Criminologie [2 ed.] 9786062611316

Citation preview

Lucretia DOGARU

CRIMINOLOGIE Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

Lucretia DOGARU

CRIMINOLOGIE Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

=

(l)11W�,miJ,HJ : ®

BUCUREŞTI

Copyright© 2019, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DOGARU, LUCRETIA Criminologie/ Lucretia Dogaru. - Ed. a 2-a, rev. şi adăug. - Bucureşti: Pro Universitaria, 2019 Conţine bibliografie ISBN 978-606-26-1131-6 343.9

CUPRINS

CAPITOLUL I - CONSIDERAŢII GENERALE SECŢIUNEA I 1. Consideraţii privind originea şi evoluţia criminologiei..................................11 2. Criminologia ca ştiinţă...................................................................................... 18 2.1. Etapele formării criminologiei ca ştiinţă ..................................................... 18 SECŢIUNEA II Aspecte privind obiectul, scopul şi ramurile criminologiei ..................................... 19 1. Obiectul criminologiei ....................................................................................... 19 1.1. Noţiune şi analiză ........................................................................................ l 9 2. Scopul şi funcţiile criminologiei ....................................................................... 25 2.1. Aspecte privind scopul criminologiei ......................................................... 25 2.2. Funcţiile criminologiei ................................................................................ 26 3. Istoricul criminologiei ....................................................................................... 28 4. Ramurile criminologiei ..................................................................................... 33 CAPITOLUL II - CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SECŢIUNEA I Analiza caracterelor criminologiei şi a raportului cu alte ştiinţe juridice sau nejuridice ..................................................................................................................... 37 1. Caracterele criminologiei ................................................................................. 37 1.1. Caracterul autonom ..................................................................................... 37 1.2. Caracterul unitar .......................................................................................... 37 1.3. Caracterul interdisciplinar ...................................................... , .................... 38 1.4. Caracterul complex ..................................................................................... 38 2. Raportul criminologiei cu ştiinţele sociale ...................................................... 39 2.1. Criminologia şi ştiinţele penale ................................................................... 39 2.2. Raportul criminologiei cu criminalistica .................................................... .44 2.3. Raportul criminologiei cu sociologia ......................................................... .45 2.4. Raporturile dintre criminologie şi statistică ................................................46 2.5. Raportul criminologiei cu psihologia ......................................................... .47 2.6. Raportul dintre criminologie şi politica penală ...........................................47 3. Consideraţii privind statutul criminologiei în învăţământul universitar..... 48 3.1. Criminologia în învăţământul universitar european ....................................48 3.2. Criminologia în învăţământul universitar canadian .................................... 50

3.3. Criminologia în învăţământul universitar american .................................... 50 3.4. Criminologia în România ............................................................................ 51 4. Aspecte privind definiţia criminologiei ........................................................... 52 CAPITOLUL III - METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE CRIMINOLOGICĂ SECŢIUNEA I Metode de investigare în criminologie ....................................................................... 55 1. Consideraţii prealabile ...................................................................................... 55 2. Prezentare şi analiză ......................................................................................... 56 2.1. Metoda observaţiei ...................................................................................... 57 2.2. Metoda experimentală ................................................................................. 59 2.3. Metoda clinică ............................................................................................. 60 2.4. Metoda tipologică........................................................................................ 61 2.5. Metoda comparativă .................................................................................... 62 2.6. Metoda statistică.......................................................................................... 63 2.7. Metoda predicţiei (previziunii) ................................................................... 63 SECŢIUNEA II Tehnici de investigare criminologică ........................................................................ 65 1. Prezentarea şi analiza tehnicilor utilizate de criminologie ............................ 65 1.1. Tehnica observaţiei ..................................................................................... 65 1.1.1. Tipuri de observaţie ....................................................................... 66 1.1.2. Tipuri de observatori ..................................................................... 66 1.2. Chestionarul ................................................................................................ 67 1.2.1. Consideraţii generale ..................................................................... 67 1.2.2. Tipuri de chestionar ....................................................................... 68 1.2.3. Alcătuirea chestionarelor ............................................................... 69 1.3. Interviul ....................................................................................................... 7 O 1.3.1. Definire şi particularităţi................................................................ 70 1.3.2. Tipuri de interviu ........................................................................... 71 1.3.3. Realizarea interviului..................................................................... 72 1.4. Tehnica documentară .................................................................................. 73 1.4.1. Noţiune .......................................................................................... 73 1.4.2. Tipuri de documente ...................................................................... 73 1.4.3. Tipuri de analiză a documentelor .................................................. 7 4 1.5. Tehnicile secundare.....................................................................................75 1.5.1. Noţiune şi prezentare ..................................................................... 7 5 CAPITOLUL IV - TEORIILE CRIMINOLOGICE SECŢIUNEA I Consideraţii privind teoriile criminologice .............................................................. 77 1. Consideraţii generale privind teoriile criminologice...................................... 77 1.1. Noţiuni introductive .................................................................................... 77

6

Lucretia Dogaru

1.2. Clasificare teoriilor criminologice ..............................................................79 2. Cauzalitatea în criminologie............................................................................. 80 2.1. Consideraţii generale ...................................................................................80 SECŢIUNEA II Teorii criminologice de orientare biologică ........................................................ 82 1. Teoria atavismului evoluţionist (Teoria lui Cesare Lombroso) ................. 82 1.2. Consideraţii prealabile. Analiza teoriei lombrosiene ...............................82 2. Teoriile eredităţii ............................................................................................ 85 2.1. Studiile de ereditate (Teoria lui Goring) ..................................................85 2.2. Studiile pe gemeni ....................................................................................87 2.3. Studiile pe copiii adoptaţi .........................................................................87 3. Teoriile biotipurilor criminale....................................................................... 88 4. Teoriile criminologice ale inteligenţei ........................................................... 91 5. Teoria cromozomului crimei ......................................................................... 94 6. Teoriile bioconstituţionale ............................................................................. 95 6.1. Teoria inadaptării biologice sau bio-psihice .............................................95 6.2. Teoria constituţiei criminale .....................................................................97 7. Teorii biocriminologice moderne .................................................................. 99 7 .1. Precizări prealabile ...................................................................................99 7.2. Rolul factorilor biochimici în comportamentul criminal..........................99 7.3. Teoria endocrinologică a criminalităţii ..................................................100 SECŢIUNEA III Teorii criminologice de orientare psihiatrică-psihologică ............................... 102 1. Perspectiva psihiatrică-psihoanalitică ........................................................ 102 1.1. Precizări preliminare ..............................................................................102 1.2. Teoria psihiatrică a lui Sigmund Freud ..................................................103 1.3. Influenţa psihanalizei asupra criminologiei............................................106 2. Teoria psihomorală ...................................................................................... 107 2.1. Reprezentanţii teoriei. Orientări .............................................................107 3. Teoria personalităţii criminale .................................................................... 109 3.1. Precizări prealabile .................................................................................109 3.2. Teoria personalităţii lui Jean Pinatel ......................................................11 O 3.3. Alte teorii relative la personalitatea criminală ..........................; .............113 SECŢIUNEA IV Teorii criminologice de orientare sociologică ................................................... 115 1. Precursorii orientării sociologice ................................................................ 115 2. Şcoala cartografică (geografică) .................................................................. 115 3. Şcoala sociologică de criminologie .............................................................. 117 3.1. Şcoala mediului social sau Şcoala lyoneză ............................................117 3.2. Orientarea statistico-matematică a criminalităţii....................................119 3.3. Şcoala socialistă (Orientarea economică sau Teoria marxistă) ..............120 4. Şcoala sociologiei criminale (Enrico Ferri) ................................................ 121 5. Teorii criminologice sociologice consensuale ............................................. 123

7

Criminologie

5.1. Consideraţii privind teoriile consensuale ....................................................123 5.2. Şcoala ecologică de la Chicago ................................................................... 124 5.3. Teorii criminologice culturaliste ................................................................. 126 5.3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiate (Teoria lui Sutherland) .................. 126 5.3.2. Teoria conflictelor de cultură ......................................................... 128 6. Teorii de esenţă „funcţionalistă" ...................................................................... 130 6.1. Teoria anomiei sociale (Teoria constrângerii a lui Merton) ........................ 130 6.2. Teoria eşecului social a lui Cloward şi Ohlim ............................................. 131 6.3. Teoriile controlului social............................................................................ 133 6.3.1. Teoria înfrânării sau constrângerii (Teoria lui Reckless) ............... 133 6.3.2. Teoria controlului social (Teoria lui Travis Hirch) ........................ 134 7. Teorii criminologice inspirate de modelul conflictual.................................... 135 7 .1. Prezentare prealabilă ................................................................................... 135 7 .2. Curentul interacţionist ................................................................................. 136 7.3. Criminologia reacţiei sociale ....................................................................... 136 7.4. Criminologia critică sau radicală ................................................................. 137 CAPITOLUL V - CRIMA ŞI CRIMINALITATEA SECŢIUNEA I Consideraţii generale ................................................................................................ 139 1. Aspecte privind trăsăturile, structura şi formele criminalităţii .................. 139 1.1. Starea şi structura criminalităţii ................................................................ 140 1.2. Formele criminalităţii ................................................................................ 142 SECŢIUNEA II Factorii favorizanţi ai criminalităţii .................................................................. 144 1. Explicaţii introductive..................................................................................... 144 2. Participarea factorilor socio-economici la criminogeneză........................... 144 3. Participarea factorilor culturali-educativi la criminogeneză ...................... 146 4. Aspecte privind agresivitatea ......................................................................... 147 SECŢIUNEA III Criminalitatea convenţională şi criminalitatea organizată ............................. 150 1. Conceptul de criminalitate convenţională..................................................... 150 2. Conceptul de criminalitate organizată .......................................................... 151 2.1. Delimitări conceptuale. Prezentare şi analiză ........................................... 151 SECŢIUNEA IV Alte forme ale criminalităţii sau delincvenţei ...................................................159 1. Delincvenţa masculină ....................................................................................159 2. Delincvenţa feminină....................................................................................... 160 3. Delincvenţa juvenilă ........................................................................................ 163 3.1. Consideraţii prealabile. Factorii de risc..................................................... 163 3.2. Prevenirea delincvenţeijuvenile ............................................................... 168

8

Lucretia Dogaru

SECŢIUNEA V Criminalitatea organizată la nivel transnaţional................................................... 170 1. Aspecte definitorii. Analiză ............................................................................ 170 SECŢIUNEA VI Criminalitatea informatică ...................................................................................... 178 1. Noţiuni introductive ........................................................................................ 178 1.1. Aspecte definitorii şi particularităţi........................................................... 178 1.2. Caracteristici ale criminalităţii informatice ............................................... 182 2. Despre criminalii informatici ......................................................................... 183 2. Terorismul informatic..................................................................................... 184 3. Criminalitatea informatică în reglementarea penală actuală .....................185 4. Criminalitatea informatică în reglementările internaţionale ......................187 CAPITOLUL VI - CRIMINOLOGIA JUDICIARĂ SECŢIUNEA I Dreptul de a pedepsi şi sistemul sancţionator ........................................................ 191 1. Dreptul de a pedepsi........................................................................................ 191 1.1. Aspecte introductive.................................................................................. 191 1.2. Scopul şi funcţiile pedepsei....................................................................... 193 1.3. Principiile sancţiunilor penale................................................................... 195 1.4. Teorii cu privire la dreptul de a pedepsi.................................................... 197 1.5. Evoluţia dreptului de a pedepsi ................................................................. 198 2. Sistemul sancţionator actual .......................................................................... 202 2.1. Consideraţii introductive ........................................................................... 202 2.2. Categorii de sancţiuni în dreptul penal român .......................................... 202 2.2.1 Prezentare şi analiză ................................................................................ 202 2.2.2. Regimuri de executare a pedepselor....................................................... 204 3. Consideraţii privind pedeapsa capitală ......................................................... 206 4. Despre tortură, ca pedeapsă în evoluţia societăţii ........................................ 208 SECŢIUNEA II Individualizarea sancţiunii ...................................................................................... 209 1. Etapele individualizării pedepsei ................................................................... 209 1.1. Prezentare şi analiză .................................................................................. 209 1.2. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului .................211 2. Factorii ce influenţează alegerea pedepsei .................................................... 211 CAPITOLUL VII PREVENIREA CRIMINALITĂŢII SECŢIUNEA I .......................................................................................................... 213 Consideraţii relative la prevenţia criminalităţii .................................................... 213 1. Conceptul de prevenţie ................................................................................... 213 1.1. Aspecte introductive.................................................................................. 213 1.2. Consideraţii privind politica penală în materie de prevenţie..................... 215

9

Criminologie

1.3. Trăsături caracteristice ale prevenţiei ........................................................217 2. Tipuri de prevenţie.......................................................................................... 218 2.1. Aspecte generale. Prezentare şi analiză.....................................................218 3. Măsuri de realizare a prevenirii infracţionalităţii........................................ 220 4. Profilaxia delincvenţei juvenile ...................................................................... 222 4.1. Analiză şi context......................................................................................222 CAPITOLUL VIII - VICTIMOLOGIE SECŢIUNEA I Consideraţii generale privind victimologia ............................................................. 227 1. Aspecte introductive ........................................................................................ 227 2. Scurt istoric al victimologiei. Concepte şi noţiuni ........................................ 227 3. Aspecte terminologice. Definiţii şi accepţiuni ............................................... 230 4. Victima din perspectivă juridică .................................................................... 233 4.1. Victima-subiect pasiv al infracţiunii .........................................................233 4.2. Raportul dintre victimă şi agresor. Despre agresiune şi agresor ...............234 5. Cauzele şi efectele victimizării........................................................................ 235 5.1. Prezentarea şi analiza cauzelor victimizării ..............................................235 5.2. Efectele victimizării ..................................................................................238 5.3. Consecinţele psihologice ale victimizării ..................................................238 SECŢIUNEA II Categorii de victime. Măsuri de protecţie ............................................................... 240 1. Particularităţi specifice unor categorii de victime........................................ 240 1.1. Victimizarea femeii ...................................................................................240 1.2. Victimizarea copiilor.................................................................................242 1.3. Victimizarea persoanelor în vârstă ............................................................244 1.4. Victimele infracţiunilor de terorism ..........................................................245 2. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării.......................................... 246 2.1. Măsuri de protecţie socială şi măsurijuridice ...........................................246 2.2. Măsuri de autoprotecţie a victimelor. ........................................................248 SECŢIUNEA III Politici şi strategii ale victimizării............................................................................ 249 1. Politici şi strategii ale victimizării la nivelul Uniunii Europene .................. 249 1.1. Necesitatea protecţiei victimelor în spaţiul european................................249 1.2. Consolidarea drepturilor victimelor în Uniunea Europeană...................... 250 1.3. Strategia Uniunii Europene referitoare la drepturile copiilor....................251 1.4. Aspecte privind drepturile procedurale ale victimelor infracţiunilor ........252 Bibliografie selectivă ..................................................................................................... 257

CAPITOLUL I CONSIDERATU GENERALE SECŢIUNEA I Originea şi evoluţia criminologiei 1. Consideraţii privind originea şi evoluţia criminologiei Criminalitatea este un fenomen social cu origini străvechi, ce a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi umane arhaice. Apărută în condiţiile social­ istorice ale societăţii antice, criminalitatea este un fenomen condiţionat istoric, un fenomen ce a însoţit civilizaţiile epocii feudale, ale societăţilor capitaliste şi comuniste, persistând şi amplificându-se în societatea contemporană în care aceasta reprezintă o certitudine şi o realitate dură. Acest fenomen antisocial specific societăţii umane, alcătuit din faptele criminale produse în societate, a fost însoţit permanent atât de un mecanism primitiv al autoapărării cât şi de un proces continuu de dezvoltare a instrumentelor de reacţie şi de luptă împotriva sa. Caracterul istoric al cercetării criminalităţii relevă nu doar diversitatea ci şi dimensiunea istorică a complexului fenomen criminal ce a fost determinat de factori proprii şi contradictorii. Criminalitatea arhaică, în formele sale variate de manifestare, a constituit o problemă ce a traumatizat conştiinţa umană, aspect ce este relevat atât de folclorul cât şi de scrierile şi lucrările culte ale oratorilor, poeţilor şi istoricilor acelor vremuri 1. Un rol deosebit de important în lupta împotriva fenomenului criminalităţii l-a avut religia, cea care a atribuit justiţiei aspectul unei porunci divine. Stă dovadă în acest sens de pildă, celebrul Cod al lui Hammurabi, prin care s-a conferit esenţă divină activităţii legislative, regele fiind cel îndreptăţit să transmită supuşilor săi legile ce trebuiau respectate întocmai, sub frica unor sancţiuni severe dictate de divinitate; pedepsele astfel concepute se aplicau drept plată pentru răul ce a fost provocat'. Acest cod de legi a reprezentat o adevărată operă legislativă a I

Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011, p. 12 şi urm.; Lygia Negrier-Dormont, La Criminologie, Editeur Litec, Paris, 1990, p. 13. 2 Ovidiu Drâmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 77 şi urm.

Criminologie

antichităţii, fiind totodată principalul izvor al reglementărilor penale în Babilonul antic, document ale cărui reglementări au îmbinat normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente evoluţiei sociale din acea perioadă, în scopul prevenirii şi combaterii nemiloase a faptelor criminale. Studiul fenomenului criminal, al crimei şi autorului acesteia, au preocupat încă din cele mai vechi timpuri gândirea umană din ţinuturile Egiptului, Indiei, Chinei şi Greciei dar şi ale Romei antice, unde criminalitatea a constituit nu doar izvor de inspiraţie pentru poeţii, gânditorii şi filosofii vremii (precum Horaţiu, Vergiliu, Ovidiu etc.), dar mai ales sursă de nelinişte şi preocupare pentru conducătorii statelor şi pentru legislatori. Astfel că, preocuparea faţă de fenomenul complex al criminalităţii este relevată atât de legiuirile acelor timpuri cât şi de numeroasele opere literare ale antichităţii, sens în care amintim celebrele poeme homerice, opera Orestia a lui Eschil (525-456 î.e.n.), opera Medeea a lui Euripide (480-406 î.e.n.), scrierile Antigona şi Oedip, cele ale renumitului filosof grec Sofocle. Astfel de scrieri valoroase au fascinat generaţii de creatori din diferite alte domenii, mulţi dintre aceştia ajungând să considere în lucrările lor că adevărata sursă a crimei o reprezintă destinul omului (497 - 405 î.e.n. )3 . Pitagora (580-495 î.e.n.), marele filosof şi matematician, educator şi învăţător al spiritului grecesc, cel care a elaborat o ştiinţă a numerelor dar şi o veritabilă doctrină a armoniei şi sufletului, a fost preocupat şi de studiul fenomenul criminalităţii, afirmând referitor la noţiunile de crimă şi de criminal, următoarele: „ Veneraţi ştiinţa numerelor, pentru că viciile şi crimele nu sunt altceva decât greşeli de calcul". Filosoful grec Socrate (sec. 5 î.e.n.), cel despre care Aristotel spunea (în memorabila sa lucrare Metafizica), că a introdus în gândirea filosofică greacă raţionamentele inductive şi definiţiile generale, a fost primul gânditor care a luat ca şi obiect al meditaţiei sale fiinţa umană, afirmând că omul reprezintă în timp o problemă pentru el însuşi. Socrate a pus omul în centrul dialogurilor sale, considerând crima drept sursă şi rezultat al ignoranţei umane, iar criminalul, acea persoană care ignoră totul pe considerent că el este ignorat la rândul său. Gândirea socratică a stabilit o legătură între moralitatea şi raţiunea umană, considerând că rădăcinile criminalităţii se află deopotrivă în proasta educaţie a individului şi în imperfecţiunea societăţii. În Grecia antică, se pare că Platon (427-347 î.e.n.), a fost primul gânditor care a considerat corupţia ca fiind o formă frecventă a criminalităţii, sens în care a propus sancţiuni severe pentru funcţionarii şi magistraţii corupţi. Figură marcantă în dezvoltarea filosofiei, acesta a considerat că pedeapsa nu trebuie să constituie doar o reacţie la răul produs printr-o faptă prohibită, ea trebuind a fi orientată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofie al aplicării sale, şi anume prevenirea 3

Cu referire la ideile antichităţii privind comportamentul uman, a se vedea, Camil Tănăsescu, Criminologie, Curs Universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 7-11.

12

Lucretia Dogaru

săvârşirii altor fapte criminale (punitur ut ne peccetur). Ideea lui Platon, cea potrivit căreia pedeapsa se aplică nu neapărat pentru fapta comisă ci pentru ca autorul vinovat dar şi ceilalţi indivizi să nu mai cadă pe viitor în greşeală (nemo prudens punii quia peccatum est, sed ne peccetu), a fost reluată şi consacrată peste secole, de filosoful şi scriitorul latin Seneca (4 î.e.n.-65 e.n.). Acest filosof moralist al Romei antice, s-a preocupat mult în scrierile sale de instituţia dreptului de a pedepsi şi chiar a fundamentat acest drept, susţinând posibilitatea dispariţiei totale a criminalităţii, urmare a aplicării unor pedepse corespunzătoare4. Celebrul filosof grec Aristotel (384-322 î.e.n), discipolul lui Platon, a reflectat şi el asupra fenomenului criminalităţii, asupra efectelor pe care sărăcia, mizeria socială, lipsa legii dar şi a dreptăţii, le poate genera şi imprima comportamentului uman. El formulează la acea vreme, o adevărată teorie a crimei, în care susţine rolul preventiv al pedepsei, considerând că fapta criminală se comite atunci când făptuitorul alege plăcerea ori de câte ori riscă să nu fie pedepsit sau ori de câte ori pedeapsa va fi inferioară plăcerilor pe care crima i le poate aduce. De asemenea, Aristotel a condamnat cu vehemenţă cultul bogăţiei, considerând că măsurile de influenţă asupra criminalităţii pot fi date de un complex de factori precum: organizarea corectă a instituţiilor statale; stabilirea legilor şi a supremaţiei acestora asupra persoanelor cu funcţii de răspundere; lupta împotriva corupţiei dar şi dezvoltarea economiei statelor5. În Roma antică, celebrul filosof, magistrat şi constituţionalist roman, Cicero (sec. V î.e.n.), a creat o operă filosofică de mari proporţii (ce cuprinde lucrările, De oratore, De republica, De legibus). În scrierile sale, jurisconsultul roman a apreciat că înţelepciunea este un element esenţial în conduita umană, sesizând caracterul de autoritate raţională a legilor care trebuie astfel concepute încât să permită aplicarea acelor sancţiuni şi pedepse ce sunt corespunzătoare faptelor comise. Amintim de asemenea că în perioada guvernării lui Pompei în Roma antică, s-au efectuat şi primele experimente criminologice ce îi vizau pe piraţi, în sensul că acestora li s-a acordat o şansă la viaţă şi la integrare socială. Cu referire la aplicarea unor astfel de măsuri, scriitorul şi moralistul grec Plutarh aprecia că s-a dovedit faptul că „Omul, după natura sa, nu este sălbatic. Chiar şi cele mai crude fiare, văzând că cu ele se comportă bine, îşi pierd cruzimea". Preocuparea faţă de fenomenul criminalităţii a fost relevată astfel cum am amintit, nu doar de numeroasele izvoare antice, de operele literare ale antichităţii, de poemele homerice, de scrierile Antigona şi Oedip ale lui Sofocle, Medeea lui Euripide, Satirae şi Epistolae ale lui Horatius, Meditationes scrisă de filosoful şi 4

Platon, Dialoguri, Protagoras, Paris, Editeur Les Belles Lettres, 1966, 324, a, b.; Seneca, De ira (D espre mânie), cap. I, citat de Martin Killias, Precis de criminologie, Berna, Editura Staempfli and Cie S.A., 1991, p. 443. 5 Cu referire la preocuparea filosofilor antichităţii asupra acestui fenomen, a se vedea, Rodica M. Stănoiu, Emilian Stănişor, Vasile Teodorescu, Criminologie - Criminalistică - Peno/agie. Repere bibliografice, Voi. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 62-70.

13

Criminologie

împăratul roman Marcus Aurelius, de operele gânditorilor indieni şi chinezi, cât şi de legiuirile scrise ale acelor timpuri. Astfel, împăratul roman Iulius Cezar, a realizat câteva idei criminologice, prin înăsprirea pedepselor faţă de cei bogaţi, prin introducerea confiscării complete a averii în cazul săvârşirii de crime, prin confiscarea jumătăţii din avere pentru alte categorii de delicte, susţinând frecvent că abuzurile şi luxul sunt deosebit de dăunătoare pentru bunul mers al imperiului roman. Preocupări în acest sens a manifestat şi împăratul Octavian Augustus, recunoscut ca un adevărat dictator, şi care a introdus unele metode empirice pentru controlul criminalităţii, instituind chiar folosirea armatei în scopuri poliţieneşti şi patrularea pe străzi a gărzilor de legionari, măsuri dovedite a fi eficiente în lupta împotriva furturilor şi tâlhăriilor din acele vremuri. Societatea medievală cunoaşte şi ea fenomenul complex al criminalităţii, în studiul acestuia fiind aplicat ca regulă, postulatul potrivit căruia omul este o fiinţă socială ale cărui acţiuni neconvenabile societăţii sunt manifestări determinate cauzal. Criminalitatea societăţii medievale a apărut şi s-a amplificat treptat pe terenul criminogenezelor acelei perioade, cărora filosofii, istoricii, savanţii şi specialiştii vremii dar şi istoria medicinii legale, le-au dat explicaţii diferite şi contradictorii. Unul dintre reprezentanţii gândirii criminologice creştine din epoca medievală, a fost filosoful şi teologul Sfântul Augustin (354-430 e.n.), cel care a folosit în opera sa o serie de argumente logice în explicarea fenomenului criminal. Preocupat fiind de ideea ordinii, acesta a pornit de la premisa că oamenii sunt creaturi ale divinităţii ce coexistă împreună dar care se împart în buni şi răi, oamenii răi neputând să afecteze perfecţiunea ordinii la fel ca şi oamenii buni. Sfântul Augustin a susţinut rolul bisericii în guvernarea comunităţii şi a formulat idei criminologice de mare importanţă, cum ar fi: rolul coparticipanţilor în geneza criminalităţii, motivaţia infracţiunilor dar şi rolul credinţei, atribuind o importanţă deosebită caracterului educativ al pedepselor, pe considerent că nici o pedeapsă nu poate urmări distrugerea omului vinovat ci doar îndreptarea lui. Influentul gânditor a rămas celebru şi prin faptul că a criticat aspru cruzimea produsă la luptele de gladiatori, când mii de oameni se bucură de durerea şi de suferinţele luptătorilor. Teoreticienii inchiziţiei, ai instanţei judecătoreşti instituite de biserica catolică la începutul anilor 1200, au întreprins şi ei un şir de cercetări privind natura crimelor, publicând un îndreptar de luptă împotriva criminalităţii ce cuprindea pedepse extrem de severe şi de degradante pentru inculpaţi. Potrivit acestora, criminalul este un slujitor al diavolului ce este marcat cel mai adesea cu semne distinctive pe corp. Filosoful scolastic Toma d 'Aquino ( 1225- 1274), a arătat în scrierile sale că geneza crimei se află în păcatul originar care este cauza şi expresia tuturor faptelor criminale, susţinând suprimarea criminalilor prin aplicarea pedepsei cu moartea, pentru a fi stârpiţi deoarece ei nu pot fi reeducaţi altfel. De asemenea, filosoful italian face referire şi la tipul de infracţiuni reprezentate de infracţiunile puterii, cele săvârşite de bogaţi în baza legilor emise şi aplicate chiar prin voinţa lor, sens în care

Lucretia Dogaru

propune măsuri radicale de sancţionare; a propus de asemenea măsuri şi pentru conducătorul statului care îşi încalcă obligaţiunile sale în faţa poporului şi a lui Dumnezeu, acesta putând fi înlăturat de la conducerea statului chiar pe cale violentă. Fenomenul criminal a atins proporţii spectaculoase în timpul lui Papa Paul al IV-lea (între anii 1555 - 1559), astfel că biserica îngrijorată fiind, a luat măsuri în vederea limitării criminalităţii, prin edictul dat de Papă (bula papală „Cum nimis absurdum"), care a dispus chiar şi distrugerea în întregime a unei localităţi de lângă Roma, considerată a fi un cuib de hoţi, tâlhari şi asasini6 . Problematica criminalităţii epocii feudale şi a remediilor ei a preocupat deopotrivă conştiinţa individuală şi cea colectivă, la originea criminologiei con­ temporane fiind atât principiile criminologiei întâlnite în operele savanţilor şi istoricilor precum şi unele texte de legi scrise apărute la acea vreme7. Dreptul penal sau criminal, se constituie treptat odată cu fenomenul criminali­ tăţii reale, care a constituit de altfel premisa acestuia. Deosebit de importante şi eficiente în apărarea societăţii împotriva faptelor criminale au fost legile penale, amintind în acest context una din primele legi semnificative din Evul Mediu, celebrul cod penal şi procedural Constitutio Criminalis Carolina (adoptat în Germania în anul 1532)8 . Mai târziu, în anul 1768, regina Maria Tereza adoptă codul penal al Austriei, intitulat Constitutio Criminalis Theresiana, ce are drept scop redu­ cerea torturii. Această lege a fost abrogată în anul 1787 prin Codul Josefin, elaborat în timpul împăratului Iosif al Ii-lea, cod penal care a interzis complet tortura. Preocupările cunoaşterii domeniului criminalităţii în scopuri profilactice de apărare socială se amplifică treptat, în condiţiile în care cercetările ce aparţin marilor universităţi europene pun bazele ştiinţelor experimentale şi ale organizării pe baze ştiinţifice a luptei împotriva fenomenului criminogen. Din analiza istoricului gândirii asupra crimei şi criminalităţii până la apariţia ştiinţei criminologiei, se poate afirma cu deplină justificare şi argumentare că, izvoarele acestei ştiinţe sociale sunt la fel de complexe dar şi de îndepărtate în timp ca şi izvoarele dreptului, cele ale sociologiei ori ale ştiinţei filosofiei. Sub aspect etimologic, termenul criminologie este compus din 2 cuvinte: cuvântul latinesc crimen, care înseamnă crimă şi cuvântul grecesc logos, care înseamnă ştiinţă, rezultând astfel că acest sens al cuvintelor desemnează faptul că ştiinţa criminologiei este acea ştiinţă care studiază fenomenul criminal9 • 6

Acesta a sprijinit de altfel puternic inchiziţia, considerând că în afara bisericii nu există viaţă. Cauzele criminalităţii au fost cercetate şi de celebri gânditori, Giordano Bruno, de savantul Spinoza în lucrarea sa Etica, de Thomas Morus în Utopia, dar şi de filosofii germani, Kant şi Hegel. 8 Această lege penală stabilea printre altele, rolul pe care îl poate avea colaborarea medicilor ca şi experţi în instanţele de judecată pentru anumite tipuri de fapte criminale. 9 Termenul „criminologie" a fost utilizat pentru prima dată de către medicul şi antropologul francez Paul Topinard, în teza sa de doctorat din anul 1879, intitulată Criminologie şi antropologie; ulterior, în 1885, sociologul italian Raffaele Garofalo, a adoptat termenul lui Topinard în lucrarea sa intitulată Criminologie, definind criminologia ca fiind ştiinţa crimei. 7

15

Criminologie

Cu toate că din perspectivă istorică ştiinţa criminologiei are origini la fel de străvechi ca şi celelalte ştiinţe sociale, studiul şi apariţia acesteia sunt legate cu precădere de renumita operă a medicului legist italian Cesare Lombroso 10 , cel ce este considerat a fi părintele criminologiei modeme. Un rol determinant în apariţia şi conturarea ştiinţei criminologiei l-a avut şi Iluminismul, curent sub influenţa căruia fenomenul criminalităţii a început să se constituie ca o preocupare distinctă a spiritului uman, acesta fiind reprezentat de către renumiţii filozofi: Grotius, Spinoza, Voltaire, Montesquieu 1 1 , Rousseau, Kant, Diderot, Hume, etc. iar mai târziu de către iluştrii reprezentanţi ai Şcolii clasice de drept penal, Cesare Beccaria 1 2 şi Jeremy Bentham 13 • Majoritatea celebrilor filosofi şi jurişti, reprezentanţi ai acestor orientări sau şcoli de drept penal, au adus severe critici orânduirii feudale, promovând teza potrivit căreia criminalitatea îşi are originea în sărăcie, în mizerie, ignoranţă şi nedreptate socială, specifice acestei epoci. Mulţi dintre democraţii revoluţionari (precum, Robespierre, Marat, Danton etc.), dar şi socialiştii utopiei târzii (reprezentaţi de Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Owen), s-au preocupat în studiile lor de cauzele şi condiţiile criminali­ tăţii sub aspecte fenomenologice precum şi de personalitatea infractorului. În acest context, au sesizat legătura dintre criminalitate şi orânduirea existentă, precum şi caracterul de clasă al fenomenului criminalităţii, susţinând că sursa sau cauza principală a acestuia rezidă în existenţa proprietăţii private. Ideile promovate de către mulţi dintre filosofii ce s-au aplecat spre studiul fenomenologiei criminale, au constituit punctul de plecare al unora dintre cele mai importante capitole ale ştiinţei criminologiei, motiv pentru care au fost consideraţi întemeietorii sau aşa numiţii părinţi ai criminologiei clasice. Îndelungul parcurs al criminologiei ca ştiinţă, cunoaşte trei mari perioade sau epoci importante, în cadrul cărora se conturează noi orientări în acest domeniu 14 .

° Cesare Lombroso, criminolog şi medic italian, fondator al Şcolii Italiene Pozitiviste de Criminologie, a publicat în 1876 la Milano, celebra monografie ,,L 'uomo delinquente", apărută ulterior în multe ediţii. 11 În lucrarea sa Despre spiritul legilor, Montesquieu a formulat principii relevante ce privesc cercetarea criminologică, amintind în acest context: principiul legalităţii incriminării; principiul proporţionalităţii pedepsei cu gravitatea faptei şi a pericolului său social; principiul diversificării măsurilor profilactice; principiul clemenţei faţă de infractori; principiul limitării legilor penale speciale în acţiunea lor asupra criminalităţii; principiul prevenirii infracţiunii, anticipând astfel o idee avansată în criminologie, ce constituie unul dintre principiile fundamentale ale luptei împotriva fenomenului criminalităţii. 12 Ideile juristului italian Cesare Beccaria Bonesana, unul dintre cei mai mari gânditori ai Iluminismului, au fost expuse în lucrarea sa ,,Dei delitti e dele pene", din anul 1764, Milano, lucrare care a revoluţionat atât gândirea juridică cât şi justiţia penală, prin stabilirea unor reguli şi principii precum: prioritatea umanismului şi raţiunii, prevenirea delictelor, lupta împotriva violenţei, condamnarea onestă, etc. Celebra lucrare, Despre infracţiuni şi pedepse, a fost tradusă în limba română şi publicată în Editura Humanitas, Colecţia Biblioteca italiană, Bucureşti, în anul 2007. 13 Jeremy Bentham, în lucrarea sa, A fragment on Government; An Introduction to the Principie of Morals and Legislation, din 1780, pledează pentru umanizarea sistemului penal. 14 Unii autori evidenţiază şi epoca umanitară, ce a durat din jumătatea a doua a sec. XVIII, până în prima jumătate a sec. XIX, considerată ca fiind o epocă a umanizării şi renaşterii dreptului penal. 1

16

Lucretia Dogaru

Prima perioadă numită clasică, a început la mijlocul sec. XVIII şi a durat până în a doua jumătate a sec. XIX; de altfel, Şcoala criminologică clasică, denumită frecvent şi Şcoala beccariană, a fost considerată drept baza apariţiei criminologiei ca ştiinţă. A doua perioadă numită pozitivistă, aparţine Curentului neoclasic şi celui pozitivist şi a durat din a doua jumătate a sec. XIX până în anii 20 ai secolului XX, fiind perioada în care s-a acumulat un volum important de date, informaţii şi cercetări cu privire la starea şi dinamica fenomenului criminal, la evoluţia sa în timp şi spaţiu precum corelaţia avută cu factorii socio-economici, culturali şi politici. Cea de-a treia epocă sau perioadă, este reprezentată de Curentul contemporan sau pluralist, fiind plasată între anii 20-30 ai sec. XX şi până în prezent. Sub puternica influenţă a preocupărilor ştiinţifice, treptat se dezvoltă în anumite ţări şi un cadru instituţional pentru experimentare şi cercetare în acest domeniu (sub forma clinicilor de psihiatrie, a penitenciarelor, a centrelor de analiză etc.), astfel încât criminologia se conturează tot mai mult ca şi disciplină ştiinţifică care se dezvoltă în mod constant şi devine o ştiinţă autonomă spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-iea. Rămâne însă o realitate faptul că, în evoluţia ştiinţei criminologiei, o influenţă şi un rol deosebit de important l-au avut şi celelalte discipline ştiinţifice sociale care au studiat fenomenul deviaţiei comportamentale (statistica, sociologia, psihologia, filosofia, antropologia, psihiatria sau ştiinţele juridice). Criminologia pozitivistă europeană, a influenţat formarea criminologiei ca ştiinţă şi în America de Nord, astfel încât în 1909 se înfiinţează şi o Clinică de psihiatrie la Chicago precum şi Institutul american de drept penal şi criminologie, care din 19 1O publică revista de specialitate (The Journal of Criminal Law and Criminology). Într-un astfel de context, apar şi primele cursuri universitare în materie dar şi cărţi de specialitate în domeniul criminologiei. Primul război mondial produce consecinţe în sensul că întrerupe pentru o perioadă de timp studiile criminologice în Europa, studii ce sunt reluate în anul 1934 când se şi înfiinţează la Paris prima Societate Internaţională de Criminologie 15, ce are ca principal obiectiv promovarea la nivel european şi internaţional a studiului fenomenului criminalităţii. Ulterior, alte organisme internaţionale joacă un rol deosebit important în evo­ luţia criminologiei, amintind în acest sens Organizaţia Naţiunilor Unite 1 6 , care prin Consiliul Economic şi Social şi Adunarea Generală, au înfiinţat o serie de comisii şi comitete în domeniul prevenirii criminalităţii şi al luptei contra acestui fenomen. 15

Această organizaţie, a avut drept principal obiectiv promovarea internaţională a standardului ştiinţific al criminalităţii, abordându-se teme precum: crima organizată, criminalitatea „gulerelor albe", criminalitatea transnaţională, delicvenţa juvenilă etc.; se publică şi revista Annales Internationales de Criminologie şi de asemenea, organizează începând cu 1952, cursurile intemationale de criminologie. 16 În pr�zent există o întreagă reţea de institute zonale şi regionale afiliate la ONU; pentru detalii, a se vedea, Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 12-13.

17

Criminologie

2. Criminologia ca ştiinţă 2. 1. Etapele formării criminologiei ca ştiinţă Ca şi în cazul altor ştiinţe sau discipline sociale, data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, nu poate fi stabilită cu precizie, existând astfel cum am prezentat anterior, mai multe etape decisive, ce sunt marcate de activitatea unor specialişti în acest domeniu. Momentul naşterii criminologiei ca ştiinţă este legat de iluştri criminologi italieni care publică lucrări cu rol esenţial în cercetarea fenomenului criminalităţii. Primii paşi în definirea criminologiei ca ştiinţă aparţin Şcolii pozitiviste italiene reprezentată de Lombroso şi Ferri, şcolile criminologice clasice italiene fiind de altfel cele ce au pus baza apariţiei criminologiei ca ştiinţă. Iniţiativa reformării dreptului penal şi a criminologiei în a doua jumătate a secolului XVIII o are Italia, ţara clasică a dreptului penal, cea care a reprezentat fruntea acelei mişcări epocale ce a adus un preţios aport la progresul dreptului penal şi al ştiinţei criminologiei. Condiţionată fiind de nevoile sociale, dezvoltarea ştiinţei criminologiei cunoaşte aşadar trei mari perioade şi anume: prima perioadă, numită şi perioada clasică care coincide cu perioada umanizării dreptului penal; a doua perioadă, numită pozitivistă şi cea de-a treia perioadă, numită şi contemporană sau pluralistă. Remarcabil este şi faptul că între cele două războaie mondiale, sunt întreprinse o serie de studii aprofundate cu privire la fenomenul criminalităţii care au drept consecinţă acumularea de noi cunoştinţe în acest domeniu dar şi demararea specializării profesionale în materie de criminologie, cea a înfiintării de institute şi laboratoare specializate în cercetarea şi investigarea criminalităţii: Într-un asemenea context, se conturează debutul procesului de dobândire a autonomiei criminologiei în raport cu alte discipline (precum dreptul penal, sociologia, psihologia, psihiatria), dar şi de desprindere şi formare treptată de criminologii specializate, a căror arii sectoriale de investigare se extind succesiv la toate aspectele criminalităţii. Se conturează în acest fel ştiinţe cu un obiect de studiu similar precum, biologia criminală, psihologia şi psihiatria criminală, criminologia psihologică dar şi altele. Urmare acestui proces dinamic criminologia ca ştiinţă se dezvoltă progresiv, se conturează şi totodată se afirmă treptat dar constant, ca o criminologie modernă. La nivel european, între anii 1960- 1980, sunt elaborate o serie de lucrări de referinţă în materie (printre care, le amintim pe cele reprezentative, aparţinând lui Jean Pinatel, Karl Mannheim, Raymond Gassin), lucrări considerate a reprezenta debutul procesului de unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie unitară. Acest proces de unificare a ramurilor criminologice specializate într-un tot coerent şi unitar reprezentat de criminologia generală, a constituit nu doar un proces necesar şi util dar şi unul anevoios şi dificil, tocmai datorită complexităţii obiectului de cercetare al acestora. Ca ştiinţă pluridisciplinară, criminologia devine treptat un instrument de cercetare a cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi a măsurilor de prevenţie şi de combatere ale acestui fenomen ce aduce atingere valorilor sociale.

SECTIUNEA II Aspecte privind obiectul, scopul şi ramurile criminologiei 1. Obiectul criminologiei 1 1. 1. Noţiune şi analiză Principalul criteriu de delimitare al criminologiei de alte ştiinţe sociale îl reprezintă obiectul de studiu sau obiectul de cercetare criminologică. Obiectul de studiu al criminologiei a constituit dintotdeauna un subiect al disputelor teoretice, un punct sensibil al numeroaselor controverse ştiinţifice în materie. Această ştiinţă căreia îi revine sarcina studierii fenomenului criminalităţii şi a consecinţelor sale, analizează fenomenele sociale sub aspect cantitativ precum şi comportamentul calitativ (cel psihic) al indivizilor, frecvenţa faptelor criminale, raportul dintre factorii sociali şi formele infracţionale concrete. Criminologia poate fi definită ca fiind acea ştiinţă care studiază cauza generală a fenomenelor criminale, cauzele şi condiţiile criminalităţii produse pe un anume teritoriu într-o perioadă de timp, efectele criminalităţii asupra caracteristicilor umane precum şi strategia apărării socio-umane. Ca ştiinţă ce studiază factorii şi dinamica actului criminal, precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii, a umanizării sistemului de represiune dar şi a reintegrării sociale a delincvenţilor, ştiinţei criminologiei îi este propriu un anumit obiect. Luând în considerare importantele acumulări teoretice şi practice ce au avut loc în mod treptat în domeniul criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei discipline, obiectul de studiu al criminologiei este apreciat de majoritatea autorilor, a include: criminalitatea în ansamblul său, ca fenomen social; ansamblul fenomenelor rezultate din faptele criminale comise precum şi ansamblul mijloacelor de combatere a fenomenului criminogen. Conceptul multidimensional de criminalitate, a cunoscut abordări multiple la nivel doctrinar, astfel că obiectul generic al criminologiei este apreciat de mulţi specialişti în domeniu ca fiind reprezentat de criminalitate, ca şi fenomen social global2 • Potrivit altor abordări, criminalitatea desemnează ansamblul comportamen­ telor sau faptelor penale incriminate sau sancţionate de legea penală, comise într-un anumit spaţiu sau teritoriu şi într-o perioadă de timp determinate. Conceptul de 1 2

Pentru detalii, a se vedea, Rodica M. Stănoiu, op. cit. , 2011, p. 22 şi unn. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediţia 6, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 11 şi unn.

Criminologie

criminalitate include toate faptele prevăzute de legea penală, inclusiv cele ce nu întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi calificate drept infracţiuni, în categoria acestora fiind incluse faptele penale săvârşite în situaţii sau împrejurări ce înlătură caracterul penal al faptei şi în consecinţă exclud răspunderea penală (cum sunt de pildă, faptele săvârşite în stare de legitimă apărare, în stare de necesitate, de forţă majoră etc.). Din conceptul de criminalitate, se desprind trăsăturile definitorii ale acestui fenomen social intens şi periculos, cele care îi relevă etiologia sa şi care îi conferă locul în cadrul manifestărilor antisociale. Astfel, criminalitatea poartă următoarele caractere sau trăsături specifice: caracter social de masă; caracterul de fenomen uman complex (sub aspect biologic, psihologic şi social); caracter istoric evolutiv; caracter antisocial, dăunător şi periculos; caracter divers şi variat; caracter condiţionat sau cazual, precum caracter unitar, relativ şi repetabil3 . Pornind de la caracteristicile criminalităţii, se distinge între clasificarea subiectivă şi clasificarea obiectivă a criminalităţii, făcută la nivel teoretic. Clasificarea subiectivă a criminalităţii are drept criteriu interesul cercetării criminologice precum şi diferitele elemente de referinţă cu care se operează, sens în care pot exista următoarele categorii: criminalitate naţională, regională, zonală sau continentală şi criminalitate internaţională; criminalitate violentă şi criminalitate vicleană sau ascunsă; criminalitate adultă şi criminalitate juvenilă; criminalitate feminină şi masculină etc. Clasificarea obiectivă a criminalităţii se referă la acele categorii de criminalitate ce sunt general-valabile, independente de orice criteriu de referinţă impus în mod arbitrar. Această formă de clasificare a fenomenului criminogen, are drept criteriu existenţa obiectivă a unor grade diferite de cunoaştere a faptelor criminale de către organele competente. Atât în teoria cât şi în practica criminologiei se atribuie un rol însemnat cercetării formelor criminalităţii pornind de la criterii ce vizează gradul de cunoaştere, de descoperire şi înregistrare, de verificare şi soluţionare pe cale judiciară a acestui fenomen. Astfel se face distincţie, cu precădere în scopuri profilactice, între criminalitatea reală, criminalitatea aparentă şi criminalitatea judecată4 , distincţie ce se bazează pe criteriul gradului de cunoaştere al criminalităţii. Vom analiza în cele ce urmează, în mod succint aceste aspecte. Criminalitatea reală exprimă adevărata dimensiune a criminalităţii, fiind un concept cantitativ ce presupune totalitatea faptelor criminale comise efectiv într-o comunitate socială şi într-o perioadă de timp determinată, indiferent de natura, forma şi gravitatea lor şi indiferent dacă aceste fapte au fost descoperite sau nedescoperite, din anumite motive, de către autorităţile sau organele competente. Această formă a criminalităţii ce cuprinde ansamblul faptelor reale, reprezentând 3

Pentru analiza acestora, a se vedea, Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 2-6; Igor A. Ciobanu, Criminologie, Editura Cartdidact, Tipografia Reclama, Chişinău, 2007, p. 26-27. 4 Pentru detalii, a se vedea, Constantin Buiai, George Antoniu, Gheorghe Chivulescu, Dicţionar Juridic Penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 83.

20

Lucretia Dogaru

astfel adevăratul pericol social pentru o societate concretă, are cea mai mare semnificaţie pentru domeniul de cercetare al criminologiei generale. Criminalitatea aparentă, denumită şi criminalitate relevată sau descoperită, însumează toate faptele infracţionale semnalate sau descoperite de către autorităţile competente sau de alte persoane prin mijloace şi metode adecvate. Cifra crimina­ lităţii descoperite este inferioară celei reale, întrucât nu toate faptele infracţionale săvârşite sunt descoperite, reclamate sau înregistrate şi de asemenea, nu toţi autorii acestora sunt identificaţi. Cu toate acestea, printr-o funcţionare normală a sistemului apărării sociale, o parte însemnată a criminalităţii reale devine criminalitate descoperită, şi parte din aceasta se transformă în criminalitate judecată. Criminalitatea judecată, denumită frecvent şi criminalitate judiciară sau legală, cuprinde totalitatea faptelor criminale judecate sau sancţionate, a celor cu privire la care organele competente s-au pronunţat prin hotărâri penale definitive (de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal). Sub aspect cantitativ, volumul sau procentul criminalităţii judecate prin hotărâri definitive ale instanţelor de judecată, este unul mai redus decât cel al criminalităţii descoperite, întrucât nu toate faptele criminale înregistrate şi descoperite sunt judecate şi sancţionate, din varii motive (graţiere, amnistie, prescripţie, retragerea plângerii penale, decesul făptuitorului etc.). Rezultă din cele expuse că, obiectul generic al criminologiei îl constituie criminalitatea reală ca ansamblu de fapte penale săvârşite pe un anumit teritoriu delimitat şi într-o anumită perioadă de timp, aceasta reprezentând adevărata dimensiune a fenomenului criminal. Cifra neagră a criminalităţii, denumită şi criminalitate ocultă, reprezintă diferenţa între criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă sau descoperită. Această noţiune desemnează totalitatea faptelor criminale săvârşite în cadrul criminalităţii reale, dar care nu sunt cunoscute, descoperite sau înregistrate de autorităţi sau de organele de justiţie penală. Factorii care generează şi favorizează cifra neagră a criminalităţii sunt, în principal: abilitatea infractorilor, ineficienţa sau incapacitatea organelor de cercetare penală, starea de pasivitate a victimelor generată de anumite cauze, lipsa răspunderii civice. Principalele posibilităţi de evaluare a cifrei negre a criminalităţii sunt considerate a fi aşa numitele anchete de auto-confesiune precum şi anchetele de victimizare. Cifra neagră a criminalităţii este mai mică atunci când activitatea organelor judiciare este mai eficientă. Fenomenul criminogen implică o serie de aspecte şi probleme ce sunt abordate şi analizate deopotrivă în plan teoretic, metodologic dar şi în plan practic, analize ce permit identificarea şi explicarea cauzelor şi condiţiilor ce generează criminalitatea, dar şi găsirea de soluţii necesare şi potrivite prevenirii şi diminuării surselor acesteia. Fenomenul criminalităţii este unul deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură sociologică, psihologică, juridică, economică, statistică, prospectivă şi culturală. Acest fenomen se prezintă, în ansamblul său,

Criminologie

sub forma unui sistem alcătuit din cele două componente esenţiale, respectiv: fapta penală sau infracţiunea (crima, delictul) şi autorul acesteia (criminalul, infractorul sau delicventul), componente aflate în raport de intercondiţionare reciprocă, însă având particularităţi şi funcţii proprii. Studiul autorului infractor sau al criminalului, sub toate aspectele sale (incluzând particularităţi de ordin biopsihosocial, aptitudini, caracter şi temperament), nu poate fi desprins sau izolat de studiul faptei penale sau infracţiunii (de un anumit gen, tip sau specie), concepută ca şi faptă deviantă dar conştientă a acestuia. Se distinge la nivel de teorie, luând în considerare şi alte categorii de criterii de clasificare, următoarele tipuri sau forme de criminalitate, ce pot fi grupate astfel: după sexul infractorului, există consacrate două tipuri de criminalitate, respectiv: criminalitate masculină şi criminalitate feminină; după criteriul axat pe vârsta infractorilor, se distinge între criminalitatea minorilor şi criminalitatea persoanelor majore; în funcţie de criteriul gravităţii faptei criminale, cea care indică şi gravitatea sancţiunii aplicabile, există criminalitate gravă, criminalitate medie şi criminalitate uşoară; după locul comiterii infracţiunii, există criminalitate urbană şi criminalitate rurală, precum şi criminalitate zonală, naţională sau internaţională; după criteriul valorilor sociale lezate, criminalitatea poate fi contra patrimoniului, contra persoanei, sau poate fi criminalitate economică, fiscală, informatică, rutieră, silvică, etc. De asemenea, ştiinţa criminologiei operează luând în calcul criteriul ce vizează gradul de organizare al infractorilor şi cu alte noţiuni precum: criminalitate simplă ( denumită izolată, lineară sau convenţio­ nală); criminalitate organizată (ce presupune grupuri de infractori organizaţi după anumite reguli şi criterii) şi criminalitate organizată transnaţională (criminalitate organizată ce se extinde la nivel internaţional). La fel cum se distinge şi între alte forme cercetate de criminologie, în funcţie de aprecierea calitativă făcută fenomenului criminal, şi anume:criminalitate ocazională (autorii sunt neprofesio­ nişti) şi criminalitate profesionistă (are drept autori, infractori profesionişti). Obiectul criminologiei este conceput la nivel doctrinar ca reprezentând un ansamblu unitar, un întreg ce are funcţii proprii şi proprietăţi care se deosebesc de proprietăţile şi funcţiile elementelor sale componente (reprezentate de infracţiune şi autorul acesteia, criminalul). Cu referire la obiectul criminologiei există în prezent discuţii în sensul că acesta, datorită complexităţii fenomenului criminogen, ar trebui să includă şi victima infracţiunii, studiul victimologic5, cel al raporturilor dintre victimă şi autorul agresiunii. Astfel de aspecte, ocupă un loc important în cercetarea criminologică, context în care, unii autori susţin chiar existenţa unei discipline autonome, distincte denumită „victimologie". 5

A se vedea, Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003, p. 125-187; Tudorei Butoi & colectiv autori, Victimologie şi psihologie victimală, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2008.

22

Lucretia Dogaru

Pornind de la o astfel de abordare, se apreciază că obiectul de studiu al criminologiei este unul mai vast, acesta putând include: aspectele fenomenologice ale criminalităţii (ce se referă la fenomenul criminalităţii în ansamblul său dar şi la diversele genuri, tipuri, categorii şi specii de infracţiuni), personalitatea infractorului, victima precum şi metodologia de prevenire şi combatere a criminalităţii. Astfel, se disting următoarele diviziuni sau componente ale obiectului de studiu a criminologiei: - criminalitatea, ca fenomen social complex, în ansamblul său (ce include toate manifestările antisociale şi precum şi formele sub care aceasta se poate afla: criminalitatea reală, criminalitatea aparentă şi cea legală); - infracţiunea, este acel element component individual sau particular al fenomenului criminalităţii (ce cuprinde tipurile şi genurile de infracţiuni, numărul, felul, structura şi dinamica lor); - infractorul, indică persoana care comite cu vinovăţie o faptă prevăzută şi sancţionată de legea penală, şi care reprezintă astfel subiectul actului infracţional; sub aspect criminologic, conceptul de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor de ordin biopsihic şi social, a temperamentului, a caracterului şi aptitudinilor ce îl determină pe individ să încalce legea penală; - victima, este acea persoană care are o contribuţie în producerea actului infracţional ce nu poate fi exclusă, aceasta având rol atât în producerea cât şi în consumarea infracţiunii; recentele lucrări de criminologie au demonstrat existenţa unei relaţii complexe între făptuitor şi victima sa; - reacţia socială împotriva criminalităţii, cu scopul stabilirii nivelului de adecvare a individului la realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive; acest lucru permite elaborarea de studii utile atât politicii penale a unui stat cât şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de prevenire, de combatere şi diminuare a fenomenului criminal. Luând în considerare aceste aspecte, obiectul de studiu sau de cercetare al ştiinţei criminologiei este apreciat la nivel doctrinar că ar include, următoarele segmente decisive: crima (atât ca act individual cât şi ca fenomen global), criminalul în calitate de autor şi victima acestuia, la care se adăugă şi reacţia socială faţă de acest fenomen6• Datorită acumulării treptate în planul cunoaşterii de noi date, informaţii şi descoperiri ştiinţifice, obiectul de studiu al criminologiei nu este unul static sau rigid, ci acesta se află într-o continuă transformare şi modificare dar şi extindere a sferei problemelor ce necesită a fi analizate şi explicate în acest plan. Mijloacele de combatere şi de profilaxie a fenomenului criminogen, sunt considerate a fi un element structural distinct al obiectului cercetării criminologice. 6

A se vedea, Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediţia a 5 - a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 8 şi urm.

Criminologie

În acest context amintim că psihologul francez Jean Pinatel consideră în studiile sale faptul că lupta împotriva criminalităţii trebuie realizată pe două căi principale, şi anume: o cale preventivă, de împiedicare a comiterii de fapte criminale, şi o cale represivă, de pedepsire a celor ce comit astfel de fapte. De asemenea, un loc important în prevenirea şi combaterea criminalităţii, îl ocupă şi activitatea unor instituţii şi organisme cu rol în controlul şi supravegherea ordinii publice. În opinia unor autori români 7 , există conturate tot două forme de prevenire a criminalităţii, dar care se referă pe de o parte, la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale ori individuale ce pot conduce la crimă (cum ar fi de pildă: sărăcia, criza economică, conflictele interumane, crizele individuale etc.), iar pe de altă parte, la prevenirea directă a fenomenului criminal (de pildă, prin monitorizarea de către organele competente a grupurilor de recidivişti). Cu referire la aceste aspecte, există mai multe tipuri de clasificări a mijloa­ celor de prevenire şi profilaxie a criminalităţii, ce sunt stabilite după varii criterii. Astfel, după criteriul volumului şi după cel al teritoriului prevenirii criminalităţii, distingem între următoarele tipuri de măsuri sau mijloace: - măsuri generale, reprezentate de elemente complexe aflate în interdepen­ denţă, ce sunt îndreptate spre descoperirea, înlăturarea şi neutralizarea cauzelor şi condiţiilor care pot genera comiterea actului criminal, şi care vizează grupurile mari de persoane (de exemplu, în lupta împotriva traficului de droguri, traficului de persoane, traficului de armament, traficului de organe etc.). Prevenirea generală a criminalităţii, trebuie să aibă un caracter de lungă durată şi să cuprindă principalele domenii ale vieţii sociale (cum ar fi, domeniul economic, administrativ, bancar etc.); - măsuri speciale, ce sunt îndreptate spre anumite categorii de fapte criminale sau grupuri de infractori (cum ar fi de pildă, traficanţii de persoane, hackerii). Prevenirea specială a fenomenului criminal are un caracter concret, întrucât vizează împiedicarea directă a comiterii unor fapte ilicite concrete ori a unor infracţiuni pe cale a se comite; măsurile de prevenire specială a criminalităţii sunt diverse, ele putând include măsuri j uridice, economice, educative sau de altă natură. - măsuri individuale, care se aplică în raport de persoane concrete, de persoane care încă nu au comis faptele delincvente, dar care în viitorul apropiat le pot comite. Prevenirea individuală este îndreptată asupra unei persoane concrete şi a micro-mediului său social, respectiv, asupra persoanei şi a particularităţilor ei negative, asupra micro-mediului care participă activ la formarea personalităţii sale, precum şi asupra cauzelor şi condiţiilor care pot genera sau favoriza comiterea de fapte criminale; această formă de prevenire urmăreşte depistarea persoanelor predispuse la devianţă, dar şi exercitarea de influenţe pozitive asupra lor şi a micro7

Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Institutul de Arte Grafice „Ardealul", Cluj-Napoca, 1928.

24

Lucretia Dogaru

mediului din care fac parte, cu scopul de a le determina să se abţină de la săvârşirea faptelor ilicite ori de a înlătura cauzele şi condiţiile ce pot genera conduite deviante. După criteriul sursei sau originii mijloacelor şi măsurilor de prevenţie, de combatere sau profilaxie a crimei şi criminalităţii, ca formă severă de devianţă socială, la nivel de teorie sunt statuate următoarele două mari categorii: - mijloace empirice, reprezentate prin practici precum: dotarea corespunză­ toare a organelor de urmărire penală; politici de prevenire a consumului de alcool sau de droguri ori de alte substanţe interzise; programe de educaţie rutieră, şcolară etc. - mijloace juridice de drept penal, reprezentate de legislaţia penală în vigoare (întrucât legiuitorul decide incriminarea şi sancţionarea unor fapte ca fiind infracţiuni), sau de drept în general (prin aceea că, legiui­ torul reglementează dreptul la despăgubire al victimelor); În prezent, în definirea conceptului de politică penală preventivă pe de o parte, şi cel al evaluării prevenirii criminalităţii, pe de altă parte, sunt luate în considerare trei dimensiuni esenţiale, şi anume: legislaţia penală aflată în vigoare într-un stat, cu privire la sistemul complex de fapte infracţionale, de măsuri şi sancţiuni împotriva infractorilor; instituţiile şi autorităţile publice specializate în prevenirea şi combaterea fenomenului criminal şi în controlul social; nivelul şi complexitatea criminalităţii precum şi reacţia socială împotriva fenomenului criminal. 2. Scopul şi funcţiile criminologiei 2.1. Aspecte privind scopul criminologiei Luând în considerare obiectul de studiu al criminologiei, este evident că această ştiinţă face parte din categoria ştiinţelor penale, fiind o ştiinţă de sine­ stătătoare, autonomă, ce este integrată în sistemul penal român. Pornind de la acest aspect, vom distinge cu referire la scopul pe care criminologia îl are. Astfel, pentru definirea scopului pe care ştiinţa criminologiei îl îndeplineşte8 , este necesar să se facă distincţie între cele două categorii, şi anume, scopul general şi scopul specific sau particular al acestei discipline. Scopul general al criminologiei, ca ştiinţă penală, este reprezentat de analiza fenomenelor generale ce determină crima şi de procedeele de reformare socială a infractorilor, de fundamentare a unei politici penale eficiente în lupta împotriva criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen complex şi cu multe determinări, şi nu în ultimul rând, a tragerii la răspundere juridică a celor vinovaţi. 8

Cu privire la scopul acestei discipline, a se vedea, Aurel Dineu, Bazele criminologiei, Editura Procardia, Bucureşti, 1993, p. 177-178; de asemenea, Anamaria C. Cercel, Criminologie, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 9.

Criminologie

Scopul special al criminologiei sau cel particular şi imediat, este repre­ zentat de: identificarea ipotezelor sau stabilirea cauzelor concrete ce determină producerea criminalităţii precum şi reacţia socială faţă de acestea, de recons­ tituirea elementelor particulare sau distincte care au determinat individul să comită actul agresorial, urmărind în plan practic, prevenirea criminalităţii ca fenomen aflat în continuă evoluţie şi totodată tratamentul delincvenţilor. Atingerea celor două categorii de scopuri ale ştiinţei criminologiei, cea a scopului general şi a celui particular, este condiţionată deopotrivă de progresul cercetării ştiinţifice în domeniul criminogen dar şi al cercetării interdisciplinare. În vederea realizării scopului pe care îl are criminologia, această ştiinţă socială trebuie să-şi dirijeze şi coordoneze priorităţile şi eforturile alături de celelalte ştiinţe sau domenii de cercetare ale ştiinţei contemporane. Este o realitate aceea că ştiinţa criminologiei, de la apariţia sa şi până prezent, a fost preocupată de dezvăluirea cauzelor criminalităţii, de găsirea soluţiilor pentru evitarea sau diminuarea consecinţele economice şi sociale generate de expansiunea criminalităţii, dar şi de elaborarea unor modele de luptă pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen şi totodată pentru tratamentul infractorilor. În calitatea sa de ştiinţă a realităţii sociale, a categoriei de fenomene agresionale şi fapte antisociale, criminologia a avut ca şi funcţie principală, identificarea şi explicarea acestor fapte şi fenomene deviante complexe. Criminologia contemporană, luând în considerare complexitatea fenomenului criminogen dar şi evoluţia sa permanentă, tinde tot mai mult spre o orientare realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea continuă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice, metodologice şi practice pe care le utilizează, fapt ce poate contribui la îndeplinirea obiectivelor asumate de această ştiinţă pluridisciplinară9 . 2.2. Funcţiile criminologiei Ştiinţa criminologiei îndeplineşte o serie de funcţii, ce sunt legate de obiectul dar şi de atingerea scopului său general şi particular, cum ar fi 1 0 : funcţia descriptivă (cea a descrierii); funcţia explicativă (a explicării); funcţia predictivă (de previziune) şi funcţia profilactică (de prevenire şi profilaxie). a) Funcţia descriptivă, cea a descrierii fenomenului criminalităţii, a constituit dintotdeauna o condiţie necesară cunoaşterii obiectului de studiu al criminologiei, fiind o preocupare constantă în acest sens. Studiul descriptiv al stării şi dinamicii criminalităţii a fost promovat de Şcoala cartografică sau geografică de criminologie.

9

Astfel consideră şi Ugjesa Zvekic, în lucrarea sa, Introductory notes, Essays on crime and development, UNICRI, Publ. nr. 36, Roma, 1990, p. 9-21. 10 Valerian Cioclei, op. cit. , 2016, p. 17-21; Sergiu Bogdan, Criminologie, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 14 şi urm.

26

Lucretia Dogaru

Pe calea studiului descriptiv al criminologiei, se poate demonstra existenţa unor diferenţe semnificative între infractori şi non-infractori dar şi evoluţia structurii infracţionale pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp. Prin această funcţie se pot de asemenea cunoaşte mai multe elemente ale fenomenului criminalităţii, precum: felul faptelor criminale comise; categoriile de persoane care au comis faptele criminale; factorii sociali care au influenţat comiterea faptelor. Pentru îndeplinirea acestei funcţii, criminologia foloseşte o serie de concepte operaţionale de ordin descriptiv, cum ar fi: act criminogen, personalitate 1 1 , . . 14 D . 1m. . 1 13 , s1tuaţ1e � teren 12, me d.m1 agresona etc. escnerea ş1. exp1·1carea 1enomenu criminalităţii, a stării şi dinamicii acestuia, a principalelor grupuri de infractori dar şi corelaţiile acestui fenomen cu diferiţi factori (de ordin economic, social, politic, cultural, demografic etc.), necesită surse de documentare multiple. În acest sens se apelează la metode şi tehnici adecvate de cercetare şi investigare, la date şi informaţii oferite de statistica judiciară penală, statistica economică, cea demografică, etc. b. Funcţia explicativă, se concretizează în explicarea fenomenelor infracţionale şi a modalităţilor de apărare socio-umană, precum şi în explicarea interdependenţei şi cauzalităţii lor istorice. Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează fenomenul criminal, reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ sau categorii filosofice utilizate cel mai frecvent de ştiinţa criminologiei, sunt: cauza (elementul ce determină producerea fenomenului criminal); condiţia (elementul favorizator al crimei), factorul (elementul care are legătură cu crima), mobilul (scopul săvârşirii faptei), efectul (rezultatul, urmarea sau consecinţa faptei criminale) şi indicele (ce constituie acel simptom care permite un diagnostic criminologic). Importanţa funcţiei explicative a criminologiei constă în aceea că, explicarea criminologică subliniază atât subiectivitatea faptelor cât şi condiţiile sociale ale criminalităţii, natura acesteia, evoluţia unor concepţii şi mentalităţi, imprevizibilitatea evenimentelor şi altele. c) Funcţia predictivă sau de previziune, presupune faptul că ştiinţa criminologiei poate aprecia sau poate anticipa evoluţia fenomenelor criminogene, cu ajutorul metodelor şi mijloacelor cunoaşterii ştiinţifice, în scopul prevenţiei. 11

Concept criminologic operaţional, ce cuprinde atât noţiunea psihosocială cât şi noţiunea juridico-penală a infractorului. 12 Acest concept desemnează trăsăturile de ordin bioconstituţional ale criminalului, Ia baza cărora se află, ereditatea, mutaţiile genetice, dar şi modificările determinate de alte influenţe. 13 Conceptul operaţional „mediul", are mai multe sensuri: mediul fizic, mediul social global, mediul personal sau psihosocial care la rândul său include, mediul familial, ocazional, ales sau impus. 14 Concept operaţional ce desemnează ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede actul criminal, împrej urări în care se implică personalitatea individului.

Criminologie

Escaladarea fenomenului cnmmogen şi gravitatea prejudiciilor produse, impune o apreciere ştiinţifică a dinamicii sale pe o anumită perioadă, tocmai în scopul identificării şi evaluării metodelor şi măsurilor necesare pentru prevenirea, limitarea şi combaterea sa. Pentru alcătuirea unor modele predictive sau anticipative, criminologia apelează şi la modele ştiinţifice ce aparţin altor domenii ale cunoaşterii, cum ar fi, modelele matematice, modelele statistice sau cele inovative. Predicţia sau previziunea urmăreşte o serie de obiective, dintre care amintim: anticiparea eventualelor schimbări, pe perioade de timp determinate, a caracte­ risticilor fenomenului criminogen (intensitatea, volumul, structura intensitatea sau consecinţele sale); evaluarea probabilităţii producerii fenomenului criminal, a repetării acestuia sau a recidivei. Principalele concepte operaţionale de ordin predictiv, utilizate mai frecvent în criminologie, sunt: prezent, viitor, hazard, risc, probabilitate, prognoză. d) Funcţia profilactică, denumită şi funcţie predictivă, urmăreşte sinteti­ zarea rezultatelor privind cauzele şi factorii declanşatori ai criminalităţii, în succesiunea lor logică şi în transpunerea acestora într-un sistem eficient de măsuri de prevenţie, de limitare şi combatere a fenomenului criminogen. Această funcţie profilactică a criminologiei este îndeplinită şi cu sprijinul altor discipline juridice sau nejuridice (precum, dreptul penal, politica penală, pedagogia, etc.), şi presupune utilizarea de mijloace de tratament ce au drept scop prevenirea fenomenului criminalităţii. Criminologia contribuie la profilaxia crimei şi la tratamentul de resocializare a infractorilor, tocmai prin cunoaşterea elementelor cauzale şi a efectelor fenomenului criminogen, procedând astfel la reformarea individului, la elaborarea unei politici penale coerente şi a unei strategii de luptă corespunzătoare împotriva criminalităţii. Eficienţa şi valoarea profilactică a criminologiei, depind însă de măsura în care sunt realizate şi celelalte funcţii pe care ştiinţa criminologiei modeme le îndeplineşte. În prezent, cercetările în domeniul prevenirii şi profilaxiei fenomenului infracţional ocupă un loc important în rândul acelor discipline în a căror arie de preocupare intră acest fenomen social. Conceptele operaţionale de ordin preventiv­ profilactic utilizate de criminologie în mod frecvent, sunt: reacţie socială, control social, tratament, reintegrare socială, model de prevenire, resocializare. 3. Istoricul criminologiei Lucrarea celebră a filosofului şi juristului italian Cesare Beccaria ( 17381794), ,, Dei delitti e dele pene " (Despre infracţiuni şi pedepse) 15, apărută în anul 1764 la Milano, este considerată a reprezenta geneza criminologiei, un veritabil 15

În limba română, opera beccariană în varianta originală, a fost tradusă şi publicată la Ed. Rosetti, Bucureşti, în anul 2001, şi republicată în 2004 la Editura Humanitas, Bucureşti.

28

Lucretia Dogaru

monument al ştiinţei universale, ce a reuşit să demoleze un sistem juridico-penal vechi, prin promovarea principiilor umanismului şi a raţiunii apărării sociale. Ideile cuprinse în acest celebru tratat de criminologie, au reuşit să declanşeze transformări rapide şi radicale în sistemele juridice penale ale unor state europene. De altfel, principiile umaniste ce au fost formulate în cuprinsul operei au stat şi la baza redactării unor articole importante din „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului" document de mare importanţă ce a fost publicat în anul 1789. Structura tratatului de criminologie a lui Cesare Beccaria, are la bază două coordonate esenţiale şi anume, demolarea vechilor tipare vechi şi confuze ale gândirii juridico-penale, şi stabilirea principiilor de bază pentru o nouă construcţie legislativă în materie penală. Principalele idei cu valoare de realităţi juridice incontestabile, pe care celebrul autor le-a exprimat în opera sa şi care au avut nu doar un mare impact socio-legislativ dar şi o mare longevitate, sunt sistematizate şi argumentate astfel: - Codificarea delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi penale scrise, clare şi accesibile, prin intermediul cărora cetăţeanul să cunoască dispoziţiile imperative (ceea ce este permis ori interzis), să fie protejat împotriva abuzurilor şi să nu poată fi limitat în drepturile sale decât prin voinţa legiuitorului; - Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, lipsite de violenţe, dar care să fie sigure şi prompte, întrucât nu rigoarea pedepsei penale ci certitudinea ei poate exercita un rol preventiv; - Abolirea sau limitarea pedepsei cu moartea, care în opinia autorului, nu poate fi întemeiată pe nici un drept, această pedeapsă nefiind nici necesară şi nici utilă; pedeapsa cu moartea este considerată de autor a fi un adevărat război al naţiunii cu proprii săi cetăţeni; - Introducerea sistemului acuzator în procedura penală, pe considerent că la baza aprecierii judecătorului trebuie să se afle „intima sa convingere", formată pe baza unui proces public şi contradictoriu, fapt ce implică caracterul public al judecăţii şi al probelor ce sunt administrate; - Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor pentru condamnare, întrucât tortura este inumană, inutilă şi ineficientă juridic; - Necesitatea prevenirii delictelor, pe considerent că "merită mai mult a preveni crimele, decât a le pedepsi", prevenirea fiind văzută ca o componentă necesară şi esenţială a politicilor anti criminale. Ideile filozofico-juridice exprimate de Beccaria şi preluate ulterior şi de alţi criminologi, au dat o dimensiune criminologică incontestabilă operei sale, cu toate că multe dintre acestea au rămas doar simple deziderate. Observăm că Beccaria procedează atât la o interpretare a pedepselor aplicate dar şi la o analiză a acestora, în raport cu gravitatea faptelor săvârşite ce urmează a fi sancţionate. Pedeapsa cu moartea este evaluată atât sub aspect moral, social, filozofic şi juridic cât şi sub aspectul atitudinilor umane faţă de o astfel de pedeapsă, contestând 29

Criminologie

dreptul statului de a o aplica pe considerent că în contractul social nu se regăseşte consimţământul indivizilor de a accepta să fie ucişi. Prin teoria înlăturării pedepsei cu moartea, susţinută deopotrivă prin argumente juridice şi prin argumente de eficienţă practică, s-a reuşit ca pedeapsa capitală să fie mai rar aplicată 16. Renumitului gânditor şi jurist italian, reprezentant de seamă al Şcolii clasice de criminologie, i se datorează şi numeroase alte propuneri juridice, multe dintre acestea dobândind în timp valoare de principii metodologice 1 7 : existenţa proporţionalităţii între sancţiune şi gravitatea faptei; considerarea infracţiunii şi a pedepsei ca entităţi juridice abstracte; dezincriminarea homosexualităţii şi a adulterului; aplicarea sancţiunii penale „munca în folosul comunităţii", sancţiune considerată a fi atât în avantajul individului cât şi pentru societate; egalitatea de tratament penal a infractorilor, fără nici un fel de discriminare; pedepsele aplicate să nu fie intimidatoare; consacrarea prezumţiei de nevinovăţie, ca principiu fundamental al răspunderii penale; instituirea măsurii arestării preventive doar în cazuri excepţionale; excluderea violenţei fizice, a umilinţei şi înlăturarea cruzimii pedepselor; reglementarea instituţiei legitimei apărări (pe considerent că legea penală trebuie să-l declare „nevinovat pe cel care fără vină a fost constrâns să apere ceea ce legile actuale nu apără"). Cu toate că opera lui Beccaria a fost supusă criticilor vremii, rămân corecte din punct de vedere criminologic ideile formulate de către acesta cu privire la rolul certitudinii pedepsei în limitarea criminalităţii precum şi cele vizând caracterul criminogen al unor practici şi instituţii juridice. Aceasta a modernizat nu doar sistemul de justiţie, dar mai ales sistemul sancţionator. Criminologul şi antropologul englez Jeremy Bentham ( 1748- 1833), con­ temporan cu Beccaria, a dezvoltat problematica penologiei, făcând şi acesta o serie de propuneri de reformare a sistemului de legi şi pedepse, propuneri care la acel moment au avut un real impact social dar şi politic, în sensul că au fost preluate de structurile britanice judiciare 18. Abordarea filosofico-umanistă a problematicii criminalităţii a fost completată mai târziu, de către celebrul medic şi jurist italian Cesare Lombroso ( 183 5- 1909), considerat drept creatorul sau părintele criminologiei antropologice, prin lucrările sale de referinţă „Omul delincvent" (din 1876) şi „Crima, cauzele şi remediile ei" (din 1899). Întemeietor al Şcolii antropologice de criminologie, Lombroso iniţiază ştiinţa antropologiei criminale individuale, promovând în urma unor analize şi experimente asupra personalităţii agresoriale a delicvenţilor, teoria potrivit căreia factorii biologici au un rol determinant în săvârşirea crimelor. În studiile efectuate, folosind preponderent metoda experimentului, autorul 16

Unul din argumentele utilizate a fost de pildă, şi acela că, individul care produce un traumatism conştiinţei generale prin atitudinea sa agresională va suporta pedeapsa justificată social. 17 O abordare amplă a se vedea, Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 30-33. 18 Larry J. Siegel, Criminology, West Publishing Co., Nebraska, Omaha, 1983, p. 93.

30

Lucretia Dogaru

prezintă cauzele principale şi natura fenomenului infracţional, susţinând că imaginea-model a infractorului o reprezintă acea fiinţă predestinată să comită delicte ce este purtătoare a unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Influenţat de ideile evoluţioniste ale lui Darwin, Lombroso a formulat teoria criminalului înnăscut, potrivit căreia criminalii sunt nişte rămăşiţe ale unui stadiu de dezvoltare primitiv, ce au o predispoziţie spre crimă. Acesta a susţinut şi argumentat idei potrivit căreia criminalitatea se moşteneşte, criminalul fiind doar un tip al speciei umane înnăscut, ce se distinge de non-criminal prin anomalii fizice şi psihice. Teoria lombrosiană după care criminalitatea este un fenomen biologic 1 9 , iar crimi­ nalul un degenerat înnăscut, a suportat critici severe din partea de criminologilor Goring, Tarde şi Topinard, pe considerent că aceasta este lipsită de fundament ştiinţific, că are teze absurde şi erori de ordin metodologic şi pentru că ea minimalizează rolul mediul social în producerea, dezvoltarea şi declinul moral al individului. Cu toate acestea, opera lui Lombroso a exercitat un impact uriaş asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul sec. al XIX-iea. Considerând criminalitatea ca fiind ereditară, Lombroso s-a preocupat în studiile sale ulterioare şi de protecţia socială împotriva criminalilor, propunând în acest sens eliminarea lor din viaţa socială (prin deportare ori prin alte metode extreme), întrucât sunt persoane inutile şi periculoase pentru societate. Pe fondul unor astfel de studii întreprinse, apare ştiinţa criminologiei care şi-a definit noţiunile şi structura sa şi prin cercetările ulterioare făcute de către un alt reputat criminolog şi sociolog italian, profesorul de drept penal Enrico Ferri (1856- 1929), discipol al lui Cesare Lombroso. Spre deosebire de abordarea acestuia, Ferri a accentuat în studiile sale, latura psihologică a criminalilor, axându-se însă şi pe studierea factorilor economici şi sociali ca şi factori criminogeni. Opera principală a lui Enrico Ferri, ce poartă titlul de „Sociologia Criminală", apărută în anul 188 1 şi completată ulterior în anul 1829, a încorporat un întreg ansamblu de discipline (cum ar fi statistica, ştiinţa penitenciară, antropologia criminală şi dreptul penal). Argumentele expuse sunt bogat documentate printr-o serie de studii sociale şi economice, fiind direcţionate în favoarea extinderii prevenirii crimelor în locul pedepsirii acestora, a dezvoltării de mijloace corespunzătoare reintegrării individului criminal în societate. Cu referire la pedeapsă, criminologul italian aprecia că aceasta trebuie să includă un ansamblu de măsuri sociale preventive şi represive, care să fie în deplină concordanţă cu natura crimei şi care să asigure totodată o apărare mai eficientă şi mai umană a societăţii. Enrico Ferri susţine şi argumentează ideea că, fenomenul criminalităţii se raportează la condiţiile mediului, fiind variabil în funcţie de schimbările ce survin 19

Prin verificarea unui număr de aproape 6000 de delicvenţi, Lombroso a considerat că stigmatele anatomice (asimetria feţei, forma neregulată a craniului, greutatea acestuia, malformaţiile scheletice) se pot moşteni de criminalul înnăscut, astfel de anomalii putând genera tipul criminal în procent de 30-40%.

Criminologie

în cadrul acestuia. În acest sens autorul efectuează un studiu complex asupra cauzalităţii sociale şi a înlănţuirii cauzale, studiu ce se finalizează cu unele propuneri: obligaţia statului de a recunoaşte şi de a asigura drepturile indivizilor atât în cursul anchetei sau cercetării penale cât şi pe toată durata procesului penal; abolirea pedepsei cu moartea şi limitarea pedepselor corporale; examinarea medicală şi urmărirea evoluţiei criminalului spre recuperare; măsuri represive pentru criminalii periculoşi şi măsuri medicale faţă de criminalii bolnavi; înlocui­ rea noţiunii de responsabilitate finală cu responsabilitatea socială; adoptarea de măsuri adecvate de apărare socială, de măsuri de siguranţă, etc. Cu toate că a fost un admirator al concepţiilor lui Lombroso, totuşi Ferri a considerat că fenomenul criminal este unul deosebit de complex, un fenomen condiţionat de trei mari categorii de factori şi anume: de condiţiile sociale, de condiţiile familiale, de factorii antropologici şi fizici. Considerând criminologia ca fiind acea ştiinţă care studiază crima ca şi rezultat al acumulării elementelor antro­ pologice, sociale şi familiale, prin rolul important pe care l-a atribuit factorilor sociali în geneza criminalităţii, Enrico Ferri a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice. În anul 18 85, magistratul italian Raffaele Garofalo ( 1851- 1934), elaborează lucrarea intitulată „Criminologie", în care pune accent pe alţi factori esenţiali în dezvoltarea comportamentului criminal, şi anume, pe factorii psihologici. Făcând o evaluare a cercetărilor criminologice, autorul indică sensul fenomenului infracţional, considerând că societatea şi criminalul sunt factori inseparabili, societatea fiind atât mediul de existenţă şi de acţiune al criminalului cât şi cea în drept şi obligată să adopte măsurile de siguranţă corespunzătoare. Criminalul în opinia sa, este asemuit unui monstru în plan moral, fiind un individ indiferent afectiv, un tip anormal şi total diferit de non-criminal. Teoriile care au succedat, dar şi practica criminologică, au avut un rol esenţial în cercetarea criminalităţii şi în conturarea criminologiei ca ştiinţă distinctă a realităţii sociale. Este incontestabil faptul că preocupările ştiinţifice ale cercetăto­ rilor italieni (Beccaria, Lombroso, Ferri, Garofalo), efectuate în scopul identificării şi studierii factorilor criminogeni, au reprezentat nu doar o contribuţie teoretică majoră în materie, dar ele au fost deosebit de importante şi în planul politicii penale întrucât au contribuit la elaborarea unui model preventiv de reacţie socială împotriva criminalităţii. Orientarea lor teoretică a fost numită Şcoala pozitivistă italiană, reprezentanţii acesteia reuşind să realizeze înlocuirea metodologică a sistemului metafizic de analiză a criminalităţii, cu un sistem ştiinţific şi deopotrivă determinist. Toate teoriile care au succedat, dar şi practica criminologică, au avut un rol esenţial în cercetarea criminalităţii şi în conturarea criminologiei ca şi ştiinţă distinctă a realităţii sociale. Apar şi se dezvoltă astfel şcoli criminologice, amintind în acest context, Şcoala sociologică franceză de gândire, ce a avut ca şi reprezentanţi pe celebrii sociologi, Gabriel Tarde şi Emile Durkheim. Potrivit 32

Lucretia Dogaru

acestei şcoli de criminologie, factorul social, ca mediu în care se dezvoltă individul, este esenţial în adoptarea comportamentului criminal. Astfel, criminologul francez Gabriel Tarde, apreciază că orice tip de comportament, inclusiv cel deviant sau criminal, se învaţă în mediul social, prin imitaţie, elaborând o teorie bine :fundamentată ştiinţific în acest sens, teoria imitaţiei. Emile Durkheim, de pildă, pornind de la ideea potrivit căreia există o stare de dereglare normativă a societăţii, o dezorganizare care oferă multiple oportunităţi oricărui individ neintegrat de a încălca orice regulă sau normă socială, a :fundamentat una dintre cele mai cunoscute teorii criminologice, teoria anomiei sociale. Alte teorii criminologice au fost formulate şi de către reputaţi psihologi, accentul fiind pus de către aceştia pe factorul psihologic cu referire la adoptarea comportamentului criminal, şi nu pe factorul biologic sau pe cel social. Amintim în acest context şi pe criminologul francez Jean Pinatel, care este autorul celebrei teorii a personalităţii criminale, potrivit căreia personalitatea unui criminal se centrează pe un set specific de trăsături ale personalităţii sale, trăsături ce favorizează comiterea actului criminal. Teoriile criminologice de natură psihanalitică, au fost formulate de Sigmund Freud, considerat a fi părintele psihanalizei, precum şi de către Alfred Adler şi Carl Gustav Jung. În studiile lor, aceştia au pus accentul pe instinctul sexual şi pe acumularea diverselor frustrări şi complexe ce pot conduce individul la un comportament deviant sau criminal. Aceste teorii, au suportat şi multe critici pe considerent că au ignorat influenţa evidentă a unor factori sociali sau externi. Se observă cu privire la teoriile criminologice formulate de-a lungul timpului, că fiecare autor specialist a avut tendinţa de a favoriza propriul său domeniu de cercetare. Astfel, cercetătorii psihologi se bazează excesiv pe factorii personalităţii, sociologii pe factorii sociali şi pe mediu, bio-antropologii pe factorii biologici şi pe cei fiziologici, psihanaliştii pe analiza psihicului, în timp ce teoriile criminologice modeme încearcă să combine aceşti factori, cărora le atribuie o importanţă mai mică sau mai mare, în :funcţie de crimă şi autorul acesteia ori de complexitatea fenomenului criminal. 4. Ramurile criminologiei Dezvoltarea ştiinţei criminologiei este determinată şi se explică prin amplificarea şi diversificarea fenomenului criminal, prin necesităţile practice de combatere a criminalităţii contemporane, dar şi prin progresul ştiinţelor sociale şi al celor umane. Această dezvoltare a criminologiei, a dus la fragmentarea obiectului său de studiu, prin apariţia de concepţii ce susţin existenţa unor componente distincte în structura sa, reprezentate de ramurile şi subramurile sale20 . Pornind de la particularităţile istorice dar şi cele epistemologice ale procesului de formare a criminologiei, s-au conturat la nivel de doctrină, pe baza criteriului privind nivelul 20

Sergiu Bogdan, Criminologie, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 1 6-20.

Criminologie

de generalizare, existenţa a două părţi sau diviziuni importante ale criminologiei, şi anume, partea generală şi partea specială, ca părţi autonome dar şi aflate în raport de interdependenţă. Alţi autori susţin ideea că această ştiinţă socială se poate grupa în următoarele părţi: criminologie generală, criminologie specială, criminologie teoretică şi clinică, cărora li se pot adăuga şi unele subramuri. Ştiinţa criminologiei modeme, surprinde existenţa unui ansamblu de subsisteme sub formă de ramuri sau componente principale precum şi ramuri sau părţi secundare, pe care le vom prezenta şi analiza şi noi în cele ce urmează. - Criminologia generală, este o ramură de sinteză a criminologiei ce studiază elementele de bază ale fenomenului criminal, cum ar fi: geneza şi clasificarea infracţiunilor, date generale despre infractori, aspecte legate de istoria criminologiei, teoriile şi şcolile criminologice, etc. Aceasta ramură a ştiinţei criminologiei cuprinde totalitatea ideilor, concepţiilor şi procedeelor despre cunoaşterea fenomenului criminalităţii şi a consecinţele sale. Ea studiază aşadar geneza fenomenului criminogen, prevenirea, controlul şi profilaxia criminalităţii, în scopul apărării societăţii. Criminologia generală, în calitatea sa de ramură principală şi de sinteză a ştiinţei criminologiei, ia în considerare şi cercetările dar şi concluziile celorlalte ramuri ale criminologiei, precum şi cele aparţinând altor ştiinţe sociale despre criminalitate (cum ar fi, statistica penală, sociologia criminală, psihologia criminală, psihiatria criminală, antropologia criminală şi biologia criminală)2 1 . - Criminologia specială, denumită şi criminologie sectorială, constituie acea ramură a ştiinţei criminologiei ce studiază doar unele forme sau sectoare ale crimi­ nalităţii (cum ar fi criminalitatea informatică sau criminalitatea internaţională), ori anumite părţi sau tipuri ale criminalităţii (ca de pildă criminalitatea contra proprietăţii şi criminalitatea contra persoanei), sau cele referitoare la studiul unor anumite categorii de criminali ( criminalitatea minorilor, criminalitatea majorilor, criminalitatea feminină şi masculină sau criminalitatea recidiviştilor). Concluziile şi rezultatele cercetătorilor privind diversele grupuri, tipuri şi forme de infracţiuni precum şi tipuri şi clase de infractori, pot fi însă preluate de criminologia generală în vederea generalizărilor necesare. Cuprinzând caracteristica criminologică şi măsurile de prevenire şi combatere a anumitor tipuri infracţionale, criminologia specială propune soluţii sectoriale, speciale pentru fenomenul infracţional, extrem de utile criminologiei generale în abordarea problemei cauzelor şi condiţiilor infracţiunii în general. - Criminologia teoretică, este acea ramură a ştiinţei criminologiei care studiază sub aspect teoretic şi mai puţin aplicativ, problemele de bază ale criminologiei. Criminalitatea teoretică studiază ansamblul de teorii, curente sau

21

Despre rolul acestor ştiinţe şi conexiunile lor cu ramurile criminologiei, a se vedea, pe larg, Igor A. Ciobanu, op. cit. , p. 39-41.

34

Lucretia Dogaru 22 şcoli criminologice, pe care le cercetează şi analizează la un nivel aprofundat . Distincţia faţă de criminologia generală constă în aceea că ramura criminologiei teoretice studiază sub aspect teoretic fenomenul criminalităţii şi se bazează, în acest sens, pe elaborarea de noi teorii criminologice. - Criminologia clinică23 , este o ramură predominant aplicativă a crimino­ logiei, în raport cu ramura criminologiei generale şi a criminologiei teoretice, care sunt ramuri preponderent teoretice. Criminologia clinică studiază în mod aplicativ fenomenul criminogen, prin examinarea complexă a autorului crimei, în scopul efectuării unei estimări a conduitei sale viitoare precum şi pentru stabilirea cauzei concrete a comiterii faptei criminale. Prin studiul clinic se stabileşte un diagnostic privind cauzele comiterii infracţiunii şi totodată, se face şi un pronostic asupra probabilităţii săvârşirii de noi fapte criminale, de îndreptare şi reintegrare socială a criminalului. Astfel, prin intermediul criminologiei clinice se realizează explicarea conduitei delincvenţiale a unei persoane precum şi a conduitei sale viitoare. Rolul util şi edificator al acestei ramuri a criminologiei s-a concretizat prin înfiinţarea de clinici şi laboratoare de criminologie clinică, specializate să desfăşoare atât o activitate practică cât şi ştiinţifică în domeniu. - Criminologia aplicată, este acea ramură a criminologiei generale, ce se ocupă de studiul şi profilaxia unor tipuri de infracţiuni cu mare impact (cum ar fi: corupţia, violurile, crimele la comandă, actele de terorism etc.). Criminologia aplicată efectuează studiul ştiinţific al mijloacelor juridice şi empirice de luptă contra infracţionalităţii, în scopul găsirii de noi sancţîuni şi pedepse sau regimuri de executare a acestora, mult mai eficiente decât cele tradiţionale. - Criminologia etiologică, studiază cauzele, condiţiile sau factorii ce determină sau favorizează fenomenul criminal. Această ramură a criminologiei generale, explică comportamentul deviant sau criminal ca fiind generat de structura biologică ori psihologică a individului, sau de mediul social în care acesta se naşte şi trăieşte. - Criminologia dinamică, reprezintă acea componentă a criminologiei ce studiază fenomenul criminogen din punct de vedere al mecanismelor şi al proceselor complexe ce însoţesc trecerea la comiterea actului criminal. - Criminologia empirică, indică acea ramură a criminologiei ce studiază preponderent fenomenul criminogen pe baza ansamblului metodelor empirice şi nu pe baza teoriilor criminologice formulate cu referire la comportamentul criminal. - Criminologia restaurativă, este considerată ca fiind acea ramură a ştiinţei criminologiei care încearcă explicarea fenomenului criminogen prin repunerea,

22

În literatura de specialitate, există două lucrări de de referinţă în acest sens: Criminologia teoretică, ce aparţine lui George Void, publicată la Paris în anul 1958 şi Criminologia comparativă a lui Hermann Mannheim. 23 Călin Scripcaru, Adriana Olaru, Precis de criminologie clinică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2009.

Criminologie

deopotrivă a criminalului şi a victimei acestuia, în situaţia anterioară comiterii faptei delincvente sau criminale. După cum se poate observa din cele expuse, cu referire la obiectul de cercetare criminologică nu sunt prezente deosebiri de esenţă ci numai cu privire la modalităţile sale de sistematizare. Însă, fără a distinge între părţile componente ale criminologiei, rezultă în mod evident că între acestea există o corelaţie evidentă. În prezent tot mai mulţi cercetători criminologi încearcă o sinteză a opiniilor sau concepţiilor sectoriale privind obiectul de studiu al criminologiei, cu scopul de a unifica problemele ce vizează crima, criminalul şi criminalitatea. Concepţiile cu referire la acest aspect sunt denumite concepţii de unificare sau eclectice. Se tinde înspre aceasta întrucât, ştiinţa criminologiei în ansamblul său, este preocupată de dezvăluirea cauzelor ce generează criminalitate, de găsirea soluţiilor de diminuare a consecinţelor negative ale criminalităţii, de prevenirea şi combaterea acestui flagel periculos pentru securitatea socială şi individuală şi nu în ultimul rând, de tratament al infractorilor.

