Concepte fudamentale in sociologie 0318054466, 0318054467

Citation preview

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 1

alfred Bulai

C onCepte

C oleCţia

Fundamentale în soCiologie

soCiologie

R eal s oCiety F oundation 2009

1

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 2

Redactor mirela niţescu

© 2009 Editura Fundaţiei Societatea Reală Adresa str. Tel 0318054466 0318054467 www.realsociety.net

2

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 3

Alfred Bulai

Concepte fundamentale în sociologie

Real society Foundation 2009

3

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 4

Concepte fundamentale în sociologie

4

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 5

Alfred Bulai

Cuprins Cuvânt înainte

11

Capitolul 1 Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale

15

De la ştiinţa modernă la sociologie Fondatorii sociologiei Principalele perspective şi abordări în sociologie Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică – sociologia ştiinţifică şi sociologia simţului comun Rezumat

Capitolul 2 Metode de cercetare a realităţii sociale Măsurare şi scalare Eşantionarea Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi în ştiinţele sociale Ancheta sociologică Observaţia sociologică şi experimentul Analiza documentelor sociale Tipuri speciale de investigaţii Rezumat

Capitolul 3 Cultura Ce este cultura? Cultură şi civilizaţie Structura culturii Limbajul – pivotul culturii Cultura, subcultura şi contracultura Etnocentrism, xenocentrism şi relativism cultural Contactul între culturi. Aculturaţie, acomodare şi asimilare Rezumat

Capitolul 4 Socializarea şi construcţia sinelui Ce este socializarea? Factorii care influenţează procesul de socializare Etapele şi tipurile socializării

17 18 22 26 28

31 33 34 37 38 41 46 48 50

53 55 57 58 62 64 64 66 68

71 73 73 75 5

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 6

Concepte fundamentale în sociologie Teorii ale formării personalităţii Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Agenţii de socializare Rezumat

77 81 83 85

Capitolul 5 Instituţii sociale. Status şi rol

89

Tipologia statusurilor Indicatorii de status Tipologia rolurilor sociale Instituţiile sociale şi tipologia lor Structura instituţiilor sociale Instituţiile totale Rezumat

91 95 96 99 101 102 105

Capitolul 6 Familia instituţie socială fundamentală Familia ca instituţie socială Tipologia instituţiei familiei Analiza normativă a familiei Factori şi norme de selecţie a partenerului Familie şi sexualitate Divorţ şi căsătorie Dinamica relaţiilor în familie Schimbarea funcţiilor familiei Alternative la familia clasică Rezumat

Capitolul 7 Religia şi biserica Religia ca instituţie socială Sacrul şi profanul Diversitatea fenomenului religios Concepţii asupra religiei Organizaţiile religioase Religiozitate şi secularizare în lumea contemporană Religia şi politica Rezumat

Capitolul 8 Grupul social. Conducere şi lideri Ce este grupul social? Problema dimensiunilor grupului Tipologia grupurilor sociale Individul în grup şi în afara grupului; efecte şi presiuni de grup Conducerea grupurilor şi liderii Tipologia liderilor

6

107 109 110 111 115 117 119 121 122 124 126

131 133 134 135 137 140 141 142 144

147 149 150 152 154 157 158

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 7

Alfred Bulai Conducere, decizie şi efecte de grup Dilemele sociale Groupthink Rezumat

Capitolul 9 Organizarea socială şi birocraţia Organizaţii şi instituţii Formal şi informal în organizaţii Eficienţa organizaţiilor Birocraţia ca tip ideal la Max Weber De ce este eficientă birocraţia? Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Rezumat

Capitolul 10 Comunităţile teritoriale Problematica comunităţilor sociale Tipologia comunităţilor teritoriale Comunităţile rurale Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile urbane Momente semnificative în istoria oraşului Procese de creştere urbană Modele ale dezvoltării oraşelor Rezumat

Capitolul 11 Devianţă şi control social Devianţă şi criminalitate Devianţa în perspectivă istorică şi culturală Teorii asupra criminalităţii Abordarea sociologică a criminalităţii Controlul social Probleme ale managementului instituţiilor de control social Rezumat

Capitolul 12 Rasă şi etnie Conceptul de rasă Raportul dintre rasă şi etnie Grupuri dominante şi grupuri minoritare Paternuri ale relaţiilor interetnice şi inter-rasiale Genocidul Expulzările Sclavia Segregaţia Asimilarea

160 160 161 164

167 169 169 171 171 174 176 180

183 185 186 187 189 192 192 194 195 199

203 205 208 209 212 216 217 221

225 227 228 229 229 230 230 230 231 232 7

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 8

Concepte fundamentale în sociologie Stereotipurile Prejudiciu şi discriminare Teorii privitoare la prejudiciu şi discriminare Rasă şi rasism Naţionalismul Rezumat

Capitolul 13 Stratificare şi mobilitate socială Ce este stratificarea socială? Teoria lui Marx asupra claselor sociale Critica teoriei marxiste asupra claselor sociale Stratificarea socială în concepţia lui Max Weber Clasele sociale în lumea contemporană Sărăcia şi politicile sociale Este utilă sărăcia? Mobilitatea socială Rezumat

Capitolul 14 Guvernare, putere şi legitimitate Puterea şi autoritatea Mecanismele legitimităţii Statul modern şi democraţia Guvernarea, electoratul şi lupta politică Schimbarea regimului politic. Revoluţie şi lovitură de stat Războiul Democraţie şi conflict politic în lumea contemporană Rezumat

Sociologi marcanţi în procesul constituirii sociologiei în România Bibliografie În limbi străine În limba română Dicţionare

Index

8

232 234 235 238 239 241

245 247 247 251 253 255 256 258 259 262

267 269 271 273 275 277 279 281 284

287 299 300 306 317

319

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 9

Alfred Bulai

Mulţumiri Este foarte greu să-i poţi numi pe toţi cei care te-au ajutat la elaborarea unei astfel de lucrări. Este vorba, în primul rând, de studenţii mei, cei pentru care am elaborat acest curs şi l-am dezbătut cu ei ani de zile. Studenţi cu care am lucrat exelent încă de pe vremea seminariilor de sociologie şi metodologie pe care le ţineam la Facultatea de sociologie, la începutul anilor 90 şi sunt mândru că mulţi dintre foştii mei studenţi sunt astăzi reputaţi sociologi. Este vorba, la fel de bine, şi de generaţiile mai recente de la Facultatea de ştiinţe politice din SNSPA. Trebuie să spun că, între timp, foarte mulţi şi dintre aceşti mai tineri absolvenţi s-au impus în comunitatea ştiinţifică. Cred că este foarte potrivit să menţionez aici şi doi profesori de la Facultatea de sociologie care au avut, direct sau indirect, un rol important în germinarea unei astfel de lucrări. Este vorba de profesorul Lazăr Vlăsceanu, al cărui asistent am fost la începutul carierei mele şi care m-a implicat total în primul mare proiect editorial de după 1990 în domeniul sociologiei, elaborarea “Dicţionarului de sociologie” şi de regretatul profesor Ioan Mihăilescu, fost rector al Universităţii Bucureşti, cel care de fapt era pe atunci titularul cursului de introducere în sociologie pe care mi l-a încredinţat cu mult curaj pe când eram foarte tânăr. Lista profesorilor cu care am lucrat excelent la sociolgie ar trebui să-l cuprindă şi pe profesorul Dumitru Sandu, un cercetător de excepţie, alături de care mă bucur că am putut participa la primele mari proiecte de cercetare relansate în România postdecembristă. Această listă, a celor care m-au influenţat şi stimulat academic prin dezbateri, discuţii şi dispute cuprinde şi prienteni apropiaţi şi mă gândesc în primul rând la bunul meu prieten şi coleg de mai bine de un deceniu, antropologul Vintilă Mihăilescu, iar dacă sunt mulţi antropologi prezentaţi în această carte, acest lucru i se datorează şi lui. Nu vreu să enumăr întrega listă a asistenţilor cu care am lucrat de-a lungul timpului sau a foştilor studenţi care au fost mereu încurajaţi de mine să ţină seminarii de tip didactic, încă din timpul facultăţii, însă trebuie să menţionez cel puţin trei dintre foştii mei studenţi, pe Florian Niţu cel care a ţinut în ultimii ani seminariile de sociologie, pe Raluca Nahorniac, cu care am lucrat în ultimii ani în mai multe proiecte de ceretare şi pe Roxana Cuciumeanu, care s-a implicat foarte serios, inclusiv în proiectul acestei cărţi. În fine, dar evident nu în ultimul rând, am avut şansa ca soţia mea, Ana, să aibă aceeaşi profesiune ca mine şi să am astfel un sprijin permanent şi un partener de mare calibru, nu doar în viaţă, ci şi în frământările generate de dezbaterea temelor şi problemelor ştiinţifice ale societăţii în are trăim. Ajutorul ei în elaborarea acestei cărţi nu poate fi exprimat în cuvinte şi nici nu se poate măsura cu vreun instrument ştiinţific pentru că el trece de planul simplu al dezbaterii şi al informaţiei. O imensă recunoştinţă îi port pentru că de mai bine de zece ani a reprezentat o busolă pentru întreaga mea activitate academică. Această listă ar trebui să cuprindă multe, foarte multe persoane, cel puţin câteva sute de studenţi cu care am lucrat direct, cot la cot, în campanii de cercetare, în practici de teren sau în experimentele sociologice pe care le-am făcut cu ani în urmă. Tuturor le mulţumesc pentru modul în care s-au implicat în proiectele la care am lucrat.

9

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 10

Concepte fundamentale în sociologie

listă casete Caseta

pagina

Auguste Comte fizică socială Herbert Spencer

18 19 20

Karl Marx

21

Max Weber

23

Talcott Parsons Charles Cooley Isaac Thomas Variabile

24 25 25 33

Exemple de întrebări George Elton Mayo Edward Tylor William Ogburn Emile Durkheim Anomia la Durheim Ralph Linton Sigmund Freud Întrebare dilematică în cercetările lui Piaget George Herbert Mead Istoricul conceptului de status Statusul global şi ierarhiile sale interne Distincţia dintre statusurile atribuite şi dobândite Statusuri atribuite şi dobândite Indicatorii de status Philip Zimbardo Erwing Goffman Bazele genetice ale ritualului uciderii primului născut Proximitatea şi selecţia partenerului Leon Festinger Henry Havelock Ellis Alfred Kinsey

10

Caseta

pagina

38 46 55 59 60 61 75 78

Mirea Eliade Georg Simmel Solomon Asch Descrierea experimentului lui Bibb Latene Nivelul de comunicare si aprecierea liderului Istoricul conceptului de dilemă socială Garrett Hardin Irving Janis Istoricul conceptului de birocraţie Cercetarea birocraţiei anterior lui Max Weber Conceptul de "tip ideal" la Weber Robert K. Merton Robert Redfield Ferdinand Tonnies Henri Stahl Dimitrie Gusti Scoala sociologică de la Chicago

134 151 154

173 176 177 186 188 190 191 198

80 81 91

Cesare Lombroso William Sheldon Edwin Sutherland

209 210 211

92

Howard Becker

215

93 94 95 97 103

Alexis de Tocqueville Louis Wirth Doctrina "separaţi dar egali" Robert Nisbet Wright Mills

219 228 231 237 253

112

Conceptul de gulere albe

253

115 116 118 119

Prestigiu profesional în România Herbert Gans Meditaţia transcedentală Anthony Giddens

254 259 261 274

155 157 159 161 162 172

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 11

Alfred Bulai

Cuvânt înainte

Până la apariţia acestei cărţi au fost scrise în lume multe sute de lucrări care au pretenţia de a fi introduceri în studiul sociologiei. România nu face excepţie. După 1990 au apărut la noi multe lucrări ale unor autori români sau traduceri ale unor sociologi, mai mult sau mai puţin celebri. De ce ar mai fi necesară încă o asemenea lucrare? Argumentul „aducerii la zi” a ofertei de informaţii, capabilă să ţină pasul cu noutăţile din domeniu, nu ţine câtuşi de puţin, dat fiind faptul că orice recenzie am face manualelor, inclusiv a celor mai citate, vom vedea că, în conţinutul lor noul are o pondere firavă în raport cu informaţia clasică, adunată în decenii de cercetare socială. Desigur, există tentaţia fiecărui autor de a trata în manieră personală temele sociologice, de a alege şi a insista asupra anumitor personalităţi ale istoriei acestei discipline şi bineînţeles, există şi tentaţia, sau poate responsabilitatea, de a da o dimensiune naţională unei asemenea întreprinderi. Există o tentaţie deosebită a multor autori de a da propriile exemple, eventual de a înlocui pe cele dintr-o altă ţară, existente în alte manuale, cu unele autohtone. Credinţa care stă la baza unui astfel de demers este aceea că propriile exemple sunt mai uşor de înţeles, pe de o parte, iar pe de alta, autorii respectivi sugerează şi în acest mod utilitatea „naţională” a acestei discipline, implicit, profesii. Dincolo de aceste argumente, care au şi ele rolul lor, trebuie să spunem că sociologia este studiată în lume în câteva mii de colegii şi universităţi, în România, spre exemplu, există şaptesprezece catedre de sociologie, în tot atâtea universităţi, în fiecare an obţinând licenţa în sociologie mai bine de 1000 de studenţi. Sociologia cuprinde orice formă de studiu al vieţii sociale, ea este centrată pe analiza modului în care, în interacţiunile dintre ei, oamenii îşi construiesc realitatea la toate nivelele de organizare a societăţii. Din acest motiv, orice lucrare, care se doreşte o introducere la studiul acestei discipline va cuprinde numeroase teme de interes, precum şi multiple modalităţi de analiză şi argumentare a acestora. Dincolo, însă, de tematica diversă pe care o poate conţine un astfel de manual, sociologia mai oferă o sferă de diversitate specifică. Dacă trecem de multiplele teorii istorice sau contemporane, menite a explica universul relaţional în care trăim, sociologia ni se dezvăluie ca o ştiinţă construită metodologic în mai multe modalităţi. Altfel spus, există mai multe moduri de a dezvolta, cerceta şi înţelege realitatea socială şi vorbim în sociologie, astflel, de mai multe perspective de raportare la social. Iată, prin urmare, suficiente motive pentru existenţa unor multiple modalităţi de elaborare a lucrărilor dedicate sociologiei. Deşi, probabil, aceste argumente ar fi suficiente, mai trebuie să subliniem un aspect. Ştiinţa nu reprezintă un ansamblu de dogme, un eşafodaj teologic, care nu poate fi „atins”, nu poate fi criticat, nu poate fi analizat sau contestat. Ştiinţa, prin însăşi natura sa, este vie, dinamică, contestatară şi contestabilă. Ea este un construct al vremii ei, cu alte cuvinte, ea se schimbă pentru că se dezvoltă în permanenţă. Dezvoltarea cunoaşterii 11

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 12

Concepte fundamentale în sociologie ştiinţifice nu se face însă numai în marile laboratoare sau institute ştiinţifice, ea are loc în permanenţă, în chiar actul neîncetat al săvârşirii ei. Cu alte cuvinte, orice practician, orice profesor şi chiar orice student îşi aduc contribuţia la dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice, doar pentru că lucrează împreună cu alţii într-un domeniu ştiinţific. Ştiinţa socială nu face excepţie. Cunoaşterea socialului se îmbogăţeşte cu fiecare cercetare a unui reputat specialist sau a unui umil student, cu fiecare proiect al unui institut academic sau cu un contract al unui mic institut privat. Sociologia se dezvoltă cu fiecare curs predat, cu fiecare lucrare de seminar, cu fiecare carte scrisă care oglindeşte toate aceste eforturi teoretice. Cercetarea şi dezvoltarea cunoaşterii realităţii sociale se bazează pe modul în care oamenii îşi organizează social cunoaşterea, pe modul în care, în interacţiunile lor, ei construiesc o imagine sistematică asupra instituţiilor la care iau parte. Acesta este motivul pentru care în lumea ştiinţei, inclusiv în cea socială, contribuţiile majore au venit de multe ori de la personalităţi care s-au pregătit în alte domenii decât cel în care au devenit celebrii. Pe de altă parte, cunoaşterea nu are simţul vârstei, idei la fel de geniale au fost lansate atât de oameni care au încărunţit în laboratoare, cât şi de studenţi care abia învăţaseră unde este biblioteca. Dinamica dezvoltării cunoaşterii nu presupune însă o evoluţie haotică, necontrolabilă şi mai ales nepredictibilă. Creşterea unei ştiinţe se face întotdeauna pe baza unui „schelet”, a unui axe centrale, care asigură coerenţă şi sistemicitate procesului de cunoaştere. Acest „schelet” pe baza căruia se construieşte ştiinţa este dat de instrumentele ce sunt utilizate în dezvoltarea cunoaşterii. Este vorba de conceptele fundamentale prin care este analizată şi interpretată lumea, naturală sau socială. Operarea cu informaţii din realitate, analiza şi interpretarea oricărui aspect al lumii fizice, umane sau sociale se pot realiza doar prin mijlocirea unor instrumente teoretice. Pentru a putea vorbi de o ştiinţă, aceste instrumente, conceptele, trebuie să existe şi să funcţioneze în actul cunoaşterii. Mai mult de atât, ele trebuie să alcătuiască sistemul referenţial prin care o disciplină ştiinţifică se constituie. Din acest motiv am considerat că o lucrare care doreşte să prezinte imaginea de ansamblu a unei discipline atât de complexe precum sociologia, trebuie să se focalizeze pe conceptele de bază ale acesteia. Întreaga lucrare este, de fapt, o poveste a aventurii conceptelor de bază ale sociologiei. Uneori însă, am prezentat şi concepte care au trecut aceste graniţe şi nu aparţin sau nu mai aparţin exclusiv sociologiei, deoarece, multe dintre au devenit referenţiale şi pentru alte discipline, ori, în alte situaţii, sociologii sunt cei care au preluat conceptele din perimetrul altor discipline. Perspectiva în care toate aceste concepte au fost tratate este însă aceea a sociologiei. Mă simt obligat să fac o precizare. Demersul pe care îl propun nu este deloc acela al definirii unor concepte. Această lucrare nu este un dicţionar sau o enciclopedie de ştiinţe sociale. Scopul meu nu a fost acela de a da definiţii, ci de a ajuta la înţelegerea modului în care funcţionează conceptele atât în teoriile sociologice, cât şi în design-urile metodologice ale investigării realităţii. Am încercat să prezint toate aceste concepte în dimensiunea lor istorică, în modul lor contextual, teoretic şi metodologic, în care au fost constituite şi în care ele funcţionează. Aş dori ca cititorul să rămână cu înţelesurile profunde ale analizelor pe care le propun şi nu cu o suită de propoziţii, care ar putea fi simplele definiţii ale unor termeni. Lucrarea de faţă este o consecinţă. Este o consecinţă a faptului că predau un curs introductiv în sociologie de mai bine de cincisprezece ani. Este rezultatul unui demers didactic săvârşit de-a lungul timpului în două universităţi bucureştene. Ea este rezultatul muncii mele cu multe generaţii de studenţi pe care i-am pregătit, dar care, la rândul lor, ca participanţi la jocul didactic, m-au ajutat în elaborarea acestei cărţi. În procesul delicat al redactării şi al dezvoltării unei asemenea întreprinderi au fost la fel de importanţi

12

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 13

Alfred Bulai numeroşii mei colegi, de la ambele universităţi, precum şi multe alte personalităţi cu care am împărtăşit idei sau am avut dispute. Cartea se adresează în primul rând studenţilor, dar este, cu siguranţă, utilă oricărui specialist care lucrează în domeniul social, politic sau economic. Cred că orice sociolog va găsi în ea lucruri care să-l intereseze, aşa cum cred că, orice „profan” în ale sociologiei va descoperi idei, teze şi modele de analiză care îl vor ajuta să înţeleagă, mai mult sau mai bine, lumea în care trăim. Cred, ca profesor, că menirea de bază a sociologiei este aceea de a ne face mai capabili să înţelegem realitatea socială la care participăm, de a ne face capabili să ne implicăm şi să acţionăm mai eficient, mai conştienţi de efectele acţiunilor noastre, mai siguri de rezultatele pe care le dorim. Sper, din acest motiv, ca această carte să reprezinte pentru toţi cititorii un util şi performant instrument de cunoaştere şi de înţelegere a lumii sociale. Unii psihologi spun că cineva poate fi doborât psihic, poate fi îngrozit cu adevărat, doar în faţa unei ameninţări pe care nu o poate înţelege, nu şi-o poate explica şi, mai ales, atunci când nu poate pricepe ceea ce i se întâmplă. Sociologii, probabil, ar trebui să spună că oamenii nu se pot pierde în tumultul vieţii sociale, ca personaje anonime şi insignifiante, decât atunci când nu înţeleg, nu îşi pot explica relaţiile, interacţiunile şi instituţiile din care fac parte. Alfred Bulai mai 2009

13

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 14

Concepte fundamentale în sociologie

listă tabele şi figuri Reguli de formulare a intrebărilor Matricea tipurilor de observaţie participativă Structura culturii Matricea tipurilor de norme Stadiile evoluţiei personalităţii la Freud Stadiile evoluţiei personalităţii la Piaget Stadiile evoluţiei sinelui la Mead Diferenţiere instituţională Model de arbore genealogic Dinamica angajamentului in cuplu Dinamica intimitatii in cuplu Dinamica pasiunii in cuplu Matricea tipurilor de organizaţii Raportul dintre numărul de membrii şi numărul de relaţii din grup Model al palnşelor utilizate de Asch Efectul Ringelman - model grafic Birocratul premodern şi cel modern Solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică Tipologia comunităţilor rurale la Redfield Procese de creşere urbană - model grafic Modelul cercurilor concentrice Modelul sectorial Modelul nucleelor multiple Matricea normelor si sanctiunilor aferente Tipologia devianţei la Merton Matricea raporturilor dintre prejudiciu şi discriminare Matricea modurilor de producţie

14

40 45 59 62 79 80 82 101 111 122 122 122 141 151 155 156 175 188 189 194 195 196 197 206 213 234 248

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 15

Alfred Bulai

Capitolul 1 Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale

În ajunul Crăciunului anului 1629, Galileo Galilei (1564-1642) încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă în forma unui dialog între trei personaje: Salviati, purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian, şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era, de fapt, purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, respectiv a concepţiei oficiale asupra lumii, susţinută de Biserica Catolică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar, totodată, şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632, Inchizitorul din Florenţa l-a somat pe Galilei să se prezinte la Roma şi să răspundă pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase, adeseori, de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VIII-lea (1568-1644) fiindu-i, cu mulţi ani în urmă, coleg la Accademia dei Lincei, acum, se considerase că Galileo trecuse dincolo de limita toleranţei.

