. Valoarea timpului de expunere înregistrată în momentul citirii corecte a cuvântului era considerată un prag de identificare perceptuală pentru acel cuvânt. Am operat apoi corecţiile necesare, reclamate de luarea în calcul a amorsajului produs de prezentările succesive ale aceloraşi stimuli. De altfel, opţiunea noastră pentru decizia lexicală (vezi experimentul B) ca metodă alternativă de confirmare a inter­ acţiunilor afectiv‑cognitive a fost determinată şi de dorinţa de a elimina aceste influenţe. În cazul subiecţilor anxioşi, la prezentarea stimulilor cu încărcătură emoţională negativă s‑a redus din start valoarea timpului de expunere cu 20 ms faţă de pragul de identificare prestabilit pe itemii neutri. Dacă stimulul era identificat corect de către

168

INCONŞTIENTUL COGNITIV

subiect de la prima expunere, această valoare era notată ca prag de identificare pentru stimulul respectiv. Dacă stimulul nu era identificat la prima prezentare, se mărea treptat valoarea timpului de expunere, până ce subiectul reuşea acest lucru. Am operat şi aici corecţiile impuse de efectele parazite ale prezentărilor repetate. În cel de‑al doilea experiment (B), subiecţii au urmat instrucţiunile specifice sarcinii de decizie lexicală (vezi 5.1.3). Performanţa lor a fost înregistrată sub forma timpilor de reacţie. Am presupus că sarcina de decizie lexicală, prin specificul său, elimină posibilitatea distorsionării răspunsului de către subiecţi. Majoritatea cercetă­ torilor susţin că durata amorsajului pentru sarcina deciziei lexicale este de ordinul secundelor, maxim al minutelor (Schacter, 1987; Greenwald, 2000). Prin urmare, pentru a evita orice influenţă a unei retenţii implicite între faza de identificare perceptuală şi cea de decizie lexicală, cele două etape experimentale (A şi B) au fost separate printr‑un interval de trei zile.

Rezultate şi discuţii Performanţele subiecţilor la proba identificării perceptuale Scorurile obţinute de subiecţi la această sarcină au fost prelucrate într‑o manieră specifică, în funcţie de modalitatea variabilei stimul (cuvinte neutre/cuvinte emo­ ţionale), pe cele două loturi de subiecţi (anxioşi şi nonanxioşi). S‑au efectuat apoi comparaţii între mediile scorurilor obţinute pentru cele două modalităţi ale variabilei stimul (cuvinte neutre/emoţionale) de către ambele loturi experimentale. Pentru fiecare subiect s‑a calculat mediana pragurilor de identificare perceptuală pentru setul cuvintelor neutre, respectiv pentru setul cuvintelor emoţionale. Valorile obţinute (medianele) au fost considerate scoruri brute ale subiecţilor investigaţi şi au intrat în calculul corespunzător al mediei pentru fiecare categorie de stimuli. În tabelul 5.8 sunt prezentate valorile mediilor şi abaterilor standard pentru performanţele obţinute de cele două grupuri experimentale în sarcina de identificare a itemilor neutri, respectiv emoţionali. Tabelul 5.8. Performanţele subiecţilor în sarcina de identificare perceptivă Subiecţi Nonanxioşi

PIP PIPN

Medie (ms) 40

Abatere standard 20

PIPE

65,7

35,4

Anxioşi

PIPN PIPE

49,5 39,4

29,1 20,5

PIPN – prag de identificare perceptuală – cuvinte neutre PIPE – prag de identificare perceptuală – cuvinte emoţionale

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

169

Pentru a testa semnificaţia diferenţei între medii pentru fiecare categorie de itemi, am aplicat testul t (N mai mic decât 30, eşantioane paralele, distribuţie normală). Valorile t obţinute au relevat existenţa unor diferenţe semnificative (dar în sensuri contrare) pentru ambele grupuri experimentale: – t (nonanxioşi) = 5,955, semnificativ la p = 0,001; – t (anxioşi) = 5,086, semnificativ la p = 0,001. Rezultatele obţinute demonstrează că: a) Subiecţii cu valori scăzute ale anxietăţii ca trăsătură manifestă o creştere semnifi­ cativă a pragurilor de identificare perceptuală pentru cuvintele emoţional negative, com­pa­rativ cu cele neutre. Comportamentul lor perceptiv reconfirmă intervenţia feno­­menului de apărare perceptuală în prelucrarea stimulilor cu valenţă emoţională negativă. b) Subiecţii cu scoruri ridicate ale anxietăţii ca trăsătură prezintă valori ale pragului de identificare perceptuală mai scăzute pentru cuvintele emoţional negative, compa­ rativ cu cele pentru cuvinte neutre. Rezultatul sugerează intervenţia mecanismelor vigilenţei perceptuale.

Performanţa subiecţilor la sarcina de decizie lexicală Performanţele fiecărui subiect la sarcina deciziei lexicale au fost evaluate într‑o manieră similară, atât pentru lotul subiecţilor nonanxioşi, cât şi pentru lotul subiecţilor anxioşi, în funcţie de cele două modalităţi ale variabilei stimul (cuvinte neutre/cuvinte emoţional negative). Pentru fiecare dintre subiecţii loturilor experimentale s‑a deter­minat mai întâi individual mediana timpului de reacţie reclamat de decizia asupra cuvintelor neutre. La calculul medianei timpilor de reacţie pentru setul cuvintelor emoţionale s‑au luat în considerare doar acele valori pentru care subiectul a prezentat creşteri semnificative (lotul nonanxioşilor), respectiv scăderi semnificative (lotul anxioşilor) a pragurilor de identificare perceptuală în faza anterioară. Gradientul de minimă semnificaţie (atât pentru creşteri, cât şi pentru scăderi) a fost de 10 ms. Valorile medianelor astfel deter­ minate au intrat ca scoruri brute în calculul mediei pentru fiecare grup. Tabelul 5.9 prezintă valorile mediilor şi abaterilor standard pentru fiecare situaţie experimentală. Tabelul 5.9. Performanţele subiecţilor în sarcina de decizie lexicală Subiecţi Nonanxioşi Anxioşi

TR TRN TRE TRN TRE

TRN – timp de reacţie pentru cuvintele neutre TRE – timp de reacţie pentru cuvintele emoţionale

Medie 587 740 617 571

Abatere standard 83,2 112 153 95

170

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Pentru a testa semnificaţia statistică a rezultatelor obţinute, s‑a aplicat acelaşi criteriu t (N < 30, eşantioane paralele): – t nonanxioşi = 8,38, semnificativ la p = 0,001; – t anxioşi = 1,9, nesemnificativ la p = 0,71. Rezultatele indică faptul că, în cazul subiecţilor nonanxioşi, are loc o creştere statistic semnificativă a timpilor de reacţie în decizia lexicală asupra cuvintelor cu încărcătură emoţională negativă, comparativ cu timpii reclamaţi de cele neutre. Prin contrast, subiecţii cu anxietate ridicată ca trăsătură prezintă o scădere a timpilor de reacţie pentru cuvintele emoţional negative, comparativ cu timpii celor neutre. Scăderea nu este semnificativă din punct de vedere statistic, dar răsturnarea calitativă a conduitei perceptive nu poate fi neglijată. Coroborând rezultatele obţinute în cele două situaţii experimentale, sesizăm că ele confirmă supoziţiile avansate. Comportamentul subiecţilor sugerează existenţa unor interacţiuni cognitiv‑afective etichetate clasic prin sintagmele „apărare perceptivă”, respectiv „vigilenţă perceptivă”. Modificările perceptive constatate sunt în consens cu rezultatele unor studii anterioare (Bruner, Postman, 1947; Hardy, Legee, 1968; Kitayama, 1990; Mayer, Merckelbach, 1999), care au semnalat schimbări de aceeaşi natură a pragurilor de identificare perceptuală pentru cuvintele emoţional negative. Timpul de reacţie mai ridicat înregistrat de către subiecţii nonanxioşi în sarcina de decizie lexicală asupra stimulilor cu valenţă emoţională negativă constituie un serios contraargument adus paradigmei răspunsului distorsionat. În formularea sa cea mai populară (supri­marea răspunsului), acest model interpretativ susţine că este foarte probabil ca, în momentul confruntării cu stimulii emoţionali, subiecţii să‑i prelucreze şi să‑i recu­noască facil, doar că ulterior ei blochează verbalizarea lor. Considerăm că rezultatele noastre contrazic teza centrală a acestui model. Sesizăm că rezultatele noastre relevă o prelungire a timpilor de reacţie în sarcina de decizie lexicală asupra itemilor emoţional negativi. Prin urmare, ele demonstrează că nu este vorba de reţinerea subiectului de a verbaliza aceşti stimuli, ci de implicarea unor factori ce perturbă înseşi procesele perceptive. Prin specificul ei, decizia lexicală pretinde subiectului să decidă asupra apartenenţei/nonapartenenţei unui şir particular de litere la lexicul unei limbi (de regulă, cea nativă). Deci, nu i se reclamă verbalizarea cuvântului ce face obiectul deciziei, ci doar o repartizare categorială a acestuia; această sarcină implică însă prelucrări perceptive complete. O explicaţie larg acceptată a acestui gen de rezultate şi, implicit, a fenomenului apărării perceptuale a fost oferită de Erdelyi (1974), în termenii selectivităţii procesului perceptiv. Selectivitatea, consideră el, poate opera la orice nivel al continuumului procesual input‑output. Mai mult decât atât, există evidenţe experimentale clare asupra procesării inconştiente a inputului informaţional, în virtutea cărora se pot activa, cel puţin parţial, şi caracteristicile semantice ale stimulului (Miclea, 1994). Evaluarea cognitivă a acestor inputuri poate fi direct răspunzătoare de generarea unei reacţii afective, care, la rândul său, parazitează percepţia (Lazarus, 1982). Rezultatele pe

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

171

care le‑am obţinut, precum şi consideraţiile teoretice de mai sus sunt în consens cu cele ale unor studii precedente (Bargh, 1982; Bruner, 1957; Neisser, 1967). Autorii menţionaţi invocă o serie de date experimentale personale prin care susţin posibilitatea unor procesări automate, preconştiente ale stimulilor. Stangor şi Duan (1991) consi­ deră că evaluarea valenţei afective a stimulilor cade în sarcina acestor procesări automate. Reacţia afectivă, consecutivă acestor prelucrări automate, credem noi, poate fi răspunzătoare de creşterea pragurilor de identificare tahistoscopică şi a întârzierii în decizia lexicală asupra cuvintelor emoţional negative. Etapa perceptivă care suferă influenţa reacţiei afective este însă dificil de precizat; localizarea ei rămâne însă, aşa cum am mai precizat, un obiectiv major pentru inves­ tigaţiile noastre viitoare. Performanţele subiecţilor cu scoruri ridicate ale anxietăţii ca trăsătură sunt consistente cu ipoteza secundă a studiului nostru. Ele indică faptul că subiecţii anxioşi procesează mai rapid stimulii anxiogeni decât pe cei neutri din punct de vedere emoţional. O explicaţie plauzibilă a acestor patternuri responsive o putem obţine dacă apelăm la modelul teoretic al procesărilor integrativ‑elaborative (Williams et al., 1997). Conform acestui model, un nivel crescut de anxietate este asociat cu un mod integrativ de procesare a informaţiei traumatizante. Procesările integrative sunt precablate, cauzate de o activare automată a multiplelor componente implicate în reprezentarea unui stimul ameninţător. Rezultatul rezidă într‑o întărire a organizării interne a reprezentării stimulului, având ca efect creşterea accesibilităţii acestuia. Ca urmare, stimulii lexicali corespunzători unei reprezentări aflate într‑un stadiu înalt de integrare (activare) vor fi codaţi selectiv şi procesaţi mai rapid. Acest lucru este posibil chiar şi în situaţia în care doar câteva dintre trăsăturile sau com­ ponentele lor (de exemplu, literele iniţiale) sunt identificate. Evaluarea nivelului de activare a unei reprezentări este realizată de regulă prin sarcini de identificare a pragului perceptual. Testul identificării tahistoscopice, alături de alte sarcini atenţionale utili­ zate în studiul anxietăţii, cum ar fi, de exemplu, proba detectării punctului, întrunesc satisfăcător criteriile unei astfel de probe (vezi Williams et al., 1997). Interpretarea distorsiunilor perceptuale sesizate devine mult mai intuitivă dacă acceptăm existenţa unui mecanism de decizie afectivă (MDA), sugerat de aceiaşi autori (Williams et al., 1997). Acest mecanism este capabil de a evalua preconştient valenţa afectivă a unui stimul (caracterul său ameninţător, plăcut sau neutru). Operând într‑un stadiu preatenţional al procesării, mecanismul stabileşte priorităţile pentru procesarea ulterioară. Alocarea preferenţială a resurselor de procesare „departe de” sau „către” sursa‑stimul se realizează în baza acestui mecanism de decizie ce funcţionează preatenţional. Această asumpţie teoretică explică în mare parte mecanismele ambelor fenomene relevate aici. Subiecţii cu o anxietate scăzută au tendinţa de a‑şi orienta resursele de procesare departe de locaţia unui stimul care a fost evaluat anterior ca fiind ameninţător. În experimentul de faţă, această tendinţă este dovedită de creşterea pragurilor de identificare perceptuală şi a timpilor de reacţie în deciziile lexicale purtate asupra cuvintelor emoţional negative. Acest pattern de răspuns deţine un

172

INCONŞTIENTUL COGNITIV

important rol protectiv, prin eliminarea într‑un stadiu timpuriu a stimulilor ameninţători pentru sistemul cognitiv. În contrast, subiecţii cu anxietate ridicată îşi orientează resursele procesării către locaţia itemului ameninţător, teză confirmată şi de rezultatele experimentului nostru. Sunt tot mai des invocate studii recente (Clore, Ketelaar, 1997; Winkielman et al., 1997; Ohman, Soares, 1994, apud Mayer, Merckelbach, 1999) care conduc spre o concluzie unică. Aceşti autori susţin că frica şi anxietatea, emoţiile cele mai relevante pentru situaţiile problematice şi presante, sunt declanşate automat. Teza este susţinută şi de datele neurobiologice obţinute de LeDoux (1997). De altfel, dintr‑o perspectivă evoluţionistă, este rezonabil să considerăm că procesele preaten­ ţionale sunt prioritar implicate atunci când ne confruntăm cu situaţii ce reclamă un coping comportamental rapid. În alte situaţii mai puţin presante, comportamentul adaptativ este mai degrabă dependent de analiza conceptuală a situaţiei. Congruenţi cu Greenwald (1992), Murphy şi Zajonc (1993), considerăm că aceste procese preatenţionale sunt extrem de adaptative, dar operează relativ grosier. Mai precis, ne putem aştepta ca acest tip de procesare să declanşeze semnale de avertizare privind iminenţa unui pericol, dar nu ne putem aştepta ca ele să ne furnizeze o analiză detaliată a situaţiilor particulare cu care ne confruntăm. Suntem ca atare îndreptăţiţi să afirmăm că, din perspectivă evoluţionistă, valenţa adaptativă a anxietăţii rezidă tocmai în eficienţa mobilizării automate a răspunsului la situaţii ce anunţă pericolul. Aceeaşi idee o lansează şi Eysenck (1992), când afirmă că valoarea funcţională a anxietăţii constă tocmai în facilitarea detecţiei ameninţărilor din mediu. Altfel spus, funcţia ei primară este de a ne spori şansele de a supravieţui şi perpetua. De reţinut însă că, pentru a fi eficiente, procesele anxietăţii trebuie să fie adecvate intensităţii solicitărilor ambientale. O anxietate patologică conduce la răspunsuri disproporţionate, ce sfârşesc printr‑un eşec adaptativ. La sarcina de decizie lexicală, subiecţii cu o anxietate ridicată au înregistrat, conform expectanţelor noastre, o scădere a timpilor de reacţie pentru cuvintele emoţional negative, comparativ cu cele neutre. Această diferenţă nu este însă semni­ ficativă din punct de vedere statistic. Autorii studiilor efectuate asupra specificităţii procesărilor din sistemele mnezice implicite/explicite (Blaxton, 1989; Roediger, 1990; Roediger, McDermott, 1992; Roediger, 2003) apreciază că sarcina identificării tahistoscopice este una specifică memoriei perceptuale. Procesările angajate de o sarcină de acest tip se desfăşoară în mare măsură la un nivel preatenţional şi vizează preferenţial caracteristicile fizice, de suprafaţă ale stimulilor prelucraţi. În schimb, proba deciziei lexicale, prin specificul său, reclamă un nivel mai adânc de procesare a stimulilor. Această procesare poate accesa cel puţin nivelul categoriei căreia îi aparţine stimulul, demonstrând implicit o prelucrare semantică a acestuia. Aceste deosebiri procesuale pot explica, cel puţin în parte, comportamentele perceptuale sesizate. Putem invoca de asemenea, în sprijinul tendinţei sesizate la anxioşi, rezultatele obţinute de Cloitre (1992). Acesta a recurs la compararea timpilor de reacţie ca răspuns la informaţia relaţionată cu tulburarea afectivă diagnosticată în prealabil la

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

173

subiecţi, comparativ cu timpul necesar ca răspuns la stimulii pozitivi şi neutri. Populaţia evaluată a fost alcătuită din subiecţi anxioşi, cu atac de panică (primul experiment) şi cu fobie socială (al doilea experiment). În ambele studii s‑a constat că, în comparaţie cu grupurile de control, grupurile patologice au demonstrat o încetinire a timpului de reacţie la stimulii traumatizanţi, dovadă fiind performanţele lor la două probe de evaluare: decizia lexicală şi decizia categorială. La prima vedere, rezultatele obţinute de Cloitre contrazic majoritatea studiilor care au dovedit efectele de congruenţă dispoziţională relevate prin fenomenul de vigilenţă perceptuală. Această aparentă contradicţie poate fi soluţionată dacă luăm în calcul varietatea probelor prin care a fost evaluat comportamentul perceptiv al subiecţilor în studiile de acest gen. Foarte probabil, la subiecţii anxioşi, efectele facilitative în procesarea stimulilor anxiogeni sunt relevate doar în sarcini ce reclamă aproape exclusiv prelucrări primare, ca de exemplu identificarea perceptuală. Prin contrast, procedeele ce evaluează percepţia prin intermediul eficienţei în sarcini decizionale sunt parazitate de conotaţia emoţională a stimulilor incriminaţi. Altfel spus, odată ce anxietatea indusă de stimul depăşeşte pragul conştienţei, responsivitatea subiectului este inhibată. Asistăm, consi­ derăm noi, la confruntarea a două tendinţe. Pe de o parte, efectele facilitative, care apar în primul stadiu al deciziei lexicale (etapa prelucrărilor perceptive), şi cele inhibitive, care survin după conştientizarea semnificaţiei stimulului, adică tocmai înaintea declanşării răspunsului motor. Ipoteza noastră este concordantă şi cu teoriile etologice, care sugerează că o inhibare sau o întrerupere completă a unei activităţi psihomotorii tinde să fie primul răspuns la confruntarea cu stimuli traumatici (vezi Gilbert, 1992). La acestea se adaugă concluziile lui MacLeod şi McLaughlin (1995). Conform acestora, anxietatea ridicată este asociată cu o facilitare a procesării trăsă­ turilor perceptuale ale stimulilor, dar nu şi cu o favorizare a prelucrărilor conceptuale ale unor astfel de stimuli. Coroborând tezele de mai sus, suntem convinşi că putem dobândi suficient suport pentru explicarea comportamentului subiecţior anxioşi în sarcina de decizie lexicală asupra cuvintelor anxiogene. Diferenţe calitative importante în prelucrarea informaţiei anxiogene au fost dovedite şi de Miclea (1995, 1997). Lucrările autorului menţionat includ investigaţii asupra particularităţilor defensive ale subiecţilor ce diferă prin nivelul anxietăţii ca stare (evaluată prin STAI), fiind investigate atât populaţiile clinice, cât şi cele nonclinice. Pe de altă parte, tendinţa de reducere a TR în deciziile lexicale asupra itemilor emoţionali negativi, deşi nesemnificativă, dovedeşte că, în confruntarea dintre mecanismele vigilenţei automate şi cele de inhibare a răspunsului motor, primele sunt în uşor avantaj. În plus, rezultatele studiului de faţă sunt congruente cu cele înregistrate în primul experiment al acestui subcapitol, derulat într‑o paradigmă experimentală similară şi unde dife­ renţele sesizate sunt chiar mai evidente. Or, conform rigorilor metodologiei contem­ porane, o valoare cu o semnificaţie statistică redusă, dar care apare constant în diverse reproduceri ale aceluiaşi experiment constituie o regularitate ştiinţifică indubitabilă (Radu et al., 1993). Nu ne hazardăm însă să extrapolăm datele şi ipotezele noastre

174

INCONŞTIENTUL COGNITIV

asupra populaţiei clinice, deoarece este foarte probabil ca în acest caz să identificăm diferenţe calitative relativ la conduita populaţiei nonclinice.

Analize calitative Dat fiind caracterul oarecum controversat al rezultatelor înregistrate, am recurs şi la o analiză calitativă a conduitei şi performanţelor subiecţilor investigaţi. Aceasta a pus în lumină o serie de aspecte de o deosebită importanţă. Astfel, un număr deloc neglijabil de subiecţi cu anxietate scăzută au etalat creşteri ale pragurilor de identificare perceptuală pentru anumiţi stimuli cu peste 20‑25 ms faţă de pragul stabilit iniţial pe stimuli neutri, alţii decât cei experimentali. Acest pattern de răspuns, însoţit de un timp de reacţie crescut la sarcina deciziei lexicale, demonstrează natura profund aversivă pe care aceşti stimuli o au pentru subiect. Comportamentul lor relevă activarea automată a mecanismelor defensive la confrunta­ rea cu stimuli ce semnalează posibilitatea existenţei unui pericol cu o puternică sem­ nificaţie personală. Pe de altă parte, în cadrul grupului de anxioşi, la o analiză mai atentă, am sesizat o anumită diferenţiere a patternurilor de răspuns ale subiecţilor în funcţie de scorurile înregistrate la testul STAI. Astfel, subiecţii cu scoruri ridicate ale anxietăţii ca trăsă­ tură (scor STAI > 65) înregistrează scăderi ale pragurilor de identificare perceptuală cu peste 15‑20 de ms faţă de pragul de recunoaştere stabilit iniţial pentru itemi neutri. Aceste distorsionări ale identificării perceptuale apar doar la anumite cuvinte, cele evaluate anterior de către subiect ca fiind foarte neplăcute (nota 5 pe scala utilizată de noi). Coroborat cu comportamentul nonanxioşilor semnalat mai sus, rezultatul atrage atenţia asupra importanţei identificării prealabile a stimulilor cu puternică rezonanţă emoţională pentru subiect, adică personalizarea lor. O asemenea strategie va spori implicit validitatea predicţiilor pe care le emitem în baza rezultatelor obţinute. La fel de surprinzător a fost comportamentul subiecţilor cu anxietate superioară mediei, dar nonclinică, adică cei din intervalul 45‑55 (cote STAI). La confruntarea cu stimulii anxiogeni, performanţele lor în sarcinile de identificare perceptivă şi decizie lexicală nu au demonstrat intervenţia vigilenţei perceptuale, aşa cum ne‑am aşteptat. În cazul lor, pragurile de identificare perceptuală şi timpii de decizie obţinuţi sugerează mai degrabă lipsa oricărei biasări afective. Foarte probabil ca efectul nul rezultat să fie expresia unei competiţii între mecanismele ce susţin apărarea, respectiv vigilenţa perceptuală, a căror rezultat este anularea reciprocă a celor două biasări. Prin urmare, putem avansa ideea că schimbări calitative ale comportamentului perceptual nu se produc odată cu depăşirea valorii medii a anxietăţii, acestea intervenind abia după o creştere semnificativă a nivelului de anxietate. Putem conchide că cele mai evidente contraste în conduita perceptivă le putem evidenţia doar prin compararea subiecţilor nonanxioşi cu populaţia clinic anxioasă. Este foarte probabil ca acest comportament să explice şi lipsa unei diferenţe semnificative în experimentul nostru între timpii obţinuţi de subiecţii anxioşi în decizia lexicală asupra celor două categorii

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

175

de itemi. Noi am dihotomizat relativ simplu subiecţii, luând ca limită de departajare cota 50 (STAI‑X2). Or, analiza calitativă a relevat faptul că, în cadrul populaţiei anxioase, au existat suficient de mulţi subiecţi al căror comportament perceptiv l‑a reprodus mai degrabă pe cel al nonanxioşilor.

Concluzii, aplicaţii şi implicaţii Particularităţile conduitei perceptive a grupurilor experimentale investigate de noi ne permit formularea câtorva concluzii. În primul rând, studiul de faţă reprezintă o dovadă adiţională a calităţii şi amplitudinii impactului prelucrărilor informaţionale inconştiente asupra conţinutului perceptiv. Derulate automat, într‑un stadiu preaten­ ţional, aceste procese sunt responsabile şi de evaluarea valenţei afective a inputului. Reacţia afectivă ce apare în urma acestei evaluări determină modificări sensibile ale timpului de reacţie în sarcina de decizie lexicală şi ale pragurilor de recunoaştere în proba de identificare perceptuală. Pentru subiecţii cu anxietate scăzută, creşterile pragurilor de identificare perceptuală şi ale timpilor de reacţie în decizia lexicală pentru cuvintele emoţional negative, com­ parativ cu cele neutre, validează fenomenul de apărare perceptuală. Intensitatea biasă­ rilor afective a sporit ca urmare a identificării prealabile a itemilor lexicali cu conotaţie emoţional negativă personalizată. Modificând paradigma experimental‑investigativă prin înlocuirea în etapa test a probei de identificare perceptivă cu cea de decizie lexicală, am reuşit să contraargumentăm ipoteza răspunsului distorsionat. În plus, reconfirmarea fenomenului de apărare perceptuală, într‑o altă variantă procedurală decât cea clasică, sporeşte robusteţea suportului empiric al acestuia. Datele noastre susţin, de altfel, obiecţiile de natură fenomenologică şi metodologică pe care le înglobează majoritatea criticilor aduse asumpţiei răspunsului distorsionat. Sesizăm de asemenea că, odată cu sporirea nivelului de anxietate, se înregistrează mai întâi o anulare a oricărei biasări afective, iar apoi o inversare a patternului de răspuns al subiecţilor (cote STAI > 60). Aceste rezultate sunt consistente cu modelul procesărilor integrative propus de Williams (Williams et al., 1997). Conform acestuia, itemii ale căror reprezentări mentale se află într‑un stadiu înalt de activare (stimuli anxiogeni) vor fi codaţi selectiv şi procesaţi mai rapid. Alocarea preferenţială a resur­ selor cognitive în vederea prelucrării stimulilor ameninţători se face în baza unui meca­ nism afectiv de decizie, care operează într‑un stadiu preatenţional. Acest mecanism evaluează valenţa afectivă a stimulilor şi controlează politica de gestiune a resurselor de prelucrare. Nivelul anxietăţii influenţează rezultatele acestei decizii şi, implicit, direcţionarea resurselor de procesare. Subiecţii cu o anxietate scăzută alocă resursele cognitive pentru procesarea altor stimuli decât cei ameninţători (apărare perceptuală). Se realizează astfel o protejare a sistemului cognitiv, evitându‑se conştientizarea unui stimul anxiogen. Aceste mecanisme de protejare operează la un nivel preatenţional (subconştient). În contrast, subiecţii cu o anxietate ridicată îşi vor orienta resursele

176

INCONŞTIENTUL COGNITIV

procesării înspre stimulul ameninţător. Ca urmare, în cazul lor se realizează o decodare şi o procesare mai rapidă a ameninţării şi a pericolului din mediu. De remarcat că procesările integrative postulate de Williams (Williams et al., 1997) vizează doar caracteristicile perceptuale ale stimulului, fiind vorba despre o prelucrare de suprafaţă. Odată cu adâncirea prelucrării intervin procesările elaborative, care permit accesarea caracteristicilor conceptuale ale itemului şi, implicit, un control al comportamentului perceptiv fundamentat pe criterii pur semantice. Prin urmare, putem afirma că rezultatele noastre oferă o confirmare experimentală a modelului procesărilor integra­tiv‑elaborative realizat de Williams (Williams et al., 1997). În virtutea datelor obţinute, se poate conchide că distorsionările conduitei perceptive sesizate la subiecţii anxioşi/nonanxioşi apar într‑un stadiu preatenţional al prelucrărilor. Extrapolând la mediul ecologic, remarcăm că anxietatea are valenţele sale adaptative, permiţându‑le indivizilor să identifice şi să evite pericolele. Spre exemplu, într‑un spaţiu sălbatic, este deosebit de adaptativ dacă sesizarea doar a cozii unui şarpe sau a urechii unui tigru ne permite reprezentarea întregului şi, implicit, răspunsul potrivit. În asemenea condiţii, organismul trebuie să adopte în cel mai scurt timp un com­ portament evitativ, orice amânare a deciziei putând fi fatală. O prelucrare mai adâncă va interfera foarte probabil cu acţiunile de evadare din faţa pericolului, aşa cum par să dovedească şi rezultatele obţinute de subiecţii anxioşi din experimentul de faţă la proba deciziei lexicale. Rezultatele noastre sunt valoroase şi datorită faptului că descriu şi explicitează comportamentul unor subiecţi cu anxietate ridicată, nonclinică, al căror procent în populaţia generală este destul de ridicat.

5.3.3. Studiul 4: efectele contextului semantic şi ale celui emoţional asupra calităţii comportamentului perceptiv Experimentul 4 reconfirmă intenţia noastră (declarată) de a adânci investigarea conduitei perceptive a subiecţilor anxioşi (sporind complexitatea contextului perceptiv) iniţiată în experimentele 1‑3 ale acestui subcapitol. De această dată ne‑am focalizat atenţia pe analiza schimbărilor calitative ce succedă modificării contextului emoţional şi a celui semantic în care are loc confruntarea cu stimulii anxiogeni. Studiul expe­ rimental s‑a dorit, în acelaşi timp, a fi un suport empiric pentru asumpţia diferenţelor calitative dezbătută în secţiunea 4.3.2. În acest scop ne‑am propus: a) să evidenţiem particularităţile comportamentului perceptiv al subiecţilor anxioşi, relativ la modi­ ficările caracterului (sub‑/supraliminal) al amorsajului şi al contextului emoţional de expunere la amorse omonime (bisemantice), în condiţiile în care unul dintre sensurile bisemanticului are conotaţie anxiogenă; b) să analizăm diferenţele calitative ale amorsajului produs de cuvintele polisemantice în condiţiile manipulării modalităţilor de prezentare a acestora (supra‑/subliminal) şi a contextului semantic perceptiv.

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

177

În acest sens am avansat următoarele ipoteze: 1) la confruntarea cu stimuli emoţionali comportamentul subiecţilor anxioşi este calitativ diferit de cel al subiecţilor nonanxioşi; 2) subiecţii cu anxietate ridicată dovedesc reduceri statistic semnificative ale timpului alocat deciziilor lexicale purtate asupra ţintelor amorsate de cuvinte bisemantice prezentate într‑un context emoţional negativ comparativ cu cel neutru; 3) manipularea modalităţii de prezentare – supra‑/subliminală – a amorselor bise­ mantice şi a contextului semantic de expunere la acţiunea acestora schimbă calitatea efectelor de amorsaj.

Metodă Subiecţi. Într‑o primă etapă la studiul experimental au participat un număr de 84 de elevi, 45 băieţi şi 39 fete, de la Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj‑Napoca, având vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani. Ulterior, am selecţionat doar persoanele cu vedere normală sau corectată, rezultând astfel un număr de 75 de subiecţi. Aceştia au fost împărţiţi în opt grupuri experimentale. Repartizarea subiecţilor în cele opt grupuri s‑a făcut în virtutea variabilelor manipulate: modalitatea de prezentare (subliminal/supraliminal); contextul emoţional al prezentării (negativ/neutru); nivelul anxietăţii subiecţilor (ridicat/scăzut). Combinarea acestora s‑a regăsit într‑un design experimen­tal trifacto­ rial 2 × 2 × 2 (vezi tabelul 5.10). Tabelul 5.10. Planul experimental Subliminal Context negativ Context neutru

Supraliminal Context negativ Context neutru

Anxioşi Nonanxioşi

Materiale. Pentru prima etapă a experimentului am utilizat o listă cuprinzând un număr de 62 de cuvinte bisemantice extrase din dicţionarul de omonime al limbii române. Selecţia cuvintelor s‑a făcut în aşa fel încât să se respecte următoarele criterii: a) frecvenţă de utilizare (peste medie) în limbajul curent al populaţiei din care am extras lotul experimental; b) cele două sensuri să fie vădit diferite; c) una din semnificaţiile cuvântului bisemantic să posede o conotaţie emoţională negativă (de exemplu, război, încolţit etc.) (vezi anexa 1). Cu privire la efectele frecvenţei de utilizare a cuvintelor asupra rapidităţii procesării trebuie făcute câteva observaţii. În ciuda văditelor strădanii ale cercetătorilor de a o controla cât mai precis, există suficiente date care probează nefondarea unor atari temeri. Menţionăm ilustrativ aici doar două dintre acestea. Jastrzembski (1981) demonstrează experimental că viteza de accesare a cuvintelor polisemantice este relativ independentă

178

INCONŞTIENTUL COGNITIV

de frecvenţa acestora în limbaj. Anterior, Eriksen (1963) a dovedit că „diferenţele de utilizare a cuvintelor nu pot explica efectul apărării perceptuale”, demonstrând implicit importanţa componentei afective în percepţie (apud Erdelyi, 1974). Tot în această etapă am utilizat chestionarul STAI‑X2 pentru evaluarea anxietăţii ca trăsătură. În a doua etapă, în funcţie de răspunsurile pe care subiecţii le‑au oferit în faza de evaluare a cuvintelor bisemantice, au fost selectate câte zece cuvinte pentru fiecare subiect. Ele au fost incluse în triplete lexicale în care primul cuvânt avea funcţia de cuvânt‑context, al doilea era cuvântul bisemantic, iar ultimul constituia cuvântul‑ţintă, cel prin intermediul căruia se evaluau efectele de amorsaj. Cuvintele 1 şi 3 din triplet au fost astfel selectate încât să satisfacă cele două criterii impuse de variabilele manipulate: contextul emoţional şi congruenţa semantică (vezi 4.3.2). Au rezultat astfel un număr de 30 de triplete individualizate pentru fiecare subiect participant (vezi anexa 2). Pentru o standardizare cât mai validă a procedeului am utilizat un computer personal IBM şi un soft special conceput pentru studiul de faţă. Procedură. Demersul experimental a urmat două etape. Prima a implicat alcătuirea listelor individualizate şi, respectiv, dihotomizarea subiecţilor în virtutea nivelului de anxietate evaluat prin STAI‑X2. Iniţial am identificat un număr de 62 de cuvinte bisemantice servindu‑ne de criteriile mai sus invocate. În vederea individualizării itemilor, subiecţii au fost antrenaţi în alte două sarcini. Mai întâi, li s‑a solicitat să evalueze rezonanţa afectivă a fiecărui cuvânt din lista experimentală servindu‑se de o scală în cinci trepte (foarte neplăcut; neplăcut; indiferent; plăcut; foarte plăcut). De remarcat faptul că unele cuvinte bisemantice, precum bac, coş, sarcină, au fost evaluate ca având o puternică încărcătură afectivă şi, ca atare, au fost incluse în lista celor emoţional negative. Această evaluare nu trebuie să ne surprindă dacă ţinem seama de vârsta participanţilor la experiment şi de principalele lor preocupări. Apoi le‑am prezentat subiecţilor aceeaşi listă de omonime solicitându‑le, de această dată, să identifice cele două sensuri şi să ofere pentru fiecare un cuvânt semantic relaţionat (de exemplu, sinonim) sau o definiţie scurtă. În baza rezultatelor obţinute la cele două sarcini am selectat doar acele cuvinte la care subiecţii cunoşteau ambele sensuri şi pe care le apreciaseră ca având o puternică conotaţie negativă. Fondul lexical rezultat s‑a constituit într‑o listă de cuvinte particularizată fiecărui subiect. Tot în această etapă am evaluat şi nivelul de anxietate al subiecţilor. În acest sens a fost completat de toţi parti­ cipanţii chestionarul lui Spielberger, forma STAI‑X2; rezultatele obţinute la această evaluare (cote brute şi cote T) pot fi consultate în anexa 3. În virtutea scorurilor obţinute am recurs la o dihotomizare a subiecţilor luând ca reper cota STAI = 50 (cote T). A doua etapă a procedurii experimentale a avut loc la două săptămâni după prima şi a fost derulată prin sarcini aplicate individual. Subiecţii au fost invitaţi în faţa computerului şi fiecăruia i s‑au descris sarcinile ce îi revin. Li s‑a comunicat faptul că pe monitor vor fi expuse o serie de cuvinte, le‑a fost indicată şi zona unde ele urmau să fie prezentate, dar nu au primit nici o altă informaţie privind natura sau relaţia acestor cuvinte cu cele din faza anterioară. Celor care au întrebat explicit

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

179

despre această relaţie li s‑a comunicat că prima etapă a avut ca scop evaluarea capacităţii lor comprehensive. Tot în această etapă şi înainte de iniţierea testării propriu‑zise, fiecărui subiect i s‑a determinat pragul senzorial subiectiv. Procedura a fost identică cu cea descrisă în secţiunea 4.1.1, diferenţa constând doar în aparatura utilizată; de această dată tahistoscopul a fost înlocuit de un PC IBM. A urmat apoi instrucţia standard specifică probei de decizie lexicală (vezi 5.1.3); performanţele la proba de decizie lexicală ne‑au permis să evaluăm calitatea şi intensitatea efectelor de amorsaj. Amorsajul propriu‑zis a implicat următoarea succesiune: cuvântul context emoţional – expus pentru o durată de 300 ms; expunerea timp de 20 ms a imaginii de fundal a monitorului; prezentarea amorsei (cuvântul bisemantic) prin expunere subliminală (timp de expunere individuali­ zat în funcţie de pragul senzorial subiectiv al fiecărui subiect) sau supraliminală (300 ms), în funcţie de grupul experimental investigat. În vederea completării sarcinii de decizie lexicală cuvântul‑ţintă a rămas pe ecran timp de 1.000 ms. Intervalul scurs până la reluarea procedurii pentru un nou triplet lexical a fost de cinci secunde. Aşa cum am menţionat deja (vezi „Materiale”), tripletele lexicale au avut o structură diferită, în funcţie de lotul experimental căruia i‑a aparţinut subiectul investigat. Astfel, pentru subiecţii din grupurile 1, 3, 5, 7 cuvintele bisemantice au fost precedate de cuvinte – context negativ, adică de cuvinte semantic relaţionate cu cuvântul bisemantic şi posedând o valenţă emoţională negativă (de exemplu, luptă‑război). Prin contrast, pentru subiecţii din loturile 2, 4, 6, 8 cuvintele bisemantice au fost precedate de cuvinte – context neutru, cuvinte semantic relaţionate cu cuvântul bisemantic, dar care nu posedau conotaţie emoţională (de exemplu, covor‑război). Al treilea cuvânt din tripletul lexical, cel ce făcea obiectul deciziei lexicale, a fost: 1) semantic congruent cu cele două cuvinte ce îl precedau (de exemplu, luptă‑război‑arme); 2) semantic incongruent cu cuvântul – context emoţional, dar congruent cu unul din sensurile cuvântului bisemantic (de exemplu, luptă‑război‑ţesătură sau covor‑război‑dispută); 3) un şir de litere fără sens, dar relativ uşor pronunţabil (de exemplu, luptă‑război‑mamit). Au rezultat astfel trei succesiuni lexicale calitativ diferite al căror efect asupra perfor­ manţelor la decizia lexicală îl vom analiza în secţiunea „Rezultate şi discuţii”. Trebuie menţionat faptul că această congruenţă/incongruenţă semantică între cele două cuvinte ce flancau cuvântul bisemantic a constituit o a patra variabilă, ale cărei efecte le‑am evaluat în prezentul studiu. Este vorba despre variabila context semantic perceptiv, pentru care am anticipat efecte diferenţiatoare de amorsaj atunci când este asociată cu manipularea modalităţii de expunere a cuvântul bisemantic (sub‑/supraliminală).