CAPITOLUL II CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SECŢIUNEA I Analiza caracterelor criminologiei şi a raportului cu alte ştiinţe juridice sau nejuridice 1. Caracterele criminologiei 1. 1. Caracterul autonom Cu toate că la începutul formării sale ca şi ştiinţă, criminologia a fost parte a altor discipline sociale cu valoare ştiinţifică, precum antropologia, sociologia, psihologia sau psihiatria, aceasta s-a desprins şi delimitat ulterior în mod treptat, trecându-se de la aşa-numitele criminologii specializate la criminologia generală şi ulterior la conturarea unei discipline autonome. Deşi sunt păstrate şi în prezent legături strânse cu unele ştiinţe juridice penale dar şi cu cele sociale, ştiinţa criminologiei, prin obiectul său de studiu dar şi prin scopul specific pe care îl urmăreşte nu are o poziţie auxiliară în raport cu acestea, ci dimpotrivă, are un caracter autonom, fiind o disciplină de sine stătătoare. Autonomia criminologiei este considerată de majoritatea cercetătorilor criminologi drept o realitate de necontestat, ce rezultă din faptul că această ştiinţă are un domeniu propriu de studiu sau cercetare, este o ştiinţă interdisciplinară ce are un caracter unitar şi profilactic şi care îndeplineşte funcţii proprii specifice'. 1.2. Caracterul unitar Caracterul unitar al criminologiei are la bază obiectul său de studiu, aceasta fiind o ştiinţă orientată către cercetarea şi analiza complexă a fenomenului criminal, stabilirea diagnosticului criminogen precum şi a tratamentului aplicabil 1

Valerian Cioclei, op. cit. , 2016, p. 28.

Criminologie

delicvenţilor. Ca şi ştiinţă ce poartă un astfel de caracter, criminologia cercetează fenomenul criminal în ansamblul său, vizând deopotrivă aspectul cantitativ al fenomenelor sociale şi al celor criminale precum şi aspectul calitativ ce vizează criminalii, frecvenţa actelor criminale, raportul dintre factorii sociali şi formele de criminalitate concretă2 . 1.3. Caracterul interdisciplinar3 Criminologia, prin obiectul său de studiu este o ştiinţă socială ce are caracter interdisciplinar, criminalitatea şi profilaxia acesteia fiind studiate în ansamblul lor de către această ştiinţă, dar şi cu sprijinul altor domenii conexe cunoaşterii umane. Criminologia este apreciată a fi drept ştiinţa multidisciplinară modernă a domeniului etiologiei şi profilaxiei criminalităţii, în diversele sale forme de manifestare. Abordarea interdisciplinară atât în plan teoretic cât şi metodologic a fenomenului criminogen nu anulează caracterul autonom al acestei ştiinţe ci dimpotrivă, contribuie la realizarea unei sinteze criminologice. Aşadar, această ştiinţă socială, studiază criminalitatea apelând şi la alte domenii ale cunoaşterii umane, printr-o abordare interdisciplinară teoretică, utilizând în acest sens, un ansamblu de ipoteze, teorii, reguli şi principii metodologice. În plus, datorită acumulării progresive de noi date, cunoştinţe şi informaţii cu privire la fenomenul criminal, se impune tot mai mult necesitatea conturării de noi subramuri ale criminologiei, precum: criminologia victimologică sau victimologia; criminologia preventivă; criminologia clinică; agresologia; detentologia sau dreptul penitenciar, criminologia ecologică, etc. 1.4. Caracterul complex Criminologia, datorită complexităţii obiectului de studiu, a scopului şi funcţiilor pe care le îndeplineşte, este considerată a fi o ştiinţă socială complexă, o ştiinţă ce are atât caracter teoretic cât şi caracter practic. Reprezentând acea ştiinţă ce operează cu numeroase concepte teoretice (precum: crimă, criminal, victimă, răspundere, pedeapsă, etc.), cu date şi noţiuni ce implică judecăţi de valoare ce au semnificaţie în cadrul aplicării practice, criminologia poartă aşadar şi această caracteristică.

2

Caracterul unitar al criminologiei a fost contestat de către criminologul american Thorsten Sellin si criminologul belgian Etienne de Greff, în teoriile lor criminologice, o contribuţie esenţială la afirmarea acestui caracter fiind oferită ulterior de sintezele criminologice făcute în anii '60, sinteze ce au combinat dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă autonomă. 3 Cu referire la interdisciplinaritatea criminologiei, a se vedea, Gheorghe Mihai, Vasile Popa, Repere criminologice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 98-99.

38

Lucretia Dogaru

2. Raportul criminologiei cu ştiinţele sociale4 Criminologia ocupă în prezent un loc distinct şi bine conturat în categoria complexă a ştiinţelor sociale ce servesc la descoperirea şi combaterea faptelor infracţionale, la studierea, cunoaşterea şi prevenirea fenomenului criminal, în ansamblul său. Constituirea criminologiei ca şi ştiinţă complexă autonomă, distinctă în sistemul ştiinţelor în care se integrează, nu semnifică o ruptură definitivă a acesteia de celelalte ştiinţe sociale, de al căror obiect de studiu este apropiată. Între criminologie şi alte ştiinţe sociale, fie ele juridice sau nejuridice, există atât legături sau raporturi de conlucrare şi de interdependenţă, cât şi o distincţie sau delimitare a finalităţii fiecăreia dintre acestea. 2. 1. Criminologia şi ştiinţele penale5 Denumirea ştiinţelor penale se regăseşte la nivel de teorie, sub două accepţiuni sau sensuri. În sens larg, prin ştiinţe penale se înţeleg toate acele discipline sociale ştiinţifice pentru care criminalitatea constituie obiectul de studiu direct sau specific, sau obiectul de studiu generic sau nespecific. Potrivit acestei accepţiuni, în cadrul ştiinţelor penale sunt incluse următoarele discipline: dreptul penal, dreptul de procedură penală, penologia, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal internaţional, criminologia, criminalistica, sociologia, politica penală, medicina legală. În sens restrâns, ştiinţele penale includ doar ştiinţele penale normative sau juridice, din categoria cărora fac parte, dreptul penal şi subramurile sale şi dreptul procesual penal. Cu toate că ştiinţa criminologiei are puternice interferenţe cu ştiinţele juridice, pornind chiar şi de la unele concepte de drept penal utilizate (cum ar fi, de pildă: infractor, infracţiune, victimă, pedeapsă, sancţiune, prevenţie), prin caracterul său autonom şi distinct, unitar, complex şi interdisciplinar, aceasta nu este o disciplină juridică sau normativă. Criminologia este apreciată ca fiind acea ştiinţă socială nejuridică, care analizează cu preponderenţă fenomenul infracţional ca realitate individuală şi socială şi nu doar sub aspectul său de fenomen juridic, normativ. Este adevărat că ea contribuie cu date şi informaţii la elucidarea unor aspecte cu conotaţii juridice, cu ajutorul juridicului multe din cercetările şi concluziile criminologice putând fi aplicate în mod concret în societate. A) Criminologia şi dreptul penal Dintre toate ştiinţele juridice, criminologia interacţionează mai intens cu dreptul penal, raportul dintre acestea fiind un raport de complementaritate şi nicidecum un raport de subordonare sau de concurenţă. 4

Detalii, vezi Camil Tănăsescu, op.cit. , 2013, p. 122-126; de asemenea, Rodica M. Stănoiu, op. cit. , 2011, p. 35 şi urm. 5 Cu privire la raportul prioritar al criminologiei cu ştiinţele penale, a se vedea, Valeriu Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Voi. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 7.

Criminologie

Analiza raportului dintre criminologie şi dreptul penal, cu deosebirile şi asemănările dintre aceste două ştiinţe, a constituit de-a lungul timpului, o preocupare constantă a sociologilor, criminologilor dar şi a juriştilor. Cercetări ştiinţifice de început, ce vizează ambele domenii, au aparţinut criminologului Cesare Beccaria, a cărui operă reprezintă o adevărată piatră de temelie a dreptului penal modem. Criminologul Jean Pinatel, arăta în tratatul său de criminologie, că distincţia dintre cele două ştiinţe este atât de evidentă, încât e nevoie ca aceasta să fie atestată şi la nivel organizatoric, prin existenţa a două mari societăţi ştiinţifice internaţionale distincte în domeniu, respectiv, Asociaţia Internaţională de Drept Penal şi Societatea Internaţională de Criminologie. Printr-o astfel de deosebire organizatorică, autorul aprecia că se răspunde evident la faptul că, dreptul penal este o ştiinţă normativă iar criminologia este doar o ştiinţă a fenomenologiei penale6 . Potrivit opiniei sale, dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei juridice penale, cu scopul de a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce se cer a fi ocrotite, iar criminologia studiază atât criminalitatea în complexitatea sa cât şi modalităţile prin care aceasta poate fi prevenită. Pe de altă parte, profesorul de drept penal Martin Killias 7, a pornit de la o altă premisă, susţinând că raportul dintre criminologie şi dreptul penal este asemănător cu raportul existent între dreptul comercial şi cel economic faţă de ştiinţele economice. Pentru a explica acest aspect, autorul elveţian susţine că doar dreptul economic sau comercial poate propune calea juridică pentru atingerea unor scopuri sau obiective (cum ar fi de pildă, limitarea inflaţiei, scăderea şomajului, combaterea evaziunii), astfel cum dreptul penal este ştiinţa normativă ce foloseşte modalităţile sale juridice pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. De asemenea, autorul invocă şi ideea potrivit căreia astfel cum ştiinţele economice nu sunt anexe ale dreptului economic sau comercial, nici criminologia nu poate fi considerată o ştiinţă auxiliară a dreptului penal. Alte analize ale dependenţei sau raportului dintre criminologie şi dreptul penal, au fost făcute luând în considerare criterii precum, criteriul scopului urmărit de către acestea şi criteriul sferei măsurilor de intervenţie elaborate de cele două ştiinţe. În lucrări criminologice mai recente, sunt evidenţiate şi alte elemente de diferenţiere între criminologie şi dreptul penal, precum acela că dreptul penal în calitatea sa de ştiinţă juridică normativă, se referă la ceea ce individul trebuie să fie în societate, ceea ce trebuie să facă sau să nu facă, în timp ce criminologia, în calitatea sa de ştiinţă socială nejuridică, analizează ceea ce individul este de fapt în realitate. De asemenea, o diferenţă esenţială între cele două ştiinţe este considerată a fi şi aceea că, în timp ce criminologia este o ştiinţă socială empirică ce utilizează cu precădere raţionamentele inductive, dreptul penal este o ştiinţă juridică normativă, o ştiinţă abstractă ce operează cu metoda deducţiei. 6

Jean Pinatel, op. cit, p. 4. Martin Killias, în lucrarea sa Precis de criminologie, publicată la Berna, Editura Staempfili, din 1991, p. 8.

7

Lucretia Dogaru

Cu toate asemănările şi deosebirile existente între cele două ştiinţe, criminologia se află într-un raport de interdependenţă cu dreptul penal, atât în calitatea acestuia de ramură a sistemului de drept cât şi în calitatea sa de ramură a ştiinţelor juridice. Chiar se susţine la nivel de doctrină8 că, din intersectarea acestora a apărut ramura criminologiei aplicate, denumită criminologie juridică, ce studiază diverse instituţii juridice penale în baza datelor oferite de criminologie. Conexiunile semnificative ale celor două domenii de cercetare, explică independenţa relativă a celor două ştiinţe. Astfel, în investigarea criminalităţii, ştiinţa criminologiei utilizează anumite legităţi statistice, demografice etc., ce sunt aplicabile deopotrivă şi în domeniul de acţiune al dreptului penal. De asemenea, această ştiinţă nejuridică, oferă dreptului penal numeroase concluzii privitoare la fenomenul infracţional, pe care acesta le foloseşte în activitatea normativă. În literatura de specialitate română, delimitarea dintre criminologie şi ştiinţa dreptului penal se face pe baza următoarelor criterii: 9 obiectul de studiu, scopul imediat, funcţiile îndeplinite şi metoda specifică utilizată. a. Criteriul obiectului de studiu. Este unanim recunoscut faptul că, fenomenul infracţional, în complexitatea sa, este studiat deopotrivă de ştiinţa dreptului penal şi de criminologie. O primă distincţie esenţială ce vizează acest criteriu, constă în aceea că dreptul penal are un dublu obiect de studiu, respectiv: un obiect generic sau nespecific, ce este reprezentat de criminalitate, şi un obiect specific ce este reprezentat de infracţiune, de infractor, de răspundere penală şi de sancţiune penală. O altă deosebire între cele două discipline este dată de momentele şi etapele abordării fenomenului criminalităţii. Astfel, în sfera dreptului penal intră faza actelor preparatorii şi faza consumării faptei penale, iar în sfera criminologiei intră etapa formării mecanismelor delincvenţei, naşterea situaţiilor conflictuale precum şi factorii ce favorizează trecerea la crimă. De asemenea, criminologia include şi diferitele forme de reacţie socială faţă de crimă şi criminal, pe când dreptul penal, se ocupă de reacţia represivă, reprezentând el însuşi o formă a reacţiei sociale contra criminalităţii. Cele două ştiinţe se disting şi prin aceea că dreptul penal se ocupă doar de criminalitatea legală, în timp ce, criminologia studiază şi criminalitatea ascunsă sau cifra neagră a criminalităţii precum şi personalitatea delicvenţilor nedescoperiţi. b. Criteriul scopului imediat. Deosebirea dintre cele două ştiinţe, este relevată şi de scopul imediat al acestora. Astfel, criminologia are ca şi scop imediat verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de acest fenomen, în scopul prevenirii sale, a umanizării formelor de reacţie 8 9

Anamaria C. Cercel, op. cit., 2009, p. 16. A se vedea, Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2009, p. 105-106.

Criminologie

socială precum şi tratamentul indivizilor. Pe de altă parte, dreptul penal urmăreşte în planul scopului imediat, apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva flagelului generat de fenomenul criminal 1 °. Ambele ştiinţe au însă o finalitatea comună şi anume, sporirea eficienţei luptei cu criminalitatea, indiferent de formele pe care aceasta le îmbracă. c. Criteriul funcţiilor. Luând în considerare acest criteriu, criminologia vizează prin funcţiile pe care le îndeplineşte (şi anume, funcţia descriptivă, explicativă, profilactică şi predictivă), o sferă mai largă de domenii ale vieţii sociale, pe când, ştiinţa dreptului penal urmăreşte cu prioritate, prin funcţiile sale (în speţă, funcţia represivă şi cea educativă), perfecţionarea sistemului sancţionator. d. Criteriul metodei. Potrivit acestui criteriu, criminologia se delimitează de dreptul penal deoarece, această ştiinţă utilizează metode specifice ştiinţelor sociale, metode pe care le adaptează la obiectul său de studiu, în timp ce dreptul penal utilizează metode specifice ştiinţelor juridice sau normative. Raportul dintre criminologie şi dreptul penal se manifestă nu numai prin deosebirile existente între aceste două ştiinţe ci şi prin legătura lor de dependenţă 1 1 . Criminologia este o ştiinţă dependentă de dreptul penal mai ales prin împrumutul unor concepte proprii acestei ştiinţe juridice (cum ar fi de pildă, noţiunea de infracţiune, de infractor, recidivă etc.), dar şi prin aceea că oferă la rândul său, o influenţă considerabilă asupra dreptului penal, având rol în stabilirea limitelor ilicitului penal, în individualizarea pedepsei, în influenţarea regimul sancţionator, în adaptarea cuantumului pedepselor penale ori a dezincriminării unor fapte penale. Calitatea procesului legiferării penale constituie expresia sintetică a cunoaşterii pe baze ştiinţifice a fenomenului criminal existent într-o societate la un moment dat, lucru oferit prin excelenţă de ştiinţa criminologiei. Raportul de dependenţă reciprocă dintre criminologie şi dreptul penal este determinat astfel cum am menţionat anterior şi de obiectul generic comun precum şi de finalitatea comună a acestora, în timp ce distincţia dintre cele două ştiinţe este dată de obiectul şi scopul imediat precum şi de funcţiile proprii ale criminologiei. Rezultă din cele prezentate că, raporturile dintre criminologie şi dreptul penal nu sunt raporturi nici de subordonare şi nici de concurenţă, acestea fiind prin excelenţă, raporturi de complementaritate. B) Criminologia şi dreptul procesual penal O interdependenţă se realizează şi între criminologie şi dreptul procesual penal, în sensul că pe de o parte, principiile şi normele ce guvernează activitatea

'° Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 30. 11 Ioan Iacobuţă, Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002, p. 22. 42

Lucretia Dogaru

de urmărire sau cercetare penală, cea de judecare şi de sancţionare a infractorilor, interesează în mod direct criminologia, iar pe de altă parte, criminologia prin studiul reacţiei sociale asupra criminalităţii, oferă o serie de informaţii ştiinţei dreptului procesual penal 1 2 • În prezent, necesitatea utilizării datelor criminologice în toate fazele procesului penal este tot mai crescută, în special cu referire la stabilirea cauzelor, a circumstanţelor sau împrejurărilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii, a caracteristicilor persoanei făptuitorului dar şi în ceea ce priveşte clarificarea situaţiei comiterii unei fapte penale sau criminale. Pe de altă parte, dreptul procesual penal oferă criminologiei o serie de date statistice ce sunt deţinute de organele judiciare, având astfel posibilitatea îmbogăţirii domeniului său de investigare criminologică. Este unanim recunoscut la nivel de literatură de specialitate faptul că, ştiinţa criminologiei a exercitat de-a lungul timpului, influenţe considerabile asupra legislaţiilor procesuale modeme, care au suferit astfel serioase modificări. C) Criminologia şi ştiinţa penitenciară sau dreptul execuţional penal Raportul dintre criminologie şi ştiinţa penitenciară sau dreptul execuţional penal (detentologia), este de asemenea un raport de complementaritate, determinat cu precădere de funcţiile pe care cele două ştiinţe sociale le îndeplinesc precum şi de caracteristicile particulare ale fiecăreia dintre acestea. Văzută iniţial ca o ştiinţă ce are ca obiect de stu,diu pedepsele din penitenci­ are, cele cu regim închis, ştiinţa penitenciară a fost asimilată în primă fază crimino­ logiei, iar ulterior, datorită amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea acesteia a devenit improprie, fiind înlocuită cu cea de penologie, ce include în obiectul său de studiu şi sancţiunile neprivative de libertate 1 3 . Sunt o serie de autori 1 4 ce consideră faptul că, pentru acoperirea domeniului de studiu al penologiei şi cel al ştiinţei penitenciare, se poate folosi doar sintagma de drept execuţional penal (detentologie). Detentologia este acea ştiinţă ce are ca obiect de studiu starea de detenţie individuală într-o micro şi macrostructură, compoziţia populaţiei criminogene aflată în faza de executare a pedepselor, repartiţia geografică a criminalităţii precum şi evoluţia şi transformările acesteia. Comparativ, criminologia oferă date importante cu privire la efectele criminogene ale pedepselor privative de libertate şi la programele de resocializare şi cele de tratament, iar penologia studiază modul de executare al pedepselor precum şi mijloacele de reeducare a delincvenţilor ce se află în stare de detenţie. 12

Cu referire la necesitatea perfecţionării tragerii la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea de sancţiuni penale, a se vedea, Grigore Teodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3 - a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 20 şi urm.; Anastasiu Crişu, Drept procesual penal. Partea generală, ediţia a 4-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 4 şi urm. 13 A se vedea, Rodica M. Stănoiu, Criminologie şi ?enologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006, p. 107 şi urm. 14 A se vedea, Iancu Tănăsescu & colectiv de autori, op.cit., p. 208 şi p. 266; în concepţia nord­ americană, penologia a fost şi este inclusă şi în prezent în criminologie.

Criminologie

Interconexiunea dintre dreptul execuţional penal şi criminologie se realizează în procesul de cercetare a personalităţii infractorului, în special în domeniul combaterii stării de recidivă, precum şi în stabilirea eficienţei executării pedepselor sau a altor măsuri sancţionatorii. Totodată, cele două ştiinţe sociale contribuie la elaborarea de recomandări privind prevenirea recidivismului, sporirea eficienţei reeducării condamnaţilor precum şi a reintegrării lor în societate. Diversitatea mijloacelor şi instrumentelor de investigaţie criminologică şi de analiză a fenomenului criminal, deţinute deopotrivă de criminologie şi penologie, fac necesară şi posibilă cooperarea şi conlucrarea acestor două ştiinţe în privinţa complexului fenomen criminogen. 2.2. Raportul criminologiei cu criminalistica Criminologia şi criminalistica, sunt două ştiinţe sociale situate în cadrul ştiinţelor penale, şi care se află în strânsă legătură, se completează şi totodată se influenţează reciproc în studiul interdisciplinar al fenomenului criminalităţii. Ambele sunt ştiinţe ce acţionează în domeniul infracţionalităţii, fiecare dintre acestea folosind mijloace specifice în acest sens. Criminalistica poate fi definită ca reprezentând acea ştiinţă juridică a metodelor tehnice şi tactice de investigare a faptelor criminale, de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului şi a dovedirii vinovăţiei acestuia. Ea este o ştiinţă ce are scop exclusiv probator al faptelor criminale, o ştiinţă ce intervine după săvârşirea acestora, îndeplinind un rol esenţial în desfăşurarea procesului penal. În raport cu criminalistica, sfera criminologiei este mult mai largă întrucât vizează fenomenul criminal în complexitatea sa, iar pe criminali, în contextul lor social şi al evoluţiei către starea criminală. Obiectivul principal al acesteia îl reprezintă explicarea acţiunii criminale. 1 5 Criminalistica sau poliţia ştiinţifică, cum mai este denumită, este aşadar acea ştiinţă ce studiază ansamblul probelor materiale, al mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice de identificare a criminalilor, de descoperire şi cercetare a modalităţii de săvârşire a faptelor criminale, dar şi de stabilire a legăturii dintre criminali şi victimele lor. Ea este considerată a fi ştiinţa ce stabileşte cu exactitate modul de operare al făptuitorilor (modus operandi) şi care probează totodată faptele criminale săvârşite. Pornind de la acest aspect, unii criminologi apreciază distincţia dintre cele două ştiinţe, în sensul că, ştiinţa criminalisticii răspunde la întrebarea „cum„ s-a produs actul criminal iar criminologia răspunde la întrebarea „de ce" s-a produs acest act 1 6 • 15

Sergiu Bogdan, Criminologie, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 24. Emilian Stancu, Criminalistica - ştiinţa investigării infracţiunilor, Lucrare monografică, Voi. I, Editura Tempus, Bucureşti, 1992, p. 17; a se vedea, acelaşi autor, Tratat de criminalistică, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 22 şi urm.; Emilian Stancu, Carmina-Elena Alecu, Elemente de criminologie generală, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 13 şi urm. 16

44

Lucretia Dogaru

Din perspectiva raportului epistemologic existent între criminologie şi criminalistică, este evident că ambele ştiinţe au în comun, în sfera obiectului lor de cercetare, aşa numita triadă reprezentată de infracţiune, de infractor şi de victimă. Raporturile de dependenţă dintre cele două ştiinţe sunt evidente şi în planul schimburilor ştiinţifice, a datelor şi informaţiilor pe care acestea şi le fumizează în mod reciproc, dar şi a unor concepte comune utilizate 1 7 . Astfel, criminologia oferă date sintetice privitoare la personalitatea infractorilor şi a victimelor, la etiologia şi profilaxia criminalităţii, date necesare criminalisticii în adoptarea şi perfecţio­ narea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice de identificare şi de cercetare; criminalistica la rândul său, fumizează criminologiei informaţii utile studiului descriptiv al infracţiunilor şi infractorilor (informaţii cu privire la modul de comitere a diferitelor tipuri de infracţiuni, a relaţiilor infractor-victimă etc.), informaţii ce sunt utile criminologiei în perfecţionarea tipologiilor criminologice a faptelor, făptuitorilor dar şi a victimelor infracţiunii 18 • 2.3. Raportul criminologiei cu sociologia Ştiinţa criminologiei se află în raporturi teoretice nu numai cu ştiinţele socio-umane, ci şi cu unele ştiinţe ale naturii dar şi cu ştiinţele tehnice. Sociologia, ca ştiinţă a formelor de viaţă socială umane, a fost întemeiată de către filosoful francez Auguste Compte ( 1798- 1857), fiind apreciată de acesta ca reprezentând una dintre cele mai complexe şi mai concrete ştiinte socio-umane. Între sociologie, ca ştiinţă ce abordează realitatea socială în modul cel mai concret şi criminologie, în calitate de ştiinţă ce studiază fenomenul social reprezentat de criminalitate, există o serie de conexiuni şi determinări 19 • Cercetarea sociologică şi cercetarea criminologică sunt deopotrivă autonome, complementare şi convergente, raportul dintre cele două ştiinţe fiind cu precădere, un raport de complementaritate20 • Astfel, atât sociologia cât şi criminologia, sunt ştiinţe sociale ce utilizează acelaşi material de cercetare, reprezentat de raporturile dintre indivizi şi societate, de relaţiile acestora în cadrul vieţii sociale. Criminologia este însă o ştiinţă generală despre criminalitate, despre faptele criminale şi autorii acestora, în timp ce, sociologia este ştiinţa tuturor faptelor umane ce sunt studiate din perspectivă sociologică. Cu toate acestea, o parte consistentă a ştiinţei criminologiei se bazează pe cunoştinţe sociologice referitoare la fenomene sociale aflate în conexiune cu fenomenul criminal. Sociologia criminală sau penală ca ramură a sociologiei şi criminologia, sunt categorii de ştiinţe sociale ce au un domeniu comun ce este reprezentat de 17

Jean Pinatel, op.cit. , p. 6. Colaborarea dintre cele două ştiinţe, a justificat de altfel, crearea la nivel naţional a unor organisme comune, ca Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, în anul 1990. 19 Tudor Amza, Cosmin P. Amza, Sociologie juridică, Editura Universitară „Carol Davila", Bucureşti, 2004. 20 Aurel Dineu, op.cit. , 1993, p. 89. 18

Criminologie

studiul criminalităţii ca fenomen social, de cercetarea impactului factorilor mediului social asupra acestui fenomen. De asemenea, ambele ştiinţe încearcă să identifice căile şi metodele de sporire a eficacităţii activităţii de prevenire şi combatere a faptelor antisociale produse la un moment dat pe un anumit teritoriu. Ca şi element de distincţie a acestor ştiinţe sociale amintim că, în timp ce criminologia utilizează metode specifice de investigare a fenomenului criminali­ tăţii şi de reformare şi reintegrare a delicvenţilor, sociologia utilizează metode proprii pentru cunoaşterea şi prezentarea tuturor faptelor umane ce se petrec în societate. Rezultă din această distincţie că, sociologia este o ştiinţă socială ce are o sferă mai largă decât criminologia, raportul dintre acestea fiind aşadar un raport de la întreg la parte. Cu toate acestea, datorită numărului mare de teorii de orientare sociologică formulate în materie criminologică, teorii care vizează fenomenul criminogen de o manieră complexă şi diversificată sub aspect metodologic şi conceptual, este destul de dificil de identificat un raport epistemologic coerent între criminologie şi sociologie. 2. 4. Raporturile dintre criminologie şi statistică Criminologia în calitatea sa de ştiinţă socială autonomă, are de asemenea raporturi şi cu ştiinţa tehnico-aplicativă reprezentată de statistica generală şi de statistica criminală sau penală, în acelaşi cadru interdisciplinar. Statistica este definită ca fiind ştiinţa socială care studiază latura cantitativă a fenomenelor de masă, expresia lor numerică sau matematică, structura dar şi dinamica acestora în condiţii concrete de timp, de loc şi de spaţiu. Pentru criminologie, statistica judiciară are o importanţă deosebită, întrucât aceasta utilizează un sistem de măsurare a fenomenului criminogen, a frecvenţei şi surselor care îl provoacă, prin utilizarea de concepte numerice, matematice. Statistica judiciară este apreciată a fi una din cele mai importante surse ce vizează studierea fenomenului criminogen, oferind o viziune largă cantitativă asupra criminalităţii, ce include în principal, următoarele aspecte: mărimea sau dimensiunea fenomenului infracţional, volumul criminalităţii, ritmul, rata, distribuţia teritorială dar şi intensitatea acesteia, precum şi sursele sau izvoarele criminalităţii. Datele statisticii penale ale organelor în drept, precum şi rezultatele concrete ale cercetărilor criminologice reflectă nu numai nivelul general al ordinii de drept şi securităţii sociale, dar şi starea, structura şi dinamica criminalităţii în ansamblu şi pe categorii şi genuri de infractori şi infracţiuni, cauzele şi condiţiile criminalităţii, personalitatea criminalilor, victimele fenomenului criminal şi eficienţa măsurilor de prevenţie. De asemenea, cifrele oferite de statistică privind numărul şi natura infrac­ ţiunilor precum şi gradul lor de repetabilitate, creează posibilitatea de conturare a unor concluzii referitoare �a tendinţele şi evoluţia criminalităţii, la fluctuaţiile ce pot avea loc în acest sens. Insă oricât de completă, de necesară şi de eficientă este cercetarea statistică a criminalităţii, această ştiinţă nu poate fumiza nici un fel de date privind cifra neagră a criminalităţii. 46

Lucretia Dogaru

2. 5. Raportul criminologiei cu psihologia Atât criminologia generală cât şi cea specială, au strânse legături şi cu psihologia, în special cu psihologia socială şi cu cea judiciară, cunoştinţele psihologice fiind deosebit de necesare şi importante pentru ştiinţa criminologiei. Psihologia este definită ca fiind acea ştiinţă socială care studiază sub aspect psihologic personalitatea individului în general şi cea a infractorului în particular, fiind intim legată de problemele devianţei comportamentale, precum şi activitatea tuturor fenomenelor psihice ce caracterizează individul. Este ştiinţa ce studiază şi descrie, folosindu-se de metoda experimentului, faptele psihice, trăirile sufleteşti şi condiţiile lor de producere, influenţele legate de personalitatea individului şi condiţionarea lor cu diverse procese materiale. Cunoştinţele psihologice sunt necesare criminologiei, pentru relevarea şi explicarea cauzelor şi condiţiilor subiective ale fenomenului criminal, pentru cercetarea personalităţii criminalului şi stabilirea unei clasificări a infractorilor, pentru stabilirea motivaţiei dar şi a mecanismului comportamentului criminal individual, precum şi în scopul elaborării unor aspecte necesare profilaxiei fenomenului criminogen. Psihologia stabileşte că factorii psihologici (ca de altfel şi cei biologici şi sociali), au o mare importanţă în explicarea cauzelor comportamentului criminal, cei implicaţi în etiologia crimei fiind cu preponderenţă factorii motivaţionali, factorii cognitivi şi factorii de mişcare2 1 . Pornind de la aceste considerente, putem afirma că ştiinţa criminologiei are ca obiect de studiu in abstracto, psihologia criminalului, stările sale emotive şi comportamentul agresiona!, iar psihologia criminală studiază caracterul, aptitu­ dinile şi atitudinile delincventului, cauzele comportamentului criminal, motivaţia acţiunilor sale precum şi procesele mentale ce îl conduc la săvârşirea crimei. În prezent, un rol tot mai important este atribuit psihologiei şi psihiatriei, în conturarea unui domeniu nou şi distinct al criminologiei şi anume, cel reprezentat de victimologie. 2. 6. Raportul dintre criminologie şi politica penală Politica penală alături dreptul penal sunt disciplinele ştiinţifice ce definesc pilonul principal, cel în jurul căruia ştiinţa criminologiei îşi desfăşoară cercetările şi întregul său studiu referitor la fenomenul criminogen. Politica penală are ca obiect de studiu activitatea de elaborare a strategiilor globale de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, a direcţiilor, metodelor şi mijloacelor de luptă împotriva acesteia. Politica penală reprezintă acea disciplină ştiinţifică care elaborează doctrinele preventive şi represive pe care un stat le pune în practică, în scopul perfecţionării legilor sale penale22. 21

Ioan Buş, Psihologie şi infracţionalitate: Fundamente teoretice, Voi. I, Editura ASCR, Cluj­ Napoca, 2005. 22 A se vedea, Valerian Cioclei, Critica raţiunii penale. Studii de criminologie juridică şi drept penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, autor ce apreciază politica penală, ca fiind activitatea de „ gestionare" a fenomenului criminal.

47

Criminologie

Pentru atingerea acestor obiective este necesară o cunoaştere profundă a fenomenului criminogen pentru alegerea de soluţii de intervenţie cât mai optime atât în planul reglementării juridice cât şi în planul aplicării practice. În acest context, criminologia este abordată din perspectiva ştiinţei ce contribuie în mod esenţial la cunoaşterea criminalităţii şi la particularizarea principiilor generale ale politicii penale ale unui stat. În relaţionarea celor două ştiinţe, criminologia are rolul instrumentului de cunoaştere, de analiză şi sinteză a fenomenului criminal, de natură să contribuie la cristalizarea unor puncte de vedere ce pot fi folosite ulterior în procesul de deliberare şi de adoptare a actelor de decizie în materie de politică penală. Distincţia dintre criminologie, ca ştiinţă teoretico-explicativă şi politica penală, care este o ştiinţă practică, există în primul rând, cu privire la viziunea specifică a fiecăreia dintre acestea asupra fenomenului criminal. O altă deosebire, este dată şi de nivelul lor de generalitate, care este unul diferit luând în considerare faptul că ştiinţa criminologiei studiază criminalitatea ca şi fenomen socio-uman iar ştiinţa politicii penale analizează criminalitatea ca şi fenomen politic. 2. 7. Raportul dintre criminologie şi psihiatrie Din timpuri străvechi, criminologia se află în raporturi de inter-relaţionare şi interdependenţă cu psihiatria, ştiinţă ce are ca obiect de studiu bolile mintale, nevrozele şi psihozele de care suferă anumite persoane, în scopuri profilactice. Psihiatria, este acea specialitate medicală ce se ocupă cu evaluarea, diagnosticul, tratamentul şi reabilitarea bolilor mentale, urmărind astfel un scop preventiv. Ea studiază şi fenomenul criminal ce are în mod incontestabil, surse de evoluţie în patologia mentală23 . Prin tratamentul de specialitate pe care îl oferă acest domeniu al ştiinţei, se urmăreşte ameliorarea situaţiei medicale a persoanelor ce prezintă tendinţă spre agresivitate. Interconexiunea dintre aceste două discipline se realizează prin soluţionarea problemelor de etiologie şi de prevenire a infracţiunilor comise de către persoanele ce suferă de boli mentale sau unele anomalii psihice (nevroze, psihoze etc.). Legăturile dintre cele două ştiinţe sunt confirmate de cercetările efectuate de-a lungul timpului, în cadrul teoriilor de orientare psihologico-psihiatrice. 3. Consideraţii privind statutul criminologiei în învăţământul universitar 3. 1. Criminologia în învăţământul universitar european Cu referire la modelul european, un rol deosebit de important în cercetarea criminologică îl au institutele specializate de criminologie, cele create mai ales în centrele universitare din vestul Europei şi ataşate de regulă, facultăţilor de drept. 23

Astfel considera Jean Pinatel în lucrarea sa, Criminologie et psychanalyse, publicată în Revue frarn;aise de psychanalyse, Tome XVIII, Paris, 1954, p. 281 şi urm.

48

Lucretia Dogaru

În cadrul acestor institute speciale se fac experimente, studii, rapoarte, prognoze privind cauzele şi evoluţia criminalităţii, precum şi se derulează o serie de aplicaţii de specialitate, cu scopul de a oferi o viziune cât mai complexă şi unitară asupra nivelului fenomenului criminal şi a formelor sale diverse de manifestare. Ţările cu o puternică tradiţie în materie penală şi în criminologie, cele în care ştiinţa criminologiei ocupă un loc prioritar atât în calitatea sa de disciplină de învăţământ şi domeniu de cercetare dar şi ca profesie, sunt apreciate a fi: Italia, Franţa, Belgia, Marea Britanie şi ţările nordice. Italia de pildă, este ţara în care s-a născut ştiinţa criminologiei, urmare a contribuţiei însemnate în materie, a celebrilor criminologi (Cesare Lombroso, Cesare Beccaria, Raffaele Garofalo şi Enrico Ferri). Cu toate că iniţial a cunoscut un succes deosebit, ştiinţa criminologei a intrat în declin după moartea lui Cesare Lombroso în anul 1909, când aceasta a şi dispărut ca specializare autonomă şi oficială. Însă, mai târziu, în 1963, când s-a înfiinţat catedra de antropologie criminală, criminologia a început să fie predată doar la facultăţile de drept şi de medicină iar ulterior şi în cadrul facultăţilor de ştiinţe economice, politice, de sociologie şi psihologie. Un rol esenţial în formarea profesională a criminologilor l-au deţinut specializările de criminologie clinică din cadrul facultăţilor de medicină din cele mai renumite centre universitare italiene (Milano, Roma, Genova, Modena), în cadrul cărora s-au specializat de-a lungul timpului în domeniul prevenirii şi tratamentului delincvenţei, atât absolvenţi de medicină, de drept, economie şi sociol�gie, cât şi cei din domeniul ştiinţelor politice şi psihologiei. In Franţa, criminologia se predă iniţial ca disciplină de învăţământ mai ales în cadrul facultăţilor de drept dar şi în cel al studiilor aprofundate şi al seminariilor speciale de doctorat, care funcţi�nează în universităţi de prestigiu (precum cele din Bordeaux, Nancy şi Marseille). Insă, diplomele obţinute în cadrul acestor speciali­ zări nu au conferit titularilor statutul de profesionist, sens în care s-au făcut nume­ roase propuneri de iniţiere a unui program de formare profesională global şi integrat în cadrul unor institute interdisciplinare autonome de profil. Luând în considerare astfel de necesităţi, în anul 1924 se înfiinţează la Universitatea din Paris, Institutul de Criminologie, cu scopul de a oferi cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice de specialitate medic�or legişti, j uriştilor, personalului din penitenciare, poliţiştilor etc. In Belgia2 de pildă, unde criminologia este apreciată a fi rezultatul uniunii dintre drept şi medicină, i se conferă astfel o dimensiune interdisciplinară. În această ţară, începând cu anul 1900, s-au iniţiat cursuri de antropologie criminală pentru medici, magistraţi, personal din penitenciare, iar din anul 192 1 se înfiinţează prima Şcoală de antropologie şi criminologie cu sediul la Bruxelles, urmată de înfiinţarea unor astfel de şcoli şi în alte centre universitare belgiene. Aceste demersuri au culminat cu recunoaşterea criminologiei ca ştiinţă şi disci­ plină necesară şi autonomă, şcolile belgiene de acest profil asigurând deopotrivă o 24

Pentru detalii, a se vedea, Tony Peters, J. Van Kerckvoorde, Profession criminologue: la situation en Belgique, Revue de Criminologie, Quebec, 1994, p. 46.

Criminologie

pregătire superioară şi o specializare în domeniul criminologiei, cu scopul principal de dezvoltare a cunoştinţelor criminologice. Începând cu anul 1969, în majoritatea centrelor universitare vest europene, ştiinţa criminologiei nu mai reprezintă doar o specialitate ci aceasta devine o formaţiune academică completă. 3.2. Criminologia în învăţământul universitar canadian În calitatea sa de disciplină universitară dar şi ca profesie, criminologia ocupă în Canada un loc deosebit de important. Studiul acestei discipline a debutat cu înfiinţarea primei secţii de învăţământ criminologic în cadrul departamentului de sociologie al Universităţii din Montreal, în anul 1960, ca apoi în anul 196 1, să se înfiinţeze prima Şcoală canadiană de criminologie. În cadrul acestor institute speciale se constituie echipe de cercetare în scopul promovării criminologiei teoretice şi practice, echipe formate din specialişti psihiatri, psihologi, jurişti, biologi, antropologi ori sociologi. Criminologia canadiană se afirmă treptat ca disciplină universitară dar şi ca profesiune cu precădere în provincia Quebec, aceasta fiind influenţată de două mari orientări sau tradiţii criminologice ale acelor vremuri, şi anume: orientarea psihologică de inspiraţie europeană25 şi orientarea sociologică de origine americană. După anii '60, se înfiinţează pe teritoriul canadian şi instituţii şi clinici specializate pentru sprijinul delincvenţilor juvenili, precum şi o serie de servicii şi de comisii cu atribuţii în acest sens. Şcoala de criminologie din Montreal devine astfel principala sursă de profesionişti în criminologie, aceasta iniţiind şi numeroase programe de specializare în acest domeniu pentru studenţii străini. Ulterior, urmare a unei activităţi consecvente, pe baza studiilor elaborate, a ipotezelor, conceptelor şi teoriilor formulate, precum şi a elementelor metodologice generale, se înfiinţează şi alte şcoli de criminologie autonome în cadrul Universităţilor din Ottawa şi Vancouver. În prezent, la Montreal, funcţionează Centrul de Criminologie Comparată precum şi Societatea Canadiană de criminologie. 3.3. Criminologia în învăţământul universitar american Potrivit modelului nord-american, domeniul criminologiei ca ştiinţă socială se subdivide în criminologie ca disciplină ştiinţifică şi criminologie ca profesie, ambele fiind ştiinţe ce se dezvoltă paralel dar în strânsă conexiune şi interdependenţă. În calitatea sa de disciplină ştiinţifică, criminologia s-a predat iniţial în cadrul departamentelor de sociologie, a celor de medicină şi de drept. Domeniul criminologiei ca profesie viza educaţia specializată şi justiţia penală. Prin aplicarea Legii privind administrarea justiţiei în America, din anul 1967, numărul programelor de formare şi specializare în justiţia criminală creşte 25

Promovată de Jean Pinatel, Traite de droit penal et criminologie, Tome III, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 1963.

50

Lucretia Dogaru

considerabil, la fel ca şi numărul departamentelor de criminologie. La începutul anilor ' 80, programele de doctorat în criminologie şi justiţie criminală se extind, fiind tot mai intens promovată ideea de tratament, de reabilitare şi socializare a delincventilor. În prezent, există pe continentul american o serie de organizaţii ştiinţifice şi profesionale foarte active în domeniul criminologiei, printre care amintim: American Academy of Criminal Justice, asociaţie internaţională înfiinţată în 1963, cu scopul de a promova activităţile profesionale şi ştiinţifice în domeniul justiţiei penale şi criminologiei, şi American Society of Criminology, organizaţie internaţională înfiinţată în 1957, ce cuprinde aproape 4000 de membri specialişti din peste 60 de ţări, preocupaţi de etiologia, consecinţele, prevenirea, controlul şi tratamentul crimei şi delincvenţei. 3. 4. Criminologia în România26 Criminologia a fost introdusă pentru prima oară ca disciplină de învăţământ în facultăţile de drept şi de medicină din ţara noastră, pe la jumătatea sec. XX. La Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, disciplina criminologie se predă ca şi curs universitar începând cu anul 1928, iar din anul 1948 această disciplină este eliminată din programul de învăţământ superior ca mai apoi să fie reintrodusă abia în anul 1969. Cu referire la organismele şi instituţiile specializate, amintim că în ţara noastră, în 1990 s-a înfiinţat Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie. Urmare a unei hotărâri de guvern din ianuarie 2017, se va reînfiinţa Institutului Naţional de Criminologie, care urmează să ofere baza ştiinţifică a cercetării fenomenului criminalităţii în ţara noastră, cu toate formele sale de manifestare ( corupţia, migraţia, drogurile, violenţa), precum şi a celor mai adecvate modalităţi de prevenire şi combatere a acesteia. Se preconizează că acest organism va contribui la activitatea de elaborare a principalelor elemente de politică penală naţională, ca parte componentă a politicii generale a statului român. Fenomenul criminalităţii în calitatea sa de fenomen social de masă, produce şi societăţii româneşti o serie de consecinţe negative de natură morală, politică, materială ori de natură juridică penală, sens în care se impune un ansamblu de măsuri şi instrumente în scopul prevenirii acestui fenomen şi a diminuării consecinţelor sale. 26

Cu privire la fenomenul criminalităţii din ţara noastră, sunt concludente lucrările unor mari personalităţi ale vieţii ştiinţifice: Mina Minovici, Tratat complet de medicină legală, Editura Socec, Bucureşti, 1928-1931; Ion Tanoviceanu, Criminalitatea în România după ultimele statistici penale, Bucureşti, 1909 şi Curs de drept penal şi procedură penală, Bucureşti, 1912; Constantin I. Parhon, Constituţia fizico-psihică şi raporturile ei cu criminologia; Revista de drept penal şi ştiinţa penitenciară, Bucureşti, nr. 3-4/1930; Traian Pop, Curs de criminologie, Cluj -Napoca, 1928; Rodica M. Stănoiu, Aura Preda, Emilian Stănişor, Vasile Teodorescu, Criminologia din România: trecut, prezent şi viitor,Volum de culegeri articole, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017.

Criminologie

Fenomenul manifestărilor antisociale preocupă România contemporană, activitatea de apărare socială având ca obiect prevenirea, controlul şi combaterea criminalităţii, aceasta fiind o preocupare constantă atât a dreptului penal român şi a politicii anti criminale cât şi a criminologiei contemporane care are o contribuţie esenţială în acest sens. 4. Aspecte privind definiţia criminologiei2 7 Luând în considerare particularităţile de formare şi de dezvoltare ale criminologiei, dar şi evoluţia concepţiilor cu privire la obiectul, scopul şi funcţiile acestei discipline, s-au formulat de-a lungul timpului o mare diversitate de definiţii doctrinare. Unele dintre aceste definiţii au avut formulări mai largi sau dimpotrivă mai restrânse, determinate fiind fie de concepţia şi viziunea autorilor, fie de momentul istoric concret şi de gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane de care autorii erau apropiaţi. De pildă, criminologul italian Raffaele Garofalo, considera criminologia ca fiind o „ştiinţă completă despre om", ştiinţă ce are ca obiect de studiu „cauzele şi remediile comportării sale antisociale". Potrivit unei alte opinii, cea a lui Jean Pinate/28 , ,,criminologia este studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului", formulare ce a fost preluată de altfel şi de unii autori modemi29 • Atât Jean Pinatel cât şi Hermann Mannheim3 0 (avocat şi profesor de criminologie şi de drept penal în Germania), criminologi din a doua jumătate a secolului trecut, au reuşit o unificare în planul obiectului de studiu al criminologiei, definind-o ca fiind ştiinţa despre crimă, criminal şi criminalitate. Potrivit altor opinii, precum cea formulată de criminologul Edwin Sutherland, considerat părintele criminologiei americane, ştiinţa criminologiei se ocupă cu studiul proceselor elaborării legilor, ale încălcării acestora dar şi cele ale reacţiei sociale3 1. Şi renumitul criminolog Raymond Gassin32 formulează o definiţie complexă a criminologiei, susţinând că aceasta cuprinde atât o dimensiune teoretică cât şi o dimensiune practică, ce sunt concre­ tizate în elaborarea mijloacelor juridice dar şi empirice cu rol în prevenirea şi combaterea a fenomenului infracţional. 27

Pentru o abordare a acestei problematici vezi, Rodica M. Stănoiu, op. cit. , 2006, p. 129-135. Jurist şi magistrat francez, preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie, Jean Pinatel a publicat în domeniul criminologiei lucrări de referinţă dintre care amintim: Tratat de drept penal şi criminologie (1963); Societatea criminogenă (1971); Criminologia şi administrarea justiţiei penale ( 1979); Criminologia şi societatea represivă (1981). 29 Christian Debuyst, Encyclop Mie de la Criminologie, Universite Catholique de Louvain, 1984, p. 3. 30 Lucrările de referinţă în criminologie, ale lui Hermann Mannheim, au fost: Dilema reformei penale (1939); Război şi criminalitate (1941); Tinerii infractori (1942); Pionerii criminologiei (1955) şi Criminologia comparată (1965). 31 Edwin H. Sutherland, Donald Cressey, Principes de Criminologie, Editura Cujas, Paris, 1966, p. 19. 32 A se vedea, Raymond Gassin, Criminologie, edition V, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 2003, p. 40 şi urm. 28

Lucretia Dogaru

Potrivit altor definiţii ce au fost formulate mai ales de către criminologii de orientare sociologică, criminologia este acea ştiinţă socială nejuridică care oglindeşte societatea umană, oferind o imagine globală, esenţială şi multilaterală a realităţilor socio-umane, reprezentând din această perspectivă ştiinţa ce studiază fenomenul criminogen în ansamblul său. Cu referire la definirea criminologiei în planul documentelor internaţionale, amintim documentele adoptate la Congresul al VIII-lea al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea infracţiunii şi tratamentul delincvenţilor, de la Havana din septembrie 1990, ce includ următoarea formulare: ,,Criminologia este o disciplină ce analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează apariţia fenomenului infracţional". Studiind criminalitatea ca etiologie, ca fenomenologie şi ca mijloace de combatere a acesteia3 3 , criminologia a fost definită de doctrină ca fiind ştiinţa criminalului, ştiinţa crimei, ştiinţa fenomenului criminogen, ştiinţa dinamicii actului criminal dar şi ştiinţa reacţiei sociale. Sub acest aspect, vom proceda în continuare la o analiză succintă. Ştiinţa despre criminal, este o abordare ce aparţine criminologiei pozitiviste fiind fundamentată pe ideea potrivit căreia ştiinţa criminologiei studiază persoana celui ce încalcă legea, omul criminal. Ştiinţa despre crimă, este definiţia dată criminologiei de concepţia obiecti­ vistă (promovată de Garofalo, Durkheim, Sellin, Cressey), potrivit căreia criminologia este ştiinţa care studiază crima, încălcarea legilor dar şi reacţia socială. Ştiinţa fenomenului criminogen, este o definiţie susţinută cu precădere de reprezentanţii orientării sociologice, în opinia cărora criminologia este ştiinţa care studiază cauzele fenomenului criminal în ansamblul său. Ştiinţa dinamicii actului criminal, este o definiţie ce aparţine unei teorii promovate de criminologul belgian Etienne de Greff, în care accentul se pune mai ales pe procesele ce duc la diverse forme de delincvenţă34. Ştiinţa reacţiei sociale, presupune că ştiinţa criminologiei studiază procesele şi mecanismele de reacţie socială, având ca şi obiect de studiu delictul, delincventul şi delincvenţa ca şi consecinţă a mecanismelor de reacţie socială. Criminologia contemporană, care are două puncte de focalizare şi anume, trecerea la actul criminal sau dinamica şi reacţia socială, presupune următoarea definiţie: criminologia este acea ştiinţă care studiază factorii şi dinamica actului criminal precum şi reacţia socială faţă de acest act, în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii precum şi a reintegrării sociale a criminalilor. Dintr-un alt punct de vedere, criminologia este apreciată drept o ştiinţă nej uridică, ce are caracter autonom, mulţi şi interdisciplinar, ce oglindeşte realităţile socio-umane şi care cercetează în mod ştiinţific cauzalitatea fenomenului infracţional şi profilaxia acestuia, cu ajutorul unor cunoştinţe, teorii, metode şi tehnici specifice. 33 34

A se vedea, Igor A. Ciobanu, op.cit. , 2007, p. 1 1 . Acesta pune bazele criminologiei dinamice sau ale criminologiei „trecerii la act".

Criminologie

Cu toate că există un consens exprimat la nivel de doctrină şi anume că, ştiinţa criminologiei studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său3 5, şi în teoria juridică din ţara noastră, criminologia suportă diverse definiţii. Astfel, criminologia este definită3 6 ca fiind acea ştiinţă preponderent socială cu caracter interdisciplinar, ce studiază personalitatea infractorului şi a victimei, elaborând căile şi mijloacele de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. Şi potrivit altei definiţii3 7 , criminologia este percepută a fi acea disciplină juridică ce cuprinde ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific efectuate pentru studierea fenomenului criminal, pentru cunoaşterea şi evaluarea acestuia în scopul profilaxiei şi combaterii sale.

35

Sunt şi alte ştiinţe sociale, normative sau nonjuridice, ce au ca şi obiect de studiu fenomenul infracţionalităţii, dar nu în ansamblul său ci doar o parte sau anumite fragmente ale acestuia, sens în care amintim: ştiinţa dreptului penal, a dreptului procesual penal sau cea a dreptului execuţional, criminalistica etc. 36 Victor Ursa, Criminologie, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p.5 şi urm. 37 Valerian Cioclei, Criminologie, Ediţia a IV-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 32.

54

CAPITOLUL III METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE CRIMINOLOGICĂ

SECŢIUNEA I Metode de investigare în criminologie 1. Consideraţii prealabile Criminologia este acea ştiinţă socială care explică fenomenele infracţionale şi modalităţile de apărare socio-umane în interdependenţa şi cauzalitatea lor istorică, urmărind determinarea sensului acestora. La nivel doctrinar, criminologia este apreciată drept o ştiinţă sintetică­ integrală, întrucât aceasta explică fenomenele sociale existente prin crearea unui obiectiv propriu de cercetare sau investigare ce are un conţinut social real. Societatea constituie mediul în care apare criminalitatea, urmare a contradicţiei dintre factorii sociali, fenomenele culturale, economice şi educaţionale dar şi ca rezultat al voinţei şi manifestării individului. Cunoaşterea acestor factori, ai motivelor, a voinţei şi instinctului individului, a atitudinii sale faţă de societate şi valorile acesteia, condiţiile sale de acţiune precum şi definirea şi evoluţia actelor criminale, constituie funcţia practică a criminologiei. Delimitarea obiectului criminologiei de obiectul de studiu al altor discipline sociale, juridice sau non juridice, care au tangenţă cu fenomenul criminal, a fost urmată de un proces complex de integrare a criminologiei în ansamblul disciplinelor sociale care studiază omul şi comportamentul acestuia în societate, integrare produsă cu precădere în aria metodologiei. În ultimele decenii, tot mai mulţi cercetători criminologi au fost preocupaţi de necesitatea conturării unei metodologii a cercetării criminologice, pentru stabilirea locului pe care aceasta îl are în cadrul metodologiilor de ramură dar şi a

Criminologie

raportului său cu metodologia generală, din perspectiva raportului de la parte la întreg 1 • O definiţie generală ce poate fi dată metodologiei este aceea că metodologia reprezintă teoria ştiinţifică despre totalitatea căilor, mijloacelor şi metodelor utilizate pentru creşterea eficacităţii cunoaşterii umane. Metodologia criminologică este acea parte a disciplinei criminologie, care se ocupă cu studiul ansamblului de metode şi tehnici de investigare a fenomenului criminal, în vederea integrării acestora într-un sistem logic şi coerent, de natură să permită îndeplinirea scopurilor de bază ale ştiinţei criminologiei. 2. Prezentare şi analiză Obiectul de studiu al cercetării sau investigării criminologice cu rol decisiv în prevenirea, reducerea, controlul şi combaterea fenomenului criminalităţii, este orientat spre următoarele segmente: crima, criminalul, victima, criminalitatea ca fenomen social şi reacţia socială împotriva criminalităţii. Pentru explicarea criminologică, pentru abordarea obiectului său de studiu, criminologia operează cu o serie de concepte generale, cu indicatori statistici, cu metode şi tehnici de evaluare şi cercetare. Metodele de investigare criminologică, constituie un criteriu important pentru delimitarea obiectului de studiu al ştiinţei criminologiei (bineînţeles, alături de scopul şi funcţiile acesteia)2. Metoda de cercetare criminologică reprezintă modul de cunoaştere a evoluţiei fenomenului infracţional, iar procedeul, exprimă modul sistematic de acţiune, felul practic de utilizare a metodei pentru realizarea scopului urmărit prin investigarea criminologică. Faptele reale şi fenomenele criminogene ce prezintă atât un caracter dinamic-funcţional cât şi un caracter static, sunt observate, verificate şi evaluate cu ajutorul unor metode de investigaţie ştiinţifică dar şi prin legităţi specifice. Pentru studiul aspectelor generale şi individuale, a factorilor obiectivi şi subiectivi ce generează şi influenţează actul infracţional, pentru analiza şi măsurarea fenomenului criminogen dar şi pentru adoptarea fundamentelor preventiv-educative, sunt necesare a fi utilizate procedee complexe şi diverse de cercetare criminologică, reprezentate de metode şi tehnici specifice. Datorită corelaţiei criminologiei cu alte ştiinţe sociale sau domenii de cercetare, această ştiinţă pluridisciplinară şi totodată autonomă, foloseşte în mod 1

Problemele de ordin metodologic ale criminologiei sunt analizate, de literatura de specialitate: Rodica M. Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1981; aspecte privind cadrul metodologic al investigaţiei, Oana Ciuchi, Devianţă şi criminalitate într-o societate în tranziţie, Editura Lumen, Iaşi, 2011, p. 160 şi urm. 2 Detalii privind metodele şi metodologia investigării criminologice, Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Metacriminologie. Curs universitar, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 183-190; a se vedea şi Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 10-15.

56

Lucretia Dogaru

frecvent şi unele metode împrumutate de la aceste ştiinţe bineînţeles în paralel cu propriile sale metode şi tehnici de cercetare. Fiind o ştiinţă cu veritabile veleităţi teoretice dar şi practice, criminologia utilizează în scopul unei abordări complete a fenomenului criminogen, o serie de metode de cercetare sau investigare ce sunt denumite de specialişti, metode particulare sau specifice3 . Este un lucru dovedit faptul că aceste metode de cercetare criminologică au evoluat odată cu ascensiunea acestei ştiinţe, de la cele pozitiviste la cele modeme şi contemporane. De asemenea, la nivel de doctrină se distinge între metodele de cercetare sau investigare criminologică ce au un grad mai mare sau mai mic de complexitate şi tehnicitate, astfel cum pot exista şi metode ce au un grad mai ridicat de generalitate (utilizate şi de alte ştiinţe sociale), ori dimpotrivă, un grad mai redus de generalitate (folosite fiind doar de unele ştiinţe). Din categoria metodelor particulare ce prezintă un grad maxim de generalitate, face parte metoda observării sau observaţiei, metoda experimentală, metoda istorică etc. În categoria metodelor de cercetare criminologică ce implică un grad mai redus de generalitate şi care sunt folosite frecvent şi de alte discipline ştiinţifice, sunt incluse următoarele: metoda clinică, metoda tipologică, metoda predictivă, metoda comparativă, metoda monografică precum şi alte metode proprii unei anumite ştiinţe. Exisă de asemenea, autori care invocă şi o altă categorie de metode de investigare criminologică ce sunt reprezentate de aşa numitele metode adiacente, în categoria cărora sunt incluse: metoda istorică, metoda logică, metoda represivă, metoda psihanalizei, metoda sistemelor şi metoda integralistă4 • În scopul delimitării domeniului său de cercetare, ştiinţa criminologiei apelează nu doar la metode care îi pot permite studierea fenomenului criminogen în ansamblul său, dar şi la metode necesare cunoaşterii personalităţii infractorului, la metode ce sunt susceptibile să dezvăluie latura cantitativă şi cea calitativă a obiectului supus cercetării. Luând în considerare acest criteriu se face şi o altă distincţie şi anume, între metodele de cercetare cantitative şi metodele calitative. 2. 1. Metoda observaţiei Observaţia este metoda particulară utilizată frecvent de criminologie, reprezentând principala cale de cunoaştere a fenomenului criminogen5, aceasta fiind m?mentul contactului iniţial dintre subiectul cercetător şi obiectul său de studiu. In domeniul criminologiei, observaţia are ca principal obiect următoarele aspecte: domeniul comportamentului criminal, atât cel individual cât şi cel de 3

Cu referire la metodele particulare de investigare criminologică, a se vedea, Rodica M. Stănoiu, friminologie şi Penologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006, p. 37-50. Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 134-138; Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, �ditura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995, p. 81-107. Vezi detalii despre această metodă, Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 128-130.

57

Criminologie

grup; acţiunile delicvente în care şi prin care criminalul se manifestă; reacţiile provocate în societate în raport cu faptele antisociale comise. Metoda observaţiei sau observarea, este indispensabilă tuturor metodelor particulare ce sunt utilizate în domeniul criminologiei, sub ambele forme ale acesteia, respectiv, observarea empirică şi cea ştiinţifică. Observaţia empirică, este acea formă ce poate aparţine oricărei persoane, aceasta luând naştere într-un mod spontan, prin contactul zilnic dintre individ şi realitatea socială. Întrucât această metodă empirică se caracterizează prin aceea că are un caracter spontan sau neaşteptat şi că poate implica participarea unui număr ridicat de persoane (cercetători) care pot avea stiluri şi opinii proprii asupra fenomenului infracţional observat, ea nu fumizează concluzii unitare şi nici convingătoare, fiind de regulă, caracterizată de superficialitatea şi inexactitatea datelor oferite. Observaţia empirică este limitată de regulă, la aspecte de suprafaţă, de impact, la aspecte ce sunt spectaculoase, informaţiile sale având deseori caracter subiectiv (determinate fiind în primul rând de opiniile proprii, de prejudecăţile dar şi de eventualele interese sau stări ale observatorului implicat). Cu toate acestea, de-a lungul timpului observaţia empirică a avut un aport în cercetarea ştiinţifică criminologică, prin aceea că a cristalizat o serie de concepte necesare explicării fenomenului criminogen şi totodată a fumizat date de studiu în domeniu (chiar dacă acestea nu au fost considerate concepte absolute). Pe de altă parte, observaţia ştiinţifică fiind una orientată către un scop bine determinat, foloseşte o serie de reguli şi de principii de observaţie complexe, de percepere, de definire şi analiză a fenomenului criminal, calitatea acesteia fiind direct subordonată nivelului de profesionalism al cercetătorului implicat. Observaţia ştiinţifică fumizează de regulă, date concrete şi veridice, aceasta fiind bazată atât pe puterea de explicitare şi de sinteză a cercetătorului cât şi detaşată de orice prejudecăţi şi de subiectivism; calitatea acestei forme a observaţiei este dependentă în mare măsură de nivelul cunoştinţelor teoretice ale criminologului precum şi de profesionalismul acestuia. Observaţia ştiinţifică se realizează printr­ un complex de mijloace diverse, cum ar fi: perceperea directă a faptei criminale; constatarea crimei după ce fapta criminală s-a consumat; studiul mijloacelor şi metodelor de comitere a faptei criminale; studiul produsului faptei sau al victimei; studiul declaraţiilor făcute de criminal ori studiul unor lucrări ale acestuia (cum ar fi unele desene, înscrisuri, eseuri etc. )6 În opinia unor cercetători7 , în domeniul criminologiei metoda observaţiei este compusă din două faze esenţiale, respectiv faza obiectivă şi cea subiectivă. Etapa observaţiei obiective se referă la realitatea fenomenului social crimi­ nogen, aceasta studiind în mod concret împrejurările şi cauzele săvârşirii delictului, 6

A se vedea, Tudor Amza, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 66-67. 7 A se vedea, Miklos Vermes, The fundamental questions of criminology, Academia Budapesta, 1970, p. 170.

58

Lucretia Dogaru

mijloacele şi metodele de săvârşire, consecinţele şi implicaţiile sale asupra vieţii sociale, elemente ce sunt apreciate a fi necesare în adoptarea ulterioară a măsurilor specifice de diminuare, de control şi de eradicare a delincvenţei. Pe de altă parte, observaţia subiectivă se referă exclusiv la studiul criminalului în calitatea sa de autor al faptei delictuale comise. 2.2. Metoda experimentală8 Experimentul este o metodă de cercetare ce are un grad ridicat de generalitate, acesta fiind utilizat în multe domenii ale ştiinţelor sociale. Cu referire la domeniul criminologiei, acesta s-a dovedit deseori a fi imposibil de realizat. Metoda experimentală implică determinarea unei probleme şi elaborarea de ipoteze (adevărate sau false), şi care pot fi confirmate sau infirmate prin cercetare. Experimentul reprezintă acea observaţie provocată în situaţii sau împrejurări alese de cel ce face studiul (denumit experimentator), ocazie cu care se realizează identificarea legăturilor de intercondiţionare între fenomene precum şi înlănţuirea lor cauzală. Rezultă că principalele particularităţi pe care această metodă experi­ mentală de cercetare sau investigare criminologică le are sunt atât provocarea unui fenomen cât şi repetarea fenomenului supus investigării. Metoda experimentului presupune în scopul derulării sale, existenţa a două categorii de persoane, respectiv cea de control şi cea experimentală. Experimentul în calitatea sa de metodă de .· cercetare criminologică, se deosebeşte de celelalte metode de cercetare sau investigare, printr-o serie de particularităţi şi de reguli ce îi sunt specifice. În scopul eficientizării în plan ştiinţific, experimentul trebuie să respecte atât un complex de reguli de ordin general (valabile oricărui experiment), cât şi un set de reguli de ordin specific (ce sunt determinate de specificul obiectului studiat). În scopul clasificării experimentului, în literatura de specialitate română9 sunt utilizate mai multe criterii de clasificare, astfel: A. După locul de desfăşurare al experimentului, distingem între: experimentul de laborator, ce presupune crearea unui mediu artificial pentru studierea unui fenomen criminogen izolat, sens în care se provoacă în laborator, o situaţie similară celei reale pentru a se obţine date şi informaţii ce pot fi transferate ulterior în realitate; experimentul în teren, ce presupune studierea unui fenomen criminogen în condiţii naturale, adică în lumea reală. Aceste tipuri de experimente, cu toate că sunt mult mai costisitoare şi mai greu de realizat, sunt totuşi în măsură să ofere mai multe certitudini în stabilirea relaţiei cauză-efect. 8

Rodica M. Stănoiu, op. cit., 2006, p. 35 şi urm. Vezi, Rodica M. Stănoiu, op. cit., 2009, p. 45 şi urm.; Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.

9

59

Criminologie

B. D upă natura variabilei independente, experimentul poate fi clasificat în: experiment provocat, ce se realizează atunci când variabila independentă este introdusă de către experimentator; experiment invocat, ce intervine în situaţia în care variabila independentă nu este introdusă de către experimentator, aceasta făcând parte din condiţiile preexistente. C. După procedeele sau modalităţile concrete de manipulare şi de verificare a variabilelor dependente ce se introduc, există: experiment anterior, este acel tip de experiment ce presupune observarea fenomenului supus studiului de către experimentator anterior sau înainte de introducerea variabilei dependente 10 ; experiment ulterior sau posterior, ce constă în observarea feno­ menului analizat numai după introducerea variabilei dependente. Astfel cum am precizat, pentru realizarea unui experiment este nevoie de două grupuri, respectiv de un grup sau eşantion experimental şi un grup de control, sens în care se folosesc diferite procedee de comparare (prin care se compară de pildă, un infractor cu un non infractor ori diferite categorii de infractori între ele. Experimentul ca şi metodă de investigare criminologică este destinat aşadar, examinării acţiunii acelor factori ce contribuie la prevenirea fenomenului criminal, fiind astfel o metodă ce se aplică prin excelenţă în domeniul profilaxiei crimei, al controlului acesteia precum şi în cel al studiului influenţei unor factori pozitivi. 2. 3. Metoda clinică Determinarea modalităţilor de cuantificare a fenomenului criminal precum şi stabilirea semnificaţiei rezultatelor acestui proces constituie elemente de un real interes pentru ştiinţa criminologiei. Atât cercetătorii teoreticieni cât şi practicienii în domeniu, au nevoie de un volum de informaţii atât pentru explicarea fenomenului criminalităţii cât şi pentru formularea de propuneri în scopul prevenirii, controlului şi profilaxiei acestui fenomen. Metoda clinică, denumită frecvent de către specialişti şi studiu de caz, reprezintă una din modalităţile prin intermediul căreia se cercetează personalitatea infractorului, în unitatea şi dinamica sa, în scopul formulării unui diagnostic precum şi a prescrierii unui tratament ulterior al acestuia. Metoda clinică este apreciată a fi una necesară şi importantă pentru studiul unor trăsături distincte ale personalităţii infractorului, pentru formularea unui diagnostic în baza căruia criminologul va evalua conduita sa viitoare şi va formula un pronostic social, în scopul elaborării unui tratament adecvat pentru modelarea personalităţii acestuia şi a resocializării sale precum şi pentru înlăturarea potenţialilor factori ce pot favoriza recidiva. 10

De pildă, un grup de copii este examinat atât înainte cât şi după vizionarea unui film de violenţă, în scopul cunoaşterii influenţei pe care scenele violente din film le poate exercita asupra acestora.

60

Lucretia Dogaru

Prin intermediul metodei clinice se studiază un caz determinat, prin reconstituirea carierei antisociale a infractorului pe parcursul unei perioade de timp, sens în care se face o incursiune în viaţa sa precum şi un examen multidis­ ciplinar. Prin studiul clinic sau de caz, se face astfel o reconstituire a biografiei infractorului, sens în care se procedează şi la examinarea unor documente, convorbiri ale acestuia, tipuri relaţii etc. Studiul clinic urmăreşte să descrie astfel carierele criminale ale unor indivizi precum şi diferitele tipologii de infractori, predispoziţia înspre infracţionalitate sau conduită deviantă, tocmai printr-o analiză ştiinţifică a cauzelor incidente. Metodele clinice de cercetare criminologică sunt diverse şi ele includ aspecte privind studierea documentelor, observarea ştiinţifică, examene de laborator, interviuri clinice, teste psihologice şi psihiatrice, statistici oficiale privind infracţionalitatea şi victimele, informaţii oficiale, sondaje, relatări ale victimelor, autodenunţuri etc. 1 1 2. 4. Metoda tipologică 1 2 Metoda tipologică este sub aspect istoric, una din cele mai vechi metode de investigare criminologică, fiind folosită iniţial de către cercetarea criminologică antropologică, de cea sociologică, psihologică şi psihiatrică. Susţinătorii şcolii de antropologie criminală au fost cei ce au manifestat un real interes faţă de această metodă, interesaţi fiind să demonstreze existenţa unui infractor plecând de la defectele fizice ale acestuia, ei fiind de altfel criminologii ce au creat şi primele categorii de tipologii specifice de criminali. Metoda tipologică, face o descriere şi o clasificare a tipului criminal în opoziţie cu noncriminalul, şi totodată descrie diverse tipuri particulare de criminali (pasionali, violenţi, de ocazie, profesionişti, etc.) şi stabileşte tipologii criminale. Această metodă are la bază noţiunea de tip, pentru a cărui individualizare se conturează anumite trăsăturilor caracteristice, de regulă cele considerate ca fiind pregnante pentru fenomenul studiat şi de natură a-l distinge de alţi indivizi. Un astfel de fenomen sau abordare ştiinţifică, se numeşte tipologie. Tipologiile criminologice sunt clasificate în teoria de specialitate în tipologii specifice (de către cercetătorii antropologi, de cei care fac referire la tipul de criminali înnăscuţi, purtători de stigmate ale crimei, criminali bolnavi), şi în aşa-numite tipologii de împrumut. De asemenea, sunt conturate după varii criterii, şi tipologii criminologice constituţionale (cele specifice indivizilor predispuşi la delincvenţă datorită unei lipse de armonie de natură biofizică), tipologiile sociologice precum şi tipologiile psihologice. 11

Detalii, vezi Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 75-78; de asemenea, Vasile Astărăstoaie, Gheorghe Scripcaru, Criminologie clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 17 şi urm. 12 Pentru detalii, vezi Tudor Amza, Cosmin P. Amza, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 56-57;

61

Criminologie

Cu toate rezultatele cercetărilor criminologice efectuate pe baza metodei tipologice considerată de mulţi cercetători a fi o cale utilă în cunoaşterea fenomenului criminogen, întrucât nu s-a putut stabili până în prezent existenţa unor corelaţii semnificative între o anumită tipologie şi crimă, s-au ridicat de-a lungul timpului numeroase îndoieli şi obiecţii cu privire la valoarea ştiinţifică a acestei metode. 2. 5. Metoda comparativă Metoda comparativă se distinge prin aceea că manifestă un câmp larg de aplicare în categoria ştiinţelor sociale, fiind folosită fie ca metodă singulară fie asociată cu alte metode de cercetare a fenomenelor sociale. Ea constituie acea metodă de cercetare criminologică ce demonstrează că între două fapte criminale există în mod inevitabil, o relaţie logică. Metoda comparativă desemnează acea metodă de evaluare şi comparare a datelor concrete ce rezultă din studiile criminologice, fiind utilizată din faza de culegere şi explicare a datelor ( faza de cercetare), până în faza de stabilire a concluziilor şi de prognozare a fenomenului criminal. Aceasta este utilizată la toate nivelurile de interpretare (faptă criminală, făptuitor, victimă, fenomen criminal), deopotrivă în cercetarea cantitativă şi cea calitativă a fenomenului criminogen. Comparaţia presupune existenţa a cel puţin două elemente ce urmează a fi comparate, sens în care apelează la următoarele procedee de comparare: procedeul concordanţei sau al analogiei, concretizat prin compararea asemănărilor dintre fenomene pentru a putea determina cauza, şi analiza fenomenelor anterioare pentru a se putea determina elementul lor comun; procedeul diferenţelor, ce presupune diferenţele dintre fenomene (atunci când de pildă, un fenomen se produce în cazul întrunirii unor condiţii dar el nu se mai produce când o condiţie lipseşte, aceasta fiind presupusă drept cauza fenomenului); procedeul variaţiilor concomitente (când mai multe fenomene precedă un alt fenomen, fenomenul precedent care variază în acelaşi fel cu cel care succede fiind considerat cauza). Cu ajutorul metodei comparative, se evidenţiază o serie de deosebiri între personalitatea criminală şi personalitatea normală a indivizilor, precum şi se fixează tipologii criminale dar şi tipologii privind atitudinea opiniei publice faţă de justiţia penală, ce au ca finalitate elaborarea de programe de prevenire şi profilaxie a criminalităţii. De asemenea, metoda comparativă de investigare, serveşte la evaluarea recidivei, la stabilirea absenţei unor elemente componente ale fenomenului criminogen, la stabilirea obiectivelor fundamentale sau esenţiale şi a celor conjuncturale sau neesenţiale ale ştiinţei criminologiei. Cu referire la utilitatea ei, analiza comparativă este de asemenea folosită în mod frecvent şi pentru stabilirea proporţiilor criminalităţii nedescoperite, ale aşa numitei cifre negre a criminalităţii. Cu toate implicările pe care metoda tipologică le are, aceasta este totuşi apreciată ca fiind lipsită de rigoare, fapt pentru care se

Lucretia Dogaru

recomandă ca rezultatele obţinute pe această cale să fie aprofundate şi verificate prin intermediul altor metode de cercetare şi investigare criminologică. 2. 6. Metoda statistică Statistica, în calitatea sa de ştiinţă a interpretării faptelor prin raportare la modelele probabiliste, reprezintă un puternic instrument de cercetare a problemelor criminalităţii, fiind astfel folosită în mod frecvent în criminologie, domeniu în care criminalitatea este un fenomen social de masă. Această ştiinţă socială, foloseşte un complex de metode şi de procedee modeme, matematice (dintre care amintim, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, analiza factorială ), în scopul observării, prelucrării şi analizei statistice a fenomenelor sociale, inclusiv a fenomenului criminogen. Metoda statistică studiază, clasifică şi sistematizează fenomenele criminale, stabilind în acest context ceea ce este fundamental, reprezentativ şi tipic cu privire la acestea, precum şi frecvenţa apariţiei lor, persistenţa şi cuantumul acestora. Cu referire la acest aspect precizăm că există atât statistici internaţionale (realizate de pildă de Interpol şi de institutele Organizaţiei Naţiunilor Unite specializate în prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor), cât şi statistici naţionale (ce aparţin instituţiilor implicate în lupta împotriva criminalităţii, precum Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală, direcţiile de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii etc.). Cu aportul metodelor statistice, se stabilesc fenomenele de repetiţie şi de succesiune în dinamica criminalităţii, se evidenţiază frecvenţa şi sursele provocatoare sau ipotetice abstracţiei şi generalizării. De asemenea, cu ajutorul datelor şi a regulilor statisticii judiciare se stabileşte atât dinamica criminalităţii cât şi se evaluează latura cantitativă şi calitativă a acesteia, oferindu-se astfel un cadru analitic complex al fenomenului criminogen. Totuşi, cu toată contribuţia oferită de această metodă de investigare, o parte foarte importantă a fenomenului infracţional, în speţă cea reprezentată de cifra neagră a criminalităţii, rămâne în afara tabloului statistic. De asemenea, se apreciază de către unii autori faptul că statisticile judiciare pot produce şi o anume deformare a imaginii fenomenului criminal, întrucât acestea nu dispun de un sistem de evaluare a criminalităţii în funcţie de gravitatea faptelor criminale consemnate, fapt pentru care se şi propune aplicarea aşa-numitului indice al criminalităţii. În concluzie, sub aspectul utilităţii sale metoda statistică de investigare criminologică permite studierea volumului criminalităţii, a densităţii şi ritmului acestui fenomen dar şi forma de dezvoltare a legităţilor care guvernează criminalitatea în cadrul unei anumite structuri social-economice. 2. 7. Metoda predicţiei (previziunii) Metoda predicţiei sau metoda previzională, urmăreşte în principal, două obiective importante, respectiv: formularea unor predicţii sau previziuni în legătură

Criminologie

cu urmărirea fenomenului infracţional pe o perioadă determinată sau limitată de timp; evaluarea probabilităţilor de delincvenţă a indivizilor, prin acţiuni de cercetare a domeniilor în care aceasta este posibilă în viitor, precum şi prin identificarea sau evidenţierea comportamentelor de perspectivă a recidiviştilor. Predicţia este operaţiunea raţională de anticipare a evoluţiei fenomenului criminogen. Prin intermediul cercetărilor previzionale, se estimează în principal criminalitatea legală dar şi probabilitatea de delincvenţă individuală sau de grup. Metodele previzionale specifice criminologiei, au fost elaborate iniţial de Şcoala germană şi americană de criminologie 13 , fiind preluate ulterior şi de alte curente şi şcoli criminologice modeme şi contemporane. Cu ajutorul predicţiei sau previziunii, s-a reuşit deseori să se estimeze sau evalueze posibilele necesităţi, împrejurări sau condiţii (obiective sau subiective), ce pot afecta sau pot determina un individ sau grup de indivizi să devină delincvenţi sau să persiste în conduita lor criminală. Cu rol în evaluarea probabilităţilor de delincvenţă, metoda predicţiei se bazează cu precădere pe anumite reguli şi principii, folosind atât raţionamentul predictiv cât şi factori predictivi de natură socială, psihologică dar şi psihiatrică.

13

Pentru o analiză complexă a cercetărilor previzionale în criminologie, a se vedea Rodica M . Stănoiu, op. cit. , 2009, p. 60 şi urm.; Valerian Cioclei, op. cit. , 2016, p. 41-45.

SECTIUNEA II Tehnici de investigare criminologică 1. Prezentarea şi analiza tehnicilor utilizate de criminologii Criminologia în calitatea sa de ştiinţă socială, prezintă deopotrivă cazurile particulare dar şi întregul fenomen criminogen, determinând comportamentele umane interzise de legea penală şi de regulile sociale, precum şi tipurile şi tipologiile infracţionale. Cauzele criminalităţii au fost căutate de-a lungul timpului atât în fenomenele sociale cât şi în conştiinţa şi antecedentele individului delincvent. Pentru stabilirea valorii, dinamicii şi cauzalităţii fenomenului criminogen, sunt utilizate atât metodele de cercetare criminologică cât şi tehnicile de investigare şi anchetele sociale. Tehnicile de investigare criminologică, permit colectarea de o manieră organizată, a tuturor informaţiilor în legătură cu fenomenul criminal. Principalele şi cele mai importante tehnici de cercetare în criminologie sunt tehnicile sociologice (ce cuprind, tehnica observaţiei sau observarea, chestionarul, interviul, tehnica documentară şi tehnicile secundare), însoţite frecvent şi de tehnicile de cercetare psihologică (testele psihologice, psihanaliza), tehnicile de evaluare medicală (genetice, psihiatrice, neurologice etc.), tehnicile comparative ori cele istorice. 1. 1. Tehnica observaţiei Tehnica observaţiei ca procedeu practic de cercetare criminologică, este o tehnică fundamentală de percepere sistematică, ce se deosebeşte de observaţie, care este o metodă generală de cunoaştere şi de investigare. Această tehnică este utilizată în criminologie, fiind recomandată pentru studierea colectivităţilor sau grupurilor cu activităţi delictuale determinate, ce pot fi uşor percepute, urmărite şi studiate. Utilizând tehnica observaţiei se pot surprinde, urmări şi examina manifestările infracţionale, infractorii aflaţi în stare de libertate ori în diferite faze ale procesului penal, în stare de detenţie sau după executarea pedepsei, precum şi subiecţii înainte ca aceştia să fie descoperiţi. Se pot distinge, la nivel de cercetare criminologică, mai multe tipuri de tehnici de observare, în funcţie de o serie de criterii.

1

Detalii, Sergiu Bogdan, op. cit., 2012, p. 25-30; Rodica M. Stănoiu, Tehnici de investigare în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 7 şi urm.; Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, op. cit., 2003, p. 228-235.

Criminologie

1.1. 1. Tipuri de observaţie Tipurile de observaţie criminologică se grupează după mai multe criterii astfel: - după criteriul fenomenului studiat, relaţia observatorului cu realitatea ce este supusă observaţiei, distingem între observaţie directă sau nemijlocită şi indirectă sau mijlocită (de pildă, observarea unor documente); - după etapa când are loc cercetarea, se distinge între observaţie globală (axată pe întreg complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate) şi observaţie parţială (centrată doar pe anumite aspecte sau situaţii); - în raport de obiectivele şi scopurile urmărite, distingem între observaţie sistematizată sau ştiinţifică şi observaţie nesistematizată sau simplă (sub forma unor impresii). Cele două tipuri de observaţie, cea sistematizată ce este una de tip cantitativ şi cea nesistematizată ce are caracter calitativ, sunt complementare putând fi utilizate în mod succesiv în diferitele etape ale cercetării criminologice; - în funcţie de poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, se distinge între: observaţia internă (când observatorul pătrunde în grupul studiat, motiv pentru care acest tip de observaţie e denumit frecvent şi observaţie participativă sau activă), şi observaţie externă (când observatorul rămâne în afara sistemului studiat, fiind denumită pe acest considerent, observaţie pasivă); - după criteriul valorii apartenenţei observatorului în raport de grupul studiat, participarea acestuia poate fi totală (când are valoare de membru al grupului respectiv, cum ar fi, de pildă, un criminolog introdus într-un penitenciar printre delincvenţi), sau parţială (când cercetătorul are valoare de străin în grup, în sensul că cercetările sale sunt limitate doar la unele destăinuiri din partea unor membri ai grupului din care face parte criminalul). Alegerea unui anumit tip de observaţie este determinată de o serie de factori, cum ar fi: nivelul de cunoştinţe criminologice ale observatorului, natura cercetării, condiţiile concrete de cercetare, scopul urmărit sau finalitatea şi altele. Prin utilizarea anumitor tipuri de observaţie, se urmăreşte determinarea atitudinii intime a subiecţilor faţă de fapta comisă dar şi studierea manifestărilor de comportament ale infractorilor faţă de fapta lor şi de consecinţele produse. 1. 1.2. Tipuri de observatori Tehnica observaţiei se realizează de către observatori, sens în care se poate distinge între categoriile ce sunt frecvent utilizate în acest sens. Astfel, după numărul observatorilor implicaţi, observaţia poate fi realizată fie de către un observator individual fie de către o echipă de observatori, sens în care se conturează două forme ale acestei tehnici. Observaţia nesistematizată de tip participativ, este aceea ce se realizează cel mai frecvent de către cercetătorul individual sau de către o echipă restrânsă de cercetători care trebuie să aibă o anumită rigoare şi precizie. Pe de altă parte, observaţia cantitativă sistematizată, se realizează de către o echipă de observatori, în calitatea lor de specialişti într-un anumit domeniu.

Lucretia Dogaru

Se distinge de asemenea în funcţie de poziţia observatorului în raport de grupul studiat, între observatorul anonim, cel necunoscut de către membrii grupului observat (situaţie ce îi va permite nu doar pătrunderea mai aprofundată în intimitatea grupului dar şi limitarea în privinţa posibilităţilor de mişcare), şi observatorul cunoscut de către membrii grupului observat (fapt ce îi creează acestuia posibilitatea de a se mişca şi de a interoga). Principala caracteristică a tehnicii observaţiei, constă în aceea că instru­ mentul de bază utilizat în culegerea şi evaluarea datelor este cercetătorul, adică instrumentul uman. Indiferent de tipul de observator utilizat, personalitatea şi profesionalismul acestuia va juca un rol important în reuşita tehnicii observaţiei. Există autori ce procedează, utilizând anumite criterii, şi la alte delimitări privind tipul de observator, sens în care disting între observatorul participant şi participantul observator. Observatorul participant la realizarea acestei tehnici, este considerat a fi observatorul propriu-zis, cel care va trebui să posede anumite calităţi în îndeplinirea activităţii sale, cum ar fi: capacitate ridicată de integrabilitate în grupul de infractori, în unitatea sau sistemul studiat; un grad ridicat de precizie şi de rigoare, dar şi o capacitate de surprindere şi de sesizare a tuturor evenimentelor studiate; luciditate, neutralitate şi obiectivitate în observarea realităţii (întrucât pe parcursul studiului pot interveni anumite trăiri subiective sau afinităţi dar şi unele distorsiuni de ordin subiectiv sau cultural);înaltă pregătire teoretică (în sociologie, criminologie, psihologie ori drept), dar şi o practică bogată în domeniul pe care îl studiază; capacitate ridicată de a privi, de a asculta, de a reţine din realitatea socială acele manifestări semnificative în raport cu obiectivele propuse. Unul dintre aspectele importante ce vizează observatorul şi succesul cercetării sale, este legat de acceptarea şi tolerarea prezenţei acestuia de către grup. De asemenea, pentru garantarea unui succes al tehnicii observaţiei, se recomandă pentru observatorul criminolog stabilirea unei linii de demarcaţie precisă între el şi subiecţii cercetaţi tocmai pentru evitarea eventualelor suspiciuni în privinţa obiectivismului şi neutralităţii acestuia2 • 1.2. Chestionarut3 1.2. 1. Consideraţii generale Chestionarul este un procedeu tehnic de cercetare frecvent utilizat de către criminologi, cu precădere în cercetările ce au ca scop o evaluare de ansamblu a fenomenului criminal. Acesta se prezintă sub forma unui set de întrebări ce se 2

N. Polski, în Research method morality and criminology, New York, Doubleday Anchor, 1967, p . 109-129, recomandă cea mai bună cale pentru observator: ,,de a se topi în decor, de a trece cât mai neobservat, de a păstra ochii şi urechile deschise şi gura cât mai închisă, de a aştepta cu bdare momentul în care infractorul începe să se destăinuiască." ră 3 Detalii privind această tehnică de investigare criminologică, Tudor Amza, Cosmin P. Amza, op. cit., 2008, p. 60.

Criminologie

adresează subiecţilor pe o anumită problematică studiată. Spre deosebire de tehnica interviului unde anchetatorul şi interlocutorul lui au un contact nemijlocit, în cazul chestionarului, întrebările cu privire la aspectul investigat sunt puse pe un formular astfel încât anchetatorul nu intră în contact cu subiectul anchetat. Chestionarul se deosebeşte de simplul interviu, întrucât acesta este o tehnică mai complexă de recoltare a datelor care se consemnează în scris. Această tehnică fundamentală de cercetare criminologică poate şi este utilizată în cele mai diferite scopuri, fiind frecvent folosită în raport cu celelalte tehnici, pentru următoarele considerente: se bucură de o aparentă facilitate metodologică, întrucât creează impresia că nu ridică probleme deosebite şi că poate fi la îndemâna oricărei persoane; are o arie de cuprindere foarte largă, putând fi folosită pe un număr mare de subiecţi, aflaţi pe arii geografice diferite; este o tehnică mai puţin costisitoare în raport cu alte procedee sau tehnici de investigare criminologică. Chestionarul reprezintă acel procedeu sau tehnică de investigare socială, reprezentat de o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice, ce au funcţii de stimuli şi a căror administrare de către operatorii de anchetă determină un anumit comportament verbal sau nonverbal din partea celor anchetaţi. Acesta presupune de asemenea unele etape şi anume, înregistrarea tuturor informaţiilor în formă scrisă, o etapă a analizei datelor culese prin intermediul chestionarului şi etapa analizei finale reprezentată de redactarea scrisă a concluziilor. 1.2.2. Tipuri de chestionar Chestionarele întocmite în materie de investigare criminologică se clasifică în funcţie de o serie de criterii, astfel: a) După natura şi întinderea informaţiilor necesare, se distinge între: chestionare de întrebări factuale, denumite şi chestionare de întrebări de identificare (vârstă, sex, profesie, etc.), cuprind întrebări cu privire la date, fapte, împrejurări de natură obiectivă, în scopul identificării persoanelor ce urmează să răspundă precum şi a determinării nivelului lor de cunoaştere în legătură cu problema ce interesează; chestionare de opinie, prin intermediul cărora se investighează factori de natură subiectivă, fiind importante în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de legile penale, faţă de anumite evenimente cu caracter ilicit precum şi faţă de autorii acestora; chestionare speciale, sunt cele ce abordează o singură temă sau problemă şi chestionare omnibuze, în categoria cărora sunt incluse acelea ce au ca obiect mai multe teme de investigare;

68

Lucretia Dogaru

b) După momentul codificării informaţiei sau al răspunsului, distingem: chestionare precodificate sau închise, sunt cele ce cuprind variante de răspuns dinainte stabilite, acestea fiind utilizate frecvent atunci când se pot anticipa răspunsurile. Întrebările precodificate, limitează opţiunea persoanei chestionate la o singură variantă concretă de răspuns (da, nu, nu ştiu), şi sunt fixate dinainte în chestionar. Avantajele acestor tipuri de chestionare constau în aceea că ele asigură mai bine anonimatul celor interogaţi precum şi se pot adresa unor subiecţi cu o cultură mai scăzută. Ca şi dezavantaje sunt considerate a fi posibilitatea existenţei pericolului de sugestibilitate oferit de variantele de răspuns stabilite anticipat ori posibilitatea de a exista o oarecare atracţie către unele răspunsuri pozitive. chestionare post codificate sau deschise, sunt cele ce cuprind întrebări deschise, lăsând astfel subiectului investigat libertatea formulării unui răspuns dar şi posibilitatea de a dezvolta aspectele despre care este chestionat; chestionare mixte, reprezentate de acele tipuri de chestionare care alternează întrebările închise cu cele deschise, combinând astfel două tipuri de chestionare cu scopul de a putea realiza o interpretare cât mai complexă a fenomenului cercetat; c) După modalitatea de recoltare a informaţiei, se disting două tipuri de chestionare şi anume: chestionare autoadministrate prin poştă sau prin publicare. Acest tip de chestionar este recomandabil întrucât este considerat a fi avantajos sub aspect economic, vizând eşantioane mari de subiecţi, dar şi prin aceea că oferă posibilitatea obţinerii de date direct de la sursă, date şi informaţii neinfluenţate de operatorul de anchetă; chestionare administrate direct de către operatorii de anchetă, sunt cele care implică folosirea unui personal specializat. Acest tip de chestionare, constituie de fapt o formă a interviului standardizat, putând fi folosite pe orice eşantioane de subiecţi şi pe problematici variate; datele obţinute astfel, pot fi ulterior îmbogăţite cu obser­ vaţiile proprii pe care observatorul le face în timpul interogării sau chestionării. 1.2.3. Alcătuirea chestionarelor Alcătuirea chestionarelor este un aspect important întrucât după formularea răspunsurilor de către subiecţii chestionaţi, acestea pot fi sau nu utile. Orice tip de chestionar ridică probleme ce fac referire la următoarele aspecte: forma de prezentare a chestionarului, care presupune ca formularul utilizat să aibă: formă atrăgătoare şi eficientă; numere de cod vizibil marcate; explicaţii şi instrucţiuni simple şi politicoase; expnmare clară a caracterului secret al răspunsurilor etc.;

69

Criminologie

dimensiunile chestionarului, se referă la faptul că acestea trebuie să fie echilibrate, prin evitarea atât a supradimensionării cât şi a subdi­ mensionării lor, tocmai în scopul evitării unor stări de plictiseală şi superficialitate dar şi a riscului de a nu oferi date suficiente despre fenomenul supus investigării; formularea întrebărilor, este considerată una importantă întrucât de aceasta depinde succesul sau insuccesul investigaţiei. De aceea, întrebările se impun a fi formulate într-un limbaj simplu, precis şi corect din punct de vedere gramatical, cu evitarea limbajului tehnic, a arhaismelor, regionalismelor, a întrebărilor sugestive, a expresiilor imprecise, cu dublu sens, echivoce ori ambigue4; ordinea de prezentare a întrebărilor, este de asemenea un aspect esenţial întrucât în structura chestionarului întrebările trebuie prezentate într-o succesiune logică, pentru a nu fi afectată legătura dintre acestea, în scopul condiţionării lor reciproce. Se va ţine cont în acest context, de următoarele aspecte: întrebările introductive sau de contact trebuie să îl pună pe cel chestionat în contact cu aspectul investigat; întrebările de trecere, trebuie să determine subiectul să treacă mai uşor la aspectele următoare; aşa-numitele întrebări filtru, au rolul de a selecta subiectiv, obligând subiecţii chestionaţi să treacă la următoarele probleme din chestionar; întrebările bifurcate, sunt cele ce separă răspunsurile pozitive de cele negative; întrebările de control, cele prin care se verifică dacă subiectul a fost sincer sau nu, dacă a înţeles sensul întrebărilor, dacă se contrazice etc. Se recomandă ca acele întrebări ce pot avea impact asupra subiecţilor chestionaţi, să fie introduse spre finalul chestionarului. 1.3. Interviul 1.3.1. Definire şi particularităţi Interviul reprezintă o tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică frecvent utilizată în ştiinţele sociale şi socio-umane, dar şi în procesul de cercetare sau investigare criminologică. Acesta presupune operaţiunea complexă de investigaţie psihologică a criminalului. Prin tehnica interviului care implică procedeul comunicării verbale, se colectează probe testimoniale (sub formă de date şi informaţii) de la şi despre persoanele interogate cu scopul verificării unor ipoteze sau pentru descrierea unor fenomene5 • 4

Vezi Rodica M. Stănoiu, Analiza socio-juridică a reacţiei sociale faţă de comportamentele deviante, în Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Bucureşti, Nr. 4/1976, p. 371 şi urm. 5 Cu referire la rolul şi valoarea interviului, a se vedea, Florea Elena, Micu Maria, Interviul sociologic în Teoria şi metoda în ştiinţele sociale, Voi. III, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 257; Tudor Amza, op. cit., 2002, p. 90

70

Lucretia Dogaru

Cu toate că între tehnica interviului şi cea a chestionarului există nu doar asemănări dar şi deosebiri, acestea vor rămâne două modalităţi sau tehnici de investigare criminologică distincte şi independente. Interviul poate fi definit ca fiind acea tehnică de cercetare ştiinţifică ce este folosită pentru investigarea şi aprofundarea atât a faptelor criminale cât şi ale autorului acestora. Cu ajutorul interviului sau al dialogului, se obţin date şi informaţii verbale, opinii şi păreri cu referire la crimă, criminal şi victima acestuia. Interviul presupune aşadar o cooperare verbală între două persoane ce au calitatea de anchetator sau operator de interviu şi persoană anchetată sau subiect intervievat, având rolul de a permite anchetatorului să culeagă date şi informaţii de la anchetat cu privire la problema pusă în discuţie. O atitudine pozitivă a anchetatorului faţă de anchetat are un rol deosebit de important în reuşita anchetei. Trăsăturile esenţiale ale interviului sunt date de următoarele aspecte: stabilirea unei relaţii sociale şi psihologice, a unei legături interpersonale între anchetat şi anchetator; în cadrul relaţiei sociale şi psihologice stabilite cei doi subiecţi au un rol precis determinat; informaţia obţinută pe calea interviului este rezultatul unei strategii de investigare. 1. 3.2. Tipuri de interviu Cunoaşterea circumstanţelor comiterii faptei ilicite şi stabilirea corectă a datelor privind persoana autorului sunt utile pentru anchetator în stabilirea procedeelor tactice de efectuare a interviului. În practica autorităţilor judiciare se folosesc frecvent următoarele strategii sau procedee tactice de intervievare: interogare pe baza întrebărilor de detaliu; interogare repetată; interogare încrucişată; interogare sistematică; interogare vizând tactica complexului de vinovăţie; interogare care urmăreşte spargerea alibiului; interogare despre ceilalţi participanţi la comiterea faptei; interogare psihanalitică şi psihologică6 • Luând în considerare diferite criterii de delimitare se pot contura o serie de tipuri de interviuri, sens în care prezentăm: a) După gradul de formalism sau după tipul de comunicare ce este stabilit între anchetator şi persoana anchetată, distingem: interviul formal, presupune ca intervievatul să răspundă la întrebări al căror număr, ordine şi formulare sunt prestabilite, iar răspunsurile sunt înregistrate textual sau într-o formă standardizată; interviul neformat sau .flexibil, este cel prin care se precizează tema generală, persoana intervievată fiind liberă să vorbească în legătură tema respectivă, fapt ce oferă anchetatorului mai mare libertate în dirijarea cursului interviului; interviul conversaţie sau bilateral, sub forma unei convorbiri bilaterale, a unei comunicări între operator şi persoana intervievată; 6

A se vedea, Tudorei Butoi, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2019, p. 111-121.