15

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 16

Concepte fundamentale în sociologie

Cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633, Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După acest moment a fost nevoit să se retragă şi să trăiască la vila sa din Arcetri, de lângă Florenţa, fără posibilitatea de a mai putea publica. Galileo Galilei a fost ultimul mare gânditor sancţionat de biserică. De fapt, sancţiunea nici nu fusese majoră. Chiar arestul său la domiciliu nu a fost prea sever permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să mai publice o lucrare în Olanda. În Italia, la Arcetri, Galileo Galilei a mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, 1642 (pe 8 ianuarie), avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun, cel care a fost, adesea, considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii: sir Isaac Newton (16421727). Lucrarea sa capitală, “Principiile matematice ale filosofiei naturale”, apărută în 1687, avea să intre şi ea în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă lucrurile vor sta complet diferit. Nimeni nu va mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton însuşi este gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care aborda problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea lui Newton avea trei părţi. Una trata mişcarea corpurilor, o alta trata mişcarea corpurilor în mediu rezistent, în timp ce a treia parte, total diferită ca şi conţinut de primele două, se intitula “Despre sistemul lumii”. Într-o scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley (1656-1742), chiar înainte de publicarea lucrării, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă, încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare, decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe la ultima parte a lucrării sale? Pentru că, într-adevăr, ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în „Dialogo” a lui Galilei de Simplicius, în timp ce, în primele două părţi, era vorba despre cu totul altceva. Era vorba de “ştiinţă” pur şi simplu. Putem spune astfel că, odată cu Newton, apare ştiinţa modernă, iar cartea lui, “Principiile matematice ale filosofiei naturale”, tocmai din acest motiv, ar putea fi considerată certificatul de naştere al ştiinţei moderne.

16

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 17

Alfred Bulai

De la ştiinţa modernă la sociologie. Primele ştiinţe care şi-au propus cercetarea realităţii naturale au apărut, practic, în secolul al XVII-lea. Domeniul uman, ca şi cel social, au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul al XIX-lea. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil decât acela al constituirii ştiinţelor naturii, domeniul socio-uman fiind unul cu mult mai complex, datorită dimensiunii subiective pe care o incumbă procesul de cunoaştere a omului şi a societăţii. În ştiinţele sociale, cercetătorul este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente ce nu sunt prezente în cadrul realităţii fizice. Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţă, ele sunt guvernate de valori şi norme. Toate aceste elemente nu pot exista la nivelul lumii fizice. Electronul, atunci când are mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe, aşa numita „mişcare de spin”, nu are conştiinţa acestei mişcări şi nici intenţia sau voinţa de a se mişca. Realitatea fizică, pe de altă parte, nu se transformă în baza unui registru valoric sau intenţional şi, din acest motiv, nu este nevoie să înţelegem transformările, de undeva, din interiorul acestei realităţi. Este întotdeauna suficient să observăm lumea fizică din exterior, din afara obiectelor analizate. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu. Cercetătorul aparţine lumii sociale pe care o cercetează sau, cel puţin, trăieşte într-o lume care are elemente specifice comune cu cele ale obiectului său de studiu. El trebuie să înţeleagă transformările sociale, nu ca observator extern, ci din spaţiul intern al subiectivităţii actorilor implicaţi. Acţiunile sociale ale indivizilor nu pot fi înţelese fără a pătrunde în sfera internă a subiectivităţii acestora. Spre exemplu, o reacţie chimică este aşa cum este, respectiv un proces care are un caracter obiectiv. Interacţiunea dintre doi actori sociali are un fundament comunicaţional, se bazează pe un schimb de semnificaţii, pe valori, pe modele subiective de raportare şi înţelegere a realităţii, pe definiţii subiective ale situaţiilor de interacţiune pe care le au fiecare din cei doi actori, definiţii care nici măcar nu sunt identice. Toate aceste procese subiective sunt prezente, deopotrivă, atât la subiectul sau subiecţii cercetaţi, cât şi la cercetătorul care îi studiază. La începutul secolului al XIX-lea, fizica, în special mecanica cerească, reprezenta prin dezvoltarea sa spectaculoasă un exemplu pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Chiar dacă, în mod evident, existau elemente specifice care marcau diferenţele majore dintre realitatea naturală şi cea socială, modelul ştiinţelor naturii devenise central pentru toţi gânditorii epocii. Succesele fizicii erau incontestabile şi, mai mult, ele erau traduse deja în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci cu nici o altă formă de cunoaştere

17

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 18

Concepte fundamentale în sociologie ştiinţifică. Totodată, ştiinţele naturii ajunseseră să facă predicţii privind evoluţia fenomenelor şi proceselor. În acest fel, noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta, pentru gânditorii acelei epoci, singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Ceea ce permitea, în fond, ştiinţelor naturii, spre exemplu mecanicii cereşti1, să poată prezice mişcarea corpurilor, inclusiv descoperirea unei planete noi (este vorba de planeta Neptun) fără Auguste Comte ajutorul vreunui instrument tehnic, ci doar cu ajutorul creionului, hârtiei şi, evident, a legilor fizicii exprimate în formule matematice2, era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. Noua metodă presupunea cunoaşterea empirică a realităţii, se baza pe măsurarea fenomenelor şi reprezenta o nouă formă de cunoaştere, formă denumită în epocă cunoaştere “pozitivă”. Astfel, devine evident de ce cercetătorii din alte domenii vor încerca să aplice metodele de cunoaştere consacrate deja în fizică, propriilor domenii de investigaţie. Obiectivul lor central era aceia de a utiliza modelul propus de fizică, implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate deja în secolul al XIX-lea, pentru alte tipuri de domenii de cunoaştere mai puţin dezvoltate.

Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare, concretizată într-un demers teoretic închegat, în cazul ştiinţelor sociale, a fost a sociologului francez auguste Comte (1798-1857), acesta propunând termenul de “pozitivism” pentru noua modalitate de cunoaştere. Pentru Comte, cheia dezvoltării oricărei ştiinţe o reprezenta metoda. Mai precis, evoluţia metodelor de cunoaştere se identifica, în opinia sa, cu evoluţia ştiinţelor. Pentru el, forma supremă de cunoaştere era reprezentată de metoda pozitivă. Perspectiva lui Comte este evoluţionistă, deoarece el considera că evoluţia cunoaşterii, a ştiinţelor, dar şi a omului şi a societăţilor se face în mod legic, într-o suită de stadii. Din acest motiv, nucleul teoretic al concepţiei sale s-a bazat pe ceea ce el a denumit “legea celor trei stadii”. Evoluţia societăţii, a omului şi a cunoaşterii în general, se baza pe o trecere prin trei stadii universale. Era vorba de stadiul teologic, de stadiul metafizic şi, în final, de ultimul stadiu, cel al gândirii pozitive. Trebuie să recunoaştem că, am putea privi istoria universală destul de uşor, cel puţin ca moderni, într-o asemenea manieră. Vremurile îndepărtate ale istoriei şi preistoriei sunt dominate de credinţe religioase şi de sacerdoţi, sfârşitul evului mediu şi modernitatea ne-au adus metafizica, speculaţia ne-teologică, în timp ce lumea

18

Auguste Comte, pe numele său complet Isidore-Auguste-MarieFrançois-Xavier Comte, filosof şi gânditor francez, primul dintre fondatorii sociologiei, a fost în tinereţe, până în 1825, secretarul unui alt mare gândidtor francez, Henri Saint Simon (1760-1825). Comte este cunoscut ca unul dintre pozitiviştii de seamă ai secolului al XIX-lea, fiind cel care a propus termenul de “pozitivism”. Lucrarea sa principală a fost “Curs de filosofie pozitivă” şi a apărut la Paris între 1830-1842, în şase volume. Spre sfârşitul vieţii va mai scrie o altă importantă lucrare, “Sistem de politică pozitivă”, apărută în patru volume, între 1851-1854.

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 19

Alfred Bulai contemporană s-a apropiat, tot mai mult, de spiritul pozitiv. Chiar şi dezvoltarea omului pare a trece prin astfel de stadii, unul al credinţelor profunde şi non-raţionale, în copilărie, când adevărul este dat de credinţa în ceea ce spun părinţii, profesorii sau alţii, unul meditativ metafizic în adolescenţă şi în final, la maturitate, stadiul pozitiv, bazat pe cunoaştere empirică. De fapt, Comte nu demonstra, ci mai degrabă postula acest model. Trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii, aşa cum exista la Newton o lege universală a mişcării corpurilor. Trecerea prin cele trei stadii reprezenta pentru el această legitate universală, care, tocmai din acest motiv, primise şi numele de lege a celor trei stadii. Perspectiva sa teoretică este evoluţionistă, la fel ca cea a secolului în care a trăit şi a scris. În cursul său de filozofie pozitivă, publicat în anii `30 ai secolului al XIX-lea, el propune iniţial, pentru noua ştiinţă, termenul de fizică socială. Această nouă ştiinţă era, de altfel, constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene cuprinzând chiar două părţi mari: una de statică şi alta de dinamică socială. Termenul de „sociologie” este propus tot de Comte, datorită monetizării în epocă a termenului de fizică socială, într-o altă accepţiune. Noul termen nu a fost poate foarte inspirat pentru un rafinat om de cultură, cum era Comte. Pentru un erudit al secolului al XIXlea, termenul era un barbarism, întrucât provenea din două cuvinte cu origini diferite, din latinescul “socios”- mulţime, populaţie, societate - şi grecescul “logos”, care însemna cunoaştere, ştiinţă. Noul termen va face însă carieră, iar din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, el se va impune ca numele ştiinţei care studiază societatea. Pentru Comte sociologia reprezintă ştiinţa cea mai complexă dintre toate celelalte apărute în istoria cunoaşterii şi, tocmai din acest motiv, o considera “regina ştiinţelor”. Este evident că modelul teoretic final la care ajunge Auguste Comte este departe de modelul de plecare. În fapt, sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Avem deja numele noii ştiinţe, dar va mai fi un drum lung de parcurs până când vom putea vorbi de sociologie ca despre o ştiinţă modernă. Un al doilea moment important, în acest proces de constituire a sociologiei, îl reprezintă cel marcat de un alt gânditor al secolului al XIX-lea, de data aceasta un englez, Herbert Spencer (1820-1903). Aparent, demersul lui Comte pare să se repete. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul său nu îl mai constituie însă fizica, fiind considerată mult prea simplă pentru un domeniu atât de complex. Din acest motiv, Spencer pleacă de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. Societăţile, consideră el, evoluează asemănător speciilor, mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate, mai dezvoltate. Din acest motiv, teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. Auguste Comte renunţă la termenul de “fizică socială” relativ repede pentru că, în epocă, un statistician belgian, Lambert Adolphe Jacques Quetelet (1796-1874) a propus termenul ca denumire pentru o nouă disciplină ştiinţifică ce avea, mai târziu, să devină “statistica socială”.

19

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 20

Concepte fundamentale în sociologie Trebuie să spunem, însă, că nu este vorba de o aplicare a darwinismului în sociologie, aşa cum s-ar părea la prima vedere. În fapt, Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului şase al secolului al XIX-lea, iar prima parte a lucrării sale fundamentale, “Principii de psihologie”, a apărut în 1855, aşadar înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin (1809-1882), apărută doar în 1859. În realitate, Herbert Spencer atât Darwin, cât şi Spencer, se bazează pe o paradigma culturală evoluţionistă, consacrată şi omnipotentă pe parcursul întregului secol al XIX-lea. Este drept că, ulterior, în dezvoltarea propriei teorii, Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin, însă nu a fost vorba niciodată, în fapt, de un darwinism autentic. De o paradigmă biologistă, ca şi de o perspectivă evoluţionistă putem vorbi, însă, cu certitudine. Societăţile, în teoria lui Spencer, se comportă asemănător unor organisme: cresc, se dezvoltă, îmbătrânesc şi chiar dispar. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o, în istorie, pentru Spencer, trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi, la fel ca la Comte, trebuie să spunem că această trecere a reprezentat procesul esenţial în constituirea societăţii moderne. Modelul biologist al lui Herbert Spencer nu este nici el unul suficient susţinut empiric şi nici Herbert Spencer este unul dintre cei mai importanţi măcar foarte consistent teoretic. Cu toate acestea, el depăgânditori englezi ai secoluşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi se apropie lui XIX. După o scurtă pemai mult de natura socialului. rioadă în care este inginer Un autentic pas înainte îl va realiza, însă, un gerla căile ferate, devine editorialist la „The Economist”. man celebru, deşi nu pentru calitatea sa de fondator al soPrima sa lucrare „Social ciologiei. Este vorba de Karl Marx (1818-1883). El este Statics”, a apărut în 1851. primul care propune un model al construcţiei teoretice a soOpera sa principală a vizat ciologiei, care are o baza autentic socială. Abordarea sa, care realizarea unei lucrări de anvergură care trebuia să este una economică, presupune că forţele ce pun în mişcare societatea îşi au originea, dar şi natura, în societate. El recuprindă „Principii de biologie”, „Principii de socinunţă chiar la conceptul de societate, care este considerat ologie” şi „Principii de de el ca fiind mult prea “filosofic” şi utilizează, în schimb, morală”, care se adăugau conceptul de formaţiune social-economică. primei sale lucrări de amMarx caută şi el o legitate universală a evoluţiei soploare, “Principii de psihologie”, apărută în 1855. cietale. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele Pentru a elabora volumele şi relaţiile de producţie. Fiecare societate istorică, fordedicate principiilor de so- maţiune social-economică, pentru Marx, este caracterizată ciologie el a început în 1873 de un mod de producţie, acesta compunându-se tocmai din o amplă lucrare, “Sociologie descriptivă”, publicată dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de în totalitate abia postum. producţie. Nu mai avem, evident, de-a face cu un model fiEste unul din reprezen- zicalist şi nici cu unul biologic, ci cu unul pur social. Deşi tanţii cei mai importanţi ai teoria sa, pe care o vom prezenta detaliat în alte capitole, evoluţionismului. are şi ea o dimensiune evoluţionistă, Marx este considerat

20

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 21

Alfred Bulai în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste deoarece, pentru el, la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul social. Motorul vieţii sociale, pentru Marx, îl reprezintă conflictul, în esenţă fiind vorba de conflictul de clasă. În fiecare formaţiune social-economică există două clase aflate în relaţii antagonice, prin urmare, situate într-un conflict permanent. Natura antagonică a reKarl Marx laţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Evoluţia Karl Heinrich Marx este unul socială este dată, în principal, de dialectica raporturilor dintre cei mai importanţi gânconflictuale dintre cele două clase. ditori ai modernităţii. A studiat la universităţile din Bonn Marx utilizează însă, ca şi predecesorii, şi oareşi Berlin. A făcut parte din cum în aceeaşi manieră, conceptul de „forţă” ca şi cel de mişcarea tinerilor hegelieni şi, „lege”. Şi el vorbeşte de „legi universale”, de „forţe”, utiodată cu aceştia, se va orienta lizând o terminologie consacrată în spaţiul ştiinţelor naspre materialismul lui Ludwig turii, însă, este foarte adevărat, într-o manieră relativ Feuerbach (1804-1872) şi spre criticismul de stânga. diferită de cea proprie acestor ştiinţe. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte, Părăseşte din tinereţe Germania şi va sta o perioadă de timp însă, nici la Karl Marx. De altfel, ca şi predecesorii săi, el în Franţa şi în Belgia, pentru este revendicat, deopotrivă, nu doar de sociologie, ci şi ca, din 1844, să se stabilească de filosofia socială. Deşi se aproprie de social, el nu cula Londra, unde va rămâne prinde şi nu asumă pe de-a întregul natura specifică a până la sfârşitul vieţii. A marcat dezvoltarea ştiinţelor soacestuia. Acest lucru se va realiza prin intermediul unui ciale, şi ideologia secolelor alt gânditor german, Max Weber (1864-1920). XIX şi XX. Este iniţiatorul Weber renunţă din start la întreaga construcţie perspectivei conflictualiste în metodologică naturistă. Ştiinţele naturii sunt foarte dezsociologie Operele principale: „Manuscrise economico voltate comparativ cu sociologia, însă, pentru Weber, nu filosofice” (1844) publicat abia poate fi postulată relevanţa lor metodologică pentru ştidupă 100 de ani, “Ideologia inţele sociale. Metodele de cunoaştere a realităţii sociale Germană”, (1845-1846), “Miznu pot fi reduse la instrumentarul metodologic al ştiineria filosofiei” (1847), “Maniţelor naturii. Este nevoie de o construcţie metodologică festul comunist”, (scris ca program pentru o asociaţie seproprie sociologiei. Weber este autorul sociologiei interpretative, adică a sociologiei care consideră că procesul cretă - “Liga dreptăţii”, devenită apoi liga comunistă. de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la com(1848), „Optisprezece Brumar prehensiune, respectiv de la înţelegerea acţiunilor so- a lui Louis Bonaparte (1852) ciale. Sociologia nici nu mai este, pentru el, o ştiinţă a “Capitalul” (1867 primul volum), următoarele două societăţii, obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în fiind publicate de Friedrich Engels (1820-1895) postum. afara înţelegerii subiective, a cuprinderii semnificaţiei Engels a fost cel mai apropiat pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. Simpla colaborator al său şi totodată observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le să- principalul său sprijin financiar. vârşeşte nu îţi poate spune mare lucru, dacă nu înţelegi

21

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 22

Concepte fundamentale în sociologie şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea sau acţiunile în cauză. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel, pornind de la subiecţi, de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică şi mult prea abstractă de „societate”. Dacă Comte refuza cu totul indivizii în analiza societăţii, considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie, care, pentru el, era cea mai simplă componentă de natură socială, Weber porneşte exMax Weber clusiv de la indivizi. Din acest motiv, metodologia sa a fost numită şi individualism metodologic. Odată cu Weber şi cu sfârşitul secolului al XIX-lea, putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. Se intră, astfel, într-o nouă etapă. Secolul al XIX-lea a impus noua ştiinţă a societăţii, şi, mai mult decât atât, el a impus mai multe moduri de a face, de a constitui această ştiinţă. În paragrafele anterioare am menţionat, de mai multe ori, perspective sociologice şi am nominalizat cel puţin două, pe cea evoluţionistă şi pe cea conflictualistă. În continuare, vom vorbi atât de perspectivele sociologice, cât şi de diferitele tipuri de abordări teoretice existente în această ştiinţă.

Principalele perspective şi abordări în sociologie. În sociologie există mai multe perspective de raportare, analiză şi interpretare a vieţii sociale. Toate aceste perspective pot fi asumate, la modul general, în cadrul a două mari tipuri de abordări. Pe de o parte, este vorba de abordările obiective, fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii, iar pe de altă parte, este vorba de abordările interpretative, lansate odată cu modelul propus de Weber. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare, care se constituie ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Este vorba de modele teoretice şi metodologice, care stau la baza diferitelor teorii sociologice. Istoric, primul model, prezentat deja, aparţine abordărilor obiective, cantitativiste. Este vorba de evoluţionism. Perspectiva evoluţionistă, în sociologie, a reprezentat o dominantă culturală a întregului secol al XIX-lea. Atât Comte, cât şi Spencer, parţial chiar şi Marx, propun modele evoluţioniste, respectiv modele care urmăresc să explice nu atât societatea, cât evoluţia acesteia. Temele predilecte ale evoluţionismului sunt date nu de întrebăevoluţionism rile privitoare la natura socialului, la procesele şi modalităţile în care se structurează acesta, ci de întrebările privitoare la cum evoluează şi cum se schimbă în timp realitatea socială. În multe cazuri, nici măcar întrebarea de ce evoluează societatea nu era prioritară. Evoluţionismul a surprins un aspect incontestabil al lumii moderne. Transformarea şi evoluţia rapidă a societăţilor, de maximă dinamică în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, a făcut ca schimbările majore din societate să fie, pentru prima dată în istoria umanităţii, percepute foarte clar la nivel generaţional. Cu alte cuvinte, societatea a început să se schimbe major la nivelul tehnologiilor, al modului de viaţă şi al culturii, în cadrul unei singure generaţii. În istorie, schimbarea socială a fost, aproape mereu, puţin perceptibilă la nivel social, cu excepţia episoadelor punctuale ale unor revoluţii şi acestea multe,

22

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 23

Alfred Bulai în fapt, în epoca modernă. Din acest motiv, pentru majoritatea gânditorilor din secolul al XIX-lea, evoluţia era mai importantă decât analiza proceselor şi fenomenelor sociale. Chiar şi pentru Marx, aşa cum am prezentat mai devreme, evoluţia formaţiunilor economice a ocupat un loc important în modelul său explicativ. Cu toate acestea, Karl Marx este fondatorul unei alte perspective în sociologie, a doua din punct de vedere istoric, este vorba de conflictualism. Şi pentru Marx, societăţile evoluează, însă, în cadrul modelului său, ideea de evoluţie nu este centrală, aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. Pentru el, la baza vieţii sociale stă conflictul social. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste, adică între clasa proprietarilor şi cea a neproprieMax Weber este unul dintarilor de mijloace de producţie. Acest tip de conflict tre cei mai importanţi sociologi din istoria acestei fundamental, care pune în mişcare ştiinţe. Este primul dintre Conflictualism toate societăţile, este secondat de sociologi, care a teoretizat multe alte tipuri de conflicte derivate. specificul metodologic al În fapt, Marx nu face altceva decât să se inspire, oarecum la ştiinţelor sociale. El este iniţiatorul perspectivei in- fel ca şi predecesorii săi, din realitate. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a două jumătate a secolului al XIX-lea, pedividualiste (interpretative) în sociologie. A rioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. A fost devenit profesor la Unicontemporan, deşi doar copil, cu Revoluţia franceză din versitatea Heidelberg în 1830, a fost martor la marile mişcări ale anului 1848, a trăit 1896. S-a impus ca un experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncigânditor important al sectoreşti din acel secol zbuciumat. Conflictul şi critica socială olului XX, dedicându-se analizei societăţii şi a fac, astfel, parte, în mod natural, din modelul său. politicii epocii sale. S-a Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului gerimplicat activ în viaţa man, conflictualismul nu a avut, după Marx, un impact depolitică a Germaniei de la osebit în sociologie. Cei mai importanţi conflictualişti fiind începutul secolului al XXneomarxiştii, iar singurul sociolog semnificativ istoric, în selea. A făcut parte din delegaţia statului German care colul al XX-lea, care aparţine acestei perspective conflictuaa semnat tratatul de la liste, este americanul Wright Mills (1916-1962). O soarta Versailles (1919), ca şi din asemănătoare au avut-o toate modelele sociologice lansate comisia care a elaborat „Constituţia de la în secolul al XIX-lea. Evoluţionismul este şi el o perspectivă de analiză a socialului, mai degrabă istorică, aparţinând Weimar”(1919). Cele mai importante lucrări sunt quasi-exclusiv secolului al XIX-lea. Chiar şi modelul inter“Etica protestantă şi spir- pretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă disitul capitalismului”, lutinctă, care să facă carieră în secolul al XX-lea. crare elaborată între Secolul al XX-lea a adus alte noi perspective de ana1904-1905 şi “Economie liza a vieţii sociale. Două dintre acestea au avut o carieră cu şi societate” (pub.1925), ca şi o serie mare de lu- mult mai semnificativă în ştiinţa socială, creând două mari crări (editate unele pos- tipuri de abordări. Este vorba, pe de o parte, de funcţionatum) în domeniul lism, sau structural-funcţionalism, ca tip de abordare sociologiei religiei, a sociologiei economice şi obiectivă şi, pe de alta parte, de interacţionalism, ca tip de abordare interpretativă. politice. 23