Rezultate şi discuţii În vederea eliminării eventualelor variaţii extreme şi ţinând seama de caracteristicile distribuţiilor scorurilor pe itemi, am calculat mai întâi pentru fiecare subiect mediana timpilor de decizie lexicală. Valorile obţinute s‑au constituit în scoruri brute ce au

180

INCONŞTIENTUL COGNITIV

făcut mai apoi obiectul prelucrărilor statistice. Asupra acestora am aplicat analiza de varianţă ANOVA bifactorial, după ce am decupat şi am separat în prealabil cele două situaţii experimentale: a) prezentare subliminală a amorsei; b) prezentare supra­ liminală a amorsei. Atragem atenţia asupra faptului că prelucrările vizează doar datele obţinute prin operarea cu succesiunea lexicală de tip 1 (de exemplu, luptă‑război‑arme sau examen‑bac‑notă) – context emoţional negativ şi (context) semantic congruent. Vom analiza mai întâi rezultatele obţinute după prezentarea subliminală a amorsei. Desigur că, aşa cum avertizează Greenwald, Klinger şi Liu (1989), timpii obţinuţi în decizia lexicală asupra noncuvintelor nu sunt luaţi în calcul atunci când estimăm amplitudinea efectelor de amorsaj. Includerea acestor itemi în faza test este însă reclamată de specificul paradigmei investigative. În tabelul 5.11 se regăsesc mediile şi abaterile standard pentru subiecţi anxioşi şi nonanxioşi în condiţii diferite ale contextului emoţional: negativ/neutru (grupele 1, 2, 5, 6). Tabelul 5.11. Performanţele la proba de decizie lexicală în condiţii de prezentare subliminală a amorsei bisemantice F = 7,053 (p = 0,017) Anxioşi Nonanxioşi

Context negativ M σ M σ

774 67,54 769 62,72

Context neutru 634 72,83 640 68,56

Compararea mediilor 4,87 (p = 0,04) 4,36 (p = 0,05)

Prelucrarea statistică a datelor obţinute a demonstrat că: a) pentru subiecţii anxioşi, în condiţii de expunere subliminală a amorselor bisemantice, timpul de decizie lexicală asupra ţintelor este semnificativ mai mare când amorsarea se face în context emoţional negativ comparativ cu cel neutru (p = 0,04); b) pentru subiecţii nonanxioşi se constată un pattern asemănător de răspuns, dar mai puţin semnificativ. Altfel spus, indiferent de nivelul anxietăţii (trăsătură), subiecţii dovedesc o întârziere în procesarea ţintelor amorsate de cuvinte bisemantice expuse subliminal într‑un context perceptiv emoţional negativ. Într‑o paradigmă vizibil modificată faţă de cea clasică, rezultatele prezentului studiu relevă implicarea fenomenului de apărare perceptuală în derularea procesărilor perceptive. În virtutea acestor date putem infera că informaţia decriptată din mesajul subliminal va activa strategiile defensive ale subiectului, care vor interfera cu prelu­crările perceptuale, scopul lor fiind de a bloca accesul informaţiei ameninţă­ toare la conştientizare. Datele obţinute sunt în acelaşi timp un argument în plus pentru existenţa unei selectivităţi a procesărilor cognitive ce operează în baza unei analize semantice preatenţionale. Efectul este sensibil mai evident atunci când mesajul perceput subliminal are o conotaţie emoţională personală puternică. Acesta este şi motivul pentru care în investigaţia experimentală de faţă, ca de altfel în majoritatea celor incluse în această teză, am preferat o individualizare a itemilor utilizaţi.

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

181

Deşi, conform primei ipoteze avansate, ne aşteptam la diferenţe calitative în comportamentul perceptual al subiecţilor anxioşi comparativ cu cei nonanxioşi, datele pe care le‑am obţinut nu ne susţin supoziţia. Mai exact, anticiparea noastră era că vom obţine o confirmare a fenomenului de apărare perceptuală în cazul subiecţilor nonanxioşi şi a vigilenţei perceptuale pentru cei anxioşi. Datele au relevat însă în ambele situaţii intervenţia apărării perceptuale, ba chiar mai mult, intensitatea feno­ menului este uşor mai accentuată în cazul anxioşilor. Rezultatul pare să sugereze o precipitare a fenomenului la subiecţii cu anxietate superioară mediei, dar fără mani­ festări clinice. Avem temei să considerăm acest rezultat valabil şi pentru populaţia de referinţă din care a fost extras eşantionul deoarece comportamente similare am identificat şi în experimentele din secţiunile 5.3.1 şi 5.3.2. Ne exprimăm însă şi o rezervă. În experimentul de faţă, ca de altfel şi în cel precedent, am recurs la o simplă dihotomizare a subiecţilor (anxioşi/nonanxioşi) luând ca limită cota STAI 50. Este, ca atare, posibil ca similarităţile comportamentale pentru cele două categorii de subiecţi să fie determinate de proximitatea nivelului de anxietate pentru cei mai mulţi dintre subiecţii care, formal, au fost incluşi în grupuri diferite. Aceasta nu prejudiciază cu nimic valoarea rezultatului obţinut. Ba chiar mai mult, sugerează faptul că o schimbare calitativă a conduitei perceptive în funcţie de nivelul de anxietate se produce doar de la niveluri semnificativ superioare valorii medii. În plus, aşa cum am dovedit şi în experimentul 3, există şi un interval al nivelului de anxietate în jurul valorii medii pentru care comportamentul subiecţilor pare să sugereze o confruntare între apărare şi vigilenţă perceptuală. Desigur, pentru o interpretare cât mai acurată a rezultatelor obţinute, trebuie să luăm în calcul deopotrivă particularităţile procedurale ale investigaţiei noastre şi interpretările alternative posibile. Mai întâi menţionăm faptul că paradigma experimentală pe care am implementat‑o aici este sensibil diferită atât de cea clasică (Bruner, Postman, 1947), prin care s‑au evidenţiat cele două fenomene perceptive, cât şi de cea pe care am utilizat‑o în experimentul din secţiunea 5.3.2. În cazul de faţă avem de‑a face cu un amorsaj dublu: unul este produs de cuvântul – context emoţional, iar al doilea de cel bisemantic. Amândouă sunt relaţionate semantic cu ţinta şi, în plus, cele două amorse pot induce efecte contrare, cu atât mai mult cu cât unul este perceput conştient, iar al doilea inconştient. Mai mult chiar, am putea asista la o emulaţie între cele două sensuri ale cuvântului bisemantic care, conform unor investigaţii anterioare (Marcel, 1983), în condiţii de prezentare subliminală, sunt activate concomitent. Consecinţa acestor competiţii ar putea fi tocmai com­ portamentul decizional sesizat. Raportând acest rezultat la cel obţinut în condiţii de stimulare supraliminală (vezi tabelul 5.12), putem conchide că am obţinut o dovadă în plus, deloc neglijabilă, pentru existenţa unor diferenţe calitative între efectele percepţiei conştiente şi inconştiente. Suntem convinşi că elaborarea unui design pentru validarea ei în diverse contexte ecologice ar oferi date de o valoare incontestabilă. Proiectul depăşeşte însă obiectivele prezentei lucrări, dar rămâne în atenţia noastră pentru o cercetare ulterioară.

182

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Analizând rezultatele obţinute în urma prezentării supraliminale a cuvântului bisemantic, sesizăm diferenţe calitative importante (vezi tabelul 5.12). Tabelul 5.12. Performanţele la proba de decizie lexicală în condiţii de prezentare supraliminală a amorsei bisemantice F = 6,02 (p = 0,019) Anxioşi Nonanxioşi

M σ M σ

Context negativ

Context neutru

629 58,62 636 64,55

768 66,75 719 70,58

Compararea mediilor 4,80 (p = 0,04) 4,13 (p = 0,06)

Sesizăm din datele inserate în tabel că, în urma prezentării supraliminale a cuvintelor bisemantice, comportamentul perceptiv, pentru ambele categorii de subiecţi, contrastează evident cu cel din condiţia prezentării subliminale. De această dată, în cazul subiecţilor anxioşi, contextul emoţional negativ de amorsare determină o reducere semnificativă a timpului alocat deciziei lexicale asupra ţintelor. Aceasta conduce la concluzia că persoanele cu anxietate ridicată sunt mai receptive la cuvintele cu conotaţie negativă dacă ele au fost în prealabil amorsate de cuvinte semantic relaţionate cu ţinta – vigilenţa perceptuală. Efectul constatat este în concordanţă cu cel evidenţiat în investigaţii similare (Foa, McNally, 1986; Williams et al., 1997), care au dovedit că subiecţii anxioşi etalează o sensibilitate sporită faţă de cuvintele ameninţătoare. Pentru subiecţii nonanxioşi rezultatele au fost în acelaşi sens, dar fără a obţine semnificativitate statistică, deşi trebuie să remarcăm că ne situăm în vecinăta­ tea imediată a limitei de relevanţă statistică. Conchidem că, în condiţiile de prezentare supraliminală a amorselor bisemantice, cuvintele – context emoţional au potenţat amorsele în favoarea interpretării negative. Mai mult chiar, în studiul de faţă am reuşit să evidenţiem efectele cumulative ale amorsajului produs de congruenţa afectivă şi, respectiv, de cea semantică dintre itemii tripletului lexical. Efectul a fost statistic semnificativ pentru subiecţii anxioşi. De altfel, conform lui Eysenck (1992), la confruntarea cu stimuli ambigui subiecţii anxioşi etalează biasări interpretative concretizate în tendinţa de a interpreta stimulii şi situaţiile echivoce în favoarea conotaţiei lor negative. Subiecţii nonanxioşi au relevat un efect similar, dar nesemnificativ statistic. Ne exprimăm şi aici rezerva referitor la patternul responsiv al nonanxioşilor, dat fiind faptul că dihotomizarea subiecţilor nu s‑a făcut în loturi polare, iar mediile scorurilor STAI pentru cele două populaţii au fost destul de apropiate. În aceste condiţii, printre subiecţii nonanxioşi au existat suficienţi indivizi al căror comportament perceptiv l‑a reprodus pe cel al anxioşilor, explicând astfel tendinţa patternului responsiv al grupului. Cu alte cuvinte, este suficient de probabil ca o grupare polarizată a subiecţilor şi, eventual, includerea în

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

183

studiu a unei populaţii clinice să conducă la diferenţe calitative între anxioşi şi nonanxioşi. Mai precis, în condiţii de amorsaj supraliminal, aşa cum demonstrează şi datele expe­ rimentului din secţiunea 5.3.2, o asemenea comparaţie ar evidenţia fenomenul de apărare perceptuală pentru nonanxioşi şi pe cel de vigilenţă perceptuală pentru anxioşi. Alăturând datele din cele două condiţii experimentale – expunere sub‑ şi supra­ liminală –, sesizăm că, prin contrastul lor, ele reiterează dovezile aduse de studii care şi‑au propus tocmai comparaţii de acest gen. Ele argumentează faptul că efectele percepţiei inconştiente sunt adesea diferite, nu doar cantitativ, cât mai ales calitativ de cele datorate percepţiei conştiente. În acelaşi timp, oferă suport pentru confirmarea, cel puţin parţială, a celei de‑a treia ipoteze pe care am avansat‑o în prezentul studiu. Marcel (1980) atrăgea atenţia asupra faptului că, în condiţii diferite de amorsaj (conştient vs inconştient), efectele sunt calitativ diferite. Probabil că această concluzie este exprimată cel mai limpede de forma tare a postulatului lui Shevrin şi Dickman (1980), care afirmă: „Procesele inconştiente urmează legi de organizare diferite de cele ce guvernează procesarea conştientă” (vezi 4.3.2). Pentru a testa şi a doua asumpţie circumscrisă de ipoteza terţă – calitatea efectelor de amorsaj depinde de contextul semantic perceptiv – am recurs la altă decupare a designului global. Combinând cele două modalităţi de expunere cu variantele context emoţional, am comparat performanţele la proba de decizie lexicală prin modificarea succesiunilor lexicale. Mai precis, comparaţia a vizat timpii de reacţie pentru decizia asupra ţintelor semantic congruente cu cuvintele‑context (succesiunea tip 1: pistol‑cartuş‑glonţ) faţă de timpii alocaţi deciziei pentru ţintele semantic incongruente cu cuvintele‑context (succesiunea tip 2: pistol‑cartuş‑ţigări). Comparaţii similare a realizat şi Marcel (1980, 1983), dar ineditul constă aici în includerea unei noi variabile în demersul comparativ: nivelul de anxietate al participanţilor. Tabelele de mai jos (5.13 şi 5.14) cuprind valorile pentru mediile şi abaterile standard corespunzând fiecărei condiţii experimentale. Rezultatele obţinute confirmă ipoteza avansată, relevându‑ne următoarele aspecte: 1) Pentru o prezentare subliminală a amorselor bisemantice, manipularea contextului semantic de amorsaj nu afectează semnificativ timpul de decizie asupra ţintelor. Acest lucru dovedeşte că, fie că realizăm un context semantic congruent, fie unul incongruent, percepţia inconştientă a unui cuvânt polisemantic favorizează într‑o măsură cvasiegală toate sensurile acestuia. Nu am identificat însă diferenţe semnificative statistic între comportamentul perceptiv al anxioşilor şi cel al nonanxioşilor; 2) În condiţiile în care am recurs la expunerea supraliminală a amorsei, datele au demonstrat o răsturnare calitativă a performanţelor. Astfel, de această dată, în ambele contexte emoţionale (negativ şi neutru), crearea unui context semantic congruent a determinat o dezambi­ guizare a cuvântului bisemantic raportat la contextul semantic. Fenomenul este dovedit de scăderea semnificativă a timpului de decizie asupra ţintei în condiţiile unui context semantic congruent relativ la cel incongruent. La fel ca şi în condiţia precedentă de stimulare (subliminală), nu am obţinut însă diferenţe semnificative între performanţele

184

INCONŞTIENTUL COGNITIV

celor două categorii de subiecţi, aşa cum anticipasem. Reluăm însă precizarea făcută mai sus şi atragem atenţia asupra faptului că nu am investigat grupuri polare de subiecţi, în ceea ce priveşte nivelul anxietăţii, ci doar i‑am dihotomizat simplu, operând cu cota STAI T = 50 ca graniţă de departajare; în plus, nici unul dintre subiecţii implicaţi în experiment nu prezenta o intensitate de nivel clinic a anxietăţii. Avem convingerea că o comparaţie între subiecţii cu anxietate scăzută şi cei cu manifestări anxioase de intensitate clinică ar evidenţia diferenţe calitative importante în ceea ce priveşte conduita lor perceptivă. Acest fapt constituie unul dintre principalele motive ce ne îndeamnă să extindem experimentul pe o populaţie clinică, investigaţia făcând însă obiectul altui studiu. Tabelul 5.13. Performanţele la proba de decizie lexicală în condiţii de prezentare subliminală a amorsei bisemantice pentru contextele emoţionale negativ şi neutru în urma manipulării contextului semantic de amorsaj Amorsaj subliminal Subiecţi C.E. negativ (F = 2,3; p = 0,24) C.S.C. C.S.I. Compararea mediilor Anxioşi M 774 739 0,146 σ 66,55 72 (p = 0,741) Nonanxioşi M 769 829 0,786 σ 58 70,25 (p = 0,387)

C.E. neutru (F = 2,8; p = 0,15) C.S.C. C.S.I. Compararea mediilor 634 691 2,89 54 65 (p = 0,100) 640 669 0,123 73 55 (p = 0,760)

Tabelul 5.14. Performanţele la proba de decizie lexicală în condiţii de prezentare supraliminală a amorsei bisemantice pentru contextele emoţionale negativ şi neutru în urma manipulării contextului semantic de amorsaj Amorsaj supraliminal Subiecţi C.E. negativ (F = 6,92; p = 0,016) C.S.C. C.S.I. Compararea mediilor Anxioşi 713 4,63 M 629 σ 53 59 (p = 0,043) Nonanxioşi M 636 765 4,305 σ 75 68 (p = 0,05) Legendă:

C.E. neutru (F = 7,8; p = 0,01) C.S.C. C.S.I. Compararea mediilor 768 4,562 47 68 (p = 0,048) 709 862 5,291 64 82 (p =0,037)

• C.E. – context emoţional • C.S.C. – context semantic congruent • C.S.I. – context semantic incongruent

INVESTIGAŢII PROPRII ASUPRA PERCEPŢIILOR IMPLICITE

185

Luate pe ansamblu, rezultatele experimentelor din acest capitol aduc contribuţii majore la dezvoltarea domeniului investigat şi ne permit câteva extensii ecologice. Mai întâi, ele au relevat conexiunea puternică dintre emoţie şi cogniţie dovedindu‑ne că orice încercare de a le separa ne poate conduce la modele eronate ale funcţionării cognitive. Există, desigur, situaţii când această separare poate fi totuşi evidenţiată, dar ele sunt atipice. Preluând ideile unor cercetători de marcă ai domeniului, putem afirma că, de obicei, cogniţia şi emoţia sunt strâns relaţionate în experienţele cotidiene, ele putând fi disociate doar în situaţii neobişnuite sau anormale. De exemplu, procesele cognitive de adaptare (Lazarus, 1982), precum izolarea şi intelectualizarea, pot crea o disociere între gânduri şi sentimente. În plus, atacul poate fi iniţiat în absenţa furiei şi evitarea în absenţa fricii. Toate acestea sunt exemple în care legătura obişnuită dintre gând şi sentiment a fost slăbită sau ruptă. Totuşi, astfel de separări nu constituie o regulă de viaţă, ci mai degrabă sunt un produs al adaptării la situaţii particulare. În al doilea rând, datele de faţă dovedesc că indivizii umani pot etala o mare varietate de comportamente perceptuale la confruntarea cu stimulii anxiogeni, în funcţie de: modalitatea de amorsare (sub‑/supraliminală), contextul emoţional de stimulare şi, respectiv, nivelul anxietăţii‑trăsătură. Astfel, în condiţii de amorsaj subliminal, un context emoţional negativ de amorsare determină întârzieri în decizia lexicală asupra ţintelor atât la subiecţii nonanxioşi, cât şi la cei anxioşi – apărare perceptuală. Recurgând la amorsaj supraliminal, am observat o răsturnare calitativă a patternului responsiv pentru ambele categorii de subiecţi. Astfel, de această dată anxioşii şi nonanxioşii deopotrivă au manifestat reduceri ale timpului de decizie asupra ţintelor – vigilenţă perceptuală. Este, desigur, posibil ca, prin aplicarea procedurii noastre în cazul subiecţilor cu anxietate clinică, performanţa perceptivă să difere calitativ de cea obţinută pentru categoriile investigate în prezentul studiu. Aceste particularităţi comportamentale ne îndreptăţesc să afirmăm că nu mai putem opera cu simple disocieri anxioşi/nonanxioşi, fiind obligaţi să facem diferenţieri calitative mult mai fine în cadrul celor două populaţii. Diferenţele semnalate le putem atribui unor specificităţi procesuale care caracterizează subiecţii la nivel computa­ ţional. Reiese aşadar că schimbarea calitativă a conduitei perceptuale la confruntarea cu stimuli anxiogeni reclamă depăşirea unui prag al nivelului de anxietate a cărui valoare este, cu siguranţă, sensibil superioară mediei populaţiei. Luăm, de asemenea, în calcul şi posibilitatea ca aceste particularităţi perceptuale să fie confirmate de date neurobiologice care să permită o obiectivizare pertinentă a patternurilor comportamen­ tale înregistrate. În fine, a treia, dar şi cea mai importantă contribuţie pe care o aduc rezultatele experimentelor din acest capitol o reprezintă dovada existenţei unor diferenţe calitative între consecinţele percepţiei inconştiente şi ale celei conştiente. Rezultatul nostru se adaugă unora similare din literatura de specialitate (Marcel, 1980, 1983; Shevrin, Dickman, 1980), dar noutatea rezidă în originalitatea paradigmei experimentale prin care am evidenţiat aceste diferenţe. Studiile anterioare au relevat deosebirile apelând

186

INCONŞTIENTUL COGNITIV

la tehnica mascării figurale, devenită clasică odată cu cercetările lui Marcel, pe când noi am optat pentru tehnica expunerii de scurtă durată. În plus, noi am inclus în designul experimental variabila nivel de anxietate, ceea ce ne‑a permis să testăm existenţa acestei diferenţe pe populaţii calitativ diferite. Criteriul diferenţei calitative, reconfirmat aici, constituie unul dintre cele mai importante criterii de contrastare a prelucrărilor conştiente/inconştiente, a cărui valoare experimental‑investigativă şi euristică nu a fost încă depăşită. Investigaţiile acestui capitol sunt circumscrise cadrului mai larg al studiului sistematic asupra proceselor inconştiente care, în ultimele două decenii ale secolului XX, a restructurat semnificativ cercetarea fundamentală şi cea aplicativă. Standardizarea paradigmelor experimentale dezvoltate aici constituie unul dintre obiectivele noastre imediate. Acest lucru va facilita elaborarea unor noi probe psihodiagnostice care vor permite sondarea unor „zone” insuficient investigate cu instrumentarul clasic. În psihologia clinică, tehnicile de stimulare subliminală pot fi utilizate cu succes în remiterea simptomatologiei unor tulburări emoţionale în a căror etiologie identifi­ căm implicarea procesărilor inconştiente de informaţie. De altfel, rezultatele celor trei investigaţii experimentale fundamentează şi se constituie în veritabile condiţii prealabile pentru dezvoltarea unor tehnici terapeutice. În acest sens am elaborat deja o procedură alternativă la tehnica clasică a desensibilizării prin care urmărim remiterea conduitei fobice şi corecţii ale simptomatologiei anxioase. Procedura şi rezultatele obţinute prin aplicarea ei în câteva cazuri particulare sunt descrise detaliat în capitolul 6 al prezentei lucrări.

Capitolul 6

Aplicaţii clinice ale stimulării subliminale Un obiectiv central al terapiei cognitiv‑comportamentale este de a le permite pacienţilor să îşi acceseze „gândirea automată” şi de a‑i ajuta să sesizeze natura ei eronată. Reuşind acest lucru, terapeutului îi va fi mult mai uşor să substituie ulterior ideaţia lor patologică cu strategii raţionale de control cognitiv şi comportamental. Un asemenea demers reclamă apelul la introspecţie, ca mijloc de conştientizare a cogniţiilor automate şi a modului în care ele parazitează conduita. Intervenţia terapeutică va fi posibilă doar după ce pacientul a realizat conexiunile dintre aceste cogniţii şi simpto­ matologia sa. O abordare alternativă preferă, în locul acestor strategii de ghidare a conştientizării, să manipuleze procesele inconştiente în mod direct. Un număr însemnat de studii au început deja să exploateze valenţele terapeutice ale prelucrărilor perceptuale inconştiente. Se porneşte de la ideea că informaţia terapeutică, implantată inconştient subiectului, va reuşi să evite rejecţia intenţionată din partea acestuia. În plus, va avea efecte benefice asupra simptomatologiei, fără a reinduce artificial anxietatea, aşa cum se întâmplă când subiectul este antrenat în tehnici directe de restructurare cognitivă. Dată fiind preocuparea noastră centrată pe dezvoltarea unei tehnici alternative de remitere a fobiei, prefaţăm investigaţia personală cu o portretizare a acestei tulburări emoţionale. Prezentarea ei va aproxima modelul medical, relevând tabloul clinic, etiologia, diagnosticul şi, bineînţeles, strategiile terapeutice.

6.1. Fobia simplă: tablou clinic, etiopatogenie şi tratament Fobiile sunt tulburările emoţionale cel mai frecvent şi mai intens investigate. Ele au fost semnalate în mai toate scrierile de referinţă, de la Vechiul Testament, trecând prin operele renumitului diagnostician Robert Borton (secolul al XVII‑lea) şi continuând cu cele mai recente lucrări. Definiţia clinică a fobiei include particularităţile esenţiale

188

INCONŞTIENTUL COGNITIV

ale tulburării: a) resimţirea unei senzaţii intense de teamă în situaţii relativ inofen­ sive; b) recunoaşterea de către fobic a faptului că frica este excesivă şi inadecvată contextului, el sesizând caracterul ei iraţional; c) reacţia automată şi pervazivă, subiectul aflându‑se în imposibilitatea de a o controla; d) evitarea, de regulă, a obiectului sau a situaţiei provocatoare. Manualul de diagnostic şi statistică a tulburări­ lor mentale (DSM IV, 1994) împarte fobiile în trei categorii: agorafobia, fobia socială şi fobia simplă (numită uneori şi specifică). Fobia simplă este cea mai comună formă. Caracterul ei simplu derivă din faptul că frica este relaţionată cu un anumit (unic) obiect sau cu o anumită situaţie, ca, de exemplu, un animal, înălţimea, apa etc. Cu toate că are o incidenţă foarte mare în populaţia generală, adresabilitatea fobicilor către clinici, centre de sănătate mentală sau cabinete private este destul de redusă. La o incidenţă de 8% în populaţie, adresabilitatea este de doar 0,9%, motivul fiind, desigur, posibilitatea de a evita situaţiile fobogene şi, implicit, a experienţei traumatizante. Dintre cele mai cunoscute forme ale fobiei simple, menţionăm aici: acrofobia (teama de înălţime), zoofobia (teama de animale, cu numeroase particularizări), acvafobia (de apă), claustrofobia (frica de spaţii închise), tanatofobia (frica de moarte).

Etiopatogenie În ciuda diferenţelor simptomatice dintre agorafobie, fobia socială şi fobia simplă, etiologia şi strategiile terapeutice sunt relativ similare. În general, fobiile sunt polideter­ minate. Există suficiente argumente în sprijinul predispoziţiei familiale la tulburări anxioase, sugerându‑se faptul că atât factorii genetici, cât şi cei ambientali contribuie la apariţia tulburării. Marks (1969) a propus un model al preparedness, un gen de predispoziţie, susţinând că teama faţă de anumite obiecte sau situaţii e oarecum înnăscută, ceea ce înseamnă că suntem predispuşi la a reacţiona prin frică atunci când le întâlnim (apud Wolman, Stricker, 1994). Paradigma învăţării postulează că fobiile sunt învăţate în ontogeneză ca urmare a unor experienţe negative de înaltă intensitate cu anumite situaţii sau obiecte. Teoria cognitivă susţine că ni se comunică în copilărie că anumite lucruri sunt periculoase şi că trebuie să ne temem de ele; mai târziu vom dezvolta o frică interiorizată faţă de unele dintre acestea. Prezentăm în continuare, pe scurt, interpretările psihanalitice, behavioriste şi pe cele cognitive ale etiologiei fobiei. Psihanaliza. Abordarea psihanalitică este centrată prioritar pe conţinutul fobiei, supralicitând semnificaţia fobiei percepute ca simbol al unor forţe inconştiente. În accepţiune freudiană, fobia este expresia unui mecanism de apărare dezvoltat împotriva anxietăţii produse de impulsurile reprimate ale id‑lui. Anxietatea astfel produsă se desprinde de sursă şi se va transfera asupra unui obiect sau a unei situaţii cu care are o legătură simbolică. Prin această asociere, obiectele sau situaţiile incriminate vor deveni stimuli fobogeni. Evitarea lor reflectă, în fapt, îndepărtarea de conflictele reprimate. Freud consideră că, prin comportamentul etalat, fobicul demonstrează

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

189

evitarea confruntării cu o problemă reală, de regulă un conflict din copilărie pe care l‑a reprimat. Behaviorismul. Principala asumpţie a paradigmei behavioriste afirmă că fobia este o reacţie, un răspuns învăţat. Fobiile simple se dezvoltă pe baza învăţării, prin experienţă personală sau prin observare (modelare) (Ost, Hugdahl, 1985). Mecanismul învăţării este abordat diferit în cadrul paradigmei behavioriste: condiţionare clasică, condiţionare operantă, modelare. Condiţionarea clasică: o persoană poate învăţa frica faţă de stimuli neutri dacă aceştia sunt asociaţi cu un eveniment înspăimântător, dureros. Condiţionarea operantă: reacţia fobică poate fi dobândită şi menţinută prin aplicarea unor întăriri negative (evitarea stimulului). Modelarea: răspunsul fobic poate fi învăţat prin imitarea reacţiilor celorlalţi. Cognitivismul. Modelul cognitivist al etiologiei fobiei, completându‑l pe cel beha­ viorist, aduce contribuţii serioase la înţelegerea modului în care se produc convingerile iraţionale şi se dezvoltă gândirea catastrofică în fobie. Teoreticienii cognitivişti atrag atenţia şi asupra parazitării abilităţilor rezolutive ale subiecţilor fobici, explicând cum anxietatea lor exagerată interferează cu raţionamentele persoanei şi poate conduce la blocaje cognitive. În virtutea prezenţei/absenţei cogniţiilor dezadaptative, putem distinge două tipuri de fobie simplă: a) cu cogniţii dezadaptative – tipul 1; b) fără cogniţii dezadaptative – tipul 2. Cele două forme au o caracteristică în comun, şi anume modelul declanşator. Astfel, în ambele cazuri stimulul fobogen joacă rolul unui stimul condiţionat, iar conduita fobică reprezintă răspunsul condiţionat, diferen­ ţele dintre ele rămânând doar la nivel cognitiv. În fobia de tip 1 sunt prezente cogniţiile dezadaptative (de exemplu, un cinofob: „Toţi câinii sunt turbaţi şi, ca atare, foarte periculoşi”), aceste convingeri amplificând simptomatologia anxioasă şi generând comportamente deviante. În asemenea situaţii, pachetele de intervenţie terapeutică trebuie să includă cu necesitate tehnici de restructurare cognitivă şi de modificare a comportamentului evitant. Prin contrast, în fobia de tip 2, subiectul nu dezvoltă cogniţii dezadaptative relativ la stimulul sau situaţiile fobice, considerând, dimpotrivă, că reacţiile sale sunt iraţionale şi nejustificate. Cu toate acestea, apare comportamentul evitant (de exemplu, „mă tem de câine, dar nu ştiu de ce; sunt animale prietenoase şi totuşi nu înţeleg de ce, atunci când văd un câine, îngheţ de frică”). În cazul fobiei de tip 2, nu sunt necesare tehnici cognitive de intervenţie, intervenţia la nivel comportamental şi/sau biologic fiind suficientă şi foarte eficientă.

Metode terapeutice Dată fiind conexiunea puternică a teoriei psihanalitice cu majoritatea studiilor în care s‑a apelat la stimulări subliminale în scop terapeutic, prezentarea tehnicilor psiho­ dinamice o vom face în subcapitolul următor. În consecinţă, vom analiza aici doar tehnicile behavioriste, cognitive şi chimioterapeutice.

190

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Psihologii behaviorişti susţin că remiterea fobiei este posibilă dacă apelăm la decondiţionare şi recondiţionare: învăţarea unui răspuns alternativ la cel fobic, incompatibil cu acesta. Tehnici comportamentale diferite – desensibilizarea sistema­ tică, flooding‑ul, modelarea – angajează mecanisme diferite: inhibiţia reciprocă, inhibiţia de stingere, inhibiţia de protecţie. Prezentăm în continuare doar tehnica desensibilizării sistematice, deoarece pe scheletul acesteia ne‑am dezvoltat procedura. Desensibilizarea sistematică este una dintre cele mai cunoscute şi mai frecvent aplicate tehnici de intervenţie comportamentală (Wolpe, 1985). Ea reclamă ca fobicul să îşi imagineze o serie de scene generatoare de anxietate într‑o succesiune ascendentă din punctul de vedere al potenţialului anxiogen, pe fondul unei relaxări profunde. Experienţa clinică şi experimentală indică faptul că această procedură elimină sau, cel puţin, reduce fobia. Tehnica desensibilizării sistematice, fundamentată pe mecanis­ mul inhibiţiei reciproce, presupune parcurgerea următoarelor etape: a) subiectul învaţă o tehnică de relaxare (în general forme scurte ale trainingului autogen, relaxarea progresivă Jacobson etc.); b) se realizează o ierarhizare a stimulilor anxiogeni (serii ascendente de scene generatoare de anxietate). În general, se stabilesc 20 de situaţii ierarhice pe o scală de la 0 la 100, 0 indicând o situaţie neutră, iar 100 o situaţie de maximă anxietate; c) desensibilizarea propriu‑zisă. Desensibilizarea debutează in vitro (expuneri în imaginar) şi se încheie in vivo (confruntarea cu stimuli din realitate). Se realizează astfel expunerea gradată la situaţiile anxiogene conform ierarhiei presta­ bilite de subiect în etapa a doua. Succesul acestei tehnici terapeutice în tratarea fobiilor a fost demonstrat de studii independente. Acestea includ frica de sânge (Elmore, Wildman, Westefeld, 1980), de dentist (Klepac, 1986), de a vorbi în public (Rossi, Seiler, 1989‑1990 etc.). Se nasc, fireşte, câteva întrebări: cum explicăm eficienţa tehnicii? Care este mecanismul subiacent? Constituie relaxarea o componentă absolut necesară? S‑a dovedit faptul că există situaţii în care desensibilizarea sistematică permite o ameliorare a simptoma­ tologiei în condiţiile unor prezentări succesive ale itemilor conform scalei ierarhice a subiectului, fără ca acesta să fie angajat în relaxare. Acest rezultat ne trimite la ideea că desensibilizarea se poate realiza mai degrabă prin extincţie decât prin inhibiţie reciprocă, deoarece subiectul resimte doar situaţiile imaginate, în lipsa consecinţelor adverse aşteptate (Levin, Gross, 1985). Indiferent care ar fi mecanismul cognitiv intricat, se pare că, la nivel biologic, desensibilizarea sistematică îşi exercită efectul prin acţiunea endorfinelor. Un studiu realizat de Egan, Hunt şi Adamson (1988) testează eficacitatea procedurii pe subiecţii cărora li s‑a administrat Naloxon (un medicament care împiedică efectul endorfinelor), comparându‑i cu un grup de control, căruia i s‑a administrat soluţie placebo (ser fiziologic). Diferenţele obţinute indică indubitabil reducerea fobiei la grupul placebo, comparativ cu cel experimental. Deoarece Naloxonul blochează efectul endorfinelor, rezultatele susţin incriminarea acestora în mecanismul biochimic al desensibilizării sistematice (apud Wolman, 1994).

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

191

Terapia cognitivă. Aşa cum se menţionează în DSM IV, frica este considerată de subiect excesivă şi/sau nejustificată. Dacă lucrurile stau astfel, ne punem întrebarea: ce anume alterează gândirea persoanei? Un răspuns vine din partea lui Ellis (1962), care susţine că fobia e menţinută de gânduri iraţionale, cum ar fi: „Este mult mai uşor să eviţi decât să faci faţă situaţiilor dificile”. În consecinţă, prin terapie cognitivă pacientul învăţă să îşi corecteze credinţele iraţionale şi apoi să se confrunte cu frica lui, aşa cum îndeamnă şi un vechi proverb chinezesc: „Du‑te chiar în inima pericolu­ lui, căci doar acolo vei găsi siguranţă şi protecţie”. Chimioterapia. Drogurile ce reduc anxietatea sunt denumite generic anxiolitice (sufixul ‑litic provine din limba greacă, însemnând „a slăbi”, „a dizolva”). Barbituricele reprezintă prima categorie de droguri folosite în tratarea anxietăţii, dar, din cauza proprietăţilor, efectelor sale secundare de dependenţă, au fost înlocuite în 1950 cu alte două clase: propranololul şi benzodiazepina. Ultima este folosită pe scară largă. Unele studii sugerează că antidepresivele, cum ar fi imipramina, sunt mult mai eficiente în tratarea fobiei, în special atunci când în tabloul clinic regăsim dispoziţia depresivă. Indiferent de tehnicile terapeutice utilizate, eficienţa intervenţiilor este evaluată analizându‑se modificările survenite la nivelul celor trei componente emoţionale: vegetativ‑organică, comportamentală şi subiectivă. Parametrii acestora devin variabile independente prin care este operaţionalizat tabloul emoţional pre‑ şi postintervenţie. Supunem atenţiei în cele ce urmează aceste dimensiuni ale emoţiei (implicit şi ale fobiei), insistând cu precădere asupra celor vegetativ‑organice, deoarece ele au servit ca variabilă dependentă în evaluarea eficienţei paradigmei terapeutice propuse de noi.

Componenta vegetativ‑organică a emoţiei Majoritatea teoriilor privind procesele afective converg şi susţin că emoţiile nu pot fi reduse la simpla trăire subiectivă, deoarece formează configuraţii complexe care înglobează trei dimensiuni: biologică, comportamentală şi subiectivă. Faţeta biologică circumscrie totalitatea modificărilor vegetativ‑organice asociate oricărui proces afectiv. Dimensiunea comportamentală desemnează conduita emoţională – gesturile, mimica, particularităţile vocale –, ceea ce uzual numim expresivitate emoţională. Subiectivitatea înglobează elementele ce ţin de intimitatea experienţei emoţionale (Radu et al., 1993). Cele trei componente alcătuiesc o unitate în care dimensiunea subiectivă se împleteşte cu cea comportamentală, amândouă fiind susţinute de mecanisme neurobiologice bine precizate. Atât expresivitatea, cât şi dimensiunea subiectivă a emoţiilor sunt dependente de nivelul de arousal fiziologic, ce reflectă, în fapt, activitatea sistemului nervos autonom (SNA). Sistemul este denumit autonom deoarece operează independent de orice control conştient. SNA reuneşte două subsisteme: sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic. Acţiunile celor două subsisteme sunt opuse şi mediate de neurotransmiţă­ tori diferiţi; sistemul nervos simpatic operează prin intermediul norepinefrinelor, iar cel parasimpatic prin descărcarea de acetilcolină. Sistemul nervos simpatic şi cel

192

INCONŞTIENTUL COGNITIV

parasimpatic acţionează precum extremităţile unui balansoar. Ele nu pot să fie active şi să controleze organismul concomitent, de unde şi concluzia că nu putem resimţi două stări emoţionale opuse (relaxare‑tensiune) în acelaşi timp. Acest principiu fundamentează majoritatea procedurilor psihoterapeutice. Modificările fiziologice concomitente expe­ rienţelor emoţionale deţin o cotă înaltă de obiectivitate şi, ca atare, sunt deosebit de utile când urmărim creşterea rigurozităţii ştiinţifice de investigare a proceselor emoţionale. Cei mai utilizaţi indicatori ai activităţii fiziologice sunt: electroencefalograma (EEG), electrocardiograma (EKG), ritmul cardiac, conductanţa electrică a pielii, ritmul respirator, tensiunea musculară (pentru detalii, vezi Olteanu et al., 2001). Toţi aceşti parametri ne oferă un tablou nespecific al emoţiei, informându‑ne asupra nivelului de arousal indus de experienţa afectivă, şi nu asupra calităţii acesteia. Electroencefalograma şi electrocardiograma furnizează o imagine de înaltă fineţe a modificărilor psihofiziologice prezente în emoţie; o limită a acestor înregistrări o constituie însă necesitatea implicării unui expert în interpretarea graficelor obţinute. Modificările conductanţei electrice a pielii reprezintă unul dintre cei mai sensibili indicatori ai activităţii fiziologice vegetative implicate în emoţie. În cazul expunerii la stimuli anxiogeni, conductanţa electrică scade înaintea confruntării efective cu stimulul, creşte în prima fază de acţiune a acestuia, după care scade treptat. Toate aceste înregistrări sunt deosebit de utile atât în scopuri diagnostice, cât şi în evaluarea eficacităţii oricărei intervenţii terapeutice şi, din acest motiv, reclamă utilizarea unor proceduri standard de colectare. Există o mare varietate de tehnici şi instrumente prin care putem evidenţia modi­ ficările fiziologice produse de descărcările sangvine ale sistemului nervos autonom. Cele mai utilizate sunt tehnica poligrafului şi biofeedbackul. Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării indicilor fiziologici care acompaniază stările emoţionale (Buş, 2000). Cunoscut empiric sub numele „detector de minciuni”, poligraful este un instrument complex ce permite înregistrarea modificărilor fiziologice cauzate de reacţiile emoţionale ale persoanei examinate. Este o modalitate obiectivă de a înregistra teama, anxietatea. Poligraful înregistrează simultan modificările a cinci parametri psihofiziologici: respiraţia toracică/abdominală, reacţia electrodermală, tensiunea arterială, pulsul, micromişcările neuromusculare. Tehnica biofeedbackului­ presupune utilizarea unor instalaţii electro­ nice care facilitează detectarea unor procese fiziologice derulate inconştient. Semnalul fiziologic – transformat în stimul vizual/auditiv – îi este prezentat subiectului, permiţându‑i conştientizarea şi, implicit, controlul proceselor vegetativ‑organice. Pe scurt, biofeedbackul este o tehnică prin care subiectul câştigă control intenţional asupra mecanismelor fiziologice inconştiente. Procedura şi instrumentarul disponibile la ora actuală permit monitorizarea multor parametri: ritmul cardiac, pulsul, presiunea sangvină, conductanţa electrică epidermală, undele cerebrale etc. Dincolo de limitele tehnologice ale instrumentarului existent şi ale expertizei în interpretarea protocoalelor, tehnicile descrise mai sus s‑au dovedit deosebit de utile

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

193

în studiile experimentale şi clinice asupra proceselor emoţionale normale şi patologice. Ca suport pentru datele fiziologice sunt adesea invocate rezultate ale unor investigaţii ce şi‑au adâncit analiza, oferindu‑ne descrieri biochimice ale tulburărilor afective.