Criminologie

interviul ghidat sau concentric, se desfăşoară pe baza unuî ghid de interviu formulat de operator care stabileşte tema şi o listă de control cu punctele esenţiale în jurul cărora acesta se organizează. b) După modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele şi informaţiile de către anchetator, se distinge între: interviul direct, care este bazat pe modalitatea directă de a pune întrebările şi de a interpreta rezultatele; interviul indirect, cel care utilizează o cale sau modalitate ocolită, indirectă, de culegere a datelor şi de interpretare a răspunsurilor. c) După natura relaţiei stabilite între anchetator şi subiectul intervievat sau anchetat, se face distincţie între: interviul sensibil, este fundamentat pe un comportament pozitiv al operatorului de anchetă, pe o atitudine sensibilă, deschisă, de simpatie şi apropiere a acestuia faţă de subiectul intervievat; interviul neutru, presupune o relaţie indiferentă, neutră faţă de subiectul intervievat, care nu exprimă nici simpatie nici antipatie, nici aprobare nici dezaprobare în raport de faptele acestuia; interviul sever, se prezintă sub forma unui interogatoriu în sens penal, acesta nefiind recomandat a fi folosit în investigarea criminologică. 1. 3.3. Realizarea interviului Întrucât cele mai multe agresiuni se comit sub semnul clandestinităţii, al modificărilor materiale şi imateriale, descoperirea şi administrarea probelor este o etapă deosebit de importantă. Abordarea autorului, a complicelui, a instigatorului, a victimei sau a martorilor presupune o modalitate aparte cunoscută sub denumirea de interviu. Pentru succesul unui interviu, una din problemele fundamentale o constituie alegerea şi selecţionarea operatorilor de anchetă. Operatorul de interviu sau de anchetă, trebuie să deţină calităţi deosebite pentru a putea obţine de la interlocutorul său care este de regulă, un necunoscut, părerile, sentimentele şi preocupările sale legate de fapta supusă analizei. În acest sens este necesar ca operatorul de interviu să fie o persoană bine instruită şi formată, care să deţină un nivel bogat de cunoştinţe cu o cultură generală bogată, să fie tolerant şi abil, să manifeste preocupare dar şi interes pentru investigarea criminologică în cauză. Calităţile native (inteligenţa, onestitatea, caracterul extravertit) combinate cu alte calităţi (tactul, interesul, cultura), au o importanţă deosebită în alegerea persoanei pentru rolul de operator de interviu. Pentru existenţa unei atitudini pozitive din partea anchetatorului se impune prezenţa următoarelor caracteristici: empatia cu cel intervievat; congruenţa (încredere în propria personalitate şi analiza sau atitudinea pozitivă necondiţionată7 . Unele experienţe relevă nu doar 7

A se vedea, Tudorei Butoi, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, op. cit. , 20 1 9, p. 22-23 .

72

Lucretia Dogaru

importanţa acestui aspect ci şi rolul mediului ambiant, cel al timpului şi locului de desfăşurare a interviului, precum şi importanţa temei cerute ori a condiţiilor concrete de realizare a interviului. De asemenea, pentru ca interviul să fie unul folositor şi de succes, se cere ca relaţia între intervievat şi operator să ocupe un loc central pentru a permite subiectului intervievat să se degajeze, să manifeste încredere faţă de operator, să nu aibă suspiciuni şi să nu lase impresia subiectului că este la un nou interogatoriu. Operatorul trebuie să folosească un limbaj pe înţelesul subiectului, care să îi permită acestuia să înţeleagă scopul discuţiilor şi să-l determine să se destăinuie, să comunice şi să se explice. Un alt aspect esenţial al interviului, constă şi în faptul că subiectului intervievat trebuie să i se inducă convingerea că răspunsurile sale sunt confidenţiale, că ele nu servesc decât scopului cercetărilor şi că acestea nu îi vor influenţa de nici un fel soarta şi situaţia sa juridică. În concluzie, asigurarea succesului unei cercetări este condiţionată de alegerea celor mai potriviţi specialişti, abilitatea, talentul, pregătirea şi instruirea lor în raport cu particularităţile fiecărei cercetări dar modalitatea de prelucrare a datelor fiind extrem de importante. 1.4. Tehnica documentară8 1. 4. 1. Noţiune Tehnica documentară, este una specifică cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele şi informaţiile cuprinse în diferite documente pot fi folosite în scopuri ştiinţifice. Tehnica documentară este deopotrivă o tehnică de recoltare dar şi de prelucrare a datelor şi informaţiilor care sunt cuprinse în diferite documente, fiind denumită frecvent şi observare indirectă, întrucât nu presupune un contact direct cu persoanele ci implică doar o lecturare şi o analiză a unor documente. Sursele documentare sunt unele foarte importante deoarece sunt bogate în material informatic dar în acelaşi timp sunt şi disponibile pentru cercetători. Principala caracteristică a acestei tehnici de investigare în domeniul criminalităţii, constă în aceea că ea operează doar prin intermediul lecturii documentelor legate de aspectul cercetat şi nu prin contactul cu faptele criminale şi autorul acestora. 1.4.2. Tipuri de documente Documentele (ce pot îmbrăca forma scrisă, fotografică sau video şi care pot fi secrete sau publice, oficiale sau neoficiale), sunt de natură a fumiza date sau informaţii în legătură cu anumite aspecte supuse investigării, putând constitui surse importante de documentare în cercetarea criminologică. Frecvent utilizate în criminologie sunt acele surse documentare care prezintă interes şi relevanţă în acest domeniu, precum: statisticile oficiale; dosarele privind 8

Tudor Amza, Cosmin P. Amza, op. cit. , 2008, p. 63 .

73

Criminologie

cauzele penale aflate pe rolul organelor de cercetare penală şi al instanţelor; documentele personale ale criminalului şi documente ce exprimă reacţia publică. Statisticile oficiale, care adună şi prelucrează date din toate sferele de activitate, reprezintă un puternic instrument de control al veridicităţii cercetării criminologice. Acestea îndeplinesc totodată şi un rol important în prognoza criminologică dar şi în asigurarea progresului aplicativ al cercetării criminologice. În domeniul penal, dezavantajul statisticilor judiciare este considerat a consta în aceea că ele oferă date numai cu privire la criminalitatea descoperită sau cea judecată, fără a evidenţia aşadar şi criminalitatea reală. Criminalitatea fiind un fenomen cu conotaţii cantitative, criminologia utilizează indicatori cantitativi ai acestuia dar şi ai diferitelor forme de reacţie socială, măsurarea criminalităţii fiind realizează astfel prin intermediul diverselor tipuri de statistici criminale9 . Dosarele privind cauzele penale, sunt cele care cuprind date cu referire la cauzele şi împrejurările comiterii infracţiunii, la scopul şi mobilul acesteia, la aspecte legate de personalitatea infractorului, de starea victimei sau altele. Documentele personale ale criminalului, denumite frecvent şi bibliografii criminale (reprezentate de scrisori, jurnale, biografii, însemnări, etc.), pot de asemenea oferi o serie de detalii privind personalitatea acestuia, modul său de viaţă, relaţiile, preocupările şi sentimentele sale. Reacţia socială sau publică, este în principal reprezentată de mijloacele de informare în masă, de mass-media, având şi aceasta un rol în informarea publicului dar mai cu seamă a decidenţilor cu privire la anumite fapte sau manifestări nelegale. 1. 4.3. Tipuri de analiză a documentelor La nivelul abordării ştiinţifice sunt cunoscute o multitudine de procedee de examinare ştiinţifică a documentelor (ce pot avea natură diferită, istorică, lingvistică ori literară), însă cercetarea criminologică foloseşte două tipuri de analize ştiinţifice a documentelor, cu scopul de a realiza o bună ierarhizare şi împărţire a fenomenului criminogen. Aceste tipuri de analiză sunt: analiza de conţinut şi analiza statistică a documentelor. Analiza de conţinut, permite investigatorului să folosească metode şi procedee standardizate ce vizează determinarea şi alegerea categoriilor specifice (nivelul de instruire, sexul, vârsta, naţionalitatea, starea de recidivă a indivizilor), verificarea şi cuantificarea rezultatelor. Analiza de conţinut este acea tehnică indirectă de observaţie criminologică, de investigaţie a comunicării prin care criminalii s-au manifestat, fiind tehnica de studiu a comunicării dintre emiţător-receptor. Etapele ce trebuie parcurse de orice analiză de conţinut a documentelor, sunt considerate de către specialişti a fi următoarele: alegerea categoriilor (a acelor A se vedea, Tudor Amza, Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 59; acelaşi autor, op. cit. , 2002, p. 92-93. 9

74

Lucretia Dogaru

elemente semnificative ce pot clasa sau cuantifica conţinutul unei comunicaţii); determinarea unităţilor de analiză; cuantificarea rezultatelor obţinute (prin numărarea sau calcularea frecvenţelor) şi verificarea analizei de conţinut. Analiza statistică a criminalităţii, permite efectuarea unei aprecieri globale sub aspect cantitativ a evoluţiei şi structurii fenomenului criminal, aceasta fiind o tehnică utilă întrucât prezintă şi principalele caracteristici ale acestui fenomen. De asemenea, statistica oficială constituie o sursă importantă de documentare întrucât oferă criminologilor datele necesare pentru efectuarea unei aprecieri globale a structurii şi evoluţiei criminalităţii pe de o parte şi a caracteristicilor esenţiale ale delincvenţilor, pe de altă parte. Dezavantajul ce este remarcat de către unii specialişti cu referire la statistica judiciară, constă în faptul că aceasta nu include criminalitatea reală şi că, sistemul de prelucrare a datelor se bazează exclusiv pe criterii cantitative, aprecierea calitativă a fenomenului criminogen fiind diminuată sau chiar exclusă. Strategiile actuale de investigare criminologică, considerate a fi cele mai reprezentative şi care sunt frecvent utilizate în scopul cercetării cifrei negre a criminalităţii, sunt: studiile sau anchetele de auto-confesiune şi anchetele de victimizare. Anchetele de auto-confesiune sau de autoportret, se realizează sub forma interogării unui grup reprezentativ de persoane referitor la aspecte legate de faptele penale comise de anumiţi infractori; acestea prezintă atât avantajul anonimatului cât şi al unei surse directe de informaţii precum şi dezavantajul unor mărturii ce pot fi subiective. Pe de altă parte, studiile de victimizare, constau în interogarea sau chestionarea unui grup de persoane reprezentativ, cu privire la faptele penale ale căror victime acestea au fost; avantajul unei astfel de abordări, constă în aceea că pot fi relevate fapte criminale ce nu există în statisticile judiciare sau poliţieneşti, în timp ce dezavantajul este dat de faptul că astfel de anchete prezintă riscul unor aspecte ce ţin de subiectivismul sau de anumite erori ale victimei, precum şi că ele nu relevă faptele ilicite ce sunt comise împotriva statului. 1. 5. Tehnicile secundare1° 1. 5. 1. Noţiune şi prezentare În procesul cercetării criminologice se folosesc ş1 o sene de tehnici secundare de investigare, ce sunt impuse de aspectele complexe ce vizează trăsăturile psihologice ale criminalului, de factorii de inadaptare a acestuia precum şi de contribuţia acestor factori în determinarea conduitei criminale. Tehnicile secundare de investigare a fenomenului criminologic îndeplinesc rolul de evidenţiere a universului intim al criminalului, fiind uzitate în scopul formulării unui diagnostic corect precum şi a unui pronostic social de natură să permită elaborarea unui tratament de recuperare şi de reinserţie socială a acestuia. 10

Tudor Amza, Cosmin P. Amza, op. cit. , 2008, p. 64-65.

Criminologie

Tehnicile secundare ce au aplicarea cea mai frecventă în criminologie sunt: A. Testele, indică acele tehnici secundare de investigare criminologică ce sunt frecvent utilizate pentru realizarea examenului psihologic al criminalului. Acestea reprezintă probe standardizate care fumizează date privind caracteristicile psihice şi psihofiziologice ale autorului actului criminal 1 1 • Următoarele categorii de tehnici secundare reprezentate de teste, sunt apreciate a fi frecvent folosite în cercetarea criminologică: testele de reuşită sau de eficienţă, sunt cu precădere uzitate cu scopul stabilirii gradului de inteligenţă a criminalului precum şi a evidenţierii aptitudinilor sale operaţionale; testele de personalitate, sunt cele ce urmăresc analiza personalităţii infractorului, prezenţa eventualelor tulburări de personalitate, a trăsăturilor care îl determină la anumite reacţii în situaţii date. Aceste teste pot fi la rândul lor, de două feluri şi anume: teste analitice de tip chestionar, sub formă de întrebări (prin care se investighează anumite trăsături de personalitate), teste obiective şi teste proiective 12 (ce urmăresc dezvăluirea personalităţii subiecţilor testaţi prin răspunsurile lor la diferite probe de imagini, de obiective sau de alt fel). B. Atitudinile, indică acele tehnici secundare care îndeplinesc un rol important în analiza atitudinii sau reacţiei criminalului faţă de faptă şi urmările sale. Atitudinile reprezintă partea integrantă a personalităţii individului, acea parte care indică modalitatea acestuia de a gândi, de a simţi, de a percepe sau de a avea o conduită în raport de o idee, de o valoare ori situaţie concretă. Aceste tehnici prin care se apreciază atitudinea individului reprezintă o extindere a tehnicii testelor şi au drept scop măsurarea intensităţii unor atitudini sau reacţii ale acestuia, precum şi clasificarea atitudinilor după gradul lor de intensitate. Sunt utilizate frecvent ca şi tehnici de măsurare a atitudinii criminalilor, aşa-numitele scale de evaluare a atitudinii lor în raport de fapta comisă şi consecinţele acesteia. Luând în considerare aspecte legate de diferitele căi şi mijloace de colectare a datelor şi informaţiilor privind atitudinea criminalilor, sunt consacrate la nivelul cercetării criminologice, mai multe procedee de scalare, ce pot avea natură cantitativă ori calitativă. În concluzie, tehnicile de investigare criminologică, în ansamblul lor, vizează cunoaşterea fenomenului criminalităţii, prin stabilirea volumului şi a structurii sale, dar şi a evoluţiei pe care o poate avea în timp şi spaţiu. 11

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit. , 1996, p. 79 Sunt semnificative testele proiective utilizate de Rorshach (testul proiectiv al „petelor de cerneală" de pe 10 cartoane cu desene), şi de Szondi (testul proiectiv de personalitate ce constă în alegerea afectivă a unor fotografii ce prezintă chipuri umane), a se vedea, Rodica M. Stănoiu, op. cit. , 1981, p. 161. 12

76

CAPITOLUL IV TEORIILE CRIMINOLOGICE SECTIUNEA I Consideraţii privind teoriile criminologice 1. Consideraţii generale privind teoriile criminologice 1.1. Noţiuni introductive Teoriile criminologice formulate în decursul timpului au dominat cercetarea criminologică acestea având atât importanţă teoretică cât şi practică însemnată, întrucât au contribuit la înţelegerea şi explicarea complexelor fenomene sau comportamente criminale (delincvenţa individuală sau de grup, conduita victimei, a recidivistului, reacţia socială şi altele), precum şi la elaborarea de legi şi politici criminale şi programe de prevenire a criminalităţii şi de tratament al criminalilor. Primele teorii care au încercat să explice din punct de vedere ştiinţific comportamentul criminal, au fost acele teorii care coincid cu perioada conturării crimin?logiei ca ştiinţă, teorii ce au apărut la mijlocul secolului al XVIII-iea. Intreaga evoluţie a criminologiei este marcată nu doar de o succesiune de teorii şi orientări diverse cu privire la criminalitate dar şi de apariţia şcolilor criminologice, între care amintim Şcoala clasică şi Şcoala neoclasică a criminologiei. Aceste şcoli reprezentative au reluat de altfel opinii mai vechi exprimate în acest domeniu şi le-a integrat într-o explicaţie nouă bazată pe date mult mai verificabile şi mai credibile. Şcoala clasică a criminologiei este frecvent asimilată cu numele Şcolii italiene de criminologie şi implicit a lui Cesare Beccaria, fiind denumită astfel şi Şcoala clasică beccariană. Această şcoală a abordat metodic fenomenul criminal, utilizând numeroase explicaţii originale sistematice referitoare la obiectul de studiu al criminologiei. Reprezentanţii acestei şcoli de criminologie nu au fost preocupaţi doar de personalitatea criminalului, ci au manifestat şi numeroase preocupări axate mai ales pe pedeapsă ce trebuie considerată drept echivalentul

Criminologie

infracţiunii, sens în care se şi afirma că aceasta se cere a fi atribuită „legilor rele" şi nu oamenilor răi. Beccaria a susţinut teza deosebit de modernă pentru secolul XVIII, aceea a unui sistem juridic modem care să garanteze un tratament egal în faţa legii, întrucât în opinia sa, oamenii aleg liber ce vor să facă şi tocmai de aceea poartă responsabilitatea oricăror consecinţe ale conduitei lor. Celebrul criminolog s-a referit şi la consecinţele neconsecvenţei în guvernare şi în soluţionarea problemelor publice, sens în care a propus numeroase reforme tocmai cu scopul de a face practica justiţiei penale mai logică şi mai raţională. De asemenea, acesta a protestat şi împotriva pedepselor severe ale acelor vremuri, susţinând ideea profilaxiei crimei şi cea a introducerii unui program de măsuri speciale. Principalele idei exprimate de Beccaria în opera sa 1 , cele care de altfel l-au şi consacrat, majoritatea păstrându-şi valabilitatea şi în prezent, sunt următoarele: legile trebuie aplicate cu scopul de a menţine contractele sociale; legiuitorul este cel ce trebuie să creeze legi, în mod exclusiv2 ; judecătorii trebuie să stabilească pedepsele în concordanţă cu legea în vigoare, ei neputând să creeze legi penale sau să le interpreteze3 ; adevărata măsură a crimelor o reprezintă pedeapsa aplicată de societate; pedepsele trebuie să fie proporţionale atât cu faptele săvârşite cât şi cu personalitatea făptuitorilor4 ; aplicarea pedepselor trebuie făcută cu rapiditate sau promptitudine5 precum şi cea care face referire la necesitatea siguranţei pedepselor6 • Cu toate că succesul operei criminologice a lui Beccaria a fost imediat, s-au declanşat curând criticile şi polemicile la adresa tezelor sale, unele dintre acestea fiind apreciate drept erezii. Însă, dimensiunea criminologică a operei lui Beccaria a rămas una incontestabilă. Ideile sale democratice s-au răspândit nu doar pe 1

A se vedea, Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura Fundaţiei „Chemarea", Iaşi, 1993, p. 23 -24. 2 Afirmând argumentat că: ,,Numai legile pot stabili pedepse pentru crime; autoritatea pentru acest lucru rezidă numai în legiuitor. .. un magistrat neputând, sub nici un pretext, din zel sau grijă pentru bunul ocrotit, să agraveze pedeapsa stabilită cetăţeanului delincvent". 3 „Judecătorii cazurilor criminale nu pot avea autoritatea de a interpreta legile datorită faptului că nu sunt legiuitori". 4 Pe considerent că „Există un interes comun, în a nu se produce crimele şi în a fi mai puţin frecvente în proporţie cu răul pe care acestea îl cauzează societăţii. De aceea, obstacolele care determină un om de a nu comite o crimă trebuie să fie mai puternice decât tentaţia foloaselor pe care acesta le-ar obţine comiţând-o. De aceea, trebuie să existe o bună proporţie între crime şi pedepse". 5 Această idee este motivată de autor în felul următor: ,,Cu cât comiterea unei crime va fi mai prompt şi mai rapid pedepsită, cu atât mai drept şi mai folositor va fi . . . deoarece criminalul este, din aceste motive, ferit de ineficienţa şi crudele remuşcări ale incertitudinii . . . deoarece privarea de libertate, fiind ea însăşi o pedeapsă, nu ar trebui să preceadă o sentinţă, exceptând cazurile când necesitatea o cere . . . . " 6 Sens în care acesta susţine că: ,,Siguranţa unei pedepse, chiar şi moderată, va face întotdeauna o impresie mai puternică decât teama de o alta, cu mult mai teribilă, dar combinată cu ideea impunităţii; chiar şi relele cele mai mici, când ele sunt sigure, mereu vor verifica minţile oamenilor . . . De aceea . . . legiuitorul să fie tandru, indulgent şi uman".

78

Lucretia Dogaru

continentul european ci acestea au devenit şi un element esenţial al istoriei americane, astfel cum o demonstrează succesul unor propuneri preluate de către cele mai cunoscute personalităţi din istoria Americii, Benjamin Franklin ( 17061790) şi Thomas Jefferson ( 1743- 1826), ori de creatorii experimentului democratic care a transformat unele colonii britanice ale Americii de Nord în Statele Unite. De asemenea, impactul socio-legislativ al acestei opere este justificat şi prin aceea că multe din ideile şi principiile umaniste formulate în cuprinsul său, au declanşat transformări atât în sistemele penale ale unor state europene, cât şi au stat la baza redactării unor articole importante din documentul internaţional „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", adoptată în anul 1789. Un alt reprezentant al Şcolii clasice de criminologie a fost filosoful hedonist Jeremy Bentham, la începutul secolului XIX, cel care a promovat teza potrivit căreia scopul esenţial al pedepsei este acela de a preveni recidiva, pedeapsa trebuind să fie proporţională cu fapta comisă de infractorul care a ales plăcerea pe cheltuiala durerii provocate victime?. Ulterior, pe fondul acestor teorii criminologice ce au marcat o reală schimbare a gândirii în domeniul ştiinţei criminologiei dar şi în contextul modificărilor ce au contribuit la o bună determinare a metodologiilor de bază şi logice ale obiectivului ştiinţei criminologice, se conturează Şcoala neoclasică de criminologie, moment ce coincide cu ideile şi conceptele de bază despre natura umană promovate de criminologia şcolii clasice8. Tradiţia şcolii pozitiviste italiene a fost continuată de şcolile modeme de criminologie, teoriile etiologice modeme ce s-au succedat, reprezentând principala preocupare a criminologilor de la jumătatea secolului XX. 1.2. Clasificare teoriilor criminologice Majoritatea doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra cauzalităţii fenomenului criminal, criteriu utilizat de mulţi criminologi prin includerea teoriilor lor criminologice în diverse orientări ce au apărut în decursul timpului. În scopul unei prezentări sistematice a teoriilor criminologice dar şi pentru o analiză coerentă şi uşor de corelat, se folosesc o serie de modalităţi de prezentare sau criterii de clasificare a acestora, astfel: după criteriul cronologic, teoriile criminologice sunt prezentate în succesiunea lor, cu scopul de a evidenţia evoluţia istorică şi constituirea ca ştiinţă unitară şi autonomă a criminologiei; după criteriul geografic, respectiv după zonele geografice în care criminologii au efectuat studii şi totodată au elaborat concepţii şi teorii criminologice; după criteriul modelului etiologic, cel al abordării teoriilor în funcţie de importanţa lor, de interesul istoric pe care îl reprezintă, de opiniile cele mai semnificative exprimate. 7 8

A se vedea, Traian Pop, op. cit., p. 2. Tudor Amza, op cit., 2000, p. 14 şi urm.

Criminologie

Indiferent de criteriul de clasificare folosit, teoriile criminologice în ansamblul lor, sunt considerate a fi teorii probabilistice, întrucât ele indică o tendinţă a fenomenului criminal şi nu neapărat o certitudine în privinţa acestuia. Însă, teoriile formulate de-a lungul timpului în domeniul criminogen, cu toată importanţa şi rolul manifestat faţă de acest domeniu, nu oferă un răspuns complet problemei cauzalităţii fenomenului criminal, aspect ce rămâne în continuare o problemă permanentă şi deschisă pentru dezbatere şi investigare ce revine cercetătorilor criminologi dar şi celor din alte domenii ale vieţii sociale. 2. Cauzalitatea în criminologie 2. 1. Consideraţii generale Cauzalitatea sau raportul cauzal, presupune un ansamblu de interacţiuni şi dependenţe dintre fenomene şi procese, acea legătură dintre cele două fenomene: fenomenul cauză, care determină şi generează, fenomenul efect. Pentru ştiinţa criminologiei, problema caracterului cauzal al criminalităţii, s-a dovedit a fi una nu doar complicată dar în acelaşi timp şi esenţială. Vom începe prin a afirma că orice demers ştiinţific, implicit cel cu referire la fenomenul criminal, implică de regulă, două componente sau părţi esenţiale aflate într-o succesiune şi anume: partea explicativă, cea care studiază antecedentele cauzale ale fenomenului studiat precum şi legile generale ce guvernează în timp evoluţia fenomenului respectiv; partea descriptivă, care este reprezentată de acea componentă ce descrie în mod efectiv fenomenul supus studiului. Viziunea sistemică asupra fenomenului criminal presupune utilizarea unor clasificări de ordin conceptual9 . Criteriul cauzalităţii fenomenului criminal, a fost utilizat mai ales de către istoricii criminologiei, prin includerea doctrinelor şi teoriilor criminologice în diverse orientări sau şcoli de criminologie ce au apărut în decursul timpului. Fiind expresia concretă a unui ansamblu de fapte ce aduc atingere valorilor sociale ocrotite de lege, actul criminal implică o varietate de cauze şi condiţii complexe. Datorită varietăţii şi complexităţii acestor cauze şi condiţii ori factori ai criminalităţii, atât ierarhizarea cât şi evaluarea rolului şi importanţei acestora în comiterea crimei s-au dovedit a fi operaţiuni dificile. Cu toate că sub aspect logic, analiza fenomenului criminal ar trebui să pornească de la particular la general pe considerent că fiecare faptă criminală 9

În acest context, se disting următoarele concepte operaţionale: sistem - reprezentat de un ansamblu organizat de elemente aflate în interacţiune şi condiţionare reciprocă; structură - ce indică forma de organizare care prezintă o dimensiune sincronică; funcţie - exprimă semnificaţia unui complex de proprietăţi ce se exercită în raport cu alte sisteme sau subsisteme; cauză - este fenomenul aj utător, cel care în mod obiectiv şi necesar precede, determină şi generează un alt fenomen denumit efect; condiţie - este o împrej urare, fără eficienţă cauzală propriu-zisă dar care se alătură cauzei pe care o poate influenţa; factor - indică elementul ce concură la producerea unui rezultat.

80

Lucretia Dogaru

constituie o componentă a acestuia, există şi autori 10 ce susţin că este mai indicat să se analizeze cu prioritate condiţionările etiologice ale acestui fenomen. Din perspectivă istorică, orientarea antropologic-biologică a fost cea care a reunit toate teoriile criminologice ce conferă factorilor biologici o importanţă decisivă în geneza crimei, limitând astfel obiectul criminologiei la studiul infractorului, tocmai cu scopul de a se demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic. În scopul explicării fenomenului criminogen, s-au luat în considerare de către cercetătorii criminologi atât factorii (cauzele şi condiţiile) ce au contribuit la apariţia comportamentului delincvent dar şi stabilirea rolului acestor factori contributivi, acela de cauză sau de condiţie favorizantă. La nivel de teorie, în tratarea fenomenului cauzalităţii, se indică frecvent o serie de criterii necesare identificării factorilor contributivi, şi anume: factorii să se asocieze sau să se afle în conexiune cu delincvenţa; factorii să preceadă delincvenţa; conexiunea dintre factorii contributivi (care exprimă cauza) şi delincvenţa (care este efectul acestora), să nu dispară dacă intervin alţi factori. Se consideră că, ori de câte ori între factorii contributivi la delincvenţă (cauzele acesteia) care se combină în mod diferenţiat şi delincvenţă sau faptă criminală ( efectul propriu-zis), se stabileşte o conexiune, suntem în prezenţa unui raport de cauzalitate în criminologie.

'

0

Raymond Gassin, Criminologie, edition IV, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 1997, p.238.

SECTIUNEA II Teorii criminologice de orientare biologică 1. Teoria atavismului evoluţionist (Teoria lui Cesare Lombroso) 1.2. Consideraţii prealabile. Analiza teoriei lombrosiene Teoriile criminologice de esenţă biologică, sunt cele ce susţin ş1 argumentează faptul că anumite anomalii fiziologice ale individului constituie factorii determinanţi ai comportamentului criminal al acestuia. Este incontestabil faptul că Şcoala pozitivă italiană, a avut o contribuţie marcantă la constituirea criminologiei ca ştiinţă autonomă, de sine stătătoare, aceasta cuprinzând idei deosebit de importante pentru criminologie. Tema comună a acestei şcoli a fost cea pozitivistă, bazată pe metoda experimentală şi anume, cea a studiului infractorului şi nu cea a analizei infracţiunii ca entitate juridică. Reprezentanţii acestei orientări se înscriu în curentele criminologice ce ţin de ştiinţele care studiază caracterele omului după înfăţişarea lui exterioară, după fizionomie (ştiinţa fiziognomiei), după localizarea pe creier a facultăţilor psihice (ştiinţa frenologiei), de ştiinţele ce studiază omul ca fiinţă biologică (antropologia generală), precum şi de ştiinţele ce consideră că fenomenul criminal îşi are izvorul în degenerarea fizică şi intelectuală a individului (ştiinţe ce susţin alienismul). Amintim printre precursorii teoriei atavismului evoluţionist, pe Auguste Compte, părintele sociologiei franceze (cel care în lucrarea sa „ Curs de filozofie pozitivă ", publicată între anii 1830- 1840, a argumentat că nu poate exista o cunoaştere reală a fenomenului social dacă acesta nu este abordat sub aspect ştiinţific pozitivist), dar şi pe celebrul Charles Darwin, părintele Teoriei biologice evolutive (care în celebra sa lucrare „ Despre originea speciilor " din anul 1859, a susţinut că oamenii sunt fiinţe asemănătoare animalelor antropoide, însă mult mai evoluaţi şi dezvoltaţi în raport cu acestea). Ipoteza atavismului evoluţionist a fost formulată pentru prima oară de renumitul Cesare Lombroso ( 1835- 1909, profesor, medic legist, antropolog şi psihiatru italian), în celebra sa lucrare ,,L 'uomo delinquente", publicată în 1876, la Milano. Marele criminolog a fondat ulterior, Revista de ştiinţe penale şi antropologie criminală, iar în anul 1885 a organizat la Roma primul Congres de antropologie penală, urmat de altul organizat la Torino în anul 1906. Cercetările sale ştiinţifice au dus la conturarea tezei privind provenienţa exclusivă a crimei datorată condiţiilor organice. Potrivit acestei teorii (rezultată în urma unui studiu practic efectuat pe cranii ale defuncţilor dar şi ale oamenilor vii, pe mii de criminali dar şi noncriminali), omul criminal reproduce întocmai instinctele omului primitiv şi ale animalelor inferioare 1 . 1

Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 164-172; Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 22-25.

82

Lucretia Dogaru

Opera lui Lombroso, cuprinde deopotrivă examenul sistematic anatomic, scheletic şi psihic al unui număr mare de criminali, studiul obiceiurilor, pasiunilor şi nivelului lor de inteligenţă, precum şi rezultatele comparaţiei între oamenii normali şi cei nebuni; concluzia desprinsă de autor a fost aceea că toţi criminalii sunt o varietate a nebunilor. Interesantă este partea de Atlas a lucrării sale unde există şi un text explicativ, precum şi planşete în care sunt expuse figuri, fotografii, portrete şi explicaţii importante pentru studiul criminalului (unele dintre acestea redau de pildă, repartizarea geografică a criminalităţii şi a epilepsiei în Italia, altele expun portrete de criminali, tatuaje ale criminalilor, lucrări artistice ale acestora, în timp ce altele redau anomaliile anatomice ori diferite probe de scris ale criminalilor celebri/. Opinia lui Lombroso a fost aceea că toate caracterele omului primitiv pot apărea la anumiţi indivizi sub formă de anomalii sau stigmate care pot fi anatomice (malformaţii craniene, anomalii ale urechilor, buzelor, nasului, ochilor, membrelor etc.), stigmate psihologice (lipsa milei, a iubirii, a regretului, prezenţa cruzimii etc.) şi stigmatele fiziologice (tatuajul, stângăcia, daltonismul etc.). Pornind de la astfel de premise, Lombroso susţinea faptul că în caracterul complet al unui criminal se regăseşte o capacitate de gândire mediocră, o privire asemănătoare cretinilor şi un craniu dezvoltat asimetric, criminalii fiind în opinia sa, în marea lor majoritate daltonişti şi stângaci. De asemenea, criminologul susţine şi că o serie de trăsături morale persistă (precum nebunia morală, cruzimea, minciuna, violenţa, impulsi­ vitatea şi aversiunea faţă de obiceiurile familiale), trăsături ce imprimă criminalului adult o fizionomie mentală particulară. La toate aceste anomalii, reputatul criminolog mai adaugă şi degenerescenţele alcoolice şi epileptice precum şi alte anomalii de natură psihologică sau fiziologică, acestea fiind în opinia sa cele ce predispun indivizii spre comiterea de acte criminale, astfel că orice criminal este înnăscut atunci când sunt întrunite mai multe anomalii de natură atavică3 • Termenul „atavistic" a fost folosit de către criminologi tocmai pentru a caracteriza criminalii prin atavism, ce sugerează caracteristici specifice oamenilor primitivi sau ascendenţilor îndepărtaţi, criminalii fiind astfel consideraţi nişte indivizi mult mai primitivi şi mai puţin evoluaţi decât noncriminalii. Cu toate că investigaţiile ştiinţifice ale lui Cesare Lombroso au oferit sistemelor de justiţie penală fundamente solide, opera sa i-a adus nu numai o uriaşă celebritate şi admiraţie, marcând de altfel momentul naşterii criminologiei într-o accepţiune ştiinţifică, dar şi multe critici, pe considerent că unele din tezele sale sunt absurde şi conţin erori de ordin metodologic, iar conceptele utilizate sunt lipsite de fundament şi de rigoare ştiinţifică4 • 2

Traian Pop, op. cit., p. 342-344. Criminalii înnăscuţi sunt în opinia autorului, indivizi răzbunători, invidioşi, indiferenţi faţă de pedepse, agresivi, leneşi, libertini, imprevizibili, nestatornici şi cartofori, cu o dragoste pentru tatuajul cinic, incorigibili, fiind conduşi în grupurile lor după reguli sociale primitive, dictatoriale şi draconice. 4 Celebrul autor român Traian Pop, afirma cu referire la această operă că, ,,ideea emisă de Lombroso nu a fost o scânteie de moment, ci o flacără, care s-a învăpăiat din ce în ce mai mult, 3

Criminologie

A doua ediţie a operei sale a avut un mare succes ce a dus de pildă, în Franţa la o propunere de lege despre modificarea instituţiilor penale pentru minori, în concordanţă cu antropologia criminală din acea perioadă, iar în alte ţări (precum Rusia, Belgia, Germania, Olanda, Austria, Argentina şi Brazilia), la fondarea de reviste de specialitate ce aparţin curentului lombrosian. Noua sa lucrare a fost structurată în trei părţi principale: prima parte tratează „Embriologia crimei", şi se referă la actul criminal în lumea plantelor şi animalelor, embrionul crimei fiind întâlnit la plantele şi animalele carnivore; partea a doua intitulată „Anatomia patologică şi antropometria crimei", cuprinde concluzii privind capacitatea craniană a criminalilor în raport cu noncriminalii, stabilind anumite stigmate caracteristice lumii criminale; partea a treia denumită „Biologia şi psihologia criminalului născut", susţine teoria criminalului înnăscut, crima având o provenienţa organică, fiind un fenomen biologic5. Este definită antropologia criminală ca fiind acea ştiinţă care studiază criminalul pornind de la ideea că fenomenul criminal este în primul rând, un fenomen de natură biologică. În acest context, Şcoala de antropologie criminală, consideră criminalul înnăscut ca fiind absolut incorigibil şi de aceea recomandă izolarea acestuia prin folosirea închisorii pe viaţă. Cu referire la acest aspect, celebrul criminolog italian a criticat sistemul penitenciar existent pe considerent că nu reeducă indivizii ci măreşte rata recidivei. Creatorul criminologiei antropologice Cesare Lombroso, este cel ce a formulat teza existenţei tipului de criminal înnăscut, un tip ce este considerat iresponsabil de faptele sale criminale şi de aceea nevinovat, situaţie ce ar impune în opinia sa, compătimire şi nu ură din partea societăţii. Sub influenţa criticilor aduse acestei teorii de către criminologii Garofalo, Topinard, Lasassane, Tarde, pe considerent că exclude influenţa altor factori de mediu asupra criminalităţii, Lombroso a început să manifeste interes mai mult factorilor sociali. Astfel, celebrul criminolog care, iniţial a estimat procentul criminalilor înnăscuţi la 65-70% din totalul criminalilor, l-a redus ulterior la un procent de 40%. Tot urmare a criticilor aduse tezei sale, acesta a admis că asupra comportamentului uman pot avea influenţe negative, pe lângă factorii biologici (stigmatul şi inferioritatea biologică) pe care îi consideră fundamentali, şi o serie de factori sociali externi (cum ar fi, alcoolismul, sărăcia şi lipsa de educaţie), expunând astfel şi o altă tipologie a criminalului, care ar cuprinde, alături de criminalul înnăscut şi tipul de criminal pasional, epileptic, ocazional. Unul dintre meritele recunoscute celebrului criminolog, constă în aceea că cercetarea criminalităţii a fost orientată spre criminalul viu şi nu abstract, sens în care acesta a folosit în studiile sale procedee ştiinţifice şi nu generalizări abstracte. o idee care a fermentat progresiv; formele sale de expresie, explicare şi aplicare nu au fost staţionare, definitive, ci mobile, evolutive; undele acestei idei în curând s-au propagat pretutindeni, cucerind aderenti sau ridicând adversari". 5 Igor Ciobanu, �p. cit., 2007, p. 1 39.

84

Lucretia Dogaru

Într-o altă lucrare „Crima - cauzele acesteia şi remediile ", publicată în anul 19 11, care reprezintă un sumar al activităţii sale destinate cauzei justiţiei şi în mod special prevenirii fenomenului criminal, Lombroso ia în discuţie mai mulţi factori care pot favoriza declanşarea fenomenului criminal, cei mai importanţi fiind consideraţi factorii de mediu şi nu cei de ordin biologic. Sub influenţa unui complex de factori, autorul consideră că există următoarele categorii de criminali: criminalii născuţi, sub forma rămăşiţelor atavistice (crima fiind un fenomen biologic, congenital); criminalii bolnavi (în categoria cărora include idioţii, imbecilii, paranoicii, melancolicii, alcoolicii, epilepticii, istericii), şi criminoloizii (cei care nu sunt afectaţi de boli mintale dar posedă un sistem emoţional şi mental ce poate conduce în anumite circumstanţe la comportament criminal). În această ultimă lucrare Lombroso susţine printre altele şi faptul că ar exista o relaţie de condiţionare între rasele umane şi fenomenul criminal, în special între o anumită rasă şi un tip de criminalitate specifică, sens în care pune în lumină influenţa rasei asupra criminalităţii prin cercetarea sub aspect comparativ cu referire la evrei şi ţigani6 • Ca o concluzie referitor la opera criminologică a lui Cesare Lombroso, amintim că majoritatea autorilor recunosc rolul şi importanţa ideilor şi concepţiilor sale, care au însemnat un progres pentru acea vreme în cercetarea ştiinţifică a fenomenului criminogen. Autorul a pus bazele etiologiei ca ştiinţă, a întreprins primele cercetări în domeniul morfologiei şi pedagogiei crimei şi totodată a propus soluţii ce au fost introduse în multe legislaţii penale naţionale, cum ar fi de pildă, agravarea pedepselor pentru recidivişti, pedepsirea tentativei, aplicarea pedepselor cu suspendare. 2. Teoriile eredităţii 2. 1. Studiile de ereditate (Teoria lui Goring) Explicarea fenomenului uman plecând de la ideea eredităţii, de la aşa numitul echipament genetic biologic al omului, s-a încercat încă din antichitate, sens în care s-au folosit diferite argumente şi metode precum şi s-au emis opinii. Cu toate că mediului social-fizic îi este atribuit un rol important în formarea personalităţii infractorului, mulţi cercetători au afirmat că zestrea ereditară face parte din cadrul factorilor criminogeni endogeni proprii personalităţii criminalului, aceasta putând dimensiona considerabil producerea faptelor criminale7 • Una din cele mai vechi abordări în domeniul cercetării criminologice a fost cea care a evidenţiat diferenţa dintre criminali şi noncriminali în baza defectelor biologice şi fizice ce reprezintă stigmatul decisiv al criminalului. Potrivit teoriei criminalului înnăscut, formulată iniţial de antropologul Cesare Lombroso şi preluată ulterior şi de alţi criminologi, defectele biologice sunt cele capabile să 6

7

Despre acest aspect, pe larg, Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op. cit. , 2000, p. 124-125. Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op. cit. , 2000, p. 219-220.

85

Criminologie

producă la criminali anumite caracteristici fizice ce îi deosebesc de noncriminali. Ideea criminalilor înnăscuţi şi posibilitatea identificării lor după anumite neregularităţi fizice ori particularităţi fizionomice faciale, a fost reflectată în multe lucrări ştiinţifice, a generat teorii dar a şi dus la înfiinţarea şcolilor de specialitate. O ipoteză referitoare la geneza criminalităţii în acest sens, a fost şi cea formulată de cercetătorul britanic Charles Goring, în lucrarea sa „The English Convict: A Statically Study", publicată la Londra în anul 19 13. Utilizând metode statistice de investigare, Goring a comparat 3000 de condamnaţi englezi cu tot atâţia noncriminali, cu scopul de a identifica elemente care să indice influenţa eredităţii în conduita criminală. Urmare acestui studiu care a durat aproape 8 ani, el a formulat Teoria eredităţii, potrivit căreia crima este un defect ereditar, aceasta fiind moştenită astfel cum sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi cele de personalitate ale individului. Analizele statistice şi cercetările făcute de Goring au stabilit existenţa unei anumite inferiorităţi de ordin fizic dar şi mental în rândul infractorilor condamnaţi, inferioritate pusă exclusiv pe seama eredităţii. În opinia sa, o astfel de inferioritate ereditară constituie baza oricărei conduite criminale. De asemenea, Goring a demonstrat şi faptul că predispoziţiile deviante ale urmaşilor infractorilor sunt moştenite într-un procent ridicat, existând chiar mari asemănări între particularităţile crimei comise de părinţi şi cele ale crimei comise de copii, precum şi între crimele comise de fraţi. În studiul său, autorul minimalizează însă rolul familiei dar şi influenţa mediului social, stabilind că nu există conexiuni între gravitatea unei crime şi factorii exogeni (cum ar fi de pildă, educaţia, sărăcia, şomajul, familiile dezorganizate etc.), efectul factorilor biologici ereditari, cel al moştenirii genetice în controlul şi explicarea criminalitătii fiind unul hotărâtor. Concluzia teoriei sale a fost aceea că nu există' tipul fizic criminal. Însă, neglijarea în studiile efectuate în acest sens a rolului factorilor de mediu asupra conduitei criminale, cel al controlului conştiinţei individului ori al existenţei unor deficienţe anatomofuncţionale, i-au adus critici severe teoriei formulate. Numeroase alte studii criminologice făcute pe continentul american, au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au fost infractori, există un număr mai mare de infractori, considerându-se astfel ereditatea ca şi principală cauză a criminalităţii. Nici aceste teorii nu au fost însă la adăpostul criticilor formulate la acea vreme, pe considerent că ele sunt fictive ori că neglijează rolul important al mediului social dar şi că ar cuprinde unele erori de ordin metodologic. În ultimele decenii, mai mulţi cercetători geneticieni preocupaţi de explicarea comportamentul criminal, au susţinut ideea potrivit căreia criminalitatea nu este ereditară, criminalii nefiind născuţi infractori, cu toate că o predispoziţie a lor spre violenţă sau spre comiterea de crime poate exista chiar de la naştere. În ceea ce ne priveşte, considerăm că zestrea ereditară a individului poate cuprinde unele situaţii sau premise pentru fapte criminale, dar aceasta interac­ ţionează în mod necesar şi cu alţi factori criminogeni fie ei endogeni sau exogeni.

86

Lucretia Dogaru

2.2. Studiile pe gemeni Plecând de la distincţia genetică dintre gemenii monozigotici şi cei dizigotici, mai mulţi cercetători au efectuat studii în scopul demonstrării rolului eredităţii sau al predispoziţiei ereditare a acestora în comiterea actului infracţional. Cercetătorul german Johannes Lange a realizat în acest sens un studiu în anul 1929 8 , în mai multe închisori din Germania, pe 30 de perechi de gemeni ( 13 monozigotici şi 17 dizigotici), stabilind că ponderea gemenilor monozigotici cu înclinaţie criminală este mult mai ridicată; astfel, 1O gemeni monozigotici (care posedă acelaşi patrimoniu genetic), au comportament deviant concordant şi numai 2 cazuri de gemeni dizigotici manifestă un astfel de comportament (care posedă în comun doar jumătate din patrimoniul lor genetic). Teorii criminologice sunt axate pe astfel de situaţii analizate precum şi concluziile aferente, aparţin şi cercetătorului danez Karl Christiansen, care a efectuat studii între anii 1880- 19 109 , pe circa 6.000 de perechi de gemeni, constatând existenţa unei concordanţe în conduita antisocială a monozigoticilor într-o proporţie de 35%, iar a gemenilor dizigotici doar în proporţie de 12%. Multe din studiile ce au fost efectuate ulterior, au susţinut de asemenea că gemenii monozigotici sau identici, au mai mari similarităţi atât în educaţie cât şi în ereditarea lor, sens în care s-a apreciat că influenţele genetice sunt în măsură să mărească riscul de criminalitate. Un studiu recent efectuat de o echipă de cercetători americani cu privire la relaţia de condiţionare dintre ereditate şi delicvenţă, a stabilit de asemenea că, riscul de infracţionalitate creşte ca urmare a influenţelor genetice, rata mai mare a infracţionalităţii fiind la gemenii monozigotici. Un alt studiu ce a fost efectuat de către un grup de cercetători norvegieni 1 0 privind gemenii şi criminalitatea, a stabilit însă c ă semnificaţia pe care factorii ereditari o au în săvârşirea faptelor criminale este inexistentă 1 1 . 2.3. Studiile pe copiii adoptaţi O serie de studii criminologice care s-au efectuat în state precum America, Suedia, Danemarca, au urmărit să evidenţieze anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi, stabilind dacă comportamentul antisocial al unora dintre aceştia este ereditar în sensul că urmează linia de comportament a părinţilor biologici, sau dimpotrivă pe cea a părinţilor adoptivi. 8

Johannes Lange, a publicat rezultatele studiului său în lucrarea, Crime as destiny. A study of criminal twins, London, Ltd. George Allen & Unwin, 1931. 9 Studii ale căror concluzii au fost publicate în lucrarea A Preliminary Study ofCriminality among Twins. 10 O.S. Dalgard, E. Kringlen, A Norwegian twin study of criminality, British Journal Criminology, Voi. 16, 1976, p. 213-232. 11 Acest studiu a fost aspru criticat de către, R.A. Forde, în lucrarea Twins Studies, Inheritance and Criminality, British Journal Criminology, Voi. 18, No. 1/1978, p. 71-75.

Criminologie

Studiile de specialitate ce s-au făcut în statul american Iowa de către psihiatrul Raymond Crowe 12 , evidenţiază de pildă, o rată ridicată de delincvenţă la copiii adoptaţi a căror mamă biologică are antecedente penale. Un alt studiu efectuat în Danemarca între anii 1924- 1947, de către cercetătorul Sornoff Mednik (ale cărui concluzii au fost publicate în lucrarea „Criminalitatea adoptivilor şi părinţilor lor adoptivi biologic '), relevă că cel mai ridicat coeficient de delincvenţă (de peste 24%), există atunci când şi părinţii biologici şi părinţii adoptivi au antecedente penale, şi doar un procent mai scăzut (de circa 13%) dintre copiii adoptaţi devin delincvenţi în situaţia în care părinţii lor nu au antecedente penale. De asemenea autorul a stabilit că, un procent de 20% dintre copiii adoptaţi devin infractori dacă au părinţii naturali cu antecedente penale, şi doar 14% dintre aceştia urmează calea delincvenţei în situaţia în care părinţii lor adoptivi au un comportament deviant. Rezultatul investigaţiilor ştiinţifice derulate în acest sens, a stabilit de asemenea şi că există un efect interactiv între criminalitatea tatălui adoptiv şi cea a tatălui biologic, efectul fiind unul mai semnificativ atunci când ambii părinţi manifestă un comportament delicvent 13 . Sunt cunoscute şi alte studii ce au relevat de pildă, prin metoda statistică de analiză că, în acele situaţii în care ambele categorii de părinţi au un statut social ridicat, rata criminalităţii copiilor adoptaţi este una scăzută, iar atunci când statutul social al acestora este unul precar, rata criminalitătii este ridicată. Însă, cu toate argumentele folosite, şi rezuÎtatele studiilor asupra adopţiilor au suferit unele critici dar au fost şi apreciate de către specialişti ca fiind relevante în ceea ce priveşte legăturile genetice şi declanşarea unor conduite criminale. 3. Teoriile biotipurilor criminale În cercetarea criminologică, evidenţierea defectelor biologice şi fizice ca stigmate pentru criminali, a fost una din cele mai vechi abordări şi preocupări. Încă din antichitatea greacă şi cea romană dar şi în Evul Mediu, a existat credinţa criminalilor înnăscuţi dar şi faptul că aceştia puteau fi identificaţi după diverse neregularităţi fizice sau particularităţi fizionomice. Teoriile criminologice care s-au centrat pe caracteristicile fizice ale criminalului, au fost cele ce au analizat măsura în care unele diferenţe biologice pot explica comportamentul uman în anumite circumstanţe. Teoriile tipurilor de corp sau bio-tipologice formulate la începutul secolului XX, au încercat să raporteze comportamentul deviant la caracteristicile fizice şi mentale ale omului, stabilind existenţa unei corelaţii între activitatea criminală şi biotip 14. 12

Publicate în lucrarea sa The Adopted Offspring of Women Criminal Offenders, Genetic Research in psychiatry, Editura Hopkins University Press, Journal of Psychiatry, 1975. 13 Tudor Amza, op. cit. , 2000, p. 229-230. 14 Potrivit Dex Online, biotipul desemnează grupul de indivizi ce deţin aceeaşi structură genetică şi care nu se deosebesc morfologic, dar care prezintă diferenţe de ordin biologic.

88

Lucretia Dogaru

Teza potnv1t căreia, la baza conduitei criminale se află constituţia anatomică a individului care în anumite condiţii de mediu contribuie la inadaptarea socială a acestuia, este fundamentată pe lucrările tipologice realizate de cei mai cunoscuţi teoreticieni ai studiilor biotipurilor criminale sau autori ai aşa numitelor teorii ale tipului de corp, amintind în acest context pe Ernst Kretschmer, William Sheldon şi soţii Glueck. Antropologia criminală cunoaşte astfel o variantă modernă, care este reprezentată de curentul biotipologic ce are la bază studiile privind constituţiile corporale ale delincvenţilor. Ernst Kretschmer (1888- 1964), reputat medic psihiatru în Germania, a formulat Teoria biotipologică, expusă în lucrarea sa Fizic şi caracter 1 5, potrivit căreia între structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice precum şi caracterul acestuia, există o strânsă corelaţie. Autorul a susţinut ideea existenţei unei relaţii complexe între anumite tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi caracterul criminalului, sens în care a stabilit diverse tipuri caracteriale ce sunt fundamentate pe distincţia dintre următoarele elemente: constituţia individului (ca totalitate a caracteristicilor individuale ce derivă din ereditate); caracterul individului (ca ansamblu a posibilităţilor sale de reacţie) şi temperamentul acestuia (ca parte a psihicului aflat în corelaţie cu structura sa corporală). Luând în considerare studiile de caz efectuate cu privire la constituţia corporală a individului, autorul a construit o tipologie morfo-psihică, stabilind existenţa următoarelor tipuri constituţionale, care de altfel l-au şi consacrat: - Tipul astenic, este un tip înalt şi firav, calm dar energic, slab adaptat social, timid şi enigmatic, predispus la comportament infracţional variat; - Tipul atletic, ce prezintă o construcţie fizică solidă, fiind un tip musculos şi energic, ce are o imaginaţie redusă dar care este extrem de perseverent; - Tipul picnic, este un individ scund şi gras, vesel şi viclean, euforic ori dimpotrivă depresiv, un tip predispus spre infracţiuni de fraudă, fals şi escrocherii; - Tipul displastic, este individul ce prezintă malformaţii corporale, fiind înapoiat atât fizic cât şi intelectual, şi predispus la infracţiuni grave şi la recidivă. Pe baza acestor tipuri constituţionale, autorul a făcut unele asocieri cu delincvenţa astfel: picniformul, este mai puţin reprezentat printre infractori, fiind un individ relativ sociabil el este predispus spre înşelăciuni şi fraude dar şi spre recidivă; atleticul, este un tip adaptabil şi echilibrat, caracterizat psihic prin explozivitate, fiind predispus spre infracţiuni violente contra persoanei şi proprietăţii; leptomorful, sau astenicul este un tip singuratic, introvertit şi mai puţin sociabil, acesta fiind asociat cu infracţiunile contra proprietăţii, furturi şi înşelăciuni; displasticul, este un individ anormal sub aspect fizic şi psihic, asociat 15

Ernst K.retschmer, Physique and character, Editura Springer-Verlog, Berlin, 1921, tradusă şi republicată în 1925.

89

Criminologie

cu agresiuni împotriva moralei, fiind înclinat spre comiterea de fapte violente, cu preponderenţă sexuale dar şi spre recidivă. William Sheldon 1 6 ( 1898- 1977), psiholog şi cercetător american, a preluat ideile lui Kretschmer, încercând şi el să stabilească prezenţa unei corelaţii între dezvoltarea corporală şi comportament, inteligenţă şi ierarhie socială. Pornind de la ideea potrivit căreia viaţa umană este un produs embrionar, pe baza unui studiu efectuat pe aproximativ 200 de delicvenţi, Sheldon a fundamentat o tipologie fizică şi mentală sau temperamentală a criminalului ce este bazată exclusiv pe criteriul embriologic, stabilind în acest context următoarele tipologii criminale: - Tipul endomorf, este reprezentat de un individ sociabil şi relaxat, un tip introvertit dar amabil, tolerant faţă de ceilalţi şi ataşat de familie, având o structură fizică viscerală; - Tipul mezomorf, este indicat de o persoană competitivă şi activă, domina­ toare şi puternică, dură şi agresivă, ce are un temperament coleric şi o structură fizică musculară, acesta fiind predispus la delicvenţă; - Tipul ectomorf, este cel reprezentat de un tip izolat şi liniştit dar totodată imprevizibil, relativ sensibil la durere, introvertit şi egoist, fiind o persoană fragilă, firavă sub aspect fizic. Sheldon susţine şi argumentează în teoria sa, că aceste tipuri somatice ale corpului însoţite de caracteristicile psihologice ale unei persoane, pot fi atribuite oricărui delincvent, precizând însă că, tipul mezomorfic este cel ce are predispoziţia cea mai mare spre un comportament agresiv şi criminal. Teoria soţilor Eleanor şi Sheldon Glueck de la Universitatea Harvard, este fundamentată pe studii criminologice similare, legate de tipologiile criminale, studii prin care s-au comparat 500 de persoane normale cu 500 de infractori recidivişti. Astfel, studiul celor doi criminologi americani a relevat faptul că există corelaţii semnificative între constituţia fizică şi temperamentul individului, între trăsăturile de personalitate ale acestuia, factorii socio-culturali şi delincvenţă. În lucrarea lor intitulată Fizicul şi delincvenţa, ce a fost publicată în anul 1956, autorii fac o asociere între tipul mezomorfic şi delincvenţă, stabilind că indivizii mezomorfi posedă o insensibilitate psihică, caracteristici mentale dar şi fizice ce sunt susceptibile de comiterea unor fapte de agresiune; acestor caracteristici li se adaugă şi contribuţia altor factori socio-culturali asociaţi mediului familial. Şi alte studii criminologice efectuate ulterior în această direcţie, au susţinut că cei mai mulţi infractori aparţin tipului mezomorf în comparaţie cu cel endomorf sau ectomorf. În acest context îl amintim şi pe cercetătorul american Juan Cortes 1 7 , cel 16 William Sheldon, în Varieties of delinquent youth (An Introduction to Constitutional Psychiatry), New York, Editura Harper & Brothers,1949; Alte lucrări publicate de Sheldon în Editura Harper & Brothers: Varietăţile psihicului uman, 1940; Varietăţile temperamenttului, 1942; Atlasul omului, 1949. 17 Juan B. Cortes, Florence M. Gatti, Delinquency and Crime: A Biopsychosocial Approach, Editura Seminar Press, New York, 1972.

Lucretia Dogaru

care în urma unor experimente făcute pentru a descoperi dacă tipul corpului poate fi asociat cu temperamentul, a stabilit că tipul mezomorfic are tendinţe de realizare şi de putere, aspecte care îl orientează destul de frecvent spre devianţă 18 . Cu toate că, teoriile focalizate pe biotipurile criminale au fost supuse la vremea respectivă unor critici pe considerent că multe din concluziile acestora ar fi doar simple generalizări lipsite de suport metodic şi ştiinţific, fără o funda­ mentare pe analiza statistică, totuşi această orientare a cercetării criminologice a fost preluată ulterior şi de alţi criminologi. 4. Teoriile criminologice ale inteligenţei Cercetătorii psihologi şi criminologi au trecut treptat în studiile privind explicarea fenomenului criminal, de la caracteristicile fizice la cele mentale ale delicvenţilor, teoriile raportate la inteligenţă şi la influenţa exercitată de aceasta asupra criminalităţii s-au intensificat în secolul XX. Celebrele teorii evoluţioniste formulate de naturalistul şi biologul britanic Charles Darwin la sfârşitul secolului XX, au început treptat să fie asociate în explicarea deficienţelor mentale ale criminalilor. Numeroşi autori, în studiile lor au făcut o serie de încercări pentru a determina măsurarea diferenţelor dintre criminali şi noncriminali, cu scopul de a motiva că există o corelaţie semnificativă între coeficientul de inteligenţă scăzut al criminalilor şi fapta lor criminală. Psihologul german Hermann Ebbinghaus 1 9 ( 1850-1909), cunoscut pentru cercetările sale asupra memoriei şi pentru descoperirea a ceea ce se numeşte curba învăţării, preocupat fiind în mod deosebit de psihologia experimentală, a studiat diferite aspecte referitoare la procesul de memorare şi de uitare, sens în care a creat un test al capacităţii de memorizare. Acest test a fost folosit şi pentru a demonstra că persoanele ce manifestă devianţă au un potenţial redus al capacităţii de memorare. O teorie reprezentativă raportată la inteligenţă şi la impactul acesteia asupra criminalităţii aparţine psihologului francez Alfred Binet (1857-19 11), cel care pentru prima oară a aplicat testarea inteligenţei în explicarea rezultatelor slabe ale copiilor la învăţătură, în şcolile din Paris20 . În studiile sale, acesta a încercat găsirea unei explicaţii ştiinţifice a inteligenţei, plecând de la capacitatea nativă a individului şi nu de la capacitatea acestuia de a învăţa. Iniţial, cercetătorul a evaluat inteligenţa prin măsurarea volumului cranian, metodă care a fost însă abandonată ulterior ca urmare a criticilor apărute. În anul 1904, Binet îşi reia efortul de măsurare a inteligenţei, abordând de această dată, problema din punct de vedere practic. Astfel, cercetătorul pune împreună un mare număr de sarcini cotidiene uşoare, care nu 18

Pentru detalii, Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 2 1 2-21 3. Hermann Ebbinghaus, în anul 1 885 publică cartea, Memory: A contribution to Experimental Psychology. 20 A se vedea, Tudor Amza, op.cit. , 201 1 , p. 55. 19

Criminologie

implicau raţionamente dificile, apoi le aşează în ordine crescătoare a dificultăţii lor, astfel încât prima sarcină să poată fi rezolvată şi de un copil mic, iar ultima sarcină să poată fi realizată doar de un adult. În acest demers ştiinţific, Alfred Binet a fost sprijinit şi de doctorul şi cercetătorul francez, Theodore Simon. Rezultatul experimentului celor doi cercetători a apărut în anul 1905 şi s-a concretizat în lucrarea intitulată „Scala Binet-Simon a inteligenţei". Această scală a fost revizuită de autori în anul 1908, când s-a adăugat şi conceptul „vârstei mentale", prin asocierea unui nivel de vârstă mentală fiecărei sarcini a testului de inteligenţă stabilit. În studiile ce au fost efectuate ulterior, Alfred Binet stabileşte (spre deosebire de cercetătorii americani), faptul că inteligenţa poate fi schimbată şi dezvoltată prin procesul educatiei, întrucât aceasta nu este o cantitate nativă fixă. În anul 19 12, psihologui şi filozoful german William Stern, a oferit o variantă viabilă de analizare a inteligenţei umane, avansând ideea ca vârsta mentală a individului să se împartă la vârsta sa cronologică, iar rezultatul astfel obţinut să se multiplice cu 100%. Astfel s-a stabilit aşa numitul coeficient de inteligenţă cunoscut sub prescurtarea IQ, concept ce a fost utilizat ulterior de către mulţi alţi cercetători în dezvoltarea primelor teste de măsurare a inteligenţei. Prin intermediul testelor de inteligenţă IQ, s-a încercat iniţial să se măsoare inteligenţa persoanelor pentru a explica de pildă, diferenţa ratelor crimei între albi şi negri, dar şi cu referire la minori şi adulţi2 1 • Fiind considerat cel mai puternic şi relevant predictor al reuşitei umane, coeficientul de inteligenţă a fost îndelung investigat cu scopul stabilirii unei condiţionări între handicapurile intelectuale şi manifestările antisociale ale indivizilor. Principalele motivaţii invocate de către cercetători în scopul explicării comportamentului criminal printr-un coeficient de inteligenţă scăzut, ar fi următoarele: coeficientul de inteligenţă redus înseamnă un raţionament moral abstract scăzut al indivizilor, fapt ce duce la o gândire orientată spre concret, spre o incapacitate de a deosebi între ceea ce este bine sau rău; coeficientul de inteligenţă scăzut orientează preponderent persoanele spre prezent (manifestări bazate pe cultul plăcerii, pe satisfacerea imediată a unor nevoi şi interese proprii etc.), cu scopul de a obţine anumite recompense, şi nu în viitor spre anumite consecinţe sau urmări; coeficientul de inteligenţă scăzut la şcolari, determină rezultate sau performanţe şcolare slabe, ce sunt însoţite frecvent de sancţiuni şi inevitabil de frustrări, de abandon şcolar, vagabondaj, devianţă; nivelul de inteligenţă scăzut se corelează cu acte criminale ce sunt descoperite, cu identificarea autorilor care sunt incapabili de un plan de acţiune elaborat şi riguros; nivelul de inteligenţă scăzut al indivizilor, generează delincvenţă şi pentru că acest lucru duce la un tratament diferit din partea societăţii (de pildă, şcoala, familia, piaţa muncii etc.), care îi tratează ca pe nişte delincvenţi imorali şi impulsivi; persoanele ce au un nivel de inteligenţă redus realizează performanţe slabe la locul de muncă, şi deseori manifestă reacţii violente pe motiv că societatea nu le oferă speranţe sau şanse de reuşită. 21

Cercetători criminologi precum Arthur Jensen şi Robert Gordon.

92

Lucretia Dogaru

Unii teoreticieni cred că nivelul de inteligenţă scăzut nu poate fi corelat cu delincvenţa adultă ci numai cu delincvenţa juvenilă, în timp ce alţii consideră că IQ măsoară abilitatea înnăscută a indivizilor ori inferioritatea anumitor grupuri. Cu toate că teoriile criminologice ce au avut această direcţie au fost criticate pe considerent că o serie de testări făcute pe criminali au demonstrat că mulţi dintre aceştia au o inteligenţă normală sau chiar ridicată, totuşi testele de inteligenţă IQ au funcţionat mult timp ca un veritabil prezicător al delincvenţei22 . Cercetările de specialitate au demonstrat că diferenţele de inteligenţă dintre criminali şi noncriminali s-au stabilizat în timp la aproximativ 8 puncte IQ, fapt ce poate fi apreciat în sensul că între cifrele oferite de coeficientul de inteligenţă IQ şi criminalitate ar putea exista totuşi o legătură. Cu toate acestea, s-a demonstrat ştiinţific că diferite alte tipuri de crimin­ alitate precum, formele de criminalitate organizată, criminalitatea informatică, criminalitatea politică şi aşa numita criminalitate a „gulerelor albe", presupun chiar o considerabilă abilitate intelectivă, o capacitate mentală ridicată. Şi incapacitatea de a învăţa a copiilor normali şi inteligenţi, a fost apreciată ca fiind o disfuncţiune şi preluată astfel în studiu de către unii medici, sociologi şi criminologi, stabilind că un astfel de fenomen poate fi raportat la delincvenţă, fie prin legăturile biologice fie prin succesiunea unor evenimente sociale. Au fost de asemenea şi autori ce au apreciat că există o relaţie cauzală între deficienţele de învăţare, disfuncţiile cerebrale şi delincvenţă, în timp ce alţii dimpotrivă, au considerat că principalul handicap al învăţării nu este de ordin biologic ci este de natură sociologică23 . Amintim în acest context şi studiile efectuate în anul 19 14 de către psihologul american Henry H. Goddard, care a analizat rezultatul testelor de inteligenţă făcute pe un număr considerabil de deţinuţi dar şi de soldaţi americani, stabilind că aproape 50% dintre aceştia prezentau deficienţe intelectuale. Considerând la fel ca şi predecesorul său Alfred Binet faptul că, înapoierea mintală sau retardarea individului pot fi remediate prin instruire sau educaţie, şi Henry Goddard apreciază în sensul că acest fenomen nu poate explica smgur declanşarea unui comportament criminal.

22

Alvin Toffler, Al Treilea Val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 229-242; A se vedea o analiză complexă a acestor teorii, Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 28-30. 23 A se vedea, cu privire la implicaţiile date de legătura între deficienţele de învăţare şi delincvenţă, Charles Murray, The Link Between Learning Disabilities and Juvenile Delinquency, Review US Government Printing Office, Washington DC,1976; Constantin Păunescu, Deficienţa mintală şi procesul învăţării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.

Criminologie

5. Teoria cromozomului crimei Rădăcinile acestei teorii apar odată cu cercetările genetice de la începutul anului 1900, termenul ştiinţific de „genă" fiind introdus ulterior în anul 19 1O, ca mai apoi să fie elaborată teoria cromozomilor24 • Cercetările efectuate de-a lungul timpului, au încercat să stabilească faptul că există o corelaţie semnificativă între anomaliile cromozomiale şi criminalitate, amintind în acest context studiile clinice ale psihiatrului german Johannes Lange, cel care a demonstrat în anul 1921, determinarea genetică a comportamentului criminal. La începutul anilor '70, orientarea genetică cunoaşte o mare realizare ce este bazată pe studii genetice de amploare, care au fost efectuate pe un eşantion de bărbaţi deţinuţi, studii în urma cărora se descoperă că o posibilă cauză a compor­ tamentului criminal poate fi reprezentată de prezenţa unei anomalii cromozomiale. Prima anomalie identificată o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tip X, cariotipul având formula XXY, anomalie denumită de specialişti, Sindromul Klinefelter sau Sindromul 47 XXY. Aceasta indică o afecţiune cromozomială, o tulburare genetică manifestată clinic cu precădere la persoanele de sex masculin, printr-o serie de tulburări ce afectează dezvoltarea sexuală şi psihică, retardul mintal asociat cu o stare de emotivitate labilă fiind manifestarea cea mai frecventă. În acest context, s-a stabilit de către geneticienii vremii că, persoanele afectate de prezenţa unui astfel de sindrom sunt predispuse cu precădere la un comportament criminal de natură sexuală. A doua anomalie semnalată cu referire la tulburările cromozomiale, este reprezentată de cariotipul având formula XYY, anomalie denumită Sindromul 4 7 XYY, ce indică un cromozom Y în exces, denumit de cercetători şi cromozomul crimei. Bărbaţii purtători de formulă cromozomială XYY pot fi determinaţi biologic în sensul că sunt predispuşi genetic la comportament antisocial sau criminal. Multe studii efectuate în această direcţie, au încercat să stabilească o amplă listă de manifestări antisociale ce derivă din această anomalie, apreciind că un surplus de cromozom Y (formula genetică XYY), este de 10 ori mai frecvent printre infractori în raport de non infractori. Însă această ipoteză emisă de cercetători între anii 60-70, a fost infirmată de către instanţele de judecată în faţa cărora a fost invocată deseori cu scop de apărare, precum şi de cercetările ulterioare care nu au putut motiva ştiinţific că indivizii cu Sindromul XYY sunt asociaţi unor deviaţii comportamentale extreme25. 24

Biologul şi geneticianul american Thomas Morgan, a fost cel care a formulat Teoria cromozomială a criminalităţii; în studiul său acesta a stabilit că celula umană are 46 de cromozomi grupaţi în 23 de perechi distincte, fiecare pereche având un cromozom matern şi unul patern; cariotipul omului normal are formula genetică: 46, XY, la bărbaţi şi 46, XX, la femei. 25 Cercetătoarea scoţiană Patricia Jacobs, a examinat de pildă, din punct de vedere genetic aproape 200 de deţinuţi şi a constatat că doar şapte dintre ei erau purtătorii acestei anomalii; oricum, cercetările sale au fost ulterior infirmate de unii criminologi americani.

94

Lucretia Dogaru

Oricum, în studiile făcute în acest sens de către specialiştii geneticieni s-a stabilit cu precădere că persoanele ce prezintă Sindromul XYY prezintă în plan morfologic, unele particularităţi cum ar fi, aparenţa masculină, înălţime peste medie, anomalii ale feţei şi craniului, nivel de inteligenţă scăzut şi tulburări de caracter, aspecte ce au fost deseori asociate conduitelor deviante. Şi Sindromul Angelman-Prader, ce indică o boală genetică generată tot de unele disfuncţionalităţi cromozomiale, a fost considerat de către specialiştii ce l-au fundamentat ca fiind acea afecţiune clinică caracterizată prin disfuncţii ale dezvoltării fizice şi psihice, retard mintal şi de vorbire sever, ce pot genera un comportament neobişnuit ce poate duce înspre conduită deviantă. De asemenea, au existat şi cercetători americani, unii care în urma studiilor efectuate au emis concluzia potrivit căreia cromozomul crimei nu există deloc, iar alţii dimpotrivă, adepţi ai ideii că, un astfel de cromozom chiar dacă nu poate fi identificat la majoritatea criminalilor, existenţa şi acţiunea sa nu trebuie neglijate nici dacă funcţionează doar la o mică parte dintre aceştia. Pe de altă parte, alţi autori (precum Court Brown, Lise Moor, W.H. Price, etc.), au avut tendinţa în studiile lor, să considere ca şi cauză principală a comportamentului deviant (invocând doar fapte de gravitate redusă), nivelul redus de inteligenţă, valoarea scăzută a inteligenţei fiind în opinia lor specifică la indivizii cu anomalii cromozomiale. În opinia acestora, astfel de categorii de indivizi sunt caracterizaţi printr-un sentiment de nesiguranţă, de inferioritate, prin impulsivitate şi agresivitate, printr-o lipsă a capacităţii de concentrare precum şi printr-o predispoziţie la consumul de alcool dar şi la acţiuni suicidale. Cu toate influenţele mai mult sau mai puţin evidente ale formulei cromozo­ miale, majoritatea cercetătorilor în domeniu susţin că această anomalie genetică se asociază şi cu o serie de factori exogeni, cu factori defavorizanţi din mediul social şi familial ai delincventului. De altfel, nici un cercetător nu a susţinut cu fermitate că persoanele cu anormalitate cromozomială devin neapărat criminali, ci doar că acestea prezintă un risc mai crescut în dezvoltarea de tendinţe infracţionale26 • 6. Teoriile bioconstituţionale 6. 1. Teoria inadaptării biologice sau bio-psihice2 7 Fondatorul teoriei inadaptării biologice sau bio-psihice a fost profesorul psihiatru Olaf Kinberg ( 1873- 1960), care a efectuat un studiu legat de perso­ nalitatea individului, de structura sa bio-psihică, cu scopul de a stabili cauzele ce determină crima28 • Potrivit concepţiei sale, omul este deopotrivă o fiinţă biolo26

Tudor Amza, op. cit. , 2000, p. 231-232. Referitor la Teoria inadaptării bio-psihice sau Teoria inadaptării biologice, a se vedea, Camil Tănăsescu, op. cit., 2013, p. 76-79. 28 Olof Kinberg, Basic problems of Criminology, Editura Levin & Munksgaard, Copenhagen, 1935, p. 24 şi urm. 27

Criminologie

gică, psihologică şi socială caracterizată prin capacitate de modificare a reacţiei în funcţie de influenţele fizice, de cele ale factorilor sociali şi psihologici. Fapta criminală constituie produsul natural al trăsăturilor biologice individuale anormale ale autorului criminal, care reacţionează sub influenţa obiectivă a unor astfel de factori pe considerent că nu are altă posibilitate comportamentală. Aspectul distinct al acestei teorii este cel al considerării inadaptării sociale drept factor declanşator al comportamentului criminal al individului mai ales în situaţiile în care acesta este favorizat şi de concurenţa altor factori sociali şi individuali (cum ar fi de pildă, sărăcia, mizeria, surmenajul ori deficitul mental). Prin teoria formulată, criminologul danez a instituit conceptul de constituţie bio-psihologică, ce indică atât dispoziţiile ereditare normale specifice fiecărui individ cât şi caracterele individuale rezultate din acestea. De asemenea, în scopul desemnării personalităţii criminalului, Kinberg a propus şi conceptul de structură biologică actuală, ce vizează deopotrivă trăsăturile anatomice ale acestuia precum şi ansamblul proceselor biologice existente la un moment dat. Teoria criminologică a inadaptării biologice care presupune studiul perso­ nalităţii individului pentru descoperirea cauzelor care îl determină să devină criminal, presupune două variante, şi anume: - Varianta constituţională - după care trăsăturile sau factorii fundamentali ai constituţiei bio-psihologice sunt: capacitatea (sau nivelul inteligenţei individului sub influenţa unor condiţii de mediu), validitatea (ce vizează cantitatea maximă de energie cerebrală a individului), stabilitatea (ce indică facultatea de menţinere a echilibrului emoţional) şi soliditatea (ce semnifică facultatea de integrare sau de disociere, coeziunea internă a personalităţii individului în opoziţie cu starea de disociere). Aceşti factori constituţionali ar fi cei ce pot influenţa structura personalităţii individului şi ei se regăsesc în cantităţi variabile. Varianta constituţională aparţine acelor indivizi ce nu suferă de boli psihice sau mentale, funcţiile morale (ce cuprind ideile şi emoţiile morale), fiind parte integrantă a personalităţii acestora. Raportat la aceste funcţii, autorul distinge mai multe categorii de indivizi şi anume: indivizi cărora elementul emoţional le lipseşte sau este diluat; indivizi ce reacţionează emoţional la diferiţi stimuli şi indivizi insensibili faţă de actele imorale, cu toate că ei nu deţin funcţii morale defectuoase. Trăsăturile fundamentale ce compun nucleul constituţional trebuie cunoscute, întrucât acestea permit recunoaşterea tendinţelor de inadaptare a individului şi a predispoziţiilor acestuia către delincvenţă. - Varianta patologică sau morală - include un ansamblu de elemente emoţionale şi elemente cognitive care determină o deficienţă a funcţiei morale. Luând în considerare calitatea acestor categorii de elemente, autorul distinge următoarele tipuri de indivizi: indivizi cărora le lipseşte elementul emoţional şi regulile morale aproape în totalitate; indivizi ce posedă cunoştinţe despre regulile morale şi care pot reacţiona emoţional la diverşi stimuli; indivizi cu leziuni patologice cerebrale ce au determinat modificări ale funcţiilor morale; indivizi care

Lucretia Dogaru

deşi cunosc regulile morale şi răspund emoţional la stimuli, percep eronat semnificaţia morală a sensului actului criminal. Varianta patologică include aşadar acel complex de factori ce pot determina deficienţe ale funcţiei morale, reprezentate de bolile mintale, de tulburările de inteligenţă datorate traumatismelor cerebrale, de unele dispoziţii ereditare patologice ori de anumite infecţii. În opinia autorului, o combinaţie dintre un anumit tip de nucleu constitu­ ţional şi o anume configuraţie a funcţiei morale, poate genera tipuri de indivizi ce sunt inadaptaţi social şi care sub influenţa unor stimuli adecvaţi vor reacţiona de cele mai multe ori deviant, în contrast cu dispoziţiile legii. Criminologul Kinberg a relevat şi următoarele modalităţi ce pot genera încetarea adaptării la mediu a unui individ, pe care le-a denumit modalităţi de dezadaptare, ce sunt de natură a-i afecta comportamentul, cum ar fi: dezadaptarea fizică (legată de unele tulburări funcţionale cum sunt, defectele de auz şi vedere ori tulburările endocrine ce izolează social individul şi îl determină să recurgă la crimă); dezadaptarea psihică (ce afectează echilibrul mintal împiedicând individul să fie calm şi critic, astfel încât el va suferi un dezacord emoţional datorită unei presiuni interioare negative asupra proceselor sale intelective, fapt ce favorizează tendinţa spre comportament deviant) şi dezadaptarea psihologică (se produce, cu precădere la indivizi normali, sub forma unor reacţii neadecvate generate de un conflict între schemele de comportament). Cu toate că teoria formulată de Olof Kinberg, aparţine teoriilor de orientare bioantropologice, acesta a susţinut în lucrările sale şi rolul unor factori sociali care pot favoriza conduita criminală, cum ar fi: sărăcia, vagabondajul, prostituţia, alcoolismul, stupefiantele, mediul social, opinia publică şi altele. Cu referire la aspectul profilactic, cercetătorul criminolog Kinberg a propus prin studiul său un model de profilaxie mixtă ce include deopotrivă profilaxia medico-igienică, profilaxia morală precum şi cea de combatere a factorilor negativi. Teoria lui Kinberg a avut un rol important în dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă socială, întrucât aceasta a situat omul ca fiinţă biologică în centrul preocupărilor criminologice şi totodată a analizat profund problemele complexe legate de individ. 6.2. Teoria constitutiei criminale Promotorul acestei teorii a fost criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la Universitatea din Roma, fondator al Societăţii Italiene de Criminologie în anul 1957, şi autor al unei lucrări reprezentative în domeniu, Tratatto di antropologia criminale (Tratat de antropologie criminală), publicată în anul 1945. Continuator al ideii promovate de criminologul Olof Kinberg privind constituţia criminală, Di Tullio susţine în opera sa29 faptul că, orice constituţie 29

Benigno di Tulio, a publicat lucrări de referinţă, amintind în acest context: Manuel d 'anthropologie criminelle, Paris, Editura Payot, 1951; Le probleme de la constitution

Criminologie

criminală cuprinde atât elemente ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite de individ în timpul vieţii, în special în prima parte, elemente de natură să favorizeze şi să determine anumite tendinţe criminogene3 0 . Susţinând teza existenţei unei constituţii delincvente sau criminale, Di Tullio consideră că aceasta indică o stare de predispoziţie specifică spre crimă, adică acea capacitate pe care o posedă unii indivizi de a comite acte infracţionale grave în urma unor instigări exterioare3 1 • De asemenea, Benigno di Tullio în lucrarea sa intitulată Principii de criminologie clinică, descrie construcţiile criminale de personalitate cărora le asociază şi alte trăsături precum: egoismul, impulsivitatea, lipsa de empatie şi de emoţie, inadaptarea socială a individului, gelozia etc. În acest sens autorul afirmă că studiul crimei nu poate fi unul exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, acesta necesitând o abordare biosociologică, întrucât personalitatea criminalului nu poate fi corect apreciată decât pe baza criteriilor de natură bio-psiho-sociologice. Pornind de la astfel de premise şi preocupat fiind de forma criminalităţii violente şi mai ales de omoruri, criminologul italian încearcă să identifice şi să determine factorii ce pot conduce la formarea unei personalităţi criminale. Cu toate că Di Tullio nu este de acord cu teza existenţei ereditare şi a criminalului înnăscut, totuşi acesta susţine în lucrările sale, nevoia recunoaşterii la criminali a unei anumite constituţii delincvenţiale ce îi separă de non infractori, aspect ce le conferă acestora vocaţia crimei. În teoria expusă autorul susţine că tulburările de comportament şi implicit predispoziţia spre crimă pot avea şi alte surse, cum ar fi de pildă, unele disfuncţionalităţi cerebrale ori hormonale, vârsta şi crizele biologice pe care aceasta le antrenează, pubertatea cu modificările sale specifice de ordin psihofiziologic precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii individului. Considerând crima drept o manifestare de inadaptare socială, Di Tullio afirmă că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite, care diminuează rezis­ tenţa individuală la diverse instigări criminogene fapt ce permite individului să devină criminal. În opinia sa, tendinţele criminogene sunt mai puternice la indi­ vizii ce au o constituţie delincventă (ereditară, congenitală, înnăscută), constituţie ce separă infractorul de non-infractor. De asemenea autorul recunoaşte rolul factorilor sociali, influenţa acestora fiind una reală ori de câte ori întâlnesc o constituţie criminală existentă. Benigno di Tullio consideră că infracţiunile de violenţă, mai ales omorurile, au ca şi sursă principală trăirile şi emoţiile individului, astfel că ori de câte ori delinquantielle par rapport a a l 'etat dangereux, Melun, 1954; Principles de criminologie clinique, Paris, PUF, 1967. 30 Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., p. 117. 31 Privitor la Teoria constituţiei criminale formulată de Benigno di Tullio, a se vedea, Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 80-83.

Lucretia Dogaru

instinctele acestuia se încarcă cu afectivitate (stări pasionale sau emotive), pot provoca dezvoltarea de tensiuni nervoase de natură să determine o slăbire a voinţei şi o predispoziţie la reacţii violente.

7. Teorii biocriminologice moderne 7. 1. Precizări prealabile În ultimele decenii, tot mai mulţi cercetători sociologi şi biologi au urmat în studiile lor tradiţia lui Lombroso, Garofalo şi Goring, în încercarea de a răspunde întrebărilor legate de complexul comportament criminal. În acest context, geneticienii au argumentat că posibilitatea unei conduite violente se poate moşteni, predispoziţia spre crimă a individului fiind de natură genetică, aceasta putând exista încă de la naştere. Studiile efectuate de către această categorie de cercetători, au avut un rol deosebit de important în disputa dintre ereditate şi împrejurări, cu privire la conduita criminală a omului. Au existat şi cercetători biologi ce au căutat în studiile lor unele răspunsuri în justificarea conduitei violente, fie în stilul şi modul de alimentaţie al indivizilor, fie în influenţa hormonilor. Cercetările efectuate în acest context au avut drept consecinţă conturarea biocriminologiei ca ştiinţă socială, prin intermediul căreia s-au căutat răspunsuri pertinente la cauzele şi condiţiile care pot genera criminalitatea. Integrarea progresivă a biologiei în cercetarea criminologică a fost însă un proces relativ lent dar care în final s-a dovedit a fi deosebit de util în acest sens. Ştiinţa biocriminologiei studiază cu precădere, aspectul fizic al individului ce este afectat de unele boli psihologice cum ar fi de pildă, depresia severă ce apare ca o condiţie moştenită şi care produce deseori perturbări psihice şi fizice. 7.2. Rolulfactorilor biochimici în comportamentul criminat3 2 Biocriminologia modernă a încercat să explice existenţa unei legături de condiţionare între factorii biochimici şi cei neurofiziologici, şi conduita criminală a indivizilor. Factorii biochimici, reprezentaţi de alergiile şi regimurile alimentare, de hipoglicemie şi de hormoni, dar şi factorii neurofiziologici ce indică anumite leziuni sau anormalităţi ale creierului, pot influenţa conduita umană. Alergiile alimentare, au fost asociate încă de la începutul secolului XXI comportamentului deviant, în baza unor studii medicale ce au indicat anumite alimente ca generând stare de nelinişte, de nervozitate ori hiperactivitate. Potrivit studiilor de specialitate, există componente alimentare precum, tiramina, xantina, aspartanul, aromatizanţii artificiali şi altele, ce pot determina la unii indivizi reacţii alergice puternice însoţite de deviaţii comportamentale. 32

Pentru unele detalii, vezi Tudor Amza, op.cit. , 2002, p. 221-226.

Criminologie

Regimurile alimentare, au fost de asemenea apreciate ca având un rol însemnat în declanşarea de comportamente agresive la unii indivizi. În acest sens, cercetătorii criminologi au stabilit în studiile lor că există o legătură de condiţionare între infracţionalitate şi consumul excesiv al unor alimente precum, zahărul şi carbohidraţii, excesul sau deficitul de vitamine, consumul de aditivi nutritivi sau de coloranţi alimentari. Hipoglicemia, reprezintă starea fizică datorată nivelului scăzut de glucoză din sânge, stare ce poate afecta şi funcţiile creierului, fiind astfel de natură a determina şi un tip comportament agresiv sau deviant la unele persoane. Potrivit specialiştilor, hipoglicemia accentuată generează frecvent o stare de nelinişte, de impulsivitate şi chiar violenţă. 7.3. Teoria endocrinologică a criminalităţii O serie de studii efectuate în domeniul criminologiei, mai ales de către biochimişti, au avut la bază şi importantele progrese ştiinţifice realizate în alte domenii, precum cel al endocrinologiei, al dezechilibrului biochimic sau hormonal al individului. Ideea de bază a unor astfel de studii a fost aceea că, dezechilibrul hormonal produce tulburări emoţionale frecvente de natură să creeze oportunităţi pentru producerea crimei3 3 • Reprezentantul de seamă al Teoriei endocrinologice a fost cercetătorul american Max G. Schlapp, care a încercat prin studiile şi experimentele făcute, să explice influenţa endocrinologică asupra genezei fenomenului criminal. Teoria criminologică endocrinologică a pornit de la premisa că glandele endocrine sunt implicate în reglarea personalităţii individului, acesta reprezentând unul din factorii determinanţi ai conduitei criminale. O astfel de teză a avut ca şi fundament real, rolul deosebit de important pe care glandele endocrine sau cele cu secreţie internă, îl au în dezvoltarea psihică şi în capacitatea de adaptare şi de integrare a individului în societate. Astfel s-au fundamentat ipoteze şi teorii potrivit cărora de funcţionarea normală a glandelor endocrine (tiroida, paratiroida, epifiza, hipofiza, pancreasul, glandele suprarenale, glandele sexuale etc.), ar putea depinde comportamentul individului în anumite momente şi situaţii specifice. Amintim în acest context pe cercetătorul Max G. Schlapp, cel care în anul 1924 a publicat un studiu referitor la sistemul endocrinologic al criminalilor, în care stabileşte că un număr mare de condamnaţi prezintă o instabilitate emoţională ce este provocată de prezenţa unor boli la nivelul glandelor endocrine. Ulterior, acest autor publică şi lucrarea intitulată Noua criminologie, în care rolul principal în declanşarea conduitei criminale este atribuit de asemenea, disfuncţiilor endocrine34 • 33

Despre unele opinii formulate cu referire Ia teoriile privind dezechilibrul biochimic, a se vedea, Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 233-235. 34 Max G. Schlapp, Edward N. Smith, The New Criminology, Editura Boui& Liverigh, New York, 1928.

Lucretia Dogaru

Teza după care disfuncţionalitatea glandelor endocrine reprezintă unul din factorii determinanţi ai criminalităţii, a fost apreciată de alţi specialişti ca fiind lipsită de suport ştiinţific, pe considerent că aceasta nu poate demonstra statistic o corelaţie directă şi necesară între disfuncţiile produse de glandele endocrine şi prezenţa unui comportament deviant. Cu toate acestea, teoriei criminologice de orientare endocrinologică îi este recunoscut aportul în edificarea criminologiei, pe considerent că a contribuit la studiul personalităţii criminalului prin acumularea de material factual. Toate teoriile criminologice de orientare biologică, care au pus în evidenţă relaţia sau legătura directă dintre factorii biologici şi criminalitate, au fost supuse unor critici întrucât au considerat datul biologic ca fiind componenta esenţială a personalităţii umane, anomaliile bioconstituţionale fiind criterii de delimitare între infractori şi non infractori. Însă, cu toate limitele teoretice şi metodologice ale acestor teorii, este indiscutabil meritul lor în edificarea criminologiei ca ştiinţă.

SECTIUNEA III Teorii criminologice de orientare psihiatrică-psihologică 1. Perspectiva psihiatrică-psihoanalitică 1. 1. Precizări preliminare Preocupările în materie de psihologie sau de studiu a fenomenelor psihice, inclusiv în domeniul identificării şi tratării bolilor mintale, datează încă din societăţile timpurii 1 • Deşi termenul de „psihologie" a început să fie utilizat încă din secolul XVI, acesta a dobândit o accepţiune modernă abia în secolul XVIII, psihologia devenind o ştiinţă autonomă ce are ca obiect de studiu fenomenele psihice prin metode experimentale începând cu secolul XIX, iar din secolul XX, această ştiinţă reprezintă una din cele mai importante şi răspândite ştiinţe despre om. Psihologia judiciară ca şi ramură aplicativă a psihologiei generale, este considerată a reprezenta o disciplină importantă pentru formarea specialiştilor penalişti şi criminalişti, domeniul său fiind cel referitor la devianţa sau conduita neconformă cu normele morale şi de drept. Cu toate că teoriile psihologice sunt variate, acestea sunt orientate către individ (vizând caracteristicile persoanei, structura şi factorii componenţi ai personalităţii, rezultatele educaţiei şi interacţiunii sociale etc.), accentuând rolul factorilor psihologici şi ai celor psiho-sociali în conduită. Primele încercări de izolare a aspectelor psihologice ale conduitei criminale, coincid cu elaborarea conceptelor privind deficienţele mintale, concepte care fac trecerea de la orientarea criminologică biologică spre orientarea psihologică. Orientarea criminologică psihologică susţine ideea potrivit căreia crima derivă din anomalii psihice, fundamentând astfel concepţia patologică a crimei, potrivit căreia acest fenomen este produsul nevrozelor şi dezechilibrelor de natură psiho-patologică capabile să tulbure echilibrul psihic şi mintal al unei persoane. Teoriile criminologice patologice includ opiniile ce aparţin curentului psihologic şi ele se rezumă la concepţia patologică a crimei căreia îi atribuie o explicaţie de natură strict patologică. În acest context, criminalul este apreciat ca fiind purtătorul unor anomalii şi deficienţe cu caracter psihofiziologic (un tip dezechilibrat, nevrotic, maniac, isteric, epileptic, degenerat, nebun moral şi imbecil), anomalii ce pot reduce semnificativ posibilitatea prevederii, a perceperii şi aprecierii consecinţelor conduitei sale. 1

Amintim cu titlu de exemplu, lucrarea filosofului grec Aristotel, De anima sau Despre suflet, considerată a fi una dintre primele cărţi de psihologie antică; şi celebrul Pytagoras, a susţinut de pildă că, bolile mintale sunt disfuncţiuni ale organului minţii, creierul.