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 24

Concepte fundamentale în sociologie Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului al XX-lea şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. Este vorba de Talcott Parsons (1902-1979) şi de Robert K. Merton (1910-2003). Funcţionaliştii au preluat conFuncţionalism ceptul de funcţie din biologie şi l-au utilizat alături de cel de structură, care, la rândul lui, fusese propus, iniţial, în studiile lingvistice, iar mai apoi în antroTalcott Parsons pologie. Societatea este gândită de către funcţionalişti ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii, totul putând fi reductibil, teoretic şi explicativ, la aceste două concepte. Pentru structural-funcţionalişti nu mai contează evoluţia societăţii, nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric, nu mai contează chiar istoria ca atare, ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor ataşate acestora. Nu mai putem vorbi nici de conflict social, ci, cel mult, de disfuncţionalităţi, care, însă, nu pot fi considerate dominanta vieţii sociale. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este nu doar ispititor, ci şi unul prolific pentru cercetarea socială. Din acest motiv, el a şi fost utilizat ca model paradigTalcott Parsons, este matic pentru multe din teoriile sociologice lansate în secolul treunul dintre cei mai importanţi sociologi cut. Noi îl vom prezenta mult mai detaliat în capitolele următoare. americani. Este considerat promotorul soIstoric cel puţin, înaintea funcţionalismului, s-a impus, oaciologiei lui Max recum în doi timpi, o altă perspectivă semnificativă de analiză Weber şi a lui Vilfredo a socialului. Este vorba de interacţionalism. Printre precurPareto în Statele Unite. A fost profesor la Har- sorii acestei perspective ar trebui să-l menţionăm pe Charles vard până în 1973. A Horton Cooley (1864-1929), cel care propune, în lucrarea “Nafost preşedinte al Aso- tura Umană şi ordinea socială”, apărută în 1902, o teorie de facciaţiei Americane de tura interacţionalistă, “Teoria sinelui oglindă”. Potrivit Sociologie. Operele acestei teorii, sinele individului este format doar în interacţiuprincipale: „Structura acţiunii sociale” (1937), nea cu ceilalţi, aceşti „ceilalţi” fiind asemănători unor oglinzi în care un individ se observă pe sine. Pentru Cooley, şi apoi pen„Sistemul social”,(1951) „Structură tru ceilalţi interacţionalişti, nu este importantă funcţionarea soşi proces în societăţile cialului, ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi moderne” (1960), reprezintă realitatea socială. Se impune, astfel, ideea construc„Politică şi structură ţiei socialului de către actorii sociali, mai mult decât atât, fiind socială” (1969). vorba de o construcţie subiectivă, care poate determina un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. În acest sens, ilustrativă este legea lui Thomas, propusă de un alt precursor important al interacţionalismului, Isaac William Thomas (1863-1947), lege care mai este cunoscută şi ca lege a definirii situaţiei. Ea spune că, dacă o situaţie este definită ca reală, atunci ea va deveni reală prin consecinţele ei. Cu alte cuvinte, dacă o persoană sau mai multe îşi definesc o anumită situaţie ca fiind, să spunem, conflictuală, fără a fi astfel în realitate, acea situaţie va deveni tensionată, doar pentru că a fost astfel definită. Un exemplu celebru

24

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 25

Alfred Bulai îl oferă chiar Thomas într-o lucrare apărută în 1928, prezentând cazul real al unui bărbat care ucisese mai multe persoane care vorbeau pe stradă pentru că, din mişcarea buzelor, acesta îşi definise faptul că acele persoane îl înjurau. Prin urmare, se comportase ca şi cum acest lucru era adevărat, iar consecinţele definiţiei sale, deşi pur subiective şi fără acoperire în realitate, erau, în final, aceleaşi cu cele în care situaţia ar fi fost reală în plan obiectiv. Charles Cooley Legea lui Thomas a căpătat o alta formă de exprimare, câteva decenii mai târziu, prin Robert Merton, în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”, speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului, aceea de a genera, la nivel obiectiv, ceea ce nu a existat, iniţial, decât la nivelul suCharles Horton Coobiectivităţii. ley, sociolog american, Cu alte cuvinte, o “profeţie” se realizează tocmai penprofesor la Universitru că a fost făcută, iar exemplul profeţiei comunismului, lansat tatea din Michigan. de ideologia marxistă, este cel puţin interesant pentru analiză. Operele principale La un nivel mai redus, putem da exemplul anunţului falimen“Natura umană şi ordinea socială”, “Orga- tului unei bănci care are şanse să se realizeze tocmai pentru că nizarea socială”(1909), s-a formulat public o asemenea profeţie. „Procesul social” Adevăratul creator al interacţionalismului, cel care pro(1918). Propune “teopune o teorie consistentă, este, însă, sociologul american Geria sinelui oglindă”, în 1902, în lucrarea orge Herbert Mead (1863-1931). Lucrarea sa fundamentală, “Natura umană şi or“Mind, Self and Society”, apărută dinea socială”. în 1934, după moartea sa, ca, de altinteracţionalism fel, toate celelalte lucrări ale sale, propune o nouă perspectivă în socioloIsaac William Thomas, gie, perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este forsociolog american, creatorul celebrei legi a mată şi este reductibilă la interacţiuni. Sunt preluate, în mod definirii situaţiei fundamental, ideile teoretice centrale ale sociologiei lui Weber, (Legea lui Thomas). însă ele se articulează la Mead într-o manieră mult mai armoOperele principale nioasă. El este preocupat prioritar de felul în care realitatea so„Sex şi societate” cială este construită de către subiecţi, în cursul interacţiunilor (1907) şi „Comportareciproce dintre ei. mentul primitiv” În vremea respectivă, anii ‘20-’30 ai secolului trecut, (1937). Împreună cu Florian Znaniecki ela- Mead, deşi profesor la Universitatea din Chicago, a trecut relaborează primul studiu tiv neobservat. Interacţionalismul va deveni o perspectivă macomparativ din istoria joră de analiză în sociologie, aproape două decenii mai târziu, sociologiei, „Ţăranul odată cu lucrările lui Herbert Blumer (1900-1987), care dă şi un polonez în Europa şi conţinut mai precis ideii de interacţiune, definindu-i, în primul America”. (studiu publicat în cinci volume rând, natura comunicaţională. între 1918-1920). A Va fi, astfel, monetizat şi apoi consacrat termenul de fost profesor la Univerinteracţionalism simbolic pentru denumirea acestei persitatea din Chicago. spective, care este şi astăzi, alături de structuralism, una dintre

25

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 26

Concepte fundamentale în sociologie cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Sintagma “simbolic” a fost adăugată pentru că interacţiunile dintre oameni sunt, în fond, interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. În cursul interacţiunilor, oamenii produc şi îşi schimbă între ei semnificaţiile, iar lumea este cunoscută, fie la nivel natural, fie social, doar prin intermediul acestor semnificaţii. Toate aceste perspective au fost descrise succint şi analitic. Este evident că, de la un sociolog la altul, uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog, există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. În celelalte capitole, vom surprinde şi vom particulariza perspectivele prezentate. Nu putem încheia acest capitol, nu doar teoretic, ci într-o mare măsură şi istoric, fără a mai menţiona încă două momente semnificative în procesul constituirii şi impunerii sociologiei ca disciplină ştiinţifică. Primul moment este marcat de sociologul francez Émile Durkheim (1858-1917), cel care a propus şi a susţinut primul curs universitar de sociologie, care este şi autorul primei lucrări de sociologie ce propune o teorie bazată exclusiv pe date empirice. Ne referim la lucrarea “Sinuciderea”, apărută în 1897. În această lucrare, autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite categorii de populaţie din Franţa şi Germania, ţară în care făcuse cercetări în perioada 1895-1896. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren la nivelul oraşului, în anii ‘20 în SUA. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America, Şcoala de la Chicago, ale cărei baze le vor pune Robert Ezra Park (1864-1944), care a fost totodată şi primul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, creatorul unei direcţii noi de studiu în sociologie, aceea a ecologiei umane, Louis Wirth (1897-1952) şi Ernest W. Burgess (1886-1966). Şcoala de la Chicago a propus cercetarea unui tip special de comunităţi umane şi a unui mediu special de viaţă al acestora, mediul urban, considerând oraşul un “laborator social”. În capitolul dedicat sociologiei urbane vom detalia contribuţia acestei şcoli la istoria sociologiei în secolul al XX-lea.

Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologia simţului comun Am observat, în paragrafele precedente, că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost centrat pe dimensiunea metodologică. Pentru a putea vorbi de apariţia unei ştiinţe sociale, a fost necesară o separare metodologică, impusă prin evoluţia istorică a gândirii sociale în secolul al XIX-lea, faţă de filosofia socială. Pentru a vorbi, însă, de ştiinţă nu este suficientă separarea metodei de cunoaştere a realităţii de tip pozitiv, cum ar spune Comte, de metodologia de cunoaştere speculativă a filosofiei. Este necesar să asumăm şi o altă diferenţă, tot de natură metodologică, dată de o diferenţiere care poate asigura, chiar la modul general, statutul de ştiinţă unei anumite forme de cunoaştere. Metodologia ştiinţei nu ne ajută doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă, specifică filosofiei, ci şi de cunoaşterea obişnuită, de cunoaşterea comună sau a simţului comun.

26

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 27

Alfred Bulai Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice, cât şi a celei sociale. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere, omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. Prin urmare, cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. Cu toate acestea, pentru a avansa real în cunoaşterea lumii, ştiinţa a propus, prin demersurile sale metodologice, un tip complementar de cunoaştere, cea ştiinţifică. Această formă de cunoaştere este superioară celei comune datorită principalelor ei atribute, care o şi diferenţiază faţă de aceasta. Cunoaşterea ştiinţifică: se bazează pe evidenţe verificabile. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune, ca obiectiv esenţial, verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. are un caracter mijlocit. Faţă de cunoaşterea comună, care este întotdeauna nemijlocită, “hic et nunc”, adică „aici şi acum”, cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte, de metode şi tehnici, de instrumente de măsurare. Ea nu se poate desfăşura în afara acestor tipuri de mijloace. este precisă, sistematică şi acumulativă. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice o mult mai mare precizie, un caracter înalt cuantificabil şi, nu în ultimul rând, informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoştinţe care permite, astfel, evoluţia şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. Principiile de sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice există şi la nivelul cunoaşterii comune, numai că, în acest caz, este vorba nu de principii logic - raţionale, ci de interese pragmatice, de experienţă, de nevoile imediate ale subiecţilor. este obiectivă. Cea mai importantă caracteristică a cunoaşterii ştiinţifice este obiectivitatea. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice, de preferinţele şi atitudinile acestuia, de interesele pragmatice. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. Să ne gândim doar la banala situaţie, în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi, identificăm extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva, iar dacă cineva ne întreabă după ce plecăm din piaţă dacă am văzut mărar, spre exemplu, de care nu aveam nevoie, constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva, sau ne amintim vag de două trei persoane deşi, în realitate, numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. Cunoaşterea comună este subiectivă. Aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o diferenţiază esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, situată la polul opus prin obiectivitatea care o caracterizează. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face că ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, respectiv persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. Cunoaşterea comună este întodeuna dependentă de indivizii care o posedă.

27

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 28

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Ştiinţa care astăzi poartă numele de sociologie a apărut în secolul al XIX-lea şi a cunoscut câteva etape principale de constituire, în funcţie de opera a patru mari gânditori. Primul dintre fondatorii sociologiei a fost Auguste Comte care a consacrat o nouă metodă de cunoaştere a realităţii sociale, fundamentată pe empirism şi măsurarea fenomenelor, aşa numita metodă „pozitivă”. Sociologul francez a luat ca reper cea mai dezvoltată dintre ştiinţele momentului, fizica, fiind preocupat de identificarea unei legi universale a evoluţiei societăţii. Aşa cum în fizica newtoniană exista o lege universală a mişcării corpurilor, noua ştiinţă pe care o propunea Auguste Comte a încercat explicarea realităţii sociale pe baza legii celor trei stadii, teologic, metafizic şi pozitiv. O altă contribuţie importantă în dezvoltarea ştiinţei care studiază societatea a aparţinut gânditorului englez Herbert Spencer. Pentru a explica legile care stau la baza evoluţiei societăţilor, Spencer foloseşte ca instrumentar metodologic modelul evoluţionist de selecţie naturală, propus în biologie, motiv pentru care teoria sa a fost denumită şi darwinism social. Cel care propune, pentru prima dată, un model pur social de construcţie teoretică a sociologiei este gânditorul german Karl Marx. Potrivit teoriei sale, la baza dinamicii vieţii sociale se află conflictul social generat de dialectica relaţiei dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, acestea constituind modul de producţie, caracteristică specifică oricărei formaţiuni social-economice. Conflictul social este gândit de Marx, totodată, ca şi conflict de clasă. Un rol important în consacrarea sociologiei ca ştiinţă modernă l-a avut un alt mare gânditor german, Max Weber. Acesta a dezvoltat o construcţie metodologică proprie sociologiei. Autor al sociologiei interpretative, Max Weber considera că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să pornească de la înţelegerea acţiunilor sociale, de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. Metodologia dezvoltată de Weber poartă numele de individualism metodologic. În cadrul ştiinţei care studiază societatea, identificăm două mari tipuri de abordări: este vorba despre abordările obiective, fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii şi de abordările interpretative, fundamentate pe modelul metodologic propus de Max Weber. Fiecare tip major de abordare cuprinde mai multe modele teoretice şi metodologice, care se constituie ca perspective de analiză a socialului. Cele mai importante sunt: Evoluţionismul, care urmăreşte să explice nu atât societatea, cât evoluţia acesteia. Potrivit acestui model, important este cum evoluează şi cum se schimbă în timp realitatea socială. Conflictualismul, fondat de Karl Marx, potrivit căruia, baza vieţii sociale stă în conflictul social, ideea de evoluţie nefiind una centrală: evoluţia fiind doar un rezultat al funcţionării societăţii. Conflictul social este, în primul rând, conflictul între clasele sociale antagoniste, reprezentate de proprietarii şi neproprietarii de mijloace de producţie. Structuralismul, în care societatea reprezintă un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii, oricare aspect al vieţii sociale putând fi explicat prin apelul la cele două concepte: funcţie (preluat din biologie) şi structură (preluat din lingvistică şi antropologie). Importantă în cercetarea sociologică este doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc.

28

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 29

Alfred Bulai

Interacţionalismul, pentru care nu este important modul în care funcţionează socialul, ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. Pentru interacţionalişti, socialul nu reprezintă altceva decât ansamblul interacţiunilor dintre oameni. Sociologul francez Émile Durkheim, autorul primei lucrări de sociologie care a propus o teorie bazată exclusiv pe date empirice, „Sinuciderea”, apărută în 1897 şi Şcoala de la Chicago, care a lansat cercetările de teren în mediul urban american în anii ’20 ai secolului al XX-lea, au adus de asemenea o contribuţie majoră la constituirea şi impunerea sociologiei ca disciplină ştiinţifică. Ştiinţa socială s-a impus ca ştiinţă, în timp, prin delimitarea de gândirea socială de tip filosofic. Pentru ca o formă de cunoaştere să poată fi numită ştiinţă, ea trebuie să nu fie de tip speculativ, ca în filozofie şi, totodată, trebuie să se bazeze pe evidenţe verificabile, să aibă un caracter mijlocit, să fie precisă, sistematică şi cumulativă, cu un caracter obiectiv, altfel spus, să aibă toate caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta se opune cunoaşterii comune, care este specifică oricărei fiinţe umane, fiind forma universală de cunoaştere ce ne ajută să trăim în lumea fizică şi în cea socială.

Concepte cheie sociologie; Fizică socială; darwinism social; Formaţiune social economică; Forţe şi relaţii de producţie; Comprehensiune; evoluţionism; Conflictualism; structuralism; interacţionalism; definirea situaţiei; sinele oglindă; Cunoaştere comună; Cunoaştere ştiinţifică

Note: 1

Mecanica cerească este o ramură a astronomiei.

2

Este vorba de John Couch Adams şi Urbain Le Verrier, care au descoperit, în mod independent, planeta Neptun, pe baza calculelor matematice ale orbitelor celorlalte planete, prezicând unde trebuie să se afle noua planetă şi ce caracteristici are ea. Ultimul l-a determinat pe astronomul german Johann Gottfried Galle să caute pe bolta cerească planeta la locul indicat de calculele lui. Neptun a fost descoperit în 23 septembrie 1846, la un grad diferenţă faţă de predicţia lui Le Verrier şi zece faţă de predicţia lui Adams.

29

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 30

Concepte fundamentale în sociologie

Cunoaşterea lumii şi Modernitatea

30

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 31

Alfred Bulai

Capitolul 2 Metode de cercetare a realităţii sociale Q16 Dvs. plătiţi impozite la stat? 1.Da 2.Nu 8.Nu ştiu 9. Nu răspund Q17 Dacă „Da”, ce fel de impozite plătiţi? Cum apreciaţi sum a plătită? Prea mare Acc eptabilă Prea mică Nu ştiu NC Q18 1.Pe salariu 1 2 3 8 97 Q19 2. Pe venituri (profit, div idende, chirii, drepturi de autor, încasări din vânzări de produse agr icole) 1 2 3 8 97 Q20 3. Pe proprietate (case, terenuri, automobile) 1 2 3 8 97 Q21 Dumneavoastră plătiţi asigurări de sănătate? 1.Da 2.Nu 8.Nu ştiu 9. Nu răspun d Q22. Consideraţi că sum ele plătite sunt…..? 1 prea ma ri; 2. acceptabile; 3. prea mici 8 . NS 97. NC Q23Dumneavoastră plă tiţi asigurări sociale (pentru pensie)? 1.Da 2.Nu 8.Nu ştiu 9. Nu răspun d Q24Consideraţi că sum ele plătite sunt…..? 1 prea mari; 2. acceptabile; 3. prea mici 8 . NS 97. NC Q25În gospodăria dvs ., cam ce procent din venituri sunt che ltuite pentru plata impozitelor către stat şi către administraţia locală (impozite directe , inclusiv contribuţiile pentru sănătate şi pen sii) 1. …………..% (Opera torul îl va ajuta pe subiect să calculeze un pro cent??) 9. Nu ştiu/Nu răspund Q26Anul trecut, aţi reu şit să plătiţi toate impozitele? 1. Da 2.Nu 8. NS 9.NR Q27În gospodăria dvs . există salariaţi? 1. Da. Câţi?( ) 2.Nu 9.NS/NR Q28 1. Din care …… …cu contract de muncă 2. , ……….fără contra ct de muncă; 9. NS/NR Q29 Firma la care luc rează şia plătit contribuţia la asigură-

În anul 1781, William Hershell a descoperit planeta Uranus cu ajutorul telescopului inventat tot de el. Pentru prima dată, după îndepărtata antichitate, era descoperită o nouă planetă. Era astfel dărâmat mitul numărului fix de corpuri cereşti care se mişcă pe bolta cerească. („planetos”, chiar acest lucru însemna în greaca veche: „mişcător”). Iată că pe lângă cele şapte corpuri mişcătoare, Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, mai exista un asemenea corp, o nouă planetă, numită mai târziu Uranus. Interesant în această poveste este faptul că William Hershell, astronomul cel mai mare al epocii şi membrul al Academiei Regale Britanice, nu a avut iniţial curajul să îşi publice descoperirea. Anunţul descoperii unei noi planete s-a făcut, de altfel, după aproape jumătate de an de la primele observaţii.

31

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 32

Concepte fundamentale în sociologie

Partea cea mai interesantă a acestei descoperiri este însă alta. Planeta Uranus mai fusese descoperită şi înainte de Hershell. Istoricii astronomiei au descoperit că şi alţi astronomi văzuseră planeta. Un astronom italian o observase cu mai multe decenii înaintea lui Hershell, chiar o săptămână întreagă, şi, pentru că Uranus, ca orice planetă, se mişcă încet pe boltă, astronomul italian tăiase în fiecare seară poziţia înregistrată în noaptea precedentă, ca fiind inexactă şi înregistrase o nouă poziţie. Dacă ar fi tras o linie între aceste poziţii greşite şi-ar fi dat seama că era vorba nu de o stea fixă, ci de o planetă. Mai mult decât atât, planeta Uranus este un corp ceresc care are o magnitudine (o luminozitate) la limita vizibilităţii. Cu alte cuvinte, un om cu acuitate vizuală bună, dacă ştie unde să se uite pe cer, poate să vadă planeta cu ochiul liber. De ce însă nimeni, până la Hershell, nu a făcut descoperirea? De ce chiar marele astronom englez nu a avut curajul să publice imediat ceea ce descoperise? Explicaţia este simplă. Pentru că problema descoperirii unei noi planete nu era considerată o problemă ştiinţifică. Pentru că modelul lumii nu presupunea acceptarea unei alte planete faţă de corpurile cereşti „mişcătoare” existente. Cu alte cuvinte, chiar şi un lucru evident pentru toată lumea nu apare niciodată ca o descoperire ştiinţifică şi nu înseamnă un progres al cunoaşterii, dacă nu există o paradigmă care să definească acea descoperire ca acceptabilă din punct de vedere ştiinţific. Cunoaşterea ştiinţifică apare doar atunci când ne putem defini probleme ştiinţifice, atunci când avem definite metode de cercetare şi instrumente cu care să putem culege, analiza şi prelucra datele. Fără metode nu este posibilă nici o ştiinţă şi, prin urmare, nici sociologia. În capitolul anterior, am arătat că impunerea unor noi metode de cercetare a realităţii sociale a însemnat, în fond, elementul central al procesului de constituire a sociologiei. Despre aceste metode vom vorbi în acest capitol.