6.2. Terapia fobiei prin stimuli subliminali 6.2.1. Activarea psihodinamică inconştientă Analizând retrospectiv asemenea strategii, va trebui să menţionăm, mai întâi, studiile realizate de cercetători cu orientare psihodinamică. Ele au devansat cercetările cogniti­ viste şi sunt frecvent citate în literatura de specialitate. Într‑un număr impresionant de investigaţii, Silverman şi colaboratorii săi s‑au străduit să dovedească faptul că anumite mesaje (verbale sau imagistice) prezentate subliminal pot servi atât unor scopuri diagnostice, cât şi celor terapeutice. Destinaţia diagnostică a unor asemenea strategii se bazează pe asumpţia că o serie de tulburări psihice sunt determinate de conflicte ce implică dorinţe agresive sau libidinale (perspectivă psihodinamică). Silverman susţine că mesaje precum „Ucide‑ţi mama”, „Urăşte‑l pe tata”, atunci când sunt prezentate subliminal, vor precipita psihopatologia, deoarece alimentează conflicte preexistente. Apelând la expuneri de scurtă durată (cca 4 ms) ale unor mesaje derivate din teoria psihodinamică, echipa lui Silverman a reuşit să inducă efecte specifice asupra unor clase particulare de tulburări psihopatologice (Silverman, Bornstein, Mendelson, 1976). Rezultatele lor au fost ulterior oferite drept date care susţineau multe dintre ipotezele psihanalitice, ca, de exemplu, rolul agresivităţii orale în schizofrenie (Silverman, Spiro, 1968), agresiunea reprimată în depresie (Miller, 1973), conflictul anal în bâlbâială (Silverman et al., 1972), dorinţele incestuoase în homosexualitate (Silverman et al., 1972, apud Bornstein, 1982). Autorii investigaţiilor atrag atenţia asupra faptului că mesajele de control, nerelaţionate cu conflictele psihice inferate, precum şi mesajele conflictuale expuse supraliminal nu au produs efecte sesizabile asupra comportamentului psihopatologic. Cel mai cunoscut mesaj (devenit deja celebru) utilizat de Silverman în investigaţiile sale clinic‑experimentale a fost: Mommy and I are one (vezi subcapi­ tolul 4.4). Utilizând acest mesaj, Silverman a pretins că a obţinut corecţii simpto­matice într‑o mare varietate de tulburări psihopatologice (vezi Silverman, Weinberger, 1985). Validitatea paradigmei activării psihodinamice a fost şi rămâne o chestiune sensibilă şi controversată. Eforturile replicative nu au fost întotdeauna încununate de succes (vezi Condon, Allen, 1982; Porterfield, Golding, 1985). Protejându‑şi paradigma, Silverman (Silverman, Weinberger, 1985) apreciază că, în majoritatea situaţiilor, eşecul reproducerii rezultate­lor este cauzat de diferenţele procedurale. Este justificată, ca atare, reticenţa multor psihologi experimentalişti de a utiliza o procedură susţinută de asumpţii controversate.

194

INCONŞTIENTUL COGNITIV

În ciuda numeroaselor obiecţii, utilizatorii metodei pretind că stimularea subliminală depăşeşte prelucrarea semantică a unor cuvinte izolate. Ei cred că aceasta permite chiar analize sintactice ale structurilor propoziţionale utilizate şi engramarea lor ca mesaje complexe. Trebuie însă recunoscut faptul că există un număr relativ redus de date experimentale care să susţină această asumpţie.

6.2.2. Desensibilizarea progresivă prin stimuli subliminali Subscriind altui angajament teoretico‑experimental (cognitiv‑comportamental), Tyrer, Horn şi Lee au demonstrat în 1978 că prezentarea subliminală a unor secvenţe de film cu caracter fobic poate fi foarte eficientă în reducerea comportamentului fobic. Mai multor grupuri de pacienţi cu agorafobie cronică li s‑au prezentat, fie subliminal (Gr. 1), fie supraliminal (Gr. 2), scene cinematografice cu conţinut fobogen. Filmul includea o mare varietate de scene emoţional relaţionate cu fobia supusă tratamentu­ lui: spaţii deschise, străzi şi pieţe aglomerate, reţele de transport în comun supra­ solicitate etc. Pentru evaluarea eficienţei procedurale, în studiu a fost antrenat şi un lot de control (Gr. 3); acesta a fost supus aceloraşi condiţii experimentale, cu diferenţa că imaginile fobogene erau absente de pe peliculă. Rezultatele au indicat faptul că ambele tipuri de tratament au avut un efect semnificativ în reducerea comportamentului fobic. În plus, în cazul grupului cu prezentare subliminală, spre deosebire de cel tratat supra­ liminal, aceste reduceri au fost obţinute fără creşterea anxietăţii pe durata expunerii. Aceste rezultate sugerează faptul că o tehnică ce combină ambele tipuri de prezen­ tare poate fi mult mai eficientă. O asemenea metodă implică adoptarea unei proceduri în care, la început, scenele fobogene să fie expuse subliminal şi, treptat, prin controlul parametrilor de proiecţie (de exemplu, luminozitate), acestea să devină supraliminale. Această procedură e cunoscută sub denumirea de tehnica fading. Ea este utilizată frecvent în studiile pe animale, dar a fost utilizată şi în intervenţiile clinice. Barlow şi Argas (1973) au utilizat o astfel de tehnică la un grup de bărbaţi cu orientare homo­ ­sexuală pentru a creşte responsivitatea acestora la stimulii cu caracter heterosexual (apud Tyrer et al., 1978). Ost (1978) a utilizat aceeaşi tehnică în tratamentul pacienţi­ lor fobici. Într‑un prim studiu, Ost a studiat doi pacienţi cu fobie faţă de şobolani. Rezultatele au demonstrat că procedura are efect în reducerea anxietăţii şi a com­ portamentului evitant, iar aceste îmbunătăţiri au fost menţinute şi după o perioadă de şase luni de la intervenţie. În altă investigaţie, Ost a comparat eficienţa tehnicii fading cu privire la desensibilizarea sistematică în tratamentul pacienţilor cu arahnofobie şi a celor cu frică de şerpi. Înainte şi după tratament, fiecare pacient a fost testat cu ajutorul unor scale comportamentale, fiziologice şi de introspecţie. Rezultatele nu au relevat nici o diferenţă semnificativă între cele două grupuri aflate sub tratament, însă ambele grupuri au prezentat diferenţe semnificative faţă de grupul de control.

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

195

Cinci ani mai târziu, acest pattern responsiv a fost reprodus de Lee, Tyrer şi Horn (1983). Apelând la tehnica fading, autorii menţionaţi au demonstrat că aceasta este mai eficientă decât prezentările pur subliminale sau supraliminale ale materialului fobogen. În ciuda faptului că asemenea investigaţii s‑au realizat pe populaţii relativ mici (cinci‑şase subiecţi în fiecare grup), rezultatele lor sunt totuşi încurajatoare. Ele relevă limpede potenţialul clinic al procedurilor care pot influenţa direct procesele inconştiente, ocolind rejecţiile intenţionale fără a produce disconfort, aşa cum se întâmplă ori de câte ori fobicii resimt conştient situaţiile aversive. Acesta a fost principalul motiv pentru care am decis continuarea investigaţiilor pe linia lui Lee, Tyrer şi Horn. Am rămas, de asemenea, consecvenţi în ceea ce priveşte categoria nosologică supusă intervenţiei, fobia simplă, diferenţele fiind date însă de subtipurile fobice investigate şi, respectiv, modificările paradigmatic‑experimentale pe care le‑am operat.

6.2.3. Studiu experimental: evaluarea eficienţei stimulilor subliminali în remiterea simptomatologiei fobice În virtutea rezultatelor experimentale prezentate în subcapitolul 4.6 şi a consideraţiilor teoretice din preambulul acestui capitol, prin studiul de faţă ne‑am propus: 1) să stabi­lim particularităţile tabloului fiziologic al fobicului la confruntarea cu stimulii anxiogeni în urma manipulării nivelului de arousal şi a modalităţii de prezentare a itemilor anxiogeni; 2) să evaluăm eficienţa terapeutică a unei variante procedurale a tehnicii de desensibilizare sistematică. În acest sens am avansat următoarele ipoteze experimentale: a) comparativ cu situaţia confruntării conştiente (în imaginar sau in vivo), expunerea subliminală la stimulii fobogeni reduce caracterul lor anxiogen; b) tehnica fading exercită un efect normalizator semnificativ asupra parametrilor fiziologici, perturbaţi în fobie.

Metodă Ca demers metodologic, am urmat algoritmul experimentului cu un singur subiect. O adăugire relativ recentă în panoplia psihologiei experimentale, experimentul cu un singur subiect constituie dovada unei schimbări de mentalitate în domeniul cercetării experimentale. Valenţele sale euristice au fost probate atât în domeniul cercetării experimentale, cât şi, mai ales, în contextul practicii clinice. Dintre variantele meto­ dologice ale experimentului cu un singur subiect, am optat pentru designul cu niveluri de bază multiple în cazul situaţiilor, deoarece acesta răspundea cel mai adecvat specificităţii investigaţiei noastre (vezi David, 1999). Subiecţi. În studiul experimental au fost cuprinşi trei subiecţi, toţi diagnosticaţi cu fobie simplă. Prezentăm mai jos tabloul simptomatic şi indiciile etiologice, acolo unde au fost disponibile.

196

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Subiectul S1, în vârstă de 25 de ani, de sex feminin, prezintă o frică persistentă faţă de spaţii închise, în special de lift. Datele anamnestice relevă reamintirea unui eveniment neplăcut din copilărie (la vârsta de 5 ani). Fiind cu părinţii pe litoral, la un moment dat scapă de sub supravegherea acestora şi îşi găseşte ca spaţiu de joacă liftul. Navigând haotic între etaje, la un moment dat, uşile liftului s‑au deschis la un etaj unde componenţa şi amplasarea spaţială a mobilierului erau sensibil diferite de cele ale etajului unde era cazată familia sa. Copil fiind, n‑a realizat faptul că a greşit etajul şi a interpretat situaţia în sensul că a intrat în altă lume, singură, fără părinţi. S‑a rătăcit pe coridoare, plângând, şi a fost găsită de părinţi după jumătate de oră. Din acel moment şi până în prezent a evitat să mai urce în lift singură. Diagnosticul clinic, conform DSM IV, sugerează că subiectul îndeplineşte criteriile pentru fobia simplă. Fobia este de tip 2, în cazul subiectului nostru neidentificându‑se cogniţii dezadaptative. Subiectul consideră că nu e normal să se teamă de lift, deoarece nu se poate întâmpla nimic rău. Mii de oameni circulă cu liftul, iar accidentele pot surveni doar din cauza unor grave neglijenţe. Cu toate acestea, pentru subiect, cel mai cumplit lucru (imaginat) este să rămână blocat între etaje, singur în lift. „Teoretic, ştiu ce să fac într‑o astfel de situaţie, dar absenţa altor persoane în lift mă dezarmează.” Evaluarea nivelului de anxietate prin STAI X2 a relevat o cotă de 58 de puncte. Subiectul S2, în vârstă de 24 de ani, de sex feminin, prezintă o frică persistentă faţă de apă adâncă. Se simte ameninţată ori de câte ori apa în care intră îi trece de genunchi. Nu ştie să înoate şi refuză categoric orice invitaţie de a intra în apa vreunui râu sau lac; sentimentul de nesiguranţă se asociază cu gândul că „este caraghioasă”. Nu îşi aminteşte vreun eveniment neplăcut pe care să îl poată relaţiona cu simpto­ matologia prezentă. Diagnosticul clinic arată că subiectul îndeplineşte criteriile pentru fobia simplă din DSM IV. Fobia este de tip 2, fără cogniţii dezadaptative. Subiectul consideră nejustificată teama sa, din moment ce majoritatea oamenilor înoată cu uşurinţă, iar accidentele sunt rezervate mai degrabă celor ce bravează. Evaluarea nivelului de anxietate prin STAI X2 a relevat un scor de 52 de puncte. Subiectul S3, în vârstă de 22 de ani, de sex masculin, prezintă o frică persistentă faţă de înălţime. Subiectul nu îşi aminteşte vreun episod din copilărie care să îi fi indus o asemenea stare, considerându‑şi frica iraţională, dar imposibil de stăpânit. Nu a consultat niciodată un specialist, din cauza faptului că această „frică” nu interfe­ rează cu activităţile zilnice. Diagnosticul clinic arată că subiectul îndeplineşte criteriile pentru fobia simplă, conform DSM IV. Fobia este de tip 2, fără cogniţii dezadaptative. Evaluarea nivelului de anxietate prin STAI X2 a relevat un scor de 60 de puncte. Material utilizat. În vederea diagnosticării fobiei, am utilizat criteriile DSM IV coroborate cu informaţiile oferite de un chestionar de autoevaluare a experienţei fobice (elaborat de Marks şi Matthews) şi Scala de evaluare a fobiilor a lui Cottraux. Pentru evaluarea nivelului de anxietate al subiecţilor, am utilizat testul STAI (State Trait Anxiety Inventory – vezi subcapitolul 5.3.2).

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

197

Înregistrarea indicatorilor fiziologici a fost posibilă datorită unui dispozitiv special construit pentru tehnica feedback care permite înregistrarea concomitentă a celor trei para­metri: rata cordului, reacţia galvanică epidermală şi traseele electrocardiografice. Fide­litatea măsurătorilor a crescut prin utilizarea unui program computerizat care înre­ gistrează concomitent cei trei parametri şi salvează datele în fişiere create ad‑hoc. Stimulii experimentali (verbali sau imagistici) au fost adaptaţi la simptomatologia fiecărui subiect. Procedură. Investigaţia noastră ar putea fi considerată o reiterare a studiului realizat de Lee, Tyrer şi Horn (1983). Diferenţele sunt însă semnificative atât în ceea ce priveşte obiectivele, cât şi demersul procedural, care a suferit modificări sensibile. Principalele schimbări metodologice au vizat: a) designul experimental; b) tehnica terapeutică – o îmbinare a principiilor metodei clasice de desensibilizare sistema­tică cu cele ale tehnicii fading; c) criteriile de evaluare a eficacităţii intervenţiei. Algoritmul procedural a inclus următoarele etape: 1) diagnoza fobiei – în acest sens ne‑am servit de instrumentarul diagnostic prezentat mai sus şi de criteriile DSM IV; 2) învăţarea unei tehnici de relaxare – am optat pentru varianta scurtă a trainingului autogen; 3) identificarea pragurilor senzoriale subiective pentru fiecare subiect; urmând pro­ cedura descrisă în secţiunea 4.1.1, am reperat următoarele praguri: S1 = 30 ms; S2 = 20 ms; S3 = 65 ms; 4) selectarea stimulilor anxiogeni şi, respectiv, a celor neutri; ne‑am oprit asupra următorilor itemi: S1: lift – anxiogen; pădure – neutru; modali­ tatea de prezentare – imagistică; S2: înec – anxiogen; scaun – neutru; mod de pre­ zentare – verbal; S3: înălţime – anxiogen; grădină – neutru; mod de prezentare – verbal; 5) stabilirea nivelului de bază. Cerinţele metodologice ale designului cu niveluri de bază multiple reclamă stabilirea a cel puţin trei‑patru niveluri, avertizându‑ne că validitatea oricărui studiu sporeşte odată cu numărul nivelurilor de bază stabilite. Pentru a avea un tablou cât mai complet al patternurilor fiziologice care să ne permită în final criterii multiple de comparabilitate, am stabilit 14 situaţii experimentale, corespunzând tot atâtor niveluri de bază. Pentru fiecare dintre aceste situaţii s‑au realizat câte trei înregistrări, rezultând în final 42 de evaluări pentru fiecare subiect. Designul de mai jos înglobează situaţiile experimentale în care am evaluat parametrii fiziologici necesari pentru stabilirea nivelurilor de bază. La cele 12 situaţii prezentate în tabelul 6.1 se adaugă două, cele ce corespund acelor determinări realizate în stare de veghe, respectiv relaxare, în absenţa stimulilor experimentali. Tabelul 6.1. Situaţiile în care am înregistrat parametrii fiziologici în vederea stabilirii nivelului de bază

Stimul Neutru Anxiogen

Subliminal Veghe Relaxare 1 2 7 8

Prezentare Supraliminal Veghe Relaxare 3 4 9 10

Imaginar Veghe Relaxare 5 6 11 12

198

INCONŞTIENTUL COGNITIV

În toate situaţiile evaluative (cele pentru stabilirea nivelurilor de bază, dar şi cele corespunzând şedinţelor de desensibilizare), paşii urmaţi au fost: 1) conectarea subiectului la aparat prin intermediul a cinci terminale cu localizări precis stabilite (doi electrozi plasaţi la nivelul zonelor maleolare ale membrelor inferioare şi unul la nivelul antebraţului, la care s‑au adăugat doi senzori la nivelul falangelor distale ale indexului şi mediusului); 2) procedura de calibrare; 3) înregistrarea propriu‑zisă. Dată fiind sensibilitatea crescută a parametrilor urmăriţi la o serie de variabile nonexperimentale, am încercat să menţinem un control cât mai strict al factorilor din mediu. Temperatura şi umiditatea atmosferică au fost menţinute constante între şedinţe, lucru posibil în spaţiul laboratorului de fiziologie din cadrul Universităţii de medicină şi farmacie din Cluj‑Napoca. Ideaţia parazitară, factor greu de controlat, a fost contrabalansată prin medierea înregistrărilor pe un interval de 20 de secunde. În aceste intervale temporale, stimulii‑ţintă au fost expuşi de zece ori, adică la fiecare două secunde altă expunere. Prezentarea stimulilor pentru condiţiile de sub‑ şi supraliminalitate s‑a făcut cu ajutorul unui tahistoscop de tip Bettendorf. Desensibilizarea propriu‑zisă, prin tehnica adaptată de noi, a implicat expuneri succesive la stimulii anxiogeni, după ce, în prealabil, am stabilit duratele de expunere pe intervalul subliminal‑supraliminal, aşa cum rezultă din tabelul de mai jos. Tabelul 6.2. Duratele de expunere a stimulilor fobogeni pe parcursul şedinţelor Subiecţi 1 2 3

30 20 65

35 25 70

Timp de expunere (TE) (ms) 40 45 50 30 35 40 75 80 85

60 50

70

Analizând tabelul 6.2, sesizăm că numărul expunerilor a fost diferit pentru fiecare subiect în parte, acest lucru datorându‑se diferenţelor dintre pragurile senzoriale ale subiecţilor investigaţi: • S1 = 7 (TE) × 10 (prezentări pentru fiecare TE) × 3 (şedinţe) = 210; • S2 = 6 (TE) × 10 (prezentări pentru fiecare TE) × 3 (şedinţe) = 180; • S3 = 5 (TE) × 10 (prezentări pentru fiecare TE) × 3 (şedinţe) = 150. Din nefericire, o serie de situaţii, independente de controlul nostru, au limitat trata­ mentul la doar trei şedinţe, în planul nostru fiind o intervenţie de cel puţin şase şedinţe (literatura de specialitate recomandând şase‑zece şedinţe). În ciuda acestui neajuns, există o serie de motive pentru care investigaţia îşi conservă utilitatea în economia acestei teze. În primul rând, originalitatea tehnicii care, aşa cum am mai menţionat, îmbină particularităţile a două metode deja consacrate, încercând să coro­boreze benefi­ ciile amândurora. Al doilea motiv îl reprezintă diferenţele evidente dintre răspunsurile fiziologice ale celor trei subiecţi, în urma manipulării condiţiilor de confruntare cu

199

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

stimulii anxiogeni. În acest sens, estomparea caracterului traumatic al stimulilor fobogeni prin prezentarea lor subliminală justifică opţiunea noastră de modificare procedurală a tehnicii clasice de desensibilizare sistematică. Nu în ultimul rând, valoarea studiului nostru este dată de tendinţa de evoluţie a parametrilor fiziologici înregistraţi ce probează neechivoc efectul normalizator al tehnicii pe care am implementat‑o.

Rezultate şi discuţii Numărul redus al şedinţelor la care au participat subiecţii nu ne‑a permis aplicarea nici unuia dintre procedeele statistice care se pot adapta designului cu un singur subiect. În schimb, tabloul fiziologic al fiecărei situaţii de confruntare cu stimulii fobogeni evidenţiază elocvent specificitatea acestora. Mai mult, evoluţia para­metrilor fiziologici în urma celor trei şedinţe o considerăm deosebit de sugestivă şi deopotrivă utilă în evaluarea eficienţei procedurii. Pentru a fi mai uşor de parcurs, valorile sunt prezentate atât tabelar, cât şi histografic. Numărul situaţiilor şi, implicit, al evaluărilor este foarte mare şi, drept urmare, am decis ca doar o parte din înregis­trările reţinute să fie inserate în text, celelalte putând fi consultate în anexele 4‑5. Le prezentăm mai întâi pe cele ce au servit la stabilirea nivelului de bază. De reţinut este faptul că toate valorile din tabelele de mai jos sunt obţinute în urma unei duble medieri: a) valoarea medie pe intervalul de 20 s pentru care programul BIOPAC execută automat medierea; b) media între trei evaluări realizate de noi în momente diferite. Tabelul 6.3. Ritmul cardiac şi răspunsul galvanic epidermal (RGE) în absenţa stimulilor experimentali şi comparativ pentru stările de veghe/relaxare Rata cordului Arousal

Veghe

Subiect 1 2 3



100,6 75,9 104,48



RGE

Relaxare

Veghe

Relaxare

90,98 68,00 100,54

–0,37 –0,42 –0,8

–0,71 –0,56 –1,21

Tabelul 6.4. Ritmul cardiac (RC) în stare de veghe, în urma manipulării naturii stimulului (neutru/anxiogen) şi a modalităţii de prezentare (subliminal/supraliminal/imaginar)

Stimul Subiectul 1 Subiectul 2 Subiectul 3

Prezentare în stare de veghe Subliminal Supraliminal Neutru Anxiogen Neutru Anxiogen 96,37 99,74 98,91 100,72 75,46 80,6 77,33 81,5 106,63 110,56 113,40 114,55

Imaginar Neutru Anxiogen –95,65 –97,52 –72,51 –80,05 –112,2 –113,08

200

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Tabelul 6.5. Ritmul cardiac (RC) în stare de relaxare, în urma manipulării naturii stimulului (neutru/anxiogen) şi a modalităţii de prezentare (subliminal/supraliminal/imaginar)

Stimul Subiectul 1 Subiectul 2 Subiectul 3

Subliminal Neutru Anxiogen 91,5 95,3 68,5 70,85 102,4 103,1

Prezentare în stare de relaxare Supraliminal Imaginar Neutru Anxiogen Neutru Anxiogen 96,5 97 91,6 94,6 73,05 76,25 68,8 71,7 105,6 108,6 103,8 105,2

Inspecţia valorilor tabelare relevă constant diferenţe în acelaşi sens între valorile ritmului cardiac pentru cei doi stimuli, indiferent de modalitatea de prezentare. Ele dovedesc faptul că, la confruntarea cu stimulul anxiogen, ritmul cardiac este sensibil superior celui corespunzând stimulului neutru. De asemenea, cu doar două excepţii, sesizăm consistenţa intersubiecţi a patternului responsiv, în funcţie de modalitatea prezentării, care, în ambele stări (veghe şi relaxare), etalează aceeaşi serie ascendentă a valorilor RC: imaginar/subliminal/supraliminal. Se confirmă astfel asumpţia că prezentarea subliminală a informaţiei anxiogene este mai puţin traumatizantă pentru subiect decât expunerea ei supraliminală şi chiar decât expunerea în imaginar. În plus, nu pot fi contestate prelucrarea inconştientă a mesajului subliminal şi, implicit, decodarea valenţei sale emoţionale. Acest fapt este dovedit de diferenţele constatate la compararea valorilor RC pentru cei doi stimuli (neutru/anxiogen) în condiţii de prezentare subliminală şi în stare de veghe (vezi tabelul 6.6). Sesizăm constant diferenţe în acelaşi sens, de fiecare dată stimulul emoţional inducând un ritm cardiac superior celui corespunzător stimulului neutru. Efectul sesizat probează impactul încărcăturii emoţionale a stimulilor anxiogeni asupra nivelului de anxietate. Tabelul 6.6. Rata cordului la prezentarea subliminală fără relaxare Stimul Subiecţi S1 S2 S3



Neutru 96,37 75,46 106,63



Anxiogen 99,74 80,32 110,56

Servind aceluiaşi scop, cel de stabilire a nivelurilor de bază, am reţinut şi valorile ritmului cardiac în condiţiile prezentării stimulilor anxiogeni şi în urma manipulării nivelului de arousal (veghe/relaxare) şi a modalităţii de prezentare (subliminal/ supraliminal/imaginar). Histogramele pot fi consultate în anexa 5. Toate înregistrările de mai sus evidenţiază particularităţile patternurilor fiziologice în funcţie de potenţialul anxiogen al stimulilor şi de caracteristicile situaţiei de

201

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

confruntare cu aceştia. Aceleaşi date au servit la stabilirea, într‑o formă cât mai completă, a nivelurilor de bază. În cele ce urmează oferim, în formă tabelară (tabelul 6.7), rezultatele intervenţiei noastre. Vom inspecta şi vom analiza separat valorile ritmului cardiac şi cele ale conductanţei electrice epidermale pentru fiecare subiect. Mai precis, vom urmări evoluţia acestor valori atât în cadrul fiecărei şedinţe (analiza pe rânduri), cât şi, mai ales, calitatea şi intensitatea modificărilor dintre sesiuni (analiza pe coloane) ca indici de evaluare a eficienţei terapeutice a intervenţiei noastre. Am renunţat aici la obsesia semnificativităţii statistice a diferenţelor, deoarece, conform metodologiei contem­ porane, orice efect ce apare constant în diferite reproduceri ale aceluiaşi experiment constituie o regularitate ştiinţifică de necontestat (Radu et al., 1993). Inspectând mai întâi valorile ritmului cardiac, sesizăm evoluţii demne de luat în considerare. În cadrul fiecărei şedinţe, tendinţa generală este de creştere a RC odată cu trecerea de la prezentarea subliminală la cea supraliminală a stimulilor anxiogeni. Tabelul 6.7. Evoluţia ritmului cardiac în urma intervenţiei terapeutice pentru cei trei subiecţi Subiectul 1 Şedinţa 1 Şedinţa 2 Şedinţa 3

30 98,74 97,62 97,24

35 101,28 98,55 97,83

Timpul de expunere 40 45 106,01 102,01 98,87 98,48 98,70 98,30

(ms) 50 98,99 95,92 74,60

60 100,60 96,62 90,20

70 99,47 98,35 98,01

20 70,03 69,78 65,71

25 73,53 72,49 71,80

Timpul de expunere 30 35 71,04 72,16 70,13 69,68 64,30 68,68

(ms) 40 69,58 69,95 66,53

50 72,3 71,13 70,49

60 73,11 71,23 69,99

Subiectul 2 Şedinţa 1 Şedinţa 2 Şedinţa 3 Subiectul 3 Şedinţa 1 Şedinţa 2 Şedinţa 3



65 108,43 103,94 97,27

70 107,14 104,84 103,48

Timpul de expunere 75 115,01 100,33 96,35

(ms)

80 114,76 113,64 103,7

85 113,50 106,38 103,18

Trebuie, desigur, semnalate valorile – puţine la număr – care par să se abată de la sensul general de variaţie (de exemplu, pentru S1, valoarea RC la 60 ms, sau pentru S3, valoarea RC la 70 ms); ele pot fi puse pe seama unor influenţe parazite ale factorilor contextuali. Situaţia este însă oarecum diferită în cazul subiectului S3, deoarece, pentru toate cele trei şedinţe, valorile RC din ultima condiţie de expunere (85 ms) sunt inferioare valorilor din condiţia anterioară; în aceeaşi situaţie se află subiectul S1

202

INCONŞTIENTUL COGNITIV

în şedinţa 1 şi subiectul S2 în şedinţa 3. Dat fiind numărul semnificativ al situaţiilor de acest gen (cinci din nouă), nu vom atribui întâmplării sau variabilelor situaţionale această schimbare de tendinţă. E mult mai plauzibil ca aceste reduceri ale RC să constituie mărturii ale operării mecanismelor desensibilizării sistematice, relevate intrasesional. Mai precis, este foarte probabil ca ultimele două condiţii de expunere să fie la niveluri similare de conştientizare şi, ca atare, la ultima expunere efectul noii asocieri (relaxare – stimul anxiogen) să se dezvăluie. Mai mult chiar, putem pune aceste schimbări calitative pe seama efectului cumulativ al tuturor condiţiilor de expunere precedente. Tabelul 6.8. Evoluţia parametrului „conductanţă electrică a pielii” în urma intervenţiei terapeutice pentru cei trei subiecţi Subiectul 1 Şedinţa 1 Şedinţa 2 Şedinţa 3

30 –0,55 –0,55 –1,55

35 –1,38 –2,60 –5,14

Timpul de expunere 40 45 –1,37 –0,78 –2,43 –0,95 –5,03 –2,76

(ms) 50 –0,65 –1,20 –1,93

60 –0,65 –1,20 –1,93

70 –0,54 –1,99 –3,57

20 –0,19 –0,74 –0,80

25 –0,04 –0,66 –0,82

Timpul de expunere 30 35 –0,12 –0,20 –0,73 –0,23 –0,97 –0,23

(ms) 40 –0,36 –0,46 –0,80

50 –0,03 –0,26 –1,20

60 –0,15 –0,67 –1,35

Subiectul 2 Şedinţa 1 Şedinţa 2 Şedinţa 3 Subiectul 3 Şedinţa 1 Şedinţa 2 Şedinţa 3

65 –0,10 –0,27 –0,33

70 –0,30 –0,33 –0,54

Timpul de expunere (ms) 75 80 –0,30 –0,01 –0,33 –0,21 –0,74 –0,81

85 –0,03 –0,74 –1,24

Analizând evoluţia dintre sesiuni, patternul responsiv relevă neechivoc tendinţele de reducere a valorilor RC după fiecare şedinţă. Am inserat în anexa 5 în formă grafică patternurile acestor evoluţii, aşa cum rezultă ele dacă selectăm doar valorile RC corespunzătoare confruntărilor conştiente cu stimulii anxiogeni de la finele fiecărei şedinţe. În ceea ce priveşte răspunsul galvanic epidermal (RGE), sesizăm, în general, tendinţe de variaţie congruente cu cele ale RC. Analiza pe coloane a tabloului RGE relevă faptul că, după fiecare şedinţă, rezistenţa electrică a pielii creşte, ceea ce corespunde reducerii nivelului de arousal şi, implicit, a anxietăţii asociate. Această evoluţie probează, încă o dată, eficienţa procedurii noastre de intervenţie. Altfel spus, odată cu creşterea numărului de şedinţe, şi deci a expunerilor la noua asociere (stimul

APLICAŢII CLINICE ALE STIMULĂRII SUBLIMINALE

203

anxiogen‑relaxare), răspunsul anxios, cel puţin în dimensiunea sa fiziologică, se reduce, fapt dovedit de normalizarea celor doi parametri.

Discuţii generale şi concluzii Capitolul de faţă a urmărit evaluarea eficienţei terapeutice a bombardamentului subliminal. Provocaţi de succesele clinice pretinse de psihanalişti prin utilizarea mesajelor subliminale, dar distanţându‑ne sensibil de procedurile acestora, ne‑am dezvoltat propria paradigmă terapeutică. Tehnica propusă de noi înglobează strategii de succes ale unor clinicieni cu angajament cognitiv‑comportamental, adăugând acestora elemente procedurale elaborate şi testate de noi în capitolele precedente ale lucrării. Din varietatea tulburărilor psihopatologice ne‑am oprit asupra fobiilor, opţiunea fiindu‑ne susţinută de o serie de argumente. Mai întâi, sunt cel mai intens studiate tulburări anxioase, ceea ce face ca pentru ele să avem suficiente date privind etiologia, tabloul simptomatic, dar şi posibilităţile de remitere. În plus, din această categorie am selectat fobia simplă, o tulburare cu o frecvenţă mare în populaţia clinică şi nonclinică, pentru care însă adresabilitatea la serviciile de specialitate este destul de redusă. Dintre motivele acestor solicitări recuperatorii reduse, enumerăm doar câteva: teama de stigmatizare, costurile mari ale unor intervenţii de durată în condiţiile în care subiecţii pot dezvolta variate strategii de evitare a situaţiilor fobogene. În al doilea rând, fobia simplă etalează un tablou fiziologic bine conturat, iar inter­ venţia noastră a avut ca obiectiv principal tocmai modificarea patternului fiziologic (ritm cardiac şi reacţie galvanică epidermală) al acestor tulburări. Prin rezultatele obţinute am răspuns, în grade diferite de completitudine, obiectivelor pe care ni le‑am propus. Astfel, mai întâi am dovedit că există diferenţe demne de luat în considerare între patternurile fiziologice asociate răspunsului anxios la manipularea în condiţii de confruntare a subiectului cu situaţiile fobogene (subliminal, supraliminal sau în imaginar). Datele noastre au relevat că, indiferent de nivelul activării neuropsihice, prezentarea subliminală a stimulilor anxiogeni aplanează sensibil caracterul traumatic al confruntării. Ele sunt consistente cu rezultatele studiului 4 din secţiunea 5.3.3, demonstrând împreună că există diferenţe calitative între efectele prelucrărilor conştiente şi inconştiente ale informaţiei. Aceste diferenţe constituie argumentul forte pentru utilizarea stimulilor subliminali în intervenţiile terapeutice. În al doilea rând, prin studiul de faţă am probat eficienţa terapeutică a paradigmei propuse de noi, în care am combinat elementele din tehnica desensibilizării progresive cu procedeul trecerii graduale de la expuneri subliminale la cele supraliminale. În ciuda faptului că nu am reuşit să încheiem programul terapeutic, evoluţia parametrilor fiziologici în urma şedinţelor urmate probează neechivoc impactul normalizator al procedurii. Faptul că am beneficiat de surse obiective de confirmare a normalizării (RC şi RGE) sporeşte valoarea rezultatului nostru. Aceasta cu atât mai mult cu cât este bine‑cunoscută sensibili­ tatea crescută a RGE atât la modificările variabilelor interne, cât şi ale celor externe.

204

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Coroborând datele noastre cu cele ale unor studii relativ similare, putem formula câteva concluzii: a) dovezile privind diferenţele calitative dintre efectele prelucrărilor conştiente şi inconştiente ale informaţiei constituie cel mai puternic argument pentru implementarea unor proceduri de intervenţie cognitiv‑comportamentală prin stimulări subliminale; b) potenţialul anxiogen al unei situaţii fobice poate fi sensibil redus dacă eliminăm posibilitatea conştientizării de către subiect a prezenţei acesteia; c) supra­ punând procedurii de desensibilizare progresivă tehnica fading, putem remite simpto­ matologia tulburărilor emoţionale de tip fobic în condiţii de evitare a stărilor anxioase induse artificial în procedeele clasice de desensibilizare. Implicit, paradigma noastră exclude posibilitatea refuzului intenţional al confruntării cu situaţiile anxiogene, aşa cum se întâmplă adesea în cazul desensibilizărilor în imaginar sau in vivo. Recunoaştem, desigur, faptul că studiul de faţă constituie doar un început al încercării noastre de a dezvolta programe alternative de intervenţie prin stimulări subliminale. Investigaţia reclamă reiterări în condiţii similare, dar şi în situaţii diferite, prin schimbarea categoriei nosologice supuse terapiei şi a parametrilor evaluativi. La acestea vor trebui adăugate comparaţiile între performanţele obţinute prin aplicarea acestei paradigme şi, respectiv, a unor proceduri alternative asupra aceloraşi categorii nosologice. În pofida caracterului incomplet al investigaţiei de faţă, considerăm totuşi că nu poate fi contestată valoarea epistemică şi practică a rezultatelor obţinute.

Capitolul 7

Impactul publicitar al stimulilor subliminali În romanul său profetic O mie nouă sute optzeci şi patru, George Orwell (1949) prevestea un viitor în care ideile, atitudinile şi comportamentele noastre vor fi în cea mai mare parte controlate de mass‑media. Această surprinzătoare şi, deopotrivă, bulversantă profeţie a devenit din ce în ce mai plauzibilă spre finele anilor ’50, odată cu experimentele lui James Vicary. Acesta a raportat o creştere semnificativă a vânzărilor de Coca‑Cola şi floricele de porumb, pusă pe seama unor mesaje reclamă transmise subliminal (vezi secţiunea 4.2). Vicary, un expert al spoturilor publicitare din acea vreme, realizează un contract cu patronul unui cinematograf din New Jersey (SUA) pentru a pune în practică o strategie publicitară alternativă. Tehnica sa consta în expuneri de scurtă durată (de ordinul milisecundelor) a unor mesaje publicitare de tipul: Drink Coke şi Eat popcorn. Mesajele bliţate erau suprapuse imaginilor peliculei de film care rula cu viteză normală de prezentare. În aceste condiţii, pentru un spectator absorbit de tema filmului, prezenţa mesajelor publicitare nu putea fi discri­minată conştient. În virtutea unor atari manipulări, Vicary a pretins o sporire consi­derabilă a solicitărilor pentru cele două produse de către participanţii (involuntar) la experiment. Cu toate că studiul lui Vicary nu a fost niciodată publicat într‑un jurnal recunoscut de comunitatea ştiinţifică, popularizarea experimentului prin bine‑cunoscuta publicaţie Life a declanşat o adevărată frenezie printre marii producători şi comercianţi. Aceştia întrezăreau în noua strategie publicitară şansele unor câştiguri imense. Reproducerile ulterioare ale experimentului de către diverşi investigatori au eşuat în încercarea de a replica efectul. Concluzia lor sugerează că studiul original nu a fost decât o înşelătorie cu vădite intenţii de profit. De altfel, însuşi Vicary, în 1962, a recunoscut că experi­ mentul a fost o simplă contrafacere pusă la punct în încercarea sa de a‑şi salva de la faliment agenţia publicitară. Coroborând rezultatele încercărilor replicative cu cele ale unor investigaţii similare, dar şi cu mărturisirea lui Vicary, suntem tentaţi să conchidem că publicitatea subliminală nu ne poate influenţa opţiunile pentru tipul particular de detergent pe care îl cumpărăm, vestimentaţia pe care o purtăm sau candidatul pe care

206

INCONŞTIENTUL COGNITIV

îl votăm. Cu toate acestea, un număr tot mai mare de psihologi cogni­tivişti contempo­ rani, în special cei preocupaţi de cogniţia socială, aduc altă categorie de dovezi care justifică resuscitarea interesului pentru fenomen. Ei probează experimental teza conform căreia stimulii subliminali nu sunt doar percepuţi de subiect, ci pot efectiv să influenţeze o mare varietate de procese cognitive şi comportamentale. În acest capitol vom expune demersul procedural şi rezultatele unui studiu personal focalizat pe utilitatea stimulării subliminale în publicitate. Obiectivul central al inves­ tigaţiei l‑a constituit testarea, în condiţii de laborator, a impactului stimulilor subliminali asupra schimbării atitudinilor. Deoarece majoritatea cercetărilor recente asupra acestei chestiuni, inclusiv procedura noastră, sunt fundamentate pe rezultatele obţinute prin utilizarea efectului simplei expuneri (mere exposure effect) (vezi secţiunea 4.2.2), o reactualizare a acestei paradigme procedurale este imperativă.

7.1. Simpla expunere subliminală Experienţa cotidiană ne demonstrează că oamenii tind să se căsătorească cu persoanele ce locuiesc sau lucrează în proximitatea lor, savurează muzica pe care o aud mai frecvent, poartă pantofii sau hainele cele mai mediatizate etc. Ne punem firesc între­ barea: de ce? La această nedumerire, Robert Zajonc ne oferă o explicaţie simplă: „Expunerea repetată a unui individ la un stimul îi va accentua atitudinea pozitivă faţă de acesta” (1968). Altfel spus, simpla expunere a unei persoane la un stimul este o condiţie suficientă pentru a creşte atractivitatea celui din urmă, fie el altă persoană, o piesă muzicală, un articol vestimentar sau o situaţie oarecare. Această consecinţă a expunerilor repetate relevată prin sporirea preferinţei pentru un item a fost denu­ mită mere exposure effect. Desigur, s‑ar putea argumenta că prin aceste expuneri repetate ni se oferă şansa de a obţine din ce în ce mai multe informaţii despre un anumit stimul, iar această cunoaştere le‑ar putea creşte atractivitatea. Cu alte cuvinte, ne plac obiectele şi persoanele pe care le cunoaştem mai bine, şi nu doar pentru că ne sunt mai familiare. Explicaţia pare suficient de pertinentă pentru stimulii pe care îi percepem conştient, dar ce putem spune despre cei percepuţi inconştient? Unii cercetători, precum Zajonc sau Kunst‑Wilson, ar replica demonstrând iraţiona­litatea pretenţiei că în condiţiile unor percepţii subliminale am putea decoda semnifi­caţia stimulilor percepuţi. Mai mult, cei doi autori se îndoiesc de posibilitatea unor prelucrări cognitive în condiţiile inducerii unor emoţii prin stimulări subliminale. De altfel, relaţia cogniţie‑emoţie este viu dezbătută între cognitivişti, dovadă fiind existenţa mai multor perspective, unele vădit opuse, fiecare avându‑şi susţinătorii ei (vezi secţiunea 4.6). Numeroşi teoreticieni argumentează că răspunsurile afective la stimuli sunt derivate din credinţele noastre despre atributele acestor stimuli (vezi Weiner, 1982). Unii merg

IMPACTUL PUBLICITAR AL STIMULILOR SUBLIMINALI

207

atât de departe, încât susţin că răspunsurile afective pot fi create doar prin procese cognitive deductive. De exemplu, Schachter (1964, 1971; Schachter, Singer, 1962) afirmă că emoţia nu apare înainte ca individul să infereze cauza activării fiziologice resimţite, abia apoi etichetând acel răspuns ca o emoţie. Oarecum similar, Lazarus (1982) argumentează că evaluarea cognitivă a sensului sau semnificaţiei stării de bine stă la baza tuturor afectelor. Revenind la Zajonc, vom constata că acesta abordează problema din altă perspectivă. El susţine că judecăţile afective pot fi uneori indepen­ dente de cogniţie, putând preceda operaţiile perceptuale şi cognitive considerate de obicei condiţii prealabile ale afectului. Aceste diferenţe interpretative sunt reflectate şi în investigaţiile preocupate de elucidarea originii atitudinilor. Multe cercetări asupra atitudinilor au presupus că formarea credinţelor despre atributele unui obiect precedă şi direcţionează structurarea unei evaluări pozitive sau negative a obiectului (Anderson, 1981; Fishbein, Ajzen, 1975). Altfel spus, se presupune că oamenii achiziţionează mai întâi informaţii despre un obiect oarecare şi abia apoi îşi dezvoltă o atitudine vizavi de acel obiect. Prin contrast, alt set de date experimentale pledează în favoarea tezei conform căreia atitudinile se pot dezvolta şi prin alte căi decât inferenţele cognitive fondate pe credinţele despre atributele obiectului. Această ultimă asumpţie se întemeiază pe efectul simplei expuneri, descrisă mai sus. Investigaţiile conduse de Bornstein şi Zajonc au oferit suficiente dovezi privind posibilitatea ca atitudinea unei persoane faţă de un obiect, iniţial neutră, să fie transformată în una pozitivă doar prin prezentarea repe­tată a acelui obiect. Cercetările au demonstrat că efectul apare chiar şi atunci când expunerile sunt subliminale. Acest lucru sugerează că dezvoltarea unei atitudini faţă de un obiect (o situaţie) poate avea loc în absenţa integrării informaţiilor privind atributele obiectului (de exemplu, Bornstein, Leone, Galley, 1987; Kunst‑Wilson, Zajonc, 1980; Murphy, Zajonc, 1993, apud Krosnick et al., 1992).