102

Lucretia Dogaru

Însă, au fost făcute şi cercetări în acest domeniu care deşi au recunoscut existenţa influenţei exercitată de anomaliile şi deficienţele psihice şi mintale asupra criminalităţii, au stabilit că această categorie de factori individuali ai fenomenului criminal, nu pot fi nici exclusivi şi nici predominanţi. Orientarea psihologică grupează teoriile de orientare biologică şi socio­ logică, teorii ce au în comun conceptul de personalitate criminală ca şi bază teoretică a explicării criminalităţii. Aceasta completează de altfel teoria lombro­ siană, făcând o clasificare tipologică a criminalului pe criterii de natură psiho­ logică potrivit cărora criminalul este un degenerat psihic şi moral, un debil mintal incapabil să înţeleagă conţinutul faptelor sale, un handicapat psihic ce este lipsit de responsabilitate şi de sentimentul justiţiei sociale2 • Cele mai predominante orientări criminologice de natură psihologică şi psihiatrică sunt apreciate la nivel de doctrină a fi, următoarele3 : • Asociaţionismul, este o orientare psihologică materialist-mecanicistă ce a fost răspândită în Europa la sfârşitul secolului XVIII, potrivit căreia mecanismul formării însuşirilor şi proceselor psihice îl reprezintă acel proces de asociere format în conştiinţa individului şi care este independent de voinţa acestuia; • Behaviorismul, teorie psihologică apărută în SUA la începutul secolului XX, denumită şi teoria comportamentelor (de la cuvântul „behaviour" care înseamnă comportament); • Gestaltismul, curent psihologic ce a apărut în Europa Occidentală la începutul secolului XX, denumit şi Structuralism sau Formalism (de la cuvântul german „gestalt" cu sens de structură, formă sau configuraţie), a fost un curent întemeiat pe concepţia filosofică structuralistă; • Freudismul sau teoria psihanalitică, reprezintă acea orientare psihologică dominantă în Europa între cele două războaie mondiale, considerată a reprezenta punctul de trecere de la psihologia criminală la criminologia psihologică. 1.2. Teoria psihiatrică a lui Sigmund Freud Teoria psihiatrică susţine influenţa psihicului individului în geneza crimei, factorii psihologici şi nu mediul social fiind consideraţi de mare influenţă în conduita criminală. Sigmund Freud ( 1856- 1939), medic neurolog şi psihiatru austriac de mare renume, a dezvoltat în studiile sale, conceptele ştiinţei psihologiei relative la persoanele bolnave, acesta fiind creatorul unei doctrine originale, cea care îi şi 2

Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 110. 3 A se vedea, Igor Ciobanu, op. cit. , 2007, p. 124-127.

103

Criminologie

poartă numele - freudismu14 • În acest context, precizam că teoriile de această natură au avut şi alţi precursori, ideea de psihanaliză aparţinând doctorului psihiatru Josef Breuer (care numea psihanaliza drept „vindecare prin vorbă"), precum şi neurologului psihoterapeut francez Jean Charcot5 • Sub aspectul originii cuvântului „psihanaliză", acesta se pare că a fost utilizat pentru prima oară de către Sigmund Freud într-un articol al unui ziar francez din anul 1896, şi timp de 1O ani acest autor a fost recunoscut drept singurul reprezentant al acestei sintagme. Psihanaliza este definită ca fiind acea ştiinţă ce cuprinde ansamblul de procedee destinate urmăririi şi descoperirii cauzelor ce generează devierile comportamentale dar şi a vindecării unor boli psihice şi mintale. Reprezentând prin excelenţă, o metodă ştiinţifică de investigare şi totodată de tratament a persoanelor ce au probleme psihice, aceasta este utilizată cu scopul de a preveni şi de a limita agresivitatea lor comportamentală. Fondatorul şi cel mai de seamă reprezentant al psihanalizei (concepută ca metodă clinică de tratament psihopatologic prin intermediul dialogului dintre pacient şi psihoanalist), Sigmund Freud a încercat să demonstreze existenţa personalităţii antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale6 • Cunoaşterea doctrinei formulate de Freud cu referire la structura aparatului psihic şi dinamica personalităţii, prezintă importanţă pentru cultura de specialitate a medicilor, juriştilor şi criminologilor. Prin explicarea mecanismelor psihicului uman prin intennediul metodei psihanalitice, autorul a demonstrat existenţa unei personalităţi criminale legate de sfera psihologiei normale a individului şi a explicat mecanismul de formare al acestui tip de personalitate. Într-o primă variantă a teoriei sale, Sigmund Freud a considerat că psihicul uman are în structura sa trei etape sau componente distincte, denumite instanţe: inconştientul (apreciat a fi cel mai puternic sector al minţii umane, izvor al impulsurilor instinctive sexuale), preconştientul (este locul de tranzit al conştientului şi inconştientului, instanţa ce poate fi stimulată în anumite împrejurări, prin intermediul proceselor de gândire) şi conştientul (ca formă a psihicului uman ce observă, decelează şi permite sau nu, satisfacerea pulsiunilor inconştientului). În concepţia sa, câtă vreme între aceste elemente structurale există un echilibru, viaţa psihică a omului este una normală.

4

Principalele lucrări ale lui Sigmund Freud au fost: ,, Psihopatologia vieţii cotidiene ", ,, Interpretarea viselor ", ,, Psihologia maselor şi analiza eului ", , , Noi prelegeri de psihanaliză ", ,,Introducere în psihanaliză ", ,, Eul şi sine le ", ,, Totem şi tabu ". 5 Cu referire la pionierii psihologiei criminale, a se vedea, Tudor Amza, op.cit., 2002, p. 259-260. 6 Cu privire la contribuţia lui Sigmund Freud la dezvoltarea gândirii criminologice, a se vedea, Valerian Cioclei, op. cit. , 2016, p. 118-122; de asemenea, Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 3639. Detalii privind tehnica psihanalizei, a se vedea, Sigmund Freud, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, Bucureşti, 1994, p. 160 şi urm.

Lucretia Dogaru

A doua variantă a teoriei sale se referă la personalitatea individului, sens în care acesta propune o nouă structură a psihicului potrivit căreia viaţa psihică cuprinde trei nivele sau instanţe ale personalităţii, aflate în raporturi dinamice şi structurale complexe: Sinele, Eul şi Supraeul. Sinele (Id-ul), este instanţa psihică ce cuprinde în special instinctele. Ca şi echivalent al inconştientului, Sinele reprezintă tendinţele şi reflexele din gândirea inconştientă a individului (aşa-numita parte tainică a sufletului său), incluzând instinctele primare şi cele agresive ale acestuia. Fiind acea componenta biologică a personalităţii umane care răspunde la principiul plăcerii sexuale, Sinele este reprezentantul influenţelor ereditare şi al răbufnirilor inconştientului, produse prin diferite manifestări dobândite sub formă de trăiri interioare. Pornind de la această idee, Freud susţine existenţa a două modalităţi esenţiale de rezolvare a conflictului din inconştient, respectiv: redirecţionarea instinctelor primare de la scopurile propuse spre altele (de pildă, spre creaţie ştiinţifică, artistică sau literară), şi scoaterea tendinţelor şi instinctelor primare din sfera conştientului şi includerea lor în Id, cale numită de autor, refulare. Din această interpretare rezultă că Sinele, exprimă polul pulsional al personalităţii individului, depozitarul tendinţelor sale agresive. Eul (Ego-ul), este acea parte a sinelui aflat sub influenţa lumii exterioare, instanţa psihică ce constituie nucleul central al personalităţii individului. Eul este constituit din cunoştinţele şi imaginile individului despre sine, fiind instanţa ce garantează echilibrul între instinctele şi tendinţele sale profunde, între normele de educaţie primite şi realitatea obiectivă sau lumea exterioară. În opinia lui Freud, este cea mai importantă instanţă, fiind responsabilă de mişcările de autoconservare şi de dezvoltare a personalităţii individului, aflată sub controlul conştiinţei morale7. Supraeul (Super-Ego) sau conştiinţa morală, constituie forţa conştientă şi autocritică ce reflectă nivelul de dezvoltare al personalităţii individului. Acesta contribuie la refularea instinctelor, având un nivel de cenzură puternic atunci când persoana este matură, sănătoasă psihic, educată şi experimentată. Supraeul dictează Eului care la rândul său, ordonă controlarea şi stăpânirea Sinelui. În concepţia lui Freud, Supraeul este reprezentantul standardelor etice ale omului, diferenţa dintre infractor şi noninfractor fiind situată la nivelul Supraeului sau conştiinţei morale. Pornind de la aceste idei şi principii, Sigmund Freud a introdus o metodă terapeutică revoluţionară prin care s-a încercat să se evidenţieze tendinţele ascunse dar şi cele de agresivitate ale individului, prin trecerea acestora prin cenzura Eului şi Supraeului, cu ajutorul medicului. Prin intermediul acestei metode de sondare a inconştientului, denumită psihanaliză, medicul poate urmări şi preîntâmpina izbucnirile negative şi cele criminale ale individului. Sigmund Freud a încercat utilizarea acestei metode de cercetare şi în afara medicinii, considerând că forţele pulsionate fundamentale ale individului sunt: 7

Pentru detalii, a se vedea, Sigmund Freud, Psihologia colectivă şi analiza Eului, Editura Media Rex, Bucureşti, 1995.

Criminologie

Erosul (ca instinct al vieţii şi al dragostei), şi Thanatosul (ca instinct al urii şi al morţii). Vinovăţia, este explicată ca fiind expresia luptei dintre Eros şi Thanatos, născută în mediul familial şi continuată în viaţa socială. Complexul de vinovăţie este cel ce favorizează actul criminal, indivizii cu sentimente de vinovăţie puternice vor comite crimele tocmai pentru a se elibera prin pedeapsă (este şi teoria după care unii criminali îşi semnează crima). De asemenea, psihanalistul Sigmund Freud a pus accentul pe instinctul sexual, considerat un complex oedipian care generează temeri şi frustrări care combinate cu sentimentul de vinovăţie, pot conduce la un comportament criminal. Opera complexă a lui Sigmund Freud numit constant părintele psihanalizei, a fost apreciată de mulţi cercetători ai vremii, iar realizările sale ştiinţifice au fost utilizate şi în medicină pentru tratarea unor tulburări psihice8. Prin intermediul metodei psihanaliste, s-a introdus un mod original de explicare a mecanismelor şi proceselor psihice şi totodată s-au formulat idei şi concepţii noi cu referire la complexul şi dificilul aparat psihic al omului. 1.3. Influenţa psihanalizei asupra criminologiei Teoria psihanalizei freudiene considerată o teorie a pulsiunilor, atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale, sentimentelor de inferioritate şi de insecuritate ale individului. Abordarea psihanalitică atribuie com­ portamentul criminal acelor tulburări sau disfuncţii ce există între Eu şi Supereu, Sinele fiind considerat sursa biologică constantă a instinctelor umane. Cu ajutorul psihanalizei sunt scoate la lumină sursele subconştiente ale vinovăţiei individului, Supereul dezvoltat fiind considerat o reală sursă a comportamentului criminal. Concepţia freudiană despre criminalitate a influenţat considerabil cercetarea criminologică, fiind îmbrăţişată şi de autorii psihologi care au tratat criminalitatea ca pe un fenomen psihologic generat de cauze pur psihologice. Pe baza teoriei formulate iniţial de Sigmund Freud şi preluată de alţi psihanalişti, s-au conturat următoarele interpretări cauzale sau ipoteze: ipoteza după care, eşecul componentei personalităţii individului de a se comporta normal sub aspect moral şi social, este principala cauza a criminalităţii; ipoteza potrivit căreia, cauza principală a conduitei criminale este aceea că infractorul este victima conflictelor dintre instinctele sale şi regulile de conduită socială; ipoteza după care, tipul ideal de criminal este cel ce concentrează noţiunile de egocentrism şi imaturitate. 1.4. Neofreudinismul Cu toate că teoria psihanalitică freudiană a avut un mare impact în psihiatria modernă şi cea contemporană, întrucât a introdus o manieră originală de explicare a mecanismelor şi proceselor psihice formulând concepţii noi cu privire la aparatul psihic, aceasta nu a fost la adăpost de critici. 8

Cu privire la contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii criminologice, a se vedea, Valerian Cioclei, op. cit. , 20 1 6, p. 1 1 8-1 20.

106

Lucretia Dogaru

Teoriei lui Sigmund Freud i s-a recunoscut validitatea generală cu privire la concepte, însă explicaţia psihanalitică a comportamentului uman a fost apreciată ca fiind una subiectivă şi lipsită de valabilitate. În ultimele decenii, s-au remarcat cercetători psihiatri9 ce au respins categoric teoria freudiană, subliniind rolul şi importanţa factorilor sociali şi culturali în formarea personalităţii criminale. Astfel apar noile curente psihanalitice, ce poartă denumirea de neofreudism, curente care au renunţat la tezele lui Freud, acceptând importanţa acestor factori în geneza nevrozelor. Potrivit noilor orientări, criminalul este o fiinţă ce „se străduieşte, doreşte, realizează, aşteaptă, se zbate, eşuează", acesta este o fiinţă activă şi nu una pasivă, care comite actul criminal datorită unor impulsuri lăuntrice. Erich Fromm, psiholog şi psihanalist german, teoretician psihosocial, a formulat împreună cu alţi specialişti în domeniu Teoria personalităţii, prin care îl contrazice pe Freud susţinând că oamenii nu sunt modelaţi exclusiv de forţele biologice instinctive, la fel cum nici sexul nu este o forţă modelatoare a comporta­ mentului normal sau nevrotic. Acesta încearcă prin studiile întreprinse să explice evoluţia personalităţii individului în contextul social, subliniind determinismul social al personalităţii şi respingând astfel ideea potrivit căreia oamenii sunt modelaţi pasiv de forţele sociale. Studiind istoria şi evoluţia umană, Fromm consideră că oamenii societăţilor civilizate suferă de un sentiment puternic de singurătate şi izolare, ei sunt fără idealuri şi totodată posedă trăsături narcisice şi agresive. De asemenea, acesta apreciază că tipurile de conflicte de care suferă indivizii sunt generate de tipul de societate al cărui produs sunt, dar pe care îl pot modela prin intermediul a două căi generale de recâştigare a securităţii pierdute şi anume, găsirea sensului şi apartenenţei lor la viaţă. În opera sa, cercetătorul descrie şi mecanismele de dezvoltare a perso­ nalităţii în copilărie, nevoile psihologice fundamentale ale oamenilor precum şi trăsăturile de caracter care unifică şi susţin comportamentul uman. 2. Teoria psihomorală 2. 1. Reprezentanţii teoriei. Orientări Principalii promotori ai teoriei psihomorale au fost reputaţii cercetători criminologi, Etienne de Greef şi Noel Mailloux. Etienne de Greeff (1898- 196 1), profesor de criminologie şi medic psihiatru belgian, fondator al Şcolii belgiene de criminologie, a fost preocupat de studiul afecţiunilor psihice precum şi de aspecte legate de copiii anormali şi de criminali. Criminologul belgian a conturat şi susţinut teoria criminologică psihomorală denumită Teoria instinctelor, potrivit căreia personalitatea criminalului este 9

Amintim în acest context pe: Erich Fromm, Alfred Adler, Stack Sullivan şi alţii.

107

Criminologie

determinată de instincte, structurile sale afective fiind guvernate atât de instinctele de apărare (cum ar fi teama, fuga, agresiunea), cât şi de instinctele de simpatie sau afectivitate (acceptarea celuilalt) 1 0 . Potrivit acestei teorii, în primii ani de viaţă instinctele individului se pot altera, fapt ce induce un sentiment de injustiţie, o stare de indiferenţă afectivă şi de agresivitate. Astfel de situaţii pot degrada moral individul care în final va comite actul criminal. Într-o altă lucrare intitulată „Introducere în criminologie" 1 1 , cercetătorul explică procesul criminogen în felul următor: personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală care îl va conduce în cele din urmă, la comiterea actului criminal. Schema valabilă pentru evoluţia psihică a criminalului sau pentru procesul criminologic, în opinia lui de Greff, cunoaşte trei faze principale sau etape şi anume: - faza asentimentului temperat, în care individul suferă o degradare progresivă a personalităţii sale ca urmare a unor experienţe eşuate, fapt generează un dezgust al acestuia faţă de anumite nedreptăţi cu care este confruntat. Astfel, convins fiind de injustiţia mediului social în care trăieşte, individul nu găseşte o motivaţie pentru respectarea normelor de conduită sociale, fază în care se naşte tendinţa sau ideea de crimă şi acceptarea acesteia; - faza asentimentului formulat, este acea etapă în care individul acceptă ideea comiterii crimei, caută tot felul de justificări şi parteneri, îşi schimbă atitudinea şi modul de a fi şi îşi caută un mediu adecvat de acţiune; - faza trecerii la act sau criza, este etapa decisivă a procesului criminologic ce constă în căutarea unei ocazii favorabile pentru trecerea la actul criminal. Este faza eliminării victimei, cea în care individul trece printr-o stare psihică periculoasă, acceptând eliminarea victimei propuse. În concepţia autorului, individul care parcurge aceste faze, capătă aşa numitul „Eu" care consimte şi totodată tolerează ideea de crimă; elementul de diferenţiere între infractor şi noninfractor este acela că infractorul trece mult mai uşor la comiterea actului criminal într-o situaţie favorabilă. Cercetătorul criminolog canadian Noel Mailloux, este autorul tezei existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea criminalului şi cea a noncriminalului. Acesta a asimilat în studiile sale, criminalul cu nevroticul şi debitul mintal, transferând astfel problematica personalităţii criminalului în domeniul patologiei. De asemenea, inspirat fiind de teoria freudiană a psihanalizei, autorul a considerat că alături de instinctul sexual criminalul are şi un puternic instinct de conservare. Psihologul şi filosoful Mailloux, susţine existenţa a două momente cruciale în dezvoltarea personalităţii infractorului, momente ce sunt situate mai ales în 10

Teoria instinctelor a fost formulată de Etienne de Greff în anul 1947, în lucrarea sa intitulată ,,Instinctele de apărare şi de simpatie"; a se vedea pentru detalii, Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 107-108. 11 Etienne de Greef, Introduction a la Criminologie, Editura Van den Plank, Bruxelles, 1946.

Lucretia Dogaru

copilărie şi adolescenţă, respectiv: apariţia identităţii autentice şi consecinţa pe care o astfel de identitate o exercită asupra motivaţiilor sale. Autorul consideră că ori de câte ori apare un eşec de identificare a individului, se instalează şi un dezechilibru psihic ce generează tipul de delincvenţă din obişnuinţă. Deseori, eşecul de identitate al unui individ poate fi cauzat de neîncrederea pe care părinţii i-au acordat-o acestuia în copilărie 1 2 • Potrivit teoriei lui Mailloux, delincvenţa din obişnuinţă este reprezentată de acea formă de manifestare aparentă a unei condiţii patologice latente ce exprimă reflectarea unei condiţii patologice sui generis, recidivismul fiind indicatorul acestei delincvenţe patologice. 3. Teoria personalităţii criminale 3. 1. Precizări prealabile Personalitatea discordantă a infractorilor poartă amprenta criminogenezei societăţii umane, apariţia conduitei criminale fiind determinată de procesul criminogenetic multifactorial. Mediul psihosocial a fost considerat de multe teorii criminologice modeme ca fiind unul din factorii formativi al personalităţii criminalului, un factor ce exercită influenţe criminogene asupra personalităţii acestuia. La nivel de doctrină se recunoaşte frecvent că atât personalitatea criminalului cât şi cea a noncriminalului, se formează în acelaşi mediu social. Amintim în acest context, pe reprezentanţii Şcolii sociologice franceze care sunt promotorii curentului potrivit căruia personalitatea umană este produsul dezvoltării sociale. În doctrina română 13 , se apreciază că influenţa mediului social asupra particularităţilor fiziologice, biologice şi psihologice ale individului, se structu­ rează şi se exercită prin intermediul factorilor endogeni ce sunt proprii persona­ lităţii criminalului. Este recunoscut însă faptul că procesul formării personalităţii criminale este unul complex şi de durată, un proces în cadrul căruia se receptează la nivel mental o serie de reprezentări deformate ale valorilor sociale, ce se exteriorizează sub forma unor deprinderi ce degenerează treptat în acte criminale. Totuşi, săvârşirea de fapte criminale este apreciată a fi extrem de dependentă de factorii biopsihotici individuali, cum sunt de pildă, temperamentul şi caracterul individului, structurile neuropsihce emoţionale ori cele intelective şi voliţionale. 1 4

12

Noel Mailloux, Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique, Editeur Fleures, Paris, 1971, citat de Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print Bucureşti, 1987, p. 164- 165. 13 A se vedea, Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op. cit., p. 211-213. 14 A se vedea, cu privire la unele aspecte relative la teoriile legate de Personalitatea criminalului, Valerian Cioclei, op. cit. , 2016, p. 125-127.

Criminologie

3.2. Teoria personalităţii lui Jean Pinatel Problema personalităţii infractorilor a constituit un obiect de cercetare des întâlnit în psihologia juridică, aceasta fiind sugerată îndeosebi de practica medicală 1 5 . Teoriile criminologice dezvoltate cu privire la personalitatea criminală, explică şi analizează etiologia şi dinamica actului criminal, sens în care acestea se clasifică în, teorii care abordează studiul trăsăturilor individului şi teorii tipologice. Teoriile personalităţii bazate pe elemente tipologice au fost realizate mai ales de către cercetătorii medici, fiind cele ce susţin că există un număr redus de structuri ale personalităţii umane ce pot determina apariţia comportamentului criminal. Aceste teorii folosesc în scopul susţinerii unor astfel de ipoteze, unele criterii precum: factorii fiziologici sau cei psihologici, aspectele morfologice ale individului dar şi unele aspecte clinice. Pe de altă parte, teoriile criminologice care pun accentul pe trăsăturile individului, susţin faptul că există anumite trăsături de personalitate esenţiale ale acestuia care declanşează şi totodată pot prezice un viitor comportament criminal. Adepţii unor astfel de orientări, consideră că noţiunea de personalitate criminală sau infracţională, desemnează atât un element clinic cât şi un concept operaţional. Unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai criminologiei clinice în Europa şi totodată ai abordării personalităţii criminale din perspectiva trăsăturilor individului, a fost criminologul şi filosoful francez Jean Pinatel ( 19 13- 1999). Realizând o analiză amplă asupra caracterului infracţional, Pinatel construieşte în lucrările sale reprezentative ( Criminologie din anul 1979 şi Procesul Criminal din anul 1987), o teorie psihologică privind geneza sau etiologia şi dinamica actului criminal, ce este centrată în jurul conceptului de personalitate criminală 1 6 • Ideea de bază promovată de acesta este că, trecerea la actul criminal apare ca un răspuns al personalităţii individului la o situaţie concretă. Considerând fapta criminală drept o faptă omenească, criminologul susţine că toate persoanele au porniri criminale în anumite situaţii inedite dar majoritatea şi le inhibă, netrecând la executarea actului criminal, întrucât unii indivizi au nevoie de instigări exterioare grave iar alţii de instigări lejere pentru a comite actul respectiv. Jean Pinatel apreciază că între personalitatea criminalului şi cea a non­ criminalului există doar o diferenţă graduală dată de unele trăsăturile psihologice ale infractorului, trăsături ce alcătuiesc o structură dinamică reprezentată de 15

Despre profilul şi caracteristicile personalităţii infractorului dar şi aspecte ale particularităţilor psihologice ale diferitelor categorii de infractori, a se vedea, Adelina O. Dutu, Psihologie judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 44-51. 16 Jean Pinatel defineşte personalitatea criminală ca fiind instrumentul clinic, conceptul operaţional, sistemul de referinţe care se substituie unei realităţi subiective, sub forma unei sume a trăsăturilor morale ale individului şi a unei structuri specifice a acestor trăsături.

Lucretia Dogaru

nucleul central al personalităţii criminale. Aceste trăsături morale sau compo­ nente, sunt cele ce determină transformarea asentimentului temperat în asentiment tolerat sau acceptat şi apoi în act criminal. Componentele sau trăsăturile esenţiale ale personalităţii ce comandă trecerea la actul criminal, sunt considerate a fi următoarele: - Egocentrismul, indică acea trăsătură psihologică ce exprimă tendinţa individului de a raporta totul la propria sa persoană, atât din punct de vedere cognitiv cât şi afectiv; tipul egocentric este marcat de egoism, de vanitate şi orgoliu, de intoleranţă, de o tendinţă de dominare şi afirmare a intereselor personale, sens în care acesta se asociază cu infractorii lacomi şi violenţi; - Labilitatea, reprezintă starea de instabilitate psihică şi emoţională a persoanei, acea structură psihică şi morală slabă, precum şi o lipsă de viziune şi de organizare; labilul psihic este un tip nestatornic, schimbător şi de neîncredere, ce posedă o putere de stăpânire fragilă; - Agresivitatea, se manifestă printr-un dinamism combativ ce are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor, dar şi o stare de ostilitate; persoana agresivă este colerică, greu de stăpânit şi violentă. Multe teorii criminologice disting între autoagresivitate, agresivitate fiziologică şi patologică, cărora Jean Pinatel le adaugă şi forma de agresivitate ocazională şi cea profesională 17. - Indiferenţa afectivă sau insensibilitatea morală, este o trăsătură psihologică negativă a individului ce exprimă acea stai;e lipsită de emoţii, de milă, de simpatie faţă de aproapele său, o stare de răceală, indiferenţă şi egoism. Este o stare fizico-psihică caracteristică unor criminali, stare ce favorizează trecerea la comiterea crimei 18 • Criminologia clinică modernă, prin Jean Pinatel, a stabilit că una din trăsăturile esenţiale ale criminalului este tocmai lipsa stărilor afective, indiferenţa afectivă şi morală a acestuia, trăsături ce generează sau favorizează săvârşirea de fapte criminale. Indiferenţa afectivă relevă lipsa vreunui obstacol emotiv-moral în trecerea la săvârşirea crimei, individul fiind lipsit de inhibiţia necesară pentru a se opri. Cercetările psihiatrice au arătat că la tipurile de criminali perverşi există o mare doză de răutate, o lipsă totală de afecţiune, originile acesteia putând reprezenta un deficit bio-constituţional moştenit. Perversiunea criminalilor izvorăşte frecvent din plăcerea morbidă provocată de suferinţa altor persoane. Originile acestor stări au fost apreciate de unii criminologi ca fiind şi de ordin educativ, generate de mediul social ori familial. De pildă, criminologul belgian Etienne de Greef, a cercetat unele cazuri patologice, crime pasionale, stabilind că de regulă, criminalul îşi impune în astfel de situaţii o inhibiţie afectivă, prin care îşi 17

Despre implicaţiile agresivităţii asupra personalităţii individului, a se vedea, Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994. 18 Cu referire la rolul pe care invidia negativă, ura, agresivitatea ostilă şi incapacitatea de empatie îl pot genera asupra personalităţii, a se vedea, Alin Leş, Psihologie Fenomenologică, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, p. 17 şi urm.

Criminologie

înăbuşă emoţiile şi sentimentele de simpatie şi milă tocmai pentru a putea săvârşi fapta mai uşor, proces denumit de acesta „sălbăticire afectivă". Referindu-se la rolul negativ pe care îl generează cele patru trăsături morale sau componente ale nucleului personalităţii, Jean Pinatel face următoarea apreciere: agresivitatea este componenta activă ce are rolul de incitare, iar celelalte trei componente (egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă) îndeplinesc un rol de neutralizare a inhibiţiei trecerii la actul criminal, prin faptul că împiedică subiecţii să ia în considerare sentimentul de compasiune şi de simpatie pentru altul, dând astfel cale liberă manifestării agresivităţii şi violenţei. Cu toate că deseori se atribuie o pondere mare agresivităţii, Pinatel consideră că orice comportament criminal poate deveni posibil tocmai datorită inexistenţei acelor frâne ce pot inhiba la indivizii normali starea lor de agresivitate, cele patru componente ale personalităţii reunite într-o constelaţie, putând avea grade de intensitate diferite. În opinia sa, elementele definitorii ale personalităţii deviante sunt: lipsa de adaptare cronică la normele socio-morale (datorată incapacităţii intelective de a forma concepte morale); incapacitatea de menţinere a relaţiilor sociale (concretizată în relaţii de scurtă durată lipsite de afectivitate); activitatea primitivă a individului, ce prezintă o serie de tulburări instinctuale (manifestată printr-o continuă nemulţumire, reacţii brutale, tulburări instinctuale sexuale). În acelaşi context, criminologul francez susţine că personalitatea criminală presupune două condiţii şi anume: prima condiţie, cea de întrunire a celor patru trăsături negative (egocentrism şi egofilie, agresivitate, labilitate şi indiferenţă afectivă), şi a doua condiţie ce constă în aceea că, individul trebuie să prezinte şi o stare de pericol social, o stare de ameninţare pentru alte persoane şi pentru ordinea publică. Conceptul de stare de pericol are în opinia autorului două laturi, şi anume: gradul de periculozitate sau de capacitate criminală şi, incapacitatea individului de a se integra şi adapta social, de a-şi inhiba pornirile criminale. Starea de pericol social sub aspectul capacităţii criminale, poate avea de asemenea formă cronică, permanentă sau stabilă şi formă iminentă, putând fi de o intensitate mai mare (la criminalii de profesie) sau de intensitate mai redusă. Studiile criminologice realizate de Jean Pinatel au reliefat şi alte aspecte psihologice ale criminalului care întregesc conceptul de personalitate criminală. În acest context, sunt evocate trăsăturile psihice de nestăpânit, nevoile şi tendinţele ( afirmarea de sine, combativitatea, teama, mânia, pasiunile şi sentimentele), precum şi trăsăturile de temperament excesive (cum ar fi de pildă, excitabilitatea). O altă caracteristică a criminalului ar fi reprezentată şi de nivelul scăzut de inteligenţă al acestuia, de retardul său mintal. Aspectul psihologic al criminalului este completat şi cu alte elemente cum ar fi, nivelul redus de cunoştinţe, de instrucţie şi de pregătire profesională, lucru exprimat de altfel prin numărul mare de analfabeţi în rândul criminalilor. În lucrările sale, Pinatel menţionează şi unele forme de evoluţie psihică şi socială, sesizând la criminali o stare de imaturitate socială şi prezenţa unor

Lucretia Dogaru

componente psihice comune (cum ar fi, lipsa de adaptare socio-morală, starea de nesuportare a constrângerilor, egoismul ori absenţa compasiunii faţă de victime), dar şi instabilitate afectivă şi sărăcie intelectuală. Criminalii nu percep şi nu înţeleg procesele şi stările psihice aşa cum le înţeleg noncriminalii, considerând crima ca fiind un act de dreptate neimputabil şi pentru care nu trebuie să răspundă penal. Pe astfel de considerente, criminalii resping ca regulă reproşul, imputabilitatea, culpabilitatea şi răspunderea penală. Considerând factorul situaţional ca fiind unul cu rol esenţial în declanşarea comportamentului criminal, Jean Pinatel susţine existenţa a două categorii principale în distingerea personalităţii criminale, respectiv: situaţii specifice, denumite şi situaţii periculoase, care permit apariţia tentaţiei de a comite o crimă, şi situaţii nespecifice sau amorfe, ce nu prezintă nici o particularitate ce ar putea conduce la incitare spre comiterea unui act criminal. În viziunea lui Jean Pinatel şi mediul social ca factor exogen, poate fi unul propice atât comiterii de fapte criminale cât şi valorificării personalităţii criminale. Ampla teorie a personalităţii criminale expusă de Jean Pinatel în mod sistematic, riguros şi bine argumentată ştiinţific, este apreciată a fi deosebit de importantă, fiind o teorie criminologică bine închegată şi completă, cu o contribuţie însemnată la procesul ştiinţei criminologiei moderne europene. Această teorie cu rol deosebit de important în explicarea etiologică a criminalităţii, a constituit un demers fundamental pentru modelele ce aparţin criminologiei dinamice şi totodată a influenţat criminologia clinică vizând tratamentul dar şi resocializarea criminalilor. 3.3. Alte teorii relative la personalitatea criminală Unul din continuatorii teoriei personalităţii criminale formulate în anul 197 1 de Jean Pinatel, a fost medicul legist italian Giacomo Canepa, cel care a apreciat criminalitatea ca fiind o maladie morală a societăţii umane caracterizată prin deteriorarea valorii sale morale fundamentale. Pornind de la această concepţie autorul face o legătură între anomia socială promovată şi de alte teorii criminologice anterioare şi personalitatea criminală. Reprezentant de seamă al curentului clinic, acesta susţine necesitatea re-analizei conceptului de personalitate criminală. În cercetările efectuate, Canepa arată că persistenţa în conduita antisocială este dependentă de trăsăturile psihologice frecvente ale individului şi anume: ego­ centrismul, impulsivitatea, indiferenţa afectivă, tendinţele de opoziţie şi scepti­ cismul acestuia. Rezultatele studiilor sale au relevat la criminali tendinţa de a percepe realitatea într-un mod total deformat (considerând de pildă, drept duşmani persoanele apropiate), aceştia fiind indivizi cu manifestări evidente de indecizie şi incertitudine interioară, cu dificultate de autoreprezentare dar şi cu lipsă a capacităţii de apreciere realistă. În scopul studierii personalităţii criminalului, cercetătorul consideră că trebuie analizate toate componentele biologice, psihologice, socio-culturale,

Criminologie

metodologice şi fenomenologice, pentru a se obţine o corectă apreciere a factorilor ce converg spre o conduită criminală. Teoria personalităţii criminale iniţiată de Pinatel şi continuată de Canepa atestă în principiu, următoarele: orice persoană aflată în circumstanţe excepţionale, în funcţie de personalitatea sa poate deveni criminal; factorii sociali pot influenţa comportamentul dacă întâlnesc o constituţie de personalitate criminală preexistentă şi o anume situaţie de mediu social; în funcţie de personalitate, în condiţii identice de mediu ostil sau dăunător, doar unii indivizi comit fapte criminale. În opinia acestor cercetători, personalitatea anomică (cea inafectivă, egoistă şi impulsivă), se formează în condiţii de mediu anomice sau dezorganizate (la nivel microsocial şi macrosocial), fiind caracterizată prin aceea că funcţiile de cunoaştere se păstrează, în contrast cu instabilitatea comportamentală, cu impulsivitatea, cu egocentrismul şi egofilia, cu lipsa sentimentelor de culpă şi de empatie ale individului.

SECTIUNEA IV Teorii criminologice de orientare sociologică 1. Precursorii orientării sociologice Orientarea sociologică este apreciată a fi cea mai bogată în teorii şi concepţii cu privire la cauzele şi geneza criminalităţii. Informaţiile fumizate criminologiei de către precursorii Şcolii sociologice de criminologie au fost dintre cele mai diverse şi complexe 1 . După apartenenţa orientărilor sau teoriilor criminologice la modelul consensual sau la modelul conflictual de analiză socială, acestea se grupează astfel: Şcoala cartografică sau geografică; Şcoala sociologică de criminologie; Şcoala sociologiei criminale. 2. Şcoala cartografică (geografică) 2 Manifestările socio-umane, fie ele pozitive sau negative sunt considerabil influenţate şi de mediul fizic natural, cel care imprimă personalităţii individului o serie de modificări de natură biologică, psihologică etc. Între criminalitate, ca fenomen socio-uman complex şi factorii cosmo-telurici şi alţi factori ce formează mediul fizic natural, există o strânsă corelare şi interacţiune. Cu referire la influenţele cosmo-telurice (cele ale mediului fizic), dar şi a altor influenţe fizice externe în criminogeneză (cum ar fi de pildă, temperatura sau clima), au fost emise o serie de idei şi fundamentate teze3 • Şcoala cartografică sau geografică, este apreciată a reprezenta unul din cele mai creative sisteme de gândire ale criminologiei, ce a situat mediul social şi natural în vârful piramidei motivaţiei ce poate determina o conduită criminală. Această şcoală criminologică a conceput crima ca un fenomen de masă, ca un fapt social, utilizând îndeosebi analiza statistică a criminalităţii, cu scopul cuantificării crimei, a stabilirii dinamicii sale sub diverse influenţe fizice. Studiile Şcolii geografice, sunt preocupate de aspecte ce vizează formele de geneză şi de distribuire geografică a crimei,structura şi volumul acesteia. De asemenea, s-a urmărit stabilirea în funcţie de caracteristicile istorico-geografice şi sociale ale 1

Relativ la unele teorii şi ipoteze de natură sociologică, a se vedea, Emilian Stancu, Carmina Elena-Aleea, op. cit. , 2014, p. 96-101. 2 Este cunoscută şi sub ale denumiri: Statistica morală; Aritmetica politică; Aritmetica socială; Mecanica socială. 3 Pentru unele opinii formulate cu referire la acest aspect, a se vedea, Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op. cit. , 2000, p. 148-154.

Criminologie

ţărilor, a unui model spaţial în care să fie reprezentate zonele cu cel mai ridicat potenţial de criminalitate, funcţie şi de trăsăturile climatice şi temporale. Această şcoală de criminologie s-a dezvoltat cu precădere în Franţa, între anii 1830 şi 1880, cu scopul de a da criminologiei alte perspective, prin dezvăluirea cunoştinţelor pe care atât geografia cât şi criminologia le pot oferi în acest sens. Promotorii Şcolii cartografice sau geografice ai criminologiei au fost francezul Andre-Michel Guerry ( 1802- 1866), şi belgianul Lambert Jaques Quetelet ( 1796 - 1874), cei care au folosit preponderant în studiile lor metoda statistică a criminalităţii pentru a descoperi anumite legităţi ale dinamicii acestui fenomen. Cercetătorii criminologi au surprins în studiile lor, corelaţiile şi interferenţele existente între harta criminalităţii şi unele variabile de natură economică, socială şi culturală, susţinând că actul criminal este răspunsul personalităţii individului la diverse situaţii. Andre-Michel Guerry, statistician şi avocat francez, a publicat în anul 18 83, lucrarea intitulată Eseu asupra statisticii morale fn Franţa, o adevărată operă descriptivă a fenomenului criminal, în care acesta foloseşte termeni speciali, precum „harta criminalităţii" şi „geografia crimei". Utilizând metoda geografică de investigaţie a criminalităţii, acesta a cercetat legătura între anotimpuri şi criminalitate, constatând din analiza statisticilor criminale realizate în Franţa, existenţa unor corelaţii între harta criminalităţii (aşa-numita distribuire geografică a criminalităţii) şi unele variabile de ordin social, economic şi cultural. Autorul constată de pildă că, în nordul Franţei predomină delictele contra proprietăţii iar în sud sunt dominante delictele contra persoanei. Adolphe Quetelet ( 1796- 1874), sociolog, matematician şi statistician belgian, a fost autorul unor opere valoroase care l-au şi consacrat prin ideile promovate dar şi prin unele postulate rămase celebre4 • Acesta a cercetat pe baza metodelor statistice, anumite legităţi, constatând că există o constanţă în comiterea infracţiunilor, astfel: infracţiunile contra persoanei sunt săvârşite în sezonul cald şi predomină în regiunile din sud, iar infracţiunile contra proprietăţii sunt săvârşite în sezonul rece şi predomină în regiunile din nord. În opinia sa, comportamentul criminal este condus de forţe exterioare individului, subliniind însă şi rolul nesemnificativ al educaţiei morale şi şcolare. Teoriile Şcolii cartografice franceze au fost expuse şi materializate în tabele şi hărţi tematice (denumite hărţi ale criminalităţii), care au demonstrat că ratele criminalităţii şi suicidul, analizate în funcţie de criterii precum vârsta, regiunea, anotimpul, clima etc., rămân stabile în timp şi în spaţiu. În materia factorilor criminogeni geografici, Guerry şi Quetelet şi-au pus amprenta pe această ştiinţă prin aşa-numita Lege termică a criminalităţii, 4

Formulate în lucrarea sa Eseu de fizică socială, dintre care amintim: Crima este un fenomen de masă şi nu o problemă individuală; Criminalitatea este un fenomen regulat şi constant, asemenea fenomenelor mecanice; Crima este o normalitate socială; Metoda statistică este singura metodă de investigare a criminalităţii etc.

116

Lucretia Dogaru

confirmată şi continuată ulterior prin alte studii criminologice ce susţin influenţa temperaturii asupra echilibrului psihic şi emoţional al individului. Susţinătorii Şcolii cartografice consideră că societatea este cea responsabilă pentru conduita criminală a indivizilor, constatând statistic faptul că în timpul crizelor economice şi al dezastrelor naturale, sub influenţa anumitor factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condiţiile atmosferice etc.), şi a celor ce ţin de mediul social şi demografic (densitatea populaţiei, structura familială, natalitatea, morbiditatea, mobilitatea şi urbanizarea), în psihicul infractorilor se proiectează ideea faptei criminale5. Multe din ideile şi concluziile formulate de reprezentanţii Şcolii cartografice de criminologie au fost criticate pe considerent că acestea au caracter general asupra studiului şi dinamicii criminalităţii, că neglijează rolul factorilor individuali în criminogeneză, dar şi că numărul cazurilor studiate au fost prea limitate. De asemenea, s-a reproşat şi faptul că ideile acestor studii nu sunt capabile să formuleze o teorie explicativă valabilă privind cauzele şi condiţiile criminalităţii. Realitatea este că influenţa mediului fizic geografic asupra conduitei umane se împleteşte şi cu alte influenţe (precum cultura, rasa, starea economică, sărăcia, educaţia etc.), pe care orice individ le poate modifica (în sensul că le poate tempera, amplifica sau chiar neutraliza). Cu toate că mediul fizic influenţează considerabil personalitatea individului, elementele sale fiind factori criminogeni exogeni relevanţi, interacţiunea acestora cu factorii socio-umani creşte considerabil gradul de determinare a criminalităţii. Pornind de la un astfel de considerent, nici mediului fizic şi nici variaţiilor termice, nu li s-a recunoscut o influenţă exclusivă asupra fenomenului criminal. 3. Şcoala sociologică de criminologie Şcoala sociologică de criminologie, cea care susţine ca m geneza criminalităţii un rol esenţial îl au factorii sociali, cuprinde următoarele orientări ce au fost formulate în Europa, la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX: - Şcoala mediului social sau Şcoala lyoneză; - Orientarea statistico-matematică a criminalităţii; - Şcoala socialistă (Orientarea economică sau Teoria marxistă). 3.1. Şcoala mediului social sau Şcoala lyoneză Promotorii acestei şcoli de criminologie, au susţinut şi motivat ideea potrivit căreia mediul social este cel ce are o influenţă determinantă în geneza fenomenului criminal6 . 5

A se vedea şi opinia lui Traian Pop, în op. cit. , p. 500-540, care susţine că, deşi infracţiunile poartă pecetea criminogenezei societăţii, acestea variază şi în funcţie de alţi factori. 6 Valerian Cioclei, op.cit. , 2016, p. 73-75; de asemenea, Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 305-307; Camil Tănăsescu, op. cit., 2013, p. 44-45.

Criminologie

Reprezentanţii de seamă ai şcolii criminologice de orientare sociologică de la Lyon, au fost, Gabriel Tarde şi Alexandre Lacassagne. Gabriel Tarde ( 1843- 1904), filosof, sociolog şi jurist francez, a avut o contribuţie deosebită în cadrul acestei şcoli de criminologie prin operele sale de referinţă, dintre care amintim: La criminalite comparee; La philosophie penale; Les lois de l 'imitation; Le type criminel; La criminalite et Ies phenomenes economiques. Tarde a fost printre primii criminologi care au prezentat o teorie a crimei văzută ca un comportament învăţat şi nu unul moştenit, elaborând celebra Teorie a imitaţiei, cea potrivit căreia imitaţia este inerentă vieţii sociale, crima nefiind altceva decât o imitaţie. Susţinând că mediul social constituie factorul criminogen principal, Tarde transpune astfel ideea imitaţiei şi în spaţiul criminologiei. Potrivit teoriei sale, imitaţia constituie cauza principală a criminalităţii, angajarea individului spre devianţă fiind rezultatul influenţelor psihosociale pe care acesta le preia prin imitaţie. În acest context, şcoala străzii este considerată de autor ca fiind o adevărată academie pentru infractori. În opinia lui Gabriel Tarde, imitaţia este un fenomen ce se propagă de jos în sus, de la oraşe la sate, de la inferior la superior, fiind în proporţie directă cu gradul de proximitate sau de intimitate. Astfel, prima lege a imitaţiei formulată de Tarde a fost aceea că, oamenii se imită între ei în funcţie de contactul în care aceştia se află. Acesta consideră că, imitaţia e foarte frecventă şi schimbătoare în oraşe, fiind o adevărată „modă", pe când în mediul rural, aceasta e mai puţin frecventă şi mai lentă, constituind deja un „obicei". Pornind de la astfel de considerente, autorul a susţinut că, orice faptă criminală începe iniţial ca o modă şi devine treptat un obicei, asemeni altor fenomene sociale. A doua lege a imitaţiei a fost aceea că, inferiorul îl imită pe superiorul său, sens în care cercetătorul prezintă o istorie a crimelor, sesizând că aceste fapte au fost comise iniţial de către conducători, ulterior fiind imitate de către toate clasele sociale. În aceeaşi logică autorul susţine că faptele criminale ce au loc în marile oraşe sunt imitate ulterior în oraşele mai mici şi apoi în mediul rural. Cu referire la cea de-a treia lege a imitaţiei, autorul susţine că imitaţia este precum o modă, în sensul că o modă nouă o înlocuieşte pe cea veche, la fel şi tipurile de fapte criminale vor fi înlocuite unele cu altele. Principalii factori pe care autorul îi identifică în opera sa a fi responsabili în creşterea criminalităţii sunt: pierderea treptată a moralei tradiţionale; dorinţa de bunăstare şi de progres a persoanelor din clasele defavorizate; creşterea mobilităţilor sociale şi geografice; destabilizarea pieţei muncii prin exodul populaţiei; existenţa de grupuri subculturale deviante etc. Concluziile demersului criminologic a lui Gabriel Tarde, sunt în principal, următoarele: în societate există un tip de criminal profesionist; crima este un fenomen anormal al vieţii sociale; infractorul este un intrus şi un parazit al societăţii, ce este responsabil şi vinovat pentru conduita sa deviantă; există un determinism psihologic al faptele de conştiinţă în etiologia crimei. 1 18

Lucretia Dogaru

Teoria imitaţiei, îşi justifică importanţa prin aceea că a fost prima încercare de descriere a comportamentului criminal ca pe un comportament normal învăţat, şi nu pe baza defectelor psihice sau biologice ale criminalului. Cu toate acestea, concepţiile sale originale cu privire la fenomenul imitaţiei au fost apreciate de unii criminologi ca fiind lipsite de suport ştiinţific. Alexandre Lacassagne (1843-1924), profesor de medicină legală şi criminolog francez, a fost mentorul Şcolii criminologice de la Lyon şi autorul teoriei sociologice potrivit căreia rolul esenţial în comportamentul criminal îl are factorul sau mediul social. Cu toate că teoria este bazată pe distincţia dintre două categorii de factori, cei individuali şi cei sociali, factorii individuali pot indica în opinia sa, doar o anume predispoziţie delictuală, fără a fi semnificativi. În schimb, factorii sociali sunt cei ce determină germinarea tendinţelor şi înclinaţiilor individuale spre crimă. Deficienţele corporale şi psihice ale criminalului sunt anomalii cărora Lacasagne le atribuie origine tot în mediul social (mizeria, sărăcia, lipsa educaţiei). În justificarea teoriei sale, criminologul formulează unele aforisme ce l-au consacrat de altfel şi care au fost invocate şi la Congresul de criminologie de la Roma, din anul 1885: orice acte ce dăunează existenţei unei colectivităţi sunt adevărate crime; fiecare societate îşi are criminalii pe care îi merită; mediul social este adevărata supa de cultură a criminalităţii; criminalii sunt lipsiţi de importanţă până în momentul în care îşi găsesc supa în care fermentează; crimele reprezintă adevărate obstacole în calea progresului. 3.2. Orientarea statistico-matematică a criminalităţii Această orientare criminologică a avut ca şi reprezentanţi emblematici pe cercetătorul Franz von Liszt în Germania, pe renumitul jurist Adolphe Prins în Belgia şi pe olandezul Gerard van Hammel. Aceşti autori, trecând peste explicaţiile unilaterale ale fenomenului criminal, au propus şi unele explicaţii multifactoriale ale criminalităţii. Orientarea statistico-matematică a criminalităţii a promovat metodele cantitative de analiză ale comportamentului criminal, contribuind în mare măsură la perfecţionarea statisticii judiciare. Juristul şi criminologul german, Franz von Liszt a susţinut necesitatea unei ştiinţe penale care să includă deopotrivă antropologia şi psihologia criminală precum şi statistica criminologică. Acesta a fost autorul conceptului de pedeapsă şi de lege penală bazate pe ideile pozitiviste, considerând că, faptul criminal este produsul factorilor individuali şi sociali prezenţi în momentul comiterii crimei, iar cuantumul pedepsei este necesar a se stabili în funcţie de gravitatea delictului şi de periculozitatea autorului. Fără a impune o teorie criminologică notabilă, această orientare a încercat să surprindă variaţiile fenomenului criminal, dar şi aspecte privind structura populaţiei, stratificarea socială, concurenţa şi repartizarea veniturilor, aspecte ce ar putea influenţa conduita umană.

Criminologie

3.3. Şcoala socialistă (Orientarea economică sau Teoria marxistă) Teoriile criminologice marxiste au la bază cercetările inspirate din filozofia marxistă, din principiile materialismului dialectic şi istoric, ai cărui întemeietori şi promotori au fost filosofii germani, Karl Marx şi Frideric Engels. La baza concepţiilor marxiste în materie criminologică, sunt situate conflictul sau neconcordanţa dintre forţele materiale de producţie şi relaţiile sociale de producţie, rolul factorilor economici în dezvoltarea şi evoluţia societăţii dar şi în conturarea comportamentului uman fiind considerat unul hotărâtor. Reprezentanţii şcolii marxiste socialiste Marx şi Engels, au susţinut constant ideea că inegalitatea economică, şomajul, corupţia şi proprietatea privată, sunt principalele surse care generează şi explică criminalitatea7 . Astfel în opinia marxistă, criminalitatea este determinată în mod categoric de factori obiectivi economici, aceasta având un caracter social şi istoric, dinamic şi complex, criminalul fiind considerat acea persoană care a încălcat legea aplicabilă8 . Marxiştii au susţinut de asemenea, şi o serie de idei precum acelea că, în faza trecerii de la socialism la comunism, criminalitatea îşi va pierde baza socială (reprezentată de relaţiile antagonice) şi va dispărea treptat, fiind necesar ca împotriva acesteia să se ducă o luptă continuă a întregului popor prin toate mijloacele (fără însă a se preciza de către autori, termenul „mijloace legale"). Teza marxistă a subliniat totodată şi rolul omului în construcţia personalităţii sale, acesta nefiind doar un simplu spectator. Un aspect pozitiv este şi acela că reprezentanţii acestei teorii au insistat pe faptul că, direcţia principală a luptei împotriva criminalităţii o constituie prevenirea şi nu combaterea acesteia. Marxistul olandez Willen Bonger, a fost primul care a formulat Teoria cauzelor economice ale actelor criminale, acte care în opinia sa subminează mai ales sistemul capitalist competitiv. Acesta a analizat în lucrarea sa „Criminalitatea şi condiţia economică" publicată în 19 16, rolul pe care condiţiile economice îl au în etiologia crimei, dinamica criminalităţii fiind considerată direct condiţionată de oscilaţiile economice existente în societatea capitalistă. Autorul consideră faptele criminale ca fiind preponderente în clasele sărace care sunt categorii sociale egoiste, leneşe şi lacome, sistemul economic capitalist fiind unul care încurajează oamenii să fie egoişti şi lacomi. După anul 1925, criminologia marxistă dispare din sfera cercetărilor ştiinţifice, însă aceasta revine pe la mijlocul anilor '70 ai secolului trecut, folosind ca bază de pornire teoriile sociale formulate de Karl Marx9 . Noua teorie marxistă 7

Despre argumentele generale ale teoriei marxiste, a se vedea, Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 489492. 8 A se vedea pentru detalii, Rodica M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 113 şi urm. 9 Despre influenţa teoriei marxiste asupra cercetărilor criminologice, a se vedea, Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 350-371.

120

Lucretia Dogaru

a crimei, s-a legat de tipologia economiei politice şi s-a bazat cu precădere pe studiile istorice şi multiculturale prin intermediul cărora este posibilă o comparare a societăţilor pe baza diferenţele lor politico-economice. Determinismul economic al criminalităţii a fost susţinut şi de unii cercetători americani care au formulat teza potrivit căreia indivizii devin criminali nu doar de frica insecurităţii economice dar şi de dorinţa de a câştiga din bunurile distribuite inegal în societate. Din această perspectivă, s-ar explica categoriile de crime, cum ar fi: crima organizată, crima de tip corporatist şi cima de ghetou. Explicarea comportamentului criminal în teoriile marxiste ce s-au succedat, pleacă fie de la condiţiile speciale ce au generat crima ca răspuns al contradicţiilor din societate, fie de la aspecte legate de controlul social. Căderea regimului comunist a avut drept rezultat în materie de cercetare criminologică din această perspectivă, faptul că a antrenat pierderea suportului ideologic al cercetării criminologice din perspectivă marxistă. Această orientare criminologică a fost criticată de-a lungul timpului întrucât a exagerat şi absolutizat rolul factorilor economici în planul explicaţiei cauzale. De asemenea, versiunile iniţiale ale criminologiei marxiste au fost criticate sever pe considerent că sunt neadecvate şi lipsite de fundament ştiinţific, fiind apreciate a reprezenta o pistă falsă în combaterea criminalităţii. 4. Şcoala sociologiei criminale (Enrico Ferri) Enrico Ferri, important reprezentant al Şcolii pozitiviste italiene, a fost fondatorul Şcolii sociologiei criminale, o mare personalitate în istoria criminologiei şi a dreptului penal, ce a avut o contribuţie marcantă în analiza fenomenului criminal din Franta anilor 1826- 1878. Acesta a fost interesat îndeosebi de aplicarea metodei st�tistice în studiul crimei 1°. Cu toate că ideile lui Lombroso cu privire la rolul cauzelor biologice în comiterea crimei l-au interesat şi pe Enrico Ferri, acesta a insistat pe cauzele exogene, pe intercondiţionarea factorilor sociali, economici şi politici, propunând astfel explicaţii de natură multifactorială, fapt ce se regăseşte consacrat în cele două mari lucrări „Homicidul" şi „Sociologia criminală" 1 1 . Enrico Ferri, în lucrarea sa de bază apărută în anul 189i 2 , expune o nouă concepţie cu privire la crimă, criminal şi criminalitate, concepţie ce opune noţiunea de sociologie aceleia de antropologie. Aceasta a fost apreciată ca fiind o 10

În anul 1878, la doar 21 de ani, publică o lucrare de criminologie importantă, denumită „Teoria Imputabilităţii şi Negarea Liberului Arbitru". 1 : Sergiu Bogdan, Criminologie, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 57. In lucrările sale, Ferri face o clasificare a criminalilor în categorii de criminali, astfel: criminali nesănătoşi, născuţi, ocazionali şi criminali din pasiune. 12 Enrico Ferri, Sociologie criminelle, Paris, Editura ALLan, 1905, ediţia a II-a, lucrare care a apărut într-o primă ediţie sub titlul,"I novi orrizonti de! dirito e delia prodedure penale", în anul 1881.

121

Criminologie

lucrare de sociologie criminală importantă, pentru următoarele considerente: cercetează criminalitatea, ca ansamblu de crime, ca fenomen social de masă; examinează criminalitatea cu ajutorul metodelor sociologice, în special cu metoda statistică; cercetează cu precădere criminalul în aspectele lui sociale, dar şi antropologice şi psihologice. Tezele şi ideile noi şi originale formulate de Ferri, au prezentat un real interes pentru dezvoltarea ulterioară a dreptului penal şi a criminologiei, cele mai importante dintre acestea, făcând referire la dinamica criminalităţii, la varietatea şi diversitatea infractorilor şi infracţiunilor, la fapta criminală dar şi la pedeapsa penală aplicabilă. Enrico Ferri, într-o primă teză formulată, consideră că fapta criminală este un fenomen complex biologic, fizic şi social, având astfel o determinare multiplă. Din perspectiva acestuia, criminalitatea îşi are sursa în structura biologică a omului, cea cu care acesta se naşte şi care îi generează conduita criminală. Însă autorul consideră că şi factorii sociali şi cei fizici îndeplinesc un rol condiţional în comportamentul criminal şi în producerea crimei. De aceea factorii consideraţi responsabili de criminalitate au fost grupaţi în trei mari categorii, astfel 1 3 : factori antropologici ( structura fizică şi psihică, vârsta, sexul); factori fizici (clima, solul, temperatura, localizarea geografică) şi factori sociali, care au prioritate (densitatea populaţiei, constituirea familiei, sistemul de educaţie, religia, organizarea economică şi politică, producţia industrială, consumul de alcool şi droguri etc.). O altă teză formulată de criminolog este aceea că, fenomenul criminal nu se repetă mecanic în timp, cu constanţă şi regularitate, ci printr-o variaţie permanentă determinată de cauze naturale, de factorii de mediu fizic şi social. De aceea, dinamica criminalităţii este supusă aşa-numitei legi a saturaţiei, potrivit căreia criminalitatea nu poate depăşi anumite limite de intensitate, având o proporţie sau regularitate dinamică. Un merit atribuit lui Enrico Ferri este şi acela că el a argumentat şi impus teza necesităţii clasificării infractorilor în următoarele categorii: infractori nebuni sau psihopaţi, ce comit crime odioase, sadice; infractori din obişnuinţă sau recidivişti, cei ce nu reuşesc să se reintegreze după ieşirea din detenţie, recăzând în criminalitate; infractori înnăscuţi sau instinctivi, lipsiţi de morală, sălbatici şi brutali, vicleni dar şi leneşi; infractori pasionali, ce au un simţ moral slăbit şi sunt colerici, şi care comit crime contra personalităţii, sub influenţa pasiunilor; infractori de ocazie, ce au simţ moral şi sunt relativ cinstiţi, dar care comit fapta criminală sub influenţa tentaţiilor ce îi determină să dezvolte tendinţele criminale; infractori sau criminali din artă. 1 4 Totodată, autorul susţine că lupta împotriva criminalităţii nu se poate duce numai prin aplicarea pedepselor, cu toate că şi rolul acestora este unul important, 13 14

Cu privire la abordarea acestor factori, a se vedea, Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 62-65. A se vedea, Igor Ciobanu, op. cit. , 2007, p. 1 48.

122

Lucretia Dogaru

fiind necesar a se impune şi un complex de măsuri, cum ar fi: măsuri economice (libertatea comerţului, retribuirea corespunzătoare, condiţii demne de viaţă), măsuri politice (descentralizarea administrativă, libertăţi cetăţeneşti etc.), dar şi măsuri sociale (libertatea căsătoriei şi obligativitatea căsătoriei civile, admiterea divorţului şi altele). Acest autor a insistat de asemenea, şi pe nevoia de protecţie a societăţii împotriva oricăror acte criminale, subliniind scopul esenţial al legii penale şi al poliţiei criminale în acest sens. Cu toate meritele incontestabile ale lucrărilor sale, cu toată viziunea complexă, analitică şi sintetică asupra criminalităţii, criticile aduse ideilor sale au vizat printre altele, lipsa unei departajări clare între cauzele ce determină criminalitatea generală şi cauzele ce acţionează la nivel individual. 5. Teorii criminologice sociologice consensuale 5. I. Consideraţii privind teoriile consensuale Teoriile sociologice, deşi sunt extrem de variate şi se prezintă sub diverse forme, au ca şi bază comună conflictul cultural, considerat a fi cauza principală a criminalităţii. Aceste teorii pun accentul pe trei categorii importante de factori şi anume: cauzele anterioare producerii crimei; valorile exterioare ale criminalului precum şi reacţia sau răspunsul social la conduita criminală. Luând în considerare diversitatea şi complexitatea teoriilor criminologice de orientare sociologică, au existat mai multe variante de clasificări ale acestor teorii. Astfel, criminologul canadian Denis Szabo, în lucrarea sa, Le point de vue socio-cultural dans ! 'etiologie de la conduite delinquante, publicată la Paris în anul 1968, a apreciat că teoriile sociologice modeme pot fi cuprinse fie în modelul consensual fie în modelul conflictual, stabilind astfel cele două mari categorii de teorii: teoriile consensuale şi teoriile conflictuale. Teoriile sociologice de orientare consensuală, au dominat ştiinţele sociale până în jurul anului 1960, acestea fiind inspirate îndeosebi din gândirea cercetătorilor sociologi reprezentativi pentru acele vremuri. Sociologul şi psihologul francez Emile Durkheim ( 1858- 19 17), supranumit arhitectul ştiinţei sociale modeme, a considerat crima ca fiind un fenomen vechi, o parte integrantă a societăţii umane, un fenomen de normalitate în societăţile mecanice, strâns legat de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale. Pentru prima oară, reputatul sociolog şi-a focalizat cercetările pe rolul forţelor sociale în formarea conduitei criminale, conturând idei radicale. În opinia sa, modernizarea societăţii prin industrializare, este factorul fundamental în explicarea fenomenului criminal întrucât acesta generează căderea normelor, valorilor şi regulilor sociale. Durkheim susţine însă normalitatea crimei, considerând că aceasta reprezintă preţul pe care societatea trebuie să îl plătească pentru asigurarea progresului. Cu toate acestea, autorul susţine că, ori de câte ori legile conştiinţei colective sunt violate, societatea trebuie să intervină pentru sancţionarea infractorilor, pentru

Criminologie

menţinerea şi întărirea solidarităţii sociale 1 5 • Deservind o funcţie esenţială, instituţia pedepsei este necesară oricărei societăţi, pentru restaurarea ordinii sociale. Potrivit concepţiei consensuale, sistemul social se menţine prin intermediul interacţiunilor de solidaritate dintre structurile sale, infractorul fiind un inadaptat social, sens în care se propune resocializarea acestuia. Cele mai reprezentative teorii ale modelului consensual sunt: Şcoala ecologică de la Chicago; Teoriile culturaliste; Teoriile funcţionaliste; Teoriile controlului social. 5.2. Şcoala ecologică de la Chicago Problema criminalităţii a preocupat cercetătorii sociologi americani, la începutul secolului XX, când oraşul american Chicago se confrunta cu un fenomen criminal extrem de agresiv şi de expansiv, pe fondul unei explozii demografice. În acest context, se constituie Şcoala ecologică de criminologie sau Şcoala arealurilor infracţionale, denumită astfel întrucât susţine faptul că anumite zone urbane sau locaţii numite „arealuri", constituie principalii factori ai genezei criminalităţii. Aspectul distinct al Şcolii de la Chicago, inspirată de curentul ecologic, este dat de faptul că ea recunoaşte existenţa unei analogii între ecologia umană şi cea vegetală, relaţia dintre indivizi şi societate fiind examinată tocmai prin intermediul particularităţilor ecologice 1 6 . Promotorii acestei şcoli în criminologie au fost Clifford Shaw, Henry Mc Kay şi Frederick Thrasher, care au încercat să explice în studiile lor, cauzele delincvenţei în localităţile urbane unde proporţia imigranţilor este ridicată. Făcând referire la concentraţia crescută a imigranţilor în marile centre urbane americane, cercetătorii sociologi i-au considerat pe aceştia a fi asemeni speciilor de plante ce trăiesc pe un pământ ostil şi care, în încercarea de a supravieţui apelează la diferite forme de adaptare impuse 1 7 . Studiile efectuate de C. Shaw şi Mc Kay în scopul analizei statistice a delincvenţei juvenile, în raport de aria unde locuiesc făptuitorii şi nu de cea în care aceştia comit faptele, în diferite oraşe americane, s-au materializat în volume de lucrări importante ale acestora (Ariile delincvenţei, Factorii sociali în delincvenţa juvenilă, Delincvenţa juvenilă şi ariile urbane). În cadrul acestor studii, autorii au procedat la delimitarea anumitor zone urbane, prin întocmirea de hărţi geografice ce au evidenţiat corelaţia dintre delincvenţă şi zonele urbane sărace, denumite şi 15

Rodica M. Stănoiu, op. cit., 1997, p. 175. A se vedea, cu referire la cercetarea cauzelor criminalităţii din această perspectivă, Tudor Amza, op. cit., p. 354-366. 17 Clifford Shaw, Henry Mc Kay, Juvenile Delinquency and Urban Areas, Chicago University Press, 1942, citat de Rodica M. Stănoiu, op. cit., 1997, p. 181. 16

124

Lucretia Dogaru

zone de deteriorare morală sau zone de deteriorare personală. Acestor zone studiate pe baza specificului cartierelor sărace (cu familii dezorganizate, şomaj, mizerie, condiţii de muncă defavorabile), li s-a atribuit calitatea de zone criminogene specifice, aşa numitele „zone rău-famate", total diferite de celelalte. Autorul teoriei ecologice, sociologul C. Shaw, în urma cercetărilor făcute în oraşul american Chicago, a stabilit că circumstanţele economice şi sociale ale unei anumite zone sau mediu de viaţă, sunt cele ce influenţează în mod decisiv nivelul criminalităţii şi nicidecum elementele rasiale ori cele etnice. Criminologii americani au conturat în studiile lor, luând în calcul atât starea fizică şi economică a zonelor urbane cât şi compoziţia populaţiei, două concluzii esenţiale: cea mai ridicată rată a criminalităţii se află în imediata apropiere a ariilor sau zonelor industrializate şi în ariile cu cea mai joasă situaţie economică şi totodată, cea mai mare rată de delincvenţă se află la periferia oraşelor, acolo unde sunt cele mai mari concentrări de imigranţi şi negri. Cei doi cercetători au lansat şi Teoria transmiterii culturale, ce cuprinde două idei de bază şi anume: în ariile de înaltă delincvenţă apare comportamentul deviant ca rezultat al dispariţiei relaţiilor sociale vechi şi a organizării unei noi vieţi culturale; noile comportamentele criminale nu vor fi susţinute de valori şi norme, astfel că în ariile respective se va dezvolta treptat o subcultură criminală. Şi Frederick Thrasher, efectuează cercetări criminologice de aceeaşi inspiraţie, stabilind că delicvenţa juvenilă este consecinţa unei adaptări sau aclimatizări dificile a copiilor imigranţilor la condiţiile socio-geografice dar în acelaşi timp, aceasta este şi consecinţa izolării lor culturale. Spre deosebire de adepţii ideii după care delincvenţa este mai ridicată la periferiile marilor oraşe, Thrasher susţine că grupurile criminale se constituie şi acţionează asemeni unui element „interstiţial" în tot perimetrul oraşului, pe marile artere. Unul din meritele Şcolii ecologice de la Chicago a fost şi acela că, reprezentanţii săi au sesizat impactul condiţiilor de viaţă şi de educaţie din cartierele sărace locuite de emigranţi şi de negri, asupra conduitei acestora. În opinia lor, un mediu în care delincvenţa este considerată un comportament normal, creează posibilităţi ridicate de devianţă pentru persoanele ce se nasc şi trăiesc acolo, delincvenţa nefiind înnăscută ci învăţată în interiorul relaţiilor familiale şi sociale. 1 8 Totodată, teoriile Şcolii de ecologie umană de la Chicago, au declanşat cercetări complexe şi cu referire la raportul dintre fenomene sociale precum, urbanizarea, industrializarea şi criminalitatea, generând programe de control şi de prevenire a criminalităţii dar şi politici de protecţie socială. De asemenea, metodele de cercetare urbană ale criminalităţii au generat şi alte studii în domeniu, pe continentul american cercetarea criminologică de orientare ecologică fiind centrată cu prioritate pe descrierea aspectelor spaţiale ale crimei şi ale justiţiei. 18

Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 48-49.

Criminologie

Teoria transmiterii culturale a comportamentului criminal, se află la baza multor teorii criminologice contemporane. Însă, cu tot aportul avut în cercetarea criminologică, teoria aparţinând acestei orientări a fost criticată pe motiv că explicarea criminalităţii s-a făcut doar sub aspectele sale fenomenologice, fără a stabili esenţa fenomenului criminal, cauzele reale de natură economică şi socială ale acestuia. 5.3. Teorii criminologice culturaliste Teoriile de esentă culturalistă formulate în criminologie, au stabilită ca şi temă centrală, rapo�l dintre cultură şi criminalitate. În categoria teoriilor criminologice ce au derivat din curentul culturalist şi care s-au bucurat de o largă audienţă în domeniul criminologiei sunt incluse, Teoria asociaţiilor diferenţiate şi Teoria conflictelor de cultură. 5.3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiate (Teoria lui Sutherland) Marea majoritate a indivizilor se adaptează la cerinţele generale ale societăţii, la cultura socială, existând persoane ce aleg să se asocieze pentru a activa social. Asociaţia reprezintă în materie de criminologie, aderarea unui individ non infractor la un grup de delincvenţi sau asocierea delincvenţilor între ei. Edwin Sutherland ( 1883- 1950), fondator al sociologiei criminale nord­ americane, profesor la Universitatea din Indiana, a elaborat Teoria asociaţiilor intermediare, teorie ce derivă din curentul culturalist, curent ce raportează personalitatea individului la cultura în care acesta se dezvoltă. 1 9 Ideea de bază a teoriei ce a dominat criminologia americană mai multe decenii, constă în aceea că delincvenţa se învaţă în contact cu viaţa socială, comportamentul criminal fiind unul învăţat şi nu unul moştenit. Sutherland a abordat în studiul său atât actul criminal individual cât şi fenomenul infracţional colectiv20 . Teoria asociaţiilor diferenţiate formulată de Sutherland, a avut ca şi punct de plecare teoria imitaţiei a lui Gabriel Tarde, cel care a susţinut prima oară că delincvenţa se învaţă ca orice meserie în cadrul vieţii sociale, principalul factor fiind reprezentat de tendinţa de a imita alte persoane. În opinia lui Sutherland, actul criminal se produce atunci când există o situaţie favorabilă în acest sens, pentru un individ determinat, determinare ce are loc în cadrul unui proces social complex şi care presupune o serie de coordonate2 1 . Astfel, comportamentul criminal apare descris ca un comportament învăţat prin contact cu alte persoane, 19

Edwin Sutherland, Principes de criminologie, Paris, 1924, Version franyaise etablie sur le texte de la VI-eme edition de, Principles of Criminology, Editura Cujas, Paris, 1966. 20 Despre abordarea actului criminal individual şi a celui colectiv, dar şi cu privire la variabilitatea asociaţiilor diferenţiate, a se vedea, Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 83-85. 21 Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie juridică, Colecţia Studii Juridice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1999, p. 115-117; Anamaria C. Cercel, op.cit. , p. 45.

Lucretia Dogaru

în cadrul unui proces de învăţare sau de instruire, ce apare iniţial în grupurile familiale. Ca regulă, delincvenţii se izolează de cei ce resping actul criminal şi se asociază între ei, integrându-se în realitatea criminală şi formând astfel o asociaţie a delincvenţilor. Principiul asocierii diferenţiate constă în aceea că o persoană ajunge criminal atunci când interpretările favorabile încălcării legilor sunt în exces, adică sunt superioare în raport cu interpretările nefavorabile ale actiunilor ilegale. Învăţarea comportamentului criminal este un proces complex,' ce se realizează prin contactul cu alţi indivizi sau grupări, prin asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, precum şi prin orientarea scopurilor, a atitudinilor, raţionamentelor şi tendinţelor, ceea ce are drept consecinţă formarea criminală. Pentru susţinerea teoriei sale, criminologul a utilizat două elemente psihologice şi anume: învăţarea comportamentului criminal se produce în acele grupuri neformale în care predomină valorile negative, individul devenind criminal tocmai datorită supremaţiei viziunilor spre desconsiderarea legilor. În concepţia sa, infractorul care aderă la grupurile delincvente ignoră orice reguli ale culturii umane, violenţa asociativă fiind cea care generează aşa numitul „prestigiu criminal". Comportamentul criminal apare în teoria asociaţiilor, ca fiind produsul învăţării ideilor şi convingerilor subiecţilor delincvenţi aflaţi în grupurile intime ale individului, grupuri ce constituie mediul său social, contactul cu formele de conduită ale acestui grup fiind cauza reală a criminalităţii. Sintetizând ideile importante ale lui Sutherland cuprinse în teoria asociaţiilor, explicaţia actului criminal în opinia sa, presupune următoarele coordonate: comportamentul criminal este unul învăţat şi nu moştenit, prin contactul direct cu alte persoane, în cadrul unui proces complex de comunicare; învăţarea deprinderilor criminale are loc în interiorul unui grup restrâns, intim sau familial; procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a faptelor ilicite, orientarea mobilurilor şi tendinţelor impulsive şi a atitudinilor negative; un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii prevalează interpretărilor favorabile date acestora; asociaţiile criminale diferenţiate pot varia sub aspectul duratei, frecvenţei şi intensităţii lor; formaţia criminală a individului prin intermediul asociaţiei diferenţiate, nu se dobândeşte exclusiv prin imitaţie; comportamentul criminal, deşi este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, el nu se explică prin intermediul acestora. Criminologul american şi-a dezvoltat ulterior teoria în lucrarea Delincvenţa intelectuală, utilizând pentru prima oară conceptul de „criminalitate a gulerelor albe" 22 • Potrivit acestui concept, criminalitatea este atributul unei categorii de persoane denumită „gulerele albe", care ocupă funcţii importante în aparatul de stat, în politică şi afaceri şi care folosesc influenţa şi puterea lor economică şi politică pentru a săvârşi activităţi ilegale, ce rămân frecvent nesancţionate. 22

Edvin Sutherland, White-Col/ar Criminality, American Sociologica! Review, Voi. V, nr. 1/1940, p. 1-12.

Criminologie

Numeroşi criminologi au considerat teoria asociaţiilor diferenţiate formulată de Sutherland ca fiind importantă şi principală în cercetarea criminologică, având un mare impact şi asupra altor ştiinţe sociale, îndeosebi asupra sociologiei. De altfel, multe din ideile şi principiile de bază formulate, au fost preluate şi de alte teorii criminologice mai recente, cum ar fi de pildă, Teoria învăţării sociale formulată de către Ronald Akers şi Robert Burges23 . Meritul teoriei asocierii diferenţiate constă în faptul că aceasta susţine că, orice comportament criminal este rezultatul influenţelor exercitate de mediul extern asupra indivizilor normali din punct de vedere biologic şi psihic, şi nicidecum anormalităţile biologice şi psihologice ale acestora, astfel cum susţineau şi argumentau teoriile anterioare. Teoria lui Sutherland a suportat însă şi critici pe considerent că, s-au ignorat diferenţele dintre indivizi, pentru că nu s-au clarificat problemele fundamentale legate de originea criminalităţii şi de aspectul învăţării sociale a conduitei criminale doar de către unii indivizi, dar şi pentru că nu răspunde la întrebarea, cine şi ce generează infracţionalitatea. Amintim în acest context, ideile criminologului Sheldon Glueck care deşi a recunoscut faptul că, asocierea diferenţiată conduce la contaminare criminală, a considerat că un comportament criminal nu se învaţă exclusiv de la alte persoane, acesta putând fi inventat şi de către criminal. 5.3. 2. Teoria conflictelor de cultură Această teorie s-a fundamentat pe fenomenul de imigraţiune, susţinând ideea potrivit căreia în comunităţile sărace de imigranţi există cea mai ridicată rată a delincvenţei, lucru ce se justifică prin existenţa aşa-numitului conflict de cultură. Criminologul american Thorsten Sellin, a fost cel mai cunoscut promotor al acestei teorii, considerând în lucrarea sa Conflictul cultural şi crima, publicată în anul 1960, că astfel de conflicte de cultură apar pe fondul proceselor de dezvoltare socială, sub formă de conflicte mentale sau conflicte între coduri culturale. În concepţia sa, crima rezultă din conflictul cultural ce se declanşează în societate între norme de conduită sau valori morale opuse, aflate în dezacord. Astfel că ori de câte ori numărul de contradicţii între valorile culturale ale unui grup şi normele legale este mai ridicat, rata delincvenţei este mai ridicată. S-a constatat însă că, teoriile criminologice întemeiate pe concepţia conflictului de cultură au generat deseori şi interpretări tendenţioase şi chiar rasiste cu privire la criminalitatea în rândul imigranţilor de pe continentul american. De unde şi multe critici la adresa acestora. Un alt proeminent criminolog american Albert Cohen ( 19 18-2014), student al lui Robert Merton şi Edwin Sutherland, a elaborat o variantă criminologică a culturalismului, respectiv cea a „subculturilor delincvente". Acesta a constatat că 23

Aceşti criminologi, consideră comportamentul criminal ca fiind rezultatul interacţiunilor sociale cu persoane ce poartă germenii crimelor, dar şi consecinţa influenţei mediului înconjurător; A se vedea, Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 324-326.

Lucretia Dogaru

sunt mult mai frecvente comportamentele deviante la minori în grup decât individual, întrucât bandele de minori care aspiră spre un statut social aparte, posedă o cultură separată de cultura dominantă. Banda sau subcultura delincventă, reprezintă tocmai rebeliunea copiilor din clasa socială săracă împotriva valorilor clasei de mijloc, generată fiind de o serie de factori (precum diferenţele de clasă socială, de educaţie, de statut familial), care instalează un stres sever ce influenţează major conduita acestora. 24 Ulterior, Cohen a extins sfera subculturilor delincvente, introducând în cadrul acestora delincvenţa feminină şi comportamentul deviant al claselor sărace. Potrivit studiului său, indivizii ce aparţin grupurilor defavorizate sau sărace, săvârşesc fapte ilicite ca protest împotriva normelor culturale dominante pe teritoriul american. Întrucât aceste persoane trăiesc un sentiment de izolare, de insatisfacţie şi frustrare generate de stres, conştiente fiind de handicapul lor economic şi cultural, sunt atrase de stilul� de viaţă al clasei mijlocii, fapt ce conduce la serioase dificultăţi de adaptare. In astfel de situaţii, aceste grupuri au următoarele alternative: să îşi abandoneze mediul propriu; să accepte barierele sociale şi culturale existente sau să aleagă calea delincvenţei de gang. Delincvenţa subculturală, potrivit teoriei lui Cohen, este tocmai rezultatul inadaptării culturale a individului, din considerente precum: dobândirea de faimă în grup şi nu de avantaje materiale (delincvenţă nonutilitară); răutatea ori plăcerea de a cauza rău altor persoane (delincvenţă maliţioasă) şi sfidarea regulilor (delincvenţă negativistă). Apartenenţa la o subcultură delincventă se realizează de regulă, printr-un proces de interacţiune între grupuri de indivizi care au probleme similare de adaptare şi care creează o solidaritate de grup ce are modele şi norme proprii. Teoria subculturilor delincvente formulată de Cohen, a reprezentat un progres în cercetarea criminologică, deoarece a stabilit existenţa unor legături între delincvenţă şi statutul social al indivizilor, răspunzând astfel unor probleme nesoluţionate de teoriile devianţei culturale şi de teoriile stresului. Această teorie a stimulat de asemenea şi iniţiative ale altor cercetători, în stabilirea rolului pe care cultura unei clase sociale îl poate avea în declanşarea de comportamente deviante. Cercetătorii Marvin Wolfgang şi Franco Ferracuti, sunt adepţi ai ipotezei teoriilor subculturilor delincvente, considerate a reprezenta o stare de război cu deviza „ori eu ori el". Cei doi autori, s-au axat de asemenea pe rolul exercitat de stres asupra individului, afirmând că există subculturi în care normele de conduită sunt dictate de un sistem de valori care impun violenţa. În opinia lor, violenţa este generată de unele evenimente, de contextul cultural şi educaţional, aceasta fiind transmisă din generaţie în generaţie. Grupurile de indivizi răspund violent la stresul cotidian, pentru a-şi rezolva problemele şi frustrările, integrarea lor în subculturile violente fiind de natură a favoriza comiterea actelor de violenţă25. 24

Albert K. Cohen, Delinquent Boys: The Cu/ture of the Gang, Glencoe III, The Free Press, 1955. Tudor Amza, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 20-112. 25

Criminologie

6. Teorii de esenţă „funcţionalistă" 6.1. Teoria anomiei sociale (Teoria constrângerii a lui Merton) În cadrul teoriilor criminologice de orientare sociologică, cele de esenţă funcţionalistă ocupă un loc distinct. Funcţionalismul a inspirat acele teorii criminologice care au studiat procesul de delincvenţă în contextul căilor şi modalităţilor în care un anumit tip de organizare socio-economică, acţionează asupra adaptării individului la sistemul de norme şi de valori dominant. În acest context, teoriile stresului care au cunoscut o largă apreciere la începutul anilor 60', susţin existenţa unor forţe sociale sau presiuni care determină indivizii să comită fapte criminale în mod preponderent în cadrul grupurilor unde rata criminalităţii este mai ridicată26 • Sociologul american Robert K. Merton ( 19 10-2003), considerat părintele fondator al criminologiei modeme, a propus prima teorie a stresului în care a expus cauzele criminalităţii în general, argumentele sale ştiinţifice fiind de largă acceptare în cercetarea criminologică. Merton, sociologul care a legat problema crimei de anomie, de starea de dezorganizare socială, este autorul uneia dintre cele mai cunoscute teorii funcţionaliste şi anume Teoria anomiei, expusă în lucrarea sa „Teoria socială şi structura socială "2 7. Conceptul de anomie, formulat iniţial de Durkheim este adaptat de Merton la noile condiţii ale societăţii americane, în care anomia este rezultatul tensiunii dintre scopuri şi mijloace, echilibrul dintre scopurile urmărite şi mijloacele disponibile pentru atingerea lor fiind cel ce generează o organizare socială stabilă iar dezechilibrul, cel ce determină o dezorganizare, o absenţă a valorilor sociale la nivelul societăţii şi individului. Adevărata problemă a anomiei e apreciată ca fiind creată de structura socială care cere aceleaşi realizări din partea membrilor săi dar fără a le oferi aceleaşi mijloace sau posibilităţi. Această lipsă de corespondenţă între ceea ce cultura cere şi ceea ce structura permite, poate cauza decăderea normelor. Merton, argumentează că astfel de situaţii sunt specifice acelor societăţi cu o puternică economie de piaţă, explicând delincvenţa prin starea de anomie a sistemului social american care este unul contradictoriu, un sistem al discrepanţei între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea indivizilor de a se conforma acestora. În opinia sa, poziţia ocupată de un individ în structura socială, are o influenţă esenţială asupra conduitei acestuia, care va încălca frecvent normele şi valorile sociale ce nu îi permit atingerea scopului propus. El consideră că o persoană educată, onestă şi care lucrează, chiar dacă nu primeşte recompensa socială pe care o aşteaptă, realizează totuşi un grad moderat de bunăstare; însă, persoana care realizează bunăstarea prin 26

Teoriile stresului, au fost cele ce au contribuit la fundamentarea substratului ideologic pentru „Războiul Preşedintelui Lyndon Johnson împotriva sărăciei", un program complex de combaterea a sărăciei şi criminalităţii ce a fost lansat la nivelul societăţii americane. 27 Robert K. Merton, Social Theory and Social Structure, Editura The Free Press of Giencoe, New York, 1957.

no

Lucretia Dogaru

metode ilegale, va primi merite mai mari în raport cu statutul şi prestigiul său. O astfel de situaţie generează o stare de stres sever unei categorii mari de persoane (mai ales din clasele de jos), care nu pot obţine bunăstarea prin mijloace legale. Pe de altă parte, stresul este mult mai limitat la persoanele aflate în vârful ierarhiei sociale, chiar dacă folosesc aceleaşi metode legale şi dispun de calităti mai moderate. În astfel de situaţii, stresul apare întrucât cultura creează o disprop�rţie în realizarea scopului de a acumula bunăstarea iar structura socială, limitează posibilităţile persoanelor din clasele sociale sărace de a se îmbogăţi prin mijloace legale. Societatea care doreşte stabilitate va trebui să ofere mijloacele necesare pentru atingerea scopurilor importante pentru oamenii săi, întrucât diferenţa dintre scopuri şi mijloace adăposteşte frustrarea şi generează constrângerea28 . În cadrul studiilor efectuate, autorul a propus o tipologie a modelelor individuale de adaptare, susţinând că există modalităţi diferite prin care o persoană poate răspunde la problema anomiei, cum ar fi: conformitatea, formalismul, retragerea şi rebeliunea. Într-o societate stabilă, majoritatea persoanelor ce doresc bunăstare vor alege conformitatea, care atrage acceptarea ţelurilor culturale şi a mijloacelor legale, în timp ce persoanele care nu susţin ţelul cultural de acumulare a bunăstării, vor considera că pot ajunge la bunăstare nu prin metode legale sau instituţionale ci pe cale ilegală. Aşadar, actul criminal se va comite pentru atingerea scopurilor propuse, reprezentând reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile stabilite şi mijloacele ce le deţine. Astfel, criminalitatea apare ca o reacţie a individului la această neconcordanţă, la această anomie. Merton plasează fenomenul criminogen atât în crizele economice şi sociale ale societăţii americane cât şi în mijloacele ilicite la care individul recurge pentru atingerea scopurilor sau obiectivelor propuse, fiind cunoscut faptul că visul american nu cunoaşte limite în calea succesului. Cu toate că teoria anomiei sociale stă la baza unor cercetări criminologice empirice, aceasta a fost criticată pe considerent că nu reuşeşte să explice de ce doar unii indivizi aflaţi în stare psihologică de dezordine (stare anomică) au conduită nelegală în timp ce alţii au o conduită conformă legilor. 6.2. Teoria eşecului social a lui Cloward şi Ohlim29 Numită frecvent şi Teoria oportunităţii diferenţiate, aceasta este considerată a fi una dintre cele mai complexe teorii criminologice de orientare sociologică, fiind centrată pe conceptul de oportunitate sau ocazie diferenţiată. Criminologii ce au susţinut teoria stresului, considerau conduita criminală ca fiind rezultatul frustrărilor suferite de persoanele private de mijloacele legitime 28

A se vedea, Tudor Amza, Criminologie, Curs pentru uzul studenţilor, Universitatea Hyperion, Bucureşti, 2011, p. 58-59. 29 Această teorie este expusă pe larg în lucrarea acestora, Delincvenţă şi oportunitate, New York, Free Press, 1960.

Criminologie

necesare pentru atingerea scopului propus sau pentru obţinerea succesului economic şi social. De aceea, cei lipsiţi de şansa reuşitei prin mijloace legale aderă la subculturi delincvente, capabile să ofere oportunitatea obţinerii succesului dorit prin implicarea în activităţi antisociale. Subculturile indică acele subdiviziuni ale unei culturi mai mari sau dominante, ce au propriile valori, norme şi credinţe, acestea fiind generate de situaţiile în care unii indivizi (de pildă, membri unei bande), se unesc pentru atingerea ţelurilor propuse. Subculturile delincvente apar ca o consecinţă a problemelor speciale cărora membrii culturii dominante nu le pot face faţă. Teoria formulată de criminologii americani Richard Cloward şi Lloyd Ohlin, este inclusă în categoria teoriilor sociologice fundamentate pe conceptul de divergenţe de clasă socială, care leagă delincvenţa de anomie. Astfel, această teorie denumită şi Teoria oportunităţilor diferenţiate explică de ce apar subcultu­ rile delincvente, de ce ele se dezvoltă şi cum apar asocierile diferenţiate. Potrivit acestei teorii, mijloacele convenţionale ale succesului sunt distribuite inechitabil între clasele socio-economice, cauzând astfel sentimente de frustrare preponderent în rândul tinerilor din clasele sărace. În opinia lui Cloward şi Ohlin, comportamentul criminal este unul învăţat şi transmis pe cale culturală, delincvenţa fiind generată atât de reacţiile tinerilor spre o consumaţie exagerată (maşini de lux, haine scumpe etc.), dar şi ca urmare a materialismului ce îi caracterizează pe unii dintre ei. Teoria eşecului social, cea care este centrată în mod special de bandele de delincvenţi din centrele urbane, indică faptul că indivizii îşi caută parteneri sociali şi se constituie în bandă pentru comiterea de delicte, în scopul îmbunătăţirii poziţiei lor economice generată de inegalităţile sociale3 0 • Originea subculturilor delincvente se află în opinia celor doi autori, tocmai în neconcordanţa dintre aspiraţiile culturale ale tinerilor din clasele defavorizate şi posibilităţile de a le rezolva prin mijloace legale datorită lipsei oportunităţilor. În astfel de situaţii tinerii dezavantajaţi vor încerca să atingă nivelul social dorit printr-o reuşită economică; unii vor reuşi, iar cei ce vor eşua vor alege calea delincvenţei. Una din tezele teoriei oportunităţilor diferenţiate, este aceea că tipurile de bande criminale din clasele inferioare, sunt influenţate şi de tipul de cartier, de mediul în care ele apar şi se dezvoltă. Teoria lui Cloward şi Ohlin, care leagă delincvenţa de anomie, arată că în faţa unor eşecuri repetate de a se ajunge la scopurile propuse prin mijloace legitime, indivizii din clasele inferioare pot avea reacţii diferite, astfel: unii raportează cauza eşecului la propria persoană (insuficientă pregătire fizică, psihică ori intelectuală), iar alţii raportează cauza eşecului la normele sociale şi juridice. Această ultimă categorie, este în opinia celor doi cercetători, predispusă să caute evadarea în subcultura delincventă, în care reuşita este asigurată prin mijloace ilicite. 30

A se vedea, Tudor Amza, op. cit. 2002, p. 394-396; Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 89.

132

Lucretia Dogaru

Teoria oportunităţilor diferenţiate, cuprinde multe idei noi cu privire la subculturile delincvente, fiind bazată pe teste aplicate indivizilor cu conduită deviantă. Cu toate acestea, ea nu a fost suficient motivată şi a fost orientată exclusiv către clasele sociale, fapt ce a generat critici. 6.3. Teoriile controlului social Teoriile controlului social studiază ansamblul tehnicilor şi strategiilor care au rol în reglarea comportamentului unui individ şi care îl pot conduce pe acesta către conformare socială (influenţa familiei, a şcolii, a grupului de prieteni, dar şi valorile morale şi religioase). Conceptul de control social a fost formulat de către sociologii americani pe la sfârşitul secolului XIX, şi a evoluat treptat, fiind considerat a reprezenta orice fenomen ce poate determina individul la conformare. Controlul social indică mecanismul după care societatea îşi controlează membrii săi, legile, normele, obiceiurile, etica şi morala fiind formele acestuia. Cercetătorii sociologi au stabilit trei modele sau forme generale de control 31 sociai : controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, pe obiceiuri şi pe cultură, pe socializarea individului, care să perceapă astfel normele culturale ca fiind corecte şi să le integreze ulterior în conştiinţa sa; controlul bazat pe schimbul de mărfuri şi servicii (teoria schimbului), pe ideea că fiecare individ face ceva util pentru alţii care la rândul lor sunt responsabili şi controlul bazat pe forţă, pe violenţă, frică ori represiune. Cele mai cunoscute variante ale teoriei controlului social în criminologie sunt: Teoria înfrânării şi Teoria controlului social. 6.3. 1. Teoria înfrânării sau constrângerii (Teoria lui Reckless) La începutul anilor 1940, ideile promovate de unii cercetători erau în sensul că rata criminalităţii este determinată de diferenţele privind capacitatea de reţinere sau înfrânare a comportamentelor nelegale. Criminologul american Walter C. Reckless a formulat în anul 196 1, în încercarea sa de crea o teorie generală a crimei şi delincvenţei, Teoria înfrânării denumită şi Teoria constrângerii32. În studiile făcute, Reckless a argumentat că toţi oamenii sunt afectaţi de o varietate de forţe ce îi împing spre crime, forţe numite presiuni sau impulsuri sociale (ce includ, condiţiile de viaţă dificile, conflictele familiale, statutul de minoritar sau imigrant, lipsa oportunităţilor, subcultura criminală, ma�s-media etc.), dar şi de o altă varietate de forţe care îi pot reţine de la aceste fapte. In opinia 31

Sunt expuse de Carmen Furtuna, Sociologie generală, ediţia a III-a, Editura Fundaţia României de mâine, Bucureşti, 2007, p. 159-161. 32 Denumită de unii autori şi Teoria reţinerii sau Teoria barierelor; a se vedea, Camil Tănăsescu, op. cit., 2013, p. 114-115.