32

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 33

Alfred Bulai

Măsurare şi scalare Orice proces sau fenomen social, pentru a fi cunoscut, trebuie să fie măsurat, cuantificat, evaluat. Măsurarea, la modul general, reprezintă procesul prin care se atribuie anumite valori numerice unor caracteristici variabile ale unui obiect. În sociologie, măsurarea socială se referă la procesul prin care, în baza unui model teoretic, sunt definite diverse caracteristici variabile ale realităţii sociale, care sunt evaluate cu ajutorul unor instrumente special construite în acest sens. Orice aspect al vieţii sociale care ţine de comportamentele, credinţele, atitudinile indivizilor, ca şi toate caracteristicile generale ale proceselor sociale, atât timp cât au proprietatea de a se modifica temporal, situaţional ori spaţial, pot fi măsurate. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele, ea poate varia, adică poate lua diverse valori într-un interval dat. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date într-un anumit interval sau, dimpotrivă, putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem, astfel, variabile discrete şi variabile continue. Un grup poate să fie caracterizat, de exemplu, de o variabilă discretă cum este sexul (sau genul), variabilă ce poate lua, la nivelul unui grup sau a unei populaţii, doar două valori: bărbat şi femeie, în timp ce, o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabila atitudinală (preferinţa, de exemplu, foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru), care într-un interval, să spunem de la 1 la 5, poate avea orice valoare. Dacă într-un grup de 10 persoane Variabila reprezintă o există şase femei şi patru bărbaţi, putem spune că, din punct de vedere al variabilei gen, avem 60% femei şi 40% bărbaţi, caracteristică a unui proces sau fenomen care dar nu putem spune ca variabila gen este 1,4, ca o medie între poate avea valori diferite 1 şi doi. într-un anumit interval. Variabila gen nu poate lua decât una din cele doua De exemplu, variabila gen are două valori bărvalori, bărbat sau femeie, iar dacă exprimăm acest lucru nubat - femeie, variabila meric putem convenţional să spunem că aceste valori nu pot vârstă are valori de la 0 la fi decât 1 respectiv 2. Putem, cu alte cuvinte, să exprimăm ”n” ani etc. un raport procentual între câţi subiecţi au valoarea 1 respectiv 2, dar variabila nu poate lua alte valori în afara celor două. Dacă pentru acelaşi grup dorim să măsurăm variabila „atitudine faţă de conducerea unei instituţii” pe o scală de note de la 1 la 10, atunci putem avea pentru grupul respectiv o valoare situată oriunde pe scala de la 1 la 10. Un exemplu şi mai simplu este cel al variabilei vârstă, care poate avea orice valori între, să spunem, zero, momentul naşterii şi oricare altă

33

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 34

Concepte fundamentale în sociologie vârstă dorim. Dacă cineva nu poate fi decât „bărbat” sau „femeie” poate avea totuşi 20 de ani, şase luni, trei zile, şapte ore, x minute etc. Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie dată de toate valorile posibile şi atunci vom spune că ele formează o scală. Scala reprezintă un interval în care sunt definite toate valorile posibile pe care le poate lua o anumită variabilă. Scalele pot fi, în principiu, de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu, lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşină de spălat, autoturism, frigider etc.) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă, între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare ierarhică. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare, scala prezintă o ordonare a acestor valori. Spre exemplu, “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. Ele se aplică pentru variabile discrete. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal care privesc măsurarea unor variabile continue. Prin urmare, faţă de scalele ordinale, cele de interval propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este, spre exemplu, scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea, atât a oricărui membru, cât şi media populaţiei, poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire zero).

Eşantionarea În ştiinţele sociale se lucrează relativ rar cu populaţii întregi, deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. În plus, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi, în mare parte, inutile. Inutile pentru că, în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor, se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi aleşi dintr-o populaţie, grupuri care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare şi presupune alegerea prin diverse tehnici, cel mai adesea acestea fiind bazate pe principiul selecţiei aleatoare (întâmplătoare), a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. O anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru. Aceeaşi variabilă, care este măsurată concret la nivelul eşantionului, poarta numele de estimaţie, pentru că estimează, în anumite limite de încredere, valoarea parametrului. Spre exemplu, vârsta medie a populaţiei de elevi de clasa opta poate fi de 14,3 ani, acesta fiind un

34

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 35

Alfred Bulai parametru al populaţiei. Dacă facem un eşantion de elevi de clasa a opta, vârsta medie a elevilor din eşantion reprezintă un estimator al vârstei populaţiei respective. Acesta nu este identic cu parametrul, dar potrivit regulilor statistice, se încadrează undeva într-un interval în jurul valorii parametrului. Cu alte cuvinte, legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce, astfel, o estimare a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). Aceste limite ale estimării sunt date de regulă în sistemul +/- n%, adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. Aceste limite mai sunt denumite şi marjă de eroare a eşantionului. Valoarea acestui procent este dependentă, în principal, de numărul subiecţilor din eşantion şi nu de volumul populaţiei. La un eşantion de circa 400 de persoane, acest interval este de +/- 5%, adică valoarea parametrului este cuprinsă, în realitate, oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. Pentru un eşantion de 1000 de persoane, această limită este de aproximativ +/- 3 %. Este evident că limita devine zero doar într-un singur caz, atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei. Din cele prezentate, rezultă un lucru aparent paradoxal. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei, înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este construit pentru populaţia României, fie pentru populaţia Chinei. Nu trebuie să ne surprindă însă acest lucru. Şi în viaţa obişnuită, lucrurile stau asemănător. Să spunem că noi gătim acasă o mâncare într-o crăticioară mică, de doi litri. Ca să vedem dacă mâncarea este suficient de sărată, o gustăm luând cu o lingură o cantitate mică din oală. Cu alte cuvinte, luăm un eşantion de x grame sau un volum de x mililitri din mâncare. Dacă avem invitaţi la masă şi gătim aceeaşi mâncare într-o oală mult mai mare, să spunem de 20 de litri, pentru a constata că mâncarea este sărată vom lua aceeaşi cantitate ca în primul caz, adică vom folosi aceeaşi lingură şi nu un polonic spre exemplu. În realitate, nu atât mărimea unei populaţii contează în vederea unei eşantionări, ci eterogenitate ei. Dacă am dori să facem un eşantion reprezentativ pentru o populaţie perfect omogenă, atunci am avea nevoie de un singur individ. Dacă vrem să ştim cum arată costumul de soldat dintr-o populaţie de 100 sau 1000 sau mai mulţi soldaţi cu uniforme identice, este suficient să luăm unul singur. Dacă eterogenitatea este maximă şi caracteristica pe care o măsurăm are valori diferite pentru toţi subiecţii, atunci ar trebui să luăm în calcul un eşantion egal cu populaţia. Variabilele pe care le măsurăm în sociologie au un număr relativ mic de valori, ceea ce face ca la un număr mare de subiecţi legile statistice să poată defini limitele de încredere în eşantioane. Marja de eroare o putem predefini într-o cercetare după cum dorim, ca având valori de 5%, 4%, 3,5%, 2% sau orice altă valoare pe care o considerăm acceptabilă. Dacă volumul întregii populaţii îl cunoaştem, să spunem că este de 15 milioane de persoane, atunci putem calcula volumul eşantionului pe care trebuie să lucrăm pentru a avea o marjă de eroare dată, pe care o notăm cu „e”.

35

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 36

Concepte fundamentale în sociologie

Formula este următoarea: n = N/(1+ Ne²) Unde “n” este volumul eşantionului, iar “N” volumul populaţiei. Dacă vrem să avem în cercetare o marjă de eroare de 3% atunci n va fi egal cu: n = 15000000/(1+15000000 x 0,03²) = 1111 persoane Dacă avem o populaţie de doar 1500000 de persoane, de zece ori mai mică, atunci “n” va avea valoarea de 1110 persoane, deci cu doar o singură persoană mai puţin. La o populaţie de doar 150 000 de subiecţi, volumul eşantionului ar trebui să fie de 1102 persoane, doar cu opt mai puţin. Din acest motiv, putem spune că, la un volum al populaţiei mai mare aproximativ de 10000 de persoane, marja de eroare nu mai depinde decât de volumul eşantionului şi nu şi al populaţiei. Spre exemplu, la o populaţie de 15000 de persoane pentru aceeaşi marjă de eroare de 3% avem nevoie de un eşantion de 1034 de persoane. Pentru populaţii mai mici de 10000 de persoane, putem să reducem volumul calculat al eşantionului cu un factor de corecţie care poate fi calculat după formula: Factor corecţie = (N-n)/(N-1) La un eşantion de 1000 de persoane şi o populaţie de 10000 factorul, este aproximativ 0,9, deci putem avea circa 900 de subiecţi în eşantion. Dacă populaţia ar fi, însă, de 100000, atunci factorul de corecţie este imperceptibil (0,99), deci putem reduce eşantionul doar cu 10 subiecţi pentru a păstra aceeaşi marjă de eroare. Dacă volumul populaţiei scade sub 500 de persoane, în mod normal, legile statistice nu mai sunt operabile pe logica probabilistă şi, prin urmare, avem nevoie de un alt tip de eşantionare. Marja de eroare de 3% înseamnă, în fond, că valoarea reală a parametrului (a valorii care caracterizează populaţia) se află undeva între plus sau minus 3 procente faţă de estimator. Dacă 17% dintr-un eşantion sunt de acord cu un anumit lucru, în realitate, procentul de la nivelul populaţiei, care este de acord cu acel lucru, este undeva, oriunde, între 14% şi 20%. Cel mai adesea se utilizează eşantioane cu un volum între 1000 şi 2000 de persoane, pentru că acestea au, în majoritatea cazurilor, raportul optim de încredere în date, raportat la costurile cercetării. Cel puţin intuitiv, ne putem da seama că într-o cercetare costurile cresc odată cu creşterea numărului de subiecţi investigaţi, de regulă direct proporţional. Creşterea numărului de subiecţi nu duce, însă, la o creştere a limitelor de încredere în acelaşi ritm. Observăm că pentru a creşte precizia investigaţiei de la +/-5% la +/-3% am crescut eşantionul de două ori şi jumătate. Ca să ajungem la o precizie mai mare, să spunem la o marjă de eroare de +/-1%, deci o creştere tot de două unităţi, trebuie să facem un eşantion de zece ori mai mare, adică de 10000 de subiecţi. Prin urmare, pentru o creştere a preciziei de două procente, costurile cresc de aproape zece ori. Eşantionarea bazată pe legile probabilităţilor nu este singura formă de eşantionare. Se poate utiliza în sociologie şi eşantionare teoretică, bazată pe o selecţie a subiecţilor care se face în afara regulilor statistice. Ea are la bază cadrul teoretic referenţial al unui model teoretic, pe baza căruia facem selecţia persoanelor. În aceste situaţii, căutăm să identificăm su-

36

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 37

Alfred Bulai biecţii care au anumite tipuri de caracteristici relevante pentru o anumită cercetare. Şi pentru acest tip de eşantionare avem corespondent chiar la nivelul vieţii obişnuite. Spre exemplu, atunci când mergem în piaţă şi vrem să cumpărăm cireşe, de multe ori luăm una sau două (un eşantion) pentru a le gusta. De regulă, nu le luăm la întâmplare. Alegem una mai puţin roşie ca să vedem ce gust are, deoarece presupunem că aceasta este mai puţin coaptă, ori luăm una foarte roşie pentru a vedea dacă cele mai coapte nu au cumva viermi. De fapt, noi avem o „teorie” despre cireşe, în particular, despre cireşele coapte. Potrivit acestei „teorii”, alegem fructele respective. În alte situaţii, subiecţii pe care vrem să îi studiem au o incidenţă mică într-o populaţie, sau o distribuţie neuniformă, care îi face greu identificabili. Dacă vrem, spre exemplu, să studiem pe cei care au avut experienţe dramatice în şcoala primară, în timpul regimului comunist, cu siguranţă că o abordare statistică bazată pe legile probabilităţilor nu este admisibilă pentru că este foarte probabil să nu identificăm pe nimeni în acest mod. Mai mult, este posibil să nu existe nici un fel de înregistrări ale unor astfel de persoane şi atunci va fi greu să alegem aleator dintr-un anumit număr de astfel de persoane listate undeva. În aceste cazuri, trebuie să definim o serie de criterii de identificare şi putem, pe măsură ce descoperim aceşti subiecţi, să îi introducem în eşantion. Adeseori, se foloseşte în acest sens tehnica bulgărelui de zăpadă, o tehnică prin care se construieşte eşantionul pe parcursul demersului de cercetare, eşantionul (grupul investigat) crescând treptat, aşa cum un bulgăre de zăpadă rostogolit se măreşte. De multe ori, chiar subiecţii investigaţi ne pot trimite la alţi subiecţi utili pentru cercetare. Principiul de plecare al acestui demers este acela că subiecţii similari au şanse mari să se cunoască între ei. Spre exemplu, un posesor de Trabant are şanse mari să cunoască un alt posesor al acestui tip de autoturism.

Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi în ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează, cu precădere, pentru un anumit grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Alături de acestea, aşa cum o să vedem, există şi metode calitative de cercetare, metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate, ci evaluarea lor. Metodele cantitative sunt, însă, cele mai consacrate în cercetarea socială şi de aceea vom insista mai mult asupra lor. Principalele metode de cercetare sunt: Ancheta sociologică Observaţia Experimentul Analiza documentelor sociale

37

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 38

Concepte fundamentale în sociologie Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare, deseori ea fiind chiar identificată cu cercetarea socială ca atare. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice, bazate pe chestionarea populaţiei. sunt, relativ des făcute publice, tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi utilizate şi interpretate. În principal, există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. Este vorba de procedeul chestionării, care utilizează ca instrument chestionarul şi de procedeul intervievării, care utilizează ca instrument ghidul de interviu. Evident, distincţia este nuanţabilă. În principiu, chestionarul, spre deosebire de grila de interviu (ghidul de interviu), are majoritatea întrebărilor închise, adică întrebări care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un Întrebare închisă ex: Sunteţi mulţumit de activitatea de până acum a răspuns din cele oferite în chestionar. Grila de inGuvernului? terviu foloseşte prioritar întrebări deschise, 1. foarte mulţumit respectiv întrebări la care nu există variante pres2. mulţumit tabilite de răspuns. Libertatea operatorului de in3. nici mulţumit, nici nemulţumit terviu (cercetătorul care aplică grila de interviu) 4. nemulţumit 5. foarte nemulţumit este mai mare în ceea ce priveşte desfăşurarea in6. Nu pot aprecia terviului, în administrarea întrebărilor, în elabo9. nu ştiu /nu răspund rarea acestora. În aceeaşi măsură însă şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat, deÎntrebare deschisă: oarece el trebuie să se implice în procesul coordoCare credeţi că sunt cauzele corupţiei din administraţie? nării şi susţinerii investigaţiei, analizând răspunsurile în timpul interviului şi orientând investigaţia în funcţie de răspunsurile primite. Din această cauză, operatorul administrează şi întrebări care nu erau în grilă, urmărind clarificarea unor subiecte sau, dimpotrivă, el poate renunţa cu totul la întrebări pe care nu le mai consideră relevante. Interviul, în funcţie de cât de structurată este grila de interviu, poate fi de tip structurat, semi-structurat sau nestructurat. Cu cât grila este mai puţin structurată, în sensul că ea conţine doar ideile cadru ale întrebărilor, care sunt majoritar deschise, cu atât mai mult vom avea o metoda calitativă de investigaţie. Structurarea se referă la definirea precisă a întrebărilor şi a variantelor posibile de răspunsuri. Cu cât o grilă este mai structurată, cu atât operatorul de interviu are mai puţină libertate în aplicarea sa. În acelaşi timp, însă, şi respondentul are mai multe constrângeri în a formula propriile răspunsuri, dat fiind ponderea majoritară a întrebărilor închise. Observăm că ancheta nu este o metodă eminamente cantitativă, aşa cum adesea este înţeleasă. Ancheta, atunci când se bazează pe chestionar (întotdeauna structurat şi cu majoritatea sau toate întrebările închise), reprezintă o metodă cantitativă, deoarece în investigaţie, se urmăreşte măsurarea răspunsurilor pre-standardizate ale întrebărilor formulate de cercetător. În realitate, cercetătorul, în cadrul anchetei cantitative, formulează nu doar întrebările, ci şi răspunsurile, subiecţii neputând să facă altceva decât să aleagă între variantele

38

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 39

Alfred Bulai de răspuns existente sau să le refuze cu totul. În acest caz, în care subiectul nu poate, sau nu vrea să răspundă la o întrebare, se alocă de cercetător o valoare specială ca răspuns la acea întrebare, de tipul “nu ştiu, nu răspund” variantă de răspuns care, uzual, are codul 9 sau 99 (aceasta este o convenţie însă şi nu o regulă). În cadrul anchetei calitative, cercetătorul formulează doar întrebările şi nu mai prezintă variantele posibile de răspuns, lăsând subiecţii să răspundă liber. Este evident că, aceste răspunsuri se apropie mult mai mult de ceea ce respondentul doreşte să exprime, însă, dezavantajul major este dat de faptul că răspunsurile sunt greu de cuantificat şi de exprimat sintetic. Răspunsurile pre-formulate pot asigura standardizarea necesară pentru a prelucra cantitativ datele, acestea putând fi adunate şi prelucrate statistic pentru un număr oricât de mare de subiecţi. Un tip special de anchetă, focalizată pe o problematică limitată, şi care este confundată adesea cu ancheta în ansamblu, este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt practic similare, se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. Sondajul de opinie este centrat doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor, mai mult decât atât, se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte, atunci când o problematică se afla în dezbaterea publică, iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă, atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public, iar sondajul de opinie exact acest lucru îşi propune să măsoare. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate, el nu reclamă opinii care să aibă caracter public, iar întrebările unui astfel de chestionar, în aceste condiţii, nu pot măsura ceea ce nu există. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de interes public, să zicem majorarea accizelor sau a taxelor la anumite produse şi servicii, cu siguranţă se pot contura opinii cu caracter public faţă de această măsură. Dacă Guvernul ia, însă, o decizie strict tehnică, de reorganizare a unor servicii proprii, decizie care nu vizează interesul larg, atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. În acest ultim caz, problema nu este aceea că la o astfel de întrebare nu s-ar obţine răspunsuri, ci tocmai aceea că poţi obţine răspunsuri, chiar dacă subiecţii nu au opinii prealabile pe acel subiect. Aceasta deoarece numai o parte a populaţiei va declara, eventual, că nu ştie să răspundă sau nu are opinii. De regulă, subiecţii în astfel de situaţii fac un transfer de la ceea ce nu ştiu la ceea ce presupun că reprezintă întrebarea, concentrându-se prioritar pe ceea ce cunosc. Dacă întrebarea vizează, de fapt, o măsură a Guvernului pe care ei nu o cunosc, nefiind una de interes public, o parte a subiecţilor îşi vor exprima mai degrabă atitudinea faţă de Guvern, decât faţă de problemă. Pe de altă parte, dacă întrebarea este simplă pentru subiect, dar pe acesta nu îl preocupă problematica respectivă, apare tentaţia de a da un răspuns prin formularea pe loc a unei opinii, care nu preocupă de fapt în mod real respondentul.

39

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 40

Concepte fundamentale în sociologie

Tabel 2.1 Reguli de formulare a întrebărilor în chestionar. întrebări greşit formulate Cum apreciaţi calitatea ultimului film pe care l-aţi vizionat? a) excelent; b) foarte bun; c) acceptabil; d) foarte prost; e) NS/NR Cum apreciaţi calitatea ultimului film pe care l-aţi vizionat? a) excelent; b) foarte bun; c) putea să fie mai bun; d) într-un fel mi-a plăcut; e) L-am mai văzut mai demult f) NS/NR

Consideraţi că nu există violenţă în şcolile din România?

întrebări corect formu- Reguli de construcţie a întrelate bărilor într-un chestionar Cum apreciaţi calitatea ul- Asigurarea simetriei la nivelul varitimului film pe care l-aţi antelor de răspuns „pro” şi „contra”. vizionat?a) foarte bun; b) bun; c) prost; d) foarte prost; e) NS/NR Cum apreciaţi calitatea ul- Răspunsurile preformulate trebuie să timului film pe care l-aţi acopere toate variantele posibile de vizionat? răspuns, iar în cazurile unor scale ora) foarte bun; b) bun; c) dinale opţiunea pentru o variantă de prost; d) foarte prost; e) răspuns trebuie să excludă posibiliNS/NR tatea de a alege o alta. În exemplu anterior avem, de fapt, răspunsuri care sunt posibile pentru tipuri diferite de întrebări. În ce măsură consideraţi că Evitarea negaţiilor în formularea înexistă violenţă în şcolile trebărilor, ori de câte ori se pot fordin România? mula într-o manieră afirmativă.

Nu vi s-a întâmplat niciodată să Vi s-a întâmplat în ultimele Evitarea dublelor sau multiplelor nenu puteţi ajunge la timp la locul „x”luni să întârziaţi la locul gaţii în formularea întrebărilor, care de muncă? de muncă? pot crea confuzii şi greutate în înţelegerea întrebării. Ce credeţi dumneavoastră: în Cum credeţi că vor evolua Evitarea formulării de întrebări cu un următorii ani, valoarea leului preţurile în următoarele 12 grad ridicat de abstractizare. românesc va rămâne la fel, va luni: credeţi că acestea vor scădea sau va creşte? creşte, vor rămâne la fel sau vor scădea? Câtă încredere aveţi în ParlaCâtă încredere aveţi în Par- Evitarea cuprinderii mai multor înment şi Guvern? lament? Câtă încredere trebări într-o singură întrebare. aveţi în Guvern? Credeţi că este bine ca statul Credeţi că statul român ar Evitarea întrebărilor cu un grad ridiromân să impună restricţii trebui să impună restricţii cat de sugestibilitate, orientând spre străinilor care vor veni să ne străinilor care vor veni să un anumit tip de răspuns. ocupe locurile noastre de ocupe locuri de muncă pe muncă de pe piaţa românească? piaţa românească? Sunteţi un om educat?

Care este ultima şcoală ab- Evitarea formulării de întrebări care solvită? valorizează anumite stereotipuri soNu am scoală, 4 clase, 8 ciale, evitarea reacţiei de prestigiu. clase, 10 clase, liceu, universitate.

Credeţi că subalternii dumnea- Cât de mult credeţi că vă Evitarea utilizării de termeni vagi ori voastră vă iubesc? apreciază subalternii dvs. ? cu grad mare de polisemie (poţi iubi fratele, soţia, câinele, ţara sau natura.) Credeţi că reformele actuale din Credeţi că reformele acUtilizarea cuvintelor simple în formueducaţie au avut un caracter tuale din educaţie au avut larea întrebărilor, astfel încât acestea fortuit? un caracter întâmplător? să fie înţelese exact şi la fel de către toţi cei intervievaţi.