7.2. Condiţionarea afectivă subliminală Studiul de faţă supune atenţiei şi altă modalitate prin care atitudinile se pot dezvolta fără a fi deduse din credinţele despre atributele obiectului: condiţionarea clasică. Numeroase studii au dovedit că se pot dezvolta atitudini faţă de stimuli iniţial neutri, cuplând prezentarea acestora cu expuneri ale unor itemi sau situaţii care implică răspunsuri afective. De exemplu, Staats şi Staats au condus o serie de investigaţii în care prezentările unor cuvinte‑ţintă neutre au fost asociate cu şocuri electrice, cu sunete stridente sau cu prezentarea altor cuvinte ce induceau reacţii pozitive ori negative (Staats, Staats, 1958; Staats, Staats, Crawford, 1962). Rezultatele acestor studii au demonstrat că atitudinea anticipată de experimentatori era ulterior evidenţiată

208

INCONŞTIENTUL COGNITIV

prin conduita subiecţilor la prezentarea izolată a cuvintelor‑ţintă. Mai mult chiar, efectele au fost relevate atât verbal, cât şi prin evaluări indirecte, concretizate în sporirea nivelului de arousal fiziologic la prezentarea ţintelor. Asemenea studii sugerează că atitudinile pot fi elaborate pe baza unei asocieri temporale între un răspuns afectiv şi un obiect, mai degrabă decât pe baza credinţelor despre atributele acelui obiect. Receptivi la achiziţiile relativ recente din investigaţiile asupra meca­ nismelor condiţionării clasice, am încorporat în paradigma noastră perspectiva cogni­ tiv‑informaţională asupra acestui fenomen. Abordarea cognitivă subliniază importanţa valorii informaţionale (predictivă) a stimulului condiţionat (vezi Miclea, 1994). Conform acesteia, nu simpla contiguitate temporală dintre cei doi stimuli (condiţionat şi necondi­ţionat), ci mai degrabă informaţia pe care o poartă stimulul condiţionat fundamentează condiţionarea clasică. Altfel spus, eficienţa mecanismelor de condi­ ţionare este depen­dentă de succesiunea temporală a celor doi stimuli, condiţionarea reclamând ca stimulul condiţionat să îl preceadă pe cel necondiţionat. Un alt element de noutate al paradigmei experimentale pe care o propunem rezidă în utilizarea expunerilor subliminale pentru stimulii supuşi condiţionării. Mai precis, ne‑am propus să dezvoltăm o strategie de condiţionare subliminală a atitudinilor. Desigur, opţiunea s‑a întemeiat pe dovezile oferite de investigaţiile din capitolele anterioare ale prezentei lucrări, care atrag atenţia asupra prelucrării preatenţionale a informaţiei purtate de stimulii subliminali.

7.3.

Studiu experimental: eficacitatea simplei expuneri subliminale comparativ cu cea a condiţionării afective subliminale în modificarea atitudinilor

Obiectivul general al studiului l‑a constituit evaluarea impactului stimulării subliminale în schimbarea atitudinilor. Altfel spus, am urmărit validarea ecologică a potenţialului manipulator al stimulilor subliminali printr‑o sarcină de exprimare a preferinţelor. Obiectivele specifice s‑au concretizat în: a) studiul comparativ al eficienţei manipulării inconştiente prin simplă expunere subliminală vs condiţionare afectivă subliminală; b) relevarea diferenţelor calitative date de condiţionarea afectivă subliminală prin controlul valenţei emoţionale a stimulilor necondiţionaţi; c) analiza efectelor date de dificultatea verbalizării şi a nivelului de familiaritate al stimulilor lexicali vizaţi de manipularea atitudinală.

IMPACTUL PUBLICITAR AL STIMULILOR SUBLIMINALI

209

Metodă Subiecţi. La experiment au participat un număr de 205 subiecţi (171 de fete şi 34 de băieţi), cu vârsta cuprinsă între 18 şi 22 de ani, studenţi în anii I şi II la facultăţile de psihologie, chimie şi teologie din cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai”, Cluj‑Napoca. Ei au fost distribuiţi aleatoriu în grupele experimentale şi de control ale planului experimental propus, schimbând, desigur, componenţa lotului în funcţie de varianta procedurală urmată (vezi „Procedură”). Materiale. Lista de itemi experimentali a cuprins 18 perechi de cuvinte create artificial (vezi anexa 6). În generarea listei, am respectat următoarele condiţii: a) lungimea cuvintelor să fie cuprinsă între patru şi şase litere; b) să existe trei categorii cu număr egal de itemi şi şase perechi pentru fiecare categorie: cuvinte artificiale dificil pronunţabile (CADP), cuvinte artificiale uşor pronunţabile (CAUP), cuvinte artificiale uşor pronunţabile şi familiare (CAUPF); itemii CAUPF erau fie vecini ortografici ai unor cuvinte familiare, fie similare fonetic cu acestea; c) selectarea itemilor experimentali s‑a făcut dintr‑un număr mult mai mare de cuvinte, urmând o procedură standard. În acest sens, am apelat la un număr de 24 de subiecţi, alţii decât cei antrenaţi în experiment, care au avut sarcina de a citi şi a verbaliza, cu voce tare, fiecare item. Includerea lor într‑o categorie sau alta s‑a realizat în funcţie de criteriile mai sus invocate şi verificate prin comportamentul verbal al celor 24 de subiecţi. De asemenea, pentru a reduce efectele parazite ale unei posibile preferinţe generale pentru unul dintre itemii perechilor, am testat distribuţia opţiunilor pe un lot de 124 de subiecţi. Unii dintre aceşti subiecţi au fost antrenaţi şi în experiment, dar s‑a avut în vedere ca intervalul temporal dintre această testare şi experimentul propriu‑zis să fie suficient de mare pentru a elimina posibilitatea oricărei retenţii explicite. Am utilizat în experiment doar perechile unde nu a existat o preferinţă generală şi semnificativă pentru unul dintre membrii perechii. Pornind de la un număr de 72 de itemi creaţi şi selectaţi conform cerinţelor de mai sus, am ajuns în final la cele 18 perechi experimentale. Cuvintele fiecărei perechi erau relativ echivalente ca număr de litere componente, categorie şi, respectiv, timp de verbalizare. Alături de cuvinte, am utilizat şi un set de 16 imagini, în număr egal, imaginile posedând valenţă emoţională (potenţială) pozitivă şi, respectiv, negativă. Semnificaţia afectivă personală a fiecărui item a fost desprinsă doar după o probă special destinată acestei evaluări (vezi „Procedură”). Toate etapele experimentale s‑au derulat standar­dizat, la aceasta con­ curând un program informatic denumit Inquisit, pe care l‑am achiziţionat de la Universitatea Washington, Seattle, SUA. Pentru utilizarea acestui program am obţinut acordul celor care l‑au creat şi care ne‑au sugerat şi cerinţele hardware. În acest sens, am apelat la un calculator IBM, cu un monitor CTX (tub Trinitron de 19 inch). Pentru studiul de faţă, monitorul a fost setat la frecvenţa de 60 şi, respectiv, 100 Hz, în funcţie de modificările procedurale pe care le‑am operat.

210

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Planul experimental. Au fost manipulate două variabile: modalitatea de amorsaj (simplă expunere subliminală, condiţionare afectivă subliminală şi amorsare absentă) şi, respectiv, tipul amorsei (CADP, CAUP, CAUPF). A rezultat astfel un plan expe­ rimental 3 × 3 (vezi tabelul 7.1). Tabelul 7.1. Planul experimental Amorsă Amorsaj CAS* SES** Control

CADP

CAUP

CAUPF

* CAS – condiţionare afectivă subliminală. ** SES – simplă expunere subliminală.

Procedură. Prima etapă a procedurii experimentale a corespuns separării elemente­ lor necesare pentru individualizarea investigaţiei. Astfel, mai întâi s‑a recurs la prezentarea vizuală a perechilor de itemi verbali în vederea exprimării unei preferinţe. În funcţie de grupul de apartenenţă, subiecţii primeau câte şase perechi de cuvinte; sarcina lor era să îşi exprime preferinţa pentru unul sau altul dintre elementele perechii expuse, fără a li se solicita justificarea alegerii. Opţiunile lor au fost salvate în fişiere special create, iar datele stocate aici au servit la personalizarea procedurilor succesive. Menţionăm încă de acum faptul că în etapa‑test s‑a reiterat sarcina de exprimare a preferinţelor. Pentru a diminua efectul unei posibile surse de eroare, determinată de tendinţa de a opta pentru itemii dintr‑o anumită locaţie (dreapta/stânga), poziţiile ţintelor în pereche au fost schimbate aleatoriu în cursul testării. A urmat apoi evaluarea valenţei afective a celor 15 imagini potenţial relevante emoţional. În acest sens, subiecţii au beneficiat de fişe de evaluare ce, cu ajutorul unor repere numerice pe intervalul –100/100, permiteau evidenţierea relevanţei subiectiv‑emoţionale a fiecărei imagini. Prezentarea răspunsurilor, dar şi înregistrarea lor au fost posibile datorită facilităţilor oferite de programul Inquisit, mai sus menţionat. Etapa a doua a investigaţiei s‑a derulat după o pauză de două zile. Dată fiind vulnerabilitatea sporită a variabilelor manipulate la diverşi factori ambientali, etapa secundă s‑a desfăşurat într‑o cameră izolată fonic şi semiobscurizată. Înaintea angajării efective în procedură, subiecţilor le‑a fost prezentat pe ecranul calculatorului o instrucţie standard: Căutaţi‑vă o poziţie cât mai confortabilă în faţa ecranului. Prin apăsarea tastei „5” veţi iniţia o secvenţă demonstrativă a demersului experimental. Procedeul rezidă în prezentări de scurtă durată a unor succesiuni de cuvinte şi imagini, urmate de sarcini de exprimare a preferinţei pentru unul dintre cei doi stimuli lexicali (cuvinte) prezentaţi vizual. Sarcina dumneavoastră este de a vă menţine privirea în zona

IMPACTUL PUBLICITAR AL STIMULILOR SUBLIMINALI

211

centrală a ecranului, marcată prin semnul „X”, pe toată durata expunerilor rapide, şi de a vă exprima apoi, cât mai repede cu putinţă, preferinţa pentru unul dintre stimulii verbali prezentaţi imediat după aceste expuneri de scurtă durată. Urmăriţi atent instrucţiunile experimentatorului, solicitând explicaţii suplimentare pentru orice nelămurire.

Pentru a le conferi calitatea de subliminal, stimulii incriminaţi (cuvinte şi imagini) au fost supuşi mascării paternale (vezi secţiunea 4.1.2). Opţiunea pentru mascare în locul prezentării tahistoscopice s‑a întemeiat pe sugestiile unor investigaţii relativ recente (Greenwald, 1996, 1998) care au demonstrat eficienţa mascării paternale în amorsajul subliminal. În plus, facilităţile oferite de programele informatice actuale simplifică foarte mult procedura mascării, transformând‑o într‑o tehnică uşor de aplicat. Pentru a evita redundanţa detalierilor, omitem intenţionat descrierea aici a algoritmului informatic urmat, dar cei interesaţi îl pot consulta în anexa 7. Acesta a fost identic în toate cele trei condiţii de amorsaj, diferenţele fiind date doar de conţinutul prezentărilor. Astfel, subiecţilor CAS li s‑au expus atât stimulul‑ţintă, cât şi imaginea cu conţinut afectiv. În cazul subiecţilor SES, locul imaginii a fost luat de fundalul ecranului prezentat pentru aceeaşi durată ca şi imaginea. În ceea ce priveşte lotul de control, fundalul ecranului a înlocuit atât stimulul‑ţintă, cât şi imaginea. Menţionăm, de asemenea, aici un fapt deosebit de important: investigaţia noastră a încorporat trei variante procedurale, ceea ce a condus în fapt la dezvoltarea a trei experimente relativ independente. Primele două au respectat acelaşi design, diferenţele fiind date doar de particularităţile strategiei de condiţionare. În primul experiment, atât stimulul‑ţintă (stimul condiţionat), cât şi cel emoţional (stimul necondiţionat) au fost prezentaţi subliminal prin mascare. În al doilea experiment, doar stimulul verbal a fost expus subliminal. În schimb, în ceea ce priveşte experimentul al treilea, modificările au implicat planul experimental, de această dată manipulând adiţional o a treia variabilă – valenţa afectivă a imaginilor cu încărcătură emoţională.

7.3.1. Experimentul 1 Primul experiment, dar şi celelalte două (variante procedurale şi de design ale celui dintâi) au urmărit testarea următoarelor ipoteze: 1) atât simpla expunere subliminală, cât şi condiţionarea afectivă subliminală determină efecte notabile în modificarea atitudinilor faţă de stimulii iniţial indiferenţi; 2) în dezvoltarea sau schimbarea unei atitudini, condiţionarea afectivă subliminală are un efect sensibil superior celui indus de simpla expunere subliminală; 3) în ambele condiţii de amorsaj (SES şi CAS), amorsele lexicale uşor pronunţabile şi/sau familiare induc schimbări calitative evidente asupra comportamentului atitudinal.

212

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Rezultate Tabelul 7.2 încorporează frecvenţele pentru fiecare situaţie experimentală. Încercând să facem lectura, dar şi compararea datelor mai uşoare, am reunit performanţele subiecţilor pentru fiecare categorie de itemi într‑un singur tabel. Pe abscisă regăsim tipul itemilor şi, respectiv, modalitatea de amorsaj, iar pe ordonată, procentele ce revin distribuţiilor de frecvenţă. Fiind vorba despre şase itemi şi înglobând şi situaţia extremă a nici unei alegeri, au rezultat şapte intervale de frecvenţă. Sub fiecare tabel am inserat valorile χ2 şi pragurile de semnificaţie statistică corespunzătoare acestora. În calculul χ2 am eliminat frecvenţele corespunzând intervalului central, cele care, aşa cum rezultă şi din simpla inspecţie vizuală a datelor, sunt cele mai afectate de fluctuaţiile aleatorii. Tabelul 7.2. Frecvenţele răspunsurilor consistente cu ipoteza avansată % 0,000‑16,660 16,660‑33,320 33,320‑49,980 49,980‑66,640 66,640‑83,300 83,300‑99,960 99,960‑116,620

CAS 1 5 8 6 7 2 0

CADP SES CTRL 2 1 6 3 8 14 5 5 5 4 2 1 0 0

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 1,63; p = 0,199 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,451; p = 0,501 χ2 (CAS vs SES) = 0,383; p = 0,535

CAS 2 6 6 12 6 2 0

CAUP SES 3 11 8 3 4 3 0

CTRL 3 7 10 4 3 1 0

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 2,31; p = 0,128 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,446; p = 0,50 χ2 (CAS vs SES) = 0,9; p = 0,342

CAS 1 5 6 10 9 3 0

CAUPF SES CTRL 1 2 5 8 13 12 8 2 5 2 0 1 0 1

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 6,87; p = 0,008 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,251; p = 0,61 χ2 (CAS vs SES) = 4,46; p = 0,034

Constatând efectul puternic semnificativ produs de CAS pentru itemii uşor pro­ nunţabili şi familiari (CAUPF), la care se adaugă consistenţa ordonării (după criteriul semnificativităţii statistice) a valorilor χ2 (CAS > SES > Ctrl.), am decis să calculăm efectul global al tipului de amorsaj, independent de tipul amorselor: χ2 (CAS vs Ctrl.) = 9,37; p = 0,0022 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,975; p = 0,375 χ2 (CAS vs SES) = 4,73; p = 0,29 Rezultatele primului experiment demonstrează că atât CAS (în varianta ambilor stimuli prezentaţi subliminal), cât şi SES au efecte sesizabile asupra comportamentului atitu­dinal al subiecţilor. Mai mult chiar, pentru stimulii familiari, impactul CAS este

213

IMPACTUL PUBLICITAR AL STIMULILOR SUBLIMINALI

statistic semnificativ atât în comparaţie cu performanţele lotului de control, cât şi cu cele ale lotului SES. Adiţional, evaluând efectul global al celor două modalităţii de amorsaj, independent de natura stimulului, influenţa CAS îşi sporeşte remarcabil semnificativitatea statistică.

7.3.2. Experimentul 2 Aşa cum am menţionat deja în secţiunea „Procedură”, experimentul 2 a reprodus acelaşi plan experimental ca şi experimentul 1, diferenţa fiind doar procedurală. Aceasta s‑a concretizat în prelungirea duratei de expunere pentru stimulul condiţionat (imaginea emoţional pozitivă), rezultând o condiţionare afectivă în care stimulul‑ţintă a rămas subliminal, în schimb cel afectiv a devenit supraliminal. În virtutea acestei modificări şi acceptând teza diferenţelor calitative dintre procesele conştiente şi cele inconştiente (Shevrin, Dickman, 1980), am anticipat schimbări calitative ale efectelor de amorsaj. Prezentăm în tabelul 7.3, în acelaşi format tabelar şi prin valori χ2, rezultatele celui de‑al doilea experiment. Tabelul 7.3. Frecvenţele răspunsurilor consistente cu ipoteza avansată % 0,000‑16,660 16,660‑33,320 33,320‑49,980 49,980‑66,640 66,640‑83,300 83,300‑99,960 99,960‑116,620

CAS 4 8 6 5 2 2

CADP SES CTRL 0 1 8 3 9 14 9 5 3 4 0 1 3 0

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,250; p = 0,616 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,321; p = 0,571 χ2 (CAS vs SES) = 1,08; p = 0,297

CAS 3 6 8 6 4 2 1

CAUP SES 2 6 8 8 3 2 0

CTRL 3 7 10 4 3 1 0

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 1,06; p = 0,302 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,357; p = 0,55 χ2 (CAS vs SES) = 0,164; p = 0,68

CAS 4 7 4 8 1 4 2

CAUPF SES CTRL 2 2 7 8 8 12 5 2 6 2 1 1 0 1

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 1,82; p = 0,17 χ2 (SES vs Ctrl.) = 1,38; p = 0,239 χ2 (CAS vs SES) = 0,038; p = 0,845

Reproducând prelucrările din primul experiment, şi de această dată, am evaluat efectul global al diverselor modalităţi de amorsaj, independent de tipul amorsei. Deşi mai puţin ample decât în primul caz, efectele amorsajului subliminal păstrează aceeaşi succesiune (CAS‑SES‑Ctrl.), fapt evidenţiat de valorile χ2: χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,454; p = 0,50 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,279; p = 0,59 χ2 (CAS vs SES) = 0,02; p = 0,88

214

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Analizând rezultatele experimentului 2, semnalăm, mai întâi, lipsa oricărei sem­ nificativităţi statistice pentru diferenţele înregistrate. Cu toate acestea, nu putem neglija consistenţa patternului efectelor care reproduce aceeaşi succesiune CAS > SES > Ctrl. Această ordonare este şi mai clar evidenţiată prin valorile χ2 calculate pentru efectul global al modalităţilor de amorsaj. Or, aşa cum am mai menţionat şi cu alte ocazii pe parcursul acestei lucrări, un efect probat prin reiteraţii experimentale, chiar în lipsa unei semnificativităţi statistice, constituie o regularitate ştiinţifică incon­ testabilă. Cel mai puternic impact al stimulilor subliminali, în ambele experimente, îl regăsim în cazul utilizării ca amorsă a cuvintelor uşor pronunţabile şi familiare. Reamintim că prin familiare înţelegem în acest caz cuvintele care sunt fie similare fonologic cu cuvinte frecvent utilizate în limbajul cotidian, fie vecini ortografici ai acestora. Oferim în continuare două explicaţii posibile pentru diferenţele de amplitudine ale efectelor de amorsaj în cele două condiţii experimentale – mai exact, reducerea acestui impact în cazul experimentului 2. Dacă ne referim mai întâi la reducerea efectului CAS, atunci menţionăm că o primă cauză ar putea‑o constitui rezultatul competiţiei dintre efectele prelucrărilor conştiente şi inconştiente ale informaţiei. Dată fiind modificarea procedurală pe care am operat‑o, imaginea emoţională ce îndeplinea funcţia de stimul condiţionat a devenit supraliminală. Prin urmare, în experimentul 2 am asistat la o condiţionare afectivă diferită de cea a experimentului 1. Prima presupunea expunerea subliminală a ambilor stimuli (condiţionat şi necondiţionat), pe când în experimentul 2 doar stimulul condiţionat (amorsa) a mai rămas subliminal. Expunerea supraliminală a imaginii emoţionale e posibil să fi determinat concomitent două efecte contrare: pe de o parte, cel facilitator prin condiţionare, pe care, de fapt, l‑am anticipat prin ipoteza avansată, iar pe de altă parte, cel inhibitor prin efectul‑mască asupra stimulului subliminal. Expunerea prelungită (40 ms) a imaginii emoţionale imediat după itemul‑ţintă – mai exact, la un interval de 10 ms şi în prelungirea imaginii‑mască – e posibil să fi determinat o accentuare a efectului‑mască asupra ţintei, reducând astfel şansele unei prelucrări mai elaborate a acesteia. De altfel, nu puţini sunt autorii ce atrag atenţia asupra interferenţelor ce apar ca urmare a competiţiei pentru resursele de procesare între prelucrările conştiente şi cele inconştiente ale informaţiei. Nu putem neglija faptul că pe durata expunerilor subliminale se derulează un număr semnificativ de procese conştiente. Unele sunt determinate de stimulii ambientali, altele de cunoştinţele subiectului, ce condiţionează o serie de prelucrări descendente a căror prezenţă poate parazita sensibil procesele antrenate de percepţia subliminală. Conştientizând aceste efecte, impactul stimulilor din mediu este, de regulă, redus, în măsura posibilităţilor, prin manipularea condiţiilor de experimentare, ceea ce am făcut şi noi. În procedura de faţă, excepţie de la acest control face tocmai stimulul emoţional care, prin durata expunerii, a antrenat, inevitabil, prelucrări conştiente. În ceea ce priveşte efectul procesărilor descendente, acesta este contracarat prin performanţele lotului de control. O altă explicaţie pe care o putem oferi pentru

IMPACTUL PUBLICITAR AL STIMULILOR SUBLIMINALI

215

diferenţele de performanţă ale subiecţilor din cele două experimente se fondează pe o modificare tehnică. Mai exact, în experimentul al doilea, ca urmare a intenţiei noastre de a reduce probabilitatea oricărei receptări conştiente a itemilor‑ţintă, am schimbat frecvenţa de lucru a monitorului. Am trecut astfel de la 60 Hz (frecvenţa utilizată în primul experiment) la 100 Hz. Această modificare a făcut ca duratele de expunere a stimulilor experimentali să se reducă pentru acelaşi număr de refresh‑uri ale monitorului. Altfel spus, dacă în primul experiment amorsa era expusă pentru 33,33 ms, durată ce revine la două refresh‑uri pentru o frecvenţă de 60 Hz, în al doilea experiment pentru acelaşi număr de refresh‑uri durata expunerii s‑a redus la 20 ms. Această reducere a timpului de expunere a ţintelor poate justifica aplatizarea efectului de amorsaj atât pentru CAS, cât şi pentru SES. Modificarea este demnă de luat în considerare dacă ţinem seama de faptul că prelucrările perceptive se derulează atât sincronic, cât şi diacronic. Unele prelucrări acoperă intervale foarte scurte şi sunt iniţiate la momente diferite după apariţia stimulului în câmpul perceptiv. În consecinţă, o asemenea schimbare poate avea efecte calitative şi cantitative asupra proceselor perceptive implicate. Considerăm că cei doi factori menţionaţi mai sus reuşesc să justifice pertinent diferenţele constatate. În acelaşi timp, ei ne obligă la circumspecţie în elaborarea procedurilor ecologice de manipulare subliminală a atitudinilor. Altfel spus, dacă dorim dezvoltarea unei proceduri de manipulare prin condiţionare subli­ minală afectivă, atunci e preferabil să optăm pentru varianta procedurală din primul experiment al acestui subcapitol.

7.3.3. Experimentul 3 În experimentul 3 am urmat acelaşi demers procedural ca şi în primul, dar am operat o modificare a planului experimental. Introducând o nouă variabilă independentă, valenţa emoţională a stimulului necondiţionat (pozitivă/negativă), a rezultat un plan experimental trifactorial 3 × 2 × 3. Astfel, în condiţiile condiţionării afective subliminale, jumătate dintre perechile de cuvinte‑amorsă au fost condiţionate prin imagini pozitive, iar cealaltă jumătate prin cuvinte negative. Relativ la această manipulare, ipoteza noastră a anticipat efecte contrare în exprimarea preferinţelor pentru itemii condiţionaţi pozitiv, comparativ cu cei condiţionaţi negativ. Mai exact, ne‑am aşteptat ca imaginile pozitive să sporească atractivitatea itemilor cu care au fost asociate, iar cele negative să accentueze respingerea lor. Rezultatele, după modelul de prezentare deja cunoscut, se regăsesc în tabelele 7.4. şi 7.5.

216

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Tabelul 7.4. Frecvenţele răspunsurilor anticipate pentru valenţa pozitivă a stimulului emoţional

% 0,00‑25,00 25,00‑50,00 50,00‑75,00 75,00‑100,00

CAS 7 16 6 3

CADP SES 7 12 9 1

Condiţionare afectivă pozitivă CAUP CTRL CAS SES CTRL 11 9 4 10 6 12 14 10 10 7 6 7 1 4 5 1

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,837; p = 0,36 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,141; p = 0,7 χ2 (CAS vs SES) = 0,287; p = 0,59

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,232; p = 0,62 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,562; p = 0,45 χ2 (CAS vs SES) = 0,083; p = 0,77

CAS 4 14 10 4

CAUPF SES CTRL 6 11 11 8 10 7 2 2

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,851; p = 0,35 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,522; p = 0,469 χ2 (CAS vs SES) = 0,035; p = 0,85

Tabelul 7.5. Frecvenţele răspunsurilor anticipate pentru valenţa negativă a stimulului emoţional

% 0,00‑25,00 25,00‑50,00 50,00‑75,00 75,00‑100,00

CAS 7 14 10 1

Condiţionare afectivă negativă CADP CAUP SES CTRL CAS SES CTRL 7 4 10 3 8 9 11 12 13 12 8 12 7 11 7 5 1 3 2 1

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,904; p = 0,34 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,015; p = 0,09 χ2 (CAS vs SES) = 0,696; p = 0,404

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,05; p = 0,821 χ2 (SES vs Ctrl.) = 1,61; p = 0,203 χ2 (CAS vs SES) = 1,194; p = 0,27

CAS 7 12 10 3

CAUPF SES CTRL 8 9 11 10 6 8 4 1

χ2 (CAS vs Ctrl.) = 0,464; p = 0,496 χ2 (SES vs Ctrl.) = 0,452; p = 0,501 χ2 (CAS vs SES) = 1,87; p = 0,17

La o inspecţie vizuală primară, distribuţiile de frecvenţă şi valorile χ2 ne sugerează că rezultatele obţinute sunt efectul unor simple fluctuaţii aleatorii ce nu confirmă ipoteza avansată. Nu vom exclude această posibilă interpretare, mai cu seamă că nu am obţinut diferenţe semnificative pentru nici una dintre condiţiile experimentale. Cu toate acestea, nu pot fi trecute cu vederea câteva aspecte sesizate la o analiză mai atentă a datelor. Mai întâi, semnalăm faptul că, în cazul în care comparăm efectele de amorsaj separat pentru fiecare tip de amorsă (CADP, CAUP, CAUPF), vom sesiza că în cele două condiţii (imagini pozitive vs imagini negative) succesiunea efectelor de amorsaj este aceeaşi. Astfel, pentru CAS asistăm la o evoluţie foarte interesantă, de la absenţa efectului în cazul cuvintelor dificil de pronunţat la un efect de prim

IMPACTUL PUBLICITAR AL STIMULILOR SUBLIMINALI

217

rang (deşi nesemnificativ statistic) în cazul cuvintelor familiare. În plus, atât pentru CAUP, cât şi pentru CAUPF, performanţele subiecţilor amorsaţi subliminal (fie prin CAS, fie prin SES) sunt superioare celor din lotul de control. Ne permitem să oferim următoarea interpretare a acestui rezultat. În primul rând, trebuie luat în calcul faptul că efectele de amorsaj sunt dependente nu doar de condiţionare sau de simpla expunere, ci şi de asocierile semantice dintre amorse şi cuvintele apropiate fonetic sau ortografic. Vom dovedi acest lucru în secţiunea „Discuţii generale, concluzii şi aplicaţii”, deoarece efectul explică rezultatele în toate cele trei experimente. În al doilea rând, referindu‑ne la impactul CAS, putem formula o asumpţie valabilă doar pentru rezultatele experimentului 3, care contrazice ipoteza experimentală ce ne‑a fundamentat dihotomizarea stimulilor emoţionali. Conform acestei ipoteze alternative, indiferent de valenţa emoţională a imaginilor folosite în condiţionare, întotdeauna amorsele asociate vor fi preferate. Efectul se datorează exclusiv creşterii nivelului de arousal, şi nu conotaţiei afective particulare a imaginilor emoţionale. Altfel spus, indiferent de caracterul pozitiv sau negativ al imaginilor, întotdeauna subiecţii vor opta pentru stimulii care au fost asociaţi cu imagini emoţionale. Prezenţa acestora din urmă, prin sporirea activării neuropsihice, va facilita prelucrarea mai profundă a amorselor şi va conduce implicit la creşterea familiarităţii lor, relevată în atitudinile pozitive faţă de ţinte.

Discuţii generale, concluzii şi aplicaţii Revenind integrativ asupra rezultatelor celor trei studii experimentale, vom putea răspunde câtorva întrebări avansate deja, dar şi unora potenţiale. Mai întâi, remarcăm că prin aceste rezultate am reuşit să confirmăm patru dintre cele cinci ipoteze care ne‑au fundamentat studiile experimentale. Astfel, am demonstrat faptul că atât condi­ ţionarea afectivă subliminală, cât şi simpla expunere subliminală pot determina efecte notabile asupra comportamentului atitudinal. Efectul CAS este superior SES, iar acest avantaj al CAS se păstrează, deşi la intensităţi diferite, în variate condiţii procedurale. Suntem, prin urmare, în măsură să răspundem la una dintre întrebările frecvent ridicate în studiile privind condiţionarea, şi anume: putem oare să vorbim despre o condiţionare subliminală a atitudinilor? McSweeney şi Bierley (1984) susţineau că e încă prematur să răspundem acestei întrebări, cu toate că Lazarus, încă din anii ’50, oferise câteva date în acest sens. Iată că rezultatele studiului de faţă, alăturându‑se unora relativ similare (de exemplu, Krosnick et al., 1992), dovedeşte că o condiţionare subliminală a atitudinilor este într‑adevăr posibilă. Cu alte cuvinte, elaborarea sau schimbarea unei atitudini nu impune cu necesitate un demers cognitiv deductiv. Facem însă câteva precizări pentru a tempera expectanţele fanteziste ale unor cercetători sau practicieni. Mai întâi, reamintim că un efect cu adevărat semnificativ am obţinut doar prin CAS pentru cuvintele uşor pronunţabile şi familiare. În celelalte situaţii, deşi efectul amorsajului subliminal a fost dovedit, el nu a depăşit pragul semnificativităţii

218

INCONŞTIENTUL COGNITIV

statistice. Dacă analizăm atent procedeele pentru CAS şi SES, vom sesiza că, în fapt, CAS încorporează SES. Mai exact, paradigma condiţionării afective subliminale antre­ nează atât mecanismele specifice condiţionării cât şi pe cele ale efectului simplei expuneri subliminale. În consecinţă, e logic ca impactul produs de CAS să fie superior SES, tocmai datorită efectelor cumulative. Acest fapt nu trebuie însă perceput neapărat ca o dificultate sau imposibilitate de a confirma influenţa stimulărilor subliminale în alte condiţii decât cele oferite în studiul de faţă prin CAS a stimulilor familiari. De altfel, am avertizat, în repetate rânduri, că o consistenţă a patternurilor responsive poate substitui criteriul semnificativităţii statistice. Cu toate acestea, e mai înţelept ca, în generalizarea rezultatelor, să adoptăm o oarecare circumspecţie. Ea devine imperioasă atunci când această extrapolare vizează situaţii ecologice sensibil diferite de cele din laborator. Ar trebui, de exemplu, să ţinem seama şi de particularităţile procedurale, uneori dificil – desigur, nu imposibil – de reprodus în mediul natural. De exemplu, am reuşit să dovedim impactul stimulării subliminale în condiţiile în care intervalul temporal dintre amorsaj şi testare era foarte redus, de ordinul milisecun­delor sau cel mult al secundelor. Se naşte astfel altă întrebare: calitatea şi amplitudinea efectului mai pot fi probate la intervale mai mari decât acestea? Interogaţia este cu atât mai actuală cu cât unii autorii (Greenwald, Draine, Abrams, 1996; Draine, Greenwald, 1998; Abrams, Greenwald, 2000) susţin că amorsajul subliminal nu mai poate fi dovedit dacă testarea se face la un interval mai mare de 250 ms. Părerile sunt, desigur, împăr­ ţite, alţi cognitivişti experimentalişti oferind mărturii în favoarea unei mai mari latenţe a efectului (Merikle, Daneman, 1996). Deocamdată, datele noastre probează ceea ce susţine şi Greenwald (1996), adică o latenţă a efectului de amorsaj de ordinul milisecundelor, cel mult al secundelor. Acest lucru nu exclude însă ipoteza lui Merikle, motiv pentru care intenţionăm să continuăm investigaţiile pe această linie. Dincolo de aceste limite, controlul inconştient al atitudinilor e incontestabil. Mai mult chiar, putem să invocăm câteva argumente prin care să demonstrăm că amplitudi­ nea manipulării subliminale ar putea fi chiar mai mare decât cea pe care am relevat‑o aici. În acest sens, vom lua în calcul diferenţa majoră dintre paradigma noastră şi cele ale lui Kunst‑Wilson şi Zajonc (1980) şi Bornstein (1987). Prin includerea etapei pretest în procedeul nostru este foarte probabil să fi estompat efectele de amorsaj subliminal. De asemenea, aceeaşi adăugire a sporit validitatea ecologică a procedurii. Mai explicit, introducând etapa pretest, i‑am determinat pe subiecţi să facă o alegere între doi itemi, chiar dacă natura lor (cuvinte artificial create) făcea puţin probabilă justificarea opţiunii. Nu trebuie să neglijăm însă faptul că o opţiune, odată exprimată, chiar în lipsa oricărui argument, va conduce ulterior la construcţia automată a unei raţionalizări a deciziei. De cele mai multe ori şi cu atât mai mult în cazul de faţă, subiectul nu conştientizează mecanismele care conduc la dezvoltarea acestei justificări, iar modul lor de operare va fi tot inconştient. Studiile de cogniţie socială sunt adesea focalizate pe acest fenomen, demonstrând relevanţa sa ecologică deosebită. În etapa test este foarte probabil ca acest mecanism

IMPACTUL PUBLICITAR AL STIMULILOR SUBLIMINALI

219

să îşi fi făcut sensibil simţită prezenţa. Or, noi, prin paradigma dezvoltată, am urmărit tocmai să inversăm rezultatul primei decizii – mai exact, să îl determinăm pe subiect să aleagă celălalt item al perechii. Cu alte cuvinte, amorsajul subliminal avea două deziderate: în primul rând, de a creşte familiaritatea itemului iniţial respins, iar în al doilea rând, de a contracara „justificarea” inconştient elaborată a primei opţiuni. E posibil să fim acuzaţi de absurditate cu privire la această modificare procedurală. S‑ar putea argumenta că este şi aşa dificil să probezi efectele percepţiei subliminale, ca să nu mai vorbim dacă ele sunt şi contrapuse unei atitudini deja exprimate. Nu vom căuta să îi contrazicem pe cei ce ne‑ar aduce asemenea acuze, deoarece ele îşi au temeiul lor. Le amintim însă acestor potenţiali critici că situaţiile ecologice în care se doreşte utilizarea bombardamentului subliminal sunt mult mai similare cu cea simulată de noi decât cu cele artificiale din studiile autorilor mai sus menţionaţi. Din acelaşi motiv, am preferat înlocuirea itemilor de înaltă artificialitate (poligoane fără sens) din studiile lui Zajonc cu cei lexicali, deci cu itemi mult mai ecologici. Reamintim că obiectivul nostru ultim rezidă tocmai în probarea validităţii ecologice a unei astfel de manipulări; or, toate aceste modificări pe care le‑am operat stau mărturie intenţiei noastre. Revenim cu un detaliu important despre specificitatea rezultatelor noastre. Ne referim îndeosebi la efectul puternic semnificativ obţinut prin CAS, suficient de evident şi pentru SES în cadrul experimentului 1. Acest efect s‑a relevat mai cu seamă atunci când amorsele au fost de tip CAUPF (itemi familiari). Atragem atenţia, de asemenea, şi asupra faptului că impactul CAS pentru stimulii familiari, deşi nu semnificativi statistic, a ocupat locul întâi într‑o ierarhie a tăriei, în aproape toate condiţiile experimentale pe care le‑am testat. Pentru a obţine o interpretare cât mai exactă a acestui rezultat, am recurs la o analiză calitativă a performanţelor. În acest sens, le‑am solicitat unui număr relativ mare de subiecţi (120) să realizeze o sarcină de asociaţii libere. Proiectându‑le pe ecran amorsele experimentale, le‑am cerut să scrie pe o coală de hârtie primul cuvânt ce le vine în minte când percep, succesiv, itemii CAUPF. Am căutat să testăm dacă amorsele artificial create după algoritmul descris în secţiunea „Procedură” vor activa cuvintele reale cu care împărţeau caracteristici comune. Rezultatele ne‑au confirmat aşteptările, susţinând în majoritatea situaţiilor aceste activări. Prin urmare, considerăm că în cazul amorselor CAUPF, efectele de amorsaj au fost întărite de activarea reprezentă­ rilor corespunzând cuvintelor reale, semantic relaţionate cu amorsele. Acestea din urmă au acţionat prin intermediul unor prelucrări semantice, deci mai adânci decât în cazul celorlalte două categorii de amorse care au beneficiat doar de prelucrări perceptuale. Posibilitatea unor prelucrări semantice inconştiente a fost redundant dovedită (vezi secţiunea 4.4). În plus, la beneficiul adus de aceste prelucrări semantice, în cadrul itemilor uşor pronunţabili şi familiari, se adaugă şi cel determinat de codarea fonologică. Mai exact, spre deosebire de itemii din primele două categorii şi mai cu seamă de cei dificil de pronunţat, unele amorse familiare au fost avantajate şi de

220

INCONŞTIENTUL COGNITIV

similarităţile fonologice (verbale) dintre ele şi cuvintele reale. Acest efect cumulativ al prelucrărilor perceptuale, verbale şi conceptuale justifică superioritatea amorsajului prin CAS şi SES pentru cuvintele familiare. Coroborând rezultatele şi interpretările de mai sus, considerăm că obţinem un suport considerabil pentru a dovedi potenţialul manipulator al stimulilor subliminali. Amplitudinea efectelor produse de amorsajul subliminal, deşi moderată, a fost totuşi suficientă pentru a permite schimbări atitudinale. Nu ne hazardăm să anticipăm aceleaşi rezultate în cazul unor atitudini bine conturate şi cu o puternică susţinere afectivă. Suntem, în schimb, siguri că, în cazul atitudinilor superficial structurate sau insuficient consolidate, bombardamentul subliminal îşi poate releva eficacitatea, permiţând vizibile restructurări. Ne permitem să admitem ca posibilă modificarea pe această cale a atitudinii faţă de stimuli (situaţii) mult mai complecşi, incluzând persoane. De altfel, dintre proiectele noastre imediate, menţionăm şi intenţia de a extrapola paradigma la situaţii mult mai ecologice. Urmărim să testăm impactul unor astfel de stimulări asupra comportamentului decizional complex. Suntem deopotrivă conştienţi şi de limitele metodei şi, tocmai de aceea, nu ne propunem obiective utopice, ferindu‑ne de ipoteze fanteziste. Acest lucru nu ne împiedică însă să valorifi­ căm maximal potenţialul deja dovedit al stimulilor subliminali.