Criminologie

sa, mediul apropiat indivizilor reprezintă un obstacol al frânelor exterioare, care dacă este slab, individul este vulnerabil în faţa presiunilor şi tentaţiilor sociale. Persoanele constrânse sau presate din exterior de astfel de forţe sau impulsuri deţin o structură internă protectoare ce fumizează protecţie şi izolare împotriva oricăror tentaţii delincvente. Autorul acceptă însă şi existenţa acelor categorii de forţe interne ale individului capabile să îl împingă la crimă, forţe pe care le numeşte impulsuri biologice sau psihologice. Impulsurile personalităţii individuale sau impulsurile psihologice (precum agresivitatea, ostilitatea, revolta, sentimentele de inferioritate etc.), sunt de obicei mai puternice în raport cu frânele sau obstacolele interne (autocontrolul, toleranţa, responsabilitatea etc.) şi cu cele externe (sărăcia, şomajul, conflictele familiale, inegalităţile sociale). Cercetătorul criminolog Reckless a susţinut că teoria înfrânării este o teorie generală care explică delincvenţa şi crima mult mai complex decât teoriile care descriau doar presiunile specifice şi impulsurile exercitate asupra individului. Însă, cu toate meritele pe care le-a adus teoria înfrânării, aceasta a fost criticată pe considerent că studiile efectuate au implicat o metodologie greşită iar deciziile propuse nu au fost suficient de precise. 6. 3. 2. Teoria controlului social (Teoria lui Travis Hirch) Reprezentantul teoriei controlului social a fost sociologul american Travis Hirschi, teoria acestuia fiind expusă în lucrarea, Causes of Delinquency din anul 1969. Potrivit teoriei controlului social, fiecare individ posedă instincte primitive sau animalice, însă legătura sa cu anumite grupuri sociale (familia, şcoala, locul de muncă, grupul de prieteni), poate să îi afecteze instinctele criminale. Hirschi Travis, susţine că probabilitatea ca un individ să devină criminal sau conformist depinde de intensitatea următorilor factori, ce reprezintă elemente ale legăturii sociale: ataşamentul sau afecţiunea individului faţă de modelele pozitive (părinţi, şcoală, grup de colegi sau prieteni), element ce este caracteristic indivizilor care se conformează legii; angajarea sau implicarea individului în conduite sau activităţi convenţionale pozitive (culturale, şcolare, etc.), este de natură să descu­ rajeze tinerii de a se antrena în activităţi criminale; credinţa în valori convenţionale morale şi sociale (respectul pentru lege, norme morale ori valori spirituale), cu cât este mai puternică cu atât reduce riscul conduitei delincvente. Pentru susţinerea teoriei sale, autorul a efectuat teste pe mii de tineri (folosind tehnica chestionarului sau a investigaţiei), încercând să explice consecinţele raportului acestora cu ordinea convenţională. A ajuns la concluzia că nu există legături de nici un fel între actele delincvente înregistrate oficial şi clasa socială a făptuitorilor. Constată însă că tinerii ce manifestă ataşament sau afecţiune sunt mai puţin predispuşi la delincvenţă, iar cei cu aspiraţii sau aşteptări reduse au un grad de expunere ridicat. În anul 1990, Travis Hirschi propune în lucrarea sa, Teoria generală a crimei, un model nou de control personal şi social, susţinând că faptele criminale 134

Lucretia Dogaru

sunt produsul înclinaţiei spre devianţă a indivizilor ce au un control limitat asupra comportamentului şi dorinţelor lor. Autorul susţine şi în acest studiu că indivizii cu un autocontrol slab sunt înclinaţi înspre fapte reprobabile şi chiar crime, la fel cum sunt şi cei lipsiţi de credinţă, de ataşament sau de implicare în activităţi pozitive. Autorul propune în urma testării teoriei sale, o serie de căi pentru întărirea controlului social, ca şi mod de prevenire a delincvenţei, astfel: disciplină în şcoli; politică socială generoasă faţă clasele sociale dezavantajate; politică legislativă adecvată; sporirea severităţii sancţiunilor penale şi altele. Teoriile controlului social au fumizat criminologilor de-a lungul timpului opinii testabile, utilizând metode şi tehnici de cercetare ce aparţin şi altor domenii. Ideea centrală a acestor teorii este aceea că, indivizii comit crime atunci când sunt lipsiţi de ataşament, când nu respectă regulile sociale şi când nu sunt implicaţi în activităţi convenţionale, sens în care sunt făcute propuneri pentru întărirea instituţiilor care socializează cu oamenii şi care le influenţează comportamentul. Potrivit acestor teorii, tendinţa spre criminalitate este relativ generală şi constantă, în sensul că indivizii se vor comporta frecvent antisocial dacă ei nu sunt formaţi şi susţinuţi să evite această tendinţă. 7. Teorii criminologice inspirate de modelul conflictual 7. 1. Prezentare prealabilă La nivelul cercetării criminologice, după anii ' 70 intervine o reevaluare a teoriilor explicative ale fenomenului criminogen, se elaborează noi teorii, apar noi curente şi opinii. Într-un atare context, modelul conflictual de analiză criminolo­ gică înlocuieşte modelul consensual. Susţinătorii teoriilor conflictuale susţin faptul că, în orice societate există grupuri de indivizi ale căror valori şi interese se află în conflict. Astfel, există conflicte culturale primare şi conflicte culturale secundare, în raport de care legea nu exprimă rezultatul consensului dintre membri diferitelor grupuri întrucât conflictele vor reflecta întotdeauna normele de conduită ale culturii dominante. Teoriile conflictuale care se conturează se referă preponderent la comportamentul legilor penale, susţinând existenţa unei tendinţe generale de corelare a ratelor criminalităţii cu puterea. Pornind de la această abordare, teoriile conflictuale argumentează faptul că persoanele ce dispun de o putere mai redusă sunt cel mai frecvent etichetate drept criminali. Orientările sau teoriile conflictuale cele mai reprezentative a fost: Curentul interacţionist; Criminologia reacţiei sociale şi Criminologia critică sau radicală.

135

Criminologie

7.2. Curentul interacţionist3 3 Reprezentanţii curentului interacţionist au fost sociologii criminologi Frank Tannembaum, Edwin Lemert şi Howard Becker, care au susţinut că grupul social ce deţine puterea politică elaborează legi în scopul protejării intereselor economice proprii, fapt ce creează delincvenţă. Delincvenţa este în opinia acestor cercetători, rezultatul aplicării unei etichete individului, care este constrâns astfel de intervenţia socială să se izoleze datorită aplicării regulilor sociale într-un anume mod. Potrivit Teoriei etichetării denumită şi Teoria stigmatizării sociale, indivizii etichetaţi ca şi devianţi vor crede cu tărie în autoritatea acestei etichete, adoptând treptat conduite conforme cu eticheta, fenomen numit proces de stigmatizare sau de degradare a persoanei. Frank Tannenbaum, în lucrarea Crime and the Community, publicată în anul 193 8, a susţinut că o persoană care a fost oficial considerată deviantă va tinde să devină astfel cum a fost etichetată de către instanţele de control social (,,The persons becomes the thing he is described as being"). Şi sociologul american Edwin Lemert, considerat întemeietorul abordării „reacţiei sociale", şi continuator al ideilor lui Tannenbaum, a formulat consideraţii de bază relativ la teoria etichetării, elaborând conceptele de devianţă primară şi secundară. Interacţionismul simbolic este un termen introdus de sociologul german Herbert Blumer, într-un articol al său din anul 1937, prin care se încearcă să se explice modul în care indivizii îşi dezvoltă aptitudinile sociale în cadrul grupurilor. Interacţionismul simbolic este acea perspectivă psihosociologică fixată pe indivizi ce arată modul în care gândirea şi stările lor emoţionale se leagă de compor­ tamentul social extern. 7.3. Criminologia reacţiei sociale Criminologia reacţiei sociale este o continuare a curentului interacţionist, fiind orientarea ce consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă studierea ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de fenomenul criminogen. Criminologia reacţiei sociale, studiază procesele de acţiune şi reacţiune în cadrul cărora crima şi devianţa sunt rezultatul direct al reacţiei pe care acestea le provoacă în societate. Promotorul teoriei reacţiei sociale a fost profesorul francez de drept şi criminologie Raymond Gassin, care a considerat că devianţa este rezultatul unui proces dinamic de interacţiune socială. Stigmatizarea sau etichetarea unui individ ca delincvent, este un fenomen real ce apare în urma comiterii infracţiunii şi a aplicării sancţiunii şi care are drept rezultat marginalizarea acestuia. 33

Emilian Stancu, Carmina Elena-Aleea, op. cit. , 2014, p. 108.

136

Lucretia Dogaru

În opinia lui Gassin dar şi a altor adepţi ai acestei teorii, cei ce îi definesc pe alţii ca fiind devianţi sunt mai puternici decât aceştia, astfel că lipsa de putere constituie o ipoteză esenţială în explicarea comportamentului deviant. Reacţia de respingere a societăţii, de etichetare a infractorului, determină aproape întotdeauna o contrareacţie din partea acestuia, manifestată îndeosebi prin opoziţia lui la normele legale. Se generează astfel o dificultate pentru cel etichetat de a se smulge din mediul infracţional şi de a nu se integra în societate. Această teorie a suportat critici întrucât consideră fenomenul de delincvenţă drept un produs exclusiv al reacţiei sociale, negând orice alte influenţe obiective. Ideea potrivit căreia grupul aflat la putere etichetează, a fost criticată şi că aceasta nu ia în considerare faptul că deseori infractorii se recrutează chiar din rândul acestora. Cu toate că grupul social aflat la putere are rol decisiv în procesul de elaborare şi de aplicare a dreptului, influenţa acestuia nu este unică şi nelimitată, existând şi influenţa altor grupuri sau pături sociale ce poate genera conduită nelegală. 7.4. Criminologia critică sau radicală Criminologia reacţiei sociale a reprezentat premisa apariţiei criminologiei critice sau radicale de orientare neomarxistă. Numeroase lucrări ce contribuie la conturarea acestei teorii au apărut la începutul anilor '70, explicând actul criminal ca fiind rezultatul unei stări conflictuale între individ şi structurile politice şi economice specifice capitalismului. Reprezentative pentru această tendinţă sunt lucrările cercetătorilor englezi John Taylor, Paul Walton şi York Young, dar şi opiniile formulate de unii criminologi din Italia, Franţa, Olanda, Canada şi din Ţările Nordice. Potrivit Teoriei critice sau radicale, actul criminal este perceput ca fiind acel act ilicit de periculozitate crescută, prin care criminalul îşi exprimă refuzul şi nemulţumirea faţă de organizarea socială existentă. Autorii acestei teorii împart actul criminal în cinci etape descriptive, cu scopul de a evidenţia rolul politicului şi economicului în adaptarea sancţiunilor penale, astfel: originile îndepărtate ale actului criminal; originile imediate ale actului criminal; actul criminal în sine; originile imediate ale reacţiei sociale şi originile îndepărtate ale reacţiei sociale. În concluzie, teoriile criminologice formulate în scopul explicării fenome­ nului criminal, au încercat prin reprezentanţii lor, să găsească răspunsurile sub aspectul cauzelor şi evoluţiei acestui fenomen, a originii şi mobilurilor comportamentului criminal, a reacţiei sociale dar şi a protecţiei victimelor. Astfel, s-au formulat şi fundamentat explicaţii unilaterale de natură biologică, psihologică şi sociologică, fiecare cu trăsăturile sale comune, cum de altfel au fost propuse şi explicaţii multifactoriale.

137

CAPITOLUL V CRIMA ŞI CRIMINALITATEA SECŢIUNEA I Consideraţii generale 1. Aspecte privind trăsăturile, structura şi formele criminalităţii Criminalitatea constituie un obiect de studiu al ştiinţei criminologiei, atât din perspectiva sa de fenomen social cât şi din aceea de fenomen individual. Trăsăturile sau caracterele generale ale acestui fenomen complex sunt considerate a fi: istoricitatea, socialitatea şi antisocialitatea, aflate în strânsă legătură sau conexiune 1 . Criminalitatea este acel fenomen social complex, ce are un profund caracter istoric şi evolutiv, determinat fiind de factori criminogeni multipli ce o generează, o menţin şi totodată o amplifică continuu. Istoricitatea, ca şi trăsătură caracteristică a criminalităţii, exprimă ideea persistenţei sale în timp, evoluţia şi dinamica sa. Fiind caracteristic tuturor societăţilor umane, acest fenomen condiţionat istoric nu are un caracter stabil, el cunoscând numeroase fluctuaţii ca urmare a schimbărilor ce intervin în cadrul factorilor criminogeni. Existând sub diverse forme, acest fenomen istoric-evolutiv a fost caracteristic tuturor epocilor istorice parcurse şi a însoţit civilizatiile umane până în societatea contemporană, fiind modificabil şi variabil sub aspect cantitativ şi calitativ. În mersul său istoric continuu, criminalitatea cunoaşte oscilaţii şi schimbări majore, drept consecinţă a schimbărilor sociale şi economice din societate. Fenomenului criminal i se atribuie un caracter istoric colectiv, un caracter social de masă, ce constă în faptul că acesta include ansamblul crimelor comise pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp determinată. 1

A se vedea, Gherghe Mihai, Vasile Popa, op. cit. , 2000, p. 128-130; Victor Ursa, op.cit. , 1996, p. 242-244; Augustin Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Editura Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 130 şi urm.

Criminologie

Caracterul evolutiv al criminalităţii presupune atât repetarea istorică constantă (ascendentă sau descendentă) a fenomenului criminal, cât şi producerea de schimbări în structura, dinamica şi formele sale de exprimare. Socialitatea criminalităţii, constituie o altă caracteristică a acestui fenomen cu origini şi consecinţe complexe. Numeroase controverse au apărut în ştiinţa criminologiei cu privire la cunoaşterea originii sau izvoarelor acestui fenomen social. Complexitatea criminalităţii desemnează natura obiectivă a factorilor criminogeni (endogeni şi exogeni), aceasta reprezentând trăsătura definitorie a criminalităţii tuturor societăţilor. Caracterul biosocial al criminalităţii constituie una din premisele fundamentale ale cercetării criminologice fundamentale în scopuri profilactice. Criminalitatea este un fenomen ce are caracter istoric-evolutiv şi socio­ juridic, însă acesta este şi un fenomen negativ, antisocial şi periculos, ce este guvernat de propriile sale legi. Criminalitatea este fenomenul ce deformează, ameninţă şi vatămă relaţiile sociale normale, valorile sociale ocrotite de lege. Prin persistenţa sa continuă, prin amplificarea dar mai ales prin consecinţele sale negative, criminalitatea este dăunătoare oricărei societăţi umane2 . Caracterul dăunător şi periculos al criminalităţii se exprimă prin gradul ridicat de pericol social pe care aceasta îl prezintă, întrucât atentează la acele valori materiale şi spirituale ce stau la baza existenţei societăţii. Caracterul de fenomen social profund nociv şi dăunător care este atribuit criminalităţii, rezultă nu doar din gradul de pericol social pe care faptele criminale îl prezintă, dar şi din numărul şi diversitatea acestora. Se poate delimita astfel şi caracterul variat şi neunitar al criminalităţii, care derivă din varietatea faptelor criminale şi din diversitatea formelor de exprimare concretă sau de operare a criminalilor. Diversitatea şi complexitatea manifestărilor criminale necesită o varietate de mijloace, de tehnici şi metode de prevenire şi combatere ale acestui fenomen periculos. Caracterele generale ale criminalităţii (cel social, istoric-evolutiv, antisocial sau dăunător şi variat), impun nevoia cunoaşterii sale în scopuri profilactice şi cercetarea prin metode şi tehnici criminologice adecvate, pentru conturarea de legislaţii şi politici penale corecte şi eficiente. 1.1. Starea şi structura criminalităţii Starea criminalităţii societăţii, este acel element direct proporţional cu situaţia faptelor criminale prevăzute de legea penală ce sunt comise la un moment dat pe un teritoriu determinat. Aceasta desemnează aşadar, situatia dimensională adică spaţio-temporală a criminalităţii, aspectul cantitativ al ace�tui fenomen. În 2

Cu toate acestea, au existat şi cercetători precum sociologul francez Emile Durkheim, care considera crima ca fiind benefică pentru sănătatea societăţii, un fenomen necesar, de progres, un „fapt social normal"; în opinia acestuia, crima are un rol social important întrucât prin abaterea de la normă apare adaptarea şi progresul, concretizate şi în crearea unor norme mai eficiente şi funcţionale.

140

Lucretia Dogaru

funcţie de situaţia criminalităţii efectiv săvârşite pe un anumit teritoriu, ştiinţa criminologiei va cunoaşte starea generală a acestui fenomen, putând întreprinde astfel diverse studii prospective comparative. Starea criminalităţii se constituie într-un indicator cantitativ absolut necesar raportării acestui fenomen şi la alte situaţii specifice fenomenologiei sociale. Datorită evoluţiei criminogenezei societăţii, starea criminalităţii se amplifică continuu şi se restructurează într-un ansamblu de fapte criminale diverse, în cadrul fenomenologiei generale. O altă caracteristică cantitativă a fenomenului criminal este reprezentată şi de nivelul acestuia, nivel indicat atât de numărul crimelor comise cât şi de cel al autorilor acestora, precum şi de indicii probabili ai criminalităţii. Analiza structurală a fenomenelor criminogene relevă semnificaţia faptelor criminale, circumstanţele globale ale apariţiei acestor fapte şi totodată, prezentarea structurilor criminogene. Structura criminalităţii, este elementul ce desemnează componentele acestui fenomen, element necesar explicării şi înţelegerii sale corecte, în scop de prevenţie şi profilaxie. Componentele structurale ale criminalităţii constituie categoriile şi grupurile mari de fapte criminale în spaţiul criminalităţii săvârşite. În cadrul acestor componente sau grupuri de fapte criminale se află crima ca şi faptă concretă ce antrenează atât factorii criminogeni comuni cât şi factorii juridici specifici. Ordinea succesiunii categoriilor sau grupurilor de crime este un aspect indispensabil formării statisticii judiciare penale. Structurile criminogene pot fi stabilite sau determinate în funcţie de unele criterii, precum: sexul criminalilor (delincvenţa masculină şi feminină); vârsta criminalilor (delincvenţa juvenilă şi delincvenţa majorilor); forma de organizare (delincvenţa neorganizată sau aparentă şi criminalitatea organizată sau profundă); natura factorilor criminogeni (criminalitatea de violenţă sub forma mafiei); teritoriul sau dimensiunea (criminalitate de tip naţional şi criminalitate transnaţională). Ansamblul modificărilor cantitative şi calitative intervenite în structura criminalităţii, în intervale de timp şi de spaţiu succesive, indică dinamica sau evoluţia acestui fenomen. Evoluţia criminalităţii, se măsoară prin procedee statistico-matematice, prin interpretare comparativă, prin raportare la alte elemente, prin distribuţia spaţială a fenomenului criminogen, prin corelarea grupurilor şi asociaţiilor criminale, etc. Faptele sociale criminale motivează un control social în scopul adoptării unor măsuri de restabilire a echilibrului social destructurat, de reformare socială sau reintegrare a subiecţilor delincvenţi, de adaptare a acestora la climatul social şi la normele impuse de colectivitate. În concluzie, delimitarea dintre starea şi structura criminalităţii constă în aceea că starea criminalitătii desemnează caracteristicile cantitative ale acestui fenomen, iar structura crimi�alităţii indică caracteristicile sale calitative3 . 3

Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL Educaţional SA, Timişoara, 1994.

Criminologie

Cu referire la dinamica criminalităţii, aceasta reprezintă modificările de natură cantitativă şi calitativă ce intervin în structura acestui fenomen şi care reflectă cursul şi tendinţele sale, în intervale de timp şi de spaţiu succesive. Dinamica criminalităţii permite elaborarea de prognoze privind evoluţia acestui fenomen, şi adoptarea în consecinţă, de măsuri de prevenţie şi profilactice. Studiul cauzelor, a stării, structurii, volumului şi dinamicii criminalităţii, sunt aspecte de interes major pentru societate în ansamblul său, şi constituie o premisă necesară pentru elaborarea şi aplicarea programelor de prevenire, de control şi combatere ale acestui fenomen. 1.2. Formele criminalităţii În studierea criminalităţii, formele sau felurile acestui fenomen sunt importante, stabilirea lor făcându-se după criterii multiple precum: valorile sociale prejudiciate şi gravitatea faptelor criminale; autorii faptelor criminale şi victimele acestora; modul de operare al criminalilor; frecvenţa faptelor criminale precum şi variabilitatea acestora în timp şi spaţiu. Sub aspectul stării sale generale, criminalitatea reprezintă dimensiunea în timp şi spaţiu a acestui fenomen, categoriile şi grupurile de crime din structura sa formând modul de alcătuire a realităţii criminalităţii concrete, ce sunt constituite la rândul lor în forme exterioare de manifestare a acesteia. Însă, sfera formelor de existenţă şi de manifestare a fenomenului criminalităţii, presupune anumite limitări, pe care le vom expune succint în cele ce urmează. Reprezentând o faptă umană socialmente periculoasă, crima este elementul propriu al criminalităţii, este forma de manifestare a acesteia. Fapta criminală umană, ca formă a criminalităţii, poate fi o acţiune reală (furt, lovire, ucidere, viol, delapidare etc.) sau o inacţiune reală socialmente periculoasă (cum ar fi de pildă, nedivulgarea datelor privind planificarea unui atac terorist). Crima, ca formă de exprimare a unei fapte reale, este aşadar acea faptă umană perceptibilă sau constatabilă, ce poate avea loc sub formă de acţiune-inacţiune, ceea ce presupune faptul că simplul gând sau simpla hotărâre de a săvârşi o faptă criminală nu constituie o formă de manifestare a criminalităţii. Formă a criminalităţii de orice tip, poate fi doar acea faptă umană reală precedată şi însoţită de voinţa şi conştiinţa individului, respectiv de săvârşirea unei astfel de fapte, cu vinovăţie. Rezultă că, simpla manifestare exterioară a unei persoane, fapta fizică lipsită de voinţa liberă şi conştientă a acesteia, nu poate fi considerată drept formă de existenţă şi de manifestare a criminalităţii. O altă limitare ce se impune sferei formelor de existenţă şi manifestare a fenomenului criminal, constă în aceea că, faptele penale trebuie să prezinte grad de pericol social ridicat, să fie săvârşite cu vinovăţie şi să fie prevăzute şi sancţionate ca atare de legea penală aflată în vigoare. Menţionăm că acestea sunt trăsături comune atât formelor criminalităţii săvârşite prin încălcarea normelor 1 42

Lucretia Dogaru

juridice prevăzute de Codul penal, cât şi faptelor comise prin nesocotirea dispoziţiilor cuprinse în legi nepenale (cum ar fi de pildă, Codul silvic). Ştiinţa criminologiei cercetează formele criminalităţii după mai multe criterii, cum ar fi: gradul de cunoaştere sau de descoperire, de înregistrare, de verificare şi de soluţionare judiciară a faptelor criminale. Astfel se distinge în funcţie de structura şi gradul de descoperire al faptelor criminale de către organele judiciare, între criminalitatea reală, aparentă şi cea legală. După criteriul variabilităţii în spaţiu ale acestui fenomen, există: criminalitate naţională, zonală, regională şi internaţională. După un alt criteriu, cel al perioadei de timp, se poate distinge între criminalitatea produsă pe intervale scurte de timp (criminalitatea lunară, sezonieră sau anuală), şi criminalitatea măsurată pe intervale de timp mai mari (cum ar fi cea raportată la un deceniu sau secol). De asemenea, ştiinţa criminologiei4 dar şi legea penală distinge apelând la unele criterii şi între următoarele forme ale criminalităţii: după criteriul obiectului juridic al faptelor criminale, cel al valorilor şi al relaţiilor sociale periclitate prin fapta criminală; după criteriul persoanelor implicate în acţiunea criminală (după care se distinge între criminalitatea persoanelor adulte, criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină şi cea feminină); după criteriul naţionalităţii şi originii etnice a autorului; după gradul de instruire sau de educaţie al persoanelor delincvente precum şi după gradul prejudiciabil sau cel de gravitate al faptei ilicite şi a consecinţelor sale.

4

Detalii, Valerian Cioclei, op. cit. , 2016, p. 21 şi urm.; Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 72-93.

SECTIUNEA II , Factorii favorizanti, ai criminalitătii , I. Explicaţii introductive Criminalitatea ca fenomen socio-istoric complex, se menţine şi se manifestă în societatea contemporană, ca o sinteză ce reflectă interacţiunea izvoarelor sau factorilor criminogeni endogeni şi exogeni, proprii acestei societăţi. Ansamblul factorilor criminogeni proprii ( denumiţi frecvent şi izvoare sau etiologii), care declanşează în mod constant fenomenul criminal şi care întreţin amplificarea acestuia, desemnează conceptul de criminogeneză. Prin formele sale diverse şi complexe de manifestare, crima reflectă multitudinea acestor factori criminogeni potenţiali, precum şi interacţiunea lor. Criminogeneza exogenă include atât factorii cosmo-telurici sau mediul fizic natural, precum şi o serie de alte elemente sau factori, ce reprezintă constante şi variabile ale stării de criminalitate. În acest context, se consideră că alături de factorii mediului natural, şi factorii sociali, factorii economici, cei educativi, cultural-politici etc., pot constitui premise criminogene. Totuşi, luând în considerare şi variatele categorii de criminali, se apreciază că faptele criminale variază de la un autor la altul. Unii cercetători români, apreciază că există trei factori esenţiali ce pot determina comportamentul criminal, factori aflaţi în interdependenţă dar cu o incidenţă ce diferă de la un individ la altul, şi anume: factorul social, factorul de mediu, factorul individual şi cel relaţional. 1 2. Participarea factorilor socio-economici la criminogeneză2 Numeroase teorii criminologice au susţinut ideea că mediul social creează criminalul, aceasta fiind de fapt cauza iniţială, indispensabilă şi preponderentă a criminalităţii oricărei societăţi umane. Un loc important în categoria factorilor sociali ai criminalităţii a fost apreciat a fi, factorul economic. În acest sens, au fost formulate de-a lungul timpului idei, ipoteze şi teorii care să ateste influenţa cauzelor şi condiţiilor economice asupra genezei şi dezvoltării fenomenului criminal, asupra cantităţii şi calităţii rolului factorilor economici în criminogeneză3 . Condiţiile economice, cu toate că pot 1

Tudorei Butoi, Grigore Stolojescu, Cristian-Eduard Ştefan, Analiza comportamentală în procesul penal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 45. 2 Cu referire la rolul unor factori criminogeni, a se vedea, Tiberiu C. Medeanu, Crima şi criminalul Geneza crimelor şi descoperirea criminalilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 24 şi urm. 3 Pentru o analiză, a se vedea, Costică Păun, Gheorghe Nistoreanu, op. cit. 1996, p. 148-158.

1 44

Lucretia Dogaru

influenţa considerabil criminalitatea atât în mod direct cât şi în mod indirect, acestea s-au dovedit a fi strâns legate şi condiţionate de influenţa altor factori criminogeni4 • Primele încercări de stabilire a existenţei unei conexiuni între condiţiile economice generale şi dinamica criminalităţii au apărut în Europa încă de la începutul anului 1600, când o serie de autori au publicat lucrări bazate pe metode statistice ce au atestat acest lucru. Au fost formulate opinii şi teorii controversate, unele ce au susţinut faptul că sărăcia are un rol preponderent în declanşarea criminalităţii, altele dimpotrivă, că bogăţia este o cauză a crimei cu substrat economic5 . Stabilirea unei relaţii de condiţionare între criminalitate şi sărăcie s-a dovedit a fi însă o problemă nu doar dificilă dar şi confuză, ce a generat controverse. De altfel, au existat autori ce au constatat lipsa unei relaţii directe şi cauzale între aceste două fenomene. Orientarea statistico-matematică asupra genezei criminalităţii a surprins interacţiunile acestui fenomen cu fenomene sociale precum, concurenţa economică, stratificarea socială şi veniturile populaţiei, crizele economice şi politice. Problema rolului factorilor criminogeni socio-economici a fost disputată şi de teoriile ce au aparţinut Şcolii sociologice franceze dar şi de teoriile modelului consensual şi ale modelului conflictual, ce au fost expuse în capitolul anterior al prezentei lucrări. Unele studii criminologice recente, au încercat de asemenea să ataşeze criminalitatea nu numai la sărăcia individuală sau generalizată, ci şi la inegalitatea economică, ducând la concluzii contradictorii (atât pe forme de crime cât şi pe tipuri de criminali), cu referire la relaţia de condiţionare a acestor două fenomene. Au fost exprimate şi opinii ce au raportat de pildă, aşa-numita lipsă relativă (cea care combină inegalitatea economică cu sentimentele de furie şi de injustiţie ale individului), la fenomenul criminalităţii. Cu referire la consecinţele unui alt indicator al condiţiilor economice asupra criminalităţii, respectiv şomajul, au fost de asemenea publicate studii ce cuprind opinii contradictorii în acest sens. Astfel, unele studii au emis concluzii potrivit cărora criminalitatea este direct proporţională cu şomajul, altele dimpotrivă susţin şi argumentează inexistenţa unei asemenea condiţionări, ori insistă pe nevoia de prevenire a şomajului tocmai pentru a exista o rată a criminalităţii reduse6 . O concluzie ce se poate desprinde din analiza acestor studii este aceea că, în cadrul criminogenezelor acţionează factorii criminogeni socio-economici care declanşează, menţin şi amplifică criminalitatea în general dar mai ales cea economică însă, în strânsă interacţiune cu alţi factori precum, factorii mediului natural fizic, factorii culturali şi educativi, factorii biopsihici şi alţii. 4

Privitor la rolul condiţiilor economice, favorabile şi nefavorabile asupra criminalităţii, Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op. cit. , 2000, p. 155-157. 5 Principalii factori răspunzători de declanşarea şi amploarea sărăciei sunt, nivelul de dezvoltare economică, şomajul, stilul de viaţă, redistribuirea veniturilor etc. 6 Pentru detalii, a se vedea, Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 337-340.

Criminologie

3. Participarea factorilor culturali-educativi la criminogeneză Teoriile criminologice cu referire la participarea elementelor cultural­ educative în criminogeneză, au fost nu doar variate dar şi controversate. Astfel, teoriile ereditare din secolul XIX, nu au atribuit nici o influenţă factorilor educativi şi instructivi, în timp ce numeroase şcoli de criminologie din secolul XX, au considerat că mediul social are funcţiuni formativ-educative asupra personalităţii umane. Pe de altă parte, teoriile criminologice modeme, susţin ideea potrivit căreia, factorii socio-economici, culturali şi educaţionali în corelaţie cu predispoziţiile criminale ereditare ale individului, sunt premise ale criminalităţii. Mediul instructiv­ educativ şi cultural, cuprinde cadrul larg al elementelor ce pot constitui situaţii sau premise ale criminalităţii, sens în care amintim: mediul familial; mediul religios; mediul şcolar; practicile tradiţionale sau tradiţionalismul; alcoolismul; mediul locului de muncă; mass media şi altele. Mediul familial, poate fi o situaţie-premisă nefavorabilă, în sensul că poate exercita şi influenţa negativ comportamentul copiilor, de natură a le deforma psihicul şi a-i educa în spiritul delincvenţei. Relaţiile dintre copii şi părinţi precum şi cele dintre fraţi, au o importanţă deosebită în formarea personalităţii copiilor. Lipsa de afecţiune, de educaţie şi instrucţie familială, educaţia greşită sau brutalizarea copiilor, sunt însă elemente de criminogeneză strict condiţionate şi de elementele ereditare pozitive sau negative caracteristice personalităţii individului precum şi de influenţa altor factori exogeni sau endogen?. Mediul religios are un rol incontestabil în procesul educativ al personalităţii individului, religia fiind apreciată ca reprezentând un puternic şi eficace mijloc formativ al oamenilor. Religia practicată, sădeşte sentimente de iubire, de milă, de iertare şi devotament, iar preceptele religioase devin credinţe potrivnice tendinţelor criminale. Oamenii au avut nevoie de-a lungul timpului, de educaţie morală creştină pentru a trăi şi convieţui civilizat, potrivit orizontului generic de valori8 . Mediul şcolar, prin valenţele sale instructiv-educative, contribuie semnifi­ cativ la formarea personalităţii umane. Educaţia şi instrucţia şcolară, sunt apreciate a fi adversare redutabile ale criminalităţii, ajutând comportamentele civilizate, cele conforme normelor morale şi legale. Educaţia familială, şcolară, etică şi religioasă, opun rezistenţă fenomenului criminal, în sensul că îl pot atenua, modifica sau chiar împiedica. Practicile tradiţionale, sunt de asemenea implicate în criminogeneză, reprezentând în interacţiune cu alţi factori exogeni, premisa apariţiei şi menţinerii criminalităţii. Factorii criminogeni tradiţionali au o arie largă de răspândire, fiind situaţii-premise pentru criminalitate în domenii importante cum ar fi, domeniul proprietăţii, cel al mediului înconjurător, domeniul etnic şi cel religios etc. 7

Despre influenţa mediului familial asupra comportamentului criminal, a se vedea, Tudorei Butoi & colectiv autori, op. cit. , 2014, p. 107-110. 8 Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op. cit., 2000, p. 165.

146

Lucretia Dogaru

Alcoolismul, determinat atât de o dependenţă fizică cât şi psihică, are consecinţe nefaste generale, fumizând mulţi criminali ce săvârşesc acte criminale grave (împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii umane, contra patrimoniului, ordinii şi liniştii publice etc.). Acest element, alimentează, promovează şi favorizează criminalitatea, mai ales cea însoţită de violenţă şi agresivitate. Alcoolismul este o boală fizică, mentală şi spirituală, o plagă socială primejdioasă, fiind un factor criminogen mai evident în categoriile sociale inferioare, şi care este de natură să zdruncine sănătatea fizică şi intelectuală a oamenilor. Consecinţele acestuia sunt însă direct legate de structura biopsihică a individului dar şi de alţi factori exogeni. De aceea se impune prevenirea şi combaterea alcoolismului, printr-o gamă variată de tehnici psiho-sociale dar şi medicale. 4. Aspecte privind agresivitatea Primele tipologii temperamentale sau agresionale au fost stabilite încă din Antichitatea greacă, de către celebrul medic filosof Hipocrate, cel care a identificat în opera sa următoarele categorii de temperamente: temperamentul coleric, temperamentul sanguinic, temperamentul flegmatic şi cel melancolic. Această clasificare sau gamă temperamentală, a fost extinsă în Evul mediu de către cercetătorii sociologi şi psihologi şi cu referire la alte tipologii umane. Alte tipologii temperamentale au fost delimitate, luând în considerare diverşi parametrii cum ar fi de pildă, emotivitatea, activismul sau amprenta lăsată de anumite evenimente asupra vieţii oamenilor. Din punct de vedere etimologic, termenul agresivitate provine din latinescul agresio, ce înseamnă atac, şi care desemnează acel comportament verbal ori acţional fizic ofensiv orientat spre umilirea sau minimalizarea altor persoane, ori spre vătămarea şi suprimarea lor fizică. Despre natura agresivităţii umane s-a discutat mult în teoria criminologică, cu precădere la nivelul teoreticienilor psihologi. Teoriile criminologice care au încercat să explice comportamentul agresiv, au fost Teoria impulsului formulată de Sigmund Freud9 , Teoria frustrării 1 0 şi Teoria cognitivă sau teoria comporta­ mentului criminal învăţat 1 1 • Teoriile criminologice de orientare psihologică, au stabilit ca şi trăsătură constantă a personalităţii criminalului, nu doar agresivitatea acestuia ci şi coeficientul scăzut de inteligenţă. În istoria criminologiei, Cesare Lombroso a fost primul criminolog care a susţinut că un noncriminal se deosebeşte prin natura lui de un criminal, acesta fiind un tip aparte. De altfel, celebrului criminolog italian îi aparţine şi activitatea 9

În opinia lui Freud, agresivitatea este un impuls sau o tendinţă psihică înnăscută, o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane. 1 ° Formulată de cercetătorii americani, în opinia cărora agresivitatea este un răspuns la frustrare, care produce supărare, ce indică starea de pregătire emoţională pentru a deveni agresiv. 11 Teoria învăţării sociale a agresivităţii susţine că un comportament agresiv se învaţă prin diverse modalităţi, din familie, mediu social sau prin intermediul mass-media.

Criminologie

de tipologizare a criminalilor, de grupare a lor în anumite clase, pornind de la caracteristicile sau trăsăturile comune ale acestora. Sociologul Charles Goring, prin studiile sale, a susţinut şi demonstrat că multe din trăsăturile criminalului se regăsesc şi la tipul noncriminal. Cercetările ştiinţifice ce au aparţinut criminologiei clinice au stabilit, existenţa unor semne distinctive la criminal, aspect identificat şi de criminologul italian Raffaele Garofalo, cel care a susţinut prezenţa unor trăsături psihice şi morale ce inspiră neîncredere şi deopotrivă teamă în conduita criminalilor. În acelaşi context, criminologul Giacomo Canepa (în lucrarea sa, Evolution de la personnalite antisociale et delinquance, din anul 1970), aprecia cu referire la trăsăturile psihologice ale indivizilor, faptul că agresivitatea este mult mai frecventă la indivizii criminali. 1 2 Aspectul psihologic al criminalului, a fost completat de către teoreticienii psihologi şi cu alte elemente cum ar fi: lipsa de afectivitate, stare de nervozitate, emotivitate excesivă şi non emotivitate evidentă, nivelul redus de cunoştinţe şi de instrucţie, lipsa maturităţii sociale (manifestată prin, lipsa răspunderii, dezinteresul faţă de alte persoane ori respingerea culpabilităţii), izolarea socială, asocierea individului cu persoane delincvente, limbajul vulgar etc. Agresivitatea sau atitudinea agresivă constituie una din trăsăturile importante ale personalităţii criminalului, pe care teoriile psihologice ale comportamentului criminal o invocă frecvent şi o analizează. Atitudinea agresivă sau comportamentul agresiv, este un comportament nefiresc şi dăunător, distructiv şi violent, fiind o situaţie ce poate împinge individul în sfera psihopatologicului. Agresivitatea este orientată înspre persoane, obiecte sau sine (aşa-numita auto agresiune) şi constă în tendinţa de a domina şi a distruge prin orice mijloace 1 3 • Comportamentul agresiv, exprimat fizic sau comunicat verbal ori non-verbal, poate provoca daune materiale, morale sau psihologice. Principalele trăsături de caracter de natură agresivă ale individului, ce au fost conturate la nivelul teoriilor criminologice sunt: - Vanitatea sau trufia, stare ce creează o tensiune crescută în viaţa psihică a individului, acesta având tendinţe sociopate şi psihopate; persoanele vanitoase sunt incapabile de cooperare ori prietenie, sunt duşmănoase şi ostile, trufaşe, nesincere şi cu o ambiţie neîntemeiată; - Gelozia, este apreciată a fi o formă a aspiraţiei spre dominare, ce se manifestă cu trăsături specifice, precum: simţul agresiv al proprietăţii asupra unor persoane, funcţii ori bunuri dar şi frica obsesivă de trădare; - Invidia, indică acea trăsătură de caracter care generează de cele mai multe ori sentimente de inferioritate, de insatisfacţie, de frustrare etc.; 12

Detalii, Paul Ştefănescu, Lazăr Cârjan, Ştiinţă versus crimă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, p. 98. 13 Despre psihologia criminalului agresiv, a se vedea, Tudorei Butoi, Psihologia Judiciară, Tratat universitar, Editura Solaris Print, Bucureşti, 2011.

Lucretia Dogaru

- Zgârcenia, avariţia sau lăcomia, poate fi pusă de asemenea în slujba unor interese criminale, fiind caracteristică conduitei multor criminali; - Ura, exprimă sentimentul trăit de multe persoane ce au un comportament agresiv, aceasta având surse, forme de manifestare dar şi grade variate; sentimentul de ură generează frecvent o stare de ostilitate a individului, de respingere a integrării sociale, de lipsă de relaţionare; - Laşitatea, este un viciu, o trăsătură proprie acelor indivizi cărora sarcinile ce le revin spre îndeplinire li se par dificile, întrucât nu dispun de o forţă interioară corespunzătoare pentru a le îndeplini; - Izolarea sau singurătatea, este starea ce generează o răcire în relaţiile interumane, o îndepărtare de celelalte persoane, o lipsă a motivaţiei, aceasta fiind de natură să afecteze trăirile individului. Cu privire la principalele forme de manifestare ale acestui fenomen psihosociologic complex, părerile specialiştilor sunt împărţite, considerate fiind în mod constant următoarele forme: excitabilitatea, impulsivitatea şi violenţa. Din analiza coordonatelor de definire a agresivităţii se pot identifica, direct sau indirect, mai multe criterii de clasificare ale acestui fenomen, astfel: în funcţie de agresor şi de obiectivele urmărite de acesta; în funcţie de mijloacele folosite pentru finalizarea actului agresiv şi de forma de manifestare a agresivităţii. În ceea ce priveşte reducerea agresivităţii, sunt propuse la nivel de teorie, mai multe modalităţi sau direcţii de management, unele menite să ofere comportamente alternative la cele agresive, altele să întărească autocontrolul ori să înlăture sursele agresivităţii, dar şi metode ce vizează sancţionarea conduitelor agresive.

SECTIUNEA III Criminalitatea convenţională şi criminalitatea organizată 1. Conceptul de criminalitate convenţională 1 Fenomenul social complex şi dinamic al criminalităţii are două forme principale şi anume, forma convenţională sau neorganizată şi forma organizată, forme sau modalităţi ce prezintă deopotrivă o serie de caracteristici. Doctrina criminologică a manifestat interes atât în conceptualizarea tendinţelor fenomenului criminogen, a introducerii unei ordini explicative relative la formele criminalităţii cât şi în stabilirea unei distincţii între cele două tipuri de concepte ale noţiunii de criminalitate şi anume, conceptul de criminalitate convenţională şi conceptul de criminalitate organizată. În acest context, precizăm că definiţia atribuită criminalităţii convenţionale este deosebită de cea a conceptului de criminalitate organizată, atât prin descrierea structurală cât şi prin cea fenomenală. Noţiunea de criminalitate convenţională, simplă sau lineară, dispune de o bază comparativă de date, fapt ce îi conferă acesteia atât o valoare explicativă cât şi eficacitate practică. Conceptul de criminalitate convenţională, prezintă realitatea fenomenului criminogen prin raportare la individul participant efectiv la practica criminogenă adică la criminalul singular. Criminalitatea convenţională este definită de literatura de specialitate, ca fiind acea criminalitate independentă sau singulară, aşa-numita criminalitate lineară, care poate însă să treacă în anumite condiţii şi la o treaptă superioară, respectiv, la forma de criminalitate organizată.2 Aşadar, criminalitatea convenţională este o criminalitate de tip individual, neorganizată, al cărei autor poate să îşi adapteze şi perfecţioneze metodele şi mijloacele ilicite, pentru a trece la un nivel superior de criminalitate, cea de tip organizat. Filosoful francez Jean Monnet, aprecia că distincţia dintre criminalitatea convenţională şi cea organizată este dată de strategia la care apelează autorii acestora, sens în care afirmă: ,,ceea ce caracterizează cel mai bine diferenţa între delincvenţa individuală şi crima organizată, este faptul că strategia acţiunii individuale diferă total de strategia grupului criminal, considerat ca un ansamblu uman reperabil şi caracterizat prin diviziunea sarcinilor, ierarhizarea nivelurilor de competenţă, existenţa şi aplicarea riguroasă a procedurilor de coordonare şi control şi asigurarea circulaţiei fluxurilor ilicite". 3 1

Pentru detalii, a se vedea, Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, op. cit. , 2003, p. 236-237; în acelaşi sens, Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 146. 2 Pentru detalii, Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op. cit. , 2000, p. 135. 3 Jean Monnet, La criminalite organisee, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 1996, p. 9.

Lucretia Dogaru

Fenomenul social de masă al criminalităţii, fără a distinge între aceste forme principale, este un fenomen juridic complex în dimensiunile sale, ce atrage consecinţe juridice potrivit gradului de pericol social al faptelor comise. Dar, acest fenomen nociv pentru societatea umană, guvernat de factori criminogeni multidi­ mensionali, generează şi un complex de consecinţe social-dăunătoare periculoase, de natură morală, culturală, materială, politică şi economică. Atât criminalitatea neorganizată dar mai ales cea organizată, au devenit adevărate fenomene de masă, fiind astfel un produs global al societăţii dar în acelaşi timp şi un pericol social destabilizator4 . 2. Conceptul de criminalitate organizată5 2. I. Delimitări conceptuale. Prezentare şi analiză Criminalitatea organizată este o formă gravă a criminalităţii, atât prin mărimea şi complexitatea sa cât şi prin modul de organizare, prin tipurile de acte criminale şi de autori ai acestora. Actele de pregătire, metodele şi executarea infracţiunilor specifice acestui tip de criminalitate, îmbracă forma unei organizări riguroase (în filiere sau reţele naţionale ori internaţionale), profesionale şi extrem de strategice. Există cercetători criminologi ce atribuie criminalităţii organizate, atributul de realitate socială în care atât structurile legale cât şi cele criminale sunt părţi ale unui sistem social, politic şi economic corupt. De asemenea, s-au formulat la nivel de doctrină, răspunsuri interesante şi veridice cu privire la unele probleme care vizează contextul în care fenomenul criminalităţii organizate este pus în opinia teoriilor criminologice Criminalitatea organizată este un fenomen social complex, cu ramificaţii diverse şi cu trăsături caracteristice. Acest tip de criminalitate face parte din aşa numita criminalitate „de grup", pornind de la bandele organizate ce constituie embrionul criminalităţii organizate şi până la grupurile criminale de tipul mafiei, ce constituie forma de criminalitate organizată cea mai performantă. Criminalitatea organizată sau de grup, se referă la acele asociaţii sau grupuri naţionale sau transnaţionale, ce sunt implicate în mod constant şi planificat în activităţi criminale variate şi complexe, cu scopul de a obţine beneficii dar şi expansiune. Cu referire la noţiunea de criminalitate organizată, s-au formulat în doctrină numeroase încercări de definire, existând o ambiguitate şi o inconsecvenţă termino­ logică cu privire la utilizarea unor termeni relativi la acest fenomen. Astfel, se folosesc atât la nivel de teorie, legislaţie dar şi documente internaţionale, noţiuni sau concepte diverse precum: ,,criminalitate organizată", ,,crimă organizată", ,,organi­ zaţie criminală", ,,grup criminal organizat", ,,criminalitate transfrontalieră sau trans­ frontalieră", ,,criminalitate organizată transnaţională „ ori „grup mafiot,,. 4

Despre implicaţiile acestui fenomen, a se vedea, Aurel Dineu, op. cit. , 1993, p. 130-140. Cu referire la acest concept, vezi Camil Tănăsescu, op. cit. , 2013, p. 147; Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 104-106.

5

Criminologie

Lipsa unui consens cu pnvire la definirea conceptului de „criminalitate organizată" este generată de faptul că, pe de o parte, există tendinţe diferite de a defini această noţiune atât la nivel de doctrină cât şi de legislaţie, iar pe de altă parte, se constată tendinţe de confuzie între noţiunile de „criminalitate organi­ zată", ,,crimă organizată" şi „organizaţie criminală". Dificultatea definirii acestui concept se pare că rezultă şi faptul că această problemă e tratată frecvent, fără a se distinge între normativ şi criminologie6 • Cu privire la semnificaţia celor două noţiuni, criminalitate şi crimă organi­ zată, se impun câteva precizări astfel: criminalitatea organizată reprezintă ansamblul manifestărilor antisociale comise în mod organizat, structurat şi ierarhizat, iar crima organizată desemnează fenomenul definit prin raportarea la comiterea, în mod organizat, de fapte criminale. Cu toate că există tendinţa de a se folosi noţiunile de crimă organizată şi criminalitate organizată în acelaşi context, acestea fiind considerate sinonime, se observă în abordarea teoriilor criminologice dar şi în mass media, o preferinţă în utilizarea conceptului de crimă organizată. La nivel de teorie dar şi de practică, sub aspectul intensităţii şi al pericolului social produs de fenomenul criminal, se distinge între criminalitatea ordinară, criminalitatea medie şi criminalitatea organizată. Sub aspect dimensional, criminalitatea are atât o dimensiune naţională (ca sumă a faptelor criminale comise pe teritoriul unui stat, fără aspecte de cooperare transnaţională), cât şi o dimensiune transnaţională (ca totalitate a crimelor care se comit şi se consumă prin procesul de cooperare al autorilor care acţionează pe teritoriul mai multor state). Precizăm de asemenea, cu privire la conceptele date diferitelor tipuri de criminalitate, că există definiţii normative fixate în actele normative, definiţii doctrinare formulate din perspectivă criminologică, sociologică, politologică etc., precum şi definiţii date de practica judiciară7. Distincţia între criminalitatea convenţională şi criminalitatea organizată s-a conturat în analiza statistică a practicii fenomenului infracţional, efectuată de sociologul şi criminologul american Donald Cressey, ale cărui contribuţii în acest domeniu au fost inovative. Acesta, a analizat o serie de aspecte precum: orga­ nizarea şi funcţionarea grupului criminogen de tip mafiot; evoluţia organizării acţiunilor criminogene pe baza unor principii; repartizarea fondurilor organizaţiei criminale; caracteristicile sistemului de organizare; modul de integrare al organizaţiei mafiote în realitatea socială; modalitatea de obţinere a puterii de către clanurile mafiote şi altele. 6

Valerian Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Volumul Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, Editura Lumina Tripo, 2002, p. 139. A se vedea, variante de definire date acestui concept, Florin Daniel Căşuneanu, Criminalitatea organizată în legislaţiile penale europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 8-10; Despre dificultatea definirii acestui concept, a se vedea şi Gheorghe Mocuţa, Criminalitatea Organizată şi Spălarea Banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004, p. 11 şi urm. 7 A se vedea, Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner, Târgovişte, 2006, p. 7-11.

1:'5 2

Lucretia Dogaru

Urmare a cercetărilor privind criminalitatea organizată, s-au constatat aspecte caracteristice esenţiale, precum: implicarea structurilor sociale (formaţiuni politice, administraţie publică, armată) în funcţionarea şi păstrarea organizaţiei criminale; existenţa unei conduceri eterogene (de natură, ideologică sau religioasă); crearea de către organizaţiile mafiote a unui sistem izolat şi izolabil reprezentând un adevărat ,,stat în miniatură"; caracter integralist şi multidimensional al grupării criminogene; edificarea unei economii proprii a organizaţiei; orientarea progresivă către direcţii empirice, utilitariste prin dominarea marilor monopoluri şi instituţii statale8. De asemenea, studiile au relevat că organizaţiile de tip mafiot adoptă tehnici modeme pentru investigaţii clandestine, exercitând un control al pârghiilor de conducere a statului prin recrutarea de persoane din conducere. Potrivit altor date oferite de cercetarea criminologică, organizaţia criminală comite în mod sistematic fapte criminale cu intenţie, în scopul obţinerii de putere, influenţă şi profit. Infractorii colaborează între ei pentru o anumită perioadă de timp, îndeplinind fiecare sarcini prestabilite, sens în care folosesc diverse structuri comerciale sau de afaceri, apelează la violenţă sau la alte mijloace de intimidare, exercitând frecvent influenţe asupra partidelor politice, mass-media, funcţionarilor şi autorităţilor judiciare şi economice9 . Criminologul francez Raymond Gassin, distinge în studiul său, între mai multe tipuri de criminalitate, cum ar fi: criminalitatea obişnuită (săvârşită prin înşelătorie, escrocherie, abuz de încredere, deturnare de fonduri, evaziune fiscală etc.); criminalitatea socială (rezultată din infracţiuni la dreptul muncii); crimi­ nalitatea economică (sub forma încălcării regulilor privind libera concurenţă, a regulilor din domeniul fiscalităţii, al protecţiei consumatorului, a drepturilor de proprietate intelectuală etc.) şi criminalitatea concurenţială (ce cuprinde fapte de natură să afecteze informaţiile privind dreptul acţionarilor, fapte de publicitate mincinoasă sau interzisă, vânzări forţate, abuz de putere, spionaj industrial, obstrucţionarea licitaţiilor etc.) 1 0 Celebrul criminolog american Edwin H Sutherland, în studiile sale, defineşte criminalitatea organizată ca fiind atributul unor categorii de indivizi privilegiaţi, ce se află în vârful piramidei sociale şi care utilizează influenţa, poziţia şi puterea lor în scopul comiterii de afaceri ilegale care să le procure profituri uriaşe. Prin această definiţie, observăm că sfera noţiunii de criminalitate organizată se reduce la cea de corupţie, apreciată ca fiind acea activitate ilicită, conspirativă şi continuă, desfăşurată de organizaţii criminale alcătuite din infractori profesionişti, în scopul 8

Mafiotizarea statului se datorează unor cauze deosebite: extrema concentrare a capitalului, acapararea aparatului de stat de către monopol, destabilizarea economică şi socială internă şi internaţională, supremaţia economică a marilor structuri, puterea financiară a marilor bănci, etc. 9 Despre rolul violenţei în crima organizată, a se vedea, Alin Pahonţu, Sorin Mihai, Aspecte privind conceptul de crimă organizată, Volumul I, Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2009, p. 65-67. 10 Raymond Gassin, Criminologie, Editura Dalloz, Paris, 2004, p. 18.

Criminologie

obţinerii de profituri maxime (prin trafic de arme şi droguri, mituirea funcţionarilor, răpiri şi sechestrări de persoane, cămătărie, evaziune fiscală etc.). Acelaşi autor indică şi un alt tip de criminalitate ce este atribuit persoanelor ce ocupă anumite funcţii publice, aşa-numitele „gulere albe". În literatura criminologică a fost utilizată sintagma „criminalitatea gulerelor albe", pentru prima dată de către Edwin Hil, în anul 1872, fiind consacrată ulterior de Edwin H. Sutherland, în celebra sa lucrare „White collar crime", din anul 1939. Edwin H. Sutherland dar şi criminologul Donald R. Cressey, au apreciat în studiile lor că faptele criminale din această categorie sunt comise prin activităţile desfăşurate de către persoanele aflate în poziţii înalte şi respectabile, activităţi denumite delicte profesionale. Ulterior, alţi cercetători mai ales sociologi, au extins aria delictelor profesionale pentru a include în cadrul acestora şi faptele ilicite săvârşite în legătură directă cu ocupaţiile lor profesionale, de către funcţionari ai unor companii industriale, comerciale, bancare, de către politicieni, lideri sindicali, magistraţi, medici etc. Sutherland a dezvoltat sintagma de criminalitate a gulerelor albe, stabilind următoarele particularităţi: faptele criminale din această categorie, sunt acte ale persoanelor cu statut socio­ economic ridicat şi respectabil, acte prin care se încalcă reguli de conduită referitoare la unele activităţi profesionale; autorii delictelor specifice acestui tip de criminalitate, consideră că au un drept personal în a încălca legea, în virtutea poziţiei lor sociale; starea societăţii dar şi reacţia acesteia faţă de criminalitatea de acest tip, deseori încurajează infractorii; solidaritatea de grup este mai evidentă la nivelul categoriilor sociale privilegiate; infracţiunile „gulerelor albe", sunt mai greu de identificat decât alte tipuri de infracţiuni şi în consecinţă, sunt mai puţin sancţionate; aceasta, deoarece multe din aceste infracţiuni sunt săvârşite de persoane cu funcţii oficiale importante, care ocupă poziţii sociale privilegiate de natură a le permite manipularea legii şi evitarea sancţiunilor. În cele ce urmează vom expune câteva variante de definire a conceptului de crimă organizată, formulate la nivel doctrinar. Doctrina germană de pildă, defineşte crima organizată astfel: ,,comiterea cu intenţie a unor infracţiuni în scopul obţinerii de profit şi putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenţei sau a altor mijloace de intimidare, ori prin exercitarea unor influenţe asupra politicienilor, administraţiei publice, autorităţilor judiciare sau economice" 1 1 Şi doctrina română defineşte criminalitatea organizată, ca fiind reprezentată de acele activităţi infracţionale ce aparţin unor grupuri de indivizi, constituite pe principii conspirative, în scopul obţinerii unor importante venituri ilicite, şi care prezintă următoarele caracteristici: ierarhie strictă şi autoritate; ermetism sau obscuritate şi conspirativitate; flexibilitate; rapiditate şi capacitatea de infiltrare; orientarea spre profit; utilizarea forţei şi perversitatea. Criminalitatea organizată este concepută de 11

A se vedea şi alte abordări, Florin Daniel Căşuneanu, op. cit. , 2013, p. 10.

Lucretia Dogaru

unii autori români, ca fiind o veritabilă instituţie competitivă ilegală, care prestează operaţiuni nepermise de lege şi de societate, şi care este organizată tocmai pentru a • se autoproteJ a 12 Şi la nivelul legislaţiilor interne precum şi al unor documente internaţio­ nale, s-au semnalat preocupări constante pentru definirea, caracterizarea şi incriminarea criminalităţii organizate. Noţiunea de criminalitate organizată a fost folosită pentru prima dată în Italia pe la mijlocul anilor 1970, în perioada în care fenomenul criminal organizat sub diverse forme a cunoscut o explozie, fapt ce a determinat măsuri legislative noi, făcându-se diferenţă atât la nivel de legislaţie cât şi de teorie, între criminalitatea individuală sau convenţională şi criminalitatea organizată. Astfel, Codul penal elveţian defineşte, de pildă (în art. 260 alin. 3) orga­ nizaţia criminală, ca fiind acea organizaţie formată din cel puţin trei persoane care îşi păstrează structura şi efectivul în secret şi care, are drept scop comiterea de acte de violenţă criminală sau acte de însuşire de venituri prin mijloace criminale. Legea penală franceză, consideră criminalitatea organizată ca fiind un tip de infracţiune distinctă, denumită „asociere de răufăcători" sau „bandă organizată" 13 . Codul penal austriac, defineşte organizaţia criminală prin existenţa următoarelor elemente: un grup de peste 1O persoane angajate în structura criminală, sub forma unei întreprinderi; continuitate; activităţi ilicite grave; scopuri multiple etc. Cu referire la legislaţia română în domeniu, aceasta defineşte grupul infracţional organizat astfel: ,,Grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului" 14 • În conformitate cu dispoziţiile noului Cod penal român 15 , categoriile de infracţiuni specifice criminalităţii organizate, datorită gravităţii şi pericolului social pe care îl prezintă, beneficiază de noi variante de incriminare şi sancţionare 16. O caracterizare mai riguroasă a formei criminalităţii organizate, care combină trăsăturile activităţilor criminale ce intră în sfera acesteia (terorismul, 12

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., p. 228. Detalii, vezi Damian Miclea, Combaterea crimei organizate-evoluţie, tipologii, legislaţie, particularităţi, Voi. I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, p. 84. 14 Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial al României din 28.02.2003, actualizată în 201 7. 15 Codul penal din 2009, publicat în M. Oficial al României, intrat în vigoare la 01 februarie 201 4, republicat în 201 7. 16 Pentru o analiză, a se vedea Codruţ Olaru, Particularităţile criminalităţii organizate în România, Editura Hamangiu, Bucureşti, 201 4. 13

Criminologie

traficul de droguri, traficul de arme, de persoane, pirateria, furtul obiectelor de artă, fraudele bancare şi din asigurări etc.), este cea care rezultă din criteriile . propuse de Umunea Europeana� 1 1. În acest context, sunt invocate o serie de caracteristici formale ale crimina­ lităţii organizate, cum ar fi: cooperarea între două sau mai multe persoane, pentru o perioadă lungă sau nedeterminată de timp, fiecare dintre acestea având atribuţii prestabilite; solidaritatea de grup; folosirea formelor de disciplină şi control, dar şi a unui comportament violent sau intimidant; producerea unui impact la nivel internaţional; utilizarea de structuri comerciale sau de afaceri; implicarea grupărilor în acţiuni de spălare a banilor; exercitarea de influenţe asupra politicului şi a funcţionarilor publici, asupra justiţiei ori a presei; suspiciunea comiterii unor crime grave cu scopul obţinerii de profit sau putere. Stabilirea unor astfel de trăsături sau caracteristici specifice, s-a dovedit a fi nu doar dificilă dar şi imprecisă, atât datorită divergenţelor de opinii (între specialişti şi diverse organisme interne şi internaţionale), cât şi din cauza complexităţii şi mobilităţii fenomenului criminalităţii organizate. De aceea, se impune conturarea unor caracteristici fundamentale legate de natura fenomenului criminalităţii organizate, care să poată permite individualizarea acestui tip de criminalitate în raport cu alte forme ale criminalităţii. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precizează că acest fenomen desemnează activităţile unui grup structurat de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau relaţii personale de tip familial, ce permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii sau pieţe (interne sau străine), prin violenţă, intimidare sau corupţie, atât prin sprijinirea activităţii criminale cât şi prin infiltrarea în economia legitimă, pe care o subminează 1 8 . Potrivit Raportului Uniunii Europene asupra criminalităţii organizate (document prezentat la Bruxelles în noiembrie 1998), grupurile criminalităţii organizate sunt întreprinderi ilegale care explorează şi exploatează noi spaţii criminale, preocupate fiind să se implice în activităţile criminale care generează mari profituri. Scopul fundamental urmărit de structurile criminalităţii organizate este considerat a fi, acumularea continuă de resurse prin mijloace ilegale, vizate fiind cu precădere domeniile tradiţionale (traficul de droguri, contrabanda, evaziunea fiscală, şantajul etc.), dar şi unele domenii noi (terorismul, traficul de armament, de persoane, de imigranţi, traficul de organe umane, infracţiunile informatice, obţinerea de fonduri şi subvenţii de la instituţii publice etc.). Şi la nivelul instituţiilor internaţionale de poliţie celebre, precum F.B.I. şi INTERPOL, s-a dezvoltat o abordare pragmatică a criminalităţii organizate, 17

Valerian Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Culegere „Proiectul Tempus Jep", Bucureşti, 2001, p. 140-141. 18 Textul acestui document a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 813 din 8 noiembrie. 2002.

Lucretia Dogaru

încercând să descrie acest fenomen prin următorii indicatori: Modalităţi de planificare şi de pregătire a actelor criminale; Modalităţi de execuţie a actelor criminale; Modalităţi de utilizare a produselor actelor criminale; Tipuri de relaţii interne stabilite între membri organizaţiei criminale; Structura grupurilor sau organizaţiilor criminale; Modalităţi de asistenţă pentru membrii organizaţiei criminale; Strategii de monopolizare; Eforturi de relaţii publice şi propagandă etc. De altfel, Interpolul procedează şi la o grupare a organizaţiilor criminale în patru categorii distincte, astfel: organizaţii criminale mafiote; organizaţii profesionale specializate pe tipuri de activităţi criminale; organizaţii criminale constituite pe criterii tehnice, şi organizaţii teroriste internaţionale. Cu referire la această formă de criminalitate, Comitetul European privind problemele criminale, din cadrul Consiliului Europei, cu sediul la Strasbourg, apreciază că organizaţiile criminale sunt adevărate întreprinderi ale crimei, ce includ atât o lume subterană, ascunsă, cât şi o lume care evoluează sub o aparentă legalitate, îndeosebi în cadrul instituţiilor financiare sau de afaceri 1 9 . Evenimentele succedate în ultimele decenii precum şi evoluţia tehnologică, au permis structurilor criminale organizate, să profite de multiple posibilităţi de penetrare oferite mai ales, de schimbările geopolitice ce au avut loc în ţările din fostul bloc comunist. Sursa crimei organizate s-a localizat nu doar în destrămarea sistemului comunist ci şi în proasta funcţionare a noului sistem, ce a favorizat dezvoltarea sa rapidă, acapararea clasei politice, afectarea circuitelor bancare, intimidarea sistemul represiv dar şi alte aspecte. 20 Au fost formulate în plan doctrinar, opinii potrivit cărora criminalitatea organizată îşi are originile în asociaţii, carteluri, bande criminale, având drept scop dirijarea constantă spre crimă, exploatarea slăbiciunilor sistemului, obţinerea de profituri, influenţă şi putere atât prin mijloace legale cât şi ilegale. Crima organizată este apreciată că joacă un rol major cu precădere, în segmentul criminalităţii financiare, atât cu privire la crearea de comportamente criminale cât şi în relaţia care există între politic, crimă şi criminal2 1. Rapoartele unor instituţii oficiale au semnalat următoarele particularităţi ale criminalităţii organizate transfrontaliere: criminalitatea organizată nu are frontiere; criminalitatea organizată este liberă şi fără constrângeri; criminalitatea organizată are în prezent noi forme şi dimensiuni ce reprezintă o ameninţare pentru democraţie şi securitatea colectivă; criminalitatea organizată este strâns legată de centrele strategice; criminalitatea organizată exploatează tulburările şi conflictele

19

CDPC-European Committee on Crime Problems, 1996, p. 43. A se vedea, Damian Miclea, op. cit., 2004, p. 8. 21 Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, op. cit. , 2006, p. 12 şi urm.; Cu privire la particularităţile implicaţiilor politicului şi ale crimei organizate în crearea paradisurilor fiscale, a se vedea, Tudor Amza, op. cit., 2002, p. 550-557. 20

Criminologie

naţionale şi regionale; prin criminalitate organizată sunt lezate valori fundamentale şi totodată se compromite credibilitatea autorităţilor publice22 • Oricare ar fi definiţiile date criminalităţii organizate, fie din partea doctrinei, a documentelor internaţionale ori a legislaţiilor statelor lumii, dimensiunile şi periculozitatea acestui fenomen ce capătă o dimensiune globală, accentuează sentimentul de insecuritate socială, antrenând necesitatea eficientizării combaterii sale prin toate mijloacele şi instrumentele posibile.

22

Stan Petrescu, Olimpiodor Antonescu, Crima organizată între ameninţare şi factor de risc, Ed. Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008.

SECTIUNEA IV Alte forme ale criminalitătii , sau delincventei ' 1. Delincvenţa masculină Luând în considerare aspectul etimologic, cuvântul „delincvenţă" provine din latinescul „delinquere" care înseamnă a greşi, astfel că delincvenţa este percepută ca fiind acea greşeală sau deviere comportamentală, ce se manifestă prin abaterea gravă de la normele socio-culturale şi legale. Delincvenţa masculină, constituie acea parte sau componentă a criminalităţii, ce are o identitate proprie, ce este conferită de categoria de indivizi la care aceasta se referă, respectiv bărbaţii. Situaţia criminalităţii la nivel global arată că peste 80% din totalul activităţilor criminale, au ca autori bărbaţii, situaţie ce poate fi pusă pe seama diferenţelor de ordin psihologic dintre cele două tipuri de autori dar şi pe seama influenţelor mediului social şi cultural existente între acestea. Sub aspect psihologic, celebrul criminolog Cesare Lombroso, aprecia faptul că femeile sunt prin natura lor, mai conservative în toate aspectele care afectează ordinea socială, acestea acceptând mai uşor o rânduire socială care le dezavan­ tajează. În opinia sa, femeia primitivă era rareori o asasină dar era frecvent o prostituată, autorul elaborând şi o teorie a prostituţiei, potrivit căreia această faptă reprobabilă dictată de motive financiare, este substitutul feminin pentru crimă. Cu referire la criminalitatea feminină, psihanalistul Sigmund Freud, argumentează că femeile nu prea încalcă legea, fiind mult mai controlate datorită pasivităţii lor, dorinţei de afecţiune, fricii de a fi dezaprobate, dar şi pe motiv că acestea sunt centrate pe propria persoană, ocupate cu probleme casnice şi financiare. Singura explicaţie dată de cercetător pentru criminalitatea feminină ar fi, prezenţa unei nevroze sexuale care ar impune nu o pedeapsă ci un tratament medical. Alţi cercetători criminologi, au pus accentul pe diferenţele dintre sexe ce ţin de anumite aptitudini, atitudini şi trăsături temperamentale (de pildă, instinctele puternice ale bărbatului, cum sunt agresivitatea, furia, lăcomia, egoismul, sexul, şi instinctele slabe precum sensibilitatea, durerea, frica, docilitatea, afectivitatea, teama şi precauţia, care guvernează personalitatea femeii). Majoritatea studiilor de specialitate apreciază însă că, procesul de socializare şi influenţele culturale au un impact major asupra felului în care se prezintă cele două tipuri de criminalitate. Astfel teoriile criminologice care invocă stresul ca şi factor criminogen important, susţin faptul că bărbaţii fac faţă stresului mai greu, fiind afectaţi atunci când au probleme materiale şi financiare, când au relaţii conflictuale, sau când sunt asaltaţi de diverse tentaţii ori când trăiesc emoţii puternice (frică, vină, ruşine etc.).

Criminologie

Este bine ştiut faptul că indivizii pot exercita o influenţă pozitivă sau negativă în cadrul unor relaţii interpersonale, fapt ce determină o diferenţiere între aceştia. De altfel, fiecare individ încearcă să-şi manifeste propria libertate şi existenţă în cadrul sistemului social, stăpânindu-şi mai mult sau mai puţin trăirile, emoţiile şi impulsurile induse de diverşi factori. Influenţele multiple şi complexe dar şi varietatea nevoilor (impuse de mediul familial şi social, de gradul de cultură, de ocupaţie şi stil de viaţă), determină gradul de participare al bărbaţilor la săvârşirea de infracţiuni sau crime. Populaţia delincventă masculină este predispusă cu precădere înspre tipuri infracţiuni grave ce pot fi determinate de ipoteze cauzale agresionale (precum abandon şi absenteism şcolar, venituri scăzute, manifestaţii empirice ale grupului frecventat etc.), dar şi spre asociere în vederea comiterii de fapte criminale de un nivel şi o complexitate mai mare. În literatura de specialitate, se insistă pe următoarele aspecte sau trăsături ce caracterizează de regulă, o organizaţie criminală masculină: un sistem bazat pe rudenie ori pe anumite categorii fundamentale ( clase sociale, relaţii de dominare, conduită de natură agresională); grupuri mari, bine structurate şi organizate ierarhic, caracterizate prin interacţiuni fizice şi competitive; relaţii de dominaţie şi conflict preponderent deschis şi fizic; strategie agresională a organizaţiei, cu referire la unele infracţiuni; asumarea de riscuri şi sfidarea autorităţilor; relaţii interindividuale în cadrul grupurilor agresionale şi altele. Delincvenţa masculină are un caracter specific şi pe considerent că: există un anumit echilibru între delictele singulare şi cele multiple; există o apartenenţă la mai multe grupuri delincvente; personalităţile delincvente masculine realizează organizaţia criminală clasică; infracţiunile au caracter operativ; agresivitatea masculină este de asemenea, foarte diversificată. Luând în considerare cele prezentate mai sus, se constată că bărbaţii au mai multe oportunităţi de comitere a unor diverse tipuri de infracţiuni, sunt mai puţin controlaţi social, posedă anumite trăsături temperamentale specifice şi au mai multe şanse să se asocieze cu persoanele delincvente. Un alt aspect este şi acela că limita de la care provocarea şi furia se transformă în agresiune este mult mai înaltă decât la femei, relaţia dintre furie şi fapte criminale fiind una ridicată. 2. Delincvenţa feminină Specialiştii criminologi au manifestat interes şi în ceea ce priveşte ideea de criminalitate feminină, încercând în studiile lor să înţeleagă acest fenomen şi totodată, să stabilească cauzele ce pot determina o femeie să devină la un moment dat delincventă. În acest sens, s-au emis opinii referitoare la factorii şi cauzele criminalităţii feminine, la caracteristicile tipologice ale personalităţii femeii criminale, opinii ce sunt expuse în studii şi teorii criminologice reprezentative 1 . 1

Aspecte privind rolul factorilor ce contribuie la apariţia şi dezvoltarea criminalităţii feminine, a se vedea, Ana Bălan, Criminalitatea feminină, cauze şi efecte sociale, strategii de prevenire şi control, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 21-45.

Lucretia Dogaru

În acest context, criminologul Cesare Lombroso afirma de pildă că, majoritatea faptelor criminale comise de femei, se justifică tocmai prin specificul trăsăturilor lor naturale total distincte de ale bărbaţilor, cum ar fi: psihologie infantilă, incapacitate de concentrare, labilitate emoţională, subdezvoltare biologică şi altele. Alte teorii de orientare biologică au susţinut de pildă, faptul că femeile aflate în spatele organizaţiilor criminale, nu au calitate de autori ci de instigatori întrucât acestea sunt mari experte în arta manipulării. Aprecieri au fost făcute şi de teoria de orientare psihiatrică-psihologică, formulată de Sigmund Freud, care susţine ideea că femeia devine criminală din cauza unor nevroze sexuale. Şi alte teorii de orientare sociologică, cele care fac referire la teoria controlului social (teoria înfrânării) şi teoria conflictelor de cultură, au încercat să identifice cauzele ce conduc la predispoziţia femeii spre criminalitate, arătând că factorii externi, mediul social şi cultural, influenţează preponderant fenomenul criminalităţii feminine.2 Teoriile sociologice formulate în această direcţie nu au exclus însă, modul de manifestare a personalităţii femeii. Pornind de la acest aspect, după profunzimea şi durabilitatea motivaţiei criminogene a personalităţii femeii, au fost stabilite următoarele tipologii criminale feminine: femei criminale aleatorii (ce comit crime în mod accidental, contrar comportamentului lor anterior, ca urmare a unor simple coincidenţe); femei criminale de ocazie (ce comit fapte criminale urmare a unor factori negativi implicaţi în formarea personalităţii lor) şi femei criminale profesioniste (în a căror categorie intră cele ce recurg la fapte criminale pentru atingerea scopurilor propuse prin acestea). În general, teoriile criminologice care au abordat problematica criminalităţii feminine, stabilesc factorii care favorizează comportamentul criminal, fiind vizaţi în principal, factorii interni sau individuali şi factorii externi sau exogeni. Influenţei exercitate de mediul social, de factorii externi asupra comportamentului criminal al femeilor, i s-a atribuit explicarea prin examinarea diferitelor tipuri de mediu cum ar fi, mediul ocazional şi mediul familial. Potrivit unor opinii formulate în doctrina română3 , factorii de risc ai criminalităţii feminine sunt complecşi şi variaţi. Astfel, unul din factorii care poate genera criminalitatea feminină e atribuit exclusiv caracteristicilor biologice şi psihologice, reprezentate de: impulsivitatea femeilor, care acţionează intuitiv; labilitatea femeilor; răutatea patologică sau dimpotrivă naivitatea acestora, ele fiind uşor de impresionat şi de manipulat. Un alt factor de risc, vizează aşa­ numitele stereotipuri de gen, ce sunt expresia valorilor şi credinţelor din societate cu privire la raportul dintre bărbaţi şi femei. Astfel, potrivit acestora, puterea, succesul şi afirmarea în viaţa publică aparţin bărbatului, femeile fiind vădit discriminate sub acest aspect, fapt ce conduce deseori la o percepţie greşită cu privire la raporturile dintre sexe. O altă cauză considerată extrem de importantă în 2 3

Cu privire la rolul mediului social, se vedea, Rodica M. Stănoiu, op. cit. , 2006, p. 190 - 212. Ana Bălan, op. cit., p. 24 şi urm.

Criminologie

geneza criminalităţii feminine, este desprinsă din realitatea obiectivă, fiind reprezentată de violenţa împotriva femeilor, exercitată de bărbaţi sub forma abuzului fizic şi psihic. Nu în ultimul rând, condiţiile economice şi sociale în care trăiesc unele femei, constituie factori ce pot determina sau genera criminalitatea de acest gen4 • Alţi autori, vorbesc despre existenţa unei constituţii psihopatice preexistente la această categorie de criminali, manifestată prin simptome neclare în sfera funcţiilor cognitive dar şi în spaţiul emoţional afectiv. 5 Caracterul tipic psihosocial al criminalităţii feminine, poate confirma ipotezele privind limitarea şi localizarea faptelor criminale ce au ca autor femeile,săvârşite sub efectul unor imperative active sau latente, precum: statutul familial; locul de muncă şi situaţia materială; apartenenţa socio-profesională; gradul de instruire; vârsta; starea intelectivă sau afectivă şi starea psihică; sentimentul de vinovăţie sau provocarea externă. Cu referire la existenţa unor deosebiri între criminalitatea masculină şi criminalitatea feminină, au existat criminologi ce au fundamentat teoria negării existenţei diferenţelor între cele două forme de criminalitate (de pildă, Raymond Gassin), în timp ce alţii estimează că există o astfel de diferenţă. Deosebirile constatate între comportamentul criminal al bărbaţilor şi comportamentul criminal al femeilor, sunt în esenţă, legate de natura şi tipul infracţiunilor, de frecvenţa lor dar şi de modul de operare, sens în care amintim6 : femeile comit o gamă mai restrânsă de fapte criminale în raport cu bărbaţii; delincvenţii bărbaţi sunt integraţi în structuri relativ stabile caracterizate prin diferite tipuri de legături sociale (politice, economice etc.), iar femeile sunt izolate de aceste structuri; mecanismul de comitere a crimelor de către femei, este unul mai sofisticat decât al bărbaţilor; femeile adoptă o atitudine de vinovăţie autodenunţată mai pronunţată; delincvenţa masculină este asimilată faptelor mai grave şi de o violenţă mai mare decât cele atribuite delincvenţei feminine; faptele criminale săvârşite de bărbaţi sunt mai variate şi complexe în raport cu cele comise de femei; criminalitatea feminină este inferioară sub aspect numeric, criminalităţii masculine şi nu în ultimul rând, structurile delincvenţei masculine prezintă modele de organizare specifice modului de operare agresionai, în timp ce delincvenţa feminină se realizează de regulă, individual. Încercând o raportare a structurii criminalităţii feminine la structura criminalităţii masculine, constatăm de asemenea, următoarele aspecte relative la acest tip de criminalitate: lipsa organizaţiilor sau grupurilor agresionale aflate în opoziţie cu instituţiile statale; existenţa interrelaţiilor de ordin psihologic; accep­ tarea acţiunilor criminale individuale; prezenţa opiniilor cu caracter ireconciliabil; Cu referire la aceste categorii de factori cauzali ai criminalităţii feminine, Emilian Stancu, Carmina Elena-Aleea, op. cit. , 2014, p. 173-176. 5 Tudorei Butoi, Femei ucigaşe - psihanaliza crimei, Editura Phobos, Bucureşti, 2003, p. 22. 6 Vezi detalii, Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, op.cit. , 2003, p. 244-246.

4

Lucretia Dogaru

frecvenţa delincvenţei feminine determinată de plăcerea senzuală, de frustrările acumulate, de condiţia socială şi familială, de starea de alienare mintală, de consumul de droguri sau alcool etc. Criminalitatea feminină, cuprinde ca şi categorii de fapte specifice: prosti­ tuţia, pruncuciderea, abandonarea copilului, furtul şi înşelăciunea, evaziunea fiscală. Prostituţia este considerată a fi o formă mai uşoară de criminalitate feminină, comisă cu precădere pe fondul carenţei în educaţie, a lipsei afectivităţii familiale, a situaţiei materiale precare etc. Pe de altă parte, pruncuciderea, constituie una din infracţiunile grave şi frecvente specifice criminalităţii feminine, o formă de omor ce este pedepsită mai blând de legea penală română, tocmai datorită situaţiei fizice şi psihice speciale în care se află femeia în momentul punerii în executare a rezoluţiei criminale.7 Studierea criminalităţii feminine, are drept scop identificarea cauzelor ce o determină şi totodată o menţin, pentru prevenirea, controlul şi combaterea sa, prin elaborarea de măsuri de politică penală eficiente, măsuri care să ţină cont de specificul acestui tip de criminalitate. 3. Delincvenţa juvenilă 3. 1. Consideraţii prealabile. Factorii de risc Analiza conceptului de delincvenţă juvenilă, se concentrează asupra unui complex de aspecte, ceea ce determină numeroase accepţiuni şi sensuri de natură morală şi normativă. Fiind un fenomen larg dezbătut de cercetători din diverse domenii, acestuia îi sunt atribuite o serie de definiţii şi abordări în spaţiul doctrinar. Cu toată dificultatea definirii dar şi varietatea definiţiilor formulate, din punct de vedere criminologic interesează doar acele fapte ce intră sub incidenţa legii penale, fapte comise de minorii ce răspund penal şi a căror conduită implică un tratament penal. Astfel, din această perspectivă, criminalitatea juvenilă cuprinde totalitatea devierilor, agresiunilor sau faptelor penale comise de minorii responsabili penal, fapte a căror săvârşire antrenează răspunderea şi sancţionarea juridică penală8 • Luând în considerare aspectul psihofiziologic al vârstei, perioada minoratului ar include trei faze sau etape ale dezvoltării psiho-somatice şi anume: 7

Faptă incriminată de art. 200 din Noul Cod penal român; cu privire la stările psihofiziologice ce determină această faptă, a se vedea, Vasile Dobrinoiu & colectiv autori, Noul Cod Penal Comentat - Partea Specială, Ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2014, p. 78-84; Gheorghe I. Ioniţă, Uciderea copilului nou-născut de către mamă. Aspecte juridico­ penale şi medico-legale, Revista de Drept Penal, Bucureşti, nr. 1/2014, p. 77-90. 8 A se vedea, Emilian Stancu, Carmina-Elena Aleea, op.cit., 2014, p. 159-161; Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenţie socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 66; Sergiu Bogdan, op.cit., 2009, p. 82-90; Romeo Nădăşan, Destinul dramatic al tinerei generaţii, Editura Politica, Bucureşti, 2001, p. 97; Coca-Cozma Maria, Cristina­ Mihaela Crăciunescu, Valeria L. Lefterache, Justiţia pentru minori. Studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2003, p. 9-54.

Criminologie

copilăria, pubertatea şi adolescenţa, între aceste etape neexistând graniţe cronologice precis determinate. Termenul de delincvenţă juvenilă, indică acea creaţie a doctrinei penale dar şi a teoriilor criminologice sociologice, formulată în încercarea de a grupa şi clasifica infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă al infractorului. Vârsta de la care se angajează răspunderea penală a minorilor pentru faptele infracţionale comise, precum şi tipul şi cuantumul sancţiunilor penale aplicabile, diferă de la un sistem de drept la altul. Astfel, tratamentul penal al minorilor este diferenţiat în funcţie de vârsta acestora şi în sistemul de drept românesc, codul penal stabilind regimul juridic al răspunderii minorilor9 , astfel: minorii până la 14 ani nu răspund penal pentru faptele comise; minorii între 14 şi 16 ani, răspund penal doar dacă se dovedeşte că au săvârşit faptele ilicite cu discernământ iar minorii care au împlinit 16 ani, răspund pentru faptele lor potrivit legii penale. Conduitele delincvente ale minorilor pot îmbrăca multiple forme, sens în care la nivel de teorie, se distinge între trei mari categorii, respectiv: infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni contra persoanelor şi alte conduite deviante specifice minorilor (ce includ, infracţiunile în grup, infracţiunile violente, delincvenţa legată de droguri, de alcool etc.). Studiile de specialitate care au analizat fenomenul delincvenţei juvenile, s­ au axat cu precădere pe cauzele, factorii de risc, motivaţiile conduitei deviante dar şi pe profilele delincvente ale minorilor. În acest context, unii dintre autori exagerează importanţa şi influenţa factorilor sociologici, a celor psihologici şi psihiatrici ori a factorilor economici, bineînţeles în raport cu orientarea lor. Majoritatea teoriilor criminologice, susţin ideea potrivit căreia în fenomenul complex al delincvenţei juvenile sunt implicate două categorii de factori şi anume, factorii interni, individuali (psihologici) şi factorii sociali externi. Factorii interni individuali sau psihologici sunt grupaţi în: factori neuropsihici, tulburări de afectivitate şi tulburări caracteriale. Privitor la factorii externi sociali de natură să influenţeze manifestările delincvente, se apreciază că aceştia includ: modelele educaţionale din familie (familii dezorganizate, climat familial conflictual, unul extrem de autoritar ori dimpotrivă extrem de permisiv); 10 nivelul de instruire socială; impactul activităţilor cotidiene; urbanizarea excesivă şi stresul indus de oraşe; impactul mass-media şi anturajul minorilor. În ceea ce priveşte profilul psihologic al delincventului juvenil, acesta este conturat de unii autori, astfel 1 1 : înclinaţie către agresivitate, bazată pe un fond de ostilitate, de teribilism şi de negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitate 9

Art. 113 din Codul penal român, referitor la Limitele răspunderii penale a minorilor. Despre rolul familiei în conduitei deviante a minorilor, Anamaria C. Cercel, op.cit., 2009, p. 123-125. 11 Cu privire la cauzele creşterii delincvenţei j uvenile în ţara noastră, sunt urmărite mai multe coordonate principale; a se vedea, Dan Banciu, Sorin Rădulescu, op.cit. , p. 39; Florentina Grecu, Sorin Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003. 10

Lucretia Dogaru

emoţională, generată de fragilitatea şi de carenţele educaţionale ale minorului; inadaptarea socială, provenită din sentimentul de insecuritate pe care minorul încearcă să-l suprime (părăsirea domiciliului, vagabondaj, cerşetorie, evitarea formelor de viaţă organizate etc.); duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre comportamentul tainic sau intim în care se pregăteşte infracţiunea, şi nivelul comportamental de relaţie a minorului cu societatea; dezechilibrul existenţial al minorului, exprimat prin pasiuni, prin vicii ori perversiuni. Potrivit altor opinii criminologice, definirea delincvenţei juvenile ar pomi de la conceptul de maturitate socială, astfel că delincventul minor este un individ cu o insuficientă maturitate socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, de natură a intra în conflict cu un anumit sistem de valori. La nivel de doctrină, se apreciază că studiul cauzalităţii delincvenţei juvenile nu poate fi redus la o singură perspectivă, fie ea biologică, psihologică ori sociologică, comportamentul criminal juvenil putând avea cauze multiple şi complexe 1 2 . Factorii de risc pentru delincvenţa juvenilă sunt consideraţi a fi multipli şi variaţi, sens în care amintim şi analizăm, următorii factori 13 : - Influenţa factorilor prenatali. Potrivit unor studii, copiii mamelor adoles­ cente sunt mai predispuşi spre delincvenţă pe considerent că acestea provin frecvent din familii aflate în contradicţie cu legile, le lipseşte bunăstarea şi deseori prezenţa biologică a taţilor copiilor; acest fapt generează tendinţa de a folosi metode de educaţie neadecvate şi insuficiente, copiii lor fiind deseori lipsiţi şi de protecţie. De asemenea, unii cercetători atrag atenţia asupra faptului că aspecte precum, consumul de droguri, de alcool şi ţigări pe timpul sarcinii, exercită o influenţă negativă asupra dezvoltării ulterioare a copilului, reprezentând efecte cauzale ale unui comportament deviant (deficienţe mentale, performanţe şcolare diminuate, predispoziţie la hiperactivitate, inteligenţă scăzută, vorbire defectuoasă etc.). Şi naşterea de copii sub greutate normală, complicaţiile prenatale, la fel ca şi calitatea mediului familial, pot predispune mai târziu la devianţă comportamentală. - Hiperactivitatea şi impulsivitatea. În numeroase cercuri ştiinţifice, s-a conturat şi opinia potrivit căreia factorii de personalitate, reprezentaţi de hiperactivitate şi impulsivitate, pot genera delincvenţă. S-a demonstrat astfel că hiperactivitatea prezentă încă din primii ani de viaţă ai copilului se dezvoltă pe perioada copilăriei, aceasta fiind asociată cu stări de nelinişte, de impulsivitate şi atenţie dificilă, fenomen denumit Sindromul hiperactivitate-impulsivitate-atenţie dificilă (H.I.A.). Există cercetători care nu stabilesc o corelaţie între acest sindrom şi delincvenţă, în timp ce alţii consideră că, Sindromul H.I.A. este o posibilă cauză 12

Cristinei I. Murzea, Delincvenţa juvenilă - abordări teoretice, Editura Acta Universitatis George Bacovia, Seria Juridica, Volume 4, Issue nr. 2/2015. 13 Expuşi pe larg de, Tudor Amza, op. cit. , 2011, p. 92-101; Sergiu Bogdan, op. cit. , 2009, p. 79-80; A lina S. Vasile, Psihologia delincvenţei juvenile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 250 şi urm.; Emilian Ban, Problemele sociale în România şi delincvenţa juvenilă, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 265.

Criminologie

a dezvoltării comportamentului deviant la copii. - Influenţa nivelului de inteligenţă. Cu toate că opiniile sunt diferite, teoriile potrivit cărora inteligenta scăzută constituie un factor important ce generează delincvenţă juvenilă, câştigă teren printre cercetătorii criminologi. În acest sens se pronunţă un grup de cercetători suedezi dar şi americani, care reliefează că inteligenţa scăzută la copii, însoţită de performanţe şcolare slabe, de abandon sau eşec şcolar, anunţă un potenţial infractor. În scopul creşterii intelectului copilului, s-au introdus şi programe preşcolare. Amintim în acest context unul din cele mai renumite programe de prevenire a delincvenţei denumit „Perry Preschool Program", pus în aplicare în oraşul Michigan, cu scopul de a promova stimularea intelectului, de a dezvolta gândirea copiilor preşcolari şi abilităţile lor intelectuale. În urma aplicării acestui program, s-au constatat câştiguri de inteligenţă şi îmbunătăţiri ale intelectului, aspecte ce pot conduce reducerea absenteismului şcolar şi a delictelor. - Rolul părinţilor sau familiei. Multe studii de specialitate, stabilesc că între protecţia părintească, supravegherea copiilor, disciplina sau normele impuse în familie, atitudinea părinţilor în raport cu copiii lor şi delincvenţă, există o strânsă corelaţie şi interdependenţă. Astfel, lipsa supravegherii părinteşti, indiferenţa sau ostilitatea părinţilor, severitatea neadecvată sau dimpotrivă toleranţa prea largă, carenţele grave în educaţie, supravegherea defectuoasă, relaţia tensionată dintre părinţi, statutul părinţilor (părinţi vitregi, infractori sau alcoolici), lipsa unui model comportamental adecvat etc., au drept consecinţă dezvoltarea unei conduite deviante în rândul minorilor. Primele modelele comportamentale, pozitive ori negative, ce afectează profund personalitatea minorului şi care îi vor marca conduita sa ulterioară, sunt părinţii şi ceilalţi membrii ai familiei. - Rolul familiilor dezorganizate. Majoritatea studiilor întreprinse în legătură cu influenţa pe care dezmembrarea familiilor şi separarea cuplurilor o exercită asupra delincvenţei juvenile, au fost focalizate mai mult pe pierderea tatălui, stabilind că acest fapt poate fi una din cauzele care predispun la delincvenţă. Alte studii, au stabilit că minorii expuşi conflictelor părinteşti, violente şi frecvente, tind să devină ulterior antisociali şi să dezvolte un risc crescut de delincvenţă. Şi recăsătoria părintelui divorţat, a fost asociată unui risc crescut de delincvenţă, fie ca posibil efect negativ al părintelui vitreg fie ca urmare a neacceptării acestuia. Alte cercetări mai recente, susţin că familiile monoparentale prezintă un potenţial criminogen, copiii fiind predispuşi la abandon şcolar, vagabondaj, consum de droguri sau alcool, aderări la grupuri delincvente etc. - Privarea socio-economică. Multe teorii criminologice apreciază că, majoritatea delincvenţilor provin din clasele sociale sărace, tocmai ca efect al privării socio-economice sau al sărăciei avute în copilărie. Albert Cohen, de pildă, a susţinut în lucrările sale ideea că, minorii provenind din aceste categorii sociale nu reuşesc să accepte standardele claselor de mijloc pe considerent că părinţii lor nu îi învaţă să îşi amâne satisfacţiile imediate.