40

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 41

Alfred Bulai Dacă întrebăm, spre exemplu, persoanele dintr-un eşantion reprezentativ pentru populaţia României, care este opinia lor faţă de fenomenul de îmbătrânire a populaţiei de foci din regiunea arctică, o mare parte a subiecţilor este posibil să aleagă un răspuns pre-formulat, chiar dacă, desigur, nu îi preocupă deloc o asemenea problemă. Dacă adunăm răspunsurile, putem ajunge la concluzia, să spunem, că x % din populaţia României consideră că este un lucru rău că se întâmplă un astfel de fenomen. Aceasta, însă, nu este o opinie publică, ci doar o expresie sintetică, statistică, a unor opinii particulare. Pentru a exista o opinie publică, trebuie să existe un interes clar al populaţiei faţă de respectiva problemă şi un nivel ridicat al comunicării şi dezbaterii publice privitoare la respectivul subiect. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre”, pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. Sunt utilizate, de asemenea, pe scară largă, în campaniile electorale, pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor pe o perioadă scurtă de timp. Instrumentul cel mai utilizat în cadrul anchetei este chestionarul. Acesta se utilizează pe o scară mult mai largă decât aceea a cercetării sociale. Chestionarul este un instrument care conţine o serie de itemi, de regulă prezenţi într-o formă interogativă, care urmăresc anumite reacţii predefinite la respondenţi (este vorba de alegerea unor variante de răspuns libere sau preformulate). Ordinea în care sunt prezenţi itemii (întrebările) în chestionar este dată de o anumită logică a demersului de investigaţie, de considerente care ţin de registrul psihologic al relaţiei dintre un operator de anchetă şi un subiect investigat şi de tematica care face obiectul investigaţiei, ca şi de o serie de reguli metodologice specifice anchetei bazată pe chestionar. De regulă, chestionarele au întrebări introductive sau „de spart gheaţa”, întrebări directe de cercetare, întrebări explicative şi, în final, de regulă, întrebări socio-demografice (respectiv despre respondent şi gospodăria sa – vârstă, venit, consum, religie, stare maritală etc.). Trebuie să înţelegem că nu orice întrebare poate fi acceptabilă, din punct de vedere metodologic, într-un chestionar. Pe de altă parte, mai mult, nu orice suită de întrebări constituie automat un chestionar sociologic. Există reguli precise de formulare a întrebărilor, ca şi reguli de ordonare a lor. În tabelul 2.1 sunt precizate succint câteva dintre acestea. Observaţia sociologică şi experimentul Observaţia sociologică este o metodă de cercetare preluată din metodologiile specifice ştiinţelor naturii. Ea este cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. Comparativ cu ancheta, metodă focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor, observaţia în cercetarea socială îşi propune analiza comportamentelor verbale şi non-verbale pe care oamenii le au, în diferite situaţii. Observaţia sociologică, în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele, poate fi: observaţie structurată observaţie nestructurată

41

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 42

Concepte fundamentale în sociologie Observaţia structurată poartă acest nume deoarece, în cazul ei, se utilizează, în mod obligatoriu, o grilă de observaţie. Acesta este un instrument relativ simplu, în care sunt trecute (într-o formă organizată, structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care dorim să le observăm. Observaţia propriu-zisă constă tocmai în notarea ordinii, a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă şi, eventual, a caracteristicilor specifice acestora. În cazul observaţiei structurate, avem de a face, evident, cu o metodă strict cantitativă în care esenţial este să identificăm şi să cuantificăm prezenţa anumitor tipuri de comportamente la persoanele observate. În funcţie de acurateţea grilei, precizia observaţiilor poate fi mai mare sau mai mică. Cu cât grila este mai structurată, cu atât precizia măsurătorii va fi mai mare şi putem spune, astfel, că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. Această caracteristică, fidelitatea, se referă la precizia unei măsurători. Spre exemplu, în domeniul fizicii, putem măsura un obiect şi să îi apreciem dimensiunea, Fidelitate afirmând că are aproximativ doi metri sau un metru şi optzeci şi şase de centimetri sau, putem să exprimăm mărimea cu o precizie mai mare, de tipul: 1864,832 milimetri. Este vorba, aşa cum se observă, de precizii diferite de măsurare. Din punctul de vedere al unei măsurători sociale, putem avea o scală de apreciere cu o precizie mică, de exemplu, cu două valori: “acord - dezacord”, sau putem lucra cu o fidelitate a măsurătorii mai mare, utilizând patru valori “acord în mare măsură – acord – dezacord – dezacord în foarte mare măsură”. Putem avea, însă, şi o fidelitatea mult mai mare dacă cerem ca subiecţii să îşi exprime acordul faţă de o problemă pe o scală de zece valori, care poate fi una numerică de la 1 la 10. (în care 1 este dezacordul total, iar 10 acordul total). În cazul particular al observaţiei structurate, putem avea o grilă care exprimă doar două tipuri de posturi (poziţii ale corpului), de exemplu subiectul stă pe scaun – subiectul stă în picioare, sau o grilă în care avem trecute multiple tipuri de posturi presupuse de poziţia în picioare sau pe scaun (de exemplu, picior peste picior, aplecat în faţă, cu braţele încrucişate, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile la ceafă etc.). De multe ori, în măsurarea unui fenomen sau proces social, fidelitatea se află întro relaţie inversă cu validitatea, respectiv cu corectitudinea măsurătorii. Validitatea se referă, prin urmare, la valabilitatea măsurătorii. Dincolo de întrebarea legată de precizia unei măsurători, contează o altă întrebare mult mai importantă: Am măsurat de fapt ceea ce neam propus? Este posibil, de exemplu, ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament, iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. Există posibilitatea ca grila să fie Validitate extrem de precisă şi să descrie un număr foarte mare de comportamente, însă, tocmai din acest motiv, identificarea şi notarea lor în timp real poate să fie disfuncţională. De multe ori, creşterea preciziei de măsurare poate pune probleme de validitate. Dacă o scală de măsurare are zece valori, precizia este mare şi validitatea măsurătorii este acceptabilă (putem spune că oamenii pot aprecia corect pe o scală de zece valori un anume lucru). Dacă lucrăm cu o scală de 100 de unităţi precizia este mult mai mare, dar este rela-

42

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 43

Alfred Bulai tiv greu de crezut că exprimarea unei anumite valori, să spunem 67, este definită foarte clar de respondenţi ca diferită de 69. Deşi precizia este mare, există probleme de validitate a măsurătorii, oamenii neputând aprecia corect diferenţele în propriile atitudini pe scale cu atât de multe valori. Observaţia structurată are două mari neajunsuri. Primul se leagă exact de caracteristica structurării. Structurarea presupune o cunoaştere prealabilă a tipului de comportamente pe care urmează să le măsori. În afara acestei cunoaşteri prealabile, nu poţi construi o grilă de observaţie. Există, însă, şi cazuri în care nu ai suficiente informaţii despre comportamentele pe care vrei să le observi şi, astfel, nu poţi elabora decât o grilă foarte slab structurată sau nu poţi deloc structura observaţia cu ajutorul unei grile. Mai mult, observaţia structurată nu permite înregistrarea niciunui alt comportament în afara celor predefinite, ea neputând să releve altceva decât ceea ce este stabilit prealabil de cercetător. Observaţia nestructurată este utilizată în situaţiile în care fie nu putem folosi o grilă capabilă să ne structureze observaţia, fie informaţiile bazate pe o astfel de grilă nu sunt suficiente pentru demersul de cercetare. Observaţia nestructurată este prezentă atât în cercetările unor grupuri sau persoane despre care nu avem o cunoaştere prealabilă semnificativă, cât şi în acele cazuri în care este necesară o abordare calitativă. Din acest motiv, ea funcţionează într-un perimetru al cercetărilor calitative. Există domenii de cercetare socială în care este greu să produci un instrument de observaţie bine structurat. Dacă dorim să cercetăm, de exemplu, un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne-am putea aştepta în anumite situaţii. Mai mult, în alte ştiinţe sociale, cum ar fi antropologia, unde se studiază adesea comunităţi foarte diferite de cele în care trăim noi, s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba, cu atât mai puţin diferitele tipuri particulare de comportamente. În egală măsură, chiar independent de gradul cunoaşterii prealabile, există şi situaţii în care nu suntem deloc interesaţi de cuantificarea unor tipuri de comportamente, ci de analiza, explicaţia şi interpretarea lor. În acest caz, observaţia nu are sens să fie una structurată. Pentru a observa comportamentele cuiva, într-o manieră structurată sau nestructurată, este necesar să fii într-un anume regim de proximitate cu aceea persoană. Se poate pune însă atunci problema dacă nu cumva prezenţa observatorului influenţează comportamentele celui observat. Altfel spus, dacă nu cumva în cadrul observaţiei un cercetător nu riscă să observe inclusiv reacţia persoanei sau persoanelor observate inclusiv faţă de el (observator). Dacă vrem să studiem comportamentul non-verbal al profesorilor în timpul predării şi, evident, asistăm la ore, atunci se pune problema dacă nu cumva, în realitate, profesorul are anumite comportamente noi sau doar modificate, tocmai pentru că noi, ca cercetători, îl observăm. Din experienţa cotidiană ştim că, practic întotdeauna, oamenii tind să îşi modifice comportamentele atunci când se ştiu observaţi. Pentru a elimina această limită a observaţiei (în special a celei structurate), respectiv influenţarea subiecţilor observaţi, chiar de către cel care face observaţia, a fost propusă o tehnică particulară, cea a observaţiei ne-distorsionante. Aceasta este un tip de ob-

43

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 44

Concepte fundamentale în sociologie servaţie care nu alterează comportamentele celui observat. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale, cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video, oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Este evident că aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde, ci, cel mai adesea, în condiţii de laborator. Cu toate acestea, ele ca atare (aparatele, componente ale laboratoarelor) pot fi vizibile pentru cei observaţi şi îi pot totuşi influenţa. De exemplu, o cameră video, chiar fără operator, vizibilă subiecţilor observaţi, atrage atenţia şi generează comportamente faţă de ea. Nu în ultimul rând, utilizarea acestor instrumente fără ştirea subiecţilor ridică probleme de ordin deontologic şi, din acest motiv, persoanele observate trebuie anunţate că vor fi urmărite sau înregistrate. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare, observaţia ne-distorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. În plus, trebuie să menţionăm faptul că ea are şi un alt avantaj uriaş. Posibilitatea înregistrării video a comportamentelor permite o libertate totală de tip „temporal” şi „numeric” a observaţiei. Comportamentele filmate pot fi analizate oricând de oricâţi cercetători. Un alt criteriu de clasificare al observaţiei ţine cont de modul în care se implică cercetătorul în cadrul social în care face observaţiile sale. Din acest punct de vedere, putem vorbi de: observaţie participativă observaţie non participativă În cazul modelului observaţiei ne-distorsionante, la limită, subiecţii pot să nu aibă nici o idee despre faptul că sunt observaţi, iar cercetătorul poate fi chiar separat fizic şi temporal de cei observaţi. În exemplul oferit mai devreme, cel legat de observarea comportamentelor non-verbale ale profesorilor în timpul predării, prezenţa unui observator într-o clasă nu presupune real participarea acestuia la activităţile şcolare. În acest caz, avem o observaţie non participativă. Există însă situaţii în care, din cel puţin două motive, implicarea cercetătorului în activităţile derulate de subiecţii investigaţi este necesară. Pe de o parte, implicarea poate fi necesară din nevoia de acceptare în grupul sau mediul social cercetat, deoarece, în numeroase cazuri, oamenii nu doresc să fie observaţi din afara cadrului în care acţionează. Pe de altă parte, implicarea în activităţile indivizilor pe care îi observă, permite cercetătorului înţelegerea sensului, a semnificaţiei comportamentelor studiate şi potenţează capacitatea explicativă a cercetării. Observaţia participativă presupune implicarea directă a cercetătorului în activităţile grupului, comunităţii pe care o studiază. El poate face acest lucru prezentându-şi sau nu calitatea de observator. Observaţia participativă, din acest motiv, este tipologizată la rândul ei în funcţie de nivelul implicării, dar şi al caracterului transparent al poziţiei de cercetător la nivelul grupului sau comunităţii studiate. Avem, astfel, patru situaţii cadru, în funcţie de valoarea înaltă sau scăzută a acestor variabile:

44

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 45

Alfred Bulai

Figura 2.1. Matricea tipurilor de observaţie participativă. Implicare maximă

Implicare scăzută

Grupul crede că cercetăobservaţie participaobservaţie participatorul este un membru tivă “deontologic intivă “sub acoperire” obişnuit. ternă” Grupul ştie că cercetă- observaţie participaCercetare participativă torul nu aparţine grupu- tivă “deontologic exneutră lui studiat. ternă” În primul caz, observaţia “sub acoperire” se referă la situaţia în care cercetătorul se implică asemenea unui membru real al grupului sau comunităţii pe care o studiază şi nu îşi declină rolul de cercetător. Este evident că, în calitate de membru, implicarea în activităţile grupului este similară cu a tuturor celorlalţi membri. Tipul “deontologic intern” se referă la cazul în care membrii grupului studiat nu ştiu că sunt observaţi de cercetător, dar acesta nu se implică decât minimal în activităţile grupului, de regulă din motive deontologice. Dacă cineva studiază spre exemplu, un grup marginal, de persoane care se droghează, sau chiar un grup infracţional, este evident că implicarea cercetătorului nu poate să fie totală. Vorbim de caracterul intern deoarece reperele deontologice privesc cercetătorul şi nu subiecţii. Altfel spus, cercetătorul are reţineri de ordin deontologic de a se implica în o parte dintre activităţile grupului. Observaţia deontologic externă se referă la cazul în care grupul cunoaşte statutul cercetătorului, iar acesta se implică în activităţi ca şi ceilalţi membri. Numim acest tip extern, pentru că dimensiunea deontologică priveşte grupul studiat, care este informat de faptul că este observat/cercetat. Reperele deontologice nu vizează, în acest caz, reţinerile normative şi valorice ale cercetătorului de a se implica în anumite activităţi, ci doar nevoia de a informa grupul că este studiat. Acest tip de observaţie este unul des întâlnit în studiile calitative dedicate comunităţilor, ca şi în antropologie, deoarece, mai ales în acest ultim caz, prezenţa cercetătorului nu poate fi una acceptată ca “naturală” în grup. Tipul neutru este cel în care cercetătorul este văzut de membri ca fiind în afara grupului, iar acesta nici nu se implică în activităţi. Acest tip este utilizat de multe ori ca o formă de cercetare, de “tatonare” a unui mediu social ce urmează a fi studiat. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare, doar ca metodă singulară. În practică, această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă, ca cercetare participativă de teren, pentru că observatorul nu va observa doar, participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză, ci el va realiza cel puţin interviuri nestructurate cu acei membri. Cercetarea participativă poate presupune şi analiza unor documente, realizarea de experimente etc. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ, ea fiind eminamente calitativă. experimentul reprezintă o metodă care derivă direct din observaţie şi care, din acest motiv, mai este numit şi „observaţie provocată”. În principiu, se realizează o observaţie, şi implicit, o măsurare a unei variabile care caracterizează un anumit proces, fenomen

45

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 46

Concepte fundamentale în sociologie sau comportament, într-o situaţie controlată de experimentator. Controlul presupune manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poartă numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). Experimentul presupune de cele mai multe ori condiţii speciale de realizare, laboratoare, aparatura de înregistrare etc. Se poate realiza şi în mediul în care subiecţii, grupurile studiate, îşi Elton Mayo desfăşoară în mod obişnuit activitatea. Raportat la limite şi avantaje, trebuie să spunem că, în general, sunt valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei ne-distorsionante. Cel mai important aspect, asupra căruia insistăm în mod special, se leagă de efectul perturbator pe care îl poate produce experimentul însuşi. Acest efect poartă un nume special, efectul Howthorne, după numele uzinelor unde a fost descoperit, la începutul secolului trecut, de către unul dintre pionierii sociologiei industriale, Elton Mayo (1880-1949). Cercetătorul american a dorit să realizeze la uzinele amintite un experiment, cu scopul de a cerceta modul în care productivitatea muncii (considerată variabilă dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu, cum ar fi nivelul iluminării atelierelor de lucru, temperatura, umiditatea, nivelul zgomotului etc. (toate acestea fiind considerate variabile independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice creştere a variabilelor independente (zgomot, căldură, lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. Dar şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. În realitate, muncitorii respectivi reacţionau pur şi simplu la schimbarea mediului, devenind mai atenţi şi având, implicit, un randament mai bun. De fapt, putem spune că experimentul se studia pe sine, pentru că ceea ce se observa în final, variaţiile variabilei dependente (productivitatea muncii) erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului, produse tocmai de experiment. Simplul fapt că participau la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. George Elton Mayo este Concluzia care decurge este aceea că, în orice expeunul dintre pionierii sociriment, ca şi în cazul observaţiei de altfel, este posibil ca daologiei industriale, fiind tele înregistrate să fie generate, într-o anumită măsură, celebru prin studiile tocmai de metoda de investigaţie utilizată. De acest efect treasupra productivităţii buie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care muncii desfăşurate la uzinele Howthorne, de observatorul poate influenţa, prin prezenţa sa, comportalângă Chicago. Este automentul subiecţilor pe care îi studiază. rul abordării resurselor umane în teoriile manaAnaliza documentelor sociale gementului şi organizării. Un tip special de metodă care ne permite în ştiinţele Operele principale „Problemele umane ale civilizasociale să studiem, nu doar prezentul, ci şi procesele, fenoţiei industriale” (1931) şi menele şi produsele culturale ale societăţilor trecute, este „Managementul şi muncianaliza documentelor sociale. Evident, acest tip de analiză torul” (1939).

46

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 47

Alfred Bulai poate fi realizată pentru documentele sociale ale oricărei societăţi, inclusiv contemporane. Documentele sociale pot fi: publice (de exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, cărţi), oficiale (de exemplu acte, certificate de naştere, de deces, fişe medicale, acte de proprietate, hotărâri de divorţ, etc.) personale (de exemplu autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc.) Principala modalitate de analiză a acestor documente este dată de tehnica sau metoda3 analizei de conţinut. Ea a fost lansată în sociologie4 în perioada imediat premergătoare primului război mondial, dar s-a dezvoltat semnificativ abia în perioada interbelică. Harold Lasswell (1903-1978) este cel care a contribuit decisiv la dezvoltarea acestei tehnici în studiile pe care le-a făcut pentru a analiza propaganda nazistă, ca şi în cele dedicate analizei puterii politice de la Moscova. Faţă de URSS, a existat o blocadă comunicaţională până la mijlocul anilor 30, presa sovietică în acea perioadă fiind singurul mod de a afla ceva despre puterea de la Moscova. Analiza de conţinut a fost utilizată şi în al doilea Război Mondial, în special în Marea Britanie, unde se înfiinţase un birou de analiză de conţinut, pe lângă Marele stat major al armatei. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Unităţile de analiză clasice sunt: Spaţiul sau timpul – Spre exemplu, lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor subiecte. Cuvintele - Presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte într-un document, (de exemplu de câte ori apare cuvântul “dreptate” într-un program electoral); Temele - Sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. (Oferim câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”, “Monarhia a distrus cultura românească”, “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc.) Personajele - Sunt utilizate ca unităţi de analiză, în special în cercetarea unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. Putem, spre exemplu, studia evoluţia rolului femeii în societatea americană, studiind personajele feminine dintr-un serial celebrul precum “Dallas”, care, pe o perioadă de mai bine de un deceniu, a reflectat, de fapt, schimbările sociale din SUA. Itemul - Este un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu, articolul, editorialul, etc. Analiza de conţinut ne poate da o expresie cantitativă precisă a conţinutului unor document scrise, vorbite sau vizuale. Aria de aplicabilitate este foarte largă, mergând de la analiza presei, unde putem identifica gradul de preocupare al acesteia pentru anumite teme, favorabilitatea pentru anumite personalităţi, subiecte sau probleme, până la analiza plagiatului în texte literare, ori analiza textelor interviurilor produse de cercetarea socială. Să ne gândim, spre exemplu, că analiza de conţinut este utilizată în Statele Unite pentru a studia monopolul presei – dacă pe o perioadă mare de timp, două publicaţii au, pentru un anumit număr de subiecte, un grad de preocupare şi un indice de favorabilitate asemănător, atunci

47

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 48

Concepte fundamentale în sociologie concluzia este că, indiferent de patronatul oficial, există în realitate un monopol, datorat posibilelor presiuni generate de aceleaşi grupuri de interese. La fel, plagiatul este uşor de relevat într-un text, dat fiind că fiecare persoană are, pe o anumită perioadă relativ mare de timp, un anumit număr predefinit de utilizări ale cuvintelor. Spre exemplu, cineva poate ca la 10000 de cuvinte să utilizeze de 196 de ori cuvântul „dacă” şi de 600 de ori cuvântul „iar”. Dacă într-un text de factură similară, care i se atribuie aceleiaşi persoane, descoperim abateri semnificative de la astfel de limite, atunci concluzia este că textul aparţine altcuiva. La fel, dacă avem două texte ale unor autori diferiţi, care au însă frecvenţe foarte asemănătoare pentru un număr mare de cuvinte cheie, rezultă că avem un plagiat. Exemplele de utilizare sunt, însă, mult mai multe. Avantajul cel mai important al acestei metode este acela că ea reprezintă singura metodă de cercetare care poate fi utilizată pentru studierea fenomenelor şi proceselor sociale din trecut. Trebuie să mai menţionăm, totodată, faptul că există şi o tehnică calitativă de analiză a conţinutului, care este centrată pe analiza documentelor vizuale atît la nivel strict grafic, cât şi la nivel de compoziţie fotografică şi video.

Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia această scurtă prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii care implică utilizarea mai multor genuri de metode alternative sau complementare. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă, pe care am amintit-o deja, în cadrul căreia se pot utiliza atât observaţia, cât şi ancheta pe baza de interviu sau, la fel de bine, analiza de documente. Un alt tip de investigaţie, derivat din anchetă, este focus grupul. La limită, poate fi înţeles ca un tip de interviu, respectiv interviu de grup. Cu toate acestea, el este un tip mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (de exemplu asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului). Un alt tip de investigaţie complexă, în care se pot reuni mai multe metode simultan este studiul de caz. Studiul de caz se realizează, evident, asupra unui singur caz, considerat reprezentativ pentru o problematică dată. Putem studia, spre exemplu, modul în care sau format relaţiile de muncă într-o comunitate industrială mică studiind, cu diverse metode, pe o anumită perioadă de timp, o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă pentru acest subiect. Putem utiliza, în acest demers, chestionare, putem realiza interviuri, putem face observaţie participativă. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au, însă, acelaşi obiectiv de cercetare. Ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentăm se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. În cadrul ambelor, se pot aplica orice fel de metode de cercetare socială, ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă, cu aceleaşi instrumente de investigaţie, asupra aceleiaşi populaţii, într-un anumit interval de timp, pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau

48

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 49

Alfred Bulai fenomen. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este dată de faptul că, în cadrul analizei longitudinale, se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar, grila de observaţie etc.) aplicat unor eşantioane similare, decupate la nivelul aceleiaşi populaţii, în timp ce, în cazul panelului, se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale, fiind indispensabile în cercetările care au astfel de obiective.

49

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 50

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Atunci când spunem că investigăm un fenomen sau un proces social, ceea ce cercetăm sunt anumite caracteristici ale respectivului fenomen sau proces, caracteristici care poartă numele de variabile, datorită faptului că ele pot varia de la un subiect la altul, de la o perioadă de timp la alta, de la o categorie socială la alta, etc. Variabilele pot lua doar anumite valori pe o scală şi sunt, atunci, variabile discrete sau pot lua orice valoare şi sunt, în acest caz, variabile continue. Scalele pot fi, la rândul lor, nominale, ordinale, de interval şi de proporţii. O metodă extrem de importantă, în cadrul unui demers de cercetare socială, o reprezintă eşantionarea. Eşantionarea este o metodă prin care se extrage o parte din volumul total al unei populaţii (un eşantion), urmând ca acesta să fie investigat în locul întregii populaţii. O eşantionare corectă asigură condiţia indispensabilă pentru cunoaşterea ştiinţifică a socialului şi anume reprezentativitatea sau, mai simplu formulat; datele produse la nivelul eşantionului au valabilitate pentru întreaga populaţie. În cazul celui mai răspândit tip de eşantionare, cea probabilistă, legile statistice şi calculul probabilităţilor ne permit să formulăm foarte precis gradul de încredere şi limitele marjei de eroare ale eşantionului, acestea depinzând de tipul de eşantionare şi de volumul eşantionului. Pentru populaţii mari, marja de eroare a eşantionului depinde doar de volumul acestuia şi nu şi de cel al populaţiei. În ştiinţele sociale, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor sociale este posibilă prin utilizarea a două mari tipuri de metode, cele cantitative şi cele calitative. Primele pun accentul pe număr şi pe numărarea unor caracteristici similare la toţi subiecţii, celelalte pun accentul pe evaluare, pe analiza caracteristicilor individuale. Dintre metodele cantitative, frecvent utilizată este ancheta sociologică pe bază de chestionar. Complementul calitativ al acestui tip de metodă este ancheta sociologică care utilizează intervievarea ca tehnică şi grila de interviu ca instrument. În funcţie de gradul de structurare a grilei, interviul poate fi: nestructurat (întrebări deschise, fără variante prestabilite de răspuns), semi-structurat şi structurat (întrebări precise, variante de răspuns prestabilite). O altă metodă utilizată în cercetarea sociologică este observaţia, cea mai veche dintre metodele ştiinţifice de cercetare. Observaţia, în funcţie de modul de desfăşurare şi de înregistrare a datelor, poate fi de două feluri: structurată şi nestructurată. Primul tip de observaţie presupune utilizarea unui instrument specific, grila de observaţie, realizată pe baza unei cunoaşteri prealabile a comportamentelor ce urmează a fi măsurate. În cazurile în care nu există aceste informaţii anterioare despre elementele care urmează să fie măsurate sau atunci când se doreşte mai mult decât identificarea frecvenţei de apariţie a unor comportamente, se recurge la observaţia nestructurată. Observaţia poate fi clasificată şi în funcţie de un alt criteriu, cel al modului de implicare a cercetătorului în cadrul social în care face observaţii. Astfel, se utilizează observaţia participativă care presupune participarea directă a cercetătorului la activităţile grupului, comunităţii studiate, sau observaţia non participativă în care cercetătorul nu participă direct la activităţile grupului, comunităţii investigate.