Capitolul 8

Concluzii şi prefigurări Transpusă geometric, lucrarea de faţă reproduce, relativ perfect, forma unei clepsidre. Cele două conuri suprapuse „traduc” într‑un „limbaj” intuitiv, independent de teorii şi concepte, evoluţia demersului teoretico‑experimental şi aplicativ pe care l‑am urmat.

Astfel, discursul lucrării a debutat printr‑o examinare generală a principalelor perspective asupra inconştientului, urmărind identificarea elementelor de congruenţă şi a celor de diferenţiere dintre acestea. Am urmat apoi un filon sintetic, restrângând analiza la modelul cognitiv‑informaţional, prin prisma căruia am identificat principalele

222

INCONŞTIENTUL COGNITIV

fenomene pe care le circumscrie sintagma inconştient cognitiv. Zona de joncţiune a celor două conuri ale clepsidrei marchează încheierea sintezei propuse şi, în acelaşi timp, decupează fenomenul central al investigaţiei noastre, percepţia subliminală, căruia i‑am acordat preferenţial atenţie pe parcursul capitolelor 4‑7 ale lucrării. Deschiderea angulară, progresiv crescândă, a conului inferior sugerează strategia analitică pe care am adoptat‑o în elucidarea percepţiei subliminale. Aici generalitatea caracteristică primelor două capitole a fost substituită de profunzimea şi rigoarea investigaţiilor experimentale. Strategiile prin care am abordat subiectele acestei secţiuni sunt, în totalitate, expresii ale eforturilor de a răspunde la cele mai frecvente întrebări adresate studiilor ce investighează fenomenul percepţiei subliminale. Pornind de la elemente de înaltă specificitate procedurală, am lărgit treptat investigaţia asupra unor chestiuni viu disputate, precum: diferenţierea conştient‑inconştient în percepţie, nivelul de prelucrare a stimulilor subliminali, impactul comportamental al stimulării subliminale etc. Ultimele două teme stau mărturie intenţiei noastre de a extinde cercetarea fenomenului dincolo de artificialitatea laboratorului, pentru a testa relevanţa ecologică a stimulărilor subliminale. Opţiunea pentru cele două domenii, psihologie clinică şi a reclamei, este justificată de numărul mare al studiilor cu aceleaşi preocupări. În acest ultim capitol vom relua sintetic traseul parcurs, reliefând principalele sale repere şi, îndeosebi, contribuţiile personale. Reamintim, mai întâi, obiectivele generale care ne‑au ghidat analizele şi interpretă­ rile. Astfel, în această lucrare ne‑am propus: 1) să creionăm un model integrativ şi coerent al inconştientului prin apropierea concepţiei psihanalitice de datele psiho­logiei cognitive şi ale psihobiologiei; 2) să sistematizăm fenomenele inconştientului cognitiv; 3) să inventariem cerinţele metodologice specifice investigării percepţiilor inconştiente; 4) să relevăm experimental principalele caracteristici ale percepţiei subliminale; 5) să dezvoltăm o procedură de eficientizare a impactului stimulilor subliminali; 6) să evaluăm eficacitatea terapeutică şi publicitară a mesajelor subliminale. Sesizând perenitatea preocupărilor privind procesele inconştiente, dar mai ales diversitatea modelelor interpretative, în primul capitol ne‑am propus să elaborăm un model integrativ şi coerent al inconştientului. În acest sens, preluând tezele lansate de figuri marcante ale psihologiei contemporane, precum Erdelyi (1974), Shevrin (1996), Stein (1997), am testat posibilitatea concilierii modelelor psihodinamice cu cele cognitive şi neurofiziologice într‑un model compozit şi complementar. Am verificat, mai întâi, dacă asumpţiile vădit subiective ale psihologilor clinicieni cu angajament psihanalitic pot fi contrabalansate de cele cognitive cu un grad înalt de obiectivitate. În al doilea rând, am urmărit ca dimensiunea pur psihologică a metodelor psihodinamice şi cognitive să fie completată de cea anatomo‑fiziologică a procedeelor neuro­biologice, care sunt independente de orice inferenţe psihologice. Din studiul comparativ al perspectivelor psihodinamice şi cognitive am desprins o serie de asemănări şi deosebiri. Privind din punctul de vedere al psihologiei cognitive,

CONCLUZII ŞI PREFIGURĂRI

223

paradigmă care circumscrie şi angajamentul nostru teoretico‑experimental, am sesizat că între psihologii cognitivişti există uneori poziţii vădit contrare. Astfel, referitor la posibilitatea reinterpretării cognitive a modelelor psihanalitice ale inconştientului, s‑au constituit „tabere” opuse. Încercând să soluţionăm litigiul, ne‑am propus să ne folosim de datele psihobiologiei ca mediator şi liant între cele două abordări. Demersul urmat ne‑a permis să formulăm câteva concluzii. Mai întâi, ne‑am convins că, dată fiind natura metodelor şi teoriilor psihobiologice, încercările de a le apropia de interpretările psihanalitice întâmpină adesea serioase dificultăţi. În calitate de disciplină corelativă, psihobiologia apelează la o metodologie specifică şi preferă investigarea fenomenelor observabile şi cuantificabile. Ca atare, orice încercare de a integra metodele psiho­ biologice cu cele psihanalitice, angajate în mod tradiţional în studiul inconştientului, necesită o oarecare „diluare” a accepţiunii clasice de inconştient. O versiune modernă asupra inconştientului trebuie să se distanţeze, uneori sensibil, de perspectiva psihana­ litică, fără a o respinge însă neîntemeiat, şi să se apropie vădit de modelele cogni­ tiv‑informaţionale. În plus, trebuie recunoscut faptul că, în perimetrul ştiinţelor cognitive, multe dintre neajunsurile cercetărilor clasice asupra inconştientului au fost depăşite. Aici abordarea interdisciplinară este circumscrisă obiectivelor prestabilite de promotorii corpusului ştiinţific şi, ca atare, cvasiimperativă. De altfel, apariţia psihologiei cognitive a fost impusă tocmai de dorinţa unei analize pluridisciplinare şi multinivelare a sistemului cognitiv uman. Este meritul acestei familii ştiinţifice şi în special al psihologiei cognitive de a fi dezambiguizat un număr mare de fenomene psihice pentru care psihologia clasică putea oferi cel mult etichete lingvistice. În consecinţă, suntem convinşi că un model integrativ şi coerent al inconştientului reclamă coroborarea celor mai viabile rezultate ale investigaţiilor obţinute de repre­ zentanţii celor trei paradigme prezentate aici. Capitolul 2 reia perspectiva cognitivă, schiţând de această dată o grilă de lectură, predominant informaţională, a varietăţii fenomenelor inconştiente. Supralicitarea paradigmei cognitive s‑a impus deoarece a constituit un schelet care susţine majoritatea investigaţiilor experimentale din capitolele următoare ale lucrării. Parcurgerea lite­ raturii de specialitate ne‑a permis să identificăm două sensuri ale inconştientului cu care operează psihologii cognitivişti: în afara câmpului atenţiei şi introspectiv inaccesibil. Relativ la aceste două accepţiuni, am reliefat trei întrebări fundamentale, primele două relaţionate cu primul sens, iar ultima cu al doilea: a) care sunt limitele prelucrărilor cognitive pentru stimulii înregistraţi nonatenţional de organism?; b) care sunt particularităţile traseelor mnezice produse de aceşti stimuli?; c) care sunt elemen­ tele definitorii ale influenţelor cognitiv‑comportamentale produse de evenimentele verbal inaccesibile? Cu ajutorul modelului cognitiv informaţional al cogniţiei conştiente şi inconştiente propus de Greenwald (1992), am delimitat domeniul prelucrărilor inconştiente ale informaţiei. Acesta circumscrie activarea cognitivă inconştientă, achiziţia mnezică inconştientă, reactualizarea inconştientă. Modelul invocat ne‑a facilitat sintetizarea

224

INCONŞTIENTUL COGNITIV

principalelor fenomene ale inconştientului cognitiv. Am trecut, apoi, în revistă cele mai relevante rezultate experimentale din investigarea percepţiei, memoriei, învăţării şi gândirii implicite. Recurgând la procedee metaanalitice, am reuşit să desprindem elementele comune şi cele diferenţiale ale acestor patru categorii de fenomene inconştiente. În capitolul 3, am acordat atenţie câtorva chestiuni spinoase. Mai întâi, am atras atenţia asupra persistenţei unor ambiguităţii taxonomice şi de definire a fenomenelor inconştiente. Păstrarea lor este păgubitoare pentru progresul cercetării în domeniu, deoarece in extremis toate aceste fenomene ar fi desemnate printr‑o singură etichetă lingvistică: „memoria implicită”. Ca răspuns la această situaţie, bazându‑ne pe date metaanalitice, am sugerat, într‑o formă tabelară, câteva criterii suplimentare de diferenţiere a fenomenelor în discuţie. Am avertizat, de asemenea, asupra prezenţei unor contradicţii ce emerg din diferenţele paradigmatice de investigare a unui anumit fenomen. Ele pot conduce fie la relevarea unor faţete diferite ale aceluiaşi fenomen, fie la includerea forţată a unor fenomene sensibil diferite sub aceeaşi umbrelă conceptuală, făcând ca multe dintre noţiunile pe care le utilizăm să îşi piardă valoarea euristică. Pentru a depăşi şi acest neajuns am propus „pătrunderea” dincolo de concept şi investigarea fenomenului în esenţa sa, uzând de paradigmele şi instrumentarul de care dispunem. În al treilea rând, bazându‑ne pe sugestiile unor studii recente, am pledat pentru reconceptualizarea inconştientului. Mai precis, am propus includerea sub aceeaşi etichetă lingvistică, alături de fenomenele cognitive implicite, şi a motivaţiilor, respectiv a emoţiilor implicite. Considerăm că pe această cale aducem două beneficii domeniului de interes. Pe de o parte, această extensie a accepţiunii sporeşte ecolo­ gicitatea modelului descriptiv‑explicativ al vieţii inconştiente. Pe de altă parte, reunirea motivaţiilor şi a emoţiilor implicite sub aceeaşi etichetă lingvistică apropie mai mult cele două perspective psihologice concurente: psihanalitică şi cognitivă. Capitolele 4 şi 5 au fost destinate unei analize riguroase, aşa cum o reclamă angaja­ mentul cognitivist, a fenomenului percepţiei subliminale. Fiecare dintre subcapito­lele lor constituie un răspuns la cel puţin una dintre întrebările spinoase cu care se confruntă toţi cei ce îşi propun elucidarea fenomenului. Iată câteva dintre acestea. Care sunt caracteristicile stimulilor subliminali? Cum dovedim percepţia acestor stimuli? Cum diferenţiem efectele percepţiei subliminale de cele ale percepţiilor conştiente? Există diferenţe între procesele percepţiei conştiente şi ale celei inconştiente? Cât de adânc este procesată informaţia percepută inconştient? Pot fi induse modificări comporta­ mentale prin stimulări subliminale? Concluziile extrase pe parcursul acestor capitole, precum şi cele finale sunt expresia atât a recenziilor şi a demersurilor metaanalitice (capitolul 4), cât mai ales a investigaţiilor experimentale proprii (capitolul 5). În plus, prin cercetările experimentale personale am intenţionat să fundamentăm solid studiile aplicative din capitolele 6 şi 7. Într‑un mileniu al rigorii şi pragmatismului, pe care l‑am început de curând, o aplicaţie de anvergură nu se va impune şi, cu atât mai puţin, nu va putea dăinui în lipsa unei robuste fundamentări teoretico‑experimentale. Preocupări privind aplicabilitatea modelelor cognitive în diverse domenii sunt frecvent

CONCLUZII ŞI PREFIGURĂRI

225

întâlnite în studiile reprezentanţilor Şcolii clujene de psihologie (Băban et al., 2001; Bivolaru et al., 1997; Benga, Miclea, 2001; Curşeu, Curşeu, 2001; David, 2006; Miclea, 1998; Opre, Boroş, 2006). Relativ la fenomenul percepţiei subliminale, aspectele metodologice sunt de o însemnătate deosebită, motiv pentru care le‑am acordat o atenţie aparte. De ele depind în primul rând valoarea epistemică, dar mai cu seamă cea aplicativă ale oricărei investigaţii. Metodele cele mai importante şi mai des supuse atenţiei de experţii din domeniu au constituit un obiect de analiză şi interpretare atentă. Tratarea pretenţiilor metodologice a fost secondată de explorarea caracteristicilor definitorii ale percepţiei subliminale. Pe scurt, aici am dezbătut: modalităţile de generare a stimulilor subli­ minali, metodele de confirmare şi evaluare a stimulării subliminale, dihotomia conştient/ inconştient în percepţie, nivelul de procesare a stimulilor percepuţi subliminal, impactul comportamental al stimulării subliminale, durata efectelor acesteia etc. Analiza tuturor acestor chestiuni a fost impusă de obiectivele pe care am urmărit să le atingem în aceste capitole: a) inventarierea cerinţelor metodologice specifice inves­ tigării percepţiilor inconştiente; b) relevarea experimentală a principalelor caracte­ ristici ale percepţiei subliminale; c) dezvoltarea unor proceduri de eficientizare a impactului stimulilor subliminali. Trecând în revistă un număr semnificativ de studii experimentale, am identificat variate metode de stimulare subliminală. Dintre acestea le‑am selectat doar pe cele mai puţin controversate: expunerile de scurtă durată şi mascarea. Ele sunt, de altfel, şi cele mai utilizate tehnici de inducere a caracterului subliminal al stimulării. Expunând, pentru fiecare în parte, atât metoda în sine, cât şi mecanismele cognitive ce o susţin, ne‑am fundamen­tat o serie de experimente în care am utilizat câte una dintre cele două proceduri. În subcapitolul 4.2 am analizat modalităţile de confirmare a percepţiilor inconştiente, evidenţiind avantajele, dar şi neajunsurile fiecărei metode. Din această comparaţie a reieşit clar superioritatea evaluărilor comportamentale relativ la cele introspecţioniste. Pentru a ne susţine concluzia preliminară bazată pe date metaanalitice, în capitolul 5 am adăugat trei studii experimentale proprii (vezi subcapitolul 5.1) Primul experiment a constituit un studiu comparativ al performanţelor la probele de memorie explicită versus implicită, precedate de stimulări subliminale. Amorsajul subliminal a urmat unei memorări conştiente (intenţionale). Rezultatele obţinute au relevat că: a) stimularea subliminală îmbunătăţeşte semnificativ performanţele testu­ lui de completare a rădăcinii cuvintelor (test implicit perceptual); b) stimularea subliminală nu are efecte asupra reamintirii libere (probă de memorie explicită). Al doilea experiment a avut ca obiectiv evaluarea efectelor stimulării subliminale (amorsaj subliminal), ce a urmat unei engramări incidentale. Impactul a fost evaluat prin înregistrarea performanţelor la proba de identificare perceptivă. Testul de comple­ tare a cuvintelor şi identificarea perceptivă reprezintă cele mai frecvente metode de confirmare a percepţiilor inconştiente. Rezultatele obţinute au dovedit că: a) amorsajul

226

INCONŞTIENTUL COGNITIV

subliminal îmbunătăţeşte semnificativ performanţele la proba de identificare perceptivă; b) contrar aşteptărilor noastre, efectul facilitator al amorselor conceptuale este semni­ ficativ superior celui produs de amorsele perceptuale. Acest efect, aparent paradoxal, şi‑a găsit explicaţia în urma unor analize calitative efectuate atât asupra caracteristicilor amorselor utilizate, cât şi asupra comportamentului subiecţilor în sarcinile în care au fost antrenaţi. Obiectivul celui de‑al treilea experiment l‑a constituit evaluarea efectelor stimulilor subliminali asupra performanţelor subiecţilor la sarcina de decizie lexicală. În virtutea unor metaanalize calitative efectuate asupra studiilor ce au utilizat decizia lexicală ca test indirect de evaluare a percepţiilor inconştiente (a stocajului implicit în general), am presupus că această probă este mult mai sensibilă la manipulările conceptuale decât identificarea perceptivă (vezi secţiunea 4.2.3). Studiul experimental a constituit o analiză comparativă a influenţelor amorsajului subliminal perceptual versus con­ ceptual. În acest sens am avansat următoarele ipoteze: a) amorsajul subliminal îmbunătăţeşte semnificativ performanţa în proba de decizie lexicală; b) în condiţiile amorsării subliminale pentru decizia lexicală, efectul facilitator al amorselor sublimi­ nale este relativ similar, ca amplitudine, cu cel produs de amorsele perceptuale. Rezultatele obţinute confirmă ipotezele de start şi în acelaşi timp reiterează o serie de rezultate ale unor investigaţii similare. Pe ansamblu, rezultatele celor trei experimente relevă că probe implicite, diferite prin specificul lor, acced la aspecte variate ale cunoştinţelor stocate în memoria implicită. Prin urmare, beneficiul adus memoriei implicite de stimularea subliminală este expresia nu doar a tipului de amorsă (perceptuală sau conceptuală), ci şi (mai ales) a probei prin care o evaluăm. În consecinţă, maximizarea acestui beneficiu depinde de măsura în care testului implicit utilizat îi asociem amorsa şi procedura experimentală cele mai adecvate. Subcapitolul 4.3 a dezbătut chestiunea decelării între prelucrările conştiente şi inconştiente ale informaţiei. Au fost inventariate criteriile de diferenţiere între cele două categorii de procese, optând pentru o analiză comparativă a lor. Studiile invocate, dar şi datele experimentale (vezi capitolul 5) au înclinat balanţa în favoarea criteriului diferenţei calitative. În final, am demonstrat valoarea euristică deosebită a paradigmei disocierii proceselor. Am încercat apoi, în subcapitolul 4.4, să oferim răspunsuri la întrebările privind nivelul de procesare a stimulilor percepuţi subliminal. Recurgând din nou la meta­ analiză, am demonstrat că relevarea unei analize semantice în prelucrarea stimulilor percepuţi subliminal este dependentă atât de particularităţile sarcinii de engramare, cât şi de tipul probei prin care o evaluăm. În sprijinul acestei concluzii am adăugat rezulta­ tele unor investigaţii experimentale proprii (vezi secţiunile 5.1., 5.3.2, 5.3.3, 6.2.3). În subcapitolul 4.5 am supus atenţiei una dintre cele mai controversate chestiuni legate de percepţia subliminală, şi anume posibilitatea ca stimulii subliminali să inducă modificări comportamentale. Analiza întreprinsă aici ne‑a permis să semnalăm câteva

CONCLUZII ŞI PREFIGURĂRI

227

aspecte de o importanţă deosebită. Mai întâi, am atenţionat că natura şi amplitudinea consecinţelor comportamentale ale stimulilor subliminali trebuie judecate diferenţiat, în funcţie de canalul senzorial stimulat, dar şi de particularităţile procedurii experi­ mentale utilizate. În al doilea rând, am avertizat că în evaluarea relaţiei stimulare subliminală – modificări comportamentale nu putem face abstracţie de rezultatele şi concluziile investigaţiilor privind nivelul de procesare al stimulilor subliminali. Corelarea celor două linii de cercetare este imperativă, deoarece, aşa cum am demonstrat în 4.4, atât calitatea, cât şi intensitatea modificărilor comportamentale sunt expresii directe ale nivelului de prelucrare a stimulilor prezentaţi subliminal. În al treilea rând, am atras atenţia asupra faptului că, sub presiunea disciplinelor partenere, îndeosebi a neuroştiinţelor cognitive, psihologiei i se impune o reconsiderare a accepţiunii clasice a comportamentului. Rezumând, emiterea unei concluzii cate­ gorice relativ la impactul comportamental al stimulilor subliminali este precondiţionată de satisfacerea celor trei cerinţe formulate mai sus. O categorie aparte de comportamente o constituie cele emoţionale. Dată fiind importanţa acestora în economia tezei noastre, în special prin implicaţiile lor clinice, am considerat oportună analiza separată şi în detaliu a aspectelor privind impactul stimulilor subliminali asupra conduitei emoţionale. După o reactualizare a disputelor privind primatul cogniţiei în emoţie, ne‑am centrat pe un caz particular de influenţă emoţional‑cognitivă: apărarea perceptuală. Am reiterat studiile clasice asupra fenome­ nului, alternativele explicative, criticile cele mai frecvente, dar şi modelele contemporane de abordare. Păstrând alinierea cu perspectiva cognitiv‑informaţională, am dezvoltat paradigme proprii de investigare a fenomenului, pe care le‑am testat prin patru studii experimentale (vezi subcapitolele 5.2‑5.3). Prin primele două experimente ne‑am propus: a) reconfirmarea fenomenului apărării perceptuale; b) testarea ipotezei „răspunsului distorsionat”. Originalitatea investigaţiei a constat în modificarea paradigmei experimentale dată de introducerea testului de decizie lexicală, ca probă alternativă identificării tahistoscopice. Apelând la decizia lexicală în faza test, subiecţii au fost „scutiţi” de confirmarea verbală a conţinutului perceptiv pe care o reclamă, în chip firesc, identificarea perceptuală. Am încercat, pe această cale, să ieşim de sub incidenţa obiecţiilor avansate în ipoteza răspunsului distorsionat (vezi secţiunea 2.1.1.3). Acestea devin complet nefondate în cazul utilizării deciziei lexicale ca probă evaluativă. Rezultatele celor două experimente au confirmat ipotezele avansate. Ele au demonstrat că apărarea perceptuală este un fenomen real care poate fi relevat şi prin alte probe decât identificarea perceptivă. Datele noastre au generat însă altă întrebare: care dintre etapele deciziei lexicale (recepţia senzorială, sondajul lexiconului mental, outputul motor) este parazitată de răspunsul emoţional? Întrebarea a constituit o veritabilă provocare atât pentru studiul de faţă, cât şi pentru proiectele noastre de viitor, deoarece impune o analiză riguroasă a tuturor acestor etape. Un posibil răspuns am oferit în urma analizei performanţelor şi conduitei perceptive ale subiecţilor anxioşi implicaţi în experimentul 4 (vezi 5.3.3).

228

INCONŞTIENTUL COGNITIV

Am alăturat primelor două studii un al treilea, prin care ne‑am exprimat intenţia de a extinde gradual investigarea fenomenului şi în contextul populaţiilor clinice. Am optat mai întâi pentru evaluarea subiecţilor anxioşi, deoarece există suficiente date expe­ rimentale care demonstrează serioase perturbări (perceptiv‑atenţionale) ale funcţio­nării lor cognitive. Ipotezele pe care le‑am avansat au fost: a) subiecţii cu valori scăzute ale anxietăţii ca trăsătură vor demonstra creşteri ale pragului perceptiv de identificare şi ale timpilor de decizie lexicală atunci când percep cuvinte cu valenţă emoţională negativă; b) subiecţii cu scoruri ridicate ale anxietăţii ca trăsătură vor prezenta praguri de identificare perceptivă mai reduse şi timpi de decizie lexicală mai scăzuţi la confruntarea cu stimuli lingvistici anxiogeni. Pentru a testa aceste ipoteze am recurs la un plan experimental factorial 2 × 2: variabila subiecţi (anxioşi × nonanxioşi) şi variabila stimuli (emoţionali × neutri). Planul experimental elaborat ne‑a permis să analizăm comportamentul perceptiv al celor două categorii de subiecţi în confruntarea lor cu stimulii emoţionali. În fapt, putem vorbi despre două experimente distincte (A şi B), deoarece pe acelaşi design experimental am evaluat conduita perceptivă prin intermediul a două variabile depen­ dente: timpul de expunere necesar identificării tahistoscopice şi, respectiv, timpul de reacţie în sarcina de decizie lexicală. Coroborând rezultatele obţinute în cele două situaţii experimentale (A şi B), am constat că ele confirmă supoziţiile avansate. Comportamentul subiecţilor sugerează existenţa unor interacţiuni cognitiv‑afective clasic etichetate prin sintagmele apărare şi, respectiv, vigilenţă perceptivă. Modificările perceptive constatate sunt în consens cu rezultatele unor studii similare. Acestea, deşi au utilizat paradigme experimentale diferite de ale noastre, au semnalat schimbări de aceeaşi natură ale pragurilor de identificare perceptuală pentru cuvintele emoţional‑negative. Particularităţile conduitei perceptive ale grupurilor experimentale investigate de noi în cele trei experimente invocate mai sus ne‑au permis să desprindem câteva idei. În primul rând, ele reprezintă o dovadă adiţională şi elocventă a existenţei şi impactului procesărilor informaţionale inconştiente. Derulate automat, într‑un stadiu preatenţional, aceste procese sunt responsabile şi de evaluarea valenţei afective a inputului. Reacţia afectivă ce apare în urma acestei evaluări determină modificări sensibile ale timpului de reacţie în sarcina de decizie lexicală şi ale pragurilor de recunoaştere în identificarea perceptuală. Intensitatea biasărilor afective a sporit ca urmare a identificării prealabile a stimulilor lingvistici cu conotaţie emoţional‑negativă personalizată. Modificând paradigma experimental‑investigativă prin înlocuirea în etapa test a probei de identifi­ care perceptivă cu cea de decizie lexicală, am reuşit să contraargumentăm ipoteza răspunsului distorsionat. Datele noastre susţin, de altfel, obiecţiile de natură fenome­ nologică şi metodologică pe care le înglobează majoritatea criticilor aduse asumpţiei răspunsului distorsionat. Am constatat de asemenea că, odată cu sporirea nivelului de anxietate, se înregis­ trează mai întâi o anulare a oricărei biasări afective, iar apoi o inversare a patternului

CONCLUZII ŞI PREFIGURĂRI

229

de răspuns al subiecţilor. Aceste rezultate sunt consistente cu modelul procesărilor integra­tive propus de Williams (Williams et al., 1997), conform căruia itemii ale căror repre­zentări mentale se află într‑un stadiu înalt de activare (stimuli anxiogeni) vor fi codaţi selectiv şi procesaţi mai rapid. Alocarea preferenţială a resurselor cognitive în vederea prelucrării stimulilor ameninţători se face în baza unui mecanism afectiv de decizie care operează într‑un stadiu preatenţional. Acest mecanism evaluează valenţa afectivă a stimulilor şi controlează politica de gestiune a resurselor de prelucrare. Nivelul anxietăţii influenţează rezultatele acestei decizii şi, implicit, direcţionarea resurselor de procesare. Astfel, subiecţii cu o anxietate scăzută alocă resursele cognitive pentru procesarea altor stimuli decât cei ameninţători – apărare perceptuală. Se realizează, astfel, o protejare a sistemului cognitiv, evitându‑se procesarea unui stimul anxiogen, fapt ce ar conduce la trăirea unei emoţii negative. Aceste mecanisme de protejare operează la un nivel preaten­ţional (subconştient). Prin contrast, subiecţii cu anxietate ridicată îşi vor orienta resursele procesării spre stimulul ameninţător. Ca urmare, se înregistrează o codare şi o procesare mai rapide ale ameninţării şi ale pericolului din mediu (vigilenţă perceptuală). În virtutea acestor date, se poate conchide că distorsionările conduitei perceptive sesizate la subiecţii anxioşi apar într‑un stadiu preatenţional al prelucrărilor. Extrapolând la mediul ecologic, remarcăm că anxietatea are valenţele sale adaptative, permiţându‑le indivizilor să identifice şi să evite pericolele. Rezultatele noastre sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt obţinute pe un lot de subiecţi care nu prezintă simptome clinice ale anxietăţii, dar al căror procent în populaţia generală este destul de ridicat. Experimentele descrise mai sus sunt circumscrise în cadrul mai larg al studiului sistematic al proceselor inconştiente. În ultimele două decenii ale secolului XX, acesta a restructurat semnificativ cercetarea fundamentală şi cea aplicativă. Standardizarea paradigmelor experimentale pe care le‑am dezvoltat constituie unul dintre obiectivele noastre imediate. Acest lucru va permite elaborarea unor noi probe psihodiagnostice cu ajutorul cărora vom putea sonda zone insuficient investigate cu instrumentarul clasic. În psihologia clinică, tehnicile de stimulare subliminală pot fi utilizate cu succes în remiterea unor tulburări emoţionale în a căror etiologie identificăm implicarea procesărilor inconştiente ale informaţiei. De altfel, rezultatele acestor investigaţii experimentale constituie nişte necesităţi pentru dezvoltare unor tehnici terapeutice alternative (vezi capitolul 6). Într‑o prelungire firească a primelor trei experimente, experimentul 4 (vezi secţiunea 5.3.3) şi‑a propus: a) analiza diferenţelor calitative ale amorsajului produs de cuvintele polisemantice în condiţiile manipulării modalităţilor de prezentare a aces­ tora (supra‑/subliminal) şi a contextului semantic perceptiv; b) evidenţierea particu­ larităţilor comportamentului perceptiv al subiecţilor anxioşi, relativ la modificările contextului emoţional de expunere la amorse bisemantice (în condiţiile în care unul dintre sensurile cuvântului bisemantic are conotaţie anxiogenă). În acest sens, am elaborat un design trifactorial 2 × 2 × 2, în care variabilele manipulate au fost: modalitatea de pre­zentare (subliminal/supraliminal); contextul emoţional al prezentării

230

INCONŞTIENTUL COGNITIV

(negativ/neutru); nivelul anxietăţii subiecţilor (ridicat/scăzut). Pentru a testa efectele contextului semantic perceptiv asupra amorsajului subliminal prin cuvinte omonime, la planul experimental iniţial am adăugat o nouă variabilă, şi anume contextul semantic perceptiv (congruent/incongruent). Rezultatele obţinute au confirmat ipotezele avan­ sate şi, în acelaşi timp, au relevat conduite perceptive neanticipate de noi. Luate pe ansamblu, rezultatele experimentelor din subcapitolul 5.3 aduc cel puţin trei contribuţii majore la dezvoltarea domeniului investigat şi ne permit câteva extensii ecologice. Mai întâi, ele au relevat conexiunea puternică dintre emoţie şi cogniţie, dovedindu‑ne că orice încercare de a le separa ne poate conduce la modele eronate ale funcţionării cognitive. În al doilea rând, datele obţinute dovedesc că indivizii umani pot etala o mare varietate de comportamente perceptuale la confruntarea cu stimulii anxiogeni, în funcţie de: tipul probei evaluative, modalitatea de amorsare (sub‑/supraliminală), contextul emoţional de stimulare, nivelul anxietăţii ca trăsătură şi contextul semantic perceptiv. Aceste particularităţi comportamentale ne îndreptăţesc să afirmăm că nu mai putem opera cu simple disocieri anxioşi/nonanxioşi, fiind obligaţi să facem diferenţieri calitative mult mai fine în cadrul celor două populaţii. Diferenţele constatate le putem atribui unor specificităţi procesuale care caracterizează subiecţii la nivel computa­ ţional. Reiese aşadar că schimbarea calitativă a conduitei perceptuale la confruntarea cu stimuli anxiogeni reclamă depăşirea unui prag al nivelului de anxietate a cărui valoare este, cu siguranţă, sensibil superioară mediei populaţiei. Luăm, de asemenea, în calcul şi posibilitatea ca aceste particularităţi perceptuale să fie confirmate de date neurobiologice. Acestea vor permite o obiectivizare pertinentă a patternurilor com­ portamentale înregistrate. În fine, a treia şi cea mai importantă contribuţie pe care o aduc rezultatele expe­ rimentelor din subcapitolul 5.3 o reprezintă dovada existenţei unor diferenţe calitative între consecinţele percepţiei inconştiente şi ale celei conştiente. Rezultatul nu constituie o noutate, dar ineditul rezidă în originalitatea paradigmei experimentale prin care am evidenţiat aceste diferenţe. În plus, am inclus în planul experimental variabila nivel de anxietate, ceea ce ne‑a permis testarea existenţei acestei diferenţe pe populaţii calitativ diferite. Criteriul diferenţei calitative, reconfirmat aici, constituie unul dintre cele mai importante criterii de contrastare a prelucrărilor conştiente/inconştiente a cărui valoare experimental‑investigativă şi euristică nu a fost încă depăşită. Capitolele 6 şi 7 au fost destinate testării extensiilor ecologice ale stimulării subliminale. În acest sens, am evaluat mai întâi potenţialul terapeutic al stimulilor subliminali, pentru ca apoi să verificăm impactul mesajelor subliminale în manipularea atitudinală. În capitolul 6, după o descriere a fobiei, conform modelului medical, am dezvoltat şi am testat o procedură terapeutică pe care o propunem ca variantă alternativă la tehnica clasică a desensibilizării progresive. În fapt, studiul nostru a urmărit: 1) stabi­lirea particularităţilor tabloului fiziologic al fobicului la confruntarea cu stimulii anxiogeni,

CONCLUZII ŞI PREFIGURĂRI

231

în urma manipulării nivelului de arousal şi a modalităţii de prezentare a itemilor anxiogeni; 2) evaluarea eficienţei terapeutice a alternativei terapeutice dezvoltate. Rezultatele obţinute au răspuns, în grade diferite de completitudine, obiectivelor pe care ni le‑am propus. Astfel, mai întâi am dovedit că există diferenţe demne de luat în considerare între patternurile fiziologice asociate răspunsului anxios la manipularea condiţiilor de confruntare a subiectului cu situaţiile fobogene (subliminal, supraliminal sau în imaginar). Parametrii fiziologici urmăriţi au relevat că, indiferent de nivelul activării neuropsihice, prezentarea subliminală a stimulilor anxiogeni aplanează sensibil caracterul traumatic al confruntării. Ele sunt consistente cu rezultatele experimentului 4 din subcapitolul 5.3, demonstrând împreună că există diferenţe calitative între efectele prelucrărilor conştiente şi inconştiente ale informaţiei. Aceste diferenţe constituie argumentul forte pentru dezvoltarea unor noi tehnici terapeutice care să valorifice potenţialul stimulilor subliminali. În al doilea rând, prin studiul de faţă, am demonstrat eficienţa terapeutică a paradigmei pe care am propus‑o. Coroborând rezultatele acestei investigaţii (cu caracter aplicativ) cu cele ale experimentelor 3 şi 4 din subcapitolul 5.3, dar şi cu ale unor studii similare din literatura de specialitate, putem formula câteva concluzii: a) dovezile privind dife­ renţele calitative dintre efectele prelucrărilor conştiente şi inconştiente ale informaţiei constituie cel mai puternic argument pentru implementarea unor proceduri de inter­ venţie cognitiv‑comportamentală prin stimulări subliminale; b) potenţialul anxiogen al unei situaţii fobice poate fi sensibil redus dacă eliminăm posibilitatea conştientizării de către subiect a prezenţei acesteia; c) apelând la tehnica fading, putem remite simptomatologia tulburărilor emoţionale de tip fobic în condiţii de evitare a stărilor anxioase induse artificial prin procedeele clasice de desensibilizare. Preocupaţi de validarea, sub control riguros, a potenţialului publicitar al stimulilor subliminali, în capitolul 7 atenţia noastră s‑a centrat pe analiza strategiilor de manipulare atitudinală prin stimuli subliminali. Obiectivul general al studiului experimental‑aplicativ l‑a constituit evaluarea impactului stimulării subliminale în dezvoltarea sau schimbarea atitudinilor. În fapt, am testat utilitatea „bombardamentului” subliminal în domeniul publicitar – altfel spus, validitatea ecologică a potenţialului său manipulator. În acest sens, am recurs la evaluarea efectelor stimulilor subliminali printr‑o sarcină de expri­ mare a preferinţelor. Obiectivele specifice s‑au concretizat în: a) studiul comparativ al eficienţei manipulării inconştiente prin simplă expunere subliminală vs condiţionare afectivă subliminală; b) analiza efectelor date de dificultatea verbalizării şi nivelul de familiaritate al stimulilor lexicali vizaţi de manipularea atitudinală; c) relevarea diferenţelor calitative date de condiţionarea subliminală prin controlul valenţei afective a stimulilor necondiţionaţi. În virtutea rezultatelor obţinute, am tras următoarele concluzii: 1) condiţionarea afectivă subliminală are un efect superior simplei expuneri subliminale; 2) eficacitatea manipulării atitudinale faţă de stimuli lexicali (artificial creaţi) este dependentă de dificultatea verbalizării şi de gradul de similaritate fonologică sau ortografică cu itemi

232

INCONŞTIENTUL COGNITIV

lexicali uzuali; 3) efectele condiţionării afective subliminale nu depind de conotaţia particulară (pozitivă sau negativă) a stimulilor condiţionaţi (itemi emoţionali); 4) efectul mesajului subliminal are o persistenţă relativ redusă (de ordinul secundelor). Într‑o exprimare mai intuitivă, eficienţa manipulărilor atitudinale, prin stimulări subliminale, în scop publicitar poate fi sporită dacă: a) apelăm la condiţionare afectivă sublimi­ nală; b) denumirile produselor care fac obiectul reclamei au un grad înalt de similaritate (fonetică, vizuală etc.) cu numele unor produse ce îi sunt familiare consumatorului; c) intervalul temporal dintre spotul publicitar (subliminal) şi oferirea produsului este redus la minimum (preferabilă este prezentarea lor concomitentă). Obiectivul general al acestei lucrări a fost de a resensibiliza psihologii cercetători şi practicieni la importanţa cunoaşterii fenomenelor inconştientului cognitiv. Desigur, în ceea ce priveşte suportul experimental şi valenţele aplicative, accentul nostru prioritar a căzut pe percepţiile subliminale. Privitor la acest fenomen, care adesea este fie adulat, fie contestat, interesul cercetătorilor, dar şi al practicienilor se pare că a urmat un traseu sinusoidal. Sunt numeroase şi întrebările care le‑au fost frecvent adresate celor ce s‑au dedicat investigării acestui tip de experienţă perceptuală. Acestora, cel puţin în parte, le‑am oferit şi noi răspunsuri, fie prin demersul metaanalitic asupra literaturii de specialitate din ultimele trei decenii, fie extrase din prelucrarea şi interpretarea rezultatelor studiilor proprii. Alături de aceste răspunsuri, de o importanţă deosebită sunt, considerăm noi, sugestiile privind cercetările de viitor. Astfel, o valoroasă linie investigativă o poate reprezenta evaluarea persistenţei în timp a efectelor induse de stimulii subliminali. Dezvoltarea unor proceduri de stimulare subliminală care să garanteze păstrarea modificărilor induse pentru perioade mai lungi constituie un deziderat firesc al celor ce urmăresc modificări comportamentale reale şi de durată. Psihologii clinicieni, dar şi cei din domeniul psihologiei reclamei ar fi, desigur, principalii beneficiari ai unor asemenea proceduri. O altă direcţie de cercetare, sensibil relaţionată cu prima, o reprezintă testarea diferenţelor individuale în respon­ sivitatea la stimulii subliminali. Date de acest gen sunt absolut necesare atunci când ni se solicită formularea unor predicţii asupra eficienţei stimulărilor subliminale. Dorim să încheiem într‑o notă optimistă. Ca atare, sperăm că fenomenele inconştientu­ lui cognitiv vor deveni pentru cititorii acestui volum mult mai intuitive şi îi va sensi­ biliza la importanţa cunoaşterii lor. În plus, ne exprimăm convingerea că percepţia subliminală va rămâne în continuare în atenţia psihologilor experimentalişti şi, îndeosebi, a practicienilor, care nu vor înceta să îi valorifice potenţialul.