Lucretia Dogaru

- Influenţa mediului şcolar. Un număr mare de cercetări criminologice susţin ideea potrivit căreia, săvârşirea de fapte criminale de către minori variază şi în funcţie de mediul şcolar frecventat de către aceştia. Astfel, în şcolile cu o rată crescută a delincvenţei, există un nivel de neîncredere şi conflict ridicat între profesori şi elevi, o asociere între elevii delincvenţi, o participare la activităţi delincvente comune şi o interacţiune bine conturată. - Influenţa „ mişcărilor de gang " sau a „ băieţilor de cartier ". Cercetările în această direcţie, au fost efectuate cu scopul analizării cauzelor violenţei şi ale crimei organizate în rândul tinerilor. Studiile de acest gen au stabilit că o trăsătură caracteristică tinerilor e aşa-numita mişcare de gang, cu scopul integrării lor în disciplina de stradă, pentru nevoia de recunoaştere, de putere, de prietenie, de excitare nervoasă etc. Unii cercetători americani au descris în acest sens, tipologii de mişcări de gang sau de cartier (în funcţie de mărimea oraşului, a comunităţii şi a cartierului, de apartenenţa etnică, religioasă sau politică), şi au recomandat modalităţi de prevenire a criminalităţii în aceste medii. Alte studii s-au concretizat în aşa-numitele teorii ale stresului, potrivit cărora tinerii care trăiesc în sărăcie şi care sunt lipsiţi de posibilităţi materiale, de responsabilităţi faţă de comunitate, sunt afectaţi de un stres sever, ce îi expune tentaţiei de a adera la mişcarea de gang, care constituie punctul de plecare în multe tipuri de crimă, inclusiv de crimă organizată. De asemenea, şi conflictul dintre generaţii e apreciat a reprezenta un factor ce poate determina aderarea tinerilor la mişcările de gang. Şi rolul şi influenţa prietenilor, sunt expuse în teoria asociaţiilor criminale, formulată de Sutherland, potrivit căreia delincvenţa juvenilă depinde de numărul de persoane între care se stabileşte o legătură, persoane din medii sociale caracterizate prin atitudini ce favorizează încălcarea normelor şi a legilor. - Rolul influenţelor de circumstanţă sau al alegerii raţionale. Teoria criminologică cunoscută sub denumirea de teoria alegerii raţionale, consideră că anumite oportunităţi sau tentaţii, sunt de natură a determina pe unii tineri să treacă la comiterea actului criminal (de pildă, opulenţa unor case, prezenţa bijuteriilor, nesupravegherea bunurilor dar şi a copiilor etc.). - Influenţa sărăciei. Condiţiile materiale precare, sunt de asemenea frecvent asociate în declanşarea delincvenţei juvenile. Se apreciază că sărăcia, constituie o cauză esenţială a criminalităţii în general, prin influenţele sale complexe asupra comportamentului uman, sens în care s-au conturat şi unele teorii criminologice. - Influenţa programelor şcolare. O serie de studii efectuate, au demonstrat că există programe şcolare ce conduc la creşterea performanţei şcolare a elevilor, la îmbunătăţirea climatului şcolar dar şi la creşterea competenţei profesorilor, demonstrând astfel rolul lor în diminuarea delincvenţei juvenile. Studii efectuate recent în scopul stabilirii trăsăturilor psihologice relevante ale criminalilor minori, adolescenţi şi tineri, au evidenţiat multiple caracteristici specific ce sunt grupate în 3 mari categorii, astfel: factori de risc extrinseci, factori

Criminologie

de risc intrinseci şi trăsături psihologice-psihopatologice 14 • Din categoria factorilor de risc extrinseci fac parte, de regulă: predominanţa sexului masculin în comiterea infracţiunilor de omor; carenţele socio-economice; lipsa figurii paterne sau materne în familie; statutul de beneficiar al ajutoarelor sociale; familii fără stabilitate; familia monoparentală; relaţii afective precare; stilul parental rigid, conflicte familiale şi agresivitatea fizică şi verbală; abuzurile emoţionale şi sexuale din partea părinţilor; consumul de alcool sau droguri de către părinţi; tulburările psihice, stările de depresie ale părinţilor; psihicul slab al mamelor; tulburările comportamentale ale părinţilor etc. Factorii de risc intrinseci criminalului minor, adolescent şi tânăr, sunt: rezultatele şcolare slabe; efectul grupurilor deviante; marginalizarea socială; agresivitatea, labilitatea, temperamentul retras şi introvertit al copilului etc. Ca şi trăsături esenţiale de natură psihologică şi psihopatologică ale criminalului minor, adolescent şi tânăr, sunt semnalate: predispoziţia spre stări depresogene, hiperactivitatea şi lipsa remuşcării; tulburările de comportament; handicapul mental; modul antisocial de dezvoltare a personalităţii etc. 3.2. Prevenirea delincvenţei juvenile Delincvenţa juvenilă, constituie una din cele mai alarmante şi delicate probleme cu care se confruntă societatea în prezent, amploarea acesteia fiind evidenţiată în primul rând, de statisticile oficiale formulate atât la nivel naţional cât şi internaţional. Elementele definitorii ale acestei forme de delincvenţă, prezintă astfel cum am expus anterior, o serie de particularităţi determinate de caracteristicile biologice, psihologice şi sociale ale minorilor delincvenţi, pe care legiuitorul român le-a luat în considerare în reglementarea răspunderii penale a acestora. 1 5 Fiind apreciat a constitui consecinţa directă a modului de funcţionare a familiei, a şcolii dar şi a altor mecanisme de socializare, de sancţionare şi reabilitare socială a minorilor, acest fenomen solicită o abordare multidisciplinară atât cu referire la influenţa factorilor de risc cât şi a măsurilor de prevenţie. Măsurile de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, sunt stabilite în strânsă corelaţie cu caracteristicile minorilor infractori, de aceea ele se impun a fi coerente, eficiente şi adecvate. În doctrina română, 16 s-au conturat opinii potrivit cărora faptele penale ale minorilor prezintă un grad de pericol social mai redus decât cele comise de persoanele majore, starea de minoritate fiind cauza de diferenţiere a răspunderii penale şi implicit a regimului sancţionator. Aceasta întrucât, grija legiuitorului se cere a fi în primul rând, aceea de reeducare. 14

Orsolya Bolyky, Eszter Sarik, Erszebet Tamasi, Omoruri în rândul minorilor şi al tinerilor. Situaţia Ungariei, Caiete de Drept Penal, Budapest, nr. 2/20 1 5 , p. 1 1 -39. 15 Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6-9. 16 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 201 4, p. 56.

Lucretia Dogaru

Prevenirea delincvenţei juvenile reprezintă ansamblul de politici, de instrumente, de măsuri şi tehnici care au drept scop stoparea, limitarea şi controlul conduitelor deviante ale minorilor. Din expunerea succintă a principalilor factori de risc ai criminalităţii juvenile, reiese şi modul în care trebuie orientată prevenirea şi profilaxia acestei forme de criminalitate. Majoritatea metodelor de prevenire a faptelor delincvente săvârşite de către minori, includ o diversitate a programelor de prevenţie, tocmai cu scopul de a inhiba dezvoltarea unui potenţial criminogen şi de a identifica atât factorii de risc ai acestui fenomen cât şi factorii protectori. Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile, presupune totodată şi abordarea ştiinţifică a acestui fenomen complex, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a conduitei deviante a minorilor şi elaborarea unui sistem unitar, coerent şi eficient de prevenţie şi sancţiune.

SECTIUNEA V Criminalitatea organizată la nivel transnaţional 1. Aspecte definitorii. Analiză Conceptul de criminalitate organizată transfrontalieră, este determinat de conexiunea cu săvârşirea de fapte criminale cu consecinţe globale. Criminalitatea organizată transfrontalieră sau transnaţională, este acea formă a criminalităţii ce se manifestă într-o zonă supranaţională, lipsită de bariere naţionale. Este ştiut faptul că, la începuturile sale criminalitatea organizată a fost preponderent locală sau regională şi structurată ierarhic, iar în prezent grupările de criminalitate organizată procedează la alianţe cu alte grupări criminale şi se angajează într-o gamă variată de activităţi ilegale ce depăşesc sau transcend graniţele naţionale sau continentale. Fenomenul complex al globalizării s-a extins treptat şi în sfera criminalităţii 1 , care îmbracă tot mai frecvent, forma criminalităţii organizate transfrontaliere. În contextul actual al globalizării, fenomenul criminalităţii organizate s-a diversificat, s-a amplificat şi extins permanent, atingând dimensiuni de ordin macro-economic. Internaţionalizarea acestui fenomen, este atât consecinţa globalizării pieţelor internaţionale cât şi consecinţa folosirii avantajelor oferite de progresul tehnico­ ştiinţific. Tocmai acest proces de internaţionalizare ce caracterizează dezvoltarea economică a statelor şi extinderea pieţelor financiare, e exploatat intens de organizaţiile criminale transfrontaliere. Organizaţiile criminale transnaţionale, au o sferă extrem de largă a preocupărilor infracţionale, tinzând prin natura lor, să se extindă şi să se dezvolte permanent, cu scopul de a dobândi putere, influenţă şi profit uriaş. Prin formele variate şi complexe pe care le îmbracă şi implicit prin consecinţele sale, criminalitatea organizată transfrontalieră pune în pericol pacea şi securitatea umană, încalcă drepturile fundamentale ale omului şi totodată subminează dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică a societăţilor din întreaga lume2. Grupările criminale transnaţionale care se formează aşadar din grupurile criminale naţionale, odată ce sunt constituite, impun o tipologie agresională unică şi totodată restrâng sfera intereselor publice şi puterea statului naţional. Organizaţiile transnaţionale cuprind de regulă, grupuri ierarhizate de infractori ce se asociază după varii criterii politice, economice, etnice, culturale sau religioase. 1

Ion Chipăilă & colectiv autori, Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2017, p. 16. Cu referire la consecinţele acestui fenomen, a se vedea, Ionel Tucmuruz, Crima organiza tă transfrontalieră. Factor de insecuritate pentru naţiuni, Editura Universitară, Bucureşti, 2011. Cu privire la intensitatea şi pericolul produs de criminalitatea transfrontalieră, a se vedea, Cristian Popescu, Florian Mateaş, Paul Matei, Investigarea criminalităţii transfrontaliere, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, p. 3 8 şi urm.

2

Lucretia Dogaru

Fenomenele criminale transnaţionale, sunt pluridimensionale şi au o structură stratificată ce variază în funcţie de fiecare societate globală agresională. O particularitate a organizaţiilor transnaţionale este dată şi de faptul că acestea supraveghează constant modalitatea de investire a capitalului, evitând apariţia conflictelor de interese între ele şi orice stat naţional. Pentru o funcţionare eficientă, organizaţiile transnaţionale se asociază între ele cu scopul de a constitui un cartel (o societate globală agresională), şi de a realiza astfel o eficienţă economică dar şi o independenţă a modului de acţionare. Societăţile transnaţionale care se asociază astfel, păstrează o structură de conducere şi de coordonare statică, mijlocul de soluţionare a diferendelor dintre organizaţiile criminale fiind cel al utilizării forţei, violenţei, şantajului şi intimidări?. Cu toate că, între organizaţiile criminale transnaţionale există o serie de deosebiri, acestea prezintă şi caracteristici comune, astfel cum sunt semnalate de doctrină sau cum rezultă din documentele şi statisticile oficiale, sens în care amintim: dimensiunile geografice (sunt organizaţii criminale aflate pe teritoriul a două sau mai multe state din acelaşi continent ori pe continente diferite); diversi­ ficarea sau specializarea activităţilor delincvente (trafic de droguri, trafic de arma­ ment, trafic de persoane, acte teroriste, contrabandă etc.); nivelul lor de organizare (existenţa unui centru regional de comandă bine organizat, o compoziţie socio­ profesională infracţională etc.). Principalele obiective urmărite de organizaţiile criminale transnaţionale sunt: dominarea instituţiilor administrative statale (din domeniul financiar, comercial şi industrial, recrutarea forţei de muncă, etc.); integrarea în nucleele politice ale unor partide; influenţa asupra sistemului de relaţii sociale, prin dinamizarea unor forme de cultură infracţională, de credinţe sau curente de gândire ce au ca specific agresivitatea socială. Fenomenul criminalităţii transfrontaliere a fost şi este amplificat permanent prin foarte numeroase şi variate fapte delincvente precum: fenomenele de corupţie, traficul de droguri, traficul de armament, actele de terorism şi crimă organizată, evaziunea fiscală, migraţia ilegală, contrabanda, frauda cu cărţi de credit, precum şi o serie de crime şi delicte ce violează drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor ori care afectează siguranţa civică şi individuală. Luând în considerare complexitatea şi amploarea consecinţelor acestui fenomen, o problemă esenţială o constituie aceea a necesităţii colaborării şi cooperării organelor şi instituţiilor statale, regionale şi internaţionale specializate, în scopul prevenirii, controlului, diminuării şi combaterii principalelor forme de criminalitate transfrontalieră4 • În acest context, la nivel European, un rol important îl au organizaţiile poliţieneşti, Europol şi Eurojust. Europol, este organizaţia Uniunii Europene cu 3

Costică Voicu, Petrică M. Marcoci, Criminalitatea corporatistă, Ed. Bibliotheca, Bucureşti, 2012. Ioan Hurdubaie, Cooperare judiciară europeană - Cadrul convenţional european, Editura Ministerul Afacerilor de Interne, Bucureşti, 2003. 4

Criminologie

sediul la Haga, care preia sarcinile poliţiilor naţionale ale statelor europene, atunci când activitatea criminală depăşeşte limitele graniţelor naţionale; acesta aplică legea comunitară pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate intemaţionale5. Eurojust, este organismul european cu rol în intensificarea cooperării statelor comunitare şi coordonarea lor judiciară, pentru adoptarea de măsuri structurale, cu scopul de a facilita coordonarea optimală a acţiunilor de investigare şi punere sub acuzare a celor ce comit delicte pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. De asemenea, un rol deosebit de important şi eficient îl are şi Mandatul european de arestare, ce reprezintă acea decizie judiciară emisă de o autoritate judecătorească competentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, prin care se dispune arestarea şi predarea către un alt stat membru, a unei persoane solicitate de acesta, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii ori a executării unei pedepse6 . De asemenea, documente europene relevante fac referiri esenţiale la aspecte ce privesc criminalitatea transnaţională, sens în care invocăm şi dispoziţiile cuprinse în art. 69 A, alin. ( 1) din Tratatul de la Lisabona, care prevăd faptul că, instituţia cooperării judiciare în materie penală se întemeiază pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare şi include apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre în domeniile criminalităţii. Dinamica interacţiunii agresionale la nivelul grupurilor criminale, a determinat şi apariţia delincvenţei transnaţionale după criterii geo-politice. Astfel, evenimentele geopolitice petrecute în ţările din fostul bloc comunist (cum ar fi de pildă, tranziţia la economia de piaţă, criza de autoritate a instituţiilor statului, deschiderea frontierelor, relaxarea controalelor vamale, vidul legislativ etc.), au favorizat proliferarea criminalităţii în general, precum şi apariţia unor forme noi de criminalitate organizată în acest spaţiu geografic. Contextul global al crimei organizate transfrontaliere, se poate defini şi prin raportarea la noua arhitectură mondială după încheierea Războiului Rece, care a dus la căderea barierelor politice şi economice la nivel european şi mondial. Acest fapt a deschis noi căi pentru dezvoltarea economică, pentru dezvoltarea tehnologică şi cea de comunicare, pentru libera circulaţie a persoanelor, a capitalului, a pieţelor etc., ceea ce a permis şi grupărilor criminale să îşi extindă relaţiile şi să-şi dezvolte cooperarea infracţională sub toate formele şi aspectele7 . O schimbare majoră a fost produsă de liberalizarea şi democratizarea lumii, când grupările criminale s-au orientat cu precădere spre marile centre economice, 5 A se vedea detalii, Mihai Gh. Stoica, Constantin C. Cătuţi, Cooperarea poliţienească internaţională în România, Editura Paper Print Invest, Bucureşti, 2006, p. 99 6 Detalii, Georgiana Tudor, Mariana Constantinescu, Mandatul european de arestare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 12 şi urm.; Florin R. Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, Revista Dreptul, Bucureşti, nr. 2/2006. 7 Victor Ursa, op. cit. , 1996, p. 45.

1 7?

Lucretia Dogaru

bancare şi de afaceri, unde au găsit posibilităţi sporite de pătrundere către zonele prin care se tranzitează un volum mare de mărfuri şi produse, şi unde se află importante instituţii financiar-bancare. În plus, noua atmosferă regională şi internaţională a generat şi libertatea de călătorie şi emigrare, ceea ce a însemnat simultan noi oportunităţi şi facilităţi pentru activităţile criminale. Noua dinamică determinată de globalizare, reducerea barierelor impuse liberei circulaţii, dar şi explozia tranzacţiilor financiare transfrontaliere, au creat reale posibilităţi de extindere a zonelor de acţiune şi de interes pentru grupările criminale, care au căpătat puteri operaţionale sporite dar şi dimensiuni internaţionale. Concomitent, procesul globalizării a determinat şi crearea unui nou profil al membrului grupării criminale, unul mult mai abil, experimentat şi mai profesionist. În acelaşi timp, globalizarea a dat posibilitate grupărilor criminale să-şi diversifice paleta acţiunilor cu caracter infracţional (de pildă, de la traficul de droguri la traficul de arme şi fiinţe umane, la tranzacţiile comerciale cu marfă de contrabandă, la traficul cu femei şi piaţa sexului, la traficul cu substanţe şi deşeuri radioactive, la traficul cu opere de artă, la pirateria maritimă etc.), să dezvolte noi relaţii şi conexiuni, să coopereze pentru extinderea ariei lor infracţionale. Se consideră că, una dintre cele mai semnificative dezvoltări din ultima perioadă, o constituie implicarea crescândă a grupărilor insurgente, paramilitare, extremiste şi teroriste în activităţile infracţionale asociate grupărilor criminale transnaţionale care se află la originea activităţilor de tranzacţii de armament, de substanţe explozive şi radioactive, de arme de distrugere în masă, trafic de persoane şi organe umane, dar şi de protecţie a contrabandiştilor8 • Studiile de specialitate acreditează ideea că, o particularitate a grupărilor criminale transnaţionale constă şi în aceea că ele au început să-şi dezvolte treptat o industrie şi o economie paralele economiei legale (ce includ printre altele, activităţi de procurare de documente false, acţiuni de spălare de bani, fapte de corupţie dar şi alte activităţi generatoare de profituri uriaşe)9 . În scopul protecţiei intereselor lor şi în dezvoltarea pieţelor de operare, grupările criminale apelează la cele mai avansate metode comerciale şi tehnologice (acces la cercuri economice influente, angajarea de experţi şi specialişti din domeniile de top ale economiei şi ale tehnologiei, de prospectare a pieţei în materie de legislaţie comercială şi financiară internaţională şi de business, consultanţi în manipularea sistemului judiciar şi influenţarea organelor de aplicare a legii etc.). Unul din cele mai evidente aspecte ale fenomenului criminalităţii organizate transnaţionale, e dat de faptul că aceasta alimentează constant corupţia, dovedită a fi una dintre cele mai sofisticate şi profitabile afaceri nelegale. Prezentă în orice structură socială, această faptă penală este generată de posibilitatea funcţionarului 8

Rodica M. Stănoiu, Emilian Stănişor, Constantin Sima, Aura Preda, Vasile Teodorescu, Marea criminalitate în contextual globalizării, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 14-29. 9 Popa Ştefan, Cucu Adrian, Economia subterană şi spălarea banilor/abordare teoretico­ metodologică, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 65 şi urm.

Criminologie

de a folosi funcţia exercitată în scopul obţinerii de foloase necuvenite. Folosirea corupţiei, a şantajului şi violenţei, au permis organizaţiilor criminale să acumuleze nu doar o putere economică uriaşă ci şi o influenţă politică de necontestat. În timp ce relaţiile dintre grupările criminale devin tot mai complexe şi variate, corupţia apare ca fiind inerentă activităţilor criminale, aceasta cuprinzând segmente ale lumii politice, cercuri economice influente, grupuri de interese, organisme legislative sau de aplicare a legii (sunt implicaţi demnitari şi politicieni pentru obţinerea de informaţii referitoare la diverse investigaţii la nivel naţional, informaţii privind planuri de dezvoltare la nivel naţional sau de cooperare internaţională, informaţii referitoare la proiecte guvernamentale, la licitaţii, la acţiuni de privatizare). Alături de subminarea legitimităţii politice a guvernelor, consecinţele corupţiei pot fi dintre cele mai severe pentru performanţele economice ale fiecărei ţări, întrucât se reduce încrederea investitorilor, se înlocuieşte promovarea valorilor în societate, se compromite cheltuirea banului public, demararea şi susţinerea de proiecte de mare interes etc. 1 0 Devenind o problemă crucială în multe state europene, deoarece reprezintă o ameninţare majoră pentru statul de drept, pentru siguranţa cetăţenilor, pentru economie şi pentru dezvoltarea socială, dar şi luând în considerare numărul extrem de mare de grupări criminale organizate transnaţionale active în Europa, Consiliul Europei (organizaţie ce se preocupă de protejarea democraţiei, a drepturilor omului şi a statului de drept), a elaborat în anul 2014, Carta albă a criminalităţii organizate transnaţionale, document deosebit de important şi necesar în scopul combaterii acestui fenomen complex şi periculos. La nivel de doctrină, de legislaţie dar şi la nivelul unor instituţii europene cu atribuţii relative la prevenirea şi combaterea crimei organizate transnaţionale, s-a procedat la diverse clasificări a grupărilor criminale, după varii criterii. De pildă, la nivelul instituţiilor poliţieneşti (precum O.I.P.C. şi Interpol), organizaţiile criminale sunt grupate în următoarele categorii: Familiile Mafiei; Organizaţiile profesionale; Organizaţiile criminale etnice; Reciclarea banilor; Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane etc. (sub diferite motivaţii politice, religioase, militare, rasiale) 1 1 . În cele ce urmează, vom prezenta câteva din formele agresive şi periculoase de manifestare a criminalităţii transfrontaliere, precum: terorismul, traficul de droguri, traficul de arme, de muniţie, explozivi, materiale nucleare, substanţe radioactive şi deşeuri toxice. Terorismul, reprezintă o formă severă de manifestare a violenţei, prin folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroare, în 0

Despre caracteristicile faptelor de corupţie şi mijloacele de combatere ale acestui fenomen, a se vedea, Sergiu Bogdan, op. cit. , 2012, p. 104-107. 11 Ion Pitulescu, Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 416. '

Lucretia Dogaru

scopul atingerii unor interese criminale. Prezent sub diverse forme în decursul vremurilor, terorismul este caracterizat prin anumite trăsături specifice în raport de scopul urmărit, cauzele generatoare ale acestuia fiind diverse, de natură economică, politică, militară, religioasă, etnică, ideologică şi culturală. Principala caracteristică a terorismului constă în utilizarea intimidării prin acte de violenţă extremă şi de mare cruzime, prin utilizarea de metode precum: răpirea, luarea de ostatici, asasinatul, execuţiile, exploziile sau incendierile unor edificii publice ori a unor mijloace de transport şi de comunicaţie dar şi pirateria. Terorismul internaţional, reprezintă o formă de manifestare şi o componentă a crimei organizate transnaţionale, cu consecinţe dramatice pentru întreaga comunitate internaţională, fiind un adevărat flagel ce generează crize majore la nivel mondial cu consecinţe negative asupra statelor lumii, pe plan economic, militar, politic, cultural şi moral. Aflat în strânsă legătură cu celelalte activităţi ale criminalităţii organizate, acest fenomen duce la pierderi umane, morale şi materiale uriaşe, fiind o ameninţare teribilă ce planează asupra umanităţii şi una dintre cele mai grave probleme ale omenirii 1 2 . O formă activă şi perpetuă de manifestare a crimei organizate transnaţionale, ce constituie o gravă şi îngrijorătoare problemă a civilizaţiei umane, o reprezintă traficul de droguri, care generează profituri fabuloase, estimate anual la miliarde de dolari. Ţările europene din fostul bloc comunist, au devenit în ultimele decenii, segmente principale ale rutelor de transport dar şi veritabile pieţe de desfacere a drogurilor. Pentru derularea acestor activităţi delincvente, s-a dovedit că de cele mai multe ori organizaţiile criminale beneficiază de sprijinul unor partide politice, al unor oficialităţi şi personalităţi cu funcţii înalte în stat. Depăşind stadiul de simplu fenomen, traficul şi consumul de droguri a devenit în prezent, una dintre cele mai îngrijorătoare fenomene ale civilizaţiei umane. În scopul combaterii acestui flagel cu consecinţe dramatice pentru sănătatea şi viaţa oamenilor, se impune o strategie globală, bazată pe angajamente ferme de cooperare interstatală în contracararea organizaţiilor criminale de acest profil. Astfel, în contextul general global de luptă împotriva acestui fenomen, sunt adoptate prin strategiile naţionale, măsuri coordonate şi multisectoriale în deplin consens cu Strategiile europene şi regionale, construcţia legislativă şi cea instituţională fiind aspecte necesare eficiente. 1 3 O altă formă virulentă de manifestare a crimei organizate transfrontaliere care marchează epoca contemporană, este reprezentată de traficul de arme, muniţie, explozivi, materiale nucleare şi radioactive precum şi contrabanda cu deşeuri toxice, activităţi de pe urma cărora se obţin profituri sigure şi ridicate. 12

Despre agresivitatea terorismului, a se vedea un studiu pe larg, Camil Tănăsescu, op. cit. , 20 1 3 , p . 209-260. 13 Gabriela Trifan, Radu Nafomită, Consumul şi traficul de droguri, Practici de specialitate în domeniul prevenirii şi combaterii consumului şi traficului de droguri, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 20 1 6, p. 35 şi urm.; Traian Dima, Alina G. Păun, Droguri ilicite, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 20 1 1 , p. 23 8 şi urm.

Criminologie

Regimul special al acestor produse, a determinat implicarea frecventă în tranzacţiile ilegale a unor înalţi demnitari dar şi personal din conducerea armatei, ceea ce sporeşte nu doar gravitatea acestor fapte ci şi gradul de complexitate al acţiunilor întreprinse pentru depistarea şi tragerea la răspundere penală a vinovaţilor 1 4 • Şi traficul de persoane 1 5(care se sprijină prostituţie, proxenetism şi comerţ cu organe umane), precum şi traficul ilegal de maşini furate constituie de asemenea fapte ilicite grave ce generează profituri mari pentru grupurile organizate. Între cele două segmente infracţionale cu valenţe de fenomen, respectiv criminalitate organizată şi mafie, există o diferenţiere care e dată de următoarele aspecte: gradul de pericol social al activităţilor infracţionale; nivelul de organizare şi de structurare a grupărilor criminale; metodele şi mijloacele folosite de cele două organizaţii criminale pentru atingerea scopului propus, precum şi cu privire la scopul urmărit de către acestea. Se consideră că, deosebirea mafiei de celelalte forme de criminalitate organizată este dată în primul rând, de structura acesteia. Astfel, mafia este bazată pe aşa numită familie, reprezentată de o organizaţie ierarhică a membrilor, care trebuie să respecte un codex familial (un ansamblu de legi interne patriarhale), sub sancţiuni extrem de brutale; fiecare familie mafiotă are un şef suprem (capo dei capi), căruia membrii familiei i se supun necondiţionat. Sub aspect conceptual, o definiţie a mafiei pentru prima oară a fost formulată de către Giuseppe Rizzoto şi Gaetano Mosca în opera teatrală „I mafiusi de la Vicaria" (Mafioţii din Vicaria), scrisă în Palermo în anul 1863, potrivit căreia: ,,Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi aroganţi şi violenţi, uniţi între ei prin raporturi secrete şi de temut, aflaţi la originea unor acţiuni criminale". În 1962, FBI a botezat structura crimei organizate din Sicilia, cu numele de „Cosa Nostra". Câteva decenii mai târziu, Giovanni Falcone, celebrul magistrat Italian specializat în instrumentarea delictelor Cosa Nostra, cel asasinat de Mafie în anul 1992, afirma că: ,,Mafia constituie o lume logică, raţională şi implacabilă. Mult mai logică, mai raţională şi mai implacabilă decât statul. Mafia este o articulaţie a puterii, o metamorfoză a puterii, dar şi o patologie a puterii. Mafia este un sistem economic global. Mafia se dezvoltă datorită statului, îşi adaptează comportamentul în funcţie de acesta" 1 6 . Primele organizaţii mafiote tradiţionale au apărut în comunităţile săteşti italiene, la începutul secolului XVIII, având ca arie de acoperire Sicilia, iar ulterior s-au extins şi în alte oraşe (precum, Napoli, Roma, Milano, Torino). Urmare a emigrărilor masive din Italia, mafia s-a extins şi pe alte continente, ajungând în Statele Unite, Canada, şi Australia. În prezent, multe state sunt 14

Detalii, Petru Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie-o ameninţare majoră la adresa securităţii internaţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, p. 85-90. 15 În prezent, un fenomen ilicit ce a luat amploare este traficul cu migranţi. 16 Giovani Falcone, Crima organizată - o problemă mondială, Revista Internaţională de Poliţie Tehnică şi Criminologie, nr. 4/1992, p. 394.

Lucretia Dogaru

considerate a fi de-a dreptul „mafiotizate", pe considerent că grupările mafiote, în schimbul sprijinului economic acordat statului, au reuşit să obţină o subordonare totală a unor instituţii statale la politica lor, devenind astfel adevărate imperii financiare. Cartelurile crimei organizate 17 constituie stadiul suprem şi esenţa lumii care produce capital uriaş şi care beneficiază de imunitatea celor conducătorilor politici. De asemenea, e o realitate aceea că, capitalurile organizaţiilor mafiote au pătruns în toate sectoarele strategice ale economiei mondiale (militar, energetic, transporturi, bancar, etc.) 18 • Mafia Italiană, reprezintă poate cel mai sofisticat, cel mai puternic şi eficace model de organizaţie criminală, fiind susceptibil a servi ca model şi pentru alte organizaţii de acest tip; ea este „ o organizaţie unitară, prevăzută cu o structură piramidală, bazată pe o celulă (familia) în cadrul căreia autoritatea supremă o deţine un şef (il cappo di famiglia). Întreaga organizaţie se conduce după reguli extrem de precise a căror respectare este asigurată, la nevoie, cu forţa" 19 . În Italia funcţionează în prezent numeroase organizaţii criminale de tip mafiot: Cosa Nostra Siciliana; Camora; N'Dragheta; Corona Sacra Unita etc. Cartelurile columbiene, sunt structuri mafiote ce au apărut pe scena crimei organizate începând cu anii ' 70, şi au devenit rapid cele mai puternice organizaţii criminale de tip mafiot din zona latino-americană, specializate în traficul de droguri. Acestea cuprind următoarele grupări mafiote: Cartelul Medellin (condus de celebrul mafiot Pablo Escobar); La Costena sau Cartelul de Coastă; Asociaţia cafelei; Cartelul Santander; Cartelul din Bogota şi multe altele. În contextul actual al luptei împotriva criminalităţii organizate ce se manifestă în cel mai diversificat mod, legislaţia europeană dar şi legislaţiile statelor naţionale se dotează cu un arsenal de incriminări şi de proceduri ce vizează acest flagel, concomitent cu multiplicarea convenţiilor internaţionale în materie. Dimensiunile acestui fenomen, pun în pericol instituţiile democratice, economice şi sociale, reprezentând un risc real la adresa siguranţei naţionale şi internaţionale. Acest lucru determină şi motivează necesitatea intensificării cooperării dintre state în scopul eficientizării prevenirii şi combaterii acestui fenomen global.

17

Damian Miclea, Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, Ploieşti, 2002, p. 11-13. Tudor Amza, op. cit. , 2002, p. 544. 19 Costică Voicu, Banii Murdari şi Crima Organizată, Editura Artprint, Bucureşti, 1995, p. 151 şi urm.

18

SECTIUNEA VI Criminalitatea informatică 1. Noţiuni introductive I.I. Aspecte definitorii şi particularităţi Spaţiul virtual a avut în ultimele decenii un imens impact asupra tuturor componentelor societăţii umane, astfel că toate activităţile şi interacţiunile depind în prezent tot mai mult de comunicaţii şi de tehnologia informaţiei, surse care încurajează relaţionarea socială şi politică, schimbul de informaţii şi idei la nivel global şi individual. Utilizarea pe scară largă a tehnologiei informaţiei şi tehnicii ultramoderne, a influenţat pozitiv toate sectoarele vieţii social-politice şi economice, devenind treptat o necesitate socială şi individuală. Spaţiul cibernetic încurajează relaţionarea socială, calculatorul fiind o componentă vitală şi benefică a activităţii cotidiene, iar dezvoltarea continuă a tehnologiei informaţiilor generează transformări masive la nivelul întregii societăţi 1 . Acest spaţiu trebuie însă protejat de orice fel de abuzuri şi de ilegalităţi, activităţile online necesitând siguranţă şi securitate. Pentru că, pe lângă toate aspectele pozitive şi beneficiile oferite de dezvoltarea şi utilizarea reţelelor informaţionale în interesul societăţii dar şi cel individual (precum, creşterea considerabilă a eficienţei afacerilor în cele mai diverse sfere de activităţi, efectuarea rapidă a tranzacţiilor, viteza mare de transfer sau procesare a datelor, cantităţile mari de informaţii, accesul unui număr foarte mare de utilizatori, păstrarea şi prelucrarea masivă de date şi informaţii etc.), acestea au şi o parte negativă, întrucât oferă oportunităţi pentru mulţi indivizi de a comite o serie de ilegalităţi. Calculatoarele sunt utilizate nu doar pentru creşterea performanţelor economice şi industriale ale unor state, dar şi pentru stocarea şi transmiterea de date confidenţiale de natură politică, socială, economică, militară şi strategică, sau date şi informaţii pur personale. Problema e însă aceea că, toate cantităţile imense de date şi informaţii ce sunt stocate şi tranzacţionate prin intermediul calcula­ toarelor, sunt vulnerabile şi pot fi compromise. Astfel că, internetul devine treptat din sursă a informării, comunicării, educaţiei şi amuzamentului, un nou univers, în cadrul căruia se conturează o criminalitate specifică, cu efecte sau consecinţe criminogene multiple şi uneori extrem de grave2 • Este evident faptul că, pe lângă numeroasele beneficii oferite de spaţiul virtual devenit instrument cotidian de lucru, acesta constituie şi instrumentul 1

Despre importanţa tehnologiei informatice, Ştefan Prună, Ioan C. Mihai, Criminalitatea informatică, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 1O şi urm. 2 Ioana Vasiu, Criminalitatea informatică, ediţia II, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 125 şi urm.

178

Lucretia Dogaru

principal al fenomenului criminalităţii informatice, fenomen care din păcate, progresează şi evoluează în forme variate şi complexe. Internetul în calitatea sa de reţea informaţională cu un pronunţat caracter public, ridică şi unele probleme conceptuale cum ar fi, de pildă: intimitatea datelor, criptarea, cenzura, comerţul electronic, comerţul internaţional, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, criminalitatea informatică, războiul informaţional, terorismul informatic etc., cărora specialiştii le atribuie înţelesuri şi conotaţii diverse. Sistemele informatice din ce în ce mai performante, deşi aduc multiple avantaje pentru utilizatori, acestea reprezintă adevărate câmpuri infracţionale, întrucât oferă oportunităţi de încălcare a legilor şi creează un potenţial ridicat de comitere a unor noi tipuri de infracţiuni în spaţiul virtual. Este evident caracterul dinamic, complex şi extrem de variat al criminalităţii informatice, astfel că de la ameninţarea mediului de afaceri şi alte forme clasice de crimă informatică, s-a ajuns la una din cele mai mari şi mai agresive ameninţări pentru omenire, cea a terorismului informatic, apreciată a fi cea mai periculoasă formă de terorism. Definirea criminalităţii informatice, a infracţiunilor specifice acesteia dar şi cea a criminalilor digitali sau cibernetici, a suscitat dispute şi controverse de aspect terminologic atât la nivel de doctrină cât şi de documente internaţionale. Criminalitatea informatică, reprezintă în principal, ansamblul infracţiunilor comise prin intermediul sau în legătură cu utilizarea sistemelor informatice sau reţelelor de comunicaţii, într-un interval de timp şi de spaţiu determinat3 . Infracţiunile informatice sau electronice, desemnează acele tipuri de acţiuni ilicite, ce au drept scop modificarea unor stări ale sistemului informaţional (confidenţialitate, integritate, accesibilitate, securitate etc.), şi care urmăresc de regulă, realizarea de beneficii patrimoniale. Infracţiunile din sfera crimei informatice, sunt o reală tentaţie pentru infractori şi grupările criminale, tocmai pe considerent că sistemele informatice şi reţelele de comunicaţii sunt nu doar ţinta dar şi instrumentul de comitere al unor infracţiuni extrem de variate4 . Această nouă formă de manifestare a criminalităţii, constituie o problemă majoră în toate societăţile modeme care folosesc pe scară largă tehnologia informatică, dar mai ales acolo unde legislatia e insuficientă ori neadecvată. În condiţiile ab�enţei unei definiţii standardizate şi unanim acceptate la nivel global a fenomenului criminalităţii specifice lumii virtuale, precum şi în condiţiile lipsei unor instrumente juridice adecvate şi a unor statistici reale şi bine efectuate în domeniu, analiza din punct de vedere juridico-penal a acestui fenomen este nu doar importantă dar şi necesară. 3

Gheorghe I. Ioniţă, Criminalitatea informatică şi investigarea criminalistică digitală controverse terminologice şi de conţinut, Revista „Criminalistica", nr. 3/2010, Voi. XI, Editura Asociaţiei Criminaliştilor din România, Bucureşti, 2010, p. 395-398; 4 Despre definiţia şi tipurile de infracţiuni informatice, a se vedea, Gheorghe I. Ioniţă, Infracţiunile din sfera criminalităţii informatice. Incriminare, investigare, prevenire şi combatere, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 17-49; Adrian C. Moise, Metodologia investigării criminalistice a infracţiunilor informatice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 12 şi urm.

Criminologie

Domeniul criminalităţii informatice cuprinde infracţiuni diverse şi extrem de complexe, dintre care amintim: fraudele bancare, fraudele cu cărţi de credit5, fraudele economico-financiare, spionajul informatic, furtul de date, şantajul virtual, săvârşirea de acte teroriste etc. Cu referire la categoriile de infracţiuni informatice, Consiliul Europei a adoptat Recomandarea R(89)9 asupra criminali­ tăţii informatice, care reprezintă cea mai importantă decizie privind normele ce se impun pentru statele membre în acest sens. Totodată a publicat şi un raport ce conţine o listă minimală şi o listă facultativă de infracţiuni informatice, de care statele membre trebuie să ţină seama în elaborarea legislaţiei lor naţionale, în scopul armonizării legislaţiei europene în materie de criminalitate informatică. Principalii factori ce pot influenţa apariţia şi dezvoltarea criminalităţii informatice, sunt: dependenţa de tehnologia informaţiei; numărul mare de utili­ zatori; disponibilitatea accesului şi informaţiilor obţinute; protejarea informaţiilor prin tehnologia de criptare; automatizarea proceselor; viteza schimbului de date; independenţa locaţiei şi a prezenţei la locul săvârşirii infracţiunilor informatice; viteza şi diversitatea comunicaţiilor; resurse variate oferite de spaţiul virtual etc. 6 Cele mai numeroase atacuri cibernetice, vizează sectoarele cele mai vulne­ rabile dar şi cele ce prezintă interes, amintind în acest context: atacurile financiare şi cele îndreptate împotriva afacerilor; atacurile asupra armatelor şi a serviciilor speciale de informaţii; atacurile teroriste; atacurile comise din instinct criminal; atacurile comise din răutate sau răzbunare de către angajaţi sau foşti angajaţi precum şi cele comise din amuzament sau ca urmare a unor provocări intelectuale. În actuala eră digitală, mediul virtual este considerat a reprezenta un paravan pentru comiterea unor infracţiuni complexe, un adevărat modus operandi şi pentru unele tipuri de infracţiuni informatice mai noi, cum ar fi de pildă: pornografia infantilă7 , furtul de identitate, operaţiunile financiare ilegale, fraudarea bancomatelor, falsificarea instrumentelor de plată electronică, spălarea banilor murdari, violarea domiciliului sau a corespondenţei virtuale şi altele. Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei informaţiei şi pătrunderea sa în toate sectoarele de activitate, a determinat schimbări majore în societate, ceea ce a impus cu necesitate, stabilirea de strategii şi mijloace juridice apte să răspundă nevoii de menţinere a ordinii şi siguranţei sociale şi de drept. Dacă tehnologia informaţiei a deschis poarta spre noi forme şi variante de comitere a crimei, acest fapt a impus cu necesitate şi celeritate, noi şi performante căi şi modalităţi de protecţie împotriva acestui fenomen. Într-un astfel de context, şi la nivel de doctrină s-au formulat propuneri pertinente, în sensul conturării unui Drept al informaticii, transfrontalier şi 5

Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Frauda cu carduri de credit şi debit; O schemă de clasificare, Revista de drept penal, Bucureşti, nr. 1/2012, p. 1-6. 6 Despre factorii declanşatori ai criminalităţii informatice, Tudor Amza, Cosmin P. Amza, Criminalitatea informatică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 15 şi urm. 7 Cu referire la gravitatea şi pericolul acestor fapte, Adrian C. Moise, op. cit., 2011, p. 26.

180

Lucretia Dogaru

global, la fel cum sunt şi reţelele informatice8 • Un aspect particular al infracţiunilor informatice constă în faptul că, acest tip de infracţiuni, cu toate că sunt extrem de numeroase, de cele mai multe ori rămân nedescoperite şi în consecinţă, nepedepsite. Astfel, dacă în cadrul criminalităţii generale se apreciază că cifra neagră a criminalităţii reprezintă un important segment de fapte penale comise dar nedescoperite, în ceea ce priveşte criminalitatea informatică, procentul acesteia este foarte ridicat, în jur de 90% din totalul infracţiunilor informatice săvârşite la un moment dat pe un teritoriu determinat. Rata ridicată a infracţiunilor informatice săvârşite dar nedescoperite, este consecinţa directă a faptului că acest tip de infracţiune e un act ilegal recent incriminat şi sancţionat, şi că acesta se află ascuns în spatele unor tehnologii modeme, care de cele mai multe ori sunt inaccesibile organelor competente9 . Luând în considerare complexitatea şi tehnicitatea domeniului, identificarea cauzelor multiple şi a condiţiilor care generează criminalitatea informatică este un proces nu doar dificil dar şi anevoios, astfel că şi propunerile de măsuri şi mijloace de descoperire, de prevenire şi combatere a acestui tip specific de fenomen şi de tragere la răspundere a infractorilor, sunt din păcate, constatate a fi la fel 1 °. La nivelul teoriei de specialitate, se indică faptul că, definirea şi evaluarea conceptului de politică penală de prevenire a criminalităţii în general, şi a celei informatice în particular, trebuie să ţină seama de următoarele dimensiuni: de legislaţia penală în vigoare privind sistemul de sancţiuni; de instituţiile specializate de prevenire şi control social specializat împotriva criminalităţii dar şi de reacţia socială faţă de crimă şi criminalitate 1 1. Preocupările comunităţii internaţionale în lupta împotriva criminalităţii informatice, necesitatea stabilirii infracţiunilor săvârşite prin intermediul sistemelor electronice, precum şi politicile penale în domeniu, se concretizează într-o serie de măsuri de cooperare la nivel global. Unul din cele mai importante documente adoptate în materie, la nivel comunitar, îl reprezintă Convenţia europeană privind criminalitatea informatică 1 2 , document ce a impus statelor membre ale Uniunii Europene, adoptarea de legislaţii penale adecvate care să includă reglementări specifice privind protejarea societăţii împotriva acestui tip de criminalitate. 8

Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Informatică juridică si Drept informatic, Editura Albastră, Cluj­ Napoca, 2009; Dan Cimpoeru, Dreptul internetului, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012. 9 Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit. , 1996, p. 23; Tudor Amza, Cosmin P. Amza, op. cit., 2003, p. 13. 10 Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Prevenirea criminalităţii informatice, Editura Hamangiu, Bucureşti, Editura L. Fătu, 2006, p. 35 şi urm.; privitor la factorii care generează pericole şi la formele de manifestare a pericolelor în sistemele informaţionale, a se vedea, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 276-284. 11 Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, op. cit. , 1996, p. 224. 12 Adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001, ratificată de România prin Legea nr. 64/2004, publicată în M.Of., Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004 Seria Tratatelor Europene nr. 185.

Criminologie

În conformitate cu prevederile Convenţiei Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, ţara noastră s-a obligat să adopte măsurile necesare pentru incriminarea ca infracţiuni, a faptelor intenţionate şi fără drept de a cauza prejudicii patrimoniale altor persoane (prin modalităţi precum, introducerea, alterarea, ştergerea sau suprimarea datelor informatice, prin orice alte forme care sunt de natură a aduce atingere funcţionării unui sistem informatic), ce sunt săvârşite cu intenţia frauduloasă de a obţine nelegal un beneficiu economic pentru sine sau pentru o altă persoană. În acest context, legiuitorul român a incriminat prin lege specială fapta de fraudă informatică (în art. 49 din Legea nr. 16 1/2003), ca faptă ce produce un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul. 1.2. Caracteristici ale criminalităţii informatice Infracţiunile comise în domeniul informatic se disting de celelalte infracţiuni clasice, tocmai datorită specificităţii şi atractivităţii acestui domeniu şi a mediului Internet, fiind purtătoarele următoarelor trăsături sau caracteristici esenţiale 13 : Caracterul transfrontalier sau transnaţional, care indică faptul că toate conduitele ilicite manifestate în domeniul informatic pot să depăşească cu mare uşurinţă frontierele convenţionale ale statelor lumii; Caracterul anonim sau impersonal, întrucât spaţiul virtual oferă acea posibilitate de camuflare, de ascundere a identităţii reale a făptuitorului (posibilitatea acestuia de a nu fi prezent la locul faptei, de a nu putea fi identificat fizic şi de a rămâne astfel necunoscut atât de victime cât şi de autorităţile competente); Credibilitatea, în sensul că infractorii informatici pot crea aparenţa unor afaceri corecte şi legale, utilizând spaţiul virtual al unor instituţii sau societăţi, astfel încât utilizatorii care se bazează pe încrederea în aceste instituţii şi în faptul că sunt locuri publice, vor putea ajunge o potenţială victimă a infracţiunii informatice; Caracterul rapid sau rapiditatea, se materializează prin transmiterea datelor şi informaţiilor cu caracter ilicit în mod rapid, instantaneu, indiferent de distanţă şi de cantitatea acestora, fapt ce permite finalizarea operaţiunii în timp scurt şi ştergerea urmelor; Caracterul accesibil dat de costurile reduse, rezonabile ale utilizării tehnologiei informatice de către infractori, în raport de beneficiile ilegale pe care aceştia le pot obţine din comiterea faptelor ilicite; 13

Iosif Lucaci, Robert Marin, Investigarea fraudelor informatice, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 1 5 - 1 6.

Lucretia Dogaru

Simplitatea infracţiunilor informatice, întrucât acestea nu necesită acte prealabile costisitoare ori vreo dovadă din partea infractorilor privitor la existenţa unor capacităţi intelectuale extraordinare de informatică. 2. Despre criminalii informatici Actorii infracţiunilor săvârşite cu ajutorul calculatorului sau în mediul virtual, reprezintă acea categorie de indivizi, ce au calitatea de subiecţi activi ai infracţiunilor informatice. Sunt subiecţi infracţionali, acele persoane fizice care au capacitate de exerciţiu deplină şi care săvârşesc sau participă la săvârşirea de infracţiuni informatice incriminate de lege. Subiectul infracţiunii informatice poate fi unul special, atunci când legea pretinde ca făptuitorul să aibă o anumită calitate (de pildă, calitatea de funcţionar public). Categoria infractorilor care acţionează în spaţiul virtual, numiţi frecvent şi criminali electronici sau digitali, prezintă particularităţi aparte, astfel cum şi cate­ goriile de infracţiuni comise de către aceştia, formează un nou tip de criminalitate ce are caracteristicile şi particularităţile sale. Cu referire la criminalii cibernetici, experţii în analiza criminalităţii infor­ matice propun luarea în considerare a patru categorii de bază, respectiv: hackerii; phreaks şi crackeri; traficanţii de informaţii şi mercenarii; teroriştii informatici şi devianţii. Hackerii sunt asimilaţi uneori fie cybercriminalilor, care comit fapte grave în spaţiul virtual, fie geniilor, capabili să conducă societatea spre descoperiri şi progrese uriaşe. Unii autori, printre care amintim pe cercetătorul informatic Peter Sommer, în lucrarea The Hacker's Handbook, publicată în anul 1980, defineşte hackerul ca fiind un nonconformist, un neconvenţional şi un programator foarte inteligent, ce devine în timp un aventurier al reţelei electronice, iar ulterior, datorită unor condiţii şi împrejurări, un criminal informatic 1 4 . Alţi cercetători în domeniu, au stabilit o caracteristică comună a hackerilor, pe care îi consideră a fi un tip de exploratori ce investighează spaţiul virtual. Cea mai numeroasă categorie a hackerilor o reprezintă cea de grup, constituită pe raţiuni sociale, cu scopul de a comite fapte care să le asigure faima şi celebritatea precum şi să le producă sentimente de satisfacţie, de control şi superioritate. Alte grupuri de hackeri sunt cele care acţionează din raţiuni tehnice, pentru a ajuta la evoluţia şi progresul tehnologiei, ori din motivaţii sau ataşamente politice. Există o subcategorie importantă a hackerilor,cea a teroriştilor informatici care procedează la spionajul corporatist ori al instituţiilor financiare, urmărind profituri uriaşe. Sunt de asemenea şi grupuri de hackeri care activează din motivaţii guvernamentale, şi care comit aşa-numitul război informaţional şi spionaj guvernamental 1 5 • 14

Tudor Amza, Cosmin Amza, op. cit., 2003 , p. 5 8 ; Ioana Vasiu, Totul despre Hackeri, Editura Nemira, 2000, p. 5 şi urm. 15 Ioana Vasiu, op.cit. , 2000, p. 1 2.

Criminologie

Potrivit The Online Hacker Lexicon, termenul de hacker, desemnează următoarele categorii de persoane: persoanele cărora le place să exploreze sistemele informatice şi modalităţile în care pot fi detaliate sau expuse îndemânările lor; persoanele ce programează cu mult entuziasm şi dedicaţie; persoanele demne de apreciere; persoanele capabile să scrie programe informatice cu rapiditate şi pricepere; experţii în programe pe calculator sau experţii IT; persoanele cărora le place provocarea intelectuală dar şi cele care încearcă să descopere informaţii din simplă curiozitate. Dacă hackerii sunt cu precădere asimilaţi unui tip de pasionaţi sau experţi în informatică, care se ocupă cu studiul în profunzime al programelor informatice, folosind diverse tehnici cu scopul de a obţine cunoştinţe inaccesibile altor persoane, cei ce folosesc astfel de abilităţi în scopuri ilegale, pentru compromi­ terea securităţii sistemelor informatice sau a aplicaţiilor, pentru spargerea programelor, sunt numiţi crackeri sau spărgători; în percepţia cotidiană, noţiunile de hacker şi cracker se confundă deseori. Fapta lor este denumită cracking, şi este considerată piraterie computerizată, fiind inclusă în categoria infracţiunilor grave. 2. Terorismul informatic Spaţiul cibernetic sau virtual, constituie nu doar un instrument, o cale sau un mijloc de înfăptuire a unor infracţiuni extrem de variate şi complexe, ci şi o nouă componentă a terorismului, un nou vector de ameninţare globală. Terorismul informatic sau cyberterorismul, include o serie de categorii de operaţiuni ilicite săvârşite în mediul virtual, cu scopul de a produce pagube importante (la nivel economic şi social), de a provoca o teamă generalizată precum şi de a influenţa deciziile politice şi militare, ori ca răspuns la anumite acţiuni ostile. Potrivit definiţiei date de Biroul Federal de Investigaţii al SUA, terorismul informatic indică acel atac premeditat şi motivat politic, ce este îndreptat împotriva informaţiilor, a sistemelor de calculatoare, a programelor şi operaţiunilor de date, atac exercitat de grupări subnaţionale sau agenţi clandestini, ce conduce la violenţe împotriva necombatanţilor şi obiectivelor civile. Grupările teroriste folosesc în prezent internetul şi toate reţelele de comunicare virtuală, pentru răspândirea pretutindeni, a ideilor extremiste şi a materialele de propagandă. Astfel, datorită instrumentelor şi tehnologiei informatice avansate, grupările radicale islamiste şi-au creat o adevărată comunitate virtuală, pentru promovarea ideilor lor şi pentru atingerea scopului lor comun, şi anume, globalizarea Jihadului (sau Războiul Sfânt). Terorismul informatic cuprinde acele tipuri de infracţiuni care produc stări de panică, tulburări grave ale ordinii publice, teroare, victime omeneşti, distrugeri masive de bunuri, precum şi infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice etc. În contextul în care terorismul informatic s-a amplificat şi globalizat, şi ţara noastră a fost nevoită să dezvolte o strategie proprie de securizare a spaţiului

Lucretia Dogaru

cybemetic, în scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen. Astfel, prin adoptarea Strategiei de securitate cibernetică şi a Planului de acţiune la nivel naţional privind implementarea Sistemului naţional de securitate cibernetică, s-a urmărit atât dezvoltarea unui mediu informaţional dinamic cât şi asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a intereselor de securitate naţională, într-un cadru legal corespunzător 16 • 3. Criminalitatea informatică în reglementarea penală actuală 17 Prin opera de sistematizare şi de codificare a legiuitorului român, infracţiu­ nile informatice au fost incluse în partea specială din Noul Cod penal. Astfel, Codul penal român 18 , reglementează criminalitatea informatică de o manieră completă şi multidisciplinară, în sensul că incriminează şi sancţionează faptele din această sferă infracţională, atât prin dispoziţii noi şi modeme cât şi prin preluarea unor texte specifice legilor speciale anterioare cu aplicabilitate în materie 19 . De altfel, infracţiunile informatice prevăzute de aceste legi speciale, au fost preluate de legea penală generală tocmai din dorinţa şi nevoia de sistematizare a acestora. Infracţiunile informatice, se regăsesc consacrate în legea penală generală, atât în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, infracţiunilor de serviciu şi infrac­ ţiunilor de fals, precum şi în cea a infracţiunilor contra siguranţei publice (infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice). Sub aspect sancţionator, noua reglementare penală are caracter mai favorabil, astfel că infracţiunile informatice beneficiază de un regim sancţionator mai blând raportat la cel anterior, modalitatea de individualizare judiciară fiind esenţială în evaluarea concretă a pericolului social pe care aceste fapte îl prezintă20 • De asemenea, actuala reglementare, defineşte clar terminologia specifică faptelor penale din dome­ niul informatic, trei noţiuni fiind considerate esenţiale în existenţa acestora: noţiunea de sistem informatic, de date informatice şi instrument de plată electronică2 1. 16

În acest sens, s-au adoptat şi o serie de acte normative, dintre care invocăm: HG nr. 494/2011, privind înfiinţarea Centrului Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică - CERT­ RO, publicată în M.Of., nr. 388 din 2 iunie 2011; H.G. nr. 271/2013 pentru aprobarea Strategiei de securitate cibernetică a României şi a Planului de acţiune la nivel naţional privind implementarea Sistemului naţional de securitate cibernetică, publicată în M.Of. nr. 296 din 23 mai 2013. 17 Codruţ Olaru, Criminalitatea informatică în reglementarea Codului penal, Revista Pro Lege, nr. 4/2014; Ioana Vasiu, Drept penal - Partea specială cu referiri la noul Cod Penal, Editura Albastră, Cluj -Napoca, 2011. 18 Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul Penal, publicată în M.Of., nr. 51O din 24 iulie 2009, intrat în vigoare la 01 februarie 2014. 19 Cum sunt cele prevăzute de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei republicată în 2016, sau cele din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, modificată prin Legea nr. 121 din 4 mai 2006. 20 Pentru alte delimitări comparative, Anamaria Trancă, Dumitru Cr. Trancă, Infracţiunile informatice în Noul Cod Penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 75-78. 21 Definite de dispoziţiile art. 181, alin 1 şi alin. 2, din Codul penal român, defineşte aceşti termini.

Criminologie

În lupta cu un fenomen atât de greu de controlat, sunt incriminate şi sancţionate, astfel cum am precizat anterior, categoriile de infracţiuni informatice care generează prejudicii materiale cuantificabile, în cadrul cărora sunt incluse infracţiunile contra patrimoniului, ce includ faptele de folosire fără drept a unor terminale informatice şi fraudele comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice22 • Pentru prima dată, legiuitorul român a incriminat prin lege specială fapta de fraudă informatică (în art. 49 din Legea nr. 16 1/2003), ca şi faptă de a produce un prejudiciu patrimonial unei persoane. Totodată, sunt incriminate şi pedepsite prin noua reglementare penală, nu doar operaţiunile financiare frauduloase dar şi acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos. O altă categorie de infracţiuni informatice prevăzute de noul Cod Penal român, include infracţiunea de fals informatic, alături de infracţiunile informatice clasice (precum, infracţiunile contra siguranţei publice şi infracţiunile contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice). Falsul informatic este reglementat ca infracţiune cu caracter special, în raport cu infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, fals intelectual sau în înscrisuri sub semnătură privată. Infracţiunile contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor infor­ matice, includ următoarele categorii mari de fapte:accesul ilegal la un sistem informatic; interceptarea ilegală a unei transmisii informatice; alterarea integrităţii datelor informatice; împiedicarea funcţionării sistemelor informatice; transferul neautorizat de date informatice precum şi operaţiunile ilegale cu dispozitive sau programe informatice. Un aspect relevant al dispoziţiilor penale generale, este cel în materia pornografiei infantile, dispoziţii ce au un profund caracter novator întrucât, pentru prima oară în legislaţia penală română, sunt unificate categoriile de norme penale speciale ce au reglementat acest concept2 3 . De asemenea, sunt incriminate şi sancţionate şi infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (ce includ infracţiunile contra ordinii şi liniştii publice), dar şi infracţiunile electorale (frauda la votul electronic şi falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale). Ca o concluzie, observăm că legiuitorul român a incriminat un număr mare de infracţiuni relative la datele şi sistemele informatice (pe care le-a grupat în titluri şi capitole), acestea reprezentând un instrument util în prevenirea, controlul şi combaterea criminalităţii cibernetice. 22

Codul penal român, în art. 249, incriminează frauda informatică, pe care o defineşte ca reprezentând introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane. 23 Amintim în acest context, dispoziţiile similare din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cele din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi cele cuprinse în Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, republicată în 2014.

Lucretia Dogaru

4. Criminalitatea informatică în reglementările internaţionale Dezvoltarea domeniului tehnologiei informatice la nivel mondial are, astfel cum am precizat anterior, nu doar aspecte pozitive ci şi unele consecinţe nefavo­ rabile, întrucât aceasta a deschis o poartă către producerea unor fapte criminale complexe şi multiple în domeniul informatic. Expansiunea transnaţională extrem de rapidă a reţelelor de calculatoare şi extinderea accesului la reţelele informatice prin intermediul telefoniei mobile, au avut drept urmări, creşterea vulnerabilităţii acestora şi crearea de noi oportunităţi pentru producerea de infracţiuni informatice24 • Una din caracteristicile acestui gen de criminalitate este aspectul său transfrontalier, fiind aşadar un fenomen ce nu poate fi circumscris unor limite teritoriale. Totodată, criminalitatea informatică este un fenomen real aflat în plină expansiune, ce prezintă mobilitate şi forme extrem de diversificate. Dezvoltarea accelerată a tehnologiei informatice coroborată cu riscul crimei informatice, a impus ca legislaţia statelor lumii să suporte o continuă schimbare şi adaptare, iar cooperarea internaţională pusă în faţa unei provocări permanente produsă de creşterea criminalităţii informatice transnaţionale, să devină o necesitate şi o prioritate25. Organismele internaţionale şi cele europene, manifestă o preocupare intensă de reglementare a infracţiunilor informatice şi de asemenea, tot mai multe state, realizând pericolul şi gravitatea acestor fapte, au procedat la adaptarea şi armonizarea legislaţiilor lor naţionale, în vederea prevenirii şi combaterii acestui fenomen global. Cu toate acestea, în mod constant au fost semnalate o serie de neajunsuri şi sincope în acest domeniu, sens în care amintim: lipsa unui consens global cu privire la definiţia criminalităţii informatice şi la motivaţia săvârşirii infracţiunilor informatice; lipsa expertizelor autorizate în domeniu; inexistenţa unor dispoziţii legale adecvate privind accesul şi investigaţia sistemelor informatice; lipsa armonizării legislative privind investigaţiile în domeniu; caracterul transnaţional sau global al fenomenului criminalităţii informatice; existenţa unui număr redus de tratate internaţionale privind extrădarea infractorilor informatici şi asistenţa mutuală în domeniu; ineficienţa instrumentelor de prevenire, control şi combatere a acestui fenom�n corelată cu ineficienţa organismelor specializate în domeniu etc. In acest context, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a implicat în studiul şi combaterea criminalităţii cibernetice, sens în care au fost elaborate o serie de documente la nivel intemaţional26 • 24

Despre fenomenul infracţiunii informatice în reglementările internaţionale, a se vedea, Maxim Dobrinoiu, op. cit. , 2006, p. 83-90 25 A se vedea, Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, O abordare la nivel global a cybercriminalităţii, Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Nr. 4/2012, p. 116-124. 26 Amintim în acest context, Rezoluţia privind combaterea criminalităţii pe calculator, din anul 1990; Declaraţia Naţiunilor Unite privind principiile de bază ale justiţiei aplicabile victimelor abuzului de putere şi crimei din 1990; Raportul intitulat Provocarea fără frontiere: Cybercrime eforturi internaţionale pentru combaterea crimei organizate, transnaţionale din anul 2000 etc.

Criminologie

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), a fost una dintre primele organizaţii internaţionale care a realizat un studiu privind armonizarea legislaţiei în domeniul criminalităţii informatice, studiu finalizat cu un raport care a propus nu doar recomandări legislative statelor europene, ci şi o categorie de fapte deviante ce necesitau a fi incriminate2 7 . La nivel european, Consiliul Europei a adoptat de asemenea, o serie de recomandări succesive care reprezintă un ghid de acţiune pentru statele membre ale Uniunii Europene în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii informatice. Într-un astfel de context, în 2013, Parlamentul European a adoptat noua legislaţie a UE cu privire la criminalitatea informatică, ocazie cu care s-a înfiinţat şi Centrul European pentru Criminalitate Informatică, pe lângă Europol. Ulterior s-a emis şi Rezoluţia Parlamentului European 2014/29 18 şi Concluziile Consiliului Europei din 20 14, privind dezvoltarea unei Strategii reînnoite de securitate internă a Uniunii Europene, documente ce se referă la nevoia prevenirii şi eradicării acestui fenomen precum şi la impactul exercitat de diversitatea şi complexitatea faptelor penale ce îi sunt specifice. Principalele direcţii de acţiune stabilite la nivel european şi internaţional în scopul combaterii criminalităţii informatice, sunt grupate astfel: identificarea şi sancţionarea infractorilor digitali; coordonarea la nivel global a investigaţiilor infracţiunilor informatice; protejarea confidenţialităţii, integrităţii şi utilităţii bazelor de date informatice, prin intermediul legilor; apărarea şi conservarea bazelor de date informatice expuse atacurilor cibernetice; informarea reciprocă a statelor în caz de criminalitate informatică transnaţională; cooperarea internaţională în domeniu; accesul liber la bazele de date electronice deschise, fără acordul statului pe teritoriul căruia se află acestea; extinderea sistemelor de telecomu­ nicaţii însoţită de implementarea mijloacelor de prevenire a abuzurilor; coordonarea activităţii de prevenire şi combatere a crimei informatice de către instituţii şi organisme internaţionale specializate în domeniul informatic; reglementări privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, incidente infracţiunilor informatice; dispoziţii certe referitoare la extrădarea infractorilor informatici şi multe altele28 . Strategia Uniunii Europene privind combaterea criminalităţii informatice are la bază documentul comun tuturor instituţiilor europene, 1 1632/98 CRIMORG 149, document care prezintă principalele domenii de interes ale forurilor şi organismelor internaţionale în materie29 . 27

Cum ar fi de pildă, fraudarea şi falsificarea realizată prin calculator, alterarea datelor şi programelor de calculator, copyright-ul, interceptarea comunicaţiilor, accesul şi utilizarea neautorizată a unui calculator etc. 28 A se vedea şi Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Criminalitatea în cyberspaţiu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 29 Printre care amintim: obligaţiile şi responsabilităţile administratorilor de reţele informatice ; îndatoririle de combatere a pornografiei infantile în mediul virtual; acţiunile ilicite ce pot fi încadrate în categoria crimei informatice; crearea cadrului legal de cooperare transfrontalieră; crearea

Lucretia Dogaru

Protejarea prin instrumente juridice a reţelelor şi sistemelor informatice, implicarea activă a companiilor de IT, a instituţiilor şi organelor abilitate ale statelor, însoţite de armonizarea şi implementarea reglementărilor în domeniu precum şi de crearea unor instrumente procedurale internaţionale adecvate combaterii crimei informatice, constituie în prezent o necesitate şi o urgenţă. Luând în considerare complexitatea fenomenului criminalităţii informatice, Strategia de Securitate cibernetică a Uniunii Europene din 20 13, a pus accentul pe următoarele aspecte: identificarea zonelor cu grad ridicat de risc; conjugarea eforturilor statelor membre pentru realizarea unui nou cadru legal, în conformitate cu normele de colaborare instituite prin Tratatele europene; reglementările şi acordurile informale privind cooperarea între statele comunitare să devină obligatorii; colaborarea cu sectorul privat; instituirea de organisme specializate în informatică, cu experţi specialişti din toate statelor membre; perfecţionarea continuă în domeniul informaticii a tehnicilor de prevenire a faptelor ilicite; cooperarea şi schimbul de experienţă a statelor membre UE; finanţarea strategiei de combatere a criminalităţii organizate în domeniul informatic; angajarea răspunderii statelor semnatare ale Convenţiei Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice, semnată la Budapesta la 23 noiembrie 20013 0 • Potrivit Euro-barometrului privind criminalitatea informatică, publicat în februarie 2015, acest tip de criminalitate a fost apreciat ca fiind un motiv serios de preocupare pentru utilizatorii de internet din Uniunea Europeană, riscul de a deveni victimă a criminalităţii informatice fiind unul crescut. Această realitate a faptelor a determinat adoptarea de documente recente în acest sens. Astfel, Directiva Uniunii Europene 20 16/1148 a Parlamentului European şi a Consiliului Europei, adoptată în 2016, privind unele măsuri pentru un nivel comun ridicat de securitate a reţelelor şi a sistemelor informatice în UE, luând în considerare faptul că, reţelele, sistemele şi serviciile informatice îndeplinesc un rol vital în societate, a stabilit că fiabilitatea şi securitatea acestora sunt esenţiale pentru activităţile economice şi societale şi pentru funcţionarea pieţei interne. Potrivit acestui document, amploarea, frecvenţa şi impactul incidentelor de securitate este în creştere şi reprezintă o ameninţare gravă pentru funcţionarea reţelelor şi sistemelor informatice, fapt ce poate împiedica desfăşurarea activităţilor economice, generând pierderi financiare şi economice substanţiale Uniunii. Pentru a răspunde eficient la provocările şi pericolele din domeniul securităţii informatice, acest document impune un set de măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii informatice transfrontaliere, atât în sarcina statelor membre cât şi a instituţiilor şi organismelor comunitare specializate în acest domeniu. suportului tehnologic pentru implementarea şi armonizarea legislaţiei în domeniu; dezvoltarea cadrului j uridic internaţional în materie de sancţiuni aplicabile infracţiunilor informatice. 30 Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Unele aspecte privind noul tratat global în domeniul cybercriminalităţii şi cybersecurităţii, Revista Fiat Justitia, Bucureşti, 2012.

Criminologie

Comisia Europeană a prezentat, în luna martie 2017, Parlamentului şi Consiliului European, al cincilea raport referitor la progresele înregistrate pentru realizarea unei Uniuni a securităţii efective şi reale COM(2017), care cuprinde direcţiile de prevenire şi combatere a ameninţărilor cibernetice şi a securităţii reţelelor şi informaţiilor, şi care de asemenea pune bazele unei mai bune cooperări cibernetice la nivelul UE. De altfel, în decembrie 2016, Comisia a adoptat, două rapoarte referitoare la punerea în aplicare a Directivei 2011/93/UE, privind combaterea exploatării şi abuzului sexual asupra copiilor, precum şi a pornografiei infantile, infracţiuni considerate extrem de grave. Considerăm că, orice politică penală de prevenire a criminalităţii informatice trebuie să ţină seama de cele trei dimensiuni clasice referitoare la: legislaţia penală privind sistemul de sancţiuni aplicabile infractorilor informatici; instituţiile specializate de prevenire şi control al criminalităţii informatice şi totodată, reacţia socială faţă de criminalitatea informatică.

CAPITOLUL VI CRIMINOLOGIA JUDICIARĂ SECTIUNEA I Dreptul de a pedepsi şi sistemul sancţionator

1. Dreptul de a pedepsi 1 I.I. Aspecte introductive O problemă ce a fost ridicată constant mai ales din perspectivă filosofică, este aceea referitoare la existenţa sau inexistenţa unui drept de a pedepsi. În multe lucrări ştiinţifice şi cursuri de criminologie se consideră că, dacă infracţiunea este o consecinţă firească a vieţii sociale, atunci şi pedeapsa ce i se aplică acesteia trebuie să fie tot consecinţa firească a unei astfel de fapte. O astfel de abordare i-a aparţinut şi lui Hugo Grotius, cel care a şi formulat o definiţie celebră şi plastică a noţiunii de pedeapsă, în sensul că aceasta reprezintă răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei comise: ,,Poena est malum passionis quod infligitur propter malum actionis " 2 . Pedeapsa, denumită generic sancţiune, este rezultatul sau urmarea unei conduite infracţionale, este reacţia societăţii organizate împotriva oricărui act antisocial ce prezintă un grad ridicat de periculozitate, aceasta fiind absolut necesară pentru conservarea vieţii şi ordinii sociale. Considerată încă din antichitate ca fiind moneda cu care se plăteşte fapta criminală, suferinţa şi pocăinţa la care este supus autorul unei astfel de fapte, pedeapsa a avut mai multe referinţe terminologice, majoritatea derivând din cuvântul latinesc poena. În dreptul românesc, termenul de pedeapsă a fost introdus prin legiuirile fanariote, cu sensul de corecţie, cuminţire. 1

Pentru detalii, a se vedea, Sergiu Bogdan, Criminologie, Editura Sylabus, Colecţia Universitaria, Cluj-Napoca, 2005, p. 5 0-60; acelaşi autor, op. cit. , 2009, p. 5 9-71. 2 Leontin Coraş, Sancţiuni alternative la pedeapsa închisorii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 8.

Criminologie

Pedeapsa indică acea categorie ştiinţifică utilizată pentru a releva un fenomen social, şi care reprezintă o dezaprobare a conduitei infractorului, materializată prin aplicarea unei constrângeri faţă de acesta. Pedeapsa îndeplineşte o funcţie necesară apărării sociale, restabilirii ordinii sociale şi juridice încălcate, fiind un fenomen natural. 3 Pornind de la acest aspect, se poate afirma că există un drept de a pedepsi, drept ce cade exclusiv în sarcina organelor şi instituţiilor competente şi care se exercită faţă de toţi cei ce tulbură ordinea socială şi de drept. Fiind cea mai importantă sancţiune de drept penal, pedeapsa este totodată şi cea mai severă sancţiune juridică. Ea exprimă consecinţa încălcării preceptului dintr-o dispoziţie juridică penală, acea consecinţă la care se expune autorul infracţiunii, ca urmare a tragerii sale la răspundere juridică. Potrivit dispoziţiilor din legile penale, pedeapsa este măsura de constrângere şi mijlocul de reeducare a condamnatului, scopul său principal fiind acela de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, atât de către acelaşi infractor cât şi de către alte persoane, tocmai prin funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte, respectiv cea de intimidare şi de exemplaritate. Rezultă astfel că, în dreptul penal român pedeapsa are dublu caracter, ce implică o finalitate distinctă, şi anume: un caracter coercitiv, întrucât este o măsură de constrângere, şi un caracter corectiv, deoarece aceasta constituie mijlocul principal de reeducare a condamnatului căruia i se aplică. Din multitudinea definiţiilor formulate în legătură cu pedeapsa penală4 , se pot contura şi unele trăsături sau caracteristici esenţiale ale acestei instituţii de drept penal, trăsături care o disting de celelalte sancţiuni juridice, sens în care amintim următoarele: pedeapsa penală este prevăzută în mod exclusiv de lege, potrivit principiului legalităţii incriminării precum şi a preceptului formulat prin adagiul latin, nulla poena sine lege; pedeapsa penală are un caracter preponderent coercitiv, având la bază constrângerea, ce este ilustrată prin privarea de libertate a persoanei condamnate şi prin restrângerea unor drepturi; pedeapsa penală constituie un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul formării unor atitudini sociale corecte (faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială) şi totodată a îndreptării şi influenţării conştiinţei acestuia; pedeapsa penală îndeplineşte un rol şi un efect educativ ce se realizează tocmai prin executarea pedepsei, în condiţiile legii; pedeapsa urmăreşte prevenirea săvârşirii de noi fapte penale, scopul său fiind acela al apărării sociale împotriva unor astfel de fapte antisociale; pedeapsa penală are caracter strict personal, în sensul că se aplică 3

A se vedea, Traian Pop, op. cit., 1928, p. 184. A se vedea, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 366-367.

4

Lucretia Dogaru

exclusiv infractorului, ca subiect activ al infracţiunii, neexistând răspundere juridică penală pentru fapta altei persoane; pedeapsa este o sancţiune specifică dreptului penal, deoarece se aplică numai în cazul comiterii de fapte ce prezintă un grad ridicat de pericol social, fiind o consecinţă juridică a fiecărei fapte penale comise; pedeapsa este efectul existenţei răspunderii juridice penale; pedeapsa penală este un mijloc de constrângere statală, întrucât aceasta se instituie şi aplică exclusiv de către organele competente sau specializate ale statului, în numele societăţii; aplicarea pedepsei penale este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, pedeapsa fiind aplicată condamnatului atunci când sunt întrunite condiţiile ce antrenează răspunderea sa penală; pedeapsa penală are un caracter necesar, inevitabil şi un caracter public; pedeapsa penală creează în sarcina condamnatului, antecedente penale. 1.2. Scopul şifuncţiile pedepsei Scopul principal al pedepsei este, astfel cum am menţionat anterior şi cum acesta decurge din nevoia apărării societăţii împotriva infracţiunilor, acela de prevenire a săvârşirii de noi fapte penale5 • Prin aplicarea pedepsei, se urmăreşte deopotrivă prevenirea sau preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte penale atât de către persoana condamnată (prevenţia specială), cât şi de către alte persoane ce sunt predispuse să comită fapte penale (prevenţia generală) 6 . Prevenţia specială, se realizează prin aplicarea în concret a pedepsei penale de către organele competente, respectiv instanţe de judecată, pedeapsă ce se cere a fi promptă, exemplară şi corectă. Prevenţia generală, se realizează atât prin incriminarea unor fapte antisociale şi includerea lor ca atare în categoria infracţiunilor, cât şi prin aplicarea efectivă a pedepsei, ambele fiind de natură a servi drept exemplu pentru persoanele tentate să comită astfel de fapte. Pentru realizarea scopului său, pedeapsa penală îndeplineşte o serie de funcţii denumite şi scopuri imediate, ce se află în legătură strânsă cu fundamentul atribuit dreptului de a pedepsi. Funcţiile pedepsei penale sunt mecanisme prin intermediul cărora aceasta acţionează atât asupra condamnatului cât şi a altor persoane, pentru realizarea scopului său principal, acela de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni. Sub aspectul dimensiunilor pe care le poate avea pedeapsa penală, aceasta prezintă atât o dimensiune morală cât şi o dimensiune utilitară. Componenta sau dimensiunea morală a pedepsei este ilustrată de aşa-numita funcţie de răsplată sau de retribuire a condamnatului infractor pentru fapta comisă, şi constă în aceea că 5

A se vedea, Ştefan Daneş, Rolul pedepsei în combaterea infracţiunilor, Revista Dreptul, nr. 1 2/2004, p. 1 55; Gheorghe Diaconu, Teorii moderne asupra esenţei şi scopului pedepsei, Revista de drept penal, nr. 3/2000, p. 1 09-1 1 2. 6 Valentin Mirişan, Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod Penal, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, 201 1 , p. 1 86.

Criminologie

prin aplicarea pedepsei, acesta va avea posibilitatea de a conştientiza gravitatea faptei sale, fiind nevoit să adopte o conduită de conformare şi de abţinere de la săvârşirea în viitor de alte fapte penale. Această funcţie moralizatoare este asigurată de către judecător în momentul individualizării judiciare a pedepsei şi se îndeplineşte prin condamnarea concretă a persoanei vinovate de săvârşirea unei faptei penale. Cu referire la dimensiunile utilitare ale pedepsei, se reţine faptul că, pedepsele penale aplicate condamnaţilor au drept scop, atât restabilirea echilibrului social şi a ordinii publice cât şi sancţionarea conduitei ilicite a făptuitorului. Astfel, pedeapsa penală se fundamentează pe principiul potrivit căreia ea trebuie să constituie o măsură de constrângere şi reeducare a condamnatului, dar şi că ea trebuie stabilită şi executată în aşa fel încât să servească de exemplu imediat şi să aibă ca efect direct intimidarea sau descurajarea colectivă. Pornind de la aceste aprecieri, principalele funcţii utilitare ale pedepsei atribuite atât de legislaţia penală cât şi de doctrină7 , sunt: a) Funcţia de constrângere statală sau de represiune, pedeapsa fiind echivalentul gradului de pericol social atât al faptei penale cât şi a făptuitorului. Constrângerea este un element important al eficienţei pedepsei, prin care aceasta se deosebeşte de alte sancţiuni juridice exprimând tocmai corelaţia dintre gravitatea faptei şi severitatea pedepsei. Constrângerea se concretizează într-o privaţiune sau restricţie impusă condamnatului (sub forma restrângerii libertăţii, a izolării sociale, a privării unor drepturi şi bunuri). Fiind prevăzută exclusiv de legea penală, pedeapsa dă expresie caracterului de constrângere statală, întrucât poate fi instituită şi aplicată doar de către organele statale specializate, în numele societăţii. Caracterul represiv sau coercitiv al pedepsei penale este evident şi ţine de esenţa pedepsei. b) Funcţia de reeducare a autorului infracţiunii, completează funcţia de constrângere, tocmai pentru realizarea scopului urmărit de către organele statale prin aplicarea pedepsei penale. Prin funcţia de îndreptare sau reeducare, se urmăreşte a se determina condamnatul să abandoneze pe viitor deprinderile sale deviante, urmărindu-se aşadar formarea unei noi atitudini faţă de valorile sociale, precum şi reintegrarea sau readaptarea sa socială. Scopul pedepsei penale este dat atât de funcţia sa educativă cât şi de cea preventivă, pedeapsa având un rol important în împiedicarea repetării conduitei antisociale şi în îndreptarea condamnatului. Aristotel afirma încă din antichitate că pedeapsa este o utilitate socială, care prin puterea psihologică exercitată, duce la o atitudine corectă. Aplicarea pedepsei penale urmăreşte aşadar, influenţarea conştiinţei persoanei condamnate pentru săvârşirea cu vinovăţie faptei penale, prin împletirea funcţiei coercitive cu cea de reeducare. 7

Costică Buiai, Bogdan N. Buiai, Manual de drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 296; Alte aprecieri privind funcţiile pedepsei, Costică Buiai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Lavinia Lefterache, Drept penal român. Parte generală, ediţia a VII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 353.

Lucretia Dogaru

c) Funcţia de exemplaritate a pedepsei, în raport cu alte persoane, în scopul de a le determina să se abţină de la săvârşirea de infracţiuni, tocmai din teama de pedeapsă. Această funcţie este consecinţa aplicării inevitabile a pedepselor penale celor ce au comis infracţiuni. Promptitudinea, fermitatea şi severitatea pedepselor penale concret aplicate produc un puternic impact cu efecte pozitive atât asupra persoanelor condamnate cât şi asupra persoanelor tentate să comită fapte ilicite. d) Funcţia de intimidare sau de descurajare colectivă, este în strânsă legătura cu cea de exemplaritate, şi se îndeplineşte prin impactul pe care severitatea pedepsei penale îl are asupra opiniei publice, în scopul descurajării potenţialilor infractori. Această funcţie se referă aşadar la efectul inhibitor pe care pedepsele penale îl pot produce asupra altor persoane. Criminologul italian Cesare Beccaria, a fost un adevărat partizan al politicii de intimidare a criminalilor, promovând în studiile sale ideea de sancţiuni prompte şi moderate care să fie stabilite printr-o justă echivalenţă între gravitatea greşelii şi întinderea ispăşirii8 . e) Funcţia de eliminare temporară sau definitivă a condamnatului din societate, ca urmare a izolării sale pentru executarea pedepsei în locuri de detenţie, în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de legea penală. În scopul restabilirii ordinii sociale şi juridice, izolarea sau eliminarea din societate a condamnatului, poate fi temporară sau definitivă. Rezultă că această funcţie a pedepsei are drept efect nu doar intimidarea generală sau colectivă dar şi restabilirea ordinii sociale încălcate, tocmai prin îndepărtarea infractorilor din societate9 , pentru o anumită perioadă de timp. Condamnatul trebuie să resimtă pedeapsa ca o răsplată a faptei sale criminale, ca o restabilire a echilibrului social ce a fost frânt prin aceasta 1 0 • f) Funcţia de reparare a prejudiciului cauzat altor persoane sau subiecte de drept, prin săvârşirea de fapte ilicite. Astfel, pedeapsa penală funcţionează şi ca mijloc de reparare a prejudiciilor materiale sau morale cauzate de către condamnat victimelor infracţiunii sale. 1.3. Principiile sancţiunilor penale Pedepsele sau sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie de bază, fundamentală a dreptului penal, fiind călăuzite sau guvernate de principii stipulate 8

Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 48. În sistemul sancţionator român, pedeapsa capitală a fost abolită prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 februarie 1990; Condamnarea la închisoare pe viaţă, deşi urmăreşte eliminarea definitivă a condamnatului, totuşi, prin incidenţa instituţiei liberării condiţionate impusă ca urmare a adecvării legislaţiei naţionale la dispoziţiile europene în materie, această măsură are aşadar drept consecinţă doar îndepărtarea temporară din societate a celui condamnat; A se vedea, Gabriel S. Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal, ediţia a II-a, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2008, p. 172 şi urm. 1 ° Criminologul italian Enrico Ferri, afirma în studiile sale că: ,,Pedeapsa reprezintă un mij loc de apărare socială. Este răspunsul pe care societatea îl dă faptelor criminale, care de fapt sunt fapte antisociale, lovind într-un fel sau altul valorile pe care societatea le protejează". 9

Criminologie

de legea penală şi consacrate la nivel de doctrină şi jurisprudenţă. Instituţia pedepsei a reuşit de-a lungul timpului să evidenţieze o serie de principii specifice dreptului penal, cum ar fi: principiul egalităţii în faţa legii penale, principiul umanismului, principiul legalităţii pedepselor şi cel al personalităţii. Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal român 1 1 cuprinde articole separate enunţării principiilor fundamentale ale sancţiunilor penale, respectiv principiul legalităţii incriminării şi principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal. Cele două principii erau în reglementarea anterioară cuprinse într-un singur articol cu denumirea marginală „Legalitatea incriminării", referirea fiind limitată astfel doar la aspectul legalităţii incriminării, cu toate că respectiva preved�re viza şi legalitatea sancţiunilor penale. In doctrina juridică română s-au conturat, cu privire la acest mod de reglementare, unele critici ce vizează scindarea principiului legalităţii în două texte. Cu toate acestea, există şi opinii potrivit cărora o astfel de reglementare aduce o îmbunătăţire faţă de formularea anterioară, tocmai prin întregirea formală a principiului legalităţii incriminării. Capitolul I, art. 1 din Codul penal, este intitulat Legalitatea incriminării, şi cuprinde (alin. 1) prevederea expresă a tipului de lege care poate şi trebuie să cuprindă norma de incriminare, având următoarea formulare: ,,Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni". Prin raportare, în vechea reglementare, această precizare expresă a lipsit, fiind subînţeleasă. Un alt element de noutate ce vizează principiul legalităţii incriminării, constă în inserarea dispoziţiei referitoare la necesitatea anteriorităţii incriminării în raport cu momentul săvârşirii efective a faptei penale (alin. 2), astfel: ,,Nici o persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită". Această condiţie sine qua non a calificării unui comportament ca fiind infracţional, oferă o formă completă şi eficientă a principiului fundamental al legalităţii incriminării. Astfel, se întregeşte formal conţinutul acestui principiu în cuprinsul unui singur articol, şi se completează adagiul latin nullum crimen sine lege cu precizarea din adagiul nullum crimen sine lege praevia. Prin art. 2 din noul Cod penal, se consacră în mod distinct, principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal. Potrivit acestor dispoziţii, legea penală este cea care prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua în raport cu acestea. Totodată, acest principiu presupune şi faptul că, nu se poate aplica nici o pedeapsă penală şi nici nu se poate lua nici o măsură educativă sau de siguranţă, dacă acestea nu erau prevăzute de legea penală la data comiterii faptei penale. De asemenea, pedepsele penale nu vor putea fi stabilite şi aplicate în afara limitelor generale ale legii penale. O legislaţie conexă la principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii sancţiunilor penale, regăsim în art. 7, din Convenţia Europeană pentru apărarea 11

Codul penal din 17 iulie 2009 (Legea 286/2009), publicat în M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, intrat în vigoare la date de 1 februarie 2014, reactualizat în 2017.

Lucretia Dogaru

Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale 12 , care stipulează că: ,,Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii" (alin. 1). Potrivit alin. 2: ,,Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate". Şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene 1 3 , este un document extrem de însemnat ce consacră Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, în cadrul art. 49, în felul următor: ,,Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poat� aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. In cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă" (alin. 1). Observăm aşadar că, acest document cuprinde şi princi­ piul aplicării legii penale mai blânde sau mai favorabile autorului unei infracţiuni. Alin. 2 al art. 1, prevede că „Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsi­ rii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor". Un alt aspect important este acela al stipulării principiului potrivit căruia, pedepsele nu trebuie să fie disproportionate faţă de fapta penală comisă. La nivelul doctrinei române 1 4, cu toate că nu există unanimitate cu privire la numărul şi cadrul principiilor ce stau la baza sancţiunilor de drept penal, sunt reţinute în principal, următoarele: principiul legalităţii sancţiunilor penale; principiul revocabilităţii sancţiunilor de drept penal; principiul stabilirii unor sancţiuni penale compatibile cu conştiinţa morală şi juridică a societăţii umane; principiul individualizării sancţiunilor penale, de către legiuitor şi organul competent de aplicare; principiul personalităţii sancţiunilor penale şi nu în ultimul rând, principiul legii penale mai favorabile. 1. 4. Teorii cu privire la dreptul de a pedepsi Pedepsele aplicabile celor ce au comis fapte deviante, au cunoscut de-a lungul istoriei societăţii umane diverse forme ce au variat în funcţie de epoca istorică parcursă, de particularităţile spirituale ale popoarelor dar şi de scopurile urmărite de cei ce le puneau în aplicare. 12

Elaborată de Consiliul Europei, la data de 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, reactualizată ulterior. 13 Proclamată de Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. 14 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 323 şi urm.; Anamaria C. Cercel, op.cit., 2009, p. 182.

Criminologie

Cu privire la fundamentul dreptului de a pedepsi, s-au conturat în literatura de specialitate 1 5 trei mari categorii de teorii, şi anume: teorii absolute, teorii utilitare şi teorii eclectice. Teoriile absolute, au fost specifice acelor sisteme ce erau preocupate de satisfacerea unor idei mistice (cum ar fi de pildă, îmbunarea zeilor), a unor idei religioase (pedeapsa divină), idei morale (ideea de justiţie), sau idei pasionale (răzbunarea). Aceste categorii de teorii considerau că, pentru răul produs printr-o infracţiune, este justă şi necesară o pedeapsă proporţională care să indice tocmai răsplata pentru fapta comisă. O astfel de retribuţie proporţională a fost considerată a fi mijlocul de ispăşire sau expiaţiune a infracţiunii, ce a îmbrăcat mai multe forme, precum: răzbunarea privată, răzbunarea socială, răzbunarea mistică sau religioasă şi talionul. Teoriile utilitariste, sunt specifice acelor sisteme ce considerau că pedeapsa se justifică tocmai prin necesitatea sa, servind unor interese practice şi nu unor pasiuni sau idei. Aceste teorii s-au fundamentat pe ideea că funcţiile şi scopul pedepsei sunt mult mai importante decât fundamentul acesteia. Potrivit unor astfel de teorii, societatea umană este cea îndreptăţită să pedepsească întrucât pedeapsa constituie o măsură utilă pentru protecţia vieţii sociale, aceasta nefiind impusă de considerente de ordin moral. Teoriile eclectice, au fost proprii acelor sisteme ce considerau că pedeapsa pentru orice delicte comise are un dublu scop sau fundament, şi anume, un fundament de ordin moral şi un fundament pragmatic. Teoriile eclectice ce îmbină ideea morală cu cea utilitară, au mediat aşadar între teoriile abstracte şi cele utilitariste, considerând că dreptul de a pedepsi se întemeiază deopotrivă pe justiţie şi pe utilitate, care reprezintă totodată şi limitele acestuia. 1. 5. Evoluţia dreptului de a pedepsi Pedeapsa ca măsură de represiune, ca sancţiune aplicată celui ce a comis o greşeală, a făcut parte din fundamentul spiritului uman, originea acesteia presupunând de altfel întoarcerea la originile umanităţii, la cele tribale, mistice şi statale. Din perspectivă istorică, conceptul de pedeapsă include o multitudine de forme de exteriorizare şi o varietate a conţinutului, prezentând un caracter evolutiv. Dreptul de a pedepsi a evoluat la fel ca şi fenomenul criminogen, de la o societate la alta, în funcţie de evoluţia vieţii sociale. De aceea, caracterul acestui drept reflectă întocmai fizionomia epocii căreia i-a aparţinut, fiind în strânsă dependenţă cu structura socială, cu particularităţile naţionale dar şi cu cele culturale ale acesteia. Dreptul de a pedepsi a parcurs un drum evolutiv, de la răzbunare, care a fost forma primitivă a pedepsei, până la etatizarea represiunii penale şi la forma actuală a pedepsei aplicate de către instituţiile specializate ale statului, în baza principiilor legalităţii sancţiunilor şi a individualizării acestora. 15

Traian Pop, op. cit. , 1928, p. 189-192; Sergiu Bogdan, op. cit. , 2009, p. 59-60.

Lucretia Dogaru

Originea dreptului de a pedepsi, se află într-o construcţie doctrinară lungă şi anevoioasă, dar şi încărcată de o serie de concepţii subiective ale autorilor. Istoria dreptului penal stă mărturie atât efortului permanent de a ţine sub control conduitele antisociale şi de a le sancţiona, cât şi a preocupării continue în direcţia umanizării pedepselor. Dovada în acest sens este dată de etapele parcurse de reacţia represivă, care a îmbrăcat de-a lungul timpului diverse forme, de la reacţia instinctivă, cea răzbunării nelimitate, până la reacţia reglementată juridic şi controlată de autorităţile statale (aşa-numita represiune etatizată) 1 6 . Amintim în acest context faptul că, grecii şi romanii antici, creatorii unor mari civilizaţii şi culturi, au fost cei ce au excelat şi în domeniul sancţionator, tocmai prin cruzimea pedepselor ce erau deseori duse până la absurd. Dreptul de a pedepsi cunoaşte în drumul său, după forma reacţiei represive, patru perioade distincte 1 7 , astfel cum acestea sunt recunoscute în doctrina criminologică, şi anume: a) Perioada răzbunării sociale, specifică societăţilor primitive din antichi­ tatea antică, când sancţiunea era sinonimă răzbunării şi reprezenta unica posibilitate de recuperare o onoarei şi demnităţii pierdute 18. Este perioada în care lipseşte complet reglementarea acestei sancţiuni, neexistând nici o regulă impusă membrilor grupului social cu privire la modul lor de răzbunare. Această perioadă a cunoscut la rândul său, două epoci distincte, respectiv: epoca răzbunării private, când infrac­ ţiunea şi pedeapsa aveau un caracter personal, iar pedeapsa izvora nemijlocit din dorinţa de răzbunare şi de conservare a victimei şi, epoca răzbunării publice, când pedeapsa reprezenta reacţia represivă a comunităţii sau a societăţii, fiind aplicată în interesul exclusiv al acesteia. Pedepsele specifice acelei perioade erau publice şi bazate exclusiv pe o răzbunare nelimitată, având drept scop intimidarea şi expiaţiunea. Răzbunarea primară, cea nemărginită a victimei sau a rudelor acesteia, denumită vindicta privata, a constituit aşadar prima formă de reacţie represivă, una extrem de brutală, nelimitată şi arbitrară, ce avea o vădită disproporţie între faptă şi răsplată 19. Treptat s-a conturat necesitatea reglementării răzbunării în cadrul grupurilor sociale, a autorităţii statale pe cale de constituire, această disciplinare reprezentând de fapt originile dreptului penal. În acest context, răzbunarea privată (în care victima şi familia acesteia erau iniţiatorii şi executanţii dar şi beneficiarii actului de justiţie), s-a transformat în aşa­ numita vindicta publica sau răzbunare publică. Răzbunarea publică 16

Cristina Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, p. 250 şi urm. 17 Sergiu Bogdan, op. cit., 2009, p. 63-65. 18 Gheorghe Ivan, Individualizarea pedepselor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 40 şi urm. 19 Gheorghe Diaconu, Pedeapsa fn dreptul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 11.

Criminologie

aflată sub controlul autorităţii statale, preia controlul total asupra actului de justiţie individual şi limitează atât intensitatea cât şi modalităţile reacţiei represive. b) Perioada răzbunării divine sau cea a expiaţiunii, când legile erau considerate a fi produsul divinităţii, fapt pentru care acestea se aplicau de către reprezentanţii puterii divine cu scopul ispăşirii sau împăcării celor vinovaţi cu divinitatea. Infracţiunea era considerată a fi acea faptă care aduce atingere sau care lezează divinitatea, iar dreptul de a pedepsi avea origine divină ca şi legea, reprezentând modalitatea prin care era satisfăcută divinitatea. c) Perioada de tranziţie, a fost perioada trecerii spre pedepse limitate, cea care are recunoscute unele limitări ale reacţiei represive, şi cunoaşte următoarele forme distincte: Talionul sau Legea talionului, a fost prima limitare a răzbunării victimei, fiind exprimată prin sintagma plastică „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", întrucât autorul delictului era obligat să suporte un rău identic cu cel provocat victimei. Răzbunarea limitată prevăzută de Legea talionului, a fost rezultatul unui produs istoric comun al colectivităţilor umane, acela de legalizare şi de control etatic a răzbunării private. Principiul acestei forme a reacţiei represive se regăseşte în cele mai vechi legiuiri ale omenirii2 ° (Legile lui Manu, Codul lui Hammurabi, Legile lui Lycurg, Legile lui Dracon şi Solon, Legea celor XII table etc.)2 1. Şi jurisconsultul Ulpian a promovat ideea răzbunării în limitele talionului, sub formularea poena est noxae vindicta. Această formă a reacţiei represive, se regăseşte şi în legislaţia feudală şi regală, când ideea de utilitate a pedepsei se înlocuieşte cu cea de răzbunare în limitele talionului. Reprezentând un progres în materie de pedeapsă, talionul a constituit o modalitate de etatizare a reacţiei sociale faţă de infracţiune, fiind fundamentat pe ideea caracterului retributiv al pedepsei; Compoziţia, a reprezentat o limitare atât a răzbunării cât şi a talionului, constând într-o înţelegere privind compensarea materială a răzbunării. Negocierea compensaţiei materiale a cunoscut şi aceasta două etape: negocierea dintre victimă şi infractor şi negocierea stabilită de către autoritatea publică denumită şi perioada etatică a compensării. Compoziţia facultativă sau răzbunarea subsidiară, reprezenta de fapt o 20

Pentru detalii privind legiuirile antice, a se vedea, Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 72-80. 21 Codul arhaic al lui Hammurabi, cuprindea o serie de dispoziţii în care era admis principiul Legii talionului: ,,Când cineva rupe osul altuia trebuie să i se rupă oasele sale" ori „Când cineva scoate altuia ochiul trebuie să i se scoată ochiul său" etc.; Şi Legea celor XII table, din antichitatea romană cuprinde prevederi în acest sens: ,,Si membrum rupit, ne cum eo pacit, talia esto ".