50

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 51

Alfred Bulai

O metodă de cercetare, în relaţie directă cu observaţia, o reprezintă experimentul. Diferenţa specifică este dată de faptul că observaţia şi măsurarea unei caracteristici a unui fenomen, proces sau comportament au loc într-o situaţie controlată de experimentator. De aceea, se poate spune că experimentul este o observaţie provocată. Un tip special de metodă de cercetare calitativă o reprezintă analiza documentelor sociale. În cadrul acesteia, cea mai răspândită tehnică o reprezintă tehnica analizei de conţinut. Trebuie menţionat că tehnica analizei de conţinut nu se aplică doar textelor, ci oricărui comportament. Astfel, putem vorbi despre analiza de conţinut a benzilor desenate, a filmelor sau a tablourilor. Această tehnică permite obţinerea de informaţii şi date referitoare la caracteristicile mai puţin manifeste ale diferitelor fenomene, procese, structuri sociale, atât prezente cât şi trecute. Alături de aceste metode, în sociologie, mai întâlnim şi o serie de tipuri speciale de investigaţiei cum sunt: analiza longitudinală şi studiul panel, focus grupul, cercetarea participativă, studiul de caz.

Concepte cheie metodă; Variabile discrete şi continui; scale nominale, ordinale, de interval şi de proporţii; măsurare; eşantionare anchetă sociologică; sondaj de opinie; observaţie structurată şi observaţie nestructurată; observaţie participativă şi cercetare participativă; experiment; efect Howthorne; analiza conţinutului documentelor; studiu de caz; Focus grup; studiu panel şi analiză longitudinală.

Note: 3

Unii autori vorbesc de metoda analizei de conţinut, alţii fac deosebirea dintre metodă generală de analiză a documentelor şi diferitele variante tehnice de utilizare a acesteia. În această abordare, analiza de conţinut face parte din metoda analizei documentelor.

4

Metoda s-a utilizat şi înaintea acestei perioade, chiar la sfârşitul secolului XIX în analiza textelor literare.

51

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 52

Concepte fundamentale în sociologie

Bucureştiul în anii `30

52

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 53

Alfred Bulai

Capitolul 3 Cultura

Există uluitor de multe prejudecăţi pe are modernitatea le-a adus cu sine în istorie. Una dintre acestea este legată de natura firavă a fiinţei umane. S-a spus chiar, într-o formulă atât de frumoasă, că omul este o “trestie gânditoare”. În raport cu natura, în raport cu restul animalelor, omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate, gândirea fiind singurul atribut care l-a făcut pe om capabil să supravieţuiască. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. Omul însă atacă absolut toate speciile. Şi nu astăzi, ci din totdeauna. În sine, prin natura sa animală, omul este puternic. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori această putere. Dar, dincolo de inteligenţă, omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. Este vorba de mediul pe care şi l-a construit, în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură.

53

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 54

Concepte fundamentale în sociologie

Palat în Ungaria

54

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 55

Alfred Bulai

Edward Tylor

Ce este cultura? Deşi pare simplu să defineşti un termen utilizat de aproape oricine, din punct de vedere ştiinţific nu este deloc uşor să defineşti un concept precum cel de cultură. Există nenumărate definiţii şi un număr destul de mare de ştiinţe care revendică studiul acesteia. Definiţia clasică a culturii o datorăm antropologului englez Edward Tylor (1832-1917), care a definit cultura ca reprezentând acel complex întreg care include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, legile, obiceiurile şi orice fel de capacităţi şi deprinderi achiziţionate de om ca membru al societăţii. O mare parte dintre definiţiile date culturii s-au lansat în perimetrul antropologiei. La mijlocul secolului trecut, alţi doi antropologi, Alfred Louis Kroeber (1876-1960) şi Clyde Kluckhohn (1905-1960), într-o lucrare dedicată problematicii definirii termenilor centrali din antropologie şi ştiinţele sociale au citat nu mai puţin de 164 de definiţii date culturii. Alţi autori însă, luând în calcul multiplele discipline care îşi propun studiul culturii sau produselor culturale, susţin că există astăzi peste 2000 de definiţii pentru acest termen. Această situaţie este oarecum firească deoarece, în forme diferite, orice ştiinţă socioumană, direct sau indirect, este preocupată de cultură sau produsele acesteia. Cea mai simplă definiţie de la care plecăm în analiza noastră, şi care, în forme diferite, este acceptată de un număr mare de cercetători sociali, este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire, de comportament şi de producţie, transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc, cu excepţia celui genetic. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este produs sau utilizat de Sir Edward Burnett către om, susceptibil de a fi transmis generaţional, prin orice Tylor, antropolog englez, mijloace ne-genetice, formează cultura. Faţă de accepţiunea fondatorul antropologiei obişnuită a termenului, care provine din limba latină şi care culturale. A fost influse referă mai mult la cultivarea spiritului, în sens ştiinţific, enţat de Charles Darwin în elaborarea modelului cultura nu priveşte doar produsele de elită create într-o soteoretic al evoluţiei procietate, ci orice fel de produs. Bunele maniere sunt, indiscugresive a culturilor. tabil, un produs cultural, însă şi scrierea unor obscenităţi pe Opera centrală, în care pereţii toaletelor sunt tot un exemplu de produs cultural. Mai propune şi definiţia mult, din punct de vedere strict cultural, între “Luceafărul” prezentată, este „Cultura Primitivă”, apărută în lui Eminescu şi înjurăturile strigate uneori pe diverse sta1871. dioane nu există nici o diferenţă. Ambele sunt producţii cul-

55

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 56

Concepte fundamentale în sociologie turale şi atâta tot. Faptul că li se acordă o importanţă radical diferită în societate nu le transformă pe unele în produse „mai culturale” decât altele. Revenind la definiţia formulată, observăm că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. Într-un fel, aşa şi stau lucrurile, deoarece învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura. Din acest motiv, ea poate fi privită ca un substitut pentru genetică. În majoritate, comportamentele animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce, în cazul oamenilor, comportamentele sunt primordial condiţionate de învăţare. Este cunoscut faptul că procesul de învăţare este prezent şi la animale. Etologii5 au demonstrat, spre exemplu, că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu văd înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. Există, o bază instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului, însă, la oameni, chiar şi cele mai puternice instincte sunt întotdeauna “îmbrăcate” cultural. Spre exemplu, deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire, bem totuşi apă din pahare sau căni, care sunt produse culturale, bem în anumite locuri, mai mult, apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi, conducte, este pompată, este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. Prin urmare, din ceea ce am prezentat, rezultă că o condiţie de bază a existenţei culturii este aceea a existenţei capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. Dacă aşa stau lucrurile, aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită ne-genetic unor urmaşi anumite comportamente învăţate. Evident, nu avem de a face cu o cultură, în sensul propriu al termenului, ci doar cu o formă rudimentară, iar experimentele din etologie au arătat că un şoarece, de exemplu, are capacitatea să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. Un alt aspect interesant, relevat de definiţia pe care am utilizat-o, este legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională, pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. Transmiterea culturii este, prin urmare, un proces vital pentru orice societate. Din acest motiv, limbajul este instrumentul fundamental al construcţiei culturii şi, aşa cum o să vedem chiar în acest capitol, el are o importanţă majoră în definirea atât a culturii cât şi a relaţiilor sociale. Modul prioritar în care transmiterea inter - generaţională a culturii are loc face ca o societate, care posedă un tip dat de cultură, să aibă un anumit profil specific. Spre exemplu, dacă pentru o societate, forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală, atunci aceasta va avea un anumit tip de structură socială şi de produse culturale. Într-o astfel de societate, spre exemplu, rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele „arhive” ale tezaurului comunitar. Din acest motiv, avem în preistorie şi în istoria veche structuri de conducere de tipul “sfatului bătrânilor”. În schimb, societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi în care bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. Prin urmare, expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este decât expresia unor rudimente ale unui model cultural foarte vechi.

56

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 57

Alfred Bulai

Cultură şi civilizaţie Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual, folosit în strânsă legătură cu termenul de cultură, uneori chiar ca şi sinonim. Ne referim la termenul de civilizaţie. La nivelul cunoaşterii comune, a fost consacrată diferenţierea dintre cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate de fiecare dintre termeni. Cu alte cuvinte, cultura ar de-semna, în special, latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate, în timp ce civilizaţia pe cea materială. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale, adică tangibile, şi spirituale (valori, idei, norme). Numai că orice fel de produs cultural are prezente, în proporţii diferite desigur, ambele componente. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material, aşa cum orice producţie materială asumă, în realitate, şi o dimensiune spirituală, dată de idei, valori, norme de utilizare etc. Această dihotomie presupusă la nivelul culturii, între dimensiunea materială şi cea spirituală, este incorectă pentru că postulează o imposibilitate. Cu toate acestea, în limbajul obişnuit, pe drept cuvânt, facem distincţie între cei doi termeni. Dacă, de exemplu, ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au produse culturale proprii, parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de produse ale civilizaţiei din Ghimpaţi. În realitate, diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale. Cu alte cuvinte, nu natura materială sau spirituală este esenţială, ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. Orice fel de comunitate sau societate are o cultură proprie, cea care, în fond, îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. Există, însă, culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi, culturi care “exportă” produsele proprii. În asemenea cazuri, vorbim de civilizaţii. Cu alte cuvinte, putem vorbi de o civilizaţie în cadrul acelei culturi dezvoltate în care produsele culturale proprii sunt transmise şi preluate de către oameni care aparţin altor societăţi (şi care au, prin urmare, o altă cultură). Civilizaţia are, astfel, două sensuri. Primul este acela de cultură dezvoltată, cultură care presupune o societate capabilă de a transmite modelele sale culturale altor societăţi. De aici, însă, şi al doilea sens, care reprezintă o extindere a semnificaţiei asupra societăţii ce are un nivel cultural foarte dezvoltat, societate care primeşte, astfel, denumirea de civilizaţie. De aici, denumiri de tipul: civilizaţia egipteană sau civilizaţia greacă în vremea lui Pericle, care se referă, de fapt, atât la cultura vechiului Egipt sau la cultura greacă, în al doilea exemplu, cât şi la societăţile propriu-zise. Trebuie menţionat, însă, ca acest gen de diferenţă, între cultură şi societate este relativ greu de precizat. La limită, o societate poate fi gândită ca un complex de instituţii sociale, forme de organizare şi relaţii predefinite între actorii sociali, altfel spus, ea poate fi definită ca o matrice culturală. Nu poate exista în nici o situaţie o societate în afara culturii, iar cultura reprezintă, în fapt, elementul de bază al definirii unei societăţi. Dacă luăm în calcul faptul că societatea presupune oameni, dar aceştia există doar prin modele acţionale şi interacţionale, definite valoric şi normativ, deci cultural, atunci putem afirma că, atât so-

57

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 58

Concepte fundamentale în sociologie cietatea, cât şi cultura privesc aceeaşi realitate, fiind vorba, de fapt, de două perspective diferite de raportate la acelaşi univers referenţial. Dacă privim şi analizăm holist realitatea socială, ca sistem şi ca structură, vorbim de societate, de instituţii şi structuri sociale. Dacă ne interesează aceeaşi realitate din perspectiva componentelor ei interne, a subiectivităţii actorilor sociali, a produselor create de aceştia, a mediului social în care funcţionează instituţiile şi formele de organizare, definim deja o perspectivă culturală. Distincţia eronată pe care am prezentat-o mai devreme, cea care stabilea natura spirituală a culturii şi cea materială a civilizaţiei, capătă astfel o explicaţie simplă: în împrumuturile culturale între diverse comunităţi, cele mai vizibile produse sunt, indiscutabil, cele materiale. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci decât ideile, miturile, modurile de fabricaţie şi nomele de utilizare care au fost preluate odată cu amfora. La fel, în lumea contemporană, este evident, că odată cu televizorul, noi am importat, cultural vorbind, şi anumite norme şi tipuri de comportament, anumite modele de organizare a locuinţei, diverse stiluri de viaţă etc. Cu siguranţă însă că, în acest proces de import, cel mai vizibil va rămâne aparatul ca atare. Prin urmare, civilizaţia poate fi privită ca o cultură avansată, o cultură pe care o numim astfel datorită faptului că ea este preluată parţial sau total de către alte societăţi. Din acest motiv, aceste culturi avansate presupun societăţi avansate, care, la rândul lor, istoric au fost denumite adesea civilizaţii.

Structura culturii Paragraful anterior ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. Am făcut distincţia între o componentă materială şi una spirituală. Dacă vom rafina analiza, vom descoperi trei componente majore ale culturi: componenta ideatică componenta obiectuală componenta normativă Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor, a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie), care sunt vehiculate într-o societate dată. O categorie specială a acestora o formează valorile, care sunt idei preţuite, respectate, ce determină întotdeauna anumite reacţii specifice ale membrilor unei comunităţi. Valorile ghidează, în general, acţiunile oamenilor şi, totodată, ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale. Componenta obiectuală se referă la toate tipurile de produse culturale care au o dimensiune tangibilă şi există într-un spaţiu fizic strict determinat. Este componenta cea mai vizibilă a culturii. Orice obiect creat sau doar utilizat de om cu un anumit scop, în măsura în care este transmis generaţional ca modalitate de utilizare sau producere a sa, aparţine culturii. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. Acestea pricesc atât normele juridice sau morale, cât

58

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 59

Alfred Bulai şi normele sociale, care prescriu modul în care se definesc relaţiile dintre indivizi, regulile de acţiune în instituţii, normele vieţii cotidiene, sau regulile de utilizare a tehnologiilor. Normele sociale sunt, în fond, modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. Normele sociale au o mare diversitate şi cuprind, practic, toată sfera existenţei noastre sociale, astfel că putem afirma că trăim William Ogburn în permanenţă într-un univers normativ. Abordarea normativităţii sociale poate fi făcută în două maniere diferite. Pe de o parte, putem vorbi de norme ideale, respectiv de norme prescrise şi, de regulă, consfinţite William Fielding Ogşi exprimate formal. Spre exemplu, stabilirea unei limite de viburn este un reputat soteză în localitate, de 50 km la oră, reprezintă o normă formală. ciolog american, Numai că, în viaţa socială, se respectă de multe ori ceea ce am profesor la Universitatea Columbia, până în putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate 1927, şi apoi la Univerde cei mai mulţi dintre oameni), adică acele norme care reflectă sitatea din Chicago modul prescris în care oamenii săvârşesc, în realitate, anumite până în 1951. A fost prelucruri. ocupat de studierea Dacă, continuăm exemplul anterior şi am sta să măevoluţiei culturale şi a surăm viteza cu care merg în realitate, în medie, maşinile întrschimbării sociale. Sunt de remarcat lucrările o anumită localitate am putea să descoperim că viteza medie sale: „Schimbarea somaximă a acestora nu este cea prescrisă legal (pe care o putem cială” (1922) şi „Sociconsidera ideală), de 50 km, ci posibil una superioară, să spuologia” (1940) nem de 55 km la oră. Cu alte cuvinte, norma statistică este de 55 km la oră, comparativ cu cea definită ideal, de 50 km la oră. Putem extrapola aceste idei şi atunci putem vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi, aşa „cum ar trebui să fie” anumite produse culturale, norme etc.) şi de o cultură reală. Într-o astfel de situaţie, atunci când analizăm cultura, avem de optat între perspectiva de a o studia la un nivel ideal, respectiv la nivelul descrierilor şi prescrierilor pre definite, recomandate, sau de a studia cultura reală.

Figura 3. 1. Structura culturii

idei Cogniţii, informaţii exprimate lingvistic despre realitate, produse ale cunoaşterii ştiinţifice, comune, valorile etc.

norme Norme sociale Norme morale Norme juridice Norme tehnice Etc.

ideologii

obiecte Obiecte sau/şi produse utilizate de om Aparate, unelte, bunuri de consum etc.

tehnologii

59

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 60

Concepte fundamentale în sociologie Aşa cum se observă în figura 3.1, avem trei componente de bază ale oricărui tip de cultură. Putem observa, de asemenea, şi alte două componente care nu au fost prezentate până acum şi asupra cărora ne oprim pentru a face câteva precizări conceptuale. Ori de câte ori avem asociate într-un complex cultural idei şi norme, vom spune că avem de-a face cu o ideologie (într-un sens mai larg decât sensul obişnuit, care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducerea societăţilor), iar pe de altă parte, orice asociere a unor obiecte şi a unor norme, tot la nivelul unui complex cultural, formează o tehnologie. La fel ca şi în cazul ideologiilor, avem de a face cu o definiţie generică. Cu alte cuvinte, din punct de vedere cultural, orice tehnologie se poate reduce la un sistem sau complex (cultural) care reuneşte anumite obiecte şi anumite norme. În cadrul culturii, tehnologiile ocupă un loc cu totul special. Natura normativă a acestora poate fi definită într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. La nivel comun, reducem tehnologia la un sistem de obiecte şi la normele tehnice de utilizare a acestora. Din punctul nostru de vedere, avem în realitate cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. Este vorba de normele tehnice, de normele de organizare şi de normele sociale. Între cele trei tipuri de norme există diferenţe majore şi, totodată, modalităţi diferite de asimilare a lor în procesul de învăţare normativă presupus de achiziţia unei noi tehnologii. Sociologul american William Ogburn (1886-1959) a lansat, cu mai multe decenii în urmă, un model teoretic menit a surprinde procesul de învăţare normativă diferenţiată, teorie care s-a monetizat cu numele de “Teoria decalajului cultural” (cultural lag theory). În această teorie se consideră că în procesul inovării unei noi tehnologii se produce, la nivelul utilizatorilor acesteia, un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate deoarece fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi asimilarea normelor de organizare precum şi a celor sociale, norme care privesc reglementarea tuturor celorlalte componente ale vieţii sociale care au tangenţă cu noua tehnologie. Acest decalaj generează, pentru o anumită perioadă de timp, o funcţionare slab performantă a instituţiilor sociale. Dacă luăm spre exemplu tehnologia automobilului, atunci vom considera că, dincolo de normele strict tehnice a căror respectare permite funcţionarea maşinilor, avem nevoie pentru a utiliza tehnologia automobilului şi de norme de organizare (ex. regulile de circulaţie), dar şi de norme sociale, care se referă la modul în care oamenii utilizează, valorifică şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. Aceste norme, în special cele de organizare şi cele sociale, nu sunt învăţate doar de posesorii noi tehnologii. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva, însă, tehnologia este un bun public şi din acest motiv, toţi membrii societăţii în care a pătruns această tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. Şi Émile Durkheim, cel mai mare sociolog francez, a propus în sociologie termenul de anomie şi a publicat prima teorie sociologică asupra sinuciderii. A ţinut primul curs universitar de Sociologie şi a pus bazele învăţământului universitar sociologic în Franţa. Este creatorul unei adevărate şcoli de sociologie, prima din Franţa şi totodată Europa. Opera sa cuprinde: „Diviziunea muncii sociale” (teza de doctorat 1893), „Regulile metodei sociologice” (1895), „Sinuciderea”(1897), „Formele elementare ale vieţii religioase”1912).

60

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 61

Alfred Bulai pietonii cunosc regulile de circulaţie, şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate şi ei sunt beneficiarii ei. Practic, toţi membrii societăţii, într-o formă sau alta, trebuie să ţină cont de noua tehnologie. La debutul noilor tehnologii, în special datorită normelor sociale care sunt cel mai greu de schimbat şi asimilat, comparativ cu cele tehnice şi chiar cu cele de organizare, se produce un decalaj Emile Durkheim cultural, în sensul asimilării treptate a celor trei tipuri de norme şi formarea unor decalaje în internalizarea acestora. Aceste decalaje sunt, de altfel, cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia, de la începutul secolului al XX-lea, unde, deşi existau doar două maşini, în prima săptămâna ele s-au tamponat de trei ori (să ţinem cont şi de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe). La fel, televiziunea, un alt exemplu, la începuturile pătrunderii sale la nivel de masă, a produs practic în orice societate extrem de multe efecte negative datorită, în principal, suprautilizării sale de către telespectatori. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe, adică societăţi în care există o puternică presiune pentru respectarea normelor şi societăţi în care există o mare toleranţă faţă de încălcarea lor. Putem vorbi, de altfel, şi de societăţi anomice, cu alte cuvinte, societăţi în care există o disoluţie (de un anumit grad) a ordinii normative. Termenul de anomie, în sens de disfuncţionalitate normativă, a fost propus de Émile Durkheim, fiind un concept central în analiza sinuciderilor6 propusă de sociologul francez în prima lucrare sociologică dedicată acestui subiect. Nerespectarea normelor atrage, în orice societate, sancţiuni, în fapt pedepse. În sociologie, prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa, cât şi recompensa, în sensul că a sancţiona un act înseamnă a-i acorda un anumit tip de calificativ, fie pozitiv, fie negativ.

Pentru Durkheim, anomia reprezintă o disoluţie normativă şi valorică. Ea caracterizează o societate în care valorile tradiţionale nu mai funcţionează ca repere culturale capabile de a determina modul de viaţă obişnuit al colectivităţilor. Sociologul francez vorbeşte chiar de un tip special de sinucidere, determinat de o astfel de stare a unei societăţi: sinuciderea anomică. Alături de aceasta, el distinge alte trei tipuri: sinuciderea egoistă, altruistă şi fatalistă. Starea anomică a unei societăţi era condiţionată, la Durkheim, de schimbarea socială, specifică trecerii de la societăţile tradiţionale, la societăţile moderne, industriale. Acest gen major de schimbare a presupus modificări substanţiale ale valorilor şi normelor tradiţionale şi, implicit, pentru o perioadă de timp, un regim anomic.