Anexe Anexa 1

Lista cuvintelor omonime (bisemantice) folosite în experimentul 4 din subcapitolul 5.3 accident afumat altoi ambala amenda apus aripă arteră atinge au avans bac ban bancă bandă bătaie bate baterie bază birou bloc bombă bornă brişcă broască bun burduşi bursă carte

cartuş căţel căluş cămin cec celulă cheie chemare coş coace cocoş copii croitor crud diplomat dispoziţie drept dubă dura elan etichetă exemplar exploata extracţie facultate fermă filtru freză galben

galerie general ghiveci gradat incisiv internat încolţit lac lagăr lamă leu liliac lună mac mic milă moţ pană par păli păr pilă platou poamă post raport război râs rom

rudă sarcină scaun sirenă somn spărgător şiret şut tic tobă turba turna ţap ţăcănit ura vedere verde vie vorbitor zăbală zmeu zori



Anexa 2

Lista tripletelor lexicale (individualizate) utilizate în experimentul 4 din subcapitolului 5.3 Exemplu de listă de cuvinte pentru un subiect Grup 1 Subliminal 1D bate altoi 3N compasiune milă 2D lovi bate 1D examen bac 3N răutate ura 2D bate altoi 1D durere au 1D bubă coş 2D trăda turna 2D bubă coş 1D boală turba 3N examen bac 3N lovi bate 1D compasiune milă 1D trăda turna 1D luptă război 2D boală turba 1D lovi bate 3N durere au 3N bubă coş 1D răutate ura 2D examen bac 3N trăda turna 2D durere au 2D compasiune milă 3N bate altoi 2D răutate ura 1D luptă război 3N boală turba 3N luptă război

pocni dinetul sport notă gabiton piersic lovit acnee golea flori câine ritop maproc sărac reclamă covor cărbune maltrata sefact namit invidie pluta parnel aveau măsură repag fericire arme iecan marnit

Anexa 3

Nivelul anxietăţii evaluat prin STAI‑X2 în experimentul 2 din subcapitolul 5.3 Tb.1.STAI‑X2 fete – M = 46,80; DS = 7,80 cod STAI (B) STAI (T) ilb 61 68 ecb 54 59 imb 51 55 skb 46 49 lrb 45 48 sab 45 48 pab 43 45 omb 42 44 sib 38 39 prb 36 36 mmb 35 35 hmb 40 41 bcb 57 63 mac 42 44 cnc 42 44 nic 48 52 trc 46 49 rrc 39 40 bcd 35 35 lbd 35 35 cgd 39 40 udd 50 54 acd 41 43 ucd 41 43 smd 44 46 tcd 48 52 mrd 49 53 nld 51 55 mad 52 57 ord 53 58

Tb.2.STAI‑X2 băieţi – M= 45,17; DS = 8,27 cod STAI (B) STAI (T) msb 34 36 bfb 36 39 ptb 50 56 ihcb 41 45 mvb 41 45 bmb 43 47 tab 44 49 cmb 49 55 crb 54 61 hgb 51 57 smb 64 73 ohc 35 38 hac 40 44 imc 40 44 sfc 27 29 amc 39 43 gmc 39 43 cmc 36 39 aec 38 41 bsc 31 33 sbc 38 41 ccc 49 55 mdc 43 47 chc 49 55 drc 48 53 mbc 46 51 gfc 59 67 sac 52 58 soc 54 61 shc 59 67

236

ifd muad nrd gad mdd mgd ra mm ca rav

ANEXE

53 54 57 59 62 64 39 48 43 45

58 59 63 66 69 72 40 52 45 48

slc bcc gmd mad omd trd add vsid ped pad hcd sid

57 56 35 41 43 44 46 46 47 47 49 57

64 63 38 45 47 49 51 51 52 52 55 64

Anexa 4

Histograme pentru nivelurile de bază şi situaţiile postintervenţie din cadrul investigaţiei experimental‑aplicative prezentate în capitolul 6 (rata cord)

Graficul 1. Rata cord – S1

Graficul 2. Rata cord – S2

Graficul 3. Rata cord – S3

Graficul 4. GSR – S1

Graficul 5. GSR – S2

Graficul 6. GSR – S3

238

ANEXE

Graficul 7. Rata cord – S1, S2, S3

Graficul 8. Rata cord – S1, S2, S3

Anexa 5

Histograme pentru nivelurile de bază şi situaţiile postintervenţie din cadrul investigaţiei experimental‑aplicative prezentate în capitolul 6 (rata cord şi reacţia galvanică epidermală)

Graficul 1. Rata cord – S1

Graficul 2. Rata cord – S2

Graficul 3. Rata cord – S3

240

ANEXE

Graficul 4. Rata cord – S1

Graficul 7. Rata cord – S1

Graficul 5. Rata cord – S2

Graficul 8. Rata cord – S2

Graficul 6. Rata cord – S2

Graficul 9. Rata cord – S3

ANEXE

Graficul 10. GSR – S1

Graficul 11. GSR – S2

Graficul 12. GSR – S3

241

Anexa 6

Lista cuvintelor utilizate în experimentele prezentate în capitolul 7 RUVXIG









FOVHOR

VATIRU









ACOZGU

GOJAP









IOZEX

JUIOP









CRIUP

GDAN









ZORM

TREV









IXEP

NIAS









CORC

NOCO









LERC

IUHUF









BILOM

MELER









RECTA

MAROAL









SIMARN

MONGUT









GORATE

CUID









NATA

CARB









GERT

PELAN









MASAC

NILVA









ALGOL

PEROLA









PANTOL

ALBIMA









ORTONA

Anexa 7

Algoritmul informatic pentru experimentele prezentate în capitolul 7 1. Text forwardmask, alcătuit dintr‑un şir de opt consoane, era prezentat 166,66 ms (zece refresh‑uri). 2. Ţinta, ce era cuvântul pe care subiectul nu îl alesese din perechea respectivă în etapa anterioară, era prezentată 33,33 ms (două refresh‑uri). 3. Text backwardmask, alcătuit dintr‑un şir de opt consoane, era prezentat 16,66 ms (un refresh). 4. Pauză: era prezentat doar fundalul (background) 33,33 ms (două refresh‑uri). 5. Forwardmask imagine, o imagine amalgamată, era prezentată 166,66 ms (zece refresh‑uri). 6. Imaginea pozitivă era prezentată 33,33 ms (două refresh‑uri). 7. Backwardmask imagine, o imagine amalgamată, era prezentată 16,66 ms (un refresh). 8. Pauză: era prezentat doar fundalul (background) 2.000 ms (120 de refresh‑uri). 9. Se repeta acest ciclu de cinci ori. 10. După terminarea celor cinci repetiţii se prezenta fundalul 16,66 ms (un refresh). 11. Sarcina de alegere forţată: subiectului i se prezenta o pereche de cuvinte, el trebuind să aleagă cuvântul preferat. 12. Pauză de cinci secunde. 13. Se relua toată procedura pentru altă pereche de cuvinte până la epuizarea tuturor perechilor.

Glosar Alegere forţată (forced choice) – o etichetă generală pentru orice procedură în care subiectului i se solicită să selecteze un item sau un răspuns dintr‑un set fix de două sau mai multe alternative. Există numeroase variante ale tehnicii, ea fiind utilizată în diverse domenii: evaluarea personalităţii, identificarea preferinţelor, studiul percepţiei, al memoriei etc. Amorsaj semantic (semantic priming) – sintagmă propusă de psihologii cognitivişti prin care se etichetează acele fenomene în care prezentarea în prealabil a unui cuvânt reduce timpul de prelucrare/răspuns pentru un cuvânt relaţionat semantic cu primul. De exemplu, prezentarea prealabilă a cuvântului fruct reduce timpul de prelucrare pentru cuvântul măr. Anxiolitice (tranchilizante) – substanţe ce reduc anxietatea prin creşterea pragului sensibilităţii receptive, ducând la liniştirea persoanei. Apărare perceptuală (perceptual defence) – mecanism psihic defensiv evidenţiat prin creşterea pragului senzorial de recunoaştere pentru un stimul emoţional. Fenomenul poate fi relevat prin expunerea vizuală sau auditivă a subiecţilor la cuvinte cu puternică încărcătură emoţională sau la cuvinte‑tabu. Asociaţii libere – tehnică propusă de Freud, utilizată mai întâi doar în psihanaliză, în care pacientul este încurajat să spună cu voce tare orice îi trece prin minte, în relaţie cu un subiect/temă particulară, indiferent cât de trivial sau jenant este. Obiectivul procedeului îl constituie relevarea conţinuturilor inconştiente. Ulterior, procedeul cu variante uşor modi­ ficate, a fost încorporat şi de alte paradigme psihologice. Bias – termen frecvent întâlnit în abordarea neuroconexionistă a sistemului cognitiv cu referire la un input constant impus neuromimilor, independent de valoarea netinputului. Este asimilat cu o conexiune pe care reţeaua studiată ar putea‑o avea cu altă reţea; utilizarea lui reduce posibilitatea unei explozii computaţionale. În sens larg, se referă la orice influenţă (pozitivă sau negativă) pe care un fenomen/proces o poate exercita asupra altui proces sau fenomen în derulare. Condiţionare clasică – proces studiat şi descris mai întâi de Pavlov, în care un stimul, iniţial neutru, dobândeşte capacitatea de a determina un răspuns după ce a fost asociat cu un stimul ce produce în mod natural acel răspuns. Condiţionare operantă – o formă a învăţării în care consecinţele unui comportament deter­ mină/conduc la creşterea probabilităţii apariţiei acelui comportament. Conductanţă electrică a pielii – proprietate a ţesutului tegumentar constând în capacitatea acestuia de a conduce curentul electric. Context semantic – în general, o grupare lexicală sau obiectuală care se constituie într‑o unitate cu sens şi care însoţeşte itemul‑ţintă, fiind relaţionată semantic cu acesta.

246

GLOSAR

Desensibilizare progresivă – o variantă a condiţionării inverse care a devenit foarte răspândită în tratamentul fobiilor şi al altor tulburări emoţionale; tehnica presupune expunerea subiecţilor (în imaginar sau in vivo) la acţiunea stimulilor care generează anxietate după ce în prealabil acestora li s‑a indus o stare de relaxare. Ruperea legăturii dintre stimulul condiţionat (de exemplu, stimulul fobic) şi răspunsul necondiţionat (de exemplu, anxietatea) implică mecanismele inhibiţiei reciproce. Efect de subcepţie (subception effect) – fenomen fundamentat pe principiile condiţionării clasice. Experimental a fost relevat prin asocieri între silabe fără sens şi şocuri electrice. Prezentarea ulterioară doar a silabelor (chiar şi în condiţii de subliminalitate) determină modificări la nivelul conductanţei electrice a pielii (expresia fiziologică a unei reacţii emoţionale). Efectul simplei expuneri (mere exposure effect) – sugerează faptul că simpla expunere a unei persoane la un stimul este o condiţie suficientă pentru a spori ulterior atractivitatea celui din urmă, comparativ cu stimulii nou‑introduşi. Efectul apare chiar şi în condiţiile unor expuneri subliminale a stimulilor. Ego – în cadrul teoriei lui Freud, a doua componentă structurală a personalităţii, partea executivă a acesteia. Ego‑ul operează în conformitate cu cererile şi constrângerile societăţii şi include procesele cognitive superioare, cum ar fi raţionamentul şi rezolvarea problemelor. Endorfină – (neurotransmiţător) este o substanţă naturală de tip opioid a cărei descărcare în circuitul sangvin este asociată cu reducerea intensităţii durerii şi/sau restabilirea confortului psihic. Engramare incidentală (incidental encoding) – strategie de achiziţie a unor cunoştinţe în care subiectul implicat în proces nu este conştient de memorare. Expuneri tahistoscopice – prezentarea stimulilor cu ajutorul tahistoscopului – mai exact, este vorba despre o expunere a stimulilor vizuali pentru perioade relativ scurte. Fading (tehnica) – tehnică terapeutică, variantă a desensibilizării progresive, utilizată în tratamentul fobiei. Implică adoptarea unei proceduri în care la început scenele fobogene să fie expuse subliminal şi treptat, prin controlul parametrilor de proiecţie (de exemplu, luminozitate, durată), să devină supraliminale. Flooding (imersie) – tehnică terapeutică behavioristă ce implică confruntarea intensă şi prelungită (scufundarea) a subiectului fobic cu situaţia anxiogenă, forţând în acest fel anularea răspunsului anxios prin mecanismele inhibiţiei de stingere. Fluenţă perceptuală (perceptual fluency) – reducere a timpului de prelucrare perceptivă a unui stimul lexical sau obiectual, ca urmare a percepţiei sale anterioare. Id – componentă structurală fundamentală a personalităţii, în teoria lui Freud. Idul reprezintă rezervorul energiei psihice şi al instinctelor; acestea presează continuu în vederea satisfacerii nevoilor bazale. Imagine mentală – tip de reprezentare mentală ce conţine informaţii despre forma şi configuraţia spaţială ale unei mulţimi de obiecte. Interferenţă – în general, orice proces în care există un conflict între două sau mai multe operaţii sau acţiuni şi care conduce la o diminuare sau un decrement în performanţa rezultantă. Lexicon mental – totalitate a cuvintelor depozitate în memoria de lungă durată a unui individ. Mascare – termen general utilizat în studiul percepţiei inconştiente cu referire la procesul prin care un stimul detectabil sau recognoscibil (numit ţintă), datorită prezenţei altui stimul

GLOSAR

247

(mascatorul), aflat în proximitate spaţială sau temporală cu ţinta, face ca aceasta să fie mai greu sau imposibil de conştientizat ori de recunoscut. Tehnica se poate aplica pentru oricare dintre modalităţile senzoriale. Mascare energetică (simultană) – procedeu de mascare în care mascatorul este prezentat în acelaşi timp cu stimulul‑ţintă. Mascarea se datorează diferenţelor de intensitate energetică a celor doi stimuli. Mascare paternală (retro‑ sau proactivă) – variantă a tehnicii de mascare în care mascatorul este prezentat după sau înaintea stimulului‑ţintă. Mascarea se produce prin blocarea prelucrării secundare a stimulului‑ţintă. Mecanisme de decizie afectivă – ansamblu de procese cognitive ce operează preatenţional, determinând sistemul cognitiv să aloce preferenţial resursele de procesare „către” sau „departe de” locaţia stimulului. Graţie acestor mecanisme, organismul uman este capabil de a evalua preconştient valenţa afectivă a stimulilor ambientali determinând declanşarea automată a unui răspuns adaptativ. Memorie iconică – memorie senzorială pentru stimulii vizuali, având o durată de aproximativ 200 ms şi o locaţie anatomică precisă, retina. Metaanaliză – metodă de analiză statistică ce permite reunirea rezultatelor obţinute în mai multe studii individuale. Prin extensie, termenul desemnează şi o analiză calitativă (o trecere în revistă) a rezultatelor obţinute până la un moment dat în investigarea unui domeniu oarecare. Modelare (= învăţare observaţională) – etichetează situaţiile în care un individ învaţă noi comportamente prin simpla observare a acestora la alt individ numit model. O condiţie esenţială pentru învăţarea observaţională este ca modelul să constituie o persoană de referinţă pentru observator. Nivel de activare – expresie ce sugerează existenţa unor rate variabile de activare a unor neuroni, neuromimi, procese etc. Nivel de procesare (level of processing) – sintagmă propusă de Craik şi Lockhart (1972) pentru a sugera faptul că prelucrarea unui stimul este cu atât mai profundă cu cât se trece de la caracteristicile sale fizice spre cele conceptuale sau semantice. Prag diferenţial – cantitatea cea mai mică de energie care, adăugată unui stimul, produce o nouă stimulare. Dacă această diferenţiere se realizează la nivelul şansei (în 50% din cazuri), atunci vorbim de „diferenţă abia sesizabilă” (just noticeable difference). Prag senzorial – punct, determinat prin procedee statistice, de‑a lungul unui continuum al stimulării. Prag senzorial absolut – intensitate minimă a unui stimul care poate fi detectată de subiect. Prag senzorial obiectiv – corespunde unui nivel energetic al stimulului la care rezultatele la proba de alegere forţată indică faptul că stimulul este nedetectabil (imposibilitatea de a conştientiza prezenţa stimulului, deşi receptarea lui de către organism este dovedită de indicatori fiziologici). Prag senzorial subiectiv – revine unui nivel energetic al stimulării pentru care subiecţii sunt capabili să confirme verbal prezenţa stimulilor (individul conştientizează prezenţa stimulu­ lui, dar nu poate oferi nici o informaţie privind conţinutul sau semnificaţia acestuia). Procesări ascendente – categorie de prelucrări cognitive ce sunt iniţiate şi ghidate de datele fizice ale stimulului (de exemplu, prelucrarea primară a stimulilor vizuali).

248

GLOSAR

Procesări descendente – procesările ce poartă amprenta (sunt penetrate de) cunoştinţelor subiectului (de exemplu, prelucrarea secundară a stimulilor vizuali – recunoaşterea). Procesări elaborative – subcategorie a prelucrărilor secundare ce operează asupra dimensiuni­ lor semantice ale stimulilor recepţionaţi de organism. Procesări integrative – procesări precablate ce sunt determinate de activarea automată a multiplelor componente implicate în reprezentarea unui stimul ameninţător. Reacţie galvanică epidermală (galvanic skin response) – sugerează o evaluare a răspunsului electric al pielii cu ajutorul unui dispozitiv numit galvanometru. Sunt cunoscute două proceduri: (a) înregistrarea schimbărilor rezistenţei electrice a pielii la trecerea unui curent electric de intensitate mică; (b) înregistrarea curenţilor electrici produşi de piele. Relaxare progresivă Jacobson – tehnică de relaxare ce constă în alternarea relaxării şi tensionării principalelor grupe de muşchi până la eliminarea contracţiilor musculare şi obţinerea relaxării. Represie – Freud susţine că este unul dintre cele mai puternice şi mai pervazive mecanisme defensive. Represia acţionează asupra impulsurilor inacceptabile provenite din id, în sensul împingerii lor în afara spaţiului conştient, forţând astfel întoarcerea lor în inconştient. Reprezentare mentală – proiecţie internă, într‑un sistem cognitiv, a mediului său extern. Reprezentările pot fi simbolice (= semantic transparente) sau subsimbolice (= semantic opace). Subcepţie – utilizare a informaţiei extrase dintr‑un stimul care a fost expus foarte rapid sau cu o intensitate prea mică pentru a fi perceput conştient. Efectele sale se relevă prin reacţii emoţionale sau în influenţa asupra timpilor de reacţie la recunoaşterea ori reamintirea stimulului incriminat. Supraego – componentă structurală a personalităţii, în teoria lui Freud. În modelul psihanalitic corespunde conştiinţei morale a individului. Ea se dezvoltă prin internalizarea de către individ a normelor şi valorilor morale ale societăţii. Tahistoscop – dispozitiv electronic special conceput încât să permită prezentări vizuale ale stimulilor prin reglarea timpului de expunere pe un palier foarte larg, de la milisecunde la secunde sau minute. Aparatul este frecvent utilizat în studiul percepţiei, atenţiei, memoriei şi învăţării. Terapie cognitiv‑comportamentală – terapie focalizată atât pe modificarea mediului, cât şi, mai ales, a gândurilor/cogniţiilor unei persoane pentru a determina modificări în sens adaptativ ale comportamentului şi emoţiilor sale. Test de excluziune – probă de memorie în paradigma experimentală propusă de Larry Jacoby (1983) în care subiecţilor li se solicită să evite utilizarea unor cuvinte expuse anterior, atunci când sunt antrenaţi în sarcini indirecte de reactualizare a acestora. Test de incluziune – probă din paradigma experimentală propusă de Lary Jacoby (1983) în care subiecţii sunt instruiţi să completeze probele indirecte de memorie, ajutân­du‑se, dacă este posibil, de cuvinte expuse anterior. Teste explicite – probe ce relevă conţinuturile mnezice conştiente. Teste implicite (teste de memorie implicită) – probe indirecte de memorie care permit relevarea fenomenelor perceptive şi mnezice inconştiente. Training autogen (antrenament autogen) – tehnică de relaxare ce presupune învăţarea unor exerciţii într‑o perioadă de câteva luni. Aceste exerciţii sunt: exerciţiul bazal, exerciţiul greutăţii, exerciţiul căldurii, exerciţiul cardiac, exerciţiul respiraţiei, exerciţiul plexului solar, exerciţiul frunţii, exerciţiul de anulare a stării autogene.

GLOSAR

249

Variabilă dependentă – variabilă experimentală ale cărei valori sunt influenţate de modificările controlate ale altei variabile, numite independentă. Vigilenţă perceptuală – (perceptual vigillance, perceptual sensitization) – fenomen opus celui de apărare perceptuală. Fenomenul implică mecanisme inconştiente şi se evidenţiază atunci când pragul de recunoaştere al unui stimul emoţional scade.

Bibliografie

Abrams, R.L., Greenwald, A.G. (2000). Parts outweigh the whole (Word) in unconscious analysis of meaning. Psychological Science, 11, 118‑124. Abrams, R.L., Klinger, M.R., Greenwald, A.G. (2002). Subliminal words activate semantic categories (not automated motor responses). Psychonomic Bulletin & Review, 9 (1), 100‑106. Adams, J.K. (1957). Laboratory studies of behavior without awareness. Psychological Bulletin, 54, 383‑405. Ahmed, R., Gray, D. (1996). Immunological memory and protective immunity: understanding their relation. Science, 272, 54‑60. Allen, G.J., Condon, T.J. (1982). Whither subliminal psychodynamic activation? A reply to Silverman. Journal of Abnormal Psychology, 9 (2), 131‑133. Allport, A. (1989). Visual attention. În M.I. Posner (ed.), Foundations of Cognitive Science and Cognition, vol. 2, 637‑640, Cambridge: MIT Press. Allport, G.W. (1937). Personality: A psychological interpretation. New York: Holt, Rinehart & Winston. Anderson, J.R. (1981). Interference: The relationship between response latency and response accuracy. Journal of Experimental Psychology: Human Learning and Memory, 7, 326‑343. Andras, P., Opre, A. (1998). Modelling the amnesic syndrome with artificial neural networks. În A. & Q. ’98 International Conference on automation and quality control, Cluj‑Napoca, Romania, A 604‑611. Andrews, S. (1992). Frequency and neighbourhood effects on lexical access: Lexical similarity or orthographic redundancy? Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 18, 234‑254. Arkes, H.R., Tetlock, P.E. (2004). Attributions of implicit prejudice, or „Would Jesse Jackson ‘fail’ the Implicit Association Test?”. Psychological Inquiry, 15, 257‑321. Asendorpf, J.B. (2007). Implicit representations and personality. International Journal of Psychology, 42, 145‑148. Avant, L.L., Thieman A.A. (1985). On visual access to letter case and lexical/semantic information. Memory & Cognition, 13, 393‑404. Baars, B.J. (1997). In the theater of consciousness: the workspace of the mind. New York: Oxford University Press. Baars, B.J. (1988a). A Cognitive Theory of Consciousness. New York: Cambridge University Press. Baars, B.J. (1988b). Momentary forgetting as a „resetting” of a conscious global workspace due to competition between incompatible contexts. În M.J. Horowitz, Psychodynamics and Cognition, 269‑293. Chicago: University of Chicago Press.

252

BIBLIOGRAFIE

Baars, B.J., Gage, N.M. (eds.) (2007). Cognition, brain, and consciousness: Introduction to cognitive neuroscience. Amsterdam, The Netherlands: Elsevier. Băban, A. (coord.) (2001). Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi consiliere. Cluj‑Napoca: Psinet. Balota, D.A. (1983). Automatic semantic activation and episodic memory and coding. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 22, 88‑104. Balota, D.A., Rayner, K. (1985). The interaction of contextual constrains and parafoveal visual information in reading. Cognitive Psychology, 17, 264‑390. Banaji, M.R., Nosek, B.A., Greenwald, A.G. (2004). No place for nostalgia in science: A response to Arkes and Tetlock. Psychological Inquiry, 15, 279‑289. Bandura, A. (1977). Social learning theory. Englewood Cliffs: Prentice‑Hall. Bandura, A. (1986). Social foundations of thought and action: A social cognitive theory. Englewood Cliffs: Prentice‑Hall. Barber, H.A., Ben‑Zvi, S., Bentin, S., Kutas, M. (2011). Parafoveal perception during sentence reading? An ERP paradigm using rapid serial visual presentation (RSVP) with flankers. Psychophysiology, 48, 523‑531. Bargh, J.A. (1982). Attention and automaticity in the processing of self‑relevant information. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 425‑436. Bargh, J.A. (1984). Automatic and conscious processing of social information. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 440‑462. Bargh, J.A. (1990). Auto‑motives: Preconscious determinants of social interaction. În E.T. Higgins, R.M. Sorrentino (eds.), Handbook of motivation and cognition, 93‑130. New York: Guilford. Bargh, J.A. (1997). The automaticity of everyday life. În R.S. Wyer (ed.), Advances in social cognition, vol. 10, 1‑61. Mahwah: Erlbaum. Bargh, J.A., Barndollar, K. (1996). Automaticity in action: The unconscious as repository of chronic goals and motives. În P.M. Gollwitzer, J.A. Bargh (eds.), The psychology of action, 457‑481. New York: Guilford. Bargh, J.A., Chaiken, S., Govender, R., Pratto, F. (1992). The generality of the attitude activation effort. Journal of Personality and Social Psychology, 62, 893‑912. Bargh, J.A., Gollwitzer, P.M., LeeChai, A., Barndollar, K., Trötschel, R. (2001). The Automated Will: Nonconscious Activation and Pursuit of Behavioral Goals. Journal of Personality and Social Psychology, 81 (6), 1014‑1027. Bargh, J.A., Morsella, E. (2008). The unconscious mind. Perspectives on Psychological Science, 3, 73‑79. Bargh, J.A., Pietromonaco, P. (1982). Automatic information processing and social perception: The influence of trait information presented outside of conscious awareness on impression formation. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 437‑449. Barlow, D.H., Agras, W.S. (1973). Fading to increase heterosexual responsiveness in homosexuals. Journal of Applied Behaviour Analysis, 6, 355‑366. Barraclough, M. (1966). A method of testing hearing based on operant conditioning. Behavior Research & Therapy, 4, 237‑238. Bartlett, F.C. (1932). Remembering: A study in experimental and social psychology. Cambridge, England: Cambridge University Press. Bechara, A., Damasio, H., Tranel, D., Damasio, A.R. (1997). Deciding advantageously before knowing the advantageous strategy. Science, 275, 1293‑1295.

BIBLIOGRAFIE

253

Benga, O. (1997). Trends in neurosciences. Cogniţie, Creier, Comportament, 1, 269‑267. Benga, O., Miclea, M. (2001). New trends in development and cognition. În O. Benga, M. Miclea, Development and Cognition, 11‑21. Cluj‑Napoca: Presa Universitară Clujeană. Benga, O., Miu, A.C. (eds.) (2005). Developmental cognitive neuroscience. Cluj‑Napoca: Editura Asociaţiei de Ştiinţe Cognitive din România. Bentin, S., Moscovitch, M. (1990). Psychophysiological indices of implicit memory performance. Bulletin of the Psychonomic Society, 28, 346‑352. Berkes, J.E. (2004), Does subliminal perception occur and how can it be measured? Text nepublicat, University of Manitoba. Bernstein, I.H., Welch, K.R. (1991). Awareness, false recognition and the Jacoby‑Whitehouse effect. Journal of Experimental Psychology: General, 120, 324‑328. Berridge, K.C., Winkielman, P. (2003). What is an unconscious emotion? (The case for unconscious „liking”). Cognition & Emotion, 17, 181‑211. Berry, C.J. et al. (2006) On the status of unconscious memory: Merikle and Reingold (1991). Journal of Experimental Psychology Learning Memory and Cognition, 32, 925‑934. Berry, D.C., Broadbent, D.E. (1984). On the relationship between task performance and associated verbalizable knowledge. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 36A, 209‑231. Bivolaru, A., Lemeni, G., Mih, V. (1997). Supraîncărcarea şcolară – aspecte şi consecinţe. Cogniţie, Creier, Comportament, 1, 291‑311. Blair, I.V., Banaji, M.R. (1996). Automatic and controlled processes in stereotype priming. Journal of Personality & Social Psychology, 70, 1142‑1163. Blake, R. (1989). A neural theory of binocular rivalry. Psychological Review, 96, 145‑167. Blanchard, H.E., Pollatsek, A.A., Rayner K. (1989). Parafoveal processing during eye fixations in reading. Perception and Psychophysics, 65, 342‑352. Blanton, H., Jaccard, J., Gonzales, P.M., Christie, C. (2006). Decoding the implicit association test: Implications for criterion prediction. Journal of Experimental Social Psychology, 42 (2), 192‑212. Blaxton, T.A. (1989). Investigating dissociation among memory measures: support for a transfer­ ‑appropriate processing framework. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 15, 657‑668. Block, N. (1995). On a confusion about a function of consciousness. Behavioral and Brain Sciences, 18, 227‑287. Bootzin, R.R., Natsoulas, T. (1965). Evidence for perceptual defense uncontaminated by response bias. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 461‑468. Bootzin, R.R., Stephens, M.W. (1967). Individual differences and perceptual defense in the absence of response bias. Journal of Personality and Social Psychology, 6, 408‑412. Bornstein R.F. (1987). Subliminal mere exposure effects and conscious cognition: A study of attitude changes in response to stimuli perceived without awareness. Dissertation Abstracts International, 47 (9‑B), 39‑41. Bornstein, R.F. (1982). Psychoanalysis in the undergraduate curriculum: The treatment of psycho­ analytic theory in abnormal psychology texts. Psychoanalytic Psychology, 5 (1), 83‑93. Bornstein, R.F. (1989). Exposure and affect: Overview and meta‑analysis of research, 1968‑1987. Psychological Bulletin, 106, 265‑289. Bornstein, R.F. (1992). Subliminal mere exposure effects. În R.F. Bornstein, T.S. Pittman (eds.), Perception without awareness: Cognitive, clinical, and social perspectives. New York: Guilford Press.

254

BIBLIOGRAFIE

Bornstein, R.F. (1998). Implicit and self‑attributed dependency strivings. Differential relationships to laboratory and field measures of help seeking. Journal of Personality & Social Psychology, 75, 776‑787. Bornstein, R.F., Leone, D.R., Galley, D.J. (1987). The generalizability of subliminal mere exposure effects: Influence of stimuli perceived without awareness on social behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 53 (6), 1070‑1079. Bowden, E.M., Jung‑Beeman, M. (2003). Aha! Insight Experience Correlates With Solution Activation in the Right Hemisphere. Psychonomic Bulletin and Review, 10 (3), 730‑737. Bowden, E.M., Jung‑Beeman, M., Fleck, J., Kounios, J. (2006). New approaches to demystifying insight. Trends in Cognitive Sciences, 9, 322‑328. Bowers, K.S. (1984). On being unconsciously influenced and informed. În K.S. Bowers, D.H. Meichenbaum (eds.), The unconscious reconsidered, 227‑272. New York: Wiley‑Interscience. Bowers, K.S., Farvolden, P., Mermigis, L. (1995). Intuitive antecedents of insight. În S.M. Smith, T.M. Ward, R.A. Finke (eds.), The Creative Cognition Approach, 27‑51. Cambridge: MIT Press. Bowers, K.S., Regehr, G., Balthazard, C., Parker, K. (1990). Intuition in the context of discovery. Cognitive Psychology, 22, 72‑110. Bradley, M.M. (2009). Natural selective attention: Orienting and emotion. Psychophysiology, 46 (1), 1‑11. Brady, J.P. (1966). Hysteria versus malingering: A response to Grosz and Zimmerman. Behavior Research & Therapy, 4, 321‑322. Brady, J.P., Lind, D.L. (1961). Experimental analysis of hysterical blindness. Archives of General Psychiatry, 4, 331‑339. Brendl, C.M., Markman, A.B., Messner, C. (2001). How do indirect measures of evaluation work? Evaluating the inference of prejudice in the Implicit Association Test. Journal of Personality & Social Psychology, 81 (5), 760‑773. Broadbent, D.E., Gregory, M. (1963). Division of attention and the decision theory of signal detection. Proceedings of the Royal Society, Series B, 158, 222‑231, citat de N. Moray, Selective processes in vision and hearing. New York: Academic Press, 1970. Brown, A., Mitchell, D.B. (1994). A reevaluation of semantic versus nonsemantic processing in implicit memory. Memory and Cognition, 22, 533‑541. Brown, R.J. (2004). Psychological mechanisms of medically unexplained symptoms: an integrative conceptual model. Psychological Bulletin, 130, 793‑812. Bruner, J.S. (1957). On perceptual readiness. Psychological Review, 64, 123‑152. Bruner, J.S., Postman, L. (1947). Tension and tension‑release as organising factors in perception. Journal of Personality, 15, 300‑308. Bruner, J.S., Postman, L. (1949). Perception, cognition, and behavior. Journal of Personality, 18, 14‑31. Bryant, R.A., McConkey, K.M. (1989a). Hypnotic blindness, awareness, and attribution. Journal of Abnormal Psychology, 98, 443‑447. Bryant, R.A., McConkey, K.M. (1989b). Hypnotic blindness: A behavioral and experiential analysis. Journal of Abnormal Psychology, 98, 71‑77. Bryant, R.A., McConkey, K.M. (1989c). Visual conversion disorder: A case analysis of the influence of visual information. Journal of Abnormal Psychology, 98, 326‑329. Bryant, R.A., McConkey, K.M. (1990). Hypnotic blindness and the relevance of cognitive style. Journal of Personality & Social Psychology, 59, 756‑761.

BIBLIOGRAFIE

255

Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj‑Napoca: Ingram. Campion, J., Latto, R., Smith, Y.M. (1983). Is blindsight an effect of scattered light, spared cortex, and near‑threshold vision? Behavioral & Brain Sciences, 6, 423‑448. Cantor, N., Kihlstrom, J.F. (1987). Personality and social intelligence. Englewood Cliffs: Prentice‑Hall. Carroll, J.B., Davies, P., Richman, B. (1971). The American heritage word frequency. Boston: Houghton Mifflin. Carroll, J.B., Davies, P., Richman, B. (1971). Word Frequency Book. New York: American Heritage. Chapman, L.J., Chapman, J.P., Raulin, M.L. (1976). Scales for physical and social anhedonia. Journal of Abnormal Psychology, 85, 374‑382. Cheesman, J., Merikle, P.M. (1984). Priming with and without awareness. Perception and Psycophysics, 36, 387‑395. Cheesman, J., Merikle, P.M. (1986). Distinguishing conscious from inconscious perceptual processes. Canadian Journal of Psychology, 40, 343‑367. Chen, Z., Treisman, A. (2009). Implicit perception and level of processing in object‑substitution masking. Psychological Science, 20, 560‑567. DOI: 10.1111/j.1467‑9280.2009.02328. Cherry, E.C. (1953). Some experiments on the recognition of speech, with one and two ears. Journal of the Acoustical Society of America, 25, 975‑979. Chiras, D.D. (1993). Biology: the web of life. St. Paul: West Publishing. Chomsky, N. (1957). Syntactic Structures. The Hague, Netherlands: Mouton. Chomsky, N. (1980). Language and unconscious knowledge. În N. Chomsky (ed.), Rules and Representations, 217‑254. New York: Columbia University Press. Cleeremans, A. (1997). Principles for implicit learning. În D.C. Berry (ed.), How implicit is implicit learning?, 195‑234. Oxford: Oxford University Press. Cleeremans, A. (2006). Conscious and unconscious cognition: a graded, dynamic perspective. În Q. Jing, M.R. Rosenzweig, G. d’Ydewalle, H. Zhang, H.‑C. Chen, K. Zhang (eds.), Progress in Psychological Science around the world, vol. I, Neural, Cognitive and Developmental Issues, 401‑418. Hove: Psychology Press. Cleeremans, A., Jiménez, L. (2001). Implicit learning and consciousness: a graded, dynamic perspective. În R.M. French, A. Cleeremans (eds.), Implicit learning and consciousness, 1‑40. Hove: Psychology Press. Clegg, B.A., DiGirolamo, G.J., Keele, S.W. (1998). Sequence learning. Trends in Cognitive Science, 2, 275‑281. Cloitre, M. (1992). Avoidance of emotional processing: a cognitive science perspective. În D.J. Stein, J.E. Young (eds.), Cognitive Science and Clinical Disorders, 19‑44. San Diego: Academic Press. Clore, G.L. (1994). Why emotions are never unconscious. În P. Ekman, R.J. Davidson (eds.), The nature of emotion: Fundamental questions, 285‑290. New York: Oxford University Press. Clore, G.L., Ketelaar, T. (1997). Minding our emotions: On the role of automatic, unconscious affect. În R.S. Wyer (ed.), Advances in social cognition, vol. 10, 105‑120. Mahwah: Lawrence Erlbaum Associates. Clore, G.L., Storbeck, J., Robinson, M.D., Centerbar, D.B. (2005). Seven sins in the study of unconscious affect. În L. Feldman‑Barrett, P.M. Niedenthal, P. Winkielman (eds.), Emotion and consciousness, 384‑408. New York: Guilford. Coffer, C.C. (1967). Conditions for the use of verbal associations. Psychological Bulletin, 68, 1‑12. Cohen, A., Ivry, R.I., Keele, S.W. (1990). Attention and structure in sequence learning. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 16, 17‑30.

256

BIBLIOGRAFIE

Cohen, J. (1988). Statistical power analysis for the behavioral sciences, ed. a 2‑a, Hillsdale: Erlbaum. Cohen, L.H., Hilgard, E.R., Wendt, G.R. (1933). Sensitivity to light in a case of hysterical blindness studied by reinforcement inhibition and conditioning methods. Yale Journal of Biology and Medicine, 6, 61‑67. Cohen, N.J., Squire, L.R. (1980). Preserved learning and retention of pattern‑analysing skill in amnesia: Dissociation of „knowing how” and „Knowing that”. Science, 210, 207‑209. Coltheart, M. (1981). Disorders of reading and their implications for models of normal reading. Visible Language, 15, 245‑286. Coover, J.E. (1917). Experiments in psychical research at Leland Stanford Junior University. Psychical Research Monograph No 1. Stanford: Leland Stanford Junior University Publications. Craik, F.I.M., Lockhart, R.S. (1972). Levels of processing: A framework for memory research. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 11, 671‑684. Craik, F.I.M., Moscovitch, M., McDowd, J.M. (1994). Contributions of surface and conceptual information to performance on implicit and explicit memory tasks. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 20, 864‑875. Crawford, H.J., Macdonald, H., Hilgard, E.R. (1979). Hypnotic deafness: A psychophysical study of responses to tone intensity as modified by hypnosis. American Journal of Psychology, 92, 193‑214. Cunningham, W.A., Preacher, K.J., Banaji, M. (2001). Implicit attitude measures: Consistency, stability, and convergent validity. Psychological Science, 12, 163‑170. Curran, T., Keele, S.W. (1993). Attentional and nonattentional forms of sequence learning. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 19, 189‑202. Curşeu, P., Curşeu, A. (2001). Source credibility in decision‑making – a game theory approach. Cogniţie, Creier, Comportament, 5, 159‑179. d’Ydewalle, G., Zhang, H., Chen, H.‑C., Zhang, C., Rosenzweig, M.R., Qicheng J. (eds.) (2007). Progress in psychological science around the world, vol. 1, Neural, cognitive, and developmental issues, 401‑418. Hove: Psychology Press. Daniel’s, H., Visser, J. (1996). Supporting change in schools: Observations from an international collaboration. Studia Universitatis „Babeş Bolyai”, Psychologia‑Pedagogia, 1‑2, 5‑13. David, D. (1996). Memoria implicită: Clarificări teoretico‑metodologice şi implicaţii practice. Studia Universitatis „Babeş‑Bolyai”, 1‑2, 155‑185. David, D. (1999). Experimentul cu un singur subiect. Prezentare generală şi aplicaţie clinico‑experi­ mentală. Cogniţie, Creier, Comportament, 3, 145‑163. David, D. (2000). Prelucrări inconştiente de informaţie. Cluj‑Napoca: Dacia. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi: Polirom. Davidson, R.J. (2000). Cognitive neuroscience needs affective neuroscience (and vice versa). Brain & Cognition, 42 (1), 89‑92. Dawson, M.E., Schell, A.M. (1982). Electrodermal responses to attended and nonattended significant stimuli during dichotic listening. Journal of Experimental Psychology. Human Perception and Performance, 8, 315‑324. Debner, J.A., Jacoby, L.L. (1994). Unconscious perception: Attention, awareness, and control. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 20, 304‑317. Dehaene, S., Kerszberg, M., Changeux, J.‑P. (1998). A neuronal model of a global workspace in effortful cognitive tasks. Proceedings of the National Academy of Sciences, 95, 14529‑14534. Dennett, D. (2001). Are we explaining consciousness yet? Cognition, 79, 221‑237. Dennett, D.C. (1991). Consciousness Explained. Boston: Little, Brown & Co.

BIBLIOGRAFIE

257

Destrebecqz, A., Cleeremans, A. (2001). Can sequence learning be implicit? New evidence with the process dissociation procedure. Psychonomic Bulletin & Review, 8, 343‑350. Destrebecqz, A., Peigneux, P. (2005). Methods for studying unconscious learning. Progress in Brain Research, 150, 69‑80. Devine, P. (1989). Stereotypes and prejudice: Their automatic and controlled components. Journal of Personality and Social Psychology, 56, 5‑18. Dickson, A., Toft, A., O’Carroll, R.E. (2009). Neuropsychological functioning, illness perception, mood and quality of life in chronic fatigue syndrome, autoimmune thyroid disease and healthy participants. Psychological Medicine, 39 (9), 1567‑761. Dienes, Z., Perner, J. (1999). A theory of implicit and explicit knowledge. Behavioral and Brain Sciences, 22, 735‑808. Dienes, Z., Perner, J. (2002). A theory of the implicit nature of implicit learning. În R.M. French, A. Cleeremans (eds.), Implicit learning and consciousness, 68‑92. Londra: Psychology Press. Dixon, N.F. (1981). Preconscious Processing. Chichester: Wiley. Dorfman, D.D. (1967). Recognition of taboo words as a function of a priori probability. Journal of Personality and Social Psychology, 7, 1‑10. Dorfman, D.D., Grossberg, J.M., Kroeker, L. (1965). Recognition of taboo stimuli as a function of exposure time. Journal of Personality and Social Psychology, 2, 552‑562. Dorfman, J., Shames, V.A., Kihlstrom, J.F. (1996). Intuition, incubation, and insight: Implicit cognition in problem solving. În G. Underwood (ed.), Implicit cognition, 257‑296. Oxford, England: Oxford University Press. Dovidio, J.F., Evans, N., Tyler, R.B. (1986). Racial stereotypes: The contents of their cognitive representations. JESP, 22, 22‑37. Draine, S.C., Greenwald, A.G. (1998). Replicable unconscious semantic priming. Journal of Experimental Psychology: General, 127, 286‑303. Driver, J. (2001). A selective review of selective attention research from the past century. British Journal of Psychology, 92, 53‑78. Dulany, E., Jr. (1957). Avoidance learning of perceptual defense and vigilance. Journal of Abnormal and Social Psychology, 55, 333‑338. Ehrlich, S.F., Rayner, K. (1981). Contextual effects on word perception and eye movements during reading. Journal of Verbal Learning and Verbal Behaviour, 20, 641‑655. Ekman, P., Davidson, R.J. (1994). Affective science: A research agenda. În P. Ekman, R.J. Davidson (eds.), The nature of emotion: Fundamental questions, 411‑430. New York: Oxford University Press. Ekstrom S.R. (2004). The Mind Beyond Our Immediate Awareness: Freudian, Jungian, and Cognitive Models of the Unconscious. Journal of Analytical Psychology, 49 (5), 657‑682. Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart. Ellis, N. (2006). Selective attention and transfer phenomena in L2 acquisition: Contingency, cue competition, salience, interference, overshadowing, blocking, and perceptual learning. Applied Linguistics, 27, 164‑194. Elmore, R.T., Wildman, R.W., Westefeld, J.S. (1980). The use of systematic desensitization in the treatment of blood phobia. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, 11, 277‑279. Erdelyi, M.H. (1974). A new look at the New Look: Perceptual defense and vigilance. Psychological Review, 81, 1‑25. Erdelyi, M.H. (1985). Psychoanalysis. Freud’s cognitive psychology. New York: Freeman.