Lucretia Dogaru

reminiscenţă a justiţiei private şi consta într-o înţelegere între victimă şi făptuitor privind compensarea în bani sau bunuri a vinovăţiei. Această modalitate prin care făptuitorul se putea salva de la pedeapsa capitală prin răscumpărarea vinovăţiei sale urmare a înţelegerii cu victima, a avut o largă aplicare. Compoziţia obligatorie sau legală, consta în faptul că, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru împăcare nu mai era la latitudinea părţilor ci era stipulată de autoritatea publică, ea fiind astfel obligatorie. Această formă a represiunii penale este consecinţa întăririi autorităţii publice în raport cu membri colectivităţii. Perioada etatică a compensării, a impus obligaţia de împăcare a părţilor concomitent cu fixarea unui tarif pentru faptele ce au vătămat. De asemenea, pe lângă despăgubirea obligatorie acordată victimei, vinovatul era obligat şi la plata unei amenzi către tezaurul public22 • d) Perioada etatică sau cea a represiunii etatizate, a fost cea în care puterea publică şi-a asumat rolul exclusiv de a pedepsi pe cei vinovaţi de comiterea faptelor criminale. Dintre cauzele invocate în susţinerea etatizării represiunii, amintim: nevoia apărării siguranţei colective; nevoia de asigurare a autorităţii puterii publice; incompatibilitatea dintre puterea publică şi dreptul privat al persoanelor la răzbunare etc. În decursul istoriei, această formă a represiunii a cunoscut la rândul său următoarele epoci sau perioade distincte: Perioada barbară, caracterizată prin atrocitatea pedepselor bazate pe ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele corporale (sub formă de bătăi, mutilări şi execuţii), erau cele ce se aplicau în această perioadă, pedeapsa privativă de libertate neexistând la acea vreme; Perioada umanitară, specifică perioadei revoluţiei franceze, când are loc şi consacrarea definitivă a principiului umanitarismului în dreptul penal. Pedepsele corporale sunt înlocuite treptat cu pedep­ sele privative de libertate şi se consacră principiile de bază ale răspunderii penale (nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege). În acea perioadă, se constituie şi Şcoala clasică penală al cărui reprezentant de seamă a fost criminologul Cesare Beccaria, un promotor al ideii umaniste a pedepsei; Perioada pozitivistă, cea în care infractorul este considerat o specie biologică inferioară omului normal, iar infracţiunea drept produs al cauzelor sau anomaliilor antropologice ale acestuia. Şcoala lombrosiană a fost cea care a susţinut astfel de concepţii, criminalul fiind considerat unul înnăscut şi atavist iar pedeapsa ca măsură de apărare împotriva acestuia era lipsită de orice fel de justificare în plan moral, ea fiind doar o măsură de apărare a societăţii; 22

A se vedea, pentru detalii, Gheorghe Diaconu, op. cit., 200 1 , p. 1 9-20.

Criminologie

Perioada contemporană, este dominată cu precădere de principiul umanismului legii penale şi de conceptul „Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului". Potrivit unor astfel de orientări, pedeapsa penală este necesară a se aplica doar dacă aceasta nu contravine drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum aceste drepturi sunt consacrate în documente internaţionale de referinţă dar şi în legislaţia internă al statelor. Analizate din perspectivă istorică, se constată că pedepsele au cunoscut în drumul lor o evoluţie, o umanizare continuă şi progresivă. Din Antichitate şi până în epoca contemporană, pedeapsa a semnalat o evoluţie de la formele represive barbare şi extrem de nemiloase aplicate în mod arbitrar, către o practică represivă temperată şi apoi către o formă mai umană de sancţionare. 2. Sistemul sancţionator actual 2. 1. Consideraţii introductive Sistemul pedepselor reflectă nivelul de dezvoltare social-politic, economic şi cultural al unei societăţi date, într-o anume perioadă istorică, precum şi concepţia politico-penală cu privire la mijloacele juridico-penale şi criminologice folosite în prevenirea şi combaterea criminalităţii. Existenţa cadrului pedepselor la nivelul legislaţiei penale exprimă principiul legalităţii pedepselor, iar pe de altă parte, natura şi cuantumul pedepselor consacrate de legislaţia penală dau expresie principiilor de bază ale politicii penale. Pentru eficienţa oricărui sistem penal în prevenirea şi combaterea criminalităţii, este necesară o politică penală coerentă şi susţinută. În prezent, sistemul sancţionator penal este determinat exclusiv de lege şi acesta prezintă deopotrivă interes teoretic şi politico-legislativ, precum şi interes practic în sensul orientării activităţii de aplicare şi de executare a pedepselor penale. 2.2. Categorii de sancţiuni în dreptul penal român 2.2. J Prezentare şi analiză În scopul unei bune cunoaşteri şi utilizări a pedepselor, ştiinţa dreptului penal a efectuat clasificări ale pedepselor după mai multe criterii dintre care amintim: criteriul importanţei şi rolului lor; criteriul gravităţii pedepselor; criteriul duratei şi cel al caracterului acestora precum şi criteriul obiectului asupra căruia pedepsele poartă. Instituţia pedepsei penale este reglementată în partea generală a noului Cod penal, în care locul principal îl ocupă cadrul pedepselor, respectiv denumirea şi enumerarea categoriilor de pedepse penale, precum şi a felurilor acestora23 . 23

Cadrul general al pedepselor formează conţinutul art. 53, art. 54, art. 55 şi art. 136 din noul Cod penal.

Lucretia Dogaru

Sistemul sancţionator român actual, cuprinde următoarele categorii mari de sancţiuni ce se aplică faptelor penale săvârşite cu vinovăţie: sancţiuni privative de libertate, sancţiuni neprivative de libertate şi sancţiuni restrictive de drepturi. Sancţiunile privative de libertate sunt cele care urmăresc izolarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate şi care sunt sancţiunile cele mai frecvente, în sensul că ele reprezintă aproape jumătate din totalul condamnărilor. Cadrul pedepselor stabilit în art. 53 din Codul penal, cuprinde trei categorii de pedepse penale aplicabile persoanei fizice, ce se diferenţiază după modul lor de aplicare, şi anume: pedepse principale, complementare şi accesorii. În categoria pedepselor penale principale privative de libertate sunt incluse detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este expres prevăzută de legea penală pentru infracţiunile cele mai grave, ca pedeapsă unică sau alternativ cu pedeapsa închisorii. Sancţiunile neprivative de libertate, sunt cele care nu afectează starea de libertate temporară sau definitivă a infractorului, ci doar patrimoniul acestuia. Sancţiunea cea mai frecventă este amenda penală24 stabilită în cuantum de la 100 lei la 50.000 lei, ce se poate aplica persoanei fizice ca pedeapsă unică sau în mod alternativ cu alte pedepse. Amenda penală cunoaşte nu doar o nouă reglementare în Codul penal actual, ci şi o sferă de aplicare mult mai largă. Ea are un caracter pecuniar represiv şi se înscrie în cazierul judiciar al condamnatului. Avantajul acestei sancţiuni penale constă în aceea că se poate individualiza uşor, iar o eventuală eroare judiciară poate fi înlăturată. Sancţiunile restrictive de drepturi, sunt pedepse complementare ce au ca obiect principal privarea persoanei condamnate de exerciţiul acelor drepturi a căror interzicere constituie conţinutul pedepsei. Pedeapsa interzicerii temporare a exerciţiului unor drepturi este o pedeapsă restrictivă de drepturi, ce are caracter determinat şi un conţinut variabil în aplicare. Se pot interzice unul sau mai multe drepturi prin pedeapsă complementară, astfel: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; dreptul de a fi părinte, tutore sau curator; dreptul de a părăsi domiciliul sau localitatea; dreptul de a părăsi România; dreptul de a comunica cu victima sau cu alte persoane; dreptul de a exercita o profesie; dreptul de a ocupa o funcţie; dreptul de a deţine şi folosi arme; dreptul de a conduce autovehicule; dreptul de a se apropia de anumite obiective, locuri etc. Degradarea militară este reglementată ca şi pedeapsă complementară ce are un subiect circumstanţiat şi constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă şi însemne militare pentru condamnaţii militari şi rezervişti. Alături de sancţiunile privative de libertate, sistemul sancţionator actual cuprinde şi sisteme alternative de sancţionare, respectiv sancţiuni penale alternative care reprezintă substituenţi ai acestora dispuse de instanţele penale. Scopul acestor 24

Privitor la această pedeapsă principală, a se vedea, Alexandru Boroi, op. cit., p. 381-384.

Criminologie

sancţiuni îl const1tme menţinerea condamnatului în libertate, sub control de specialitate dar cu limitarea unor drepturi şi libertăţi expres prevăzute de legea penală. Principalele sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii sunt: suspen­ darea condiţionată a executării pedepsei; munca în folosul comunităţii; probaţiunea; amânarea aplicării pedepsei etc. Avantajele acestor sisteme de sancţionare sunt în primul rând de natură economică, deoarece statul nu mai plăteşte costurile în peni­ tenciare, dar şi de natură socială, întrucât infractorul este exclus din mediul infrac­ ţional din penitenciare putând duce o viaţă socială normală în cadrul comunităţii. În privinţa regimului sancţionator al infractorilor minori, noul Cod penal limitează tratamentul penal al acestora doar la măsuri educative25, abandonând astfel sistemul mixt de pedepse şi măsuri educative. Această opţiune legislativă de inspiraţie franceză, se justifică prin intenţia de valorificare a rezultatelor obţinute la nivel european în combaterea şi controlul criminalităţii juvenile26 . 2.2.2. Regimuri de executare a pedepselor Sancţiunile privative de libertate, cunosc diverse regimuri de executare a pedepselor, ce sunt bazate atât pe sistemul represiv cât şi pe cel progresiv. Aceste sisteme au rolul de a asigura respectarea şi protejarea vieţii condamnaţilor, a sănătăţii şi demnităţii lor, a drepturilor şi libertăţilor acestora, în spiritul principiului umanismului dreptului penal. Prin regim de executare a pedepselor privative de libertate sau regim penitenciar, se înţelege felul de organizare a executării acestor pedepse la locul de detenţie, modalitatea de organizare a vieţii şi activităţii condamnatului pe toată durata executării pedepsei privative de libertate, în scopul reeducării acestuia şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Sub aspect istoric, regimurile de executare a pedepselor au fost cercetate încă din secolul XVIII, sens în care s-au stabilit diverse sisteme sau regimuri de executare a pedepselor grupate de către criminologi şi reprezentanţii dreptului execuţional penal2 7 , în următoarele categorii: regimul izolării celulare (regimul pennsylvanian de detenţie individuală), ce presupune izolarea totală a condamnatului în celulă pe perioade mari de timp, fiind scos la plimbare doar cu cagulă. Un astfel de regim de 25

Potrivit art. 114 din Codul penal, măsurile educative ce se pot aplica minorilor infractori, pot fi măsuri educative privative de libertate care au caracter subsidiar în sensul că se pot dispune în condiţiile legii în caz de recidivă, şi măsuri educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică); Cu referire la alte alternative de sancţionare a minorilor delincvenţi, a se vedea, Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Justiţia restaurativă - o nouă alternativă la pedeapsa închisorii pentru minori, în Voi. II, Rodica M. Stănoiu, Emilian Stănişor, Vasile Teodorescu, op. cit., 2015, p. 257-265. 26 A se vedea, detalii, George Antoniu & colectiv autori, Explicaţii preliminare ale Noului Cod penal, Voi. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 328. 27 A se vedea, Emilian Stănişor, Ana Bălan, Marinela Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 24-27.

Lucretia Dogaru

închisoare a fost experimentat în Italia prin închisoarea ecleziastică, fiind justificat de necesitatea izolării condamnatului de tentaţiile lumii înconjurătoare precum şi de nevoia sa de meditaţie şi de pocăinţă. Practica a dovedit însă, că un astfel de regim poate determina o serie de tulburări de ordin psihic şi mental ale condamnatului şi în plus, acesta este un regim dificil de realizat sub aspect tehnic şi foarte costisitor. Regimul auburnian, este un regim mixt, o combinaţie între regimul individual şi cel de detenţie în comun, ce a fost aplicat pentru prima oară în anul 1820 în New York. Acesta a presupus izolarea deţinutului în celulă doar pe timpul nopţii, pe timpul zilei fiind admisă viaţa în comun, dar cu o restricţie sub forma tăcerii şi a interdicţiei de comunicare; încălcarea acestor interdicţii antrena sancţiuni disciplinare severe. Regimul aubumian s-a dovedit a fi unul superior regimului individual, fiind mai puţin traumatizant psihic şi mai avantajos sub aspect economic, însă mai vulnerabil şi mai uşor de manipulat de către deţinuţi. Regimul progresiv denumit şi regimul irlandez, este un sistem de detenţie mai evoluat ce presupune un regim mixt ce se desfăşoară gradat, etapizat, în sensul că presupune cumulul stării de detenţie cu starea de libertate. Faza de detenţie este urmată de o fază intermediară, de ameliorare a regimului de detenţie (munca în semi-libertate) şi apoi de eliberarea condiţionată a condamnatului. Scopul acestui regim este acela al asigurării unei adaptări progresive spre viaţa liberă a deţinutului. Regimul de detenţie în comun, al condamnaţilor care stau în celule comune şi muncesc împreună. Respectând criteriile generale de separare (minori, majori, bărbaţi, femei, etc.), acest regim este apreciat ca fiind simplu şi avantajos sub aspect economic dar care prezintă însă şi o serie de dezavantaje precum: nu contribuie la dezvoltarea morală a deţinuţilor, există riscul crescut al aşa-numitei „contaminări" a � condamnaţilor care nu pot fi supravegheaţi corespunzător şi altele. In sistemul nostru de drept sunt prevăzute patru regimuri de executare a pedepselor privative de libertate şi anume: regimul penitenciar de maximă siguranţă (aplicabil condamnaţilor la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a celor condamnaţi la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani); regimul penitenciar închis (ce se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii cuprinse între 5 la 15 ani); regimul penitenciar semideschis (ce se aplică celor condamnaţi la pedeapsa închisorii mai mare de un an dar care nu depăşeşte 5 ani) şi regimul deschis sau regimul de încredere, aplicabil persoanelor condamnate la închisoare până la un an şi deţinuţilor primari. Executarea pedepselor principale privative de libertate2 8 se bazează pe sistemul progresiv, în sensul că cei condamnaţi pot trece dintr-un regim de 28

A se vedea un studiu complet, Bala Ioan, Evoluţia sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în dreptul penal românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

Criminologie

executare în altul, în condiţiile legii. Regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează totodată şi pe posibilitatea condamnaţilor de a presta o muncă utilă, pe educarea lor, pe respectarea de către aceştia a ordinii interioare dar şi pe stimularea şi recompensare celor ce dau dovadă temeinică de îndreptare. 3. Consideraţii privind pedeapsa capitală Pedeapsa cu moartea a fost cea mai răspândită în sistemul şi practica pedepselor din statele sclavagiste, în Grecia şi Roma antică de pildă, această formă extremă a pedepsei fiind aplicată aproape pentru orice fel de abatere. Reprezentând cea mai aspră formă de represiune din toate timpurile, scopul urmărit prin aplicarea acestei pedepse era răzbunarea, intimidarea şi expiaţiunea. În orânduirile feudale în care se remarcă dominaţia absolută a monarhului asociată cu instituţia bisericii, atentatele şi ofensele aduse monarhului şi reprezentanţilor bisericii erau pedepsite crud, cu moartea. Pedeapsa capitală este ulterior limitată la un număr redus de infracţiuni, prin legislaţiile penale burgheze care au consacrat instituţia juridică a privaţiunii de libertate. În decursul istoriei, s-au formulat multe argumente în scopul justificării condamnării celui vinovat la sancţiuni privative de libertate şi nu la pedepse capitale. Tema pedepsei cu moartea a fost dezbătută din cele mai vechi timpuri de către gânditori, filosofi, jurişti şi criminologi, iar din sec. XVIII, odată cu scrierile criminologului italian Cesare Beccaria, statele europene au început să accepte concepţiile raţionaliste şi teoriile umaniste ce militau pentru abolirea pedepsei capitale. Reprezentant al Criminologiei clasice, Beccaria a adoptat o teorie modernă din perspectiva căreia sistemul de pedepse trebuia umanizat, iar pedeapsa cu moartea aplicată cu mare reţinere şi pentru fapte extrem de grave29 . În lucrările sale acesta a considerat că, unicul obiectiv al pedepsei trebuie să îl reprezinte frica de sancţiune, context în care a analizat utilitatea aplicării pedepsei cu moartea, apreciind că „robia perpetuă" adică închisoarea pe viaţă, este mult mai dureroasă decât suprimarea fizică. Împotriva aplicării pedepsei capitale, Beccaria aduce o serie de argumente astfel: călăul, ca şi executant al pedepsei capitale, este privit cu indignare şi dispreţ; pedeapsa cu moartea este un spectacol ce îmbină compasiunea şi dispreţul pentru alţii; legile care dezaprobă şi pedepsesc omorul, ordonă şi comit chiar ele un asasinat public etc. Totodată, celebrul criminolog a susţinut că pedepsele trebuie să fie publice, necesare, prompte şi proporţionale cu fapta ilicită prevăzută de lege. Şi reprezentanţii Şcolii pozitiviste italiene, în susţinerea ideii de apărare socială fermă, au promovat măsurile de siguranţă chiar ante delictum, militând astfel pentru prevenirea crimelor dar şi pentru pedepsirea lor în spirit umanist. Problema pedepsei capitale a provocat de-a lungul timpului şi continuă să provoace dezbateri aprinse între adepţii acesteia şi aşa-numiţii aboliţionişti. La nivel 29

A se vedea, pentru detalii, Olivian Mastacan, Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 35 şi urm.

206

Lucretia Dogaru

internaţional au fost adoptate în mod succesiv, documente ce consacră drepturile fundamentale ale omului, documente ale căror dispoziţii se regăsesc şi în multe din legislaţiile naţionale ale statelor. În acest context, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 1948, a proclamat dreptul la viaţă al oricărei fiinţe umane, astfel că ulterior acestui document pedeapsa cu moartea a fost abolită în multe state ale lumii3 0 • Abolirea pedepsei capitale a devenit o prioritate şi pentru Europa după cel de-al doilea Război mondial, măsura fiind prevăzută în Protocolul 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului elaborată în anul 1950 de Consiliul Europei şi intrată în vigoare în 1953, document ce cuprinde o serie de drepturi inalienabile ale omului şi interzice în mod expres aplicarea pedepse capitale3 1. În prezent, în ţara noastră această pedeapsă a fost abolită32 prin Decretul lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, abolire reconfirmată de Constituţia României în anul 199 1, prin art. 22 alin.(3). Totuşi, pedeapsa cu moartea nu este înlăturată din toate statele lumii, în dreptul penal al unor popoare islamice această pedeapsă continuă să se aplice în mod sadic ca o răzbunare a victimei. Cu referire la problemele pe care aplicarea pedepsei capitale le poate ridica, la nivel de teorie se susţin aspecte ce vizează următoarele aspecte: dacă pedeapsa capitală are sau nu efect descurajant pentru potenţialul infractor (de pildă, în America potrivit statisticilor judiciare criminalitatea nu a scăzut după reintroducerea pedepsei capitale); dacă costurile pe care le implică pedeapsa capitală sunt mai reduse în raport cu detenţiunea pe viaţă (cu referire la acest aspect s-a dovedit şi argumentat că există costuri mai ridicate, deoarece ·· trebuie respectate condiţii speciale de procedură, durata ce implică astfel de finalităţi este foarte mare şi în plus, dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală într-un an sunt executaţi foarte puţini); în caz de eroare judiciară, nimic nu se mai poate repara; folosirea injecţiei letale în locul scaunului electric, impune controlul medical, fapt ce este în contradicţie cu deontologia medicală care interzice participarea la uciderea unei persoane; societatea actuală dispune de un complex de mijloace necesare, tocmai pentru a nu se comporta astfel cum s-a comportat infractorul cu victima sa. Unul din principalele obiective ale politicii Uniunii Europene în domeniul drepturilor omului l-a reprezentat abolirea pedepsei cu moartea, sens în care după anul 201O au fost emise numeroase documente şi s-au efectuat demersuri împotriva acestei pedepse.

30

De pildă, între anii 1967-1977, pedeapsa capitală a fost abolită şi în SUA, aceasta fiind însă reintrodusă ulterior prin referendum în unele state americane. 31 Cu toate acestea, unele state europene au avut nevoie de mulţi ani pentru ratificarea acestui Protocol; astfel, Marea Britanie a păstrat pedeapsa capitală pentru infracţiunea de înaltă trădare până în anul 1998, Spania până în anul 2009, în timp ce state precum Letonia şi Belarus nu au renunţat la această pedeapsă. 32 A se vedea cu referire la reglementarea pedepsei cu moartea din perspectivă istorică, în spaţiul j uridic românesc şi universal, Olivian Mastacan, op. cit. , p. 45 şi urm.

207

Criminologie

4. Despre tortură, ca pedeapsă în evoluţia societăţii Epocile istorice au cunoscut în parcursul lor şi activitatea de supunere a persoanelor la chinuri fizice violente, sub forma torturii, pedeapsă aplicată de regulă înainte de condamnare3 3 . Civilizaţiile antice greacă şi romană, au inclus tortura în sistemul probatoriu, aceasta având un statut legalizat, statutul unei instituţii juridice. Practicile utilizate în antichitate s-au perpetuat ulterior şi în Evul Mediu, într-o formă mai tehnicizată şi mai avansată, culminând cu justiţia ecleziastică. Tortura începe să fie utilizată sistematic şi oficial atât de tribunalele inchiziţiei cât şi de cele obişnuite, ajungând o practică comună în ţările europene. Nivelul de represiune a crescut urmare a creşterii criminalităţii în sec. XV şi XVI, astfel că actele normative medievale au menţinut atât locul cât şi rolul acestei pedepse severe. Apar treptat noi reglementări în materie penală, prin care se schimbă percepţia asupra torturii, curentul iluminist fiind cel ce a marcat declinul perioadei de glorie al acestei pedepse cumplite şi sinistre. Tortura a fost repudiată în timpul Revoluţiei franceze, iar statele occidentale au început să declare oficial abolirea acesteia, secolul XIX marcând de altfel dispariţia oficială a torturii din ţările occidentale. Această activitate se reia de către regimul nazist mai ales sub forma experimentelor, dar şi de către statele totalitare, continuând până la începutul anilor 90 şi chiar mai târziu, dar într-o formă ocultă, nerecunoscută oficial. Cu toate că multe state europene au semnat Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor tratamente inumane, unele dintre acestea nu au transpus-o niciodată în legislaţia lor34 . Italia de pildă, a adoptat anul acesta, după mulţi ani de dezbateri în parlament, un proiect de lege care introduce infracţiunea de tortură în legislaţia naţională. În ţara noastră, infracţiunea de tortură este incriminată prin dispoziţiile art. 282 din Legea 286 din 2009, noul Codul penal intrat în vigoare în februarie 2014. De altfel, şi Constituţia României din anul 199 1 revizuită în 2003, dispune la art. 22 alin. (2), în sensul că „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant", definind astfel limitele constrângerii aplicate prin pedeapsă. În concluzie, pedepsele, indiferent de tipul şi forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul timpului, au urmărit în principal, prevenirea comiterii de noi fapte criminale, iar executarea acestora a avut drept scop formarea unei atitudini corecte faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de ordinea de drept existentă într-o societate la un moment dat. Funcţiile complexe pe care pedepsele le îndeplinesc, reprezintă mijloacele de realizare a scopului preventiv-educativ şi reformativ al acestora.

33

A se vedea, pentru detalii, Anamaria C. Cercel, op. cit. , p. 186-190. Traian C. Medeanu, Noutăţi legislative în spaţiul juridic penal european, Editura Universitaria, Craiova, p. 140 şi urm.

34

SECŢIUNEA II Individualizarea sanctiunii 1. Etapele individualizării pedepsei 1. 1. Prezentare şi analiză Pentru ca o pedeapsă concretă să îşi atingă scopul său preventiv, aceasta trebuie selectată şi dozată astfel încât să producă un efect de prevenţie maxim. Adaptarea pedepsei în raport cu fapta penală comisă şi cu autorul acesteia, în vederea realizării scopului său, poartă denumirea de individualizare a pedepsei. Individualizarea sancţiunii sau a pedepsei reprezintă unul dintre principiile răspunderii juridice penale şi constă în aceea că, pedeapsa care se aplică pentru o faptă penală săvârşită în concret trebuie să fie corespunzătoare nivelului de periculozitate socială al acesteia. Individualizarea pedepsei este operaţiunea de adaptare a pedepsei aplicabile la nevoile de apărare socială, în raport cu gravitatea infracţiunii, pentru asigurarea îndeplinirii funcţiilor şi scopurilor pedepsei penale. Cadrul legal general al acestei instituţii juridice, îl reprezintă art. 74 din Capitolul V Cod penal român din 2009, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, la care se adaugă şi dispoziţiile privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare, precum şi Legea 254 din 2013 privind executarea pedepselor 1 • Individualizarea pedepsei este o operaţiune complexă ce se realizează de către organele competente potrivit unor criterii, în mai multe faze sau etape. În acest sens, doctrina penală română2 , face distincţie între individualizarea realizată în faza de elaborare a legii penale, în faza de aplicare a dispoziţiilor sancţionatorii penale şi cea realizată în faza de executare a pedepsei sau sancţiunii penale. Luând în considerare aceste faze sau etape, sunt statuate trei forme de individualizare a pedepsei penale, respectiv: legală, judiciară (judecătorească) şi administrativă3 • A . Individualizarea legală, este făcută de către legiuitor în faza de elaborare a legii penale care stabileşte în mod abstract o sancţiune pentru o faptă generică, abstractă. Individualizarea legală, sau mecanismul legal de individualizare presupune stabilirea în textul normativ a limitelor minime şi maxime de sancţionare, a sancţiunilor absolute, a celor cumulative sau alternative.

1

Legea nr. 254 din 2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. nr. 514 din 14 august 2013. 2 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Lavinia Lefterache, op. cit. , 2013, p. 374 şi urm. 3 Pentru detalii despre criteriile de individualizare a pedepselor, a se vedea, Alexandra C. Jipa, Individualizarea legală şi judiciară a pedepselor, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 82 şi urm.

Criminologie

B. Individualizarea judiciară, se realizează cu ocazia procesului penal, de către organul de aplicare al legii, de către instanţele de judecată care stabilesc pedepsele concrete pentru faptele penale săvârşite. În raport cu individualizarea legală care constituie cadrul general, individualizarea judiciară este cea mai complexă şi importantă formă de individualizare a pedepsei4 . De asemenea, individualizarea judiciară manifestă un rol important şi în raport cu forma individualizării administrative. Această fază a individualizării pedepsei, realizează deopotrivă prevenţia generală şi prevenţia specială, tocmai prin funcţiile de constrângere şi de reeducare pe care pedeapsa penală concretă le exercită asupra infractorului. De-a lungul timpului, Codul penal român a consacrat în materia individualizării pedepselor, sistemul pedepselor alternative şi al celor relativ determinate, în care judecătorului îi revine un rol hotărâtor. Legea penală română reglementează anumite modalităţi de individualizare judiciară sau administrativă a pedepsei, dar şi de aplicare a regimului circumstan­ ţelor atenuante, de amânare a executării, de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei privative de libertate sau de liberare condiţionată şi schimbare a regimului de executare. Este absolut necesar ca individualizarea pedepsei realizate de către judecător să fie compatibilă cu coordonatele individualizării făcute de organul de legiferare. Individualizarea legală este forma care realizează o prevenţie generală, în timp ce individualizarea judiciară realizează atât o prevenţie generală cât şi una specială. Pronunţarea pedepsei penale definitive, constituie finalitatea procesului penal, indicând acea etapă în care se constată vinovăţia infractorului de către organul de aplicare a legii penale, etapă în cadrul căreia se ia în considerare esenţa, funcţia precum şi scopul pedepsei. Astfel, momentul individualizării pedepsei penale este reprezentat de rezultatul finalizării procesului penal, care presupune fixarea naturii, a duratei sau a modalităţii de executare a pedepsei în concret. C. Individualizarea administrativă, este o etapă importantă realizată de organele administrative, în faza de executare a pedepsei închisorii, în cadrul oferit de individualizarea legală şi de cea judecătorească. Aceasta presupune individua­ lizarea regimului de executare a pedepsei închisorii, a regimului de detenţie, de către administraţia penitenciară în funcţie de gravitatea pedepsei aplicate, de starea de recidivă a condamnatului, de conduita acestuia, de criterii privind vârsta şi sexul celui condamnat etc. Rezultă că, individualizarea administrativă se face după cele două criterii esenţiale, şi anume: criteriul obiectiv (fapta comisă de infractor) şi criteriul subiectiv (persoana infractorului condamnat). În cadrul individualizării administrative se decide atât stabilirea regimului de executare a pedepsei penale cât şi posibilitatea trecerii de la un regim la altul în timpul executării acesteia.

4

A se vedea, Ştefan Daneş, Papadopol Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Juridică, Bucureşti, 2003, p. 54-68.

Lucretia Dogaru

1.2. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului Cuantumul pedepsei aplicate condamnatului depinde de următoarele elemente: de elementele obiective ale faptei penale (acţiune-inacţiune, mod şi mijloace de săvârşire, locul şi timpul comiterii faptei, pluralitate de fapte şi de acte, pluralitate de făptuitori, etc.); de obiectul juridic al faptei infracţionale precum şi de forma şi gradul de vinovăţie a autorului faptei penale. Individualizarea sancţiunilor raportată la persoana infractorului major presupune în principal, următoarele: analiza stării psihofizice, cea a caracterului şi temperamentului acestuia; analiza stării de discernământ a infractorului în momentul comiterii faptei penale; analiza stării de recidivitate a condamnatului; atitudinea după comiterea faptei penale în raport cu victima sa etc. Utilizarea criteriului obiectiv al faptei în alegerea pedepsei aplicabile este şi consecinţa dificultăţii organelor judiciare de a obţine informaţii complete despre persoana infractorului. În ceea ce priveşte categoria infractorilor minori, criteriile esenţiale de individualizare ce ţin de persoana acestora, spre deosebire de infractorii majori, sunt: starea fizică a minorului; gradul de dezvoltare morală şi intelectuală; nivelul de educaţie; tipul de comportament; starea familială şi socială a minorului. În toate cauzele soluţionate de instanţele de judecată ce au ca şi autori minorii, va trebui să prevaleze principiul interesului superior al copilului. De aceea, în procesul de individualizare a pedepselor penale ce se aplică infractorilor minori, se aplică principiul prevalenţei funcţiei de reeducare şi de reintegrare a acestora. 2. Factorii ce influenţează alegerea pedepsei La nivelul literaturii de specialitate, factorii ce influenţează cuantumul sancţiunii penale sunt grupaţi în următoarele categorii: - factori expliciţi, în categoria cărora sunt incluşi factorii ce vizează periculozitatea faptei penale săvârşite precum şi persoana infractorului; - factori ce ţin de funcţionarea justiţiei, din a căror categorie fac parte: pledoariile şi argumentele procurorului şi ale avocatului; politica penală naţională a momentului; vârsta, experienţa, starea psihică şi specializarea judecătorilor; numărul de cauze penale cu acelaşi obiect; modul de alcătuire a dosarului penal; independenţa judecătorului (faţă de unele influenţe economice, sociale ori politice); numărul judecătorilor ce judecă cauza; existenţa şi durata arestării preventive; jurisprudenţa în materie; opiniile doctrinare, etc. - factori ce ţin de contextul local sau internaţional, cum ar fi: situaţia economică locală; modificările şi fluctuaţiile legislative produse pe plan intern şi internaţional; existenţa unor infracţiuni extrem de mediatizate; presiuni externe pentru înăsprirea sancţiunilor penale. Pe lângă aceste categorii distincte, există şi alţi factori ce exercită influenţă asupra cuantumului pedepsei penale, cum ar fi: gestiunea infractorilor şi existenţa

Criminologie

unor standarde de sancţionare la nivelul altor state (de pildă, în Franţa, se aplică pedeapsa închisorii cu executare în mediu deschis, pentru conducerea sub influenţa alcoolului). În ţara noastră, pentru aprecierea duratei sau a cuantumului pedepsei penale precum şi a modalităţilor de executare a acesteia, prin dispoziţiile art. 74 alin. 1 Cod penal, sunt stabilite următoarele criterii generale de individualizare a pedepsei, sau de evaluare a gravităţii infracţiunii săvârşite şi a periculozităţii infractorului: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite de autorul acesteia; starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii săvârşite; modul de săvârşire al faptei penale şi scopul urmărit de infractor; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita infractorului după comiterea faptei precum şi în cursul procesului. Observăm că dispoziţiile penale în materie, fac referire atât la faptă cât şi la persoană, criteriile de individualizare fiind cele ce se circumscriu faptei, gravităţii acesteia, dar şi criterii vizând persoana infractorului şi a periculozităţii sale. De asemenea se constată că noul Cod penal, raportat la cel anterior, cuprinde mai multe criterii de individualizare a pedepsei, atât cu referire la faptă cât şi cu referire la persoana infractorului (cum ar fi de pildă, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială), criterii ce sunt necesare şi utile unei juste individualizări. În scopul stabilirii cuantumului sau duratei pedepsei penale, organul judecătoresc trebuie să identifice textul legal care incriminează infracţiunea pentru care persoana urmează a fi condamnată, pentru a observa care sunt limitele (minime şi maxime) ale pedepsei pentru fapta comisă, şi în funcţie de aceste limite să stabilească durata pedepsei. Instituţia juridică a pedepsei penale alături de răspunderea juridică penală, sunt instituţii fundamentale ale dreptului penal, ce îndeplinesc un rol esenţial în prevenirea şi controlul criminalităţii, în asigurarea ordinii sociale şi juridice a societăţii. Importanţa politico-penală a sistemului pedepselor este reflectată în legislaţia penală a statelor.

CAPITOLUL VII PREVENIREA CRIMINALITĂTII SECTIUNEA I Consideraţii relative la prevenţia criminalităţii 1. Conceptul de prevenţie 1.1. Aspecte introductive Comiterea de fapte criminale constituie o provocare permanentă a oricărei societăţi umane, care se vede astfel nevoită să gestioneze acest fenomen deosebit de complex cu ajutorul politicii penale, utilizând toate mijloacele şi măsurile 1. Combaterea şi controlul complexului fenomen al criminalităţii se desfăşoară cu ajutorul unui sistem multilateral de măsuri concrete de prevenire şi de constrângere. Prevenirea criminalităţii antrenează întreaga societate umană şi necesită nu doar metode complexe şi succesive de prevenire şi control, ci şi măsuri de natură socială, juridică, economică, administrativă, politică şi culturală. Noţiunea de prevenţie cuprinde ansamblul măsurilor cu caracter penal şi a celor cu caracter social, aflate în conexiune şi utilizate în scopul împiedicării şi combaterii (cantitative dar şi calitative) fenomenului criminal, a limitării posibilităţilor de apariţie de acţiuni criminale, a asigurării respectului faţă de legea penală şi ordinea socială2 • Măsurile de prevenţie vizează următoarele aspecte: descoperirea, reducerea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii; identificarea şi neutralizarea posibilelor persoane sau grupuri de persoane cu risc de devianţă comportamentală; identificarea şi înlăturarea situaţiilor ce motivează şi provoacă infracţionalitate; stabilirea de măsuri coercitive corespunzătoare gradului de pericol social al faptelor penale etc. 1

Ana Bălan, Medierea şi prevenirea criminalităţii, Revista de Criminologie, Criminalistică şi Penologie, Bucureşti, nr.4/2015, p. 81. 2 Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediţia 6, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 51-52.

Criminologie

La nivelul doctrinei de specialitate, prevenţia este analizată din două perspective şi anume: o abordare extensivă, potrivit căreia toate sancţiunile penale ce vizează faptele infracţionale sunt date în scopul prevenţiei, şi o abordare restrictivă, care face distincţia între represiune şi prevenţie, prevenţia reprezentând instrumentul utilizat de stat pentru controlul, limitarea şi stoparea criminalităţii, printr-o bună gestiune a cauzelor şi factorilor ce concură la comiterea crimelor. Conceptul de prevenire şi combatere a criminalităţii, de preîntâmpinare a săvârşirii de fapte penale, presupune două aspecte sau determinări esenţiale şi anume, prevenirea pre-delictuală şi prevenirea post-delictuală. Prevenirea pre-delictuală desemnează procesul social continuu şi permanent, ce implică ansamblul măsurilor sociale luate în baza legii de către organele de stat competente împreună cu alte organisme, cu scopul preîntâmpinării şi eliminării riscurilor de fapte criminale, prin identificarea, neutralizarea şi eliminarea oricăror factori obiectivi sau subiectivi ce pot determina sau favoriza astfel de fapte. Măsurile sociale destinate acestui proces au menirea să contribuie la educarea permanentă a indivizilor în spiritul respectării ordinii sociale şi a ordinii de drept. Prevenirea post-delictuală presupune totalitatea măsurilor de resocializare a acelor infractori care au fost condamnaţi pentru faptele lor, măsuri luate în baza legii de către organele de specialitate competente să pună în executare pedeapsa penală, de către organele penitenciare, precum şi de către colectivităţi (în situaţiile în care pedepsele se execută de pildă, prin muncă). Scopul principal al acestui aspect al prevenţiei este acela de a evita starea de recidivă a infractorului ce a suportat condamnarea penală. Un rol important în prevenirea criminalităţii revine acelor organe şi instituţii ce desfăşoară activitatea de control şi de supraveghere a ordinii publice. Întreaga activitate de combatere a criminalităţii presupune un complex de măsuri de natură juridico-penală ce sunt luate de organele de specialitate ale statului, pentru realizarea scopului procesului penal, reprezentat de constatarea şi sancţionarea faptelor infracţionale, potrivit legii şi principiilor răspunderii penale3 . Principiul prevenţiei sau al prevenirii săvârşirii faptelor penale, presupune că reglementarea juridico-penală trebuie să asigure atât realizarea funcţiei preventive a legii penale cât şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, ca o consecinţă a aplicării pedepselor penale. Aplicarea şi realizarea sancţiunilor penale trebuie să se fundamenteze pe necesitatea prevenirii săvârşirii de noi fapte penale, atât de către cei ce au suportat astfel de sancţiuni juridice (prevenţia specială) cât şi de către alte persoane tentate să comită acest tip de fapte (prevenţia generală)4. Sancţionarea juridică, sancţiunile penale sunt absolut necesare pentru controlul 3

Gheorghe Florian, Prevenirea criminalităţii. Teorie şi practică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005, p. 23 şi urm. 4 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 201 4, p. 5 1 .

Lucretia Dogaru

criminalităţii întrucât reprezintă instrumentele cele mai eficiente în materie de prevenire ale acestui fenomen. Caracterele generale şi specifice ale diferitelor fapte deviante ce se circumscriu fenomenului criminalităţii, determină cu privire la incriminarea şi sancţionarea lor o serie de diferenţe, nu doar de la un sistem de drept la altul cât şi de la o ţară la alta. 1.2. Consideraţii privind politica penală în materie de prevenţie Reacţia socială împotriva criminalităţii, a avut o lungă perioadă de tip, un caracter strict represiv ce s-a combinat în decursul istoriei cu aspecte ale prevenţiei astfel cum acestea rezultă din politica penală în materie. Definirea şi evaluarea conceptului de politică penală de prevenire a criminalităţii trebuie să se refere la următoarele dimensiuni 5 : la legislaţia penală în vigoare privind sistemul de sancţiuni aplicabile faptelor penale; la instituţiile specializate în prevenirea şi controlul criminalităţii precum şi la reacţia socială faţă de crimă şi criminalitate. Tot cu referire la noţiunea de prevenţie, se indică6 două sensuri sau conotaţii ale acesteia, şi anume: o conotaţie de natură sociologică şi criminologică, ce se referă la totalitatea activităţilor cu rol în identificarea, explicarea şi diminuarea cauzelor şi condiţiilor sociale şi individuale, obiective şi subiective, de natură a genera sau favoriza conduite criminale; o conotaţie cu caracter juridico-penal, ce se referă la efectul exercitat de legislaţia penală asupra conduitei indivizilor, prin incriminările şi pedepsele pe care aceasta le prevede. În acest context, dreptul penal român îndeplineşte atât funcţia de prevenire a criminalităţii (prevenţia generală) cât şi aceea de prevenire a recăderii în criminalitate sau recidiva (prevenţia specială). Fenomenul complex al criminalităţii constituie în prezent o problemă globală şi deopotrivă continuă, lupta împotriva acestuia fiind inspirată de politica penală naţională a statelor, de politica regională dar şi de cea statuată la nivel international. În plan naţional, cu referire la instrumentele juridice, considerate a fi mijlocul cel mai eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii, au fost adoptate în ultima perioadă o serie de acte normative ce reflectă şi orientarea europeană în acest sens şi care stabilesc modalităţi de cooperare şi asistenţă internaţională7. La nivelul Uniunii Europene, în domeniul prevenirii criminalităţii, Consiliul Europei a elaborat în ultimii ani o serie de Regulamente ce cuprins recomandări 5

Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit, 1996, p. 224. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op.cit. , 1996, p. 87. 7 De pildă, Legea nr. 30 din 29 mai 2012 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în M. Of. nr. 103 din 2012, are drept domeniu de reglementare măsurile specifice de prevenire şi combatere a acestui tip de criminalitate, aplicate de către autorităţile cu atribuţii în domeniu pentru a asigura protej area persoanei, a societăţii şi a statului împotriva acţiunilor ilegale ale grupurilor şi organizaţiilor criminale. 6

215

Criminologie

La nivelul doctrinei de specialitate, prevenţia este analizată din două perspective şi anume: o abordare extensivă, potrivit căreia toate sancţiunile penale ce vizează faptele infracţionale sunt date în scopul prevenţiei, şi o abordare restrictivă, care face distincţia între represiune şi prevenţie, prevenţia reprezentând instrumentul utilizat de stat pentru controlul, limitarea şi stoparea criminalităţii, printr-o bună gestiune a cauzelor şi factorilor ce concură la comiterea crimelor. Conceptul de prevenire şi combatere a criminalităţii, de preîntâmpinare a săvârşirii de fapte penale, presupune două aspecte sau determinări esenţiale şi anume, prevenirea pre-delictuală şi prevenirea post-delictuală. Prevenirea pre-delictuală desemnează procesul social continuu şi permanent, ce implică ansamblul măsurilor sociale luate în baza legii de către organele de stat competente împreună cu alte organisme, cu scopul preîntâmpinării şi eliminării riscurilor de fapte criminale, prin identificarea, neutralizarea şi eliminarea oricăror factori obiectivi sau subiectivi ce pot determina sau favoriza astfel de fapte. Măsurile sociale destinate acestui proces au menirea să contribuie la educarea permanentă a indivizilor în spiritul respectării ordinii sociale şi a ordinii de drept. Prevenirea post-delictuală presupune totalitatea măsurilor de resocializare a acelor infractori care au fost condamnaţi pentru faptele lor, măsuri luate în baza legii de către organele de specialitate competente să pună în executare pedeapsa penală, de către organele penitenciare, precum şi de către colectivităţi (în situaţiile în care pedepsele se execută de pildă, prin muncă). Scopul principal al acestui aspect al prevenţiei este acela de a evita starea de recidivă a infractorului ce a suportat condamnarea penală. Un rol important în prevenirea criminalităţii revine acelor organe şi instituţii ce desfăşoară activitatea de control şi de supraveghere a ordinii publice. Întreaga activitate de combatere a criminalităţii presupune un complex de măsuri de natură juridico-penală ce sunt luate de organele de specialitate ale statului, pentru realizarea scopului procesului penal, reprezentat de constatarea şi sancţionarea faptelor infracţionale, potrivit legii şi principiilor răspunderii penale3 . Principiul prevenţiei sau al prevenirii săvârşirii faptelor penale, presupune că reglementarea juridico-penală trebuie să asigure atât realizarea funcţiei preventive a legii penale cât şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, ca o consecinţă a aplicării pedepselor penale. Aplicarea şi realizarea sancţiunilor penale trebuie să se fundamenteze pe necesitatea prevenirii săvârşirii de noi fapte penale, atât de către cei ce au suportat astfel de sancţiuni juridice (prevenţia specială) cât şi de către alte persoane tentate să comită acest tip de fapte (prevenţia generală)4. Sancţionarea juridică, sancţiunile penale sunt absolut necesare pentru controlul 3

Gheorghe Florian, Prevenirea criminalităţii. Teorie şi practică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005, p. 23 şi urm. 4 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 51.

Lucretia Dogaru

criminalităţii întrucât reprezintă instrumentele cele mai eficiente în materie de prevenire ale acestui fenomen. Caracterele generale şi specifice ale diferitelor fapte deviante ce se circumscriu fenomenului criminalităţii, determină cu privire la incriminarea şi sancţionarea lor o serie de diferenţe, nu doar de la un sistem de drept la altul cât şi de la o ţară la alta. 1.2. Consideraţii privind politica penală în materie de prevenţie Reacţia socială împotriva criminalităţii, a avut o lungă perioadă de tip, un caracter strict represiv ce s-a combinat în decursul istoriei cu aspecte ale prevenţiei astfel cum acestea rezultă din politica penală în materie. Definirea şi evaluarea conceptului de politică penală de prevenire a criminalităţii trebuie să se refere la următoarele dimensiuni5 : la legislaţia penală în vigoare privind sistemul de sancţiuni aplicabile faptelor penale; la instituţiile specializate în prevenirea şi controlul criminalităţii precum şi la reacţia socială faţă de crimă şi criminalitate. Tot cu referire la noţiunea de prevenţie, se indică6 două sensuri sau conotaţii ale acesteia, şi anume: o conotaţie de natură sociologică şi criminologică, ce se referă la totalitatea activităţilor cu rol în identificarea, explicarea şi diminuarea cauzelor şi condiţiilor sociale şi individuale, obiective şi subiective, de natură a genera sau favoriza conduite criminale; o conotaţie cu caracter juridico-penal, ce se referă la efectul exercitat de legislaţia penală asupra conduitei indivizilor, prin incriminările şi pedepsele pe care aceasta le prevede. În acest context, dreptul penal român îndeplineşte atât funcţia de prevenire a criminalităţii (prevenţia generală) cât şi aceea de prevenire a recăderii în criminalitate sau recidiva (prevenţia specială). Fenomenul complex al criminalităţii constituie în prezent o problemă globală şi deopotrivă continuă, lupta împotriva acestuia fiind inspirată de politica penală naţională a statelor, de politica regională dar şi de cea statuată la nivel intemational. În plan naţional, cu referire la instrumentele juridice, considerate a fi mijlocul cel mai eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii, au fost adoptate în ultima perioadă o serie de acte normative ce reflectă şi orientarea europeană în acest sens şi care stabilesc modalităţi de cooperare şi asistenţă internaţională7. La nivelul Uniunii Europene, în domeniul prevenirii criminalităţii, Consiliul Europei a elaborat în ultimii ani o serie de Regulamente ce cuprins recomandări 5

Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit, 1996, p. 224. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit. , 1996, p. 87. 7 De pildă, Legea nr. 3 0 din 29 mai 2012 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în M. Of. nr. 103 din 2012, are drept domeniu de reglementare măsurile specifice de prevenire şi combatere a acestui tip de criminalitate, aplicate de către autorităţile cu atribuţii în domeniu pentru a asigura protejarea persoanei, a societăţii şi a statului împotriva acţiunilor ilegale ale grupurilor şi organizaţiilor criminale. 6

Criminologie

specifice, cu referire la aspecte esenţiale în domeniu, precum: includerea de către statele membre a prevenţiei ca misiune permanentă în programele guvernamentale şi stabilirea de acţiuni concrete în acest sens; crearea, încurajarea şi menţinerea la nivel naţional şi regional de organisme specializate în prevenirea criminalităţii; stabilirea şi promovarea programelor de prevenţie; limitarea şi reducerea posibilităţilor de comitere de fapte criminale; promovarea cercetării în materie de criminalitate etc. În contextul unor astfel de preocupări, s-a configurat un model european ce vizează prevenirea şi combaterea acestui flagel8. Prevenirea criminalităţii este guvernată de următoarele principii de bază: Principiul legalităţii, cel conform căruia prevenirea şi combaterea fenomenului criminal trebuie să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legii penale în vigoare; Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor omului sau principiul umanismului, potrivit căruia infractorul şi victima trebuie tratate ca fiinţe umane, cu respectarea dreptului la viaţă, la integritate fizică şi psihică; în baza acestui principiu, infractorul va beneficia de prevederile legilor penale mai favorabile, de anumite măsuri de clemenţă prevăzute de lege, de un sistem de sancţionare progresivă etc.; Principiul democratismului, potrivit căruia activitatea de prevenţie trebuie să se desfăşoare sub controlul organelor de specialitate, cu participarea nemijlocită a organizaţiilor, asociaţiilor dar şi a publicului; Principiul transparenţei activităţii de prevenţie şi a apropierii de comunitate, denumit şi principiul proximităţii, în baza căruia actorii activităţii de prevenţie trebuie să manifeste transparenţă în luarea măsurilor legale, şi totodată se apropie de acea categorie de indivizi pentru care se realizează prevenţia; Principiul proporţionalităţii intervenţiei preventive, în sensul că aceasta trebuie să fie proporţională atât cu nevoia de siguranţă a populaţiei, de apărare socială cât şi cu starea infracţională existentă. La nivel de documente legislative precum şi de doctrină, s-au consacrat şi relevat principii ale politicii penale preventive, tocmai pentru a conferi mai multă rigoare acţiunilor de prevenţie, bineînţeles, în măsura respectării şi concretizării acestora în practicile ţărilor europene. În acest context, amintim şi următoarele prmc1p11: Principiul priorităţii măsurilor preventive în raport cu măsurile de constrângere, potrivit căruia politicile penale actuale şi strategiile de combatere a criminalităţii trebuie trecute din zona represivă-coercitivă spre zona preventivă şi cea de reinserţie socială a infractorilor; 8

Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia europeană. Mecanisme, deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 169-170.

Lucretia Dogaru

Principiul spaţialităţii sau al sferei de aplicare determină, ce evidenţiază faptul că orice acţiune preventivă în materie de infracţionalitate trebuie să se integreze într-un teritoriu determinat (local, naţional şi regional); Principiul parteneriatului social, potrivit căruia politicile de prevenţie trebuie să se axeze pe colaborarea şi participarea publicului (cetăţeni, specialişti, asociaţii, organizaţii etc.), în îndeplinirea obiectivului de asigurare a securităţii publice. Acesta este strâns legat de principiul cooperării în materie de prevenţie şi cel al utilităţii sociale a acesteia; Principiul contractualizării, se referă la state care îndeplinesc rolul de principali actori ai politicii de prevenire a criminalităţii, şi cărora le revine obligaţia asigurării atât a continuităţii cât şi a consecvenţei politicii preventive (prin elaborarea şi susţinerea de programe concrete, prin constituirea de organisme publice specializate, derularea de cercetări ştiinţifice în domeniu, colaborarea interinstituţională şi cu alte state, corelarea cu dinamica realităţii sociale); Principiul respectării diferenţelor culturale, care presupune faptul că toate acţiunile de prevenţie trebuie să ţină seama de anumite particularităţi cum ar fi de pildă, cele culturale ale zonei ori cele cu referire la respectarea dreptului minorităţilor la liberă exprimare. 1.3. Trăsături caracteristice ale prevenţiei Din definiţiile formulate cu referire la fenomenul de prevenire a criminalităţii se pot contura următoarele trăsături specifice ce îl caracterizează: Caracterul continuu al prevenţiei, este generat de existenţa unui cadru social schimbător, a unei varietăţi de factori ce exercită influenţe asupra membrilor societăţii precum şi de continuitatea evoluţiei indivizilor. Din astfel de considerente, activitatea de prevenţie trebuie să se adapteze permanent la realităţile şi cerinţele societăţii; Caracterul permanent al prevenţiei, este impus de specificul situaţiilor existente la un moment dat, precum şi de mobilitatea vieţii sociale ce oferă posibilităţi multiple de manifestare a conduitei indivizilor. Aşa numitul schimb de generaţii, implică şi impune nu doar măsuri şi modalităţi tradiţionale de prevenţie ci şi un complex de metode noi ce se cer a fi adaptate la astfel de situaţii şi realităţi; Caracterul mixt al prevenţiei, ce este dat de faptul că aceasta vizează atât posibilii infractori cât şi victimele potenţiale ale acestora. Este o caracteristică ce derivă din obligaţia necondiţionată a autorităţilor şi a organelor specializate de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale, integritatea fizică şi psihică, valorile materiale şi spirituale ale omului şi ale societăţii în ansamblul său; Prevenţia are drept scop respectarea normelor juridice penale în vigoare, tocmai prin reacţia promptă a societăţii organizate împotriva 21 7

Criminologie

celor ce le nesocotesc. În acelaşi timp, prevenirea criminalităţii urmăreşte şi identificarea acelor tipuri de conduite nelegale tocmai pentru asigurarea autoprotecţiei împotriva infracţiunilor. Tot ca un aspect distinct al prevenţiei poate fi considerat şi faptul că prin aceasta se urmăreşte atât eliminarea sau centralizarea factorilor exogeni favorizanţi ai criminalităţii precum şi valorificarea factorilor care inhibă acest fenomen. 2. Tipuri de prevenţie 2. 1. Aspecte generale. Prezentare şi analiză. Criminalitatea exprimă acea formă severă de devianţă socială ce afectează grav valorile şi relaţiile sociale ce sunt ocrotite de legea penală. Orice tip de comportament delincvent face obiectul unei interdicţii sau constrângeri formulate de lege, întrucât un astfel de comportament prezintă consecinţe negative, având un scop antisocial distructiv şi deliberat. În calitatea sa de fenomen social complex, criminalitatea include aspecte şi dimensiuni de natură sociologică, juridică, politică, economică, culturală şi prospectivă, aspecte ce evidenţiază atât identificarea, explicarea şi prevenirea acestui fenomen cât şi starea, tendinţele de evoluţie şi consecinţele sale. În ultimele decenii s-a constatat o creştere dar şi o agravare a formelor criminalităţii naţionale şi internaţionale deopotrivă, fapt ce reclamă o abordare interdisciplinară a acestui fenomen precum şi o participare colectivă la acţiuni specifice de prevenire şi combatere9 . Pedeapsa penală este cea care realizează scopul prevenţiei, atât prin simpla sa inserare în legislaţia penală cât şi prin aplicarea sa concretă de către organele competente autorului faptei penale, realizându-se astfel aşa-numita exemplaritate exercitată faţă de alte persoane tentate la delincvenţă. Alături de cele două forme ale prevenţiei, respectiv prevenţia generală şi prevenţia specială sau individuală, o tipologie recentă relevată de literatura de specialitate română 10 reflectă şi alte două forme ale prevenţiei, respectiv: pre­ venţia defensivă ( care este axată pe valorile fricii şi ale excluderii) şi prevenţia emancipativă (ce este axată pe valorile integrării şi reinserţiei sociale). Potrivit Recomandărilor Consiliului Europei 1 1 în materie de prevenire şi control a criminalităţii, se instituie următoarele tipuri de prevenţie la nivel comunitar: prevenţie socială (prin intermediul măsurilor socio-economice de educare şi informare a populaţiei), care este considerată a fi eficientă pe termen lung, şi prevenţie situaţională (prin adoptarea de măsuri de limitare dar şi de sancţionare a faptelor penale, în scopul reintegrării sociale a infractorilor precum 9

Rodica M. Stănoiu, Ortansa Brezeanu, Tiberiu Dinu, Tranziţia şi criminalitatea. Culegere de studii, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2009, p. 25-35. 10 Valerian Cioclei, op. cit. , 2016, p. 53. 11 Amintim în acest context, Recomandarea ( 87) 19 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre ale Consiliului Europei, privind organizarea prevenirii criminalităţii, din 17 septembrie 1987.

Lucretia Dogaru

şi a sprijinirii victimelor acestora). Prevenţia socială are drept scop acela de a provoca schimbări durabile în mentalitatea celor ce sunt tentaţi să comită fapte antisociale, sens în care acest tip de prevenţie îmbracă două forme principale: prevenţia sau prevenirea prin dezvoltarea mintală a individului (care este orientată spre individ şi spre mediul său social şi familial) şi prevenirea comunitară (ce are ca finalitate individul, dar care este realizată de comunitate). Un alt tip de prevenţie semnalat la nivel de doctrină dar şi de documente internaţionale, este cel al prevenţiei situaţionale, care presupune schimbarea contextelor situaţionale ce pot influenţa în mod decisiv un individ să treacă la comiterea actului criminal. De asemenea, există la nivel de teorie consacrate şi alte două tipuri distincte de prevenţie şi anume: prevenţia penală (ce se realizează exclusiv prin intermediul dispoziţiilor penale ce incriminează faptele de pericol social ridicat şi care impun o conduită cu caracter inhibitor dat de sancţiunea penală stipulată) şi prevenţia nepenală (care se realizează prin mijloace ce au caracter social, economic, curativ ori educativ). Criminologul francez Raymond Gassin 12 , a propus în studiile sale, mai multe tipuri de prevenţie a criminalităţii, luând în calcul diverse criterii: prevenţie pentru minori (sub forma prevenţiei sociale axată în principal pe măsuri educative) şi prevenţie pentru majori (axată cu precădere pe sancţiuni represive); prevenţie generală (pentru orice tip de comportament infracţional) şi prevenţie specială (ce vizează doar un anumit tip sau model comportamental deviant); prevenţie pasivă (ce se prezintă sub formă de avertismente teoretice pentru potenţiali infractori) şi prevenţie activă (concretizată într-un ansamblu de măsuri active de prevenire a criminalităţii); prevenţie primară (centrată spre modificarea cauzelor şi condiţiilor criminogene în scopul reducerii şanselor de comportament criminal), prevenţie secundară (concentrată spre identificarea şi intervenţia preventivă faţă de factorii de risc şi potenţialii infractori, aceasta fiind atribuită organelor specializate în acest sens) şi prevenţie terţiară (ce este dirijată cu precădere, spre descoperirea şi sancţionarea infractorilor, prevenirea stării de recidivă, restabilirea şi reintegrarea socială a acestora, asistenţa victimelor şi preîntâmpinarea revictimizării) 1 3 ; prevenţie socială (ce presupune acţionarea prin măsuri de ordin social asupra cauzelor criminalităţii) şi prevenţie situaţională (ce impune identificarea factorilor situaţionali, respectiv a acelor factori contextuali ai criminalităţii); prevenţie defensivă (bazată pe teama şi pe excluderea făptuitorului din 12

Raymond Gassin, op. cit. , 1997, p. 607-612. A se vedea o analiză a acestor tipuri de prevenire a fenomenului infracţional, Gheorghe Mihai, Vasile Popa, op.cit. , 2000, p. 251-252. 13

Criminologie

cadrul comunităţii sociale) şi prevenţie elevată (ce este fundamentată pe încrederea acordată infractorului şi pe integrarea acestuia în societate); prevenţie la nivelul formării personalităţii individului (este cea care se concretizează prin măsuri legislative) şi prevenţie ce intervine la nivelul dezvoltării procesului de trecere la act (prin diverse acţiuni concrete ale organelor specializate, cum ar fi de pildă, patrularea poliţiei în locurile predispuse la comiterea de infracţiuni, prin amplasarea de sisteme de monitorizare etc.). De asemenea, în funcţie de criteriul vârstei sau cel al diferenţei de sex, se poate distinge între prevenţia delincvenţei juvenile, prevenţia delincvenţei masculine şi cea a delincvenţei feminine. Astfel cum se poate diferenţia şi după gradul sau forma de organizare, între prevenirea criminalităţii convenţionale şi prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. Astfel de clasificări ce se atribuie prevenţiei criminalităţii, reprezintă mai mult o delimitare strict teoretică, întrucât sub aspect practic aceste forme sau tipuri de prevenţie nu pot fi nici identificate şi nici delimitate cu precizie. 3. Măsuri de realizare a prevenirii infracţionalităţii Prevenirea criminalităţii trebuie să ţină cont de personalitatea individului infractor, luând în calcul toate particularităţile sale biopsihice şi sociale, adresându­ se celor două mari categorii cauzale ce pot influenţa negativ personalitatea respectiv, cauzele obiective (exogene) şi cauzele subiective (endogene) 1 4 . Pentru ca activitatea complexă de prevenire a criminalităţii să fie una eficientă, se impune întrunirea unui cumul de condiţii, astfel: o legislaţie penală naţională şi comunitară adecvată; statistici ale fenomenului criminal, coerente, bine întocmite şi uniforme; o reflectare obiectivă în mass-media a tuturor aspectelor ce vizează criminalitatea; o evaluare corectă a nevoilor sociale a persoanelor, dar şi o implicare adecvată a organelor de stat şi a publicului în acest sens. Această activitate de prevenire şi combatere a fenomenului criminalităţii are ca şi obiective principale următoarele: asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, astfel cum sunt recunoscute şi consacrate la nivel de documente internaţionale şi de legislaţii naţionale; reducerea numărului de infracţiuni şi diminuarea complexităţii săvârşirii acestora însoţită de reducerea numărului de infractori; reducerea sau diminuarea riscului provocat victimelor criminalităţii; diminuarea urmărilor cauzate de încălcarea dispoziţiilor penale; ocrotirea ordinii sociale şi a celei juridice; realizarea şi asigurarea unui spaţiu de securitate socială la atât nivel naţional cât şi comunitar. Toate soluţiile şi măsurile de prevenire a criminalităţii trebuie să pună în balanţă cele două aspecte şi anume, problema drepturilor, libertăţilor şi responsabilităţilor individului şi nevoia generală de protecţie a populaţiei. Este în 14

Anamaria C. Cercel, op. cit. , 2009, p. 5 1 -52.

Lucretia Dogaru

prezent o realitate aceea că, cu toată complexitatea şi diversitatea măsurilor de prevenire a criminalităţii, acestea se dovedesc deseori a fi nu doar insuficiente ci şi ineficiente, fapt ce impune cu necesitate, diminuarea conştientă a riscului individual de expunere la situaţii riscante şi periculoase. 15 Luând în considerare scopul pe care îl urmăresc măsurile de prevenţie, se pot distinge următoarele categorii de măsuri: de reducere a oportunităţilor ce pot fi create de faptele infracţionale astfel încât criminalitatea să devină nu doar dificilă şi riscantă dar ea să fie şi lipsită de profituri materiale; de reducere a contribuţiei factorilor _sociali şi ai celor economici, la creşterea criminalităţii; măsuri ce sunt destinate protecţiei victimelor infracţiunilor şi evitării victimizării. În categoria măsurilor de prevenire a infracţionalităţii, măsurile cu caracter penal sunt apreciate a fi deosebit de eficiente, urmate fiind de cele cu caracter social, tocmai luând în considerare corelaţia dintre condiţiile sociale ale delincvenţei şi faptele infracţionale. În categoria măsurilor sociale de prevenţie, se includ de pildă, măsuri ce vizează amenajarea mediului social (imobile cu mare vizibilitate, aparatură video, etc.), acţiuni de educare a publicului, a infractorilor şi victimelor, realizarea de programe de informare, programe de dezalcoolizare şi detoxifiere, programe de promovare a educaţiei, colaborarea publicului cu instituţiile şi autorităţile specializate etc. 1 6 Un complex de măsuri de prevenire a criminalităţii se desfăşoară şi de către organele de poliţie, a căror activitate se poate realiza în principal, pe două planuri: sub forma acţiunilor de prevenţie clasică sau de prevenire prin represiune, şi sub forma acţiunilor de prevenţie modernă 17 , reprezentate de acele măsuri şi acţiuni îndreptate asupra potenţialilor infractori sau victime, prin modalităţi diverse precum: crearea de structuri specializate în cadrul poliţiei (de pildă, poliţia de proximitate, poliţia locală), dotarea cu mijloace tehnice de securitate (aparatură de interceptare, camere video în spaţiile publice şi în locurile rău famate etc.), cooperarea internaţională a structurilor de poliţie în lupta contra criminalităţii, ori prin crearea de instituţii regionale şi internaţionale specializate în acest sens şi altele. Legea privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate stabileşte de pildă la art. 9, cu privire la această formă de criminalitate următoare măsuri: efectuarea de către autorităţile specializate de analize a cauzelor ce favorizează crearea şi activitatea grupurilor şi organizaţiilor criminale; planificarea măsurilor de prevenire a activităţii criminale pe grupuri şi organizaţii criminale existente precum şi a măsurilor destinate prevenirii formării de noi grupări criminale; organizarea campaniilor de informare privind fenomenul de crimă organizată; notificarea persoanelor ce pot fi atrase în activităţi criminale organizate şi nu în ultimul rând, monitorizarea preventivă a acestora. 15

Tudor Amza, Cosmin P. Amza, op. cit., 2008, p. 6 1 4-61 7. Sergiu Bogdan, op. cit., 201 2, p. 1 52. 17 Eufemia Vieru, Consideraţii generale privind prevenirea criminalităţii, Revista de Drept Penal nr. 1 / 201 3, p. 1 23- 1 30. 16

Criminologie

4. Profilaxia delincvenţei juvenile 1 8 4. 1. Analiză şi context Profilaxia crimei trebuie diferenţiată şi după autorul faptei criminale, după vârsta acestuia, sens în care se distinge atât la nivel legislativ cât şi la nivel de teorie, între un criminal major şi un criminal minor 1 9 • Delincvenţa juvenilă20 este acel tip sau formă de criminalitate ce are o identitate proprie conferită tocmai de categoria de persoane la care se referă. Factorii de risc pentru apariţia comportamentului deviant la minori sau cauzele ce pot genera atitudini antisociale, se regăsesc în procesele psihice ce au loc la nivelul conştiinţei minorului, în împrejurările concrete de viaţă a acestora, în influenţa mediului social dar şi în alte cauze de natură socială. Luând în considerare aceste aspecte dar şi faptul că periculozitatea socială a criminalităţii juvenile este crescută, profilaxia acesteia este o preocupare esenţială a politicii penale a statelor. Starea individuală a minorilor, particularităţile lor fiziologice şi psihice, îşi găsesc o reflectare corespunzătoare în reglementările legale, impunând un regim juridic special care să vizeze ocrotirea intereselor minorilor şi sistemul de educaţie al acestora alături de răspunderea lor juridică. Măsurile de prevenire, de control şi combatere a delincvenţei juvenile se bazează pe un set de prevederi ce au drept scop o protecţie suplimentară a acestora în raport cu persoanele adulte. Scopul sistemului justiţiei juvenile este acela de reducere a delincvenţei minorilor, de asigurare a unei concordanţe şi proporţio­ nalităţi între vârstă şi delictul comis, de terapie socială a fenomenului precum şi de reinserţie socială a acestora. Cu toate că sistemele de justiţie cu referire la minori diferă de la o ţară la alta, acestea fiind fondate pe legislaţii şi principii de drept specifice, există aspecte comune privind vârsta răspunderii penale a minorilor precum şi standardele din documentele internaţionale care reglementează practica justiţiei juvenile. Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală a minorilor au fost stabilite în Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului2 1 , care prevede că orice persoană care nu a împlinit 18 ani este considerată minor, acesta reprezentând o personalitate în formare cu trăsături ce îi pot influenţa universul său psihic şi moral. Şi legiuitorul român distinge în acest sens, astfel că potrivit legii penale22 , minorului infractor i se aplică măsuri de prevenţie socială şi măsuri educative şi doar în subsidiar măsuri represive. Argumentul este dat de 18

Pentru o analiză a mijloacelor de luptă împotriva delincvenţei juvenile, a se vedea, Sergiu Bogdan, op. cit. , 2009, p. 87-88. 19 Sergiu Bogdan, op. cit. , 2012, p. 120-121. 20 Termenul delincvenţă juvenilă, provine de la termenul francez delinquancejuvenile, şi desemnează acele devieri comportamentale ale minorilor sub 18 ani, ce sunt sancţionate de legea penală. 21 Adoptată la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de aproape toate statele lumii ( vezi art. 37-40). 22 Art. 115 din Codul Penal român, privind regimul răspunderii penale a minorului. ?.?.?

Lucretia Dogaru

faptul că aceştia au personalitatea în formare, astfel că ea poate fi încă modelată, spre deosebire de persoanele adulte care au personalitatea deja formată, situaţie în care asupra acestora nu se mai poate acţiona eficient şi limitativ decât cu măsuri preponderent represive. Prin astfel de măsuri legislative se creează un nou sistem de tratament al minorului infractor, ce are drept scop menţinerea minorului în interiorul societăţii şi nu izolarea sa în locuri de reeducare, cu toate consecinţele negative pe care o astfel de măsură le-ar putea cauza. Regula instituită cu referire la răspunderea penală a minorilor este aşadar reprezentată de aplicarea unui set de măsuri educative neprivative de libertate, iar excepţia o constituie măsurile privative de libertate pentru infracţiunile grave sau multiple. Măsurile educative neprivative de libertate ce sunt reglementate de legea penală generală sunt: stagiul de formare civică, este un program cu o durată de 4 luni ce se derulează sub monitorizarea serviciului de probaţiune; supravegherea pentru o perioadă de 2-4 luni; consemnarea la domiciliu la sfârşit de săptămână, pentru o perioadă de la 4 la 12 săptămâni şi, internarea într-un centru de detenţie, o instituţie specializată în recuperarea minorilor cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe de educaţie, de pregătire profesională şi reintegrare socială. Dacă Codul penal român şi Codul de procedură penală cuprind dispoziţii referitoare la cauzele cu infractori minori care răspund penal, principalul act normativ care reglementează statutul minorilor sub 14 ani care comit fapte penale, îl reprezintă Legea nr. 273 din 2004, astfel cum a fost modificată şi republicată în 2014, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Aspecte esenţiale precum vulnerabilitatea socială, fragilitatea intelectivă dar şi carenţele familiale, sunt factori de risc ce duc la apariţia şi persistenţa conduitei antisociale în rândul minorilor, fără însă a neglija şi alte aspecte ce trebuie luate în considerare în acţiunile de control şi profilaxie a criminalităţii juvenile. Problematica profilaxiei delincvenţei juvenile este dovedită a fi una extrem de sensibilă şi complexă şi ea se realizează în principal, prin intervenţii asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale în rândul minorilor, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului micro şi macrosocial al acestora. O strategie preventivă a acestui segment infracţional presupune o cooperare interinstituţională şi un complex de măsuri şi aspecte, dintre care amintim: constituirea unor organisme naţionale şi locale pentru monitorizarea situaţiei sociale a familiilor cu mulţi copii şi cu dificultăţi materiale; cunoaşterea şi monitorizarea familiilor dezorganizate; educarea părinţilor cu privire la raportul lor cu copii minori; cunoaşterea stării şi evoluţiei infracţionale în rândul minorilor; pregătirea specialiştilor în profilaxia delincvenţei juvenile; înfiinţarea de instituţii speciale pentru supravegherea şi ocrotirea minorilor; cuprinderea în procesul de învăţământ a copiilor ce provin din medii dezavantajate etc. La nivelul cercetărilor criminologice în materia delincvenţei juvenile se propun de către specialişti, câteva modele generale de profilaxie, ce au drept ţintă şi 223

Criminologie

urmăresc aspecte precum: reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei minorilor şi tinerilor; stimularea capacităţii empatice la nivelul copiilor şi tinerilor; consilierea copiilor şi tinerilor victimizaţi; educaţia sexuală a tinerilor în scopul formării unui comportament sexual adecvat; dezvoltarea abilităţilor sociale ale minorilor; controlul stărilor de anxietate şi de izolare; terapia familială şi de grup etc. În prezent, se acordă o importanţă deosebită programelor specializate de prevenţie socială a acestui tip de criminalitate, bazate în principal pe cunoaşterea factorilor de risc şi ai celor protectivi, programe ce trebuie să cuprindă în principal, următoarele direcţii : programe de intervenţie asupra mediului social al minorului; programe pedagogice şi terapeutice de instruire a minorilor cu comportament agresiv dar şi a celor ce prezintă o stare de retard mintal; crearea de organisme specializate în materie de prevenţie juvenilă; măsuri de reintegrare socială şi culturală a minorilor ce manifestă comportament delincvent; activităţi organizate de informare, monitorizare şi control al minorilor cu potenţial criminal; măsuri de ajutor social pentru familiile sărace; măsuri de reducere şi înlăturare a abandonului şcolar dar şi alte măsuri specifice. Obiectivele principale ale prevenirii fenomenului criminalităţii minorilor, sunt reprezentate de ordinea socială şi creşterea calităţii vieţii, de consolidarea mecanismelor de respectare a legilor şi de aplicare a dispoziţiilor acestora, de formarea unei conştiinţe civice la nivelul comunităţilor în materie de prevenţie, de monitorizarea şi evaluarea riscurilor etc. În scopul reducerii comportamentului delincvent al minorilor, sunt necesare strategii naţionale pe termen mediu şi lung, fundamentate pe legislaţii penale adecvate, pe statistici coerente şi uniforme, strategii care să fie coordonate de specialişti ai organelor puterii publice. În scopul obţinerii de rezultate eficiente, se impune ca toate părţile interesate dintr-o societate (statul, autorităţile, responsabilii comunităţii, societatea civilă, cetăţenii), să fie implicate în conceperea şi punerea în aplicare a unor astfel de strategii integrate. Întrucât delincvenţa juvenilă devine tot mai îngrijorătoare (prin proporţiile de masă pe care le atinge dar şi prin varietatea faptelor şi modalitatea de comitere), precum şi luând în considerare toate aspectele ce ţin de acest tip de criminalitate, problematica prevenţiei a devenit un imperativ nu doar la nivel naţional ci şi la nivel regional şi internaţional. Astfel, la nivel european se acordă o deosebită atenţie identificării soluţiilor de control, de reducere şi prevenţie a acestui fenomen, sens în care s-au adoptat strategii integrate ce cuprind următoarele principii directoare: prevenţia prin intermediul măsurilor judiciare şi extrajudiciare, integrarea socială şi reabilitarea delincvenţilor minori. De asemenea, s-au adoptat norme şi principii directoare în domeniul delincvenţei juvenile ce sunt comune tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, şi care au drept scop soluţionarea şi gestionarea eficientă a acestui fenomen sociai23 • 23

Stabilite prin Regulile Naţiunilor Unite de la Beijing, cu privire la administrarea justiţiei pentru minori, din anul 1985 şi prin Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei j uvenile de la Riyadh, din anul 1990.

Lucretia Dogaru

În activitatea complexă de prevenire a criminalităţii, delincvenţa juvenilă şi victimizarea minorilor sunt preocupări majore şi constante la nivelul instituţiilor specializate, acest domeniu fiind nu doar o prioritate naţională dar şi una internaţională. Obiectivul prevenirii criminalităţii juvenile care a înregistrat în prezent o dinamică şi noi forme de manifestare, presupune o abordare multidisciplinară în cadrul unei cooperări interinstituţionale şi internaţionale. Uniunea Europeană a fost preocupată constant de prevenirea şi combaterea eficientă a infracţiunilor comise împotriva valorilor fundamentale pe care le apără, sens în care a emis o serie de documente ce statuează importanţa şi necesitatea acestei activităţii de prevenţie. Ele reprezintă baza legală a prevenirii criminalităţii în spaţiul comunitar, şi sunt reprezentate de următoarele documente relevante: Tratatul privind Uniunea Europeană (Titlul VI intitulat Prevederi privind coope­ rarea poliţienească şi juridică în materie penală, art. 29-32); Concluziile Consiliului European de la Tampere (din octombrie 1 999, nr. 4 1 , 42 şi 45), privind acţiunile împotriva criminalităţii; Tratatul de la Nisa din 2001 intrat în vigoare în 2003, a înfiinţat organismul Eurojust; Comunicări ale Comisiei către Consiliul şi Parlamentul European (din perioada 2001 - 201 5); Decizia Consiliului European din 200 1 , privind instruirea şi cooperarea pentru prevenirea criminalităţii în spaţiul comunitar; Programul de la Haga din 2004, privind consolidarea securităţii în Uniunea Europeană, a stabilit priorităţi în combaterea criminalităţii organizate; Tratatul de la Lisabona din 2007, invocă necesitatea combaterii şi prevenirii criminalităţii în spaţiul european; Programul de la Stockholm, privind protecţia cetăţenilor în spaţiul european, din 201 0; Regulamentul Parlamentului European şi Consiliului Europei, nr. 513 din 20 1 4 de instituire a instrumentelor de sprijin financiar pentru cooperarea poliţienească în prevenirea şi combaterea criminalităţii; Regulamentul Parlamentului European şi Consiliului Europei, nr. 794 din 201 6, privind activitatea Europol etc. Deosebit de importante şi eficiente s-au dovedit a fi şi instituirea de reţele, organisme şi instituţii de profil, relevante fiind: instituirea Reţelei europene de prevenire a criminalităţii EUPCN, în anul 200 1 , înfiinţarea în anul 201 4 a Centrului european de combatere a criminalităţii informatice, precum şi înfiinţarea de diverse organisme de securitate europeană. Prevenirea criminalităţii, ca ansamblu de măsuri menite să contribuie la reducerea fenomenului criminal, a prejudiciilor cauzate de acesta precum şi a sentimentului de insecuritate a oamenilor, este un proces bazat pe obiective şi prmc1p11, un proces ce trebuie să se desfăşoare unitar la nivel naţional dar şi comunitar.

CAPITOLUL VIII VICTIMOLOGIE SECŢIUNEA I Consideraţii generale privind victimologia 1. Aspecte introductive Faptele ilicite penale îndreptate împotriva persoanelor şi a bunurilor acestora sunt fapte specifice colectivităţilor umane din toate timpurile. Astfel de fapte considerate ca atare de legislaţia penală, sunt vătămătoare deopotrivă pentru victimele directe ale acestora şi periculoase pentru liniştea şi pentru securitatea colectivă. Tocmai de aceea ele au fost supuse dintotdeauna atât reacţiilor defensive sau de apărare, cât şi reacţiilor de constrângere, a celor cu caracter represiv. Din perspectivă istorică, reacţiile victimelor au îmbrăcat diferite forme, de la simpla răzbunare a victimei sau colectivităţii, ca primă formă a justiţiei sociale, până la intervenţia constrângerii statale. Actul justiţiei private, ca reacţie de apărare şi de pedepsire, poartă asupra lui anumite particularităţi. Astfel, la popoarele vechi, a celor aparţinând societăţilor primitive din perioada inexistenţei reglementărilor juridice, acest fenomen se caracteriza prin spontaneitate dar şi printr-un grad ridicat al pericolului de arbitrar, aspecte ce au şi generat multe abuzuri. Această formă a justiţiei private persistă şi în Evul Mediu, dar se atenuează treptat ca urmare a rolului bisericii, a suveranilor şi a regulilor penale scrise. Astfel, în mod treptat statul îşi recapătă autoritatea astfel că justiţia privată dispare în faţa justiţiei publice. Începutul justiţiei este legat de strigătul victimei căreia i-a fost lezat un drept printr-un act de agresiune criminală şi care suferă o violenţă psiho-fizică. 2. Scurt istoric al victimologiei. Concepte şi noţiuni Relaţiile dintre victime şi agresorii lor au preocupat de-a lungul timpului pe specialişti, teoreticieni şi practicieni ai dreptului penal.

Criminologie

În anul 193 7, avocatul român Beniamin Mendelson, în studiul referitor la relaţia dintre infractor şi victima sa, stabileşte că reacţia victimei la agresiune este condiţionată de potenţialul său de receptivitate, care diferă de la o persoană la alta (în funcţie de criterii legate de vârstă, nivel de cultură şi inteligenţă, sex şi aspect bio-psihic, stabilitate sau instabilitate emoţională, rezistenţă la agresiuni etc.). Abordarea acestuia este considerată a fi una umanistă, pe considerent că punctează nevoile şi trăirile victimelor. Totodată, autorului i se atribuie şi clasificarea făcută victimelor după anumite criterii precum şi stabilirea de caracteristici. Bunăoară, el consideră că obiectul de cercetare al victimologiei îl reprezintă fenomenul de observare şi de măsurare a conduitei concrete a victimei, de corelare a raporturilor acesteia cu infractorul şi cu mediul social. La mijlocul secolului XX, victimologia dobândeşte un caracter ştiinţific mai pronunţat ca urmare a apariţiei unor abordări metodologice interdisciplinare complexe dar şi datorită acceptării existenţei unui complex de cauze ce generează delicte, cauze ce includ cu precădere personalitatea şi conduita victimei. O importanţă majoră au avut şi contribuţiile aduse de reputatul penalist german Hans von Hentig, care a publicat în anul 1941 articolul denumit „Remarcă privind interacţiunea infractorului cu victima". Ulterior, prin celebra lucrare intitulată „Criminalul şi victima sa", acesta susţine că victima este factorul care influenţează apariţia infracţiunii, rolul acesteia în derularea operaţiunii infracţionale fiind unul relevant, sens în care indică şi tipuri determinate de posibilităţile de interacţiuni dintre infractor şi victimă. În acelaşi context, autorul s-a ocupat şi de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de persoane sens în care propune în lucrarea sa un alt tip de clasificare a victimelor precum şi stabileşte o structură a acestora, pe baza rolului factorilor fiziologici şi a influenţei unor elemente situaţionale 1 în producerea fenomenului de victimizare. La începutul anilor '50, Şcoala de la Mainz este preocupată de studiul fenomenului victimologic, sens în care aceasta dezvoltă caracteristicile victimale şi infracţionale, individualitatea victimală, conflictul agresionai generat de acţiunile comunităţii precum şi aspecte legate de nevoia reintegrării sociale a victimelor. Ulterior multe alte studii au fost preocupate de aspecte de profilaxie victimală şi de capacitatea de recuperare individuală şi reintegrare socială a victimelor dar şi de studiul categoriei de infractori deveniţi victime (ale sărăciei, discriminării, abandonului şcolar, relaţiilor familiale precare, a şomajului ori a altor forme de injustiţie socială). Sunt de asemenea statuate în cadrul lucrărilor de specialitate, în funcţie de subiectul victimă, anumite tipuri de victimizare precum 1

După incidenţa factorilor fiziologici autorul grupează victimele în: victime cu predispoziţie ereditară; victime recidiviste; false victime; victime imune şi victime disperate; victime minori şi majori; victime femei şi bărbaţi; victime din categoria minoritarilor şi emigranţilor; victime persoane cu handicap ori iresponsabile ori victime ce devin infractori. Ţinând cont de influenţa elementelor situaţionale distinge între: victime deprimate şi singuratice; alcoolici şi cu conduite deviante; victime tinere sau vârstnici; victime etnici şi imigranţi; victime nesupuse etc.

Lucretia Dogaru

cea primară, secundară şi terţiară, astfel cum se distinge şi după gradul de participare al victimelor la producerea infracţiunii şi de răspundere juridică a acestora (între victime aflate sau nu în relaţii cu criminalul, victime provocatoare şi incitative, victime slabe biologic şi social, victime politice etc.). Pe de altă parte, în plan internaţional sunt organizate manifestări ştiinţifice pe tematică de victimologie (în 1973 în Israel iar în 1976 în SUA), unele dintre ele privind obiectul şi rolul acestei ştiinţe, influenţele exercitate de criminologie, psihanaliză şi psihologie asupra comportamentului victimelor, metodele de cercetare şi tratament aplicat victimelor precum şi cu referire la nevoia înfiinţării unor centre de specialitate pentru tratarea victimelor diferitelor feluri de abuzuri. În mod treptat se conturează ştiinţa victimologiei, ca ştiinţă autonomă, al cărei obiect îl reprezintă conduita victimei în cadrul procesului agresionai. Un aport deosebit asupra fenomenului victimologic l-au avut şi unii criminologi români. Vom aminti în acest context pe Vasile Stanciu cel care a publicat la Paris, volumul intitulat „Les droites de la victime" (în anul 1985) şi „Criminalitatea Parisului" (în 1987), lucrări în care acesta conturează principalii factori care implică victima în procesul agresionai. În 1993, profesorul Aurel Dinu în lucrarea ce îi aparţine „Bazele criminologiei" stabileşte rolul victimei în iniţierea actelor criminogene, iar profesorul Ion Gh. Brădet în volumul intitulat „Criminologia generală românească", apreciază că victimologia în calitatea sa de parte a criminalităţii se cere a fi cunoscută. Ulterior studiile reputaţilor profesori de drept penal, al psihologilor şi criminologilor Iancu Tănăsescu, Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun sunt relevante pentru studiul acestei ştiinţe, pentru conturarea comportamentului victimal şi al raportului dintre victimă şi agresorul său dar şi al stabilirii factorilor de risc. Bineînţeles că un rol esenţial în statuarea importanţei victimologiei ca ştiinţă l-au avut şi centrele şi institutele de victimologie înfiinţate precum şi anumite manifestări internaţionale în domeniu. Amintim în acest context, Asociaţia Internaţională a Victimologilor înfiinţată în oraşul Munster din Germania în anul 1979, cu sarcina de a coordona activitatea specialiştilor în elaborarea de măsuri victimologice cu rol în profilaxia criminalităţii dar şi Congresul mondial de profilaxie victimologică a criminalităţii desfăşurat în anul 1980 la Washington, manifestare la care s-a recunoscut pentru prima dată faptul că victima poate fi un element esenţial în procesul apariţiei şi comiterii agresiunilor2 • Treptat dezbaterile privind drepturile victimelor se amplifică sub auspiciile ONU şi culminează cu adoptarea în noiembrie 1985 de către Adunarea Generală a ONU, a Declaraţiei privind principiile fundamentale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere. 2

Despre aşa-numitele conduite dizarmonice cu rol în declanşarea şi derularea procesului victima!, a se vedea, Tudorei Butoi & colaboratori, Victimologie şi psihologie victimală, Editura Phobos, Bucureşti, 2009.

Criminologie

În ultimele decenii, numeroase fenomene sociale cu impact crescut ( catastrofe naturale, accidente colective grave, atentate teroriste) au avut ca rezultat conştientizarea şocurilor post traumatice suferite de către victime, evenimente care impun măsuri de protecţie medicală şi psihologică a acestora. 3. Aspecte terminologice. Definiţii şi accepţiuni Sub aspect etimologic, victimologia provine de la latinescul „victima", care semnifică o persoană pătimită (chinuită) şi cuvântul de origine grecească „logos", care înseamnă ştiinţă. Rezultat al îmbinării celor două noţiuni, actualul concept al victimologiei ocupă în prezent un loc individualizat la nivelul preocupărilor de natură sociologică, psihologică şi juridică. Fiind tot mai evident o disciplină ştiinţifică de sine-stătătoare, victimologia studiază caracteristicile psihologice ale victimelor înainte, în timpul şi după actul agresiona!. Pornind de la aceste aprecieri, se poate defini victimologia ca fiind acea ştiinţă ce face parte din categoria ştiinţelor socio-juridice care studiază victima, adică persoana care a suferit consecinţe morale sau emoţionale, consecinţe fizice sau financiare ale unei infracţiuni3 . Esenţa studiului victimologiei este statutul, condiţia şi trauma suferită de victimă. Studiul victimei se face în dinamică, cu stabilirea rolului pe care aceasta îl are în geneza actului agresiona! şi al relaţiilor stabilite cu agresorul său şi cu societatea, pe toată perioada etapelor procesului criminal. Astfel acesteia îi revine rolul de ştiinţă socială care elaborează atât conceptele şi categoriile ce definesc relaţia dintre victimă şi agresorul său precum şi raportul dintre agresiunea la care este supusă şi finalitatea acesteia. În calitatea sa de ştiinţă complexă ce analizează activitatea şi conduita ce relevă trăirile victimei în raportul său cu agresorul, acesteia i s-au atribuit în decursul timpului definiţii diversificate. Astfel, potrivit unor definiţii, victimologia este un studiu aprofundat al victimei unei agresiuni, al personalităţii şi caracteristicilor sale dar şi al relaţiilor acesteia cu delincventul sau agresorul său. După alte formulări, victimologia este ştiinţa despre etapele procesului agresiona! (ce includ geneza structura şi finalitatea sa), ori ştiinţa al cărei obiect îl constituie comportamentul complex al victimei destabilizată social ca urmare a unor agresiuni, factorii de risc generatori, consecinţele şi reacţia societăţii. Această ştiinţă a victimei ce a fost iniţial inclusă în cadrul criminologiei în calitate de ramură a acesteia a devenit în mod treptat o disciplină ştiinţifică autonomă care studiază raportul complex dintre victimă şi agresorul său în cadrul fenomenului criminogen. În ceea ce priveşte noţiunea de victimă, aceasta derivă din cuvântul de origine sanscrită „viktra" care înseamnă bolnav sau schilod, persoană jertfită. 3

A se vedea o definiţie similară, Andrew Karmen, Crime victims. An introduction to victimology, 9th Edition, Nelson Education Ltd, Boston, 2016, p. 7.

Lucretia Dogaru

Pornind de la acest aspect se poate defini victima ca fiind acea fiinţă umană care este destinatara directă sau indirectă a consecinţelor unor fapte criminale de natură a-i dăuna, a o îmbolnăvi fizic sau psihic ori a-i cauza pierderi materiale. Cu alte cuvinte, este considerată a fi victimă acea persoană împotriva căreia este îndreptată suferinţa ce îi determină toate consecinţele dezagreabile. Desigur că din anumite perspective, definiţiile date victimei pot avea un grad de cuprindere mai larg sau dimpotrivă o sferă de cuprindere mai restrânsă, neexistând astfel o definiţie general acceptată a acestui termen. Lăsând deoparte definiţiile doctrinare şi cele regăsite în legislaţie, vom aminti că potrivit Declaraţiei Naţiunilor Unite din anul 1985, are calitatea de victimă acea persoană care a suferita daune de natură materială şi morală, pierderi economice sau deteriorări vizibile ale drepturilor fundamentale prin acţiuni ilicite sau prin neglijenţă, fapte ce contravin legislaţiei penale naţionale4. Şi art. 2 al Directivei UE din 20 12 privind drepturile victimelor, defineşte termenul de victimă în sens larg, desemnând acea persoană fizică care a suferit un prejudiciu, inclusiv o vătămare a integrităţii sale fizice, mentale sau emoţionale, sau un prejudiciu economic, cauzate în mod direct de o infracţiune. Se distinge la nivel de literatură de specialitate, luând în considerare anumite criterii, între mai multe tipuri sau categorii de victime. Astfel, după persoanele care resimt suferinţele, deosebim între suferinţe ce pot fi resimţite de către victimele primare ( acele persoane împotriva cărora este îndreptată trauma), suferinţe ale victimelor secundare (cele care suportă indirect trauma victimizantă şi care sunt reprezentate de familie şi anturajul victimei primare), precum şi suferinţe îndurate de victima terţiară (denumită şi victimă generală întrucât este reprezentată de întreaga societate). Pe de altă parte, în funcţie de natura agresiunii suportate de către persoană precum şi după modul de acceptare sau nu a acesteia, se distinge şi între următoarele trei categorii de victime: victime reale, semivictime şi pseudovictime. Este considerată victimă reală, acea persoană fizică ce are calitatea de subiect pasiv imediat şi individualizat al agresiunii, cea care suportă consecinţele unor traume heteroprovocate, consecinţe pe care nu le acceptă şi de care nu se poate apăra, ori consecinţe pe care contrar voinţei sale liber exprimate este obligată prin constrângere să le îndure. Prin interpretare, rezultă că nu au calitatea de victime reale persoanele care consimt în deplină libertate de voinţă să se expună acţiunilor potenţial victimizante, din curiozitate ori din necesitate (de exemplu, turiştii care se expun riscurilor ce pot fi provocate de moduri extreme de distracţie; persoanele ce practică jocuri sportive de risc etc.). Victima reală, fiind persoana care urmare a unei acţiuni-inacţiuni criminale ajunge să fie jertfită fără să îşi dorească acest lucru sau fără să îşi asume în mod conştient riscul, exclude şi acele categorii de persoane care îşi asumă în mod conştient anumite riscuri pentru 4

General Assembly, A/RES/40/34/1985.