61

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 62

Concepte fundamentale în sociologie Pedepsele asociate unor norme (prevăzute în eventualitatea încălcării acestora) pot fi, din punctul de vedere al consecinţelor lor asupra subiecţilor care încalcă respectivele norme, puternice sau slabe. Pe de alta parte, normele pot fi formale, adică exprimabile întro formă scrisă, definită ideal, sau pot fi informale, respectiv fără o formă scrisă, impuse în practica socială reală. Dacă luăm în consideraţie aceste două caracteristici ale normelor, exprimarea lor formală sau informală şi tipul de sancţiune, puternică sau slabă asociat acestora, atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri generice de norme sociale. Figura 2.3. Matricea tipurilor principale de norme sociale Sancţiuni puternice

Sancţiuni slabe

Norme formale

legi penale

legi civile

Norme informale

morala, tradiţii

obiceiuri

Această clasificare este una cu care operăm uzual în viaţa cotidiană, chiar dacă nu în această manieră. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari ca şi costuri pentru cei care le încalcă, în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. La fel, normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure, mergându-se până la izolarea (socială) totală a individului în comunitate, în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există, propriu-zis, sancţiuni.

Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii, formulată la începutul acestui capitol, ne reamintim că elementul fundamental al acesteia îl reprezintă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. Această transmitere reprezintă un proces de comunicare bazat, în principal, pe limbaj. Rezultă, astfel, că limbajul (în primul rând limbajul natural) este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Mai mult, aşa cum am arătat, formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profiluri ale culturilor în cauză. Studiul limbajului este, din aceste motive, un mijloc esenţial de analiză a culturii. Atunci când vorbim de limbaj avem în vedere, în primul rând, limba naturală, cum este în cazul nostru limba română, însă, limbajul este definit mult mai larg, ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora, capabile de a transmite mesaje sau semnificaţii. Evident, codul morse este un astfel de limbaj, dar putem vorbi şi de un limbaj non-verbal, de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi putem continua. La baza oricărui limbaj stau semnele care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco, părintele semioticii (ştiinţa semnelor). El defineşte semnele ca “orice este pus pentru altceva”.

62

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 63

Alfred Bulai Adică orice poate fi purtător de semnificaţie, alta decât cea referitoare la sine. Plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn deoarece ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). Semnalul este suportul fizic al semnului. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică faptul că trebuie să ne oprim, ca pietoni sau ca şoferi, lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. Evident, aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale, aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. Spre exemplu, aceeaşi semnificaţie a semaforului roşu poate fi dată de un semn rutier, de cuvântul stop scris pe şosea, sau de un comportament specific al poliţistului. Pe de altă parte, lumina roşie poate să ne transmită semnificaţia de „oprire”, dar ea (lumina roşie) poate fi un semnal utilizat de multe alte semne (semnificaţii), ne poate indica, spre exemplu, că un aparat de filmat este activ, că într-o anumită locaţie avem un bar sau că o imprimantă sau un alt aparat nu funcţionează etc. Prin definiţie, orice limbaj presupune un set de reguli. Acestea pot fi de două tipuri: Reguli sintactice, respectiv reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru limba naturală îl oferă regulile gramaticale); Reguli semantice, respectiv reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)7 la care ele se referă. În afara acestor două tipuri de reguli, limbajul nu poate exista. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi, evident, în afara limbajului. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele, adică fără limbaj. Există vreo legătură între modul în care gândim lumea naturală şi socială şi limbajul pe care îl avem? Doi cercetători americani, antropologul şi lingvistul Edward Sapir (1884-1939) şi lingvistul Benjamin Lee Whorf (1897-1941), în anii 30 ai secolului trecut, au lansat o teorie şocantă8. Este vorba de ipoteza lui Whorf sau ipoteza Sapir-Whorf, care, în timp, a mai primit numele de teorie, sau ipoteză, a relativismului lingvistic. Ipoteza stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea, de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedăm. Cu ale cuvinte, oamenii care au limbaje diferite, chiar limbi naturale diferite, văd şi înţeleg lumea în forme diferite. Putem spune aşadar, că un român şi un japonez ar putea să vadă lumea diferit pentru că posedă limbi foarte deosebite una de alta. Am putea să ne întrebăm, spre exemplu, cum gândesc timpul chinezii, care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor, dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. Un fizician afirma chiar că un copil chinez, datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă, ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Albert Einstein (1879-1955) mai bine decât orice fizician european, din simplul motiv că chinezii au un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. Învăţarea limbii presupune, aşadar, învăţarea relativismului. Desigur, este o ipoteză provocatoare. Ea poate fi corectă, în special pentru acele limbi naturale care sunt foarte diferite, lipsite de o bază comună de derivaţie care să estompeze diferenţele. Cu siguranţă, diferenţierea culturală între diverse limbi naturale poate fi şi mai importantă într-o perspectivă istorică, în care relativismul lingvistic este mult mai mare.

63

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 64

Concepte fundamentale în sociologie

Cultura, subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. Un simplu obiect, o melodie, o normă de salut sunt exemple în acest sens. Aceste elemente funcţionează într-o cultură doar într-o manieră integrată, doar în cadrul unor complexe culturale. Acestea sunt sisteme în care sunt asociate mai multe elemente culturale. Dansul, spre exemplu, este un complex cultural, care reuneşte muzică, versuri, norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare), o anume îmbrăcăminte etc. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază, însă, pot avea complexe culturale proprii, capabile să le diferenţieze. Putem identifica, astfel, o cultură dominantă sau de bază şi subculturi, culturi care aparţin unor comunităţi care utilizează cultura de bază majoritară, dar care şi-au dezvoltat şi anumite complexe culturale proprii. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale, de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor, în care pot să existe formule de comunicare proprii, un anumit stil de viaţă etc., dar putem identifica şi subculturi ale unor comunităţi ce au valori, norme şi stiluri proprii de viaţă, de exemplu subcultura unor rockeri. Trebuie să precizăm că termenul de „subcultură” nu are nici un fel de conotaţie peiorativă. El se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi, deci, a raportării la o cultură dominantă, de bază, şi nimic mai mult. În situaţia în care complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent în cultura dominantă, faţă de care se află într-o relaţie polară (fiind opuse acestora), atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. Comunităţile marginale, grupurile deviante ori sectele religioase, spre exemplu, dezvoltă uzual contraculturi. În cazul unui grup devinat, membrii acestuia împărtăşesc o mare parte din normele, valorile şi modelele de comportament din societatea dominantă, majoritară. Chiar dacă avem în vedere, să spunem, un grup de hoţi de buzunare, aceştia trăiesc în locuinţe, pot să frecventeze aceleaşi instituţii ca restul membrilor comunităţii, consumă aceleaşi produse culturale. Cu toate acestea ei au şi o serie de valori contrare culturii dominante, spre exemplu, valorizează diferit, opus chiar, proprietatea privată, valorizează, la fel de diferit succesul în carieră, au comportamente opuse în raport cu anumite instituţii, cum ar fi cele de control social.

Etnocentrism, xenocentrism şi relativism cultural Să ne închipuim că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic, de undeva din Oceania, care nu a văzut niciodată lumea pe care o numim noi „civilizată”, ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. Să ne închipuim că el s-ar întoarce înapoi unde ar fi pus de membrii tribului său să povestească ce a văzut în lumea civilizată. Ce ar putea povesti a- lor săi? Destul de multe lucruri uluitoare. Spre exemplu, ar putea să le spună că „oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi”, că în fiecare dimineaţă îşi bagă un beţişor cu păr în gură, pe care îl plimbă sau îl rod cu dinţii, că femeile, absolut toate, îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe, dar poate, cu mult mai terifiant decât aceste obiceiuri, el ar putea să le povestească un lucru chiar scârbos acela că oamenii albi nu sunt „normali”, pentru că nu mănâncă mâncare proas-

64

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 65

Alfred Bulai pătă, ci doar mortăciuni. Ei nu îşi omoară singuri animalele, ci le iau gata moarte, vânate cu mult timp înainte. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă, la rândul nostru, ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat despre care vorbeam. Oamenii din orice societate tind să considere produsele din propria cultură ca fiind superioare celor din alte culturi, de asemenea, ei cred că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte decât cele ale altor comunităţi sau societăţi. Această atitudine, de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitatea socială, poartă numele de etnocentrism. El există în orice cultură, fiind unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. Adesea, întâlnim afirmaţii de genul: „nimeni nu are ca noi, tradiţii atât de vechi, mâncăruri atât de bune, o ţară atât de frumoasă şi bogată, o istorie atât de eroică, bărbaţi atât de curajoşi sau femei atât de frumoase”. Exista şi o atitudine opusă etnocentrismului prezentă şi ea în majoritatea societăţilor. Este vorba de xenocentrism, care se referă la atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei culturi străine sunt superioare celor din propria cultură. Preferăm spre exemplu, maşini occidentale, aşa cum şi mulţi americani preferă maşini japoneze, ieşim, adesea, în oraş să mâncăm o pizza sau un hamburger şi mai rar o mămăligă cu brânză de burduf, am vrea, unii dintre noi, să ne petrecem concediul într-o ţară exotică, la fel ca şi mulţi occidentali de altfel. Întotdeauna, în orice societate, pentru anumite produse culturale străine, există credinţa că ele sunt mai bune, mai atractive sau mai interesante decât cele din propria cultură. Evident, xenocentrismul, ca mod de raportare la o cultură, este important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor, evoluţie determinată, în fond, de capacitatea de a prelua ceea ce poate fi valoros, util, important pentru viaţa oamenilor. Să ne gândim că fără xenocentrism, astăzi, în România, nu am fi avut televiziune, nici radio sau ziare, nu am fi avut autoturisme şi multe alte lucruri, inventate de alţii şi preluate de noi de-a lungul timpului, în principal, pe baza unei astfel de atitudini. Într-o altă ordine de idei, trebuie să spunem că este destul de greu să facem diferenţieri între culturi, capabile de a defini un anumit model referenţial. Este oribil să mănânci “cadavre”, aşa cum poate considera ipoteticul nostru vizitator din Oceania, dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle, şerpi, pisici, creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta, câini sau gândaci, deşi există comunităţi care mănâncă astfel de produse. La urma urmei, la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. Ni se pare, pe de altă parte, stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte “primitivi” din Amazon, dar şi lor li s-ar părea „ciudat” modul în care tinerii dansează la noi rock, sau modul în care bărbaţii şi femeile se sărută. Pentru noi, anumite comportamente sunt „normale”, au anumite semnificaţii, însă, trebuie sa fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. Această atitudine impusă de cercetătorii sociali, la origine de antropologi, de analiză a fiecărei culturi din propria ei perspectivă, poartă numele de relativism cultural. El exprimă faptul că toate culturile sunt echivalente din punctul de vedere al importanţei lor, ele trebuind să fie evaluate, dacă dorim acest lucru, exclusiv din perspectiva propriilor lor criterii

65

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 66

Concepte fundamentale în sociologie de raportare. Pentru acest motiv, în antropologie şi sociologie, s-a propus, cu aproape un secol în urmă, renunţarea la sintagma „comunităţi primitive”, utilizată masiv pentru comunităţile studiate în secolul al XIX-lea de antropologi şi utilizarea, în schimb, a unui termen care nu este în sine peiorativ, acela de „comunităţi arhaice”, pentru toate acele comunităţi îndepărtate de lumea noastră, pe care o considerăm civilizată.

Contactul între culturi. Aculturaţie, acomodare şi asimilare Indiferent de perioada istorică şi de locul de pe planetă în care au existat sau există comunităţi umane, este cert faptul că oamenii din comunităţi şi societăţi diferite au interacţionat şi interacţionează în permanenţă. Culturile diferitelor societăţi au fost puse în contact, de-a lungul istoriei, în modalităţi diferite. Atunci când două societăţi interacţionează, culturile lor intră şi ele în relaţii, existând mai multe tipuri de rezultate ale acestor relaţionări culturale. Primul tip de rezultat al acestor interacţiuni îl reprezintă aculturaţia. Aceasta reprezintă procesul prin care două culturi, aparţinând unor societăţi care intră în contact, generează produse culturale noi, complexe culturale specifice, rezultate din împrumuturile reciproce dintre ele. Aculturaţia reprezintă mecanismul prin care se produce, cel mai des, schimbarea la nivelul culturii. Produsele sau complexele culturale create prin alăturarea sau integrarea unor elemente aparţinând unor culturi diferite, conduc în timp la un nou tip de produse culturale, considerate, uzual, ca fiind proprii ambelor comunităţi care interacţionează. Termenul de aculturaţie a fost utilizat, iniţial, în antropologie, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, însă abia în prima jumătate a secolului al XX-lea, termenul se va impune. Un moment de referinţă în definirea acestui concept l-a constituit munca a trei mari antropologi, autori ai unui articol cadru, fundamental pentru definirea acestui concept, „Outline for the Study of Acculturation”, un memorandum asupra conceptului de aculturaţie, apărut în 1935. Cei trei antropologi americani sunt Robert Redfield (1897 -1958), Ralph Linton (1893-1953) şi Melville Herskovits (1895-1963). Aşadar, definim aculturaţia ca fiind procesul prin care, ca urmare a contactului dintre două culturi, se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi, care au în componenţă elemente din culturi diferite. Traista ţărănească cu fermoar, ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă, sunt două exemple simple de aculturaţie. Trebuie subliniat, însă, faptul că, de multe ori, noile complexe ajung să se impună fiind uitată cu totul originea lor. Într-un astfel de caz, este greu să mai poată fi considerate produse culturale specifice aculturaţiei, ele devenind produse „autentice” ale unei anumite culturi. Ne mândrim, spre exemplu, astăzi, cu sărmăluţele din carne de porc considerându-le autentic româneşti, deşi ele, la origine, sunt otomane, chiar dacă la turci, niciodată nu au avut în compoziţie carne de porc. Aculturaţia este, adeseori, prezentată în corelaţie cu un alt concept, acela de enculturaţie, care se referă la asimilarea unei culturi, concept denumit în sociologie

66

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 67

Alfred Bulai “socializare”. Acceptarea şi internalizarea unei culturi se poate face, în primă fază, prin enculturaţie, ca asimilare primară a propriei culturi sau, la un nivel diferit, prin aculturaţie, prin împrumuturi din culturi diferite. În sociologie, se preferă termenul mult mai larg răspândit, acela de „socializare”, care va fi, de altfel, tratat separat într-un capitol. Două culturi se pot afla în contact prelungit şi pot, în final, să conducă la o absorbţie a culturii unei populaţii, de regulă minoritare, de către cultura unei populaţii dominante. Acest proces poartă numele de asimilare şi el poate fi definit ca fiind procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă, respectiva populaţie ne mai păstrând decât, cel mult, anumite complexe culturale proprii şi, deci, cultura sa funcţionând cel mult doar ca o subcultură a culturii dominante. Un exemplu celebru îl oferă populaţia negrilor din America. Aceştia şi-au pierdut cu totul cultura de origine, practic ei nu mai păstrează în prezent nimic din cultura africană a strămoşilor. Mai mult, aşa cum spunea un sociolog american, ei sunt cei mai americani dintre americani, pentru că nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine, în timp ce toţi ceilalţi americani, proveniţi din Europa sau Asia, au păstrat numeroase complexe culturale originare, uneori chiar şi limba sau religia. Acomodarea sau adaptarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască, prin două populaţii diferite, care se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi, deci procese de aculturaţie, însă ambele îşi păstrează identitatea. Comunităţile asiatice, în marile oraşe, sunt exemple de comunităţi cu culturi care s-au acomodat. Procesele de asimilare nu mai urmează, în aceste cazuri, aculturaţiei. Toate cele trei procese desemnate prin conceptele prezentate pot fi considerate ca având o valoare referenţială pentru analiza schimburilor şi a contactelor dintre diversele culturi şi, mai general, pentru analiza evoluţiei comunităţilor şi a societăţilor. Conceptele prezentate sunt foarte importante pentru instrumentarul teoretic care s-a impus în studiile culturale, însă trebuie să menţionăm faptul că, dintre ele, cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie.

67

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 68

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Cultura este cea care face ca fiinţa umană să se deosebească în mod fundamental de restul animalelor. Mai mult decât atât, cultura reprezintă unul dintre elementele principale de diferenţiere între societăţile umane. Prima dintre numeroasele definiţii ale culturii formulate de-a lungul timpului aparţine antropologului englez Edward Burnett Tylor. Potrivit acestuia, cultura reprezintă un complex învăţat de cunoştinţe, credinţe, artă, morală, legi şi cutume. Toate aceste elemente, care intră în componenţa culturii, sunt transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc, în afara condiţionărilor genetice. Aşadar, tot ceea ce se poate transmite inter-generaţional, într-o formă comunicaţională, aparţine culturii. Foarte adesea, conceptul de cultură este utilizat în strânsă legătură cu cel de civilizaţie. Putem spune că civilizaţia reprezintă o treaptă superioară în dezvoltarea culturii unei societăţi, în sensul în care produsele culturale ale societăţii respective ajung să fie preluate de oameni aparţinând unor altor societăţi, având, la rândul lor, culturi diferite. În ceea ce priveşte structura culturii, aceasta cuprinde trei componente majore: Componenta ideatică, se referă la totalitatea ideilor, a unităţilor de semnificaţie care sunt vehiculate într-o societate dată; Componenta normativă, se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate: norme juridice, morale, dar şi norme sociale. Referitor la cele din urmă, putem identifica, normele ideale (prescrise şi exprimate formal) şi normele statistice (respectate de cei mai mulţi dintre oameni, aşadar normele care se impun la nivelul practicii sociale); Componenta obiectuală, se referă la toate tipurile de produse culturale care au o dimensiune tangibilă şi există într-un spaţiu fizic, strict determinat. Raportându-ne la natura comunicaţională a oricărei culturi în societate, trebuie să menţionăm importanţa limbajului, ca element de bază în orice proces de comunicare şi, deci, şi în orice proces de construcţie a unei culturi. Limbajul reprezintă un sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora, capabile să transmită semnificaţii. Semnele sunt cele care „ţin loc” pentru altceva, iar semnalele reprezintă suporturile fizice ale semnelor. Există o legătură strânsă între limbajul pe care îl folosim şi modul în care gândim realitatea naturală şi socială. Altfel spus, diferenţele de limbaj între oamenii ce aparţin unor societăţi diferite se traduc în diferenţe de viziune asupra lumii, existente în societăţile respective. Această perspectivă de înţelegere a relaţiei dintre limbaj şi modul de raportare la lume a stat la baza teoriei relativismului lingvistic, dezvoltată de Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf, în anii ’30 ai secolului al XX-lea. Două dintre cele mai importante variaţiuni conceptuale ale termenului de cultură sunt subcultura şi contracultura. Primul dintre ele, subcultura, se referă la acea cultură care aparţine unei comunităţi care împărtăşeşte cultura de bază, dar care îşi dezvoltă anumite complexe culturale proprii, respectiv sisteme în care sunt asociate mai multe elemente culturale. Atunci când subculturile îşi dezvoltă anumite

68

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 69

Alfred Bulai

complexe culturale situate în relaţie de opoziţie directă cu complexe culturale din cultura dominantă, avem de-a face cu o contracultură. Din punct de vedere al poziţionării oamenilor atât faţă de propria cultură, cât şi faţă de culturile altor societăţi, există trei modele principale de raportare: Etnocentrismul, model potrivit căruia oamenii consideră produsele, obiceiurile şi tradiţiile din propria cultură ca fiind superioare celor din alte culturi; Xenocentrismul, opus etnocentrismului, model potrivit căruia oamenii consideră produsele culturale ale unei culturi străine ca fiind superioare celor din propria cultură; Relativismul cultural, model potrivit căruia oamenii consideră fiecare cultură din perspectiva criteriilor interne ale acesteia, toate culturile fiind considerate echivalente din punctul de vedere al importanţei lor. Dintotdeauna, oamenii au intrat în contact şi au interacţionat în cadrul grupurilor, comunităţilor sau societăţilor în care trăiesc. La fel se întâmplă, la un nivel mai extins, şi cu culturile societăţilor din care aceştia fac parte. Un factor explicativ deosebit de important în analiza şi înţelegerea evoluţiei oricărei comunităţi sau societăţi îl reprezintă procesele de schimbare la nivelul culturii, procese generate de contactele între culturi diferite. În funcţie de tipul şi natura schimbării survenite la nivelul matricei culturale a unei societăţi, ca urmare a contactului cu o altă cultură, identificăm trei tipuri de procese: Aculturaţia, procesul prin care, ca urmare a contactului dintre două culturi, se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care conţin elemente din culturi diferite; Asimilarea, procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă; Acomodarea sau adaptarea, procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască, prin două populaţii diferite, care se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze.

Concepte cheie Cultură, subcultură şi contracultură; Civilizaţie; ideologii şi tehnologii; normă socială; ordine normativă; norme statistice; norme ideale; semnificaţie; decalaj cultural; limbaj; semn; semnal; Reguli semantice; Reguli sintactice; mesaj; element şi complex cultural; etnocentrism; Xenocentrism; Relativism cultural; aculturaţie; asimilare; acomodare;

69

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 70

Concepte fundamentale în sociologie

Note: 5 Etologia este ştiinţa comportamentului animal. Etologia studiază şi comportamentul omului, din perspectiva faptului că acesta este şi el tot un animal. 6 E. Durkheim foloseşte termenul de anomie încă din prima sa lucrare, în teza sa de doctorat, „Diviziunea muncii sociale”

Termen utilizat în semiotică, ştiinţa semnelor, de Umberto Eco pentru a desemna înţelesurile culturale ale semnelor. Un semn nu trebuie sa aibă o corespondenţă obligatorie în realitate. Putem avea semne şi pentru ceea ce nu există în realitate, semnificaţiile fiind independente de realitate. Spre exemplu, Klingonieinii din filmele s.f. nu există în realitate, nici minotaurii sau îngerii, dar avem semne şi implicit semnificaţii şi pentru aceste produse imaginare. 7

Trebuie să spunem însă că, pentru prima dată, a fost postulată o astfel de teză a relaţiei dintre limbaj şi modul de înţelegere a lumii de către gânditorii germani din secolul al XVIII-lea, Johann Gottfried von Herder şi Wilhelm von Humboldt.

8

70

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 71

Alfred Bulai

Capitolul 4 Socializarea sinelui

Tron al dinastiei Ludovicilor

şi

construcţia

Încă din secolul al XVIIIlea, mulţi oameni de ştiinţă, în special medici, au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale “copiilor lup”. Este vorba de copiii crescuţi de animale sălbatice. Asemenea accidente sunt extrem de rare, dar, în fiecare din ultimele trei secole, sau înregistrat cel puţin câteva cazuri. În special femelele de lup, deşi nu doar aceste animale, sunt cele care, în urma unor întâmplări nefericite, au ajuns să crească “pui” de om. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri, pentru că, după ce erau „recuperaţi” din familia animalelor care îi crescuseră, în toate situaţiile, aceşti copii păreau să rămână mai degrabă animale decât oameni, în ciuda oricăror eforturi de integrare în societate.

71

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 72

Concepte fundamentale în sociologie

În primul rând, respectivii copii reproduceau uluitor de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră şi, odată dobândite, aceste comportamente nu putea fi înlocuite, decât într-o foarte mică măsură. Încercarea de reintegrare socială, fără excepţie, a eşuat dacă copilul respectiv trăise deja mai mulţi ani în sălbăticie. Interesant este faptul că aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră atunci când trebuia, respectiv în primii ani de viaţă. Poate şi mai curios este faptul că toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor, de regulă, animalele care i-au crescut, frecvent în jur de 10-12 ani şi, în nici un caz, ei nu au mai putut deveni oameni, nici măcar la un nivel minimal de inteligenţă şi deprinderi sociale de relaţionare. Aceste cazuri ne demonstrează cât de puternică este influenţa societăţii în procesul de construcţie a omului ca fiinţă socială. Prin urmare, oamenii nu sunt buni sau răi „de la natură”, aşa cum filosofii moderni credeau, ci sunt “construiţi” într-un anume mod sau în altul, doar de către societăţile în care trăiesc.

Spectacolul spaţiului public

72

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 73

Alfred Bulai

Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. Sintagma fiinţă socială se referă la capacităţile, deprinderile şi modelele comportamentale care îl fac pe individ o fiinţă capabilă să trăiască în societate. Dintr-o altă perspectivă, a funcţionalităţii şi procesualităţii acestui demers la nivelul unui subiect, socializarea poate fi privită ca procesul prin care se formează personalitatea umană. Există, ca şi în cazul culturii, nenumărate definiţii ale socializării, formulate în funcţie de perspectiva de abordare pe care o utilizăm. Spre exemplu, socializarea poate fi considerată într-o perspectivă psiho-socială, ca un proces de formare a personalităţii umane, în timp ce pentru interacţionalism ea reprezintă, aşa cum o să vedem în acest capitol, procesul construcţiei sinelui. Într-o abordare culturalistă, socializarea reprezintă procesul de achiziţie a culturii unei societăţi pentru că, într-adevăr, în conţinut, acest proces nu reprezintă altceva decât asimilarea de către un subiect a culturii comunităţii/societăţii din care face parte.

Factorii care influenţează procesul de socializare Există mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup şi personală a. Determinantul biologic. Este evident că formarea personalităţii individului, ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii, sunt influenţate de anumite caracteristici biologice, inclusiv ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective, fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. Este celebru spre exemplu,un quasi-experiment desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin, în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii diferite (numai într-un stat totalitar de tipul celui din Uniunea Sovietică Stalinistă ar putea fi făcut un asemenea experiment, aflat cu totul în afara unor norme deontologice elementare în ştiinţele socio-umane). Punctul de plecare a fost acela de a sublinia rolul fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil, în afara oricărui tip de determinant biologic. Experimentul nu a dove-

73

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 74

Concepte fundamentale în sociologie dit acest lucru, existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. Chiar dacă aceştia trăiau în familii foarte diferite, ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate profund asemănătoare. Stalin se pare că s-a supărat atât de rău pe cercetătorii săi, încât a „desfiinţat” genetica, ea rămânând o disciplină interzisă în URSS şi în celelalte state socialiste vreme de câteva decenii. Dincolo de acest exemplu, trebuie să subliniem faptul că în procesul de socializare, intervine întotdeauna un determinant biologic care dă şanse mai mari sau mai mici unui subiect pentru achiziţionarea unor modele normative, a unor abilităţi de relaţionare socială, şi, implicit, a unor tipuri de comportamente. b. Mediul fizic. Mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o măsură mult mai mare decât am crede. Au existat, de mult timp, gânditori sociali care au subliniat faptul că oamenii din anumite regiuni au anumite trăsături specifice. Această condiţionare a culturii şi implicit a proceselor de socializare de un anumit mediu în care trăiesc comunităţile este explicabilă prin ceea ce putem numi procesele ecologice, procese prin care indivizii se adaptează permanent la mediul în care trăiesc, atât la mediul social, cât şi la cel fizic. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi, implicit putem spune ale procesului prin care se achiziţionează această cultură, adică ale procesului de socializare. Teoria spaţiului mioritic a lui Lucian Blaga (1895-1961) este o variantă autohtonă a acestor teorii. Ideea de bază este aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită, în primul rând, culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie că italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, că arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordăm unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau ra-siale. Este, de altfel, un lucru ştiut faptul că oamenii care trăiesc în regiunile nordice, faţă de cei care trăiesc în regiunile sudice, au tendenţial un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie în anumite tipuri de situaţii, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul normativitatea faţă de relaţiile sexuale, spre exemplu, atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud la Nord, creşte, în general, toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă, de exemplu, femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar sa fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, dar putem spune totuşi că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. Cultura. Socializarea presupune, în fond, achiziţia unei anumite culturi existentă în comunitatea din care face parte subiectul care este socializat. Profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Într-o mare măsură, chiar

74

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 75

Alfred Bulai influenţele mediului fizic sau geografic, menţionate anterior presupun un element intermediar şi anume cultura pe care şi-o creează în timp comunitatea care trăieşte şi se adaptează la un mediu dat, cultură care capătă din multiple cauze un anumit profil specific. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază, termen care desemnează, la Ralph Linton9 (1893-1953), profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi sau personalitate modală, la Cora duBois (19031991), care se referă la acelaşi lucru în esenţă, “modul” fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. Personalitatea modală fiind dată de acele componente ale personalităţii care sunt prezente la cei mai mulţi membri ai unei comunităţi.

Ralph Linton este un reputat antropolog american, unul dintre principalii promotori ai antropologiei culturale. A făcut cercetări de teren în Estul Africii şi Madagascar, în urma cărora a publicat „Tanala, un trib din Madagascar “ (1933). A predat la universităţile Wisconsin, Columbia şi Yale. Cele mai importante lucrări: „Studiul Omului” (1936), „Fundamentul cultural al personalităţii” (1945). A introdus în sociologie conceptele de “status” şi “rol social”.

d. Experienţa de grup şi personală. Viaţa în grup este o caracteristică general umană. Oamenii trăiesc doar în grupuri şi chiar şi pentru cazurile cu totul excepţionale ale unor asceţi care preferă să se izoleze de lume, socializarea are loc doar în grupuri sociale. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în procesul de achiziţie a culturii unei comunităţi. Când vom trata, în finalul acestui capitol, agenţii de socializare, vom detalia rolul grupurilor în procesul de socializare. În aceeaşi măsură, este de la sine înţeles faptul că experienţa personală, ca experienţă de viaţă rezultată din acţiunile şi interacţiunile la care individul este parte, este, în egală măsură, un factor esenţial în procesul de socializare şi nu sunt necesare multe comentarii faţă de acest factor. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, asemănător cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem în acest capitol, una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării La modul general, există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă

75

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 76

Concepte fundamentale în sociologie Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. În această perioadă, copilul asimilează limbajul, normele de bază pentru viaţa în societate şi internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare, el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, elemente care îl fac capabil să poată trăi în societate. În cadrul acestei etape, cel mai important agent de socializare10, aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani, mai intervin şi alţi agenţi importanţi, printre care şcoala şi grupurile de egali, adică grupuri formate din membrii care fac parte din aceeaşi generaţie. A doua etapă a socializării, cea secundară, începe în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie odată cu adolescenţa. În această etapă de socializare, copilul asimilează toate rolurile sociale11, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi în societate ca un membru cu capacităţi depline de relaţionare socială şi capabil să îndeplinească roluri sociale predefinite. În fapt, socializarea este aproape completă la nivelul acestui stadiu. Cu toate acestea, procesul de socializare nu se încheie cu această etapă deoarece, pe parcursul vieţii orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte norme sau valori. Cu alte cuvinte, există o serie de achiziţii culturale la modul general care au loc pe parcursul întregii vieţi a uni individ. Spre exemplu,orice om, femeie sau bărbat, va învăţa la un moment dat ce trebuie să facă atunci când are calitatea de soţie/soţ, dar şi părinte, bunic, şef sau subaltern, ori turist, emigrant etc. Prin urmare, în cazul oricărui individ este permanent nevoie de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă, tocmai din acest motiv, numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, acoperind toată viaţa de la adolescenţă până la moarte. Aşa cum precizam anterior, cele mai intense etape de socializare sunt primele două, cea primară şi cea secundară. Toate aceste etape formează totodată, prin conţinutul lor diferit, trei tipuri distincte de socializare. Alături de acestea, pe care le-am definit dintr-o perspectivă strict temporală, mai există şi altele. Prima dintre ele este socializarea anticipatorie. Socializarea anticipatorie este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine şi, cel mai adesea, nici nu poate să le deţină în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În cadrul socializării anticipatorii, se utilizează adesea anticipatori de socializare, respectiv obiecte care au rolul de a uşura preluarea şi internalizarea unor modele de comportament şi de interacţiune specifice pentru anumite tipuri de situaţii sociale. Este vorba în principal de jucării, jocuri sau orice alte obiecte utilizate cu un astfel de scop. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă. Ea se poate juca, însă, şi cu sora sau fratele mai mic ori cu o prietenă sau colegă. În egală măsură, atunci când copiii se joacă de-a medicul, sau de-a poliţistul, ei se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona mai târziu în societate cu medici sau poliţişti. Socializarea anticipatorie se referă, inclusiv, la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte

76

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 77

Alfred Bulai categorii de persoane le au în societate, categorii de persoane cu care se va interacţiona în viaţa socială. Pentru a diferenţia mai precis între socializarea anticipatorie şi socializarea propriu-zisă, se utilizează pentru acest din urmă tip de socializare termenul de socializare integrativă, punându-se accent, astfel, pe diferenţa de rol între cele două tipuri. Socializarea integrativă are ca scop integrarea individului într-o structură sau un mediu social în prezent, pe când tipul anticipatoriu se referă la pregătirea pentru un mediu sau o structură la care individul poate să aparţină în viitor. Un alt tip de socializare îl reprezintă resocializarea. Acesta este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme care înlocuiesc comportamente, valori şi norme pe care individul respectiv le poseda deja înaintea procesului de resocializare. Practic, anumite componente ale culturii asimilate de un subiect sunt înlocuite cu altele corespondente, dar diferite faţă de primele. În prezentările făcute anterior procesului de socializare, am luat în considerare achiziţiile unor produse culturale în principal de către copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. În societate, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii valorice sau normative cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja achiziţionate. Cazul modelelor de comportament este cel mai sugestiv, pentru că aceste situaţii sunt cele mai vizibile. În general, sub presiunea unor situaţii noi ne modificăm relativ des modelele de comportament prescrise pentru anumite situaţii. Putem să luăm ca exemplu cazul formulelor de salut, al formulelor de adresare, ca şi modele de interacţiune cu alţi membri ai grupurilor din care facem parte. Resocializarea este întâlnită la un nivel cu mult mai important în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, scoli de corecţie, închisori, armată etc. Instituţii care poartă numele de instituţii totale şi vor fi prezentate pe larg în capitolul următor. Un alt tip de socializare este socializarea negativă. Aceasta se referă la procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme care sunt opuse celor specifice în cadrul unei culturi dominante. Dacă ne aducem aminte de definiţia dată contraculturii în capitolul anterior, atunci putem defini socializarea negativă ca un proces de achiziţie a contraculturii. Există autori care disting şi un alt tip de socializare, care este de fapt o negaţie a procesului respectiv, este vorba de desocializare. Este vorba de procesul prin care un individ îşi pierde abilităţile, deprinderile şi modelele comportamentale şi interacţionale sociale. Este vorba în special de acele persoane care trăiesc izolat de restul societăţii perioade mari de timp, sau de subiecţi care, datorită unor afecţiuni, îşi pierd abilităţile sociale.

Teorii ale formării personalităţii Formarea personalităţii umane nu a preocupat şi nu poate preocupa doar sociologia. Foarte multe teorii privitoare la modul în care se formează individul ca fiinţă socială sau lansat, aşa cum era firesc, în psihologie şi în psihologia socială. Multe dintre acestea au luat în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces şi de aici şi func-

77

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:36 Page 78

Concepte fundamentale în sociologie ţia lor explicativă pentru procesul de socializare. Vom încerca să trecem în revistă două dintre cele mai reprezentative astfel de teorii privitoare la formarea personalităţii. Prima teorie asupra căreia insistăm, şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii, este teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939). Pentru Freud, personalitatea are trei componente majore, id, ego şi superego. Id-ul Sigmund Freud este latura cea mai profundă şi cea mai ascunsă a personalităţii, Idul cuprinde pasiunile, dorinţele, datele afective primare ale individului. La polul opus, superego-ul reprezintă latura socială a personalităţii, adică componenta care asumă normativitatea socială, regulile, legile, implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. Rezultanta celor două componente, aflată într-o permanentă tensiune datorită opoziţiei dintre componentele de bază, o reprezintă ego-ul, adică latura manifestă a personalităţii individului. Formarea personalităţii are loc într-un proces stadial, care are la bază evoluţia instinctului sexual. Putem spune chiar că, pentru Freud, socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. Stadiile evoluţiei şi formării personalităţii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. Primul stadiu, în primul an de viaţă, este stadiul oral, pentru că actul suptului, în opinia lui Freud, este o formă de manifestare a instinctului sexual. Următorul stadiu, de la unu la trei ani, este stadiul anal, în care instinctul sexual se localizează în zona anală. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. Următorul stadiu, de la trei la şase ani, este stadiu falic. În această perioadă copilul începe să îşi descopere organele genitale şi adesea le consideră obiecte de joacă. Nu putem vorbi însă despre un stadiu genital pentru că la această Sigmund Freud este crevârstă nu există, încă, maturizare sexuală. Următorul stadiu atorul psihanalizei şi una este cel latent, în care, între şase-şapte ani şi doisprezece-treidintre cele mai mari persprezece ani nu mai există o manifestare a instinctului sexual sonalităţi ale moderla nici un nivel. După acest stadiu, urmează ultimul stadiu, cel nităţii. S-a născut în Imperiul Austriac, genital, în care instinctul sexual se manifestă normal, la nive(astăzi Cehia) şi a murit lul aparatului genital. la Londra, în Marea BriAcest proces stadial are loc însă numai în baza relaţiei tanie. Puţini gânditori au permanente dintre id şi superego, iar formarea personalităţii putut schimba modul de este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care gândire al contempofiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării indivi- ranilor aşa cum a făcut-o duale. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate Freud. A publicat numeroase lucrări printre sunt explicate de Freud tocmai prin tulburările care pot să care: „Interpretarea apară în evoluţia instinctului sexual, care este posibil, ca la in- viselor”, „Psihopatologia divizi care au asemenea afecţiuni, să rămână, spre exemplu, vieţii cotidiene”, „Origlocalizat la stadii imature de dezvoltare. Aşa explică Freud şi inile şi dezvoltarea psicomportamente sau afecţiuni de genul homosexualităţii, mas- hanalizei”, „Ego şi Id”. turbării sau frigidităţii.

78

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 79

Alfred Bulai Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. Esenţială a rămas, întotdeauna, componenta socială ca factor determinant al formării personalităţii. O teorie de factură strict psihologică a formării personalităţii, care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces, o reprezintă teoria lui Jean Piaget (1896-1980), privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilugenital lui. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela al identificării mecanismelor de latent dezvoltare psihologică şi morală a copilului în cadrul procesului de formare a Falic personalităţii acestuia, luându-se în calcul dezvoltarea corelată a componentei anal intelectuale şi a celei morale. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale, pentru psihologul oral elveţian există patru stadii de dezvoltare. Primul, care cuprinde primii doi ani de viaţă, este stadiul senzoriomotor. În acest stadiu se dezvoltă funcţiile senzomotorii ale copilului, care practic învaţă să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. Al doilea stadiu, de la doi la şapte ani, este stadiul preoperaţional, stadiul în care se achiziţionează limbajul şi se formează abilităţile bazale de comunicare, însă copilul nu poate face, încă, operaţii la nivel cognitiv. Al treilea stadiu, de la şapte la unsprezece ani, este stadiul operaţiilor concrete, în care copilul începe să manevreze noţiunile, sa facă operaţii logice, să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. Ultimul stadiu, între unsprezece şi cincisprezece ani, este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor formale sau abstracte, cu alte cuvinte, copilul începe să poată lucra cu abstracţii. Jean Piaget, psiholog Paralel şi intercorelat cu acest proces are loc procesul elveţian, primul care s-a dezvoltării morale. Acest proces presupune doar trei stadii. Ele ocupat la nivel empiric nu au, însă, o definiţie temporală la fel de precisă, întrucât evoşi teoretic de procesul luţia morală a individului are un alt algoritm. de achiziţie a valorilor şi Primul stadiu al dezvoltării morale este cel preconnormelor şi de înţelegere a lumii de venţional, în care copilul respectă normele sociale datorită către copii. Lucrările fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. Cu principale: „Limbajul şi gândirea la copil”, alte cuvinte, copilul sau individul la modul general, în această „Judecată şi raţiona- etapă, nu are internalizate normele sociale ca şi convenţii soment la copii”, „Orig- ciale care se respectă pentru că sunt acceptate modelele presinile inteligenţei la crise de comportament pentru anumite situaţii, de aici şi copil”. denumirea de stadiu pre-convenţional.

12 6 3 1

0

79

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 80

Concepte fundamentale în sociologie

15 12

7 2a

ni

i an

i an

i an

Operaţional formal

Operaţional concret

Preoperaţional

Senzoriomotor

Al doilea stadiu este cel convenţional, în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni sau recompense. Modelul normativ este internalizat de subiecţi, iar aceştia respectă prescripţiile normative indiferent de percepţia sau conştientizarea existenţei unui sistem de monitorizare externă a comportamentelor lor. Al treilea stadiu, cel post-convenţional, este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi indivizii, este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să aibă competenţa de a le compara între ele. Acest stadiu este unul în care indivizii au abilitatea de a elabora ierarhii valorice şi evaluări ale importanţei normelor într-o colectivitate şi de aici abilităţi de a stabili priorităţi normative în situaţii sociale complexe. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget12. Acesta a aplicat chestionare care prezentau situaţii dilematice copiilor de diferite vârste, cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă, merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. Procedează corect?

În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează aceste răspunsuri, subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. Dacă spre exemplu, copilul invocă pericolul sancţiunii îl putem plasa în aria preconvenţională, dacă consideră că a fura nu este bine, independent de teama de a nu fi sancţionat vorbim de un stadiu convenţional, în timp ce dacă acesta pune în balanţă normele implicate în situaţie, atunci avem un stadiu postconvenţional. 80

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 81

Alfred Bulai Trebuie să reţinem că aspectul cel mai important al modelului lui Piaget este acela al existenţei unui paralelism necesar între dezvoltarea psihologică (intelectuală) a copilului şi cea morală, socială în fond, chiar dacă nu există o corelaţie directă între etapele acestor procese.

Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic

Indiscutabil şi sociologii au fost interesaţi de procesul George Herbert Mead de formare a personalităţii, însă, aşa cum ne putem aştepta, ei şi-au asumat un demers de analiză strict social. Una din perspectivele sociologice în care regăsim, în mod cu totul special, preocuparea pentru procesul de socializare este interacţionalismul simbolic. Pentru interacţionalişti, socializarea este un proces de construcţie a sinelui, şi în acest sens, este propus şi primul model teoretic explicativ al formării sinelui, la începutul secolului trecut, cel al “sinelui oglindă”. Autorul acestuia, despre care am mai vorbit în primul capitol, este unul din precursorii interacţionalismului, Charles Horton Cooley (1864-1929). Pentru el, sinele se construieşte în cadrul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi într-un proces care are două componente. Pe de o parte, este vorba de experienţa personală a subiectului, iar pe de altă parte, de perceperea George Herbert Mead, imaginii sinelui subiectului de către ceilalţi, aşa cum este ea este creatorul paradigmei înţeleasă şi percepută de subiect. Din acest motiv, această ulinteracţionaliste. A fost timă componentă o putem numi “oglinda sinelui”, pentru profesor la Universitatea orice persoană ceilalţi reprezentând oglinzile care construdin Chicago, chiar din iesc o imagine proprie a sinelui. Construcţia acestuia deprimii ani ai universităţii, pinde, astfel, nu numai de un dat interior, ci şi de însă la catedra de filosofie şi nu de sociologie. caracteristicile celorlalţi, adică ale “oglinzilor” în care ne obÎnainte de înfiinţarea servăm şi în funcţie de care reacţionăm. Universităţii din Chicago, Aceste idei nu formau, însă, o teorie explicativă a lucrat între 1891 şi 1894, foarte consistentă teoretic. O autentică teorie interacţionala universitatea din listă, care propune un model consistent al procesului de conMichigan, unde a fost influenţat puternic de soci- strucţie a sinelui o va propune abia George Herbert Mead ologia lui Cooley. Opera (1863 - 1931) în lucrarea sa fundamentală, “Mind, Self and sa fundamentală, ca şi Society” (1934). Teoria sa este şi ea stadială, dar stadiile precelelalte lucrări imporsupuse de Mead au un alt tip de definire decât în cazul teotante, au fost publicate riilor formării personalităţii. doar postum, de către Trebuie să precizăm, de la bun început, că Mead prostudenţii săi în baza lucrărilor nefinalizate şi a pune două tipuri de stadii. Primul tip este de factură strict notelor de curs. „Mind, psihologică şi este stadiul imitaţiei. În cadrul acestuia, coself and society” a apărut pilul imită comportamentele altor indivizi fără ca aceste comîn 1934, la trei ani după portamente să aibă o semnificaţie pentru el. Acest stadiu nu moartea sa. este unul social pentru că nu există semnificaţii atribuite de 81

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 82

Concepte fundamentale în sociologie

non semnificant

semnificant

copil, sau de individ în general, pentru comportamentele pe care le reproduce. Sociologul american mai proaltul generalizat pune şi un al doilea tip de stadii, de factură pur socială. Există două asemenea stadii în procesul de construcţie a sinealtul semnificativ lui. Ele, de fapt, sunt autenticele stadii de socializare pe care Mead le ia în discuţie în procesul construcţiei sinelui. imitaţie Este vorba de stadiul altuia (altul) semnificativ şi de cel al altuia (altul) generalizat. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca referinţă comportamentele unei anumite persoane considerate un altul semnificativ. Cu alte cuvinte, copilul dar putem extrapola la orice individ, reproduce comportamentele unei persoane având semnificaţii pentru aceste comportamente. În cadrul acestui stadiu putem spune, potrivit lui Mead, că un copil se joacă (play). El nu practică însă încă un joc (game), el doar se joacă. Jocul poate să apară doar în stadiul următor, cel al altuia generalizat, adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul său, ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. Atunci, el nu doar se va juca, ci va juca un anumit joc. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. Să zicem că un copil, când este foarte mic, se joacă cu o minge cu tatăl său. În primul stadiu, cel psihologic, el în realitate nu se joacă, ci doar imită comportamentele tatălui. Dacă acesta dă cu piciorul în minge, copilul va încerca şi el să facă acest lucru. Dacă întâmplător tatăl se scarpină în timp ce dă cu piciorul în minge, atunci copilul se va scărpina şi el, pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede, lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie distinctă pentru el. În stadiul altuia semnificativ, copilul învaţă să se joace cu mingea, deci învaţă un rol social care are semnificaţie pentru el. Copilul ştie că trebuie să dea cu piciorul în minge, ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să urmărească. În acest stadiu, al altuia semnificativ, copilul nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. În exemplul nostru, el doar se joacă, dar nu joacă fotbal, adică un joc. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani, adică aşa numitul “fotbal stup”, în sensul că, la fel ca albinele care se deplasează