258

BIBLIOGRAFIE

Erdelyi, M.H. (1986). Psychoanalysis had a wider scope than the retrospective discovery of etiologies. Behavioral and Brain Sciences, 9, 234‑235. Erdelyi, M.H. (1992). Psychodynamics and the unconscious. American Psychologist, 47 (6), 784‑787. Erdelyi, M.H. (2001). Defense processes can be conscious or unconscious. American Psychologist, 56, 761‑762. Erdley, C.A., D’Agostino, P.R. (1987). Cognitive and affective components of automatic priming effects. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 741‑747. Erdleyi, M.H. (1992). Psychodynamics and the unconscious. American Psychologist, 47, 784‑787. Eriksen, C.W. (1960). Discrimination and learning without awareness: A methodological survey and evaluation. Psychological Review, 67, 279‑300. Eriksen, C.W. (1963). Perception and personality. În J.M. Wepman, R.W. Heine (eds.), Concepts of personality. Chicago: Aldine. Eysenck, H.J. (1992). Psychosocial factors, cancer, and ischemic‑heart‑disease. British Medical Journal, 305 (6851), 457‑459. Eysenck, M.W. (1991). Anxiety and Attention. În R. Schwarzer, R. Wickland (eds.), Anxiety and Self‑Focused attention, Switzerland: Harwood Academic Publisher. Fazio, R.H., Sanbonmatsu, D.M., Powell, M.C., Kardes, F.R. (1986). On the automatic activation of attitudes. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 229‑238. Fearon, D.T., Manders, P., Wagner, S.D. (2001). Arrested differentiation, the self‑renewing memory lymphocyte, and vaccination. Science, 293, 248‑250. Feldman Barrett, L., Niedenthal, P.M., Winkielman, P. (eds.) (2005). Emotion and consciousness. New York: Guilford. Feustel, T.C., Shiffrin, R.M., Salasoo, A. (1983). Episodic and lexical contributions to the repletion effect in word identification. Journal of Experimental Psychology: General, 112, 309‑346. Filoteo, J.V., Friedrich, F.J., Rabbel, C., Stricker, J.L. (2002). Visual perception without awareness in a patient with posterior cortical atrophy: Impaired explicit but not implicit processing of global information. Journal of the International Neuropsychological Society, 8 (3), 461‑472. Finucane, M.L., Peters, E., Slovic, P. (2003) Priming effects in explicit and implicit memory for textual advertisements. Applied Psychology, 54, 442‑455. Fischler, I.S., Bloom, P.A. (1985). Effects of constraint and validity of sentence contexts on lexical decisions. Memory & Cognition, 13 (2), 128‑139. Fishbein, M., Ajzen, I. (1975). Belief, Attitude, Intention, and Behavior: An Introduction to Theory and Research. Addison‑Wesley: Reading, MA. Fishcer, A.F., Bloom, E. (1985). Perceptual recognition as a function of meaningfulness of stimulus material. Reading Research Quarterly, 20, 163‑172. Fleischman, D.A., Wilson, R.S., Gabrieli, J.D.E., Schneider, J.A., Bienias, J.L., Bennett, D.A. (2005). Implicit memory and Alzheimer’s disease neuropathology. Brain, 128, 2006‑2015. Foa, E.B., McNally, R.J. (1986). Sesitivity to feared stimuli in obsessive‑compulsives: a dichotic listening analysis. Cognitive Therapy Research, 10, 477‑486. Fodor, A. (1983). The Modularity of Mind. Cambridge: MIT Press. Forbach, G.B., Stanners, R.F., Hochhaus, L. (1974). Repetition and practice effects in a lexical decision task. Memory and Cognition, 2, 337‑339. Forster, K.I., Davis, C. (1984). Repetition priming and frequency attenuation in lexical access. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 10, 680‑698. Fowler, C.A., Wolford, G., Slade, R., Tassinary, L. (1981). Lexical access with and without awareness. Journal of Experimental Psychology: General, 110, 341‑262.

BIBLIOGRAFIE

259

Freeman, J.T. (1954). Set or perceptual defense? Journal of Experimental Psychology, 48, 283‑288. Frensch, P.A., Haider, H., Rünger, D., Neugebauer, U., Voigt, S., Werg, J. (2003). Verbal report of incidentally experienced environmental regularity: The route from implicit learning to verbal expression of what has been learned. În L. Jiménez (ed.), Attention and implicit learning, 335‑366. Amsterdam: John Benjamins. Freud, S. (1912/1984). A note on the unconscius in psychoanalysis. În The Pelican Freud Library, vol. 11. Harmondsworth: Penguin. Freud, S. (1915/1984). The Unconscius. În The Pelican Freud Library, vol. 11. Harmondsworth: Penguin. Freud, S. (1923/1984). The Ego and the Id. În The Pelican Freud Library, vol. 11. Harmondsworth: Penguin. Friedman, E.A. (1978). Labor: Clinical evaluation and management. New York: Appleton­ ‑Century‑Crofts. Gardner, H. (1985). The Mind’s New Science: A History of the Cognitive Revolution. New York: Basic Books. Gilbert P. (1992). Human Nature and Suffering. New York: Guilford. Gitlin, M.J. (1990). The Psychotherapist’s Guide to Psychopharmacology. New York: The Free Press. Goldiamond, I. (1962). Perception. În A.J. Bachrach (ed.), Experimental Foundations of clinical psychology. New York: Basic Books. Goldstein, M.J. (1962). A test of response probability theory of perceptual defense. Journal of Experimental Psychology, 63, 23‑28. Graf, P., Schacter, D.I. (1985). Implicit and explicit memory for new associations in normal and amnesic subjects. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 11, 501‑518. Graf, P., Schacter, D.L. (1985). Implicit and explicit memory for new associations in normal and amnesic subjects. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 11, 501‑518. Graf, P., Schacter, D.L. (1987). Selective effects of interference on implicit and explicit memory for new associations. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 13, 45‑53. Graf, R., Mandler, G. (1984). Activation makes word more accesible but not necessarily more retrievable. Journal of Verbal Learning and Verbal Behaviour, 23, 553‑568. Grainger, J. (1992). Orthographic neighborhood and recognition. În R. Frost, L. Katz (eds.), Orthography, phonology, morphology and meaning, 131‑146. Amsterdam: Elsevier. Greeenwald, A.G., Klinger, M.R., Liu, T.J. (1989). Unconsciuos processing of dichoptically masked words. Memory and Cognition, 17, 35‑47. Greenwald, A.G. (1992). New look 3: unconscious cognition reclaimed. American Psychologist, 47, 766‑779. Greenwald, A.G., Banaji, M.R. (1995). Implicit social cognition: Attitudes, self‑esteem, and stereotypes. Psychological Review, 102, 4‑27. Greenwald, A.G., Banaji, M.R., Rudman, L.A., Farnham, S.D., Nosek, B.A., Mellott, D.S. (2002). A unified theory of implicit attitudes, stereotypes, self‑esteem, and self‑concept. Psychological Review, 109 (1), 3‑25. Greenwald, A.G., Draine, S.C. (1998). Distinguishing unconscious from conscious cognition. Reasonable assumption and replicable findings: Reply to Merikle and Reingold (1998) and Dosher (1998). Journal of Experimental psychology: General, 127, 320‑324.

260

BIBLIOGRAFIE

Greenwald, A.G., Draine, S.C., Abrams, R.L. (1996). Three cognitive markers of unconscious semantic activation. Science, 273, 1699‑1702. Greenwald, A.G., Draine, S.C., Abrams, R.L. (1996). Three cognitive markers of unconscious semantic activation. Science, 273, 1699‑1702. Greenwald, A.G., Farnham, S.D. (2000). Using the Implicit Association Test to measure self‑esteem and self‑concept. Journal of Personality & Social Psychology, 79 (6), 1022‑1038. Greenwald, A.G., Klinger, M.R., Liu, T.J. (1989). Unconscious processing of dichoptically masked words. Memory and Cognition, 17, 35‑47 Greenwald, A.G., McGhee, D.E., Schwartz, J.L.K. (1998). Measuring individual differences in implicit cognition: The Implicit Asssociation Test. Journal of Personality & Social Psychology, 74, 1464‑1480. Greenwald, A.G., Nosek, B.A., Banaji, M.R. (2003). Understanding and using the Implicit Association Test: I. An improved scoring algorithm. Journal of Personality & Social Psychology, 85, 197‑216. Greenwald, A.G., Nosek, B.A., Banaji, M.R., Klauer, K.C. (2005). Validity of the salience asymmetry interpretation of the Implicit Association Test: Comment on Rothermund and Wentura (2004). Journal of Experimental Psychology: General, 134, 420‑425. Greenwald, A.G., Nosek, B.A., Sriram, N. (2006). Consequential validity of the Implicit Association Test: Comment on Blanton and Jaccard (2006). American Psychologist, 61, 56‑61. Groeger, J.A. (1988). Qualitatively different effects of undetected and unidentified auditory primes. The Quarterly Journal of Experimental Psychology: A Human Experimental Psychology, 40A (2), 323‑339. Grosz, H.J., Zimmerman, J.A. (1965). Experimental analysis of hysterical blindness: A follow‑up report and new experimental data. Archives of General Psychiatry, 13, 255‑260. Grosz, H.J., Zimmerman, J.A. (1970). A second detailed case study of functional blindness: Further demonstration of the contribution of objective psychological laboratory data. Behavior Therapy, 1, 115‑123. Hannula, D., Simons, D.J., Cohen, N. (2005). Imaging implicit perception: Promise and pitfalls. Nature Reviews Neuroscience, 6, 247‑255. Hardaway, R.A. (1990). Subliminally activated symbiotic fantasies. Facts and artifacts. Psychological Bulletin, 107, 177‑195. Hardy, G.R., Legee, D. (1968). Cross‑modal induction of changes in sensory thresholds. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 20, 20‑29. Hasher, L., Zacks, R.T. (1984). Automatic processing of fundamental information: The case of frequency of occurrence. American Psychologist, 39, 1372‑1388. Hassin, R.R., Uleman, J.S., Bargh, J.A. (eds.) (2005). The new unconscious. New York: Oxford University Press. Havîrneanu, C. (1996). Consideraţii privind procesarea informaţiilor în memoria implicită. Com­ paraţie între prelucrarea ascendentă (bottom‑up processes) şi cea descendentă (top‑down processes). În M. Şleahtiţchi (coord.), Clasic şi modern în psihopedagogia socială. Chişinău: Ştiinţa. Heilman, K.M., Valenstein, E. (1985). Clinical neuropsychology, ed. a 2‑a. New York: Oxford University Press. Henderson, J.M., Ferriera, F. (1987). Visual attention and perceptual span in reading. Lucrare prezentată la Joseph R. Royce Research Conference. University of Alberta. Henry, L.R., James, V.W. (2008). Creating a new discipline of memory studies. Memory Studies, Los Angeles, Londra, New Delhi, Singapore, vol. 1, 9‑22.

BIBLIOGRAFIE

261

Hering, E. (1870/1910). On memory. Address given in 1870. Republicată în S. Butler (ed.) (1910), Unconscious memory. Londra: A.C. Fifield. Hilgard, E.R. (1965). Hypnotic susceptibility. New York: Harcourt, Brace, & Jovanovich. Hilgard, E.R. (1967). A quantitative study of pain and its reduction through hypnotic suggestion. Proceedings of the National Academy of Sciences, 57, 1581‑1586. Hilgard, E.R. (1969). Pain as a puzzle for psychology and physiology. American Psychologist, 24, 103‑113. Hilgard, E.R. (1973). A neodissociation interpretation of pain reduction in hypnosis. Psychological Review, 80, 396‑411. Hilgard, E.R. (1980). The trilogy of mind: Cognition, affection, and conation. Journal for the History of the Behavioral Sciences, 16, 107‑117. Hilgard, E.R. (1986). Divided consciousness: Multiple controls in human thought and action. New York: Wiley‑Interscience. Hilgard, E.R. (1992). Divided consciousness and dissociation. Consciousness and Cognition, 1, 16‑31. Hilgard, E.R., Hilgard, J.R., Macdonald, H., Morgan, A.H., Johnson, L.S. (1978). Covert pain in hypnotic analgesia: Its reality as tested by the real‑simulator design. Journal of Abnormal Psychology, 87, 239‑246. Hilgard, E.R., Hilgard, J.R. (1983). Hypnosis in the relief of pain. Los Altos.: William Kaufman. Hilgard, E.R., Marquis, D.G. (1940). Conditioning and learning. New York: Appleton‑Century‑Crofts. Hilgard, J.R., LeBaron, S. (1984). Hypnotherapy of pain in children with cancer. Los Altos.: William Kaufman. Hirshman, E., Snodgrass, J.G., Mindes, J., Feene, K. (1990). Conceptual priming in fragment comple­tion. Journal of Experimental Psychology, Learning, Memory and Cognition, 16 (4), 230‑248. Hirst, W. (1990). On Consciousness, recall, recognition and the architecture of memory. În K. Kirsner, S. Lewandovscky, J.C. Dunn (eds.), Implicit memory. Hillsdale: Erbaum. Hirst, W. (1995). Cognitive aspects of consciusness. În M.S. Gazzaniga (ed.), The Cognitive Neurosciences. Cambridge: MIT Press. Hirst, W., Manier, D. (1995). Opening vistas for cognitive psychology. În L. Martin, K. Nelson, E. Tobach (eds.), Cultural psychology and activity theory. New York: Cambridge University Press. Hodgson, R.E., Rachman, S. (1974). Desynchrony in measures of fear. Behavior Research & Therapy, 12, 319‑326. Hofmann, W., Gawronski, B., Gschwendner, T., Le, H., Schmitt, M. (2005). A meta‑analysis on the correlation between the Implicit Association Test and explicit self‑report measures. Personality and Social Psychology Bulletin, 31, 1369‑1385. Holender, D. (1986). Semantic activation without conscious identification in dichotic listening, para­foveal vision, and visual masking: A survey and appraisal. Behavioral and Brain Sciences, 9, 1‑23. Holender, D., Duscherer, K. (2004). Unconscious perception: The need for a paradigm shift. Perception & Psychophysics, 66 (5), 872‑881. Horowitz, M.J. (1988). Psychodynamic phenomena and their explanation. În M.J. Horowitz (ed.), Psychodynamics and Cognition. Chicago: University of Chicago Press, 3‑20. Howie, D. (1952). Perceptual defense. Psychological Review, 59, 308‑315. Hughdahl, K. (1999). Brain activation during dichotic presentations of consonant‑vowel and music instrument stimuli. Neuropsychologia, 37 (4), 431‑440. Inhoff, A.W., Pollatsek, A., Posner, M.I., Rayner, K. (1989). Covert attention and eye movements in reading. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 21, 63‑89.

262

BIBLIOGRAFIE

Jacoby, L.L. (1983). Remembering the data: Analyzing interactive process in reading. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 22, 485‑508. Jacoby, L.L. (1991). A process dissociation framework: Separating automatic from intentional uses of memory. Journal of Memory and Language, 30, 513‑541. Jacoby, L.L., Brooks, L.R. (1984). Nonanalytical cognition: Memory perception and concept learning. În G.H. Bower (ed.), The psychology of learning and motivation: Advances in research and theory. New York: Academic Press. Jacoby, L.L., Dallas, M. (1981). On the relationship between autobiographical memory and perceptual learning. Journal of Experimental Psychology: General, 110, 306‑340. Jacoby, L.L., Kelley, C., Brown, J., Jasechko, J. (1989). Becoming famous overnight: Limits on the ability to avoid unconscious influences of the past. Journal of Personality and Social Psychology, 56, 326‑338. Jacoby, L.L., Toth, J.P., Lindsay, D.S., Debner, J.A. (1992). Lectures for a layperson: Methods for revealing unconscious processes. În R. Bornstein, T. Pittman (eds.), Perception without awareness, 81‑120. New York: Guilford Press. Jacoby, L.L., Witherspoon, D. (1982). Remembering without awareness. Canadian Journal of Psychology, 36, 300‑324. James, W. (1890/1980). Principles of Psychology. Cambridge: Harvard University Press. Janet, P. (1907). The major symptoms of hysteria. New York: Macmillan. Jastrzembski, J.E. (1981). Multiple meanings, number of related meanings, frequency of occurrence, and the lexicon. Cognitive Psychology, 13, 278‑305. Jiménez, L., Méndez, C. (1999). Which attention is needed for implicit sequence learning? Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 25, 236‑259. Jiménez, L., Méndez, C. (2001). Implicit sequence learning with competing explicit cues. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 54A (2), 345‑369. Jiménez, L., Méndez, C., Cleeremans, A. (1996). Comparing direct and indirect measures of sequence learning. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 22, 948‑969. Johnson, M. (1983). A multiple‑entry, modular memory systems. În G.H. Bower (ed.), The psychology of learning and motivation, 81‑123. New York: Academic Press. Johnson, M.K., Multhaup, K.S. (1992). Emotion and MEM. În S.‑A. Christianson (ed.), Handbook of emotion and memory, 33‑66. Hillsdale: Erlbaum. Johnson, N.F. (1985). Local vigilance, the vigilance profile, and psychiatric disease: A new theory on an old notion and its potential use in psychiatry. Integrative Psychiatry, 3 (4), 298‑300. Johnson, N.F. (1992). On the role of cohorts or neighbours in visual word recognition. În R. Frost, L. Katz (eds.), Orthography, Phonology, Morphology and Meaning, 147‑166. Amsterdam: Elsevier. Jones, W.J., Flynn, D.M. (1989). Methodological and theoretical considerations in the study of „hypnotic” effects in perception. În N.P. Spanos, J.F. Chaves (eds.), Hypnosis: The cogni­ tive‑behavioral perspective, 149‑174. Buffalo: Prometheus. Joordens, S., Merikle, P.M. (1992). False recognition and perception without awareness. Memory & Cognition, 20 (2), 151‑159. Jung‑Beeman, M., Bowden, E.M. (2000). The right hemisphere maintains solution‑related activation for yet‑to‑be solved insight problems. Memory & Cognition, 28, 1231‑1241. Kahneman, D. (1973). Attention and effort. Englewood Cliffs: Prentice‑Hall. Kahneman, D., Slovic, P., Tversky, A. (eds.) (1982). Judgment Under Uncertainty: Heuristics and Biases. New York: Cambridge University Press.

BIBLIOGRAFIE

263

Kahneman, D., Tversky, A. (1982). The psychology of preferences. Science, 246, 160‑174. Keehn, J.D., Keuchler, H.A., Wilkenson, D.A. (1973). Behavior therapy in a transactional context: The case of a blind drunk. Behavior Therapy, 4, 147‑149. Kelley, C.M., Jacoby, L.L. (1990). The construction of subjective experience: Memory attributions. Mind & Language, 5, 49‑68. Kelly, G. (1955). The psychology of personal constructs. New York: Norton. Kernberg, O. (1976). Object Relations Theory and Clinical Psychoanalysis. New York: Janson Aronson. Kidd, G.R., Greenwald, A.G. (1988). Attention, rehearsal, and memory for serial order. American Journal of Psychology, 101, 259‑279. Kiefer, M., Martens, U. (2010). Attentional Sensitization of Unconscious Cognition: Task Sets Modulate Subsequent Masked Semantic Priming. Journal of Experimental Psychology: General, 139 (3), 464‑489. Kihlstrom, J.F. (1979). Hypnosis and psychopathology: Retrospect and prospect. Journal of Abnormal Psychology, 88, 459‑473. Kihlstrom, J.F. (1984). Conscious, subconscious, unconscious: A cognitive perspective. În K.S. Bowers, D. Meichenbaum (eds.), The unconscious reconsidered, 149‑211. New York: Wiley. Kihlstrom, J.F. (1990). The psychological unconscious. În L. Pervin (ed.), Handbook of personality: Theory and research, 445‑464. New York: Guilford. Kihlstrom, J.F. (1992). Dissociation and dissociations: A comment on consciousness and cognition. Consciousness and Cognition, 1, 47‑53. Kihlstrom, J.F. (1998). Exhumed memory. În S.J. Lynn, K.M. McConkey (eds.), Truth in memory, 3‑31. New York: Guilford Press. Kihlstrom, J.F. (1999). The psychological unconscious. În L.A. Pervin, P.J. Olivier (eds.), Handbook of personality: Theory and research, ediţia a 2‑a, 424‑442. New York: Guilford Press. Kihlstrom, J.F. (2001). Dissociative disorders. În P.B. Sutker, H.E. Adams (eds.), Comprehensive handbook of psychopathology, ed. a 3‑a, 259‑276. New York: Plenum. Kihlstrom, J.F. (2004). Implicit methods in social psychology. În C. Sansone, C.C. Morf, A.T. Panter (eds.), The Sage handbook of methods in social psychology, 195‑212. Thousand Oaks: Sage. Kihlstrom, J.F. (2005a). Dissociative disorders. Annual Review of Clinical Psychology, 1, 277‑253. Kihlstrom, J.F. (2005b) Is hypnosis an altered state of consciousness or what? Contemporary Hypnosis, 22, 34‑38. Kihlstrom, J.F. (2008). The psychological unconscious. În O. John, R. Robins, L. Pervin (eds.), Handbook of Personality: Theory and Research, ed. a 3‑a. New York: Guilford. Kihlstrom, J.F. (2010). Unconscious processes. În D. Reisberg (ed.), Oxford Handbook of Cognitive Psychology. Oxford: Oxford University Press. Kihlstrom, J.F., Barnhardt, T.M., Tataryn, D.J. (1992). Implicit perception. În R. Bornstein, T.S. Pittman (eds.). Perception without awareness. New York: Guilford Press. Kihlstrom, J.F., Barnhardt, T.M., Tataryn, D.J. (1992a). The psychological unconscious: Found, lost and regained. American Psychologist, 6, 56‑74. Kihlstrom, J.F., Barnhardt, T.M., Tataryn, D.J. (1992b). The psychological unconscious: Found, lost, and regained. American Psychologist, 47, 788‑791. Kihlstrom, J.F., Beer, J.S., Klein, S.B. (2002). Self and identity as memory. În M.R. Leary, J. Tangney (eds.), Handbook of self and identity, 68‑90. New York: Guilford Press. Kihlstrom, J.F., Cantor, N. (1984). Mental representations of the self. În L. Berkowitz (ed.), Advances in experimental social psychology, vol. 17, 1‑47. New York: Academic.

264

BIBLIOGRAFIE

Kihlstrom, J.F., Cantor, N. (2000). Social intelligence. În Handbook of intelligence, 359‑379. New York: Cambridge University Press. Kihlstrom, J.F., Cantor, N., Albright, J.S., Chew, B.R., Klein, S.B., Niedenthal, P.M. (1988). Information processing and the study of the self. În L. Berkowitz (ed.), Advances in experimental social psychology, vol. 21, Social psychological studies of the self: Perspectives and programs, 145‑178. San Diego: Academic Press, Inc. Kihlstrom, J.F., Dorfman, J., Park, L. (2007). Implicit and explicit learning and memory. În M. Velmans, S. Schneider (eds.), A companion to consciousness, 525‑539. Oxford: Blackwell. Kihlstrom, J.F., Hoyt, I.P. (1988). Hypnosis and the psychology of delusions. În T.F. Oltmanns, B.A. Maher (eds.), Delusional beliefs: Interdisciplinary perspectives, 66‑109. New York: Wiley. Kihlstrom, J.F., Klein, S.B. (1994). The self as a knowledge structure. În Handbook of social cognition, vol. 1, Basic processes, 153‑208. Hillsdale: Lawrence Erlbaum Associates, Inc. Kihlstrom, J.F., Klein, S.B. (1997). Self‑knowledge and self‑awareness. În The self across psycho­ logy: Self‑recognition, self‑awareness, and the self concept, 5‑17. New York: New York Academy of Sciences. Kihlstrom, J.F., Marchese‑Foster, L.A., Klein, S.B. (1997). Situating the self in interpersonal space. În U. Neisser, D.A. Jopling (eds.), The conceptual self in context: Culture, experience, self‑understanding, 154‑175. New York: Cambridge University Press. Kihlstrom, J.F., Mulvaney, S., Tobias, B.A., Tobis, I.P. (2000). The emotional unconscious. În E. Eich, J.F. Kihlstrom, G.H. Bower, J.P. Forgas, P.M. Niedenthl (eds.), Cognition and emotion, 30‑86. New York: Oxford University Press. Kihlstrom, J.F., Schacter, D.L. (1990). Anesthesia, amnesia, and the cognitive unconscious. În B. Bonke, W. Fitch, K. Millar (eds.), Memory and awareness in anaesthesia, 22‑44. Amsterdam: Swets & Zeitlinger. Kihlstrom, J.F., Shames, V.A., Dorfman, J. (1996). Intimations of memory and thought. În L.M. Reder (ed.), Implicit memory and metacognition, 1‑23. Mahwah: Erlbaum. Kihlstrom, J.F., Tataryn, D.J., Hoyt, I.P. (1991). Dissociative disorders. În P.B. Sutker, H.E. Adams (eds.), Comprehensive handbook of psychopathology, ed. a 2‑a, 203‑234. New York: Plenum. Kinsbourne, M., Wood, F. (1975). Short term memory and the amnesic syndrome. În D.D. Deutch, J.A. Deutch (eds.), Short term memory, 258‑291. New York: Academic Press. Kirsner, K., Dunn, J.C. (1985). The perceptual record: A common factor in repetition priming and attribute retention. În M.I. Posner, O.S.M. Marin (eds.). Mechanisms of attention: Attention and performance. Hilsdale: Erlbaum, XI, 547‑566. Kirsner, K., Smith, M.C. (1974). Modality effects in word identification. Memory and Cognition, 2, 637‑640. Kitayama, S. (1990). Interaction between affect and cognition in word perception. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 209‑217. Klein, S.B., Cosmides, L., Costabile, K.A. (2003). Preserved Knowledge of Self in a Case of Alzheimer’s Dementia. Social Cognition, 21 (2), 157‑165. Klein, S.B., Loftus, J., Kihlstrom, J.F. (1996). Self‑knowledge of an amnesic patient: Toward a neuropsychology of personality and social psychology. Journal of Experimental Psychology: General, 125 (3), 250‑260. Klein, S.B., Loftus, J., Kihlstrom, J.F. (2002). Memory and temporal experience: The effects of episodic memory loss on an amnesic patient’s ability to remember the past and imagine the future. Social Cognition, 20 (5), 353‑379.

BIBLIOGRAFIE

265

Knox, V.J., Morgan, A.H., Hilgard, E.R. (1974). Pain and suffering in ischemia: The paradox of hypnotically suggested anesthesia as contradicted by reports from the „hidden observer”. Archives of General Psychiatry, 30, 840‑847. Koch, C., Tsuchiya, N. (2007). Attention and consciousness: two distinct brain processes. Trends in Cognitive Sciences, 11 (1), 16‑22. Kolb, B., Wilshaw, I.Q. (1985). Fundamentals of human neuropsychology. San Francisco: Freeman. Kolers, P., Roediger, H.L. III (1984). Procedures of mind. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 23, 425‑447. Komatsu, S.I., Ohta, N. (1984). Priming effects in word‑fragment completion for short and long term retention intervals. Japanese Psychological Research, 26, 194‑200. Kouider, S., Dehaene, S., Jobert, A., Le Bihan, D. (2007). Cerebral bases of subliminal and supraliminal priming during reading. Cerebral Cortex, 17, 2019‑2029. Kouider, S., Halberda, J., Wood, J., Carey, S. (2006). Acquisition of English number marking: The singular‑plural distinction. Language Learning and Development, 2 (1), 1‑25. Kring, A.M., Bachorowski, J.‑A. (1999). Emotions and Psychopathology. Cognition & Emotion, 13 (5), 575‑599. Kring, A.M., Neale, J.M. (1996). Do schizophrenic patients show a disjunctive relationship among expressive, experiential, and psychophysiological components of emotion? Journal of Abnormal Psychology, 105 (2), 249‑257. Krosnick, J.A., Jussim, L.J., Lynn, A.R. (1992). Subliminal conditioning of attitudes. Society for Personality and Social Psychology, 18, 152‑162. Kunst‑Wilson, W.R., Zajonc, R.B. (1980). Affective discrimination of stimuli that cannot be recognized. Science, 207, 557‑558. Lambie, J.A., Marcel, A.J. (2002). Consciousness and the Varieties of Emotion Experience: A Theore­ tical Framework. Psychological Review, 109 (2), 219‑259. Lane, R.D., Ahern, G.L., Schwartz, G.E., Kaszniak, A.W. (1997). Is alexithymia the emotional equivalent of blindsight? Biological Psychiatry, 42, 834‑844. Lane, R.D., Schwartz, G.E. (1987). Levels of emotional awareness: A cognitive‑developmental theory and its application to psychopathology. American Journal of Psychiatry, 144, 133‑143. Lang, P.J. (1968). Fear reduction and fear behavior: Problems in treating a construct. În J.M. Schlein (ed.), Research in psychotherapy, vol. 3, 90‑103. Washington: American Psychological Association. Lauvrau, G., Vijh, S., Kong, P., Horng, T., Kerksiek, K., Serbina Pamer, E.G. (2001). Priming of memory but not effector CD8 T cells by a killed bacterial vaccine. Science, 294, 1735‑1739. Lazarus, R.S. (1982). Thoughts on the relation between emotion and cognition. American Psycho­ logist, 37, 1019‑1010. LeDoux, J.E. (1994). Emotional processing, but not emotions, can occur unconsciously. În P. Ekman, R.J. Davidson (eds.), The nature of emotion: Fundamental questions, 291‑292. New York: Oxford University Press. LeDoux, J.E. (1996). The emotional brain: The mysterious underpinnings of emotional life. New York: Simon & Schuster. LeDoux, J.E. (1997). Emotion, memory and the brain. Scientific American, The Mind, 7 (1) [număr special] p. 68. Lee, I., Tyrer, P., Horn, S. (1983). A comparison of subliminal and faded phobic cine‑films in the treatment of agoraphobia. British Journal of Psychiatry, 143, 356‑361. Leibniz G.W. (2003), Noi eseuri asupra intelectului omenesc. Bucureşti: All.

266

BIBLIOGRAFIE

Leibniz, G.W. (1981). New essays on human understanding. În P. Remant, J. Bennett (eds.). Cambridge: Cambridge University Press (versiunea originală: circa 1704). Levin, R.B., Gross, A.M. (1985). The role of relaxation in systematic desensitization. Behaviour Research and Therapy, 23 (2), 187‑196. Levy, L.H. (1958). Perceptual defense in tactual perception. Journal of Personality, 26, 467‑478. Lewicki, P. (1986). Processing information about covariations that cannot be articulated. Journal of Experimental Psychology Learning Memory and Cognition, 12, 135‑146. Lewicki, P., Czyzewska, M., Hoffman, H. (1987). Unconscious acquisition of complex procedural knowledge. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 13, 523‑530. Lockhart, R.S., Craik, F.I.M. (1990). Levels of processing: A retrospective commentary on a framework for memory research. Canadian Journal of Psychology, 44, 87‑112. Loftus, E.F., Klinger, M.R. (1992). Is the unconscious smart or dumb? American Psychologist, 47, 761‑765. Luchins, A.S. (1950). On an approach to social perception. Journal of Personality, 19, 64‑84. MacLeod, C., McLaughlin, K. (1995). Implicit and explicit memory bias in anxiety: A conceptual replication. Behaviour Research and Therapy, 93, 1‑14. Maier, M., Bernier, A., Pekrun, R., Zimmermann, P., Strasser, K., Grossmann, K.E. (2005). Attachment State of Mind and Perceptual Processing of Emotional Stimuli. Attachment and Human Development, 7, 67‑81. Malmo, R.B., Davis, J.F., Barza, S. (1952‑1953). Total hysterical deafness: An experimental case study. Journal of Personality, 21, 188‑204. Mandler, G. (1980). Recognizing: The judgement of previous occurrence. Psychological Review, 87, 252‑271. Marcel, A.J. (1980). Conscious and preconscious recognition of polysemous words: Locating the selective effects of prior verbal context. În R.S. Nickerson (ed.), Attention and performance VIII, 435‑457. Hillsdale: Erlbaum. Marcel, A.J. (1983a). Conscious and unconscious perception: Experiments on visual masking and word recognition. Cognitive Psychology, 15, 197‑237. Marcel, A.J. (1983b). Conscious and unconscious perception: An approach to the relations between phenomenal experience and perceptual processes. Cognitive Psychology, 15, 238‑300. Marcello G.P.R., Rowan, T., Guy, N.E. (2000). Visual Responses of Neurons in the Middle Temporal Area of New World Monkeys after Lesions of Striate Cortex. The Journal of Neuroscience, 20 (14), 5552‑5563. Marquis, D.G., Hilgard, E.R. (1936). Conditioned lid responses to light in dogs after removal of the visual cortex. Journal of Comparative Psychology, 22, 157‑178. Marquis, D.G., Hilgard, E.R. (1937). Conditioned responses to light in monkeys after removal of the occipital lobes. Brain, 60, 1‑12. Mathews, R.C. (1989). Role of implicit and explicit processes in learning from examples: A synergistic effect. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 15, 1083‑1100. Mayer, B., Merkelbach, H. (1999). Unconscious processes, subliminal stimulation, and anxiety. Clinical Psychology Review, 19, 571‑590. McClelland, D.C. (1980). Motive dispositions: The merits of operant and respondent measures. Review of Personality & Social Psychology, 1, 10‑41. McClelland, D.C., Koestner, R., Weinberger, J. (1989). How do self‑attributed and implicit motives differ? Psychological Review, 96, 690‑702.

BIBLIOGRAFIE

267

McClelland, J.L., O’Regan, J.K. (1981). Expectation increase benefit derived from parafoveal visual information in reading words aloud. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 7, 634‑644. McClelland, J.L., Rumelhart, D.E. (1986). În P.D.P. Research Group (eds.), Parallel Distributed Processing: Exploration in the Microstructures of Cognition, vol. 2, Psychological and Biological Models. Cambridge: MIT Press. McConkie, G.W., Zola, D. (1979). Is visual information integrated across successive fixation reading. Perception and Psychophysics, 25, 221‑224. McDermott, K.B. (2000). Implicit memory. În A.E. Kazdin (ed.), The encyclopedia of psychology, 231‑234. New York: American Psychological Association and Oxford University Press. McDermott, K.B., Roediger, H. L. (1994). Effects of imagery on perceptual implicit memory tests. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 20, 1379‑1390. McDermott, K.B., Roediger, H.L. (1996). Exact and conceptual repetition dissociate conceptual tests: Problems for transfer appropriate processing theory. Canadian Journal of Experimental Psychology, 50, 57‑71. McGeown, W.J., Mazzoni, G., Venneri, A., Kirsch, I. (2009). Hypnotic induction decreases anterior default mode activity. Consciousness and Cognition, 18 (4), 848‑855. McGinnies, E. (1949). Emotionality and perceptual defense. Psychological Review, 56, 244‑251. McSweeney, F.K., Bierley, C. (1984). Recent developments in classical conditioning. Journal of Consumer Research, 11, 619‑631. Meier, B., Theiler‑Bürgi, M., Perrig, W. (2009). Levels of processing and amnesia affect perceptual priming in fragmented picture naming. International Journal of Neuroscience, 119, 1061‑1075. Merikle, P.M. (1984). Toward a definition of awareness. Bulletin of the Psychonomic Society, 22, 449‑450. Merikle, P.M. (2000). Consciousness and unconsciousness: Processes. În A.E. Kazdin (ed.), Encyclopedia of psychology, vol. 2., 272‑275. Washington: American Psychological Association. Merikle, P.M., Daneman, M. (1996). Memory for events during anaesthesia: A meta‑analysis. În: B. Bonke, J.G. Bovill, M. Nelly (eds.), Memory and awareness in anaesthesia, vol. 3, 108‑121. Assen: Van Gorcum & Co. Merikle, P.M., Joordens, S. (1997). Parallels between perception without attention and perception without awareness. Consciousness and Cognition: An International Journal, 6, 219‑236. Merikle, P.M., Joordens, S., Stoltz, J.A. (1995). Measuring the relative magnitude of unconscious influences. Consciousness and Cognition, 4, 422‑439. Merikle, P.M., Reingold, E.M. (1990). Recognition and lexical decision without detection: Unconscious perception? Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 16, 574‑583. Merikle, P.M., Reingold, E.M. (1998). On demonstrating unconscious perception. Journal of Experimental Psychology: General, 127, 304‑310. Merikle, P.M., Smilek, D., Eastwood, J.D. (2001). Perception without awareness: perspectives from cognitive psychology. Cognition, 79 (1‑2), 115‑134. Merikle, P.M., Smilek, D., Eastwood, J.D. (2001). Perception without awareness: perspectives from cognitive psychology. Cognition, 79, 115‑134. Metcalfe, J. (1986a). Feeling of knowing in memory and problem solving. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 12, 288‑294. Metcalfe, J. (1986b). Premonitions of insight predict impending error. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 12, 623‑634.

268

BIBLIOGRAFIE

Metcalfe, J., Mischel, W. (1999). A hot/cool system analysis of delay of gratification: Dynamics of willpower. Psychological Review, 106, 3‑19. Metcalfe, J., Shimamura, A.P. (1994). Metacognition: Knowing about knowing. Cambridge: MIT Press. Meyer, D.E., Schvaneveldt, R.W., Ruddy, M.G. (1972). Activation of lexical memory. Text prezentat la a 13‑a întâlnire anuală a Psychonomic Society, St. Louis, MO. Miclea, M. (1994). Psihologie cognitivă. Cluj‑Napoca: Gloria. Miclea, M. (1995). Inconştientul freudian şi inconştientul cognitiv. Studia Universitatis „Babeş‑Bolyai”, seria Psychologia‑Paedagogia, 1‑2. Miclea, M. (1997). Stres şi apărare psihică. Cluj‑Napoca: Presa Universitară Clujeană. Miclea, M., Bivolaru, A. (2000). Câteva reflecţii asupra practicilor de cercetare în psihologia actuală. Cogniţie, Creier, Comportament, 4, 295‑317. Miclea, Mircea (1998), Psihologie cognitivă. Modele teoretico‑experimentale. Iaşi: Polirom. Miller, E. (1968). A note on the visual performance of a subject with unilateral functional blindness. Behavior Research & Therapy, 6, 115‑116. Miller, E. (1986). Detecting hysterical sensory symptoms: An elaboration of the forced choice technique. British Journal of Clinical Psychology, 25, 231‑232. Miller, J. (1987). Priming is not necessary for selective‑attention failures: Semantic effects of unattended, unprimed letters. Perception and Psychophysics, 41, 419‑434. Miller, J.B., Sonnenberg, S.M. (1973). Depression following psychotic episodes. A response to the challenge of change. Journal of American Academy of Psychoanalysis, 1, 253‑270. Miller, N.E., Dollard, J. (1941). Social learning and imitation. New Haven: Yale University Press. Minard, J.G. (1965). Response‑bias interpretation of „perceptual defense”. Psychological Review, 72, 74‑88. Mischel, W. (1968). Personality and assessment. New York: Wiley. Mischel, W. (1973). Toward A Cognitive Social Learning Reconceptualization of Personality. Psychological Review, 80 (4), 252‑253. Miu, A.C., Olteanu, A.I. (2002). Neuroştiinţe. De la mecanisme moleculare şi celulare la com­ portament şi evoluţie, vol. I, Dezvoltarea sistemului nervos. Cluj‑Napoca: Dacia. Mook, D. (1996). Motivation: The organization of action, ed. a 2‑a. New York: Norton. Moray, N. (1959). Attention in dichotic listening: Affective cues and the influence of instructions. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 11, 56‑60. Morton, J. (1979). Facilitation in word recognition: experiments causing change in the logogen models. În P.A. Kolers, M.E. Wrolstal, H. Bonma (eds.), Processing of visible language, vol. 1. New York: Plenum Press. Moscovitch, M. (1995). Models of consciousness and memory. În: S. Michael (ed.), The cognitive neurosciences, 1341‑1356. Cambridge: The MIT Press. Mulvaney, S., Kihlstrom, J.F., Figueredo, A.J., Schwartz, G.E. (1992). A continuous measure of repressive style. EGAD Quarterly, 1, 40‑49. Murphy, S., Zajonc, R. (1993). Affect, cognition, and awareness: Affective priming with optimal and sub‑optimal stimulus exposures. Journal of Personality and Social Psychology, 5, 723‑739. Murrell, G.A., Morton, J. (1974). Word recognition and morphemic structure. Journal of Expe­ rimental Psychology, 102, 963‑968. Neisser, U. (1954). An experimental distinction between perceptual processes and verbal response. Journal of Experimental Psychology, 47, 399‑402.

BIBLIOGRAFIE

269

Neisser, U. (1967). Cognitive Psychology. New York: Appleton‑Century‑Crofts. Nelson, K. (1977). The syntagmatic‑paradigmatic shift revisited: A review of research and theory. Psychological Bulletin, 84 (1), 93‑116. Nelson, T.O. (1996). Consciousness and metacognition. American Psychologist, 51 (2), 102‑116. Neuberg, S.L. (1988). Behavioral implications of information presented outside of conscious awareness: The effect of subliminal presentation of trait information on behavior in the prisoner’s dilemma game. Social Cognition, 6, 207‑230. Niedenthal, P.M., Kitayama, S. (eds.) (1994). The Heart’s Eye: emotional influences in perception and attention. San Diego: Academic Press. Niedenthal, P.M., Krauth‑Gruber, S., Ric, F. (2006). Psychology of emotion: interpersonal, experiential, and cognitive approaches. New York: Psychology Press. Nisbett, R.E., Ross, L. (1980). Human inference: Strategies and shortcomings of social judgment. Englewood Cliffs: Prentice‑Hall. Nisbett, R.E., Wilson, T.D. (1977). Telling more than we can know: verbal reports on mental processes. Psychological Review, 84, 231‑259. Nissen, M.J., Bullemer, P. (1987). Attentional requirements of learning: evidence from performance measures. Cognitive Psychology, 19, 1‑32. Nosek, B.A., Greenwald, A.G., Banaji, M.R. (2005). Understanding and using the Implicit Association Test: II. Method variables and construct validity. Personality & Social Psychology Bulletin, 31, 166‑180. Öhman, A., Soares, J.F. (1994). „Unconscious Anxiety”: Phobic Responses to Masked Stimuli. Journal of Abnormal Psychology, 103 (2), 231‑240. Ohno, Y., Sugita, M., Takeya, T., Akagi, M., Tanaka, Y., Ikemi, Y. (1974). The treatment of hysterical blindness by behavior therapy. Psychosomatics, 15, 79‑82. Olteanu, A., Lupu, V., Miu, A. (2001). Neurofiziologia comportamentului uman. Cluj‑Napoca: Presa Universitară Clujeană. Opre, A. (1994). Relaţia memorie implicită – percepţie subliminală. Manualul Conferinţei Naţionale de Psihologie. Bucureşti. Opre, A. (1996). Parafoveal perception and implicit memory in reading, Studia Universitatis „Babes‑Bolyai”, seria Psychologia‑Pedagogia, 1‑2, 89‑100. Opre, A. (1997). Memoria implicită după amorsajul subliminal. Cogniţie, Creier, Comportament, 1, 67‑91. Opre, A. (1999a). Imaging techniques in neuroscience. Cogniţie, Creier, Comportament, 3, 363‑369. Opre, A. (1999b). Neurobiologia memoriei. Spitalul, 2, 85‑91. Opre, A. (1999c). Neurobiologia inconştientului. Cogniţie, Creier, Comportament, 3, 420‑432. Opre, A. (2000). Subliminal stimuli in treatment of phobic patients. „Lab meeting presentation”, University of Washington, USA. Opre, A. (coord.), Damian, L., Ghimbuluţ, O., Gibă, R., Macavei, B., Ormenişan‑Calbaza, M., Rebega, O., Vaida, S. (2010). Lumea lui SELF. Poveşti pentru dezvoltarea socioemoţională a copiilor preşcolari. ASCR. Opre, A., Andras, P. (1998). Amnesia: Neuropsychological Interpretation and Artificial Neural Network Simulation. Cogniţie, Creier, Comportament, 2, 315‑335. Opre, A., Boroş, S. (2006). Personalitatea în abordările psihologiei contemporane. Cluj Napoca: ASCR. Opre, A., Miu, A. (2001). Sisteme mnezice multiple şi conştiinţa: un model neurocognitiv. Cogniţie, Creier, Comportament, 5, 193‑219.

270

BIBLIOGRAFIE

Opre, A., Pop, D., Dan, A. (1997). Procesarea cognitivă inconştientă: apărarea perceptuală la stimulii emoţionali. Manualul Simpozionului Naţional de Psihologie Aplicată, Timişoara, România. Orne, M.T. (1959). The nature of hypnosis: Artifact and essence. Journal of Abnormal & Social Psychology, 58, 277‑279. Osgood, C.E., Hoosain, R. (1974). Salience of the word as a unit in the perception of language. Perception and Psychophysics, 15, 168‑192. Ost, L., Hugdahl, K. (1985). Acquisition of blood and dental phobia and anxiety response patterns in clinical patients. Behaviour Research and Therapy, 23, 27‑310. Ost, L.G. (1978). Fading vs systematic desensitization in the treatment of snake and spider phobia. Behaviour Research and Therapy, 16 (6), 379‑389. Paap, K.R., Newsome, S.L. (1981). Parafoveal information is not sufficient to produce semantic or visual priming. Perception and Psychophysics, 29, 457‑466. Panksepp, J. (1998). Affective neuroscience: The foundations of human and animal emotions. New York: Oxford University Press. Papp, J.K., Newsome, S.L., McDonald, J.E., Schvaneveldt, R.W. (1982). An activation‑verification model for letter and word recognition: The world superiority effect. Psychological Review, 89, 573‑594. Peper, M., Markowitsch, H.J. (2001). Pioneers of affective neuroscience and early concepts of the emotional brain. Journal of the History of the Neurosciences, 10 (1), 58‑66. Perdue, C.W., Dovidio, J.F., Gurtman, M.B., Tyler, R.M. (1990). Us and them: Social categorization and the process of intergroup bias. Journal of Personality and Social Psychology, 59, 475‑486. Perruchet, P., Amorim, M. (1992). Conscious knowledge and changes in performance in sequence learning: evidence against dissociation. Journal of Experimental Psychology. Learning, Memory, and Cognition, 18, 785‑800. Perruchet, P., Vinter, A. (2002). The self‑organizing consciousness. Behavioral and Brain Sciences, 25, 297‑388. Pierce, C.S., Jastrow, J. (1884). On small differences in sensation. Memoirs of the National Academy of Sciences, 3, 73‑83. Pollatsek, A., Bolozky, S., Well, A.D., Rayner, K. (1981). Asymetries in the perceptual span for Israeli readers. Brain and Language, 14, 174‑180. Poloni, C., Riquier, F., Zimmermann, G., Borgeat, F. (2003), Perceptual defense in anxiety disorders. Perceptual and Motor Skills, 97, 971‑978. Poppel, E., Held, R., Frost, D. (1973). Residual visual function after brain wounds involving the central visual pathways in man. Nature, 243, 295‑296. Porterfield, A., Golding, S.L. (1985). Failure to find an effect of subliminal psychodynamic activation upon cognitive measures of pathology in schizophrenia. Oberlin College. Journal of Abnormal Psychology, 94 (4), 630‑639. Posner, M.L., Boies, S.J. (1971). Components of Attention. Psychological Review, 78, 391‑408. Postman, L. (1953). On the problem of perceptual defense. Psychological Review, 60, 298‑306. Power, M., Brewin, C.R. (1991). From Freud to cognitive science: A contemporary account of the unconscious. British Journal of Clinical Psychology, 30, 289‑310. Pugh, K.R., Rexer, K., Peter, M., Katz, L. (1994). Neighbourhoods effects in visual word recognition: Effects of letter delay and nonword context difficulty. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 20, 639‑648. Rachman, S., Hodgson, R.E. (1974). Synchrony and desynchrony in measures of fear. Behaviour Research & Therapy, 12, 311‑318.

BIBLIOGRAFIE

271

Radu, I., Miclea, M., Albu, M., Moldovan, O., Szamoskozi, Ş. (1993). Metodologie psihologică şi analiza datelor. Cluj‑Napoca: Sincron. Rajaram, S., Roediger, H.L. III (1993). Direct comparison of four implicit memory tests. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 19, 765‑76. Rayner, K. (1978). Eye movements in reading and information processing. Psychological Bulletin, 85, 618‑660. Rayner, K. (1986). Eye movements and perceptual span in beginning and readers. Journal of Experimental Child Psychology, 41, 211‑236. Rayner, K., Balota, D.A., Pollatsek, A. (1986). Against parafoveal semantic preprocessing during eye fixations in reading. Canadian Journal of Psychology, 40, 473‑482. Rayner, K., McConkie, G.W., Zola, D. (1980). Integrating information across eye movements. Cognitive Psychology, 12, 206‑226. Rayner, K., Pollatsek, A. (1987). Eye movements in reading: A tutorial review. În M. Coltheart (ed.), The Psychology of Reading (Attention & Performance XII). Londra: Erlbaum. Rayner, K., Well, A., Pollatsek, A., Bertera, J. (1982). The availability of useful information to the right of in reading. Perception and Psychophysics, 31, 537‑550. Rayner, L., Sereno, A. (1994). Eye movements and integration information across fixations. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 20, 234‑246. Reber, A.S. (1967). Implicit learning of artificial grammars. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 6, 855‑863. Reber, A.S. (1989). Implicit learning and tacit knowledge. Journal of Experimental Psychology: General, 118, 219‑235. Reber, A.S. (1992). The cognitive unconscious: An evolutionary perspective. Consciousness and Cognition, 1, 93‑133. Reber, A.S. (1993). Implicit learning and tacit knowledge: an essay on the cognitive unconscious. New York: Oxford University Press. Reber, A.S., Millward, R.B. (1968). Event observation in probability learning. Journal of Experi­ mental Psychology, 77, 317‑327. Reder, L.M. (1996). Implicit memory and metacognition. Mahwah: Lawrence Erlbaum. Reed, J., Johnson, P. (1994). Assessing implicit learning with indirect tests: Determining what is learned about sequence structure. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 20, 585‑594. Reingold, E.M., Merikle, P.M. (1990). On the inter‑relatedness of theory and measurement in the study of unconscious processes. Mind and Language, 5, 9‑28. Rhodes, G., Parkin, A.J., Tremewan, T. (1993). Semantic priming and sensitivity in lexical decision. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 19, 154‑165. Risse, S., Kliegl, R. (2011). Adult age differences in the perceptual span during reading. Psychology and Aging, 26, 451‑460. Robinson, M.D. (2007). Lives lived in milliseconds: Using cognitive methods in personality research. În R.W. Robins, R.C. Fraley, R. Krueger (eds.), Handbook of research methods in personality psychology, 345‑359. New York: Guilford. Roediger, H.L. (1990). Implicit memory: A commentary. Bulletin of the Psychonomic Society, 28, 373‑380. Roediger, H.L. (1990). Implicit memory: retention without remembering. American Psychologist, 45, 1043‑1056.

272

BIBLIOGRAFIE

Roediger, H.L. (1993). Learning and memory: Progress and challenge. În D.E. Meyer, S. Kornblum (eds.), Attention and performance XIV: A Silver Jubilee, 509‑528. Cambridge: MIT Press. Roediger, H.L. (2003) Reconsidering implicit memory. În J.S. Bowers, C.J. Marsolek (eds.), Rethinking implicit memory, 6‑18. Oxford: Oxford University Press. Roediger, H.L. III, Blaxton, T.A. (1987). Effects of varying modality, surface features and retention interval on priming in word fragment completion. Memory and Cognition, 15, 379‑388. Roediger, H.L., Buckner, R.L., McDermott, K.B. (1999). Components of processing. În J.K. Foster, M. Jelicic (eds.), Memory: Systems, process or function?, 31‑65. Oxford: Oxford University Press. Roediger, H.L., McDermott, K.B. (1993). Implicit memory in normal human subjects. În F. Boller, J. Grafman (eds.), Handbook of neuropsychology, vol. 8, 63‑131. Amsterdam: Elsevier. Roediger, H.L., McDermott, R. (1992). Depression and implicit memory: A commentary. Journal of Abnormal Psychology, 101, 587‑590. Roediger, H.L., Srinivas, K., Weldon, M.S. (1989). Dissociations between implicit measures of retention. În S. Lewandowsky, J.C. Dunn, K. Kirsner (eds.), Implicit memory: Theoretical issues, 67‑84. Hillsdale: Erlbaum. Roediger, H.L., Weldon, M.S., Challis, B.H. (1989). Explaining dissociations between implicit and explicit measures of retention: A processing account. În H.L. Roediger, F.I.M. Craik (eds.), Varieties of memory and consciousness: Essays in honour of Endel Tulving, 3‑41. Hillsdale: Erlbaum. Rosenthal, D. (1986). Two concepts of consciousness. Philosophical Studies, 94, 329‑359. Rosenthal, D.M. (2000). Consciousness, content, and metacognitive judgments. Consciousness and Cognition, 9, 203‑214. Rossi, A.M., Seiler, W.J. (1989‑1990). The comparative effectiveness of systematic desensitization and an integrative approach in treating public speaking anxiety: A literature review and a preliminary investigation. Imagination, Cognition and Personality, 9, 49‑66. Rotter, J.B. (1954). Social learning and clinical psychology. Englewood Cliffs: Prentice‑Hall. Rubenstein, J. (1976). Concordance of visual and manipulative responsiveness to novel and familiar stimuli: A function of test procedures or of prior experience? Child Development, 47, 1197‑1199. Rudman, L.A., Greenwald, A.G., Mellott, D.S., Schwartz, J.L.K. (1999). Measuring the automatic components of prejudice: Flexibility and generality of the Implicit Association Test. Social Cognition, 17 (4), 437‑465. Rudman, L.A., Spencer, S.J. (2007). The implicit self. Self & Identity, 6, 97‑100. Rünger, D., Frensch, P.A. (2010). Defining consciousness in the context of incidental sequence learning: theoretical considerations and empirical implications. Psychological Research, 74, 121‑137. Sackeim, H.A., Nordlie, J.W., Gur, R.C. (1979). A model of hysterical and hypnotic blindness: Cognition, motivation, and awareness. Journal of Abnormal Psychology, 88, 474‑489. Salasoo, A., Shiffrin, R.M., Freustel, T.C. (1985). Building permanent memory codes: Codification and repetition effects in word identification. Journal of Experimental Psychology: General, 144, 50‑77. Salasso, A., Shiffrin, R.M., Feustel, T.C. (1985). Building permanent memory codes: Codification and repetition effects in word identification. Journal of Experimental Psychology: General, 114, 50‑77. Sales, R.A., Haber, R.N. (1968). A different look at perceptual defense for taboo words. Perception and Psychophysics, 3, 156‑160. Sanders, M.D., Warrington, E.K., Marshall, J., Weiskrantz, L. (1974). „Blindsight”: Vision in a field defect. Lancet, 303 (7840), 707‑708.

BIBLIOGRAFIE

273

Scarborough, D.L., Gerard, L., Cortese, C. (1979). Accessing lexical memory: The transfer of word repetition effects across task and modality. Memory and Cognition, 7, 3‑12. Schachter, S. (1964). The interaction of cognitive and physiological determinants of emotional state. În L. Berkowitz (ed.), Advances in Experimental Psychology, vol. 1, 49‑80. New York: Academic Press. Schachter, S. (1971). Emotion, obesity, and crime. Orlando: Academic Press. Schachter, S., Singer, J.E. (1962). Cognitive, social and physiological determinants of emotional state. Psychological Review, 69, 379‑399. Schacter, D.L. (1987). Implicit memory: History and current status. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 13, 501‑518. Schacter, D.L., Badgaiyan, R.D. (2001). Neuroimaging of priming: new perspectives on implicit and explicit memory. Current Directions in Psychological Science, 10, 1‑4. Schacter, D.L., Cooper, L.A., Delaney, S.M. (1990). Implicit memory for unfamiliar objects depends on access to structural descriptions. Journal of Experimental Psychology: General, 119, 5‑24. Schacter, D.L., Kihlstrom, J.F. (1989). Functional amnesia. În F. Boller, J. Graffman (eds.), Handbook of neuropsychology, vol. 3, 209‑231. Amsterdam: Elsevier. Schneider, W., Dumais, S.T., Shiffrin, R.M. (1984). Automatic and control processing and attention. În R. Parasuraman, D.R. Davies (eds.), Varieties of attention, 1‑27. Orlando: Academic Press. Schultheiss, O.C., Pang, J.S. (2007). Measuring implicit motives. În R.W. Robins, R.C. Fraley, R. Krueger (eds.), Handbook of Research Methods in Personality Psychology, 322‑344. New York: Guilford. Schustach, M.W., Ehrlich, S.F., Rayner, K. (1987). The complexity of contextual facilitation in reading: Local and global influences. Journal of Memory and Language, 26, 322‑340. Seamon, J.G., Brody, N., Kauff, D.M. (1983). Affective discrimination of stimuli that are not recognized: Effects of shadowing, masking, and cerebral laterality. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 9, 544‑555. Searle, J.R. (1992). The rediscovery of the mind. Cambridge: MIT Press. Sears, R.R., Cohen, L.H. (1933). Hysterical anesthesia, analgesia, and astereognosis. Archives of Neurology & Psychiatry, 29, 260‑271. Seger, C.A. (1994). Implicit learning. Psychological Bulletin, 115, 163‑196. Seidenberg, M.S., McClleland, J.L. (1988). A distributed, developmental mode of visual word recognition and naming. Annual Meeting of the Psychonomic Society, Seatle. Seidenberg, M.S., Waters, G.S., Barnes, M.A., Tanenhaus, M.K. (1984). When does irregular spelling or pronunciation influence word recognition. Journal of Verbal Learning and Verbal Behaviour, 23, 383‑404. Shames, V.A. (1994). Is there such a thing as implicit problem‑solving? Lucrare de doctorat nepublicată, University of Arizona. Shanks, D.R., Green, E.A., Kolodny, J.A. (1994). A critical examination of the evidence for unconscious (implicit) learning. În C. Umilta, S. Moscovitch (eds.), Attention and performance XV: Conscious and nonconscious information processing, 837‑860. Cambridge: MIT Press. Shanks, D.R., Johnstone, T. (1999). Evaluating the relationship between explicit and implicit knowledge in a sequential reaction time task. Journal of Experimental Psychology. Learning, Memory, and Cognition, 25, 1435‑1451. Sheldon, S.A.M., Moscovitch, M., Bontempi, B. (2010). Recollective Performance Advantages for Implicit Memory Tasks. Memory, 18 (7), 681‑697.

274

BIBLIOGRAFIE

Shevrin, H. (1988). Unconscious conflict: A convergent psychodynamic and electrophysiological approach. În M.J. Horowitz (ed.), Psychodynamics and cognition, 117‑167. Chicago: University of Chicago Press. Shevrin, H., Bond, J.A., Brakel, L.A.W., Hertel, R.K., Williams, W.J. (1996). Conscious and unconscious processes: Psychodynamic, cognitive, and neurophysiological convergences. New York: Guilford Press. Shevrin, H., Dickman, S. (1980). The psychological unconscious: A necessary assumption for all psychological theory? American Psychologist, 35, 421‑434. Shimamura, A.P., Squire, L.R. (1984). Paired‑associate learning and priming effects in amnesia: A neuropsychotogical study. Journal of Experimental Psychology: General, 113, 556‑570. Sidis, B. (1898). The psychology of suggestion. New York: Appleton and Company. Siegfried Z. (2007). The Relationship Between the Unconscious and Consciousness: A Comparison of Psychoanalysis and Historical Materialism. Psychoanalysis, Culture and Society, 12 (2),105‑123. Siegler, R.S. (2000). Unconscious insights. Current Directions in Psychological Science, 9 (3), 79‑83. Sifneos, P.E. (1996). Alexithymia: Past and present. American Journal of Psychiatry, 153, 137. Silverman, L.H. (1972). Drive stimulation and psychopathology: On the conditions under which drive‑related external events evoke pathological reactions. Psychoanalysis and Contemporary Science, 1, 306‑326. Silverman, L.H., Bornstein, A., Mendelsohn, E. (1976). The further use of the subliminal psychodynamic activation method for the experimental study of the clinical theory of psycho­ analysis: On the specificity of the relationship between symptoms and unconscious conflicts. Psychotherapy: Theory, Research, and Practice, 13, 2‑16. Silverman, L.H., Spiro, R.H. (1968). The effects of subliminal, supraliminal and vocalized aggression on the ego functioning of schizophrenics. Journal of Nervous Mental Disorders, 146 (1), 50‑61. Silverman, L.H., Weinberger, J. (1985). Mommy and I are one: implications for psychotherapy. American Psychologist, 40, 1296‑1308. Sîrbu, C. (1999). Mecanisme metacognitive în controlul atenţional. Cogniţie, Creier, Comportament, 3, 113‑128. Solomon, R.L., Postman, L. (1952). Frequency of usage as a determinant of recognition thresholds for words. Journal of Experimental Psychology, 43, 195‑201. Spangler, W.D. (1992). Validity of questionnaire and TAT measures of need for achievement: Two meta‑analyses. Psychological Bulletin, 112, 140‑154. Spanos, N.P., Dubreuil, D.L., Saad, C.L., Gorassini, D. (1983). Hypnotic elimination of prism‑induced aftereffects: Perceptual effect or responses to experimental demands? Journal of Abnormal Psychology, 92, 216‑222. Spanos, N.P., Gorassini, D., Petrusic, W. (1981). Hypnotically induced limb anesthesia and adaptation to displacing prisms: A failure to confirm. Journal of Abnormal Psychology, 90, 329‑333. Spanos, N.P., Jones, B., Malfara, A. (1982). Hypnotic deafness: Now you hear it – Now you still hear it. Journal of Abnormal Psychology, 90, 75‑77. Spiegel D. (2003), Negative and positive visual hypnotic hallucinations: attending inside and outside. International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, 51, 130‑46. Spielberger, C.D. (ed.) (1970). Current topics in clinical and community psychology, vol. 2. New York: Academic Press, Inc. Sprent, J., Tough, D.F. (2001). T cell death and memory. Science, 293, 245‑248.

BIBLIOGRAFIE

275

Squire, L.R. (1986). Mechanisms of memory. Science, 232, 1612‑1619. Squire, L.R. (1987). Memory and brain. New York: Oxford University Press. Srinivas, K. (1993). Perceptual specificity in nonverbal priming. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 19, 582‑602. Srinivas, K., Roediger, H.L. (1990). Testing the nature of two implicit tests. Dissociation between conceptually‑driven and data‑driven process. Journal of Memory and Language, 29, 389‑412. Staats, A.W., Staats, C.K. (1958). Attitudes established by classical conditioning. Journal of Abnormal and Social Psychology, 57, 37‑40. Staats, A.W., Staats, C.K., Crawford, H.L. (1962). First‑order conditioning of meaning and the parallel conditioning of a GSR. Journal of General Psychology, 67, 159‑167. Stadler, M.A., Frensch, P.A. (eds.) (1998). Handbook of implicit learning. Thousand Oaks: Sage Publications. Stangor, C., Duan, C. (1991). Effects of multiple task demands upon memory for information about social groups. Journal of Experimental Social Psychology, 27, 357‑378. Stanovich, K.E., West, R.F. (1983). On priming by a sentence context. Journal of Experimental Psychology: General, 112, 1‑36. Stein, D.J. (1992). Psychoanalysis and cognitive science: contrasting models of the mind. Journal of American Academy of Psychoanalysis, 20, 543‑559. Stein, D.J. (ed) (1997). Cognitive science and the unconscious. Washington: American Psychiatric Press, Inc. Stern, J.A., Brown, M., Ulett, G.A., Sletten, I. (1977). A comparison of hypnosis, acupuncture, morphine, valium, aspirin, and placebo in the management of experimentally induced pain. În W.E. Edmonston (ed.), Conceptual and investigative approaches to hypnosis and hypnotic phenomena. Annals of the New York Academy of Sciences, vol. 296, 175‑193. New York: New York Academy of Sciences. Sternberg, S. (1969). Memory‑scanning: Mental processes revealed by reaction‑time experiments. American Scientist, 57, 421‑457. Sternberg, S. (1969). The discovery of processing stages: extensions of Donders’ method. În W.G. Koster (ed.), Attention and performance II. Acta Psychologica, 30, 276‑314. Stolorow, R., Atwood, G. (1989). The unconscious and unconscious fantasy: An intersubjective developmental perspective. Psychoanalytic Inquire, 9, 364‑374. Stolorow, R.D., Atwood, G.E. (1992/1995). Contexts of Being. The Intersubjective Foundations of Psychological Life. Hillsdale: Analytic Press. Stroh, M.A., Shaw, M., Washburn, M.F. (1908). A study of guessing. American Journal of Psychology, 19, 243‑245. Sutcliffe, J.P. (1960). „Credulous” and „skeptical” views of hypnotic phenomena. International Journal of Clinical & Experimental Hypnosis, 8, 73‑101. Sutcliffe, J.P. (1961). „Credulous” and „skeptical” views of hypnotic phenomena: Experiments in esthesia, hallucination, and delusion. Journal of Abnormal & Social Psychology, 62, 189‑200. Taylor, E. (1983). William James on exceptional mental states: The 1896 Lowell. New York: Scribner’s. Tămăşan‑Bakri, C. (2001). Deficit de magneziu şi anxietate. Cogniţie, Creier, Comportament, 5, 35‑51. Theodor, L.H., Mandelcorn, M.S. (1973). Hysterical blindness: A case report and study using a modern psychophysical technique. Journal of Abnormal Psychology, 82, 552‑553.

276

BIBLIOGRAFIE

Thrash, T.M., Elliot, A.J. (2002). Implicit and Self‑Attributed Achievement Motives: Concordance and Predictive Validity. Journal of Personality, 70 (5), 729‑755. Thurstone, L.L. (1931). The measurement of attitudes. Journal of Abnormal & Social Psychology, 4, 25‑29. Treisman, A. (1960). Contextual cues in selective listening. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 12, 242‑248. Treisman, A. (1964). Monitoring and storage of irrelevant messages in selective attention. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 3, 449‑459. Treisman, A. (1986). Features and objects in visual processing, Scientific American, 254 (11), 114‑125. Tulving, E. (1983). Elements of episodic memory. Oxford: Clarendon Press. Tulving, E. (1993). Self‑knowledge of an amnesic individual is represented abstractly. În T.K. Srull, R.S. Wyer (eds.), Advances in social cognition, vol. 5, 147‑156. Hillsdale: Lawrence Erlbaum Associates, Inc. Tulving, E. (2000). Concepts of memory. În E. Tulving, F.I.M. Craik (eds.), The Oxford handbook of memory, 33‑57. Oxford: Oxford University Press. Tulving, E., Schacter, D.L., Stark, H.A. (1982). Priming effects in word‑fragment completion are independent of recognition memory. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory and Cognition, 8, 336‑342. Turpin, G. (1991). The psychophysiological assessment of anxiety disorders: Three‑systems measu­ rement and beyond. Psychological Assessment: A Journal of Consulting & Clinical Psychology, 3, 366‑375. Turvey, M.T. (1978). Visual processing and short‑time memory. În W.K. Estes (ed.), Handbook of learning and cognitive processes, vol. 5. Hillsdale: Erlbaum. Tyrer, P.J., Horn, S., Lee, I. (1978). Treatment of agoraphobia by subliminal and supraliminal exposure to phobic cine‑film. Lancet, 1, 358‑360. Uleman, J.S., Bargh, J.A. (eds.). (1989). Unintended thought. New York: Guilford Press. Umilta, C. (2002). Conscious experiences depends on multiple brain systems. European Psychologist. 5, 3‑11. Van den Bussche, E., Hughes, G., Reynvoet, B. (2009). The relation between consciousness and attention: An empirical study using the priming paradigm. Lucrare prezentată la conferinţa The Consciousness and its Measures. 29 noiembrie – 4 decembrie, Limassol (Cipru) Van den Bussche, E., Reynvoet, B. (2007). Masked priming effects in semantic categorization are independent of category size. Experimental Psychology, 54 (3), 225‑235. Vindras, P., Desmurget, M., Prablanc, C., Viviani, P. (1998) Pointing errors reflect biases in the perception of the initial hand position. Journal of Neurophysiology, 79, 3290‑3294. Vokey, J.R., Read, J.D. (1985). Subliminal messages: Between the devil and the media. American Psychologist, 40, 1231‑1239. Voss, A., Rothermund, K., Brandtstädter, J. (2008), Interpreting ambiguous stimuli: Separating perceptual and judgmental biases, Journal of Experimental Social Psychology, 44 (4), 1048‑1056. Voss, J.L., Paller, K.A. (2008) Neural correlates of conceptual implicit memory and their conta­ mination of putative neural correlates of explicit memory. Learning & Memory, 14, 259‑267. Wagstaff, G.F. (1982). Hypnosis as compliance and belief. New York: St. Martin’s Press. Walker, P. (1976). The perceptual fragmentation of unstabiled images. Quarterly Journal of Experimental Psychology, 28, 35‑45.

BIBLIOGRAFIE

277

Wallace, B., Fisher, L.E. (1982). Hypnotically induced limb anesthesia and adaptation to displacing prisms: Replication requires adherence to critical procedures. Journal of Abnormal Psychology, 90, 390‑391. Wallace, B., Garrett, J.B. (1973). Reduced felt arm sensation: Effects on visual adaptation. Perception & Psychophysics, 14, 579‑600. Warrington, E.K., Weiskrantz, L. (1982). Amnesia: A disconnection syndrome? Neuropsychologia, 20, 233‑248. Webb, E.J., Campbell, D.T., Schwartz, R.D., Sechrest, L. (1966). Unobtrusive measures: Nonreactive research in the social sciences. Chicago: Rand McNally. Weinberger, D.A. (1990). The construct validity of the repressive coping style. În J.L. Singer (ed.), Repression and dissociation: Defense mechanisms and personality styles, 337‑386. Chicago: The University of Chicago Press. Weinberger, D.A., Schwartz, G.E., Davidson, R.J. (1979). Low‑anxious, high‑anxious, and repressive coping styles: Psychometric patterns and behavioral and physiological responses to stress. Journal of Abnormal Psychology, 88, 369‑380. Weinberger, J., McClelland, D.C. (1990). Cognitive versus traditional motivational models: irreconcilable or complementary? În E.T. Higgins, R.M. Sorgentino (eds.), Handbook of Motivation and Cognition, vol. 2, 562‑597. New York: Guilford. Weiner, B. (1982). An attribution theory of motivation and emotion. Series in Clinical and Community Psychology Achievement, Stress, and Anxiety, 223‑245. Weiskrantz, L. (1980). Varieties of residual experience. Quarterly Journal of Experimental Biology, 32, 365‑386. Weiskrantz, L. (1983). Evidence and scotomata. Behavioral & Brain Sciences, 6, 464‑467. Weiskrantz, L. (1986). Blindsight: A case study and implications. Oxford: Oxford University Press. Weiskrantz, L., Warrington, E.K., Sanders, M.D., Marshall, J. (1974). Visual capacity in the hemianopic field following a restricted occipital ablation. Brain, 97, 709‑728. Weldon, M.S., Coyote, K.C. (1996). Failure to find the picture superiority effect in implicit conceptual memory tests. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 22, 670‑686. Weldon, M.S., Roediger, H.L. (1987). Altering retrieval demands reverses the picture superiority effect. Memory and Cognition, 15, 269‑280. Williams, J.M.G., Watts, F.M., MacLeod, C., Mathews, A. (1997). Cognitive Psychology and Emotional Disorders. Chicester: John Wiley & Sons. Willingham, D.B., Nissen, M.J., Bullemer, P. (1989). On the development of procedural knowledge. Journal of Experimental Psychology. Learning, Memory, and Cognition, 15, 1047‑1060. Winkielman, P., Berridge, K.C., Wilbarger, J. L. (2005). Unconscious affective reactions to masked happy versus angry faces influence consumption behavior and judgments of value. Personality & Social Psychology Bulletin, 31, 121‑135. Witt, A., Vinter, A. (2012). Artificial grammar learning in children: abstraction of rules or sensitivity to perceptual features? Psychological Research, 76, 97‑110. Wittenbrink, B., Judd, C.M., Park, B. (1997). Evidence for racial prejudice at the implicit level and its relationship with questionnaire measures. Journal of Personality & Social Psychology, 72, 262‑274. Wittenbrink, B., Schwarz, N. (eds.). (2007). Implicit meaures of attitudes. New York: Guilford.

278

BIBLIOGRAFIE

Woike, B., Mcleod, S., Goggin, M. (2003). Implicit and explicit motives influence accessibility to different autobiographical knowledge. Personality & Social Psychology Bulletin, 29, 1046‑1055. Wolman, B.B., Stricker, G. (1994). Anxiety and related disorders: A handbook. New York: J. Wiley and Sons. Wolpe, J. (1985). Existential problems and behavior therapy. Behavior‑Therapist, 8, 126‑127. Wong, P.S., Shevrin, H., Williams, W.J. (1994). Conscious and nonconscious processes: An ERP index of an anticipatory response in a conditioning paradigm using visually masked stimuli. Psychophysiology, 31, 87‑101. Wong, P.S., Shevrin, H., Williams, W.J. (1994). Conscious and unconscious processes: An ERP index of an anticipatory response in a conditioning paradigm using visually masked stimuli. Psychophysiology, 31, 87‑10. Yates, A.J. (1970). Behavior therapy. New York: Wiley. Zajonc, R.B. (1980). Feeling and thinking: Preferences need no inferences. American Psychologist, 35, 151‑175. Zajonc, R.B. (1984). On the primacy of affect. American Psychologist, 39, 117‑123. Zajonc, R.B. (1994). Evidence for nonconscious emotions. În P. Ekman, R.J. Davidson (eds.), The nature of emotion: Fundamental questions, 293‑297. New York: Oxford University Press. Zepf, S. (2007). The Relationship Between the Unconscious and Consciousness: A Comparison of Psychoanalysis and Historical Materialism. Psychoanalysis, Culture and Society, 12 (2), 105‑123. Ziegler, F.J., Imboden, J.B., Meyer, E. (1960). Contemporary conversion reactions: Clinical study. American Journal of Psychiatry, 116, 901‑910. Zimmerman, J., Grosz, H.J. (1966). „Visual” performance of a functionally blind person. Behavior Research & Therapy, 4 (1‑2), 119‑134. Zinbarg, R.E. (1998). Concordance and synchrony in measures of anxiety and panic reconsidered: A hierarchical model of anxiety and panic. Behavior Therapy, 29, 301‑323. Zola, D. (1984), Redundancy and word perception during reading. Perception & Psychophysics, 36 (3), 277‑284. Zuckerman, M. (1955). The effect of frustration on the perception of neutral and aggressive words. Journal of Personality, 23, 4. Zuckerman, M. (1960). The effects of subliminal and supraliminal suggestion on verbal productivity. Journal of Abnormal and Social Psychology, 60, 3. Zuckerman, M., Buss, A. (1960). Perceptual defense and „precognition responsivity” in relation to hostility, anxiety and impulsivity. Journal of Clinical Psychology, 16, 45‑50.

Collegium. Psihologie au ap\rut: Jean‑Claude Abric – Psihologia comunicării. Teorii şi metode {tefan Boncu – Psihologia influenţei sociale Daniel Gaonac’h, Pascale Larigauderie – Memorie [i funcţionare cognitiv\ Bruna Zani, Augusto Palmonari – Manual de psihologia comunit\ţii Ion Dafinoiu, Jenõ László Vargha – Hipnoza clinic\. Tehnici de inducţie. Strategii terapeutice Adrian Neculau (coord.) – Manual de psihologie socială Mihaela Vlăsceanu – Organizaţii şi comportament organizaţional Iolanda Mitrofan (coord.) – Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil şi familie Jacques Montangero – Vis şi cogniţie Roy Schafer – Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach Patrick Rateau – Metodele şi statisticile experimentale `n ştiinţele umane Ivana Marková – Dialogistica şi reprezentările sociale Zoltán Bogáthy (coord.) – Manual de psihologia muncii [i organizaţional\ Dorina S\l\v\stru – Psihologia educaţiei Mielu Zlate – Leadership [i management Constantin Enăchescu – Tratat de igienă mintală Mielu Zlate – Tratat de psihologie organizaţional‑managerial\ (vol. I) Ticu Constantin – Evaluarea psihologic\ a personalului Ana Stoica‑Constantin – Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare [i diminuarea efectelor Alex Mucchielli – Arta de a comunica. Metode, forme [i psihologia situaţiilor de comunicare Nicolae Mitrofan, Laurenţiu Mitrofan – Testarea psihologic\. Inteligenţa [i aptitudinile Ion Dafinoiu, Jenő‑László Vargha – Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici Vasile Cernat – Psihologia stereotipurilor Marius Milcu – Psihologia relaţiilor interpersonale Romeo Zeno Creţu – Evaluarea personalităţii Gerald Matthews, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman – Psihologia personalit\ţii. Trăsături, cauze, consecinţe Daniel David – Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente Mihai Curelaru – Reprezentări sociale Daniel David – Metodologia cercetării clinice. Fundamente Dennis Howitt, Duncan Cramer – Introducere în SPSS pentru psihologie Ana Muntean – Psihologia dezvoltării umane Alin Gavreliuc – De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială şi stadiile progresive ale articulării sinelui (ediţia a II‑a) Daniel David – Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale Constantin Enăchescu – Tratat de teoria cercetării ştiinţifice (ediţia a II‑a) Constantin Enăchescu – Tratat de psihanaliză şi psihoterapie (ediţia a III‑a) Nicolas Guéguen – Psihologia manipulării şi a supunerii Mielu Zlate – Tratat de psihologie organizaţional‑managerială (vol. II) Zoltán Bogáthy (coord.) – Manual de tehnici şi metode în psihologia muncii şi organizaţională Daniel David, Oana Benga, Alina S. Rusu – Fundamente de psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Integrări ale psihologiei şi biologiei Serge Moscovici, Fabrice Buschini (coord.) – Metodologia ştiinţelor socioumane Adrian Neculau – Dinamica grupului [i a echipei Mihai Aniţei – Psihologie experimentală Petru Lucian Curşeu – Grupurile în organizaţii Gilles Amado, André Guittet – Psihologia comunicării în grupuri Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie (ediţia a IV‑a)

Septimiu Chelcea (coord.) – Psihosociologie. Teorii, cercet\ri, aplicaţii Roger Fontaine – Psihologia îmbătrânirii Constantin Enăchescu – Tratat de psihosexologie (ediţia a IV‑a) Constantin Enăchescu – Tratat de psihologie morală (ediţia a III‑a) Marian Popa – Statistic\ pentru psihologie. Teorie [i aplicaţii SPSS Marian Popa – Introducere în psihologia muncii Eugen Avram, Cary L. Cooper (coord.) – Psihologie organizaţional­‑managerială. Tendinţe actuale Constantin Enăchescu, Liliana Enăchescu – Psihosomatică Ana Muntean – Psihologia dezvoltării umane (ediţia a III‑a) Gabriel Moser – Introducere în psihologia mediului Gerald R. Adams, Michael D. Berzonsky (coord.) – Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei Constantin Enăchescu – Tratat de psihologie diferenţială Nicolae Mitrofan – Testarea psihologică. Aspecte teoretice şi practice Sandra A. McIntire, Leslie A. Miller – Fundamentele testării psihologice. O abordare practică Dennis Howitt, Duncan Cramer – Introducere în SPSS pentru psihologie. Versiunea 16 şi versiunile anterioare (ediţia a II‑a) Mihaela Boza – Atitudinile sociale şi schimbarea lor Michel‑Louis Rouquette (coord.) – Gândirea socială. Perspective fundamentale şi cercetări aplicate Robin Harwood, Scott A. Miller, Ross Vasta – Psihologia copilului Romeo Zeno Creţu – Amprenta comportamentală şi evaluarea personalităţii Marian Popa – Statistici multivariate aplicate `n psihologie Elena Cocorad\ – Introducere `n teoriile `nv\ţ\rii Jean‑Pierre Deconchy – Credinţe şi ideologii. Abordări psihosociale Alin Gavreliuc – Psihologie interculturală Ana Muntean, Anca Munteanu – Violenţă, traumă, rezilienţă Florin A. Sava (coord.) – Metode implicite de investigare a personalit\ţii Serge Moscovici – Influenţă socială şi schimbare socială Serge Moscovici, Ivana Marková – Psihologia socială modernă. Istoria creării unei ştiinţe sociale internaţionale Mihaela Chraif, Mihai Aniţei – Metoda interviului în psihologia resurselor umane Adrian Opre – Inconştientul cognitiv. Modele teoretice, suport experimental şi aplicaţii în pregătire: Septimiu Chelcea – Psihosociologia publicităţii Florin A. Sava – Psihologia bazată pe dovezi empirice

www.polirom.ro

Redactor: Gabriel Cheşcu Coperta: Laurenţiu Midvichi Tehnoredactor: Luminiţa Păun Bun de tipar: ianuarie 2012. Apărut: 2012 Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. Box 266 700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11; (0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: [email protected] Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53 • C.P. 15‑728 Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: [email protected] Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.l. str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureşti Tel./Fax: 211.32.60, 212.29.27, E‑mail:[email protected]