Criminologie

îndeplinirea obligaţiilor de serviciu (cum ar fi de pildă, medicii, poliţiştii, militarii, pompierii), precum şi persoanele care iniţiază acţiuni criminale sau suicidale5. Se poate afirma faptul că, indiferent de natura prejudiciului pe care îl suferă părţile vătămate, acordul lor prealabil le exclude din categoria victimelor reale. Desigur că, felul în care victima actului agresionai percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa a care este supusă are un rol esenţial pentru stabilirea succesiunii cauzelor şi a efectelor întregului fenomen agresionai. Sunt incluse în categoria de semivictime acele persoane responsabile, cele care au discernământ ori capacitate psihică de a conştientiza riscurile sau conse­ cinţele neplăcute la care se expun şi pe care şi le asumă, traume heteroprovocate pe care le acceptă şi faţă de care nu se pot ocroti, ori traume pe care sunt obligate să le suporte contrar voinţei lor liber exprimate. Spre deosebire de victimele reale şi de semivictime, la care elementul generator al traumei este heteroprovocator, cea de a treia categorie de victime şi anume pseudovictimele, sunt cele care suportă consecinţe negative autoprovocate. Aparţin astfel acestor categorii de victime, persoanele care suportă consecinţele traumelor sau agresivităţilor pe care şi le provoacă personal, indiferent dacă au sau nu discernământ, dacă sunt sau nu responsabile din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, elementul comun al celor trei categorii de victime prezentate este trauma sau suferinţa reală pe care acestea o îndură. O clasificare interesantă făcută victimelor aparţine criminologului Stephen Schafer, care distinge între următoarele tipologii, luând în considerare gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în comiterea delictului, şi anume: victime lipsite de orice legătură anterioară cu agresorul şi lipsite de vină în comiterea actului agresionai; victime provocatoare, cele care înainte de actul agresionai comit anumite fapte faţă de agresorul lor; victime care prin conduita lor incită la declanşarea acţiunii criminale; victime slabe din punct de vedere biologic (fizic ori psihic); victime ce se autovictimizează precum şi victime ale convingerilor politice. Şi în baza sintezei factorilor de natură biologică, socială şi psihologică, criminologul Hans von Henting distinge între: victimele tinere şi cele vârstnice; victimele femei şi bărbaţi; victimele ca persoane achizitive; victimele consumatoare de alcool şi droguri; victime discriminate rasial sau religios; victime depresive şi singuratice; victime blocate în datorii; victime torturate de cei din jurul l�r; victime ce dispreţuiesc legea şi bunele moravuri şi alte categorii. In concluzie, termenul de victimă include acele persoane care nu doresc şi nu acceptă trauma victimizantă (victimele reale), cele care nu doresc trauma dar o acceptă (semivictimele) şi persoanele care doresc şi acceptă trauma sau suferinţa (pseudovictimele). 5

Despre implicaţiile induse de aceste acţiuni, a se vedea, Tudorei Butoi & colectiv autori, Sinuciderea un paradox. Consideraţii psihosociologice, biomedicale şi juridice, Editura Ştiinţelor medicale, Bucureşti, 2002.

Lucretia Dogaru

4. Victima din perspectivă juridică 4. 1. Victima-subiect pasiv al infracţiunii Prin raportare la dreptul penal, infractorul şi victima sunt cele două subiecte ale infracţiunii, acestea având astfel calitatea de subiect activ (în persoana infractorului) şi de subiect pasiv (victima sau persoana vătămată). Calitatea de victimă sau de subiect pasiv al infracţiunii implică atât întrunirea unor condiţii generale cât şi a unor condiţii speciale. Condiţiile generale se referă la faptul că, are calitatea de subiect pasiv al infracţiunii sau de victimă orice persoană (fizică sau juridică) care suferă ca urmare a unei fapte ilicite ce întruneşte condiţiile infracţiunii. Aşadar, această persoană, în calitatea ei de titulară a unei valori ocrotite juridiceşte, suferă o pagubă sau o vătămare efectivă ori o expunere la pericol a valorii ocrotite urmare a unei infracţiuni. Cu toate acestea, există anumite categorii de infracţiuni care impun subiectului pasiv îndeplinirea unor condiţii speciale în momentul comiterii faptei. De pildă, pentru infracţiunea de pruncucidere se cere ca victima să fie copilul nou-născut al autoarei, astfel cum şi pentru infracţiunea de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii statale. La nivel doctrinar, se distinge între anumite categorii de persoane vătămate, de victime sau subiecţi pasivi ai infracţiunii. Astfel, după rolul pe care îl îndeplinesc în ocrotirea valorilor esenţiale ale societăţii împotriva infracţiunilor, distingem între subiectul pasiv general şi subiectul pasiv special. Este subiect pasiv general şi mediat statul în calitatea sa de ocrotitor al intereselor generale şi este subiect pasiv şi imediat persoana titulară a valorii sociale prejudiciate sau puse în pericol prin comiterea unei infracţiuni. Menţionăm că, în calitatea sa de subiect pasiv general, statul este şi titularul acţiunii penale exercitate în numele societăţii şi cel care garantează astfel apărarea intereselor subiectului pasiv adică a persoanei vătămate. După modul de ocrotire al valorii sociale, se deosebeşte între subiectul pasiv principal şi cel secundar sau subsidiar. În acest context, subiectul pasiv principal este titularul valorii ocrotite în mod principal prin incriminarea şi pedepsirea unei anumite fapte iar subiectul pasiv secundar este titularul valorii sociale ocrotite în mod secundar prin incriminarea şi sancţionarea faptei respective. Suntem de pildă într-o atare situaţie, în cazul infracţiunii de atentat ce periclitează siguranţa statului, când subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite în principal (cea reprezentând siguranţa statală), iar subiectul pasiv secundar este persoana victimă a acelui atentat. Această clasificare ajută la o corectă calificare a faptei ilicite şi la o justă evaluare a periculozităţii sale şi ca urmare, la aplicarea de măsuri corespunzătoare de proteguire socială. Mai departe, luând în considerare criteriul calităţii pe care o are subiectul pasiv în momentul comiterii agresiunii vom distinge între subiectul circumstanţiat (cel calificat) şi subiectul pasiv necircumstanţiat (cel care nu are o anume calitate).

Criminologie

4.2. Raportul dintre victimă şi agresor. Despre agresiune şi agresor Există tot mai mulţi autori care afirmă şi justifică faptul că personalitatea victimei este cea care determină comportamentul deviant de natură infracţională. De asemenea, clasicului cuplu infractor-victimă i s-a introdus şi elementul societate, pe considerent că aceasta poartă o anumită vină în prevenirea agresiunilor şi în protejarea eventualelor victime, astfel încât formula infractor­ victimă devine una complexă şi anume infractor - victimă - societate. Vom defini agresiunea ca fiind acea formă de conduită umană socialmente periculoasă, concretizată într-un atac asupra persoanelor sau bunurilor acestora, cu scopul de lezare sau vătămare (fizică sau psihică), ori de degradare sau distrugere a bunurilor ce le aparţin. Aşadar, agresiunile sunt acele fapte infracţionale comise asupra persoanelor sau asupra bunurilor (sub formă de furt, tâlhărie, înşelăciune etc.). În ceea ce priveşte atitudinea de tip agresionai, aceasta este caracterizată prin rapiditate, atât la nivelul conceperii cât şi la nivelul execuţiei, ea fiind generată de anumite cauze complexe şi determinate (precum lăcomia, situaţia economică precară, educaţia deficitară, dorinţa de îmbogăţire şi altele). Bineînţeles că raportat la formele pe care le îmbracă, există forme de agresivitate majoră (vătămarea corporală ori suprimarea vieţii), dar şi forme de agresivitate minoră (de pildă, şicanarea), astfel cum se poate distinge şi între tipul de agresivitate ocazională şi cel de agresivitate permanentă. Dintr-o altă perspectivă, se constată că sunt persoane la care agresivitatea este o calitate înnăscută, aflată într-o formă nediferenţiată în perioada de formare a personalităţii dar care se diferenţiază pe parcursul dezvoltării sale căpătând trăsături de autoagresiune (cum ar fi de pildă, suicidul) şi de heteroagresiune. Rezultă astfel că agresivitatea poate fi îndreptată atât asupra persoanelor din proximitate (agresiune reală) cât şi asupra propriei persoane (autoagresiune fizică sau psihică), astfel cum ea poate fi proiectată şi în domeniul fantastic (sub forma halucinaţiilor). În perioada actuală, un tip nou de agresiune s-a conturat şi anume, agresiunea pe internet denumită şi agresiune virtuală (cyberbullying), ce presupune hărţuirea prin diferite metode a unei persoane pe calea internetului prin încălcarea dreptului la viaţă privată6 . Sunt consemnate şi anumite situaţii în care agresorii se transformă în victime iar victimele în agresori; de pildă, părintele agresor al copilului său devine victimă la bătrâneţe iar copilul devenit adult poate fi la rândul său un agresor pentru acel părinte. La fel cum există şi cazuri în care unii agresori se lasă victimizaţi tocmai pentru a-şi motiva ulterior o formă de agresivitate mai feroce. Desigur că un lucru trebuie reţinut şi anume că, între agresor şi victima sa nu există sentimente, există numai interese şi beneficii (de natură materială, morală sau sexuală). 6

Sameer Hinduja, Justin Patchin, Bullying beyond the Schoolyard: Preventing and Responding to Cyberbullying, Second edition, Cyberbullying Research Center, Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 2015.

Lucretia Dogaru

Agresorul are calitatea de autor al agresiunii, al faptei ilicite socialmente periculoase care implică răspunderea penală şi în consecinţă sancţionarea penală. În legătură cu această categorie de persoane, la nivelul criminologiei au fost conturate o serie de teorii ce au fost tratate în capitolele anterioare ale prezentului studiu. Amintim doar că unele dintre acestea privesc anormalitatea criminalilor, altele sunt teoriile tipologice care susţin corelaţia dintre conduita criminală şi biotip, teoriile referitoare la personalitatea criminalului precum şi cele de natură psihomorală ori psihiatrică. Sunt relevante în scopul conturării portretului personalităţii criminale şi criteriile expuse în literatura de specialitate de clasificare şi de grupare a acestora (cum ar fi de pildă, gradul de cunoaştere şi cel de control al conduitei criminale ori modul în care personalitatea infractorului îi afectează conduita sa deviantă). În privinţa efectelor actelor agresionale, acestea generează efecte sau consecinţe dintre cele mai diverse (cum ar fi, precauţie, suspiciune sau teamă, panică, frică, izolare etc.). Trauma fizică a victimelor este însoţită de cele mai multe ori şi de o traumă psihologică (sub formă de timiditate, stare de şoc, izolare, apatie, complex de vinovăţie, tulburări de personalitate şi altele). 5. Cauzele şi efectele victimizării 5. 1. Prezentarea şi analiza cauzelor victimizării Victimizarea a devenit tot mai mult o caracteristică inevitabilă a vieţii sociale, reprezentând acel fenomen ce presupune existenţa de raporturi interumane între agresor şi victima sa, raporturi ce se caracterizează prin conflictualitate. În încercarea de delimitare a celor doi actori ai relaţiei conflictuale, în scopul stabilirii rolului pe care fiecare dintre aceştia îl îndeplinesc, au fost elaborate clasificări în baza unor criterii diverse. Astfel, după rolul pe care fiecare element al cuplului penal îl îndeplineşte, se disting următoarele categorii de victime: victime total nevinovate; victime ce sunt mai puţin vinovate decât agresorul; victime a căror vinovăţie este egală cu cea a agresorului; victime mai vinovate decât agresorul; victime ce poartă toată vinovăţia declanşării conflictului şi aşa numitele victime false sau simulante. După rolul agresorului în comiterea delictului se distinge între agresorul activ, agresorul semipasiv şi cel pasiv (în acele situaţii în care victima este activă). În calificarea juridică a faptelor ilicite, un rol decisiv îl are aprecierea sau măsurarea contribuţiei victimei la comiterea agresiunii (agresorul iniţial poate deveni în final victimă şi astfel poate beneficia de un alt statut juridic atunci când limitele legitimei apărări au fost depăşite). Victimizarea poate fi influenţată de un complex de factori sau cauze ce pot fi individuale, cauze de natură socială, cauze de mediu şi culturale7 • 7

Tudorei Butoi & colectiv autori, Victimo/agie. Perspective juridică, socio-psihologică şi medico­ /egală asupra cuplului penal victimă-agresor, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 201 9, p. I 08- 1 1 4.

Criminologie

A. Cauzele individuale Studiul tipologiilor criminale a preocupat de-a lungul timpului pe criminologi şi cercetători din alte domenii, în încercarea lor de a stabili o relaţie de cauzalitate certă între trăsăturile de personalitate ale individului şi riscul victimal. Teoriile privind biotipurile criminale au încercat să raporteze conduita agresivă la caracteristicile fizice şi psihice ale omului, fundamentând teza potrivit căreia la baza conduitelor deviante se află constituţia anatomică a individului care, în condiţii de mediu date, contribuie la inadaptarea sa socială. În baza acestora se conturează curentul biotipologic cel al cărui reprezentant de seamă a fost medicul psihiatru german Ernst Kretschmer, care a susţinut în lucrările sale de specialitate că între structura corpului, trăsăturile fizice şi caracterul individului există o corelaţie. Pornind de la criteriul constituţiei corporale, acesta a stabilit mai multe tipuri constituţionale (tipul atletic, tipul astenic, tipul picnic şi cel displastic), în baza cărora a făcut asociere cu delincvenţa. Desigur că şi alţi cercetători au pus în lumină tipologii criminale utilizând de pildă, criteriul funcţionalităţii endocrine ori cel al gradului de socializare al indivizilor. În aprecierea rolului pe care îl poate avea victima în procesul complex al victimizării, acestor caracteristici individuale li se pot adăuga şi alte cauze determinante care pot fi imputate într-o mai mare măsură victimei în raport cu agresorul său. Sunt astfel considerate a fi cauze determinante ale procesului de victimizare şi următoarele: alcoolismul şi consumul de droguri, adulterul, vârsta victimelor, lipsa de adaptare socială, starea materială precară a victimelor, starea psihică vulnerabilă, nivelul de inteligenţă scăzut, impulsivitatea, egocentrismul, emotivitatea, starea de anxietate dar şi anumite vicii ale individului. B. Cauzele sociale În categoria cauzelor directe sau determinante ale victimizării se includ şi condiţiile mediului social care există într-un moment dat şi într-un loc anume. Sunt avute în considerare în categoria acestor cauze, atât acţiunile victimizatoare cât şi perceperea de către individ şi societate a procesului victimizării. Este cunoscut faptul că, ori de câte ori sentimentul de siguranţă al oamenilor este ridicat, nivelul victimizării este unul redus. Influenţe precum, dificultăţile economice, inechităţile, intoleranţa religioasă, rasismul, nivelul scăzut al educaţiei, destrămarea familiei, şomajul şi vagabondajul pot genera conflicte între membrii comunităţilor şi pot duce la o creştere semnificativă a ratei victimizării. Aceasta poate fi influenţată şi de alte cauze sociale speciale cum ar fi de pildă, stilul de viaţă, caracteristicile mediului de vecinătate, concubinajul şi prostituţia. Vom adăuga astfel la cauzele individuale ale victimizării şi alte cauze externe cu care acestea se corelează, cauze ce sunt de natură socială (inechitatea socială, siguranţa publică, dificultăţile economice, şomajul, rasismul şi intoleranţa religioasă, destrămarea relaţiilor de familie), precum şi cauze ce ţin de loc şi de timp ori chiar de gradul de urbanizare.

Lucretia Dogaru

C. Cauzele de mediu Rezultatele studiilor privind cauzalitatea existentă între mediul fizic şi victimizare au scos în evidenţă şi existenţa unor determinări semnificative ale mediului familial asupra procesului victimizării şi în mod implicit asupra psihologiei victimei. Putem defini mediul familial ca reprezentând acea formaţiune complexă de natură socială şi psihologică ce cuprinde totalitatea atitudinilor şi relaţionărilor precum şi stările psihice şi emoţionale existente la un moment dat în grupul familial. Desigur că în cele mai multe cazuri în familii există relaţii de armonie şi de afectivitate, fapt ce influenţează pozitiv relaţia dintre membrii grupului familial respectiv. Cu toate acestea, prezenţa unor factori afectogeni negativi cum ar fi de pildă, lipsa de afectivitate, stresul familial, gelozia şi violenţele intrafamiliale (frecvente în familiile neglijente, în cele agresive şi instabile dar şi în familiile marginalizate), generează repercusiuni asupra membrilor familiei instalându-se în mod inevitabil şi stări de victimizare. Instalarea victimizării intrafamiliale este un proces gradual (ce poate evolua de la simple gesturi până la acte de violenţă extremă), situaţie care este specifică familiilor în care relaţiile sunt dizarmonice. D. Cauzele culturale Cauzele creşterii criminalităţii şi deopotrivă ale victimizării au o corelare şi condiţionare şi cu evoluţia factorilor culturali, ai mentalităţilor şi atitudinilor oamenilor, a schimbării modului şi stilului lor de viaţă. Aceste cauze presupun caracteristici aparţinând la un moment dat unor grupuri sociale (de natură etnică, religioasă, legate de civilizaţie, de mod de organizare socială etc.), de natură a determina atât felul acţiunilor victimizante cât şi modul de percepere a fenomenului victimizării. O serie de cercetări au demonstrat faptul că standardele culturale se schimbă şi se diversifică în mod constant iar conflictul cultural a fost şi continuă să fie un mare generator de delicte. În ultimele decenii au fost înregistrate mod frecvent ample schimbări în domeniul valorilor, modificări ce au determinat un mediu plin de valenţe criminogene în sensul că acestea au condus la o creştere acută a violenţei8 • Diverse studii şi cercetări în materie, au arătat faptul că, în general, cauzele culturale indică caracteristicile ce sunt specifice unui anumit grup social la un moment concret (cum ar fi de pildă, organizarea socială, religia, gradul de civili­ zaţie etc.). Ori tocmai aceste categorii de cauze pot determina atât felul acţiunilor victimizante şi modul de receptare individuală a fenomenului victimizant cât şi calificarea ca acţiuni-inacţiuni victimizante a anumitor fapte omeneşti.

8

A se vedea, Sorin Rădulescu, Florentina Grecu, Cauze culturale şi economice ale criminalităţii şi delincvenţei juvenile, Revista Română de Sociologie, nr. 3-4, Bucureşti, 2002, p. 317.

Criminologie

5.2. Efectele victimizării Faptele ilicite agresionale produc consecinţe multiple asupra destinatarilor acestora, oameni şi grupul social căruia îi aparţin, datorită relaţiei de interdependenţă în care se află. Tocmai pe acest considerent se distinge între două mari categorii de efecte şi anume, efectele individuale şi efectele sau consecinţele sociale9 . Cu referire la efectele individuale, precizăm că victima agresiunii este cea care suportă un cumul de consecinţe de ordin psihic, biologic dar şi material. Vom înţelege prin clasa de victimă destinatară a efectelor agresiunii atât victima supravieţuitoare cât şi victima decedată şi anturajul victimei (supravieţuitoare sau decedate). De cele mai multe ori, victima supravieţuitoare agresiunii este cea care suportă consecinţe psihice şi fizice (teamă, panică, leziuni corporale, infirmităţi, disfuncţionalităţi organice, tulburări de limbaj etc.) dar şi consecinţe materiale (sub formă de prejudicii) şi de natură socială (izolarea socială). Apreciem că unul dintre efectele generale ale victimizării îl reprezintă intervenţiei statului, ce are loc atât în scopul reprimării agresiunii (care presupune identificarea şi pedepsirea agresorului precum şi recunoaşterea calităţii de victimă) cât şi pentru repararea pagubei cauzate. Abordând categoria efectelor asupra anturajului victimei (decedate sau supravieţuitoare), vom putea să le includem pe următoarele: pierderea sau degradarea poziţiei sociale şi familiale deţinută anterior victimizării precum şi pierderea suportului material (în caz de deces al victimei sau de infirmitate). Efectele sociale ale victimizării sunt exprimate prin reacţiile (de aprobare sau dezaprobare) şi comportamentele sociale şi juridice atât cu privire la agresarea unui individ cât şi a societăţii în ansamblul său. Dacă în privinţa victimizării individului reacţiile sunt de cele mai multe ori imediate, agresarea societăţii nu declanşează o reacţie socială imediată tocmai pe considerent că această situaţie presupune efecte care se produc în timp asupra unor domenii ale vieţii sociale ( economic, juridic ori cultural). Ori, aceste categorii de efecte se corelează tocmai pentru că actele delincvente se pot produce în toate domeniile vieţii sociale. 5.3. Consecinţele psihologice ale victimizării Urmările de natură psihologică suportate de către victimele agresiunilor sunt o categorie distinctă şi importantă, concretizate în traume psihice complexe sub formă de acţiuni deviante de la normal. Consecinţele psihologice individuale sunt considerate a fi unele extrem de agresive 1 0 . Victimele agresiunilor pot suferi în planul afectiv, intelectiv şi volitiv mutaţii ancorate fie în interiorul vieţii lor psihice fie exteriorizate comportamental. 9

1

Detalii, Tudorei Butoi & colectiv autori, op. cit. , 2019, p. 115-118.

° Cu referire la această categorie de urmări, a se vedea, Tudorei Butoi & colectiv autori, op. cit. ,

2019, p. 119-126; Tudorei Butoi & colectiv autori, Tratat universitar de psihologie judiciară. Teorie şi practică, Editura Phobos, Bucureşti, 2004.

Lucretia Dogaru

Vom aminti în categoria tulburărilor sau mutaţiilor psihologice ale victimizării pe care le resimte individul victimă, următoarele: tulburările de percepţie sau de orientare (sub formă de iluzii, halucinaţii, iritabilitate nervoasă, pasivitate); disfuncţiile sau tulburările de memorie (amnezia, hipermnezia sau hipomnezia, confabulaţia, scăderea capacităţii de concentrare; negarea faptelor); tulburările de gândire (sub forma obsesiilor, a delirului, a incoerenţei ideilor, a exprimării verbale greoaie şi sărace, a exacerbării ritmului gândirii); tulburările de comportament (includ, instabilitatea comportamentală, starea de susceptibilitate, sentimentele de ură şi dispreţ, irascibilitatea, starea de izolare socială);tulburări de voinţă (scăderea capacităţii de efort şi de iniţiativă, scăderea interesului ori instalarea pasivităţii comportamentale); tulburările afectivităţii (manifestate prin anxietate, depresie, psihoză maniacală, fobie, indiferenţă afectivă ori dimpotrivă, inversiunea afectivă); apariţia unor complexe (de culpabilitate, de superioritate sau de inferioritate); stări de hiperemotivitate, de autoanaliză excesivă şi altele. Desigur că în multe situaţii astfel de probleme psihice provocate de actul victimizant pot şi sunt tratate şi astfel conduc spre o stare de normalitate în timp ce altele pot cauza o alterare severă a personalităţii individului. Pe lângă consecinţele individuale strict psihologice, victimizarea antrenează şi o serie de consecinţe afectiv-atitudinale din partea societăţii care posedă p psihologie colectivă. Astfel, reacţiile sau răspunsurile societăţii la faptele ilicite ce îi nesocotesc regulile sunt dintre cele mai diverse. În raport de victimizare, colectivităţile umane pot merge de la sentimentele de pericol şi nesiguranţă colectivă şi cele de neîncredere în autorităţile statale până la manifestări de grijă şi compasiune la adresa victimelor însoţite de angajarea unor atitudini punitive faţă de autorii agresiunilor.

SECŢIUNEA II Categorii de victime. Măsuri de protecţie 1. Particularităţi specifice unor categorii de victime 1. 1. Victimizarea femeii Se poate deosebi între diversele grupe şi subgrupe victimale, după criteriul gradului de rezistenţă şi de supunere al acestora faţă de agresiune precum şi după modul de ripostă la fapta violentă. În acest sens se poate distinge între grupe victimale (victime minore şi adulte) şi subgrupe victimale (femei şi bărbaţi), la fel cum deosebim între victimizare intrafamilială şi socială dar şi între grupe de victime stabilite după criteriul categoriilor de delicte comise. Grupele şi subgrupele victimale posedă unele trăsături specifice care sunt constante, cum sunt de pildă, copiii, bătrânii şi femeile care posedă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală. Tot aşa vom deosebi între victimele de sex feminin, care sunt stăpânite de sentimente de rezervă şi frică rezultate deseori din ameninţările ori agresiunile pe care acestea le-au suferit, fapt ce determină acceptarea efectului victimizant, în contrast cu victimele de sex masculin, care încearcă de fiecare dată să evite sau să anihileze atacul. Pe lângă acest aspect, la victimele femei se adaugă şi alte trăsături favorizante ale actului agresiona! precum, sensibilitatea, fineţea, emotivitatea dar şi o forţă fizică limitată. Forma de victimizare a femeii cea mai frecventă şi mai agresivă este violul, care poate fi însoţit şi de acte de violenţă şi chiar de moartea victimei. Deseori reacţia societăţii la această faptă criminală este una duală în sensul că pe de o parte, victima este considerată a avea un anume grad de vinovăţie (ţinută sau atitudine provocatoare), iar pe de altă parte, că agresiunea sexuală începe chiar dacă victima opune rezistenţă. Astfel se distinge între victimă a violului total nevinovată şi victimă parţial vinovată. Însă, fără a distinge cu referire la orice context, violul este o adevărată dramă resimţită de victimă tocmai datorită efectelor sale extrem de traumatizante (efecte biologice, psihologice şi sociale). Sunt consemnate mai multe forme de viol (cum ar fi, violul prin constrângere fizică şi morală, violul prin abuzurile de situaţie ori profitând de stările patologice fizice şi mentale ale victimei, violul în timpul somnului etc.), la fel cum violatorul poate fi o persoană străină ori una cunoscută victimei (vecin, rudă, prieten, iubit, cunoştinţă întâmplătoare). O altă formă de victimizare a femeii este maltratarea acesteia de către sotul sau concubinul său, faptă cunoscută sub denumirea de violenţă domestică 1 . 1

Clasificare regăsită la Andrew Karmen, op. cit. , p. 286-290.

240

Lucretia Dogaru

Violenţa la care sunt supuse femeile în cuplu sau în familie, afectează toate grupele de vârstă, având forme multiple şi repetitive în cadrul cărora prevalează violenţa fizică, psihologică şi cea sexuală2 • Dacă violenţa fizică are un impact distructiv asupra sănătăţii femeii, violenţa psihologică are consecinţe pe termen lung, în special asupra sănătăţii mintale, iar formele sale subminează autonomia femeii în viaţa sa privată şi de familie, fenomen ce este însoţit frecvent de izolarea socială şi de dependenţa economică faţă de agresor. Agresiunea conjugală este generată de factori multipli şi interdependenţi dintre care amintim: factori istorico-culturali (mentalitatea inegalităţii între genuri, autoritatea rudimentară a soţului, toleranţa societăţii la violenţă), factori de natură socială (infidelitatea, gelozia, alcoolismul, sărăcia, lipsa educaţiei, bolile psihice), factorii economici (dependenţa materială de soţ sau concubin), factori psihologici (frica, dezorientarea şi dependenţa de agresor, auto-învinuirea) şi factori instituţionali (gradul redus de încredere în instituţiile specializate, un nivel redus de informare cu privire la drepturile pe care le are o persoană agresată etc.). Victimizarea soţiei poate fi atribuită exclusiv conduitei ostile a soţului dar ea poate fi uneori şi consecinţa contribuţiei acesteia în a provoca, prin răspunsuri sau atitudini, comportamentul violent al acestuia. Se poate considera că una dintre caracteristicile esenţiale ale victimizării femeii este dată pe de o parte, de refuzul acesteia de a renunţa la modul agresiv de viaţă impus de către soţ dar şi de atitudinea ei pasivă (deseori pe considerente legate de dificultăţile financiare, de reacţia societăţii, de lipsa sprijinului autorităţilor dar mai ales de faptul că la mijloc sunt copii minori ce au nevoie de ambii părinţi). Mediul primar de interacţiune al femeilor victime ale violenţei domestice şi ale agresorilor acestora este considerat a fi familia lor de origine, cea care formează şi le transmite valorile şi normele sociale dar şi atitudinile faţă de acest tip de violenţă. Totodată, comunitatea din care face parte bărbatul şi femeia joacă un rol esenţial în formarea şi perpetuarea atitudinilor faţă de violenţă, atitudine ce este bazată la femei de cele mai multe ori pe prejudecăţi stigmatizante. Din păcate, dimensiunile acestui fenomen sunt subestimate ca urmare a unui grad ridicat al lipsei raportării cazurilor de violenţă produse de factori multipli precum: frica de abuzuri repetate; dependenţa economică de agresor; ruşinea şi stigmatizarea din partea societăţii; efectele stresului provocat de violenţă; măsurile de protecţie instituţională fragile; existenţa unui nivel de credibilitate redus cu privire la autorităţile şi instituţiile cu atribuţii de protecţie. Apreciem că o abordare complexă a măsurilor de combatere a fenomenului reprezentat de violenţa asupra femeilor este dată de Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei 2

Despre formele victimizării femeii, a se vedea, Tudorei Butoi & colectiv autori, op. cit. , 2019, p. 166-170.

241

Criminologie

domestice, denumită Convenţia de la Istanbul din 20113 . În aceeaşi direcţie este conturată şi ideea realizării setului de propuneri ce au fost formulate de către societatea civilă în cadrul Agendei Egalităţii de Gen4 . Astfel cum se cere şi crearea unui sistem de monitorizare integru care să fie bazat pe indicatori statistici şi pe resurse informaţionale menite să permită urmărirea evoluţiei întregului fenomen şi a elaborării de politici bazate pe date concrete5 . 1.2. Victimizarea copiilor Copiii fac parte din categoria persoanelor ce prezintă o vulnerabilitate victimală crescută, aceasta fiind atribuită cu precădere particularităţilor fizice, psihice şi comportamentale specifice vârstei lor . Realitatea ne arată că, lipsa posibilităţilor fizice şi psihice de autoapărare, capacitatea redusă de a anticipa anumite comportamente şi de înţelegere a consecinţelor propriilor acţiuni sau ale altora, capacitatea empatică redusă, imposibilitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane, nivelul mare de credulitate şi sinceritate dar şi lipsa experienţei sociale, îi antrenează mai uşor pe copii în acţiuni victimizante. Fiind persoane imature şi fragile sub aspect fizic şi psihic, copiii pot fi uşor amăgiţi şi manipulaţi cu promisiuni ori recompense şi astfel ei pot deveni nu doar victime dar pot fi şi determinaţi sau constrânşi să comită acte ilicite ce pot avea consecinţe negative7 . Cele mai frecvente forme de victimizare a copiilor sunt, răpirea, maltratarea, abuzul sexual, traficul de minori dar şi utilizarea lor în calitate de complici ai delictelor de către infractorii adulţi. Desigur că dacă s-ar lua în considerare rolul esenţial în prevenirea fenomenului victimal în rândul copiilor pe care ar trebui să îl aibă educaţia din mediul familial dar şi cea din mediul şcolar, situaţia ar fi diferită în mod semnificativ. Forme grave de victimizare a copiilor se manifestă din păcate, în mediul familial, îmbrăcând forma bătăii şi a incestului. Ca formă tipică, gravă şi frecventă de victimizare a minorilor, bătaia este din păcate acea măsură aplicată de către părinţi şi percepută ca fiind unica soluţie de autoritate şi de sancţionare a acestora. 3

Convenţia de la Istanbul din aprilie 201 1 a intrat în vigoare la 1 august 20 1 4, fiind semnată şi ratificată de 20 de state părţi, este publicată în Seria Tratatelor Consiliului Europei, nr. 21 O, p.. 1 29. http://www.coe.int/convention-violence. 4 Agenda Egalităţii de Gen. Propuneri pentru programul de guvernare în domeniul promovării egalităţii de gen pentru perioada 201 4-20 1 8. http://cdf.md/rorn/news/propuneri-pentru-promovarea -egalităţiii-de-gen. 5 Maria Vremiş, Profilul femeilor victime ale violenţei, Biroul Naţional de Statistică, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitarea Femeilor (UN Women), Tipografia Centrală Chişinău, 201 6. 6 Maria Roth-Szamoskozi, Copii şi femei-victime ale violenţei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005. 7 Mihai-Adrian Hotca, Protecţia victimelor. Elemente de victimologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 1 1 1 .

242

Lucretia Dogaru

De la considerarea bătăii ca fiind o măsură educativă cu dublă valoare şi anume, de producere a unei dureri fizice şi morale pentru o conduită greşită şi de inhibare a unor astfel de conduite viitoare. Deseori de la bătaia apreciată a fi corectivă şi până la maltratarea propriului copil nu este o mare distanţă, răspunderea acestora fiind strict reglementată de legislaţia penală8 . Sunt consemnate numeroase cauze sau situaţii ce pot determina un comportament neechilibrat al părinţilor în raport cu copii lor minori, precum: o căsnicie instabilă, copilul nedorit a se naşte, consumul de alcool şi de droguri, unele tulburări psihice, impulsivitatea şi lipsa de afectivitate, frustrarea socială, insatisfacţii create de copil dar şi altele. Deseori astfel de cauze sunt întregite şi de situaţiile în care copii sunt victime ale divorţului părinţilor, atunci când aceştia sunt abandonaţi, neglijaţi, lipsiţi de afectivitate unuia dintre părinţi, lăsaţi fără ajutor şi întreţinere9 • Din nefericire, consecinţe deosebit de grave îi cauzează copilului şi fapta de incest 1 0 , faptă provocată de cele mai multe ori de tată în raport cu fiica sa ori de fratele care îşi abuzează sexual sora, agresori care se află în raport de putere sau de autoritate în raport de victima lor. Oricum, incestul comis asupra unui minor este constituie o formă a violului întrucât victima este lipsită de discernământul necesar pentru a-şi exprima consimţământul. În ultima perioadă s-au conturat comportamente ostile, intimidante şi brutale, cunoscute sub denumirea de bullying, ce au loc frecvent în cartiere şi în şcoli. Aceste forme de violenţă implică un raport de putere inegal şi se pot manifesta prin intimidare şi jignire, prin agresiuni fizice şi psihologice, prin producerea de daune emoţionale, victima fiind în stare de neputinţă şi în imposibilitatea de apărare. La aceste agresiuni sunt implicaţi şi spectatori, care deşi nu participă în mod direct, asistă la acţiune şi îl potenţează pe agresor 1 1 . Agresiunile fizice şi cele sexuale generează consecinţe nefavorabile multiple şi variate asupra procesului de dezvoltare fizică şi de maturizare sub aspect psihic şi comportamental al copilului 1 2 • Astfel de consecinţe se pot manifesta frecvent sub formă de: timiditate şi izolare socială; sentimente de subapreciere şi învinovăţire; performanţe şcolare slabe; izolare externă, anxietate şi depresie; retardare individuală; tulburări comportamentale sexuale şi de relaţionare cu sexul opus; tulburări comportamentale; apariţia de coşmaruri, de temeri şi obsesii; lipsa ambiţiei personale; manifestări antisociale sub formă de agresivitate şi delincvenţă. De reţinut că ceea ce este caracteristic acestor efecte 8

Detalii ne oferă, Gabriel Vasile Niţă & colectiv autori, Prevenirea abuzurilor îndreptate împotriva minorilor, în Îndrumar pentru poliţişti, Ministerul de Interne, Bucureşti, 2003, p.. 3 3 -36. 9 Infracţiune consacrată ca fiind abandon de familie, potrivit art. 305 din Codul penal. 10 Incestul este incriminat de Codul penal român prin art. 203. 11 David P. Farrington, Maria M. Ttofi, Bullying as a predictor of offending, violence and later life outcomes, Criminal Behaviour and Mental Health Review, Volume 21, 2011, p. 90-98. 12 Vezi, Tudorei Butoi & colectiv autori, Analiza comportamentală din perspectiva psihologiei judiciare, victimologiei şi tacticii criminalistice, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2019, p. 107-112.

243

Criminologie

psihologice ale agresiunilor sexuale asupra minorilor este rezistenţa lor în timp în sensul că sunt de lungă durată, unele persistând chiar pe întreaga viaţă adultă. Luând în considerare toate aspectele enunţate care exprimă realităţi legate de această categorie de persoane extrem de vulnerabile agresiunilor, protecţia minorilor victimizaţi trebuie să reprezinte o preocupare constantă a statelor, a organismelor internaţionale şi a instituţiilor europene. Din păcate, cu unele excepţii, legislaţiile penale naţionale nu incriminează pedepsele fizice aplicate copiilor de către părinţi (cum ar fi de pildă, relele tratamente aplicate minorilor, fratricidul sau infanticidul) 13 . Aminti în acest context că o contribuţie esenţială în plan mondial a fost adusă prin intermediul Convenţiilor adoptate sub egida ONU privind drepturile copilului, documente care statuează obligaţii pentru statele părţi în protejarea copiilor împotriva oricăror forme de maltratare, de abuz şi exploatare sexuală. 1.3. Victimizarea persoanelor în vârstă Bătrânii reprezintă o altă categorie de persoane dezavantajate şi extrem de vulnerabile la agresiuni. Unele caracteristici biologice şi psihosociale specifice persoanelor vârstnice (precum procesele involutive, diminuarea mobilităţii şi a potenţialului energetic, fenomene de sclerozare, scăderea capacităţii organelor de simţ şi a sistemului nervos, izolarea socială, lipsa informării etc.), constituie factori de risc ai victimizării acestui segment social. Pe de altă parte, la această categorie de persoane apar modificări sub aspect psihic, în sensul că le scade capacitatea de concentrare şi cea distributivă, se diminuează rezistenţa la stres şi dinamismul instinctiv precum şi se instalează sentimentul de insecuritate şi de dependenţă interpersonală. Procesul de îmbătrânire este un proces individualizat, ce este influenţat de un complex de factori 14 • Agresiunile la care este supus acest grup social sunt dintre cele mai diverse, procesul de victimizare fiind atât intrafamilial cât şi extrafamilial. Putem include în categoria factorilor de risc ai victimizării persoanelor vârstnice atât factorii individuali şi familiali cât şi pe cei sociali şi culturali. De cele mai multe ori agresorii străini profită de capacitatea redusă a vârstnicilor de a se apăra dar şi de unele caracteristici psihocomportamentale specifice vârstei lor. Problemele de siguranţă care afectează persoanele vârstnice sunt de natură economică, cele mai frecvente agresiuni fiind aşadar motivate material (sub forma înşelăciunilor, furturilor şi tâlhăriilor). O altă categorie de infracţiuni a căror victime sunt bătrânii o constituie maltratarea fizică şi psihică a acestora de către cunoscuţi, membrii familiei sau personalul instituţiilor de asistenţă socială. Victimizarea bătrânilor poate consta în acte de agresiune fizică şi psihică, în deposedare de bani şi bunuri prin înşelăciune, în privare de hrană şi medicamente 13

În codul penal român aceste fapte sunt considerate ca infracţiuni prin art. 306 şi art. 175. A se vedea, Tudorei Butoi & colectiv autori, op. cit. , Analiza comportamentală din perspectiva psihologiei judiciare, victimologiei şi tacticii criminalistice, 2019, p. 113-114. 14

244

Lucretia Dogaru

ori în izolarea lor socială. Violul este una din formele de agresiune frecvente exercitate asupra femeilor vârstnice; potrivit datelor statistice, atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ, acestea sunt mai vulnerabile la infracţiunile de viol decât femeile tinere. De asemenea, studiile şi cercetările în domeniul accidentelor rutiere arată că vârstnicii sunt victime frecvente ale accidentelor rutiere tocmai datorită unor factori de risc predominanţi acestei categorii (precum, limitările funcţionale, vulnerabilitatea lor, bolile şi fragilitatea fizică). În concluzie, particularităţile agresiunilor comise asupra persoanelor în vârstă sunt reprezentate de: uşurinţa comiterii lor atât datorită capacităţilor defensive scăzute ale victimelor cât şi a diminuării vigilenţei acestora; cauzarea de stres sau şocuri emoţionale puternice care le diminuează raţiunea; faptele nu presupun întotdeauna violenţă, acestea fiind bazate pe naivitatea şi credulitatea victimelor din această clasă; agresorii sunt de regulă, persoane tinere ce prezintă nu doar anumite dependenţe (materiale, alcool, droguri) dar şi abilităţi. 1. 4. Victimele infracţiunilor de terorism Terorismul ca formă a criminalităţii organizate este un fenomen complex ce a devenit din nefericire în ultima perioadă o parte inseparabilă a vieţii contemporane, având consecinţe dintre cele mai traumatizante şi dramatice. Acesta este caracterizat prin cruzime şi violenţă şi este orientat spre inducerea fricii şi spaimei, a unei stări de teroare şi intimidare colectivă, de natură a provoca deopotrivă victime reale şi potenţiale 1 5. Actele teroriste pot îmbrăca forme dintre cele mai diverse precum, exploziile şi asasinatele în masă, răpirile sau luarea de ostatici. În cel mai mare pericol de victimizare urmare a actelor teroriste se află persoanele cele mai expuse precum, militarii, politicienii, conducătorii de state şi guverne, personalul diplomatic dar şi liderii economici. Oricum, acţiunile teroriste s-au soldat în ultima perioadă cu mii de victime ce provin din diferite regiuni ale Terrei. O particularitate a agresiunilor generate de terorism este aceea că între terorişti şi victimele lor nemijlocite nu există un conflict, în sensul că acestea nu determină comportamentul teroristului. În percepţia teroristului victima actului agresiv reprezintă un simplu obiect, un instrument în atingerea scopului său, aceasta fiind selectată de cele mai multe ori în numele unui simbol depersonalizat (o comunitate etnică, lingvistică sau religioasă). Victimele actelor teroriste pot fi persoanele şi grupurile umane, sub formă de ostatici şi membrii familiilor acestora, iar victimele violenţei concrete sunt salvatorii profesionali, medicii, populaţia asupra căreia sunt orientate acţiunile teroriste şi uneori chiar teroriştii. Luarea de ostatici (prin răpire şi deţinere), presupune acţiuni surprinzătoare şi fulgerătoare de privare de libertate a victimelor cu scopul de a influenţa, prin 15

A se vedea, Tudorei Butoi & colectiv autori, op. cit., Analiza comportamentală din perspectiva psihologiei judiciare, victimologiei şi tacticii criminalistice, 20 1 9, p. 1 1 6.

Criminologie

crearea de panică şi prin violenţă, anumite decizii dar şi de intimidare a populaţiei. De cele mai multe ori ostaticii capturaţi sunt supuşi unor acţiuni agresive şi ameninţări menite să le înfrângă voinţa dar şi unor norme stricte la care se adaptează cu greu astfel că aceştia devin obosiţi, dezorientaţi şi depresivi. Gravitatea unor acte teroriste este dată de faptul că acestea sunt comise pe alte teritorii decât cele de origine ale teroriştilor şi chiar în spaţii nesupuse jurisdicţiei nici unui stat. 2. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării 2. 1. Măsuri de protecţie socială şi măsuri juridice Chiar de la început precizăm faptul că un rol important îl are nu doar prevenirea faptelor criminale şi implicit a victimizării ci şi profilaxia efectelor acestui fenomen extrem de complex. Tocmai pornind de la considerentul că este mai uşor să previi o faptă criminală traumatizantă decât să îi repari urmările este nevoie ca accentul să se pună pe cauză şi nu pe efectele sau consecinţele acesteia. La nivelul cercetării ştiinţifice prevenirea criminalităţii şi implicit a victimizării, constituie un sistem social, un proces integru caracterizat prin complexitate, ce include atât prevenirea social-generală cât şi cea specială. Măsurile de protecţie socială includ ansamblul de acţiuni cu rol în prevenirea, limitarea şi stoparea victimizării şi a efectelor sale, ele fiind atribute ale instituţiilor publice şi private, ale organelor şi autorităţilor statului, ale persoanelor cu funcţii de conducere şi ale cetăţenilor, în calitatea lor de subiecţi ai prevenirii victimologice. Un rol esenţial în acest sens îl deţin organele specializate în desfăşurarea de activităţi profesionale. Aceste măsuri de protecţie pot avea caracter juridic, economic, politic, organizaţional şi ideologic cu rol crearea condiţiilor de reducere a riscului comiterii de delicte şi de înlăturare ori diminuare a factorilor criminogeni şi victimogeni. Vom aminti aici şi contribuţia specialiştilor psihologi şi a centrelor specializate în domeniul psihicului uman ce deţin cunoştinţe, abilităţi şi modalităţi specifice în prevenirea şi combaterea consecinţelor negative produse de agresiuni, subiecţi cărora le revin atribuţii semnificative în acest sens. Desigur că din acest tablou fac parte şi organele judiciare, cele care sunt responsabile în prevenirea faptelor criminale, în cercetarea, judecarea şi sancţionarea agresorilor. Tocmai existenţa organelor judiciare, aplicarea promptă şi corectă a dispoziţiilor penale urmată de sancţionarea agresorilor, îndeplinesc un rol de prevenţie în special prin inhibarea unui potenţial comportament ilicit. Vom aminti printre altele şi măsurile de izolare a infractorilor periculoşi în cadrul unor instituţii speciale care sunt menite să asigure un nivel ridicat de siguranţă psihologică a populaţiei. Rezultate în direcţia diminuării consecinţelor create de agresiuni sunt oferite şi de o altă formă de protecţie a victimelor şi anume, cea a indisponibilizării bunurilor agresorilor lor, prin măsuri de confiscare sau sechestru instituite cu scopul de a garanta persoanei victimă posibilitatea recuperării prejudiciului suferit. 246

Lucretia Dogaru

Sunt incluse în categoria celor mai importante şi eficiente direcţii şi strategii de prevenire şi contracarare victimologică următoarele: existenţa de politici şi legislaţii penale corespunzătoare; educarea victimologică a populaţiei; evitarea riscurilor de victimizare; reducerea situaţiilor victimogene; creşterea eficienţei organelor şi instituţiilor cu atribuţii în acest sens. Astfel cum am specificat anterior, profilaxia victimologică este considerată a avea un rol semnificativ în procesul luptei împotriva victimizării, aceasta fiind una din cele mai importante direcţii în procesul combaterii criminalităţii prin acţiuni de prevenire realizate de însăşi victima agresiunii. Această modalitate nu exclude însă măsurile de profilaxie ce rezultă din activitatea organelor statale, a organizaţiilor nonguvernamentale şi a instituţiilor sociale în activitatea de identificare şi eliminare a circumstanţelor ce alcătuiesc comportamentul victimal precum şi de depistare a persoanelor care formează grupurile de risc. Măsurile de profilaxie victimologică pot avea dimensiuni diferite în sensul că acestea pot viza întreaga societate ori pot fi incidente doar la anumite grupuri sociale sau doar cu referire la unele persoane concrete. Protecţia juridică împotriva victimizării este un atribut dar şi o şi responsabilitate ce revine deopotrivă organelor legiuitoare, cele care au menirea să stabilească politica penală concretizată în reglementări penale, precum şi aparatului executiv cel care o transpune în realitate. Pe de altă parte, întreaga activitate a organelor judiciare de aplicare a dispoziţiilor penale la anumite situaţii concrete, care depinde de eficienţa actelor normative în prevenirea şi combaterea fenomenului criminogen, este relevantă 1 6 . Desigur că, în funcţie de anumite domenii se pot identifica şi alte autorităţi publice cu răspundere în protejarea victimelor, cum ar fi de pildă, cele specializate cu implicare în protecţia victimelor minore, ale victimelor violenţei domestice precum ori a victimelor persoane cu handicap. Deosebit de relevant este şi rolul societăţii civile, pe considerent că aceasta este mai motivată în prevenirea criminalităţii şi în protecţia valorilor sale. Se apreciază în mod corect la nivel de doctrină că, esenţa politicilor actuale de prevenţie socială şi penală trebuie axată pe creşterea posibilităţilor de reacţie a indivizilor la unele potenţiale agresiuni 17 . În concluzie, protecţia juridică a victimelor şi ajutorul acordat acestora se concretizează astfel: repararea prejudiciului material şi compensarea daunei morale cauzate (despăgubirea victimei); apărarea fizică a victimei împotriva recidivei victimizării; implementarea de programe de prevenţie; reabilitarea morală şi psihologică a victimei însoţite de reintegrarea socială a acesteia. 16

O contribuţie semnificativă o are Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, publicată în M. Of. nr. 376 din 2 mai 2018, în vigoare din 5 mai 2018, care transpune dispoziţii ale instituţiilor europene în vederea stabilirii de norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protejarea victimelor criminalităţii. 17 Detalii ne oferă, Tudorei Butoi & colectiv autori, op. cit. , Victimologie, 2019, p. 207-208.

247

Criminologie

2.2. Măsuri de autoprotecţie a victimelor În ultima perioadă se susţine tot mai mult ideea potrivit căreia victimelor trebuie să li se asocieze o răspundere legată de actul infracţional, pe considerent că acestea fie au contribuit la declanşarea lui prin diverse forme de provocare sau ca urmare a calităţilor lor individuale fie au ignorat unele pericole posibile. Din cazuistica existentă reiese că deseori activitatea anchetatorilor în demascarea infractorilor este îngreunată din motive multiple şi diverse precum: relaţia de rudenie a victimelor cu agresorul, teama de urmări, indiferenţa, starea de ruşine, de izolare şi frustrare, diverse tulburări psihice ori alte vulnerabilităţi ale acestora. Măsurile sociale de protecţie a victimelor trebuie să se întregească cu măsurile de autoprotecţie atât în vederea evitării riscului de victimizare cât şi a reducerii numărului de victime. Măsurile de autoprotecţie presupun activităţi preventive şi cerinţe comportamentale generale de evitare a situaţiilor şi circumstanţelor în care persoanele pot fi transformate în victime. În categoria măsurilor de autoprotecţie sunt incluse acele măsuri ce sunt realizate de către persoanele particulare în scopul evitării riscului victima! şi al victimizării lor. Aceste tipuri acţiuni ce au ca şi scop reducerea sau evitarea riscului victima! pot îmbrăca forma unor tactici sau strategii cu caracter individual sau organizat. Acţiunile de pază, cele de anticipare şi de prevenire a agresiunilor pot constitui strategii şi tactici extrem de relevante. Astfel, pornind de la cele mai simple măsuri cum ar fi, cele de securizare a intrărilor în locuinţe şi imobile, de evitare a locurilor şi anturajelor periculoase ori a implicării în situaţii periculoase, de evitare a reclamei şi publicităţii cu privire la situaţia materială, de evitare a introducerii persoanelor străine în propria locuinţă, până la adoptarea de tactici pentru reducerea riscului de victimizare, o persoană se poate autoproteja. Crearea aşa-numitului „spaţiu de apărare" ca acţiune individuală sau colectivă, este de natură să producă reale dificultăţi în atingerea ţintei agresorilor şi astfel poate contribui în mod semnificativ la prevenţia unor fapte criminale. În concluzie, ansamblul acţiunilor de prevenire şi reducere a riscului unor agresiuni pot fi acţiuni sau măsuri individuale ori colective ce presupun unele tactici sau strategii menite să prevină, să diminueze şi să contracareze agresiunile şi acţiunile victimizante.

248

SECŢIUNEA III Politici şi strategii ale victimizării 1. Politici şi strategii ale victimizării la nivelul Uniunii Europene 1.1. Necesitatea protecţiei victimelor în spaţiul european Luând în considerare gravitatea şi complexitatea multor fapte ilicite şi consecinţele sau urmările pe care acestea le provoacă victimelor, în ultimii ani situaţia victimelor criminalităţii şi implicit protecţia drepturilor acestora au preocupat atât comunitatea internaţională cât şi Uniunea Europeană şi implicit statele sale membre. La nivel internaţional, preocupările de legiferare a aspectelor şi multiplelor forme ale victimizării sunt nu doar numeroase dar şi relevante. Sunt incluse aici acele forme ce privesc prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi copiilor, a traficului de droguri şi de came vie, a tratamentului egal în materie de ocupare a forţei de muncă şi până la cele vizând combaterea discriminării, a xenofobiei şi rasismului 1 • Victimizarea ca o consecinţă a faptelor infracţionale constituie în prezent o realitate ale cărei forme şi intensităţi de manifestare diferă în interiorul statelor membre ale Uniunii, indiferent de nivelul lor de dezvoltare socială, economică sau culturală. Fenomenul complex al victimizării este în prezent monitorizat prin cercetări de specialitate, prin anchete şi prin intermediul bazelor statistice de o manieră a justifica nevoia prevenţiei şi a profilaxiei. Vulnerabilitatea unor categorii de persoane atribuită fie condiţiei lor fizice şi psihologice, fie unor condiţii sociale, materiale sau financiare le poate transforma cu uşurinţă în posibile victime ale infracţiunilor manifestate în cele mai diverse şi agresive forme. Tocmai de aceea, situaţia victimelor criminalităţii şi metodele de proteguire a drepturilor acestora constituie o preocupare primordială şi a instituţiilor Uniunii Europene. Un accent important este pus pe aspectul vizând accesul şi acordarea de despăgubiri victimelor acestui fenomen social extrem de complex şi dinamic. Astfel, prin Directiva Cadru 2004/80/CE din 29 aprilie 20042 cu referire la despăgubirea victimelor infracţionalităţii, se statuează că victimele agresiunilor vor putea obţine despăgubiri pentru vătămările şi/sau prejudiciile pe care le-au suferit prin violenţă, indiferent de locul în care a fost comisă agresiunea respectivă pe teritoriul unional. 1

Amintim de pildă, Decizia Cadru 2008/913/JAI a Consiliului Europei, din 28 noiembrie 2008, privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal. 2 Publicată în Oficial Journal of îhe European Union L 261/15/6 august 2004.

249

Criminologie

De reţinut este faptul că în prezent, toate statele membre ale Uniunii Europene deţin un sistem propriu de despăgubire a victimelor pentru pagubele suferite prin infracţiuni, cu toate că rolul victimelor în cadrul procedurilor penale precum şi legislaţia penală relevantă este diferită de la un stat membru la altul. De aceea, în scopul asigurării unui nivel minim de drepturi ale victimelor pe teritoriul statelor membre, Uniunea Europeană a adoptat un set de instrumente juridice menite să stabilească norme comune care vizează protejarea şi sprijinirea victimelor infracţionalităţii. Amintim în categoria acestora atât instrumentele generale, cele care se ocupă de drepturile victimelor în general cât şi instrumentele specifice, cele care privesc măsurile de protecţie şi de despăgubire pecuniară a victimelor infracţionalităţii precum şi categoria instrumentelor de drept material, cele care vizează traficul de fiinţe umane şi exploatarea sexuală a copiilor. 1.2. Consolidarea drepturilor victimelor în Uniunea Europeană Participarea victimelor, în mod activ şi în nume propriu, în cadrul procedurilor penale declanşate împotriva autorului unei infracţiuni este una necesară şi extrem de importantă. Directiva Cadru 2012/29/UE privind stabilirea unor norme minime de protecţie a victimelor, urmăreşte consolidarea drepturilor victimelor unor infracţiuni, inclusiv drepturile lor procedurale. Prin acest document de sprijinire şi protecţie a victimelor criminalităţii se asigură că persoanele victime ale unor infracţiuni trebuie recunoscute şi tratate cu respect şi beneficiază de protecţie, de sprijin şi de acces liber la justiţie. Această nouă reglementare în materie, înlocuieşte Decizia-cadru din anul 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale şi consolidează în mod considerabil atât drepturile lor cât şi cele aparţinând membrilor familiilor acestora la informaţii, la sprijin şi protecţie, precum şi drepturile procedurale în cadrul procedurilor penale. Un alt aspect relevant pe care îl subliniem este acela că noul document impune statelor membre să asigure formarea de funcţionari cu înalte competenţe în relaţionarea cu victimele precum şi încurajează cooperarea între statele membre şi serviciile naţionale de coordonare a acţiunilor lor cu privire la drepturile victimelor. Pentru statele membre ale Uniunii Europene s-a instituit în mod imperativ obligaţia de a transpune dispoziţiile cuprinse în Directiva din 2012 la nivelul legislaţiei lor naţionale până la finele anului 2015, pe considerent că drepturile victimelor astfel consacrate să devină o realitate imediată în spaţiul comunitar. Şi cu referire la anumite categorii de victime, legislaţia europeană prevede nu doar măsuri de protecţie dar şi dreptul la protecţie şi la sprijin al acelor persoane ce sunt victime ale traficului precum şi a copiilor victime ale exploatării sexuale şi ale pornografiei infantile. În scopul consolidării protecţiei victimelor criminalităţii, instituţiile competente ale Uniunii Europene au adoptat două instrumente relevante menite să asigure recunoaşterea măsurilor de protecţie dispuse în unele state membre. 250

Lucretia Dogaru

Amintim în acest context, Directiva UE din 201 1 privind Ordinul European de Protecţie şi Regulamentul din 2013 privind Recunoaşterea reciprocă a măsurilor de protecţie luate în materie civilă3 în baza cărora victimele reale sau potenţiale beneficiază de ordine de restricţie sau de protecţie emise într-o ţară membră a Uniunii în situaţiile în care acestea călătoresc în spaţiul comunitar. De asemenea, în baza legislaţiei comunitare în vigoare, orice victimă a unei infracţiuni va putea beneficia de un complex de drepturi şi de asistenţă sub formă de măsuri de consiliere precum şi de sprijin din partea autorităţilor şi organizaţiilor naţionale, în scopul unei informări corecte cu referire la situaţia existentă în fiecare ţară membră a spaţiului comunitar. O atenţie sporită este acordată şi recunoaşterii reciproce a măsurilor de protecţie a victimelor criminalităţii precum şi a duratei şi domeniului de aplicare a procedurilor. Astfel, orice persoană care se stabileşte în alt stat membru al Uniunii Europene va continua să beneficieze de măsurile de protectie, sens în care este instituit un mecanism pentru recunoaşterea reciprocă a acestor �ăsuri. Întrucât există temeiuri juridice distincte în cadrul legislaţiei comunitare pentru recunoaşterea reciprocă a măsurilor de protecţie s-a stabilit în mod imperativ că ordinele europene de protecţie care sunt emise într-o ţară din spaţiul comunitar să poată fi executate şi într-o altă ţară aparţinând teritoriului european. Relevante sunt în acest sens setul de documente ce au fost amintite anterior şi anume, Directiva 201 1/99/UE privind Ordinul European de Protecţie, care instituie un mecanism între statele membre de natură a permite recunoaşterea ordinelor de protecţie emise ca o măsură de drept penal şi Regulamentul nr. 606/2013 privind recunoaşterea reciprocă a măsurilor de protecţie în materie civilă, care instituie un mecanism ce permite recunoaşterea directă între statele membre a ordinelor de protecţie emise ca o măsură de drept civil. Relativ recent, în 2015, a fost elaborat Raportul privitor la punerea în aplicare a dispoziţiilor Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii în statele membre ale Uniunii Europene, document axat cu precădere asupra coerenţei, relevanţei, eficacităţii şi eficienţei respectivei directive. Vom specifica că deşi termenul de transpunere a prevederilor acestei directive a fost finele anului 2015, până în noiembrie 2017, doar 23 dintre cele 27 de state membre ale UE au finalizat procesul de transpunere oficială a directivei. 1.3. Strategia Uniunii Europene referitoare la drepturile copiilor Întreaga Strategie a Uniunii Europene referitoare la drepturile copiilor se bazează pe valorile şi principiile care au fost consacrate în Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului4 . 3

Ambele au intrat în vigoare la data de 11 ianuarie 2015. Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 29 noiembrie 1989, a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990, fiind ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 18/1990, publicată în M.Of., partea I, nr. I 09 din 28 septembrie 1990 şi republicată în M.Of., partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001. 4

251

Criminologie

Astfel, în conformitate cu prevederile Rezoluţiei legislative a Parlamentului European din 15 ianuarie 2008 referitor la Strategia Uniunii Europene privind drepturile copilului5, se instituie măsura abolirii oricăror forme de violenţă împotriva copiilor exercitate în orice circumstanţe, acestea fiind considerate nejustificabile şi condamnabile. Elaborarea unui cadru juridic adecvat s-a impus ca fiind necesar şi prioritar în materie de exploatare sexuală şi de orice alte forme de abuzuri comise împotriva copiilor minori. Mai mult, aplicarea de circumstanţe agravante în situaţiile în care un copil este victima exploatării sau abuzului sexual a fost instituită la nivelul reglementărilor unionale, cu obligarea statelor de modificare a legislaţiilor lor penale în acest sens. Un pas important l-a reprezentat şi Avizul 2010/C 267/10 emis de Comitetul Regiunilor privind cooperarea locală şi regională în scopul protejării drepturilor copiilor minori în Uniunea Europeană, document prin care s-a exprimat îngrijorarea în legătură cu violarea drepturilor acestora sub diferite forme (hărţuire, imitarea conduitelor negative, diverse forme de violenţă psihică şi fizică exercitată între copii, abuzuri în cadrul mediului familial şi şcolar etc.). Astfel este consacrat pe de o parte, rolul esenţial al autorităţilor locale şi regionale în asigurarea acestui drept al minorilor iar pe de altă parte, se instituie necesitatea elaborării, publicării şi actualizării unor statistici oficiale ale drepturilor copiilor, care să reprezinte un punct de referinţă pentru cercetare şi o motivare a statelor membre pentru schimbarea politicii şi legislaţiei în domeniu. În această direcţie s-a intervenit prin Convenţia Consiliului Europei STE nr. 201 privind protecţia copiilor împotriva exploatării şi abuzurilor sexuale adoptată la 25 octombrie 2007 cu ocazia Conferinţei miniştrilor de justiţie ai statelor-membre ale Consiliului Europei de la Lanzarote, document intrat în vigoare în iulie 20106 . 1.4. Aspecte privind drepturile procedurale ale victimelor infracţiunilor 7 În conformitate cu legislaţia Uniunii Europene, drepturile procedurale ale victimelor sunt protejate în temeiul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este cunoscut faptul că victimele oricăror forme de agresiune nu pot pretinde dreptul la un proces echitabil în baza dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, cu excepţia cazului în care acestea devin parte în cadrul procedurii penale în vederea executării hotărârilor pronunţate cu referire la latura civilă în procedura penală. În completarea unor astfel de situaţii intervin prevederile stipulate la art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene8 , potrivit cărora sunt 5

Rezoluţia 2007/2093(INI), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 041 E din 19 februarie 2008, p. 24-46. 6 http://conventions.coe.int/Treaty/EN/ treaties/Html/201.htm. 7 Detalii din Manualul de Drept European privind accesul la justiţie, Agenţia Europeană pentru drepturile fundamentale şi Consiliul Europei, Oficiul pentru publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2016. 8 Document care a fost proclamat de către Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul UE la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa.

252

Lucretia Dogaru

protejate toate drepturile ce decurg din legislaţia europeană. Rezultă astfel că, victimelor infracţionalităţii li se consacră dreptul la o măsură reparatorie efectivă în cadrul procedurii penale şi li se recunoaşte atât dreptul la un remediu efectiv cât şi dreptul la un proces echitabil şi public în faţa unei instanţe independente coroborat cu dreptul la consiliere şi la reprezentare, cu dreptul la asistenţă judiciară şi la o cale de atac efectivă. Prin intermediul Directivei Uniunii Europene privind drepturile victimelor, sunt integrate aspecte importante ale drepturilor procesuale echitabile ale victimelor în legislaţia europeană, inclusiv dreptul acestora la consiliere şi la sprijin emoţional. În acest sens se instituie un set de obligaţii pentru statele membre în luarea de măsuri pozitive pentru prevenirea încălcării drepturilor omului :rrecum şi pentru investigarea şi soluţionarea cu celeritate a unor astfel de situaţii. In plus, privitor la anumite categorii de victime ale infracţiunilor (precum, victimele traficului de persoane, a pornografiei infantile şi a traficului de droguri de mare risc), este instituită o protecţie specifică suplimentară atât în temeiul Convenţiei Europene a drepturilor Omului şi a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene cât şi în temeiul legislaţiei comunitare secundare. Dreptului victimelor de a avea acces la justiţie i s-a atribuit relativ recent un statut similar cu cel privind asigurarea drepturilor suspecţilor sau inculpaţilor9 • Accesul la justiţie al victimelor traficului de persoane şi de minori, al victimelor abuzului sexual şi a minorilor victime ale abuzului sexual fac în prezent atât obiectul legislaţiei speciale 1 0 cât şi cel al jurisprudenţei specifice a Curţii Europene a Drepturilor Omului 1 1 • În soluţionarea cauzelor care privesc obligaţia statelor de a garanta drepturile persoanelor aflate în jurisdicţia lor dar şi a altor obligaţii vizând dreptul la viaţă al acestora, interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante, sunt luate în considerare atât obligaţiile pozitive instituite în sarcina organelor statale pentru ocrotirea drepturilor persoanelor 1 2 cât şi obligaţiile pozitive de prevenire a încălcării grave a drepturilor omului de către persoanele fizice 1 3 • O altă obligaţie esenţială a statelor vizează incriminarea încălcării grave a drepturilor omului, în sensul că acestea au obligaţia de eliminare a situaţiilor de 9

A se vedea, Jo Goodey, Victims And Victimology: Research, Policy and Practice, Volume Longam Criminology Series, Harlow, 2005. 10 În acest sens, Convention on Protection of Children against Sexual Exploitation and Sexual Abuse, European Council, STCE, 201, 2007. 11 A se vedea, Cauza Ciorcan şi alţii contra România, nr. 29414/09 şi 44841/09, din 27 ianuarie 2015, pronunţată în materie de infracţiuni motivate de apartenenţa rasială, şi Cauza P. şi S. contra Polonia, nr. 57375/08, din 30 octombrie 2012, pronunţată în materie de minori victime ai abuzului sexual. 12 Astfel a dispus CEDO în cauza Nachova şi alţii contra Bulgaria, nr. 43577/98 şi 43579/98, din 6 iulie 2005. 13 În hotărârea CEDO pronunţată în cauza M. şi alţii contra Italia şi Bulgaria, nr. 40020/03, din 31 iulie 2012.

253

Criminologie

nepedepsire a autorilor unor astfel de fapte 14 , şi de asigurare a dreptului la viaţă prin punerea în aplicare a unor dispoziţii penale eficiente cu scopul de a descuraja infracţiunile contra persoanelor, măsuri ce se cer a fi susţinute şi de mecanisme eficiente de prevenire, reprimare şi pedepsire a încălcării acestor dispoziţii. Obligaţiile pozitive ale statelor se extind şi la situaţiile care implică încălcarea gravă a integrităţii şi demnităţii persoanei (cum ar fi de pildă, infracţiunile sexuale), însoţite fiind şi de obligaţiile acestora de asigurare a unor cercetări efective cu privire la orice încălcare a acestor categorii de drepturi şi de declanşarea din oficiu a anchetelor 15. O altă problemă de interes este legată de necesitatea adoptării de măsuri reparatorii efective în cadrul procedurii penale 16 , pe considerent că atunci când accesul la sistemul de justiţie penală nu este suficient, statele au obligaţia categorică să asigure caracterul efectiv al acestui drept 17 • În conformitate cu prevederile art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi cu cele din legislaţia primară sau secundară a Uniunii, dreptul la un proces echitabil şi public în faţa unei instanţe independente, precum şi dreptul la consiliere şi reprezentare, dreptul la asistenţă judiciară şi dreptul la o cale de atac efectivă, sunt recunoscute şi garantate. Pe cale de consecinţă şi statele membre au obligaţia să asigure protecţia juridică efectivă a acestor drepturi la nivel naţional, adică respectarea principiului efectivităţii care presupune că legislaţiile naţionale nu trebuie să împiedice sau să îngreuneze excesiv respectarea drepturilor prevăzute de legislaţia comunitară. În baza legislaţiei comunitare, drepturile atribuite victimelor criminalităţii sunt integrate şi în Directiva 2012/29/UE privind drepturile victimelor, care stabileşte standarde minime privind drepturile şi protecţia drepturilor individuale ale victimelor criminalităţii care au suferit un prejudiciu, inclusiv o vătămare a integrităţii sale fizice, mentale sau emoţionale, sau un prejudiciu economic, cauzate în mod direct de o infracţiune 18 . Un aspect interesant amintit şi anterior, rezultă şi din alte dispoziţii ale Directivei privind drepturile victimelor, care obligă statele membre să asigure victimelor servicii de sprijinire precum şi anumite drepturi subsecvente dreptului la proces echitabil (precum, dreptul la audiere şi dreptul la asistenţă juridică). Acordarea sprijinului pentru a se permite accesul la 14

Astfel a statuat Consiliul Europei la data de 30 martie 2011, prin Guidelines of the Committee of Ministers of the Council of Europe on eradicating impunity for serious human rights violations. 15 Hotărâri ale CEDO în această direcţie privesc: cauza Găfgen contra Germania, nr. 22978/05, din 1 iunie 2010; Cauza Cadiroglu contra Turcia, nr. 15762/10, din 3 septembrie 2013; Cauza Dink contra Turcia, nr. 2668/07, nr. 6102/08, nr. 30079/08, nr. 7072/09 şi nr. 7124/09, din 14 septembrie 2010. 16 Potrivit dispoziţiilor art. 13 din ECHR. 17 A se vedea, cauza soluţionată de CEDO având ca părţi Y. contra Slovenia, nr. 41107/10, din 28 mai 2015. 18 Definiţie regăsită în cauza soluţionată de CJUE, C-415/11, cauza Mohamed Aziz/Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa, din 14 martie 2013.

254

Lucretia Dogaru

justiţie trebuie să fie unul practic, care implică fumizarea de sprijin, de campanii de conştientizare a victimelor cu privire la drepturile lor şi în mod implicit de pregătire suficientă a organelor de aplicare a dispoziţiilor legale. In altă ordine de idei, legislaţia Uniunii Europene prevede şi compensarea victimele infracţiunilor, obligaţie care rezultă din prejudiciul ce a fost provocat prin încălcarea acelor drepturi pe care statul avea obligaţia să le protejeze dar pe care acesta nu a fost în măsură să le garanteze. Şi jurisprudenţa CEDO şi cea a CruE referitoare la compensaţii dispune în sensul despăgubirii victimelor. În plus, Directiva Uniunii Europene privind compensarea victimelor prevede un sistem de cooperare în vederea facilitării accesului la despăgubiri a victimelor în cazul infracţiunilor transfrontaliere. La fel şi Convenţia Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracţiunilor violente instituie unele standarde minime pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor de către stat 1 9 .

19

A se vedea, Consiliul Europei, Convention on the Compensation of Victims of Violent Crimes, STCE nr. 116, din 1983; Recomandarea Rec(2006)8 a Consiliului Europei şi a Comitetului Miniştrilor adresată statelor membre privind asistenţa acordată victimelor infracţiunilor, din 14 iunie 2006; Consiliul Europei, CEPEJ (2008), Lista de verificare pentru promovarea calităţii j ustiţiei şi instanţelor judiciare.

255

Bibliografie selectivă 1. Cărţi. Tratate. Cursuri universitare 1. Petru Albu, Crima organizată în perioada de tranziţie - o ameninţare majoră la adresa securităţii internaţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007. 2. Tudor Amza, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 3. Tudor Amza, Criminologie teoretică - Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 4. Tudor Amza, Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 5. Tudor Amza, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 6. Tudor Amza, Cosmin P. Amza, Criminalitatea informatică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003. 7. Tudor Amza, Cosmin P. Amza, Sociologie juridică, Editura Universitară „Carol Davila", Bucureşti, 2004. 8. Tudor Amza, Cosmin P. Amza, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008. 9. Tudor Amza, Criminologie, Curs pentru uzul studenţilor, Universitatea Hyperion, Bucureşti, 2011. 10. George Antoniu & colectiv autori, Explicaţii preliminare ale Noului Cod penal, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 11. Vasile Astărăstoaie, Gheorghe Scripcaru, Criminologie clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003. 12. Ioan Bala, Evoluţia sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în dreptul penal românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 13. Emilian Ban, Problemele sociale în România şi delincvenţa juvenilă, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014. 14. Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 15. Gabriel S. Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal, ediţia a II-a, Editura AU Beck, Bucureşti, 2008. 16. Ana Bălan, Criminalitatea feminină, cauze şi efecte sociale, strategii de prevenire şi control, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008 . 17. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Humanitas, B ucureşti, 2007.

257

Criminologie 18. Sergiu Bogdan, Criminologie, Editura Sylabus, Colecţia Universitaria, Cluj­ Napoca, 2005. 19. Sergiu Bogdan, Criminologie, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009. 20. Sergiu Bogdan, Criminologie, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012. 21. Alexandru Boroi, Dreptpenal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010. 22. Costică Buiai, Bogdan N. Buiai, Manual de drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 23. Costică Buiai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Lavinia Lefterache, Drept penal român. Parte generală, ediţia a VII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013. 24. Orsolya Bolyky, Eszter Sarik, Erszebet Tamasi, Omoruri în rândul minorilor şi al tinerilor. Situaţia Ungariei, Caiete de Drept Penal, Budapest, nr. 2/2015. 25. Constantin Buiai, George Antoniu, Gheorghe Chivulescu, Dicţionar Juridic Penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 197 6. 26. Ioan Buş, Psihologie şi infracţionalitate: Fundamente teoretice, Vol. I, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2005. 27. Tudorei Butoi, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2019. 28. Tudorei Butoi & colectiv autori, Analiza comportamentală din perspectiva psihologiei judiciare, victimo/agiei şi tacticii criminalistice, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2019. 29. Tudorei Butoi & colectiv autori, Victimo/agie. Perspective juridică, socio­ psihologică şi medico-legală asupra cuplului penal victimă-agresor, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2019. 30. Tudorei Butoi & colectiv autori, Analiza comportamentală în procesul penal, Compendiu universitar, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014. 31. Tudorei Butoi, Psihologia Judiciară, Tratat universitar, Editura Solaris Print, Bucureşti, 2011. 32. Tudorei Butoi & colectiv autori, Victimo/agie şi psihologie victimală, Editura Phobos, Bucureşti, 2009. 33. Tudorei Butoi & colectiv autori, Victimo/agie şi psihologie victimală, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2008. 34. Tudorei Butoi & colectiv autori, Tratat universitar de psihologie judiciară. Teorie şi Practică, Editura Phobos, Bucureşti, 2004. 35. Tudorei Butoi, Femei ucigaşe - psihanaliza crimei, Editura Phobos, Bucureşti, 2003. 36. Tudorei Butoi & colectiv autori, Sinuciderea un paradox. Consideraţii psihosociologice, biomedicale şi juridice, Editura Ştiinţelor medicale, Bucureşti, 2002. 37. Florin D. Căşuneanu, Criminalitatea organizată fn legislaţiile penale europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013. 38. Anamaria C. Cercel, Criminologie, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009. 39. Dan Cimpoeru, Dreptul internetului, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

258

Lucretia Dogaru

40. Igor A. Ciobanu, Criminologie, Editura Cartdidact, Tipografia Reclama, Chişinău, 2007. 41. Valerian Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Voi. Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, Editura Lumina Tripo, 2002. 42. Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie juridică, Colecţia Studii Juridice, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 1999. 43. Valerian Cioclei, Criminologie, ediţia a IV-a, Editura C.H. Beck, 2007. 44. Valerian Cioclei, Critica raţiunii penale. Studii de criminologie juridică şi drept penal, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009. 45. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011. 46. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediţia 6, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016. 47. Oana Ciuchi, Devianţă şi criminalitate într-o societate în tranziţie, Editura Lumen, Iaşi, 2011. 48. Ion Chipăilă & colectiv autori, Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2007. 49. Leontin Coraş, Sancţiuni alternative la pedeapsa închisorii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 50. Juan B. Cortes, Florence M. Gatti, Delinquency and Crime: A Biopsychosocial Approach, Editura Seminar Press, New York, 1972. 51. Maria C. Coca, Cristina M. Crăciunescu, Lavinia V. Lefterache, Justiţia pentru minori. Studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu, Editura Universuljuridic, Bucureşti, 2003. 52. Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 53. Anastasiu Crişu, Drept procesual penal. Partea generală, ediţia a 4-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016. 54. Ştefan Daneş, Papadopol Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Juridică, Bucureşti, 2003. 55. Christian Debuyst, Encyclopedie de la Criminologie, Editeur Universite Catholique de Louvain, 1984. 56. Gheorghe Diaconu, Pedeapsa în dreptul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 57. Traian Dima, Alina G. Păun, Droguri ilicite, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 58. Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 59. Vasile Dobrinoiu & colectiv autori, Noul Cod Penal Comentat - Partea Specială, ediţia a II-a, Bucureşti, 2014. 60. Aurel Dineu, Bazele criminologiei, Editura Procardia, Bucureşti, 1993; 61. Valeriu Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Voi. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 62. Lygia Negrier-Dormont, La Criminologie, Editeur Litec, Paris, 1990.

Criminologie 63. Ovidiu Drâmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 64. Adelina O. Dutu, Psihologie judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013. 65. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia europeană. Mecanisme, deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 66. David P. Farrington, Maria M. Ttofi, Bullying as a predictor of offending, violence and later life outcomes, Criminal Behaviour and Mental Realth Review, Volume 21, 2011. 67. Gheorghe Florian, Prevenirea criminalităţii. Teorie şi practică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005. 68. Florea Elena, Micu Maria, Interviul sociologic - Teoria şi metoda în ştiinţele sociale, Voi. III, Bucureşti, Editura Politică, 1966. 69. Enrico Ferri, Sociologie criminelle, edition 2, Editeur Allan, Paris, 1905. 70. Sigmund Freud, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, Bucureşti, 1994. 71. Sigmund Freud, Psihologia colectivă şi analiza Eului, Editura Mediarex, Bucureşti, 1995. 72. Carmen Furtuna, Sociologie generală, ediţia a III-a, Editura Fundaţia România de mâine, Bucureşti, 2007. 73. Raymond Gassin, La Criminologie, edition IV, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 1997. 74. Raymond Gassin, La Criminologie, edition V, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 2003. 75. Raymond Gassin, La Criminologie,edition VI, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 2004. 76. Florentina Grecu, Sorin Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003. 77. Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura Fundaţiei „Chemarea", Iaşi, 1993. 78. Jo Gooday, Victims And Victimology: Research, Policy and Practice, Volume Longam Criminology Series, Rarlow, 2005. 79. Etienne de Greef, Introduction a la Criminologie, Editura Van den Plank, Bruxelles, 1946. 80. Vladimir Ranga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994. 81. Sameer Rinduja, Justin Patchin, Bullying beyond the Schoolyard: Preventing and Responding to Cyberbullying, Second edition, Cyberbullying Research Center, Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 2015. 82. Mihai A. Rotea, Protecţia victimelor. Elemente de victimologie, Editura C.R. Beck, Bucureşti, 2006. 83. Ioan Iacobuţă, Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002. 84. Gheorghe I. Ioniţă, Infracţiunile din sfera criminalităţii informatice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 85. Gheorghe Ivan, Individualizarea pedepselor, Editura C.R. Beck, Bucureşti, 2007. 86. Alexandra C. Jipa, Individualizarea legală şi judiciară a pedepselor, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010. 87. Ioan Rurdubaie, Cooperare judiciră europeană-Cadrul convenţional european, Editura Ministerul Afacerilor de Interne, Bucureşti, 2003. 88. Andrew Karmen, Crime victims. An introduction to victimology, 9th Edition, Nelson Education LdT, Boston, 2016.

Lucretia Dogaru

89. Martin Killias, Precis de criminologie, Berna, Editura Staempfli, 1991. 90. Olof Kinberg, Basic problems of Criminology, Editura Levin & Munksgaard, Copenhagen, 1935. 91. Ernst Kretschmer, Physique and character, Editura Springer-Verlog, Berlin, 1921, tradusă şi republicată în 1925. 92. Johannes Lange, Crime as destiny. A study of criminal twins, Editura Ltd. George Allen & Unwin, London, 1931. 93. Alin Leş, Psihologie Fenomenologică, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016. 94. Iosif Lucaci, Robert Marin, Investigarea fraudelor informatice, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002. 95. Olivian Mastacan, Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 201O. 96. Traian C. Medeanu, Noutăţi legislative în spaţiul juridic penal european, Editura Universitaria, Craiova. 97. Tiberiu C. Medeanu, Crima şi criminalul - Geneza crimelor şi descoperirea criminalilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006. 98. Valentin Mirişan, Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod Penal, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, 2011. 99. Robert K. Merton, Social Theory and Social Structurure, Editura The Free Press of Glencoe, New York, 1957. 100. Damian Miclea, Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, Ploieşti, 2002. 1 O 1. Damian Miclea, Combaterea crimei organizate-evoluţie, tipologii, legislaţie, particularităţi, Vol. I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004. 102. Gherghe Mihai, Vasile Popa, Repere criminologice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 103. Gheorghe Mocuţa, Criminalitatea Organizată şi Spălarea Banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004. 104. Adrian C. Moise, Metodologia investigării criminalistice a infracţiunilor informatice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 105. Jean Monnet, La criminalite organisee, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 1996. 106. Cristinei I. Murzea, Delincvenţa juvenilă - abordări teoretice, Editura Acta Universitatis George Bacovia, Seria Juridica, Volume 4, Issue nr. 2/2015. 107. Mina Minovici, Tratat complet de medicină legală, Editura Socec, Bucureşti, 1928-1931. 108. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 109. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014. 110. Romeo Nădăşan, Destinul dramatic al tinerei generaţii, Editura Politica, 2001. 111. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996. 112. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.

Criminologie 113. Gabriel V. Niţă & colectiv autori, Prevenirea abuzurilor îndreptate împotriva minorilor, Îndrumar pentru poliţişti, Ministerul de interne, 2003. 114. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL Educaţional SA, Timişoara, 1994. 115. Codruţ Olaru, Particularităţile criminalităţii organizate în România, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014. 116. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1998. 117. Constantin Păunescu, Deficienţa m intală şi procesul învăţării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 197 6. 118. Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994. 119. Stan Petrescu, Olimpiodor Antonescu, Crima organizată între ameninţare şi factor de risc, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008 . 120. Jean Pinatel, Traite de droit penal et criminologie, Editeur Dalloz-Sirey, Paris, 1963. 121. Ion Pitulescu, Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1996. 122. Platon, Dialoguri, Protagoras, Editeur Les Belles Lettres, Paris, 1966. 123. Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Institutul de Arte Grafice „Ardealul", Cluj-Napoca, 1928. 124. Cristian Popescu, Florian Mateaş, Paul Matei, Investigarea criminalităţii transfrontaliere, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007. 125. Ştefan Prună, Ioan C. Mihai, Criminalitatea informatică, Editura Sitech, Craiova, 2008 . 126. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996. 127 . Cristina Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 . 128. Maria Roth- Szamoskozi, Copii şi femei-victime ale violenţei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005. 129. Larry J. Siegel, Criminology, West Publishing Co., Nebraska, Omaha, 1983. 130. Emilian Stancu, Criminalistica - ştiinţa investigării infracţiunilor, Lucrare monografică, Vol. I, Editura Tempus, Bucureşti, 1992. 131. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010. 151. Emilian Stancu, Carmina Elena-Aleea, Elemente de criminologie generală, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014. 132. Emilian Stănişor, Ana Bălan, Marinela Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002. 133. Rodica M. Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1981. 134. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print Bucureşti, 1987. 135. Rodica M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989.

262

Lucretia Dogaru

136. Rodica M. Stănoiu, Tehnici de investigare în criminologie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992. 137. Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002. 138. Rodica M. Stănoiu, Criminologie, ediţia VII, revăzută şi adăugită, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006. 139. Rodica M. Stănoiu, Criminologie şi Peno/agie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006. 140. Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2009. 141. Rodica M. Stănoiu, Ortansa Brezeanu, Tiberiu Dinu, Tranziţia şi criminalitatea. Culegere de studii, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2009. 142. Rodica M. Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011. 143. Rodica M. Stănoiu, Emilian Stănişor, Constantin Sima, Aura Preda, Vasile Teodorescu, Marea criminalitate în contextual globalizării, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013. 144. Rodica M. Stănoiu, Emilian Stănişor, Vasile Teodorescu, Criminologie­ Criminalistică - Fenologie. Repere bibliografice, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015. 145. Rodica M. Stănoiu, Aura Preda, Emilian Stănişor, Vasile Teodorescu, Criminologia din România: trecut, prezent şi viitor,Volum de culegeri articole, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017. 146. Max G. Schlapp, Edward N. Smith, The New Criminology, Editura B oui & Liverigh, New York, 1928. 147. William Sheldon, Varieties of delinquent youth (An Jntroduction to Constitutional Psychiatry), New York, Editura Harper & Brothers, 1949. 148. Călin Scripcaru, Adriana Olaru, Precis de criminologie clinică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2009. 149. Mihai Gh. Stoica, Constantin C. Cătuţi, Cooperarea poliţienească internaţională în România, Editura Paper Print Invest, Bucureşti, 2006. 150. Popa Ştefan, Cucu Adrian, Economia subterană şi spălarea banilor/abordare teoretico-metodologică, Editura Expert, Bucureşti, 2000. 151. Paul Ştefănescu, Lazăr Cârjan, Ştiinţă versus crimă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001. 152. Edwin H. Sutherland, Donald Cressey, Principes de Criminologie, Editura Cujas, Paris, 1966. 153. Edwin H. Sutherland, Principes de criminologie, Paris, 1924, Version frarn;aise etablie sur le texte de la VI- eme edition de Principles of Criminology, Editura Cujas, Paris, 1966. 154. Edvin H. Sutherland, White-Collar Criminality, American Sociologica! Review, Vol. V, nr. 1/1940. 155. Ion Tanoviceanu, Criminalitatea în România după ultimele statistici penale, Bucureşti, 1909. 156. Ion Tanoviceanu, Curs de drept penal şi procedură penală, Atelierele Grafice Socec, Bucureşti, 1912. 157. Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.

Criminologie 158. Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Metacriminologie. Curs universitar, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 201O. 159. Camil Tănăsescu, Criminologie, Curs universitar, Editura Universul Juridic, 2013. 160. Grigore Teodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013. 161. Anamaria Trancă, Dumitru Cr. Trancă, Infracţiunile informatice în Noul Cod Penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014. 162. Gabriela Trifan, Radu Nafomită, Consumul şi traficul de droguri, Practici de specialitate în domeniul prevenirii şi combaterii consumului şi traficului de droguri, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016. 163. Alvin Toffler, Al Treilea Val, Editura Politică, Bucureşti, 1983. 164. Ionel Tucmuruz, Crima organizată transfrontalieră. Factor de insecuritate pentru naţiuni, Editura Universitară, Bucureşti, 2011. 165. Georgiana Tudor, Mariana Constantinescu, Mandatul european de arestare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009. 166. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014. 167. Augustin Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Editura Cugetarea, Iaşi, 1999. 168. Victor Ursa, Criminologie, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996. 169. Alina S. Vasile, Psihologia delincvenţei juvenile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010. 170. Ioana Vasiu, Totul despre Hackeri, Editura Nemira, Bucureşti, 2000. 171. Ioana Vasiu, Criminalitatea informatică, ediţia II, Editura Nemira, Bucureşti, 2001. 172. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Prevenirea criminalităţii informatice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006. 173. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Informatică juridică şi Drept informatic, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2009. 174. Ioana Vasiu, Drept penal - Partea specială cu referiri la noul Cod Penal, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2011. 175. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Criminalitatea în cyberspaţiu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 176. Costică Voicu, Banii Murdari şi Crima Organizată, Editura Art Print, Bucureşti, 1995. 177. Costică Voicu, Adriana Camelia Voicu, Ioan Geamănu, Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner, Târgovişte, 2006. 178. Costică Voicu, Petrică Mihail Marcoci, Criminalitatea corporatistă, Editura Bibliotheca, Bucureşti, 2012. 179. Maria Vremiş, Profilul femeilor victime ale violenţei, Biroul Naţional de Statistică, PNUD, Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitarea Femeilor (UN Women), Tipografia Centrală Chişinău, 2016.

264

Lucretia Dogaru

2. Reviste de specialitate 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18.

Ana Bălan, Medierea şi prevenirea criminalităţii, Revista de Criminologie, Criminalistică şi Penologie, Bucureşti, nr. 4/2015. O.S. Dalgard, E. Kringlen, A Norwegian twin study of criminality, British Journal Criminology, Voi. 16, 1976. Ştefan Daneş, Rolul pedepsei în combaterea infracţiunilor, Revista Dreptul, nr. 12/2004. Gheorghe Diaconu, Teorii moderne asupra esenţei şi scopului pedepsei, Revista de drept penal, nr. 3/2000. Giovani Falcone, Crima organizată - o problemă mondială, Revista Internaţională de Poliţie Tehnică şi Criminologie, nr. 4/1992. R.A. Forde, Twins Studies, Inheritance and Criminality, British Journal Criminology, Voi. 18, No. 1/1978. Gheorghe I. Ioniţă, Uciderea copilului nou-născut de către mamă. Aspecte juridico-penale şi medico-legale, Revista de Drept Penal, Bucureşti, nr. 1/2014. Gheorghe I. Ioniţă, Criminalitatea informatică şi investigarea criminalistică digitală - controverse terminologice şi de conţinut, Revista „Criminalistica", nr. 3/2010, Voi. XI, Editura Asociaţiei Criminaliştilor din România, Bucureşti, 201O. Tony Peters, J. Van Kerckvoorde, Profession criminologue: la situation en Belgique, Revue de criminologie, Quebec, 1994. Charles Murray, The Link Between Learning Disabilities and Juvenile Delinquency, Review US Government Printing Office, Washington DC, 1976. Codruţ Olaru, Criminalitatea informatică în reglementarea Codului penal, Revista Pro Lege, Bucureşti, nr. 4/2014. Alin Pahonţu, Sorin Mihai, Aspecte privind conceptul de crimă organizată, Volumul I, Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2009. Constantin I. Parhon, Constituţia fizico-psihică şi raporturile ei cu criminologia; Revista de drept penal şi ştiinţa penitenciară, Bucureşti, nr. 3-4/1930. Jean Pinatel, Criminologie et psychanalyse, Revue fran9aise de psychanalyse, Tome, XVIII, Paris, 1954. t N. Polski, Research method morality and criminology, Review Doubleday Anchor, New York, 1967. Florin R. Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, Revista Dreptul, Bucureşti, nr. 2/2006. Sorin Rădulescu, Florentina Grecu, Cauze culturale şi econom ice ale criminalităţii şi delincvenţei juvenile, Revista Română de Sociologie, nr. 3-4, Bucureşti, 2002. Rodica M. Stănoiu, Analiza socio-juridică a reacţiei sociale faţă de comportamentele deviante, Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Bucureşti, Nr. 4/1976. 265

Criminologie 19. Ugjesa Zvekic, Introductory notes, Essays on crime and development, UNICRI, Publ. nr. 36, Roma, 1990. 20. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Frauda cu carduri de credit şi debit: O schemă de clasificare, Revista de drept penal, Bucureşti, nr. 1/2012. 21. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, O abordare la nivel global a cybercriminalităţii, Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 4/2012. 22. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Unele aspecte privind noul tratat global în domeniul cybercriminalităţii şi cybersecurităţii, Revista Fiat Justitia, Bucureşti, 2012. 23. Miklos Vermes, The fundamental questions of criminology, Academia Budapesta, 1970. 24. Eufemia Vieru, Consideraţii generale privind prevenirea criminalităţii, Revista de Drept Penal nr. 1/2013.

3. Acte şi documente normative 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

Agenda Egalităţii de Gen. Propuneri pentru programul de guvernare în domeniul promovării egalităţii de gen pentru perioada 2014-2018. Avizul 2010/C 267/1 O emis de Comitetul Regiunilor privind cooperarea locală şi regională în scopul protejării drepturilor copiilor minori în Uniunea Europeană, din 2010. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, adoptată de Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene în 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. Codul penal român din 2009 (Legea nr. 286 din 2009), intrat în vigoare la 1 februarie 2014, actualizat în 2019. Convention on the Compensation of Victims of Violent Crimes, European Council, STCE nr. 116, din 1983. Convenţia Consiliului Europei STE a Consiliului Europei nr. 201 privind protecţia copiilor împotriva exploatării şi abuzurilor sexuale, din 25 octombrie 2007 de la Lanzarote, în vigoare din 2015. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 29 noiembrie 1989, în vigoare din 2 septembrie 1990. Convenţia de la Istanbul din aprilie 2011, în vigoare din 1 august 2014, publicată în Seria Tratatelor Consiliului Europei, nr. 210. Decizia Cadru 2008/913/JAI a Consiliului Europei, privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, din 28 noiembrie 2008. Directiva 2011/99/UE privind Ordinul European de Protecţie, în vigoare din 11 ianuarie 2015. Directiva Cadru 2012/29/UE a Parlamentului European şi Consiliului Europei de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea ş1 protecţia victimelor criminalităţii, din 25 octombrie 2012.

Lucretia Dogaru

12. Directiva Cadru 2004/80/CE din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracţionalităţii, publicată în Oficial Journal of The European Union L 261/15/6 august 2004. 13. European Council, Convention on Protection of Children against Sexual Exploitation and Sexual Abuse, STCE, 201, 2007. 14. Guidelines of the Committee of Ministers of the Council of Europe on eradicating impunity for serious human rights violations din 30 martie 2011. 15. Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, publicată în M. Of. nr. 376 din 2 mai 2018, în vigoare din 5 mai 2018. 16. Raportul CEPEJ (2008), a Consiliului Europei privind Lista de verificare pentru promovarea calităţiijustiţiei şi instanţelor judiciare, Strasbourg, 2008. 17. Recomandarea Rec(2006)8 a Consiliului Europei şi a Comitetului Miniştrilor adresată statelor membre privind asistenţa acordată victimelor infracţiunilor, din 14 iunie 2006. 18. Regulamentul (UE) 606/2013 din 12 iunie 2013, a Parlamentului European şi a Consiliului Europei, privind Recunoaşterea reciprocă a măsurilor de protecţie luate în materie civilă, în vigoare din 11 ianuarie 2015. 19. Rezoluţia legislativă a Parlamentului European 2007/2093(INI), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 041 E din 19 februarie 2008.

4. Jurisprudenţă relevantă 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

CEDO, cauza Găfgen contra Germania, nr. 22978/05, din 1 iunie 2010. CEDO, cauza Cadiroglu şi alţii contra Turcia, nr. 15762/10, din 3 septembrie 2013. CEDO, cauza Dink contra Turcia, nr. 2668/07, nr. 6102/08, nr. 30079/08, nr. 7072/09 şi nr. 7124/09, din 14 septembrie 2010. CEDO, cauza Nachova şi alţii contra Bulgaria, nr. 43577/98 şi 43579/98, din 6 iulie 2005. CEDO, cauza Ciorcan şi alţii contra România, nr. 29414/09 şi 44841/09, din 27 ianuarie 2015, pronunţată în materie de infracţiuni motivate de apartenenţa rasială. CEDO,cauza P. şi S. contra Polonia, nr. 57375/08, din 30 octombrie 2012, pronunţată în materie de minori victime ai abuzului sexual. CEDO, cauza având ca părţi Y. contra Slovenia, nr. 41107/10, din 28 mai 2015. CJUE, C-415/11, cauza Mohamed Aziz/Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa, din 14 martie 2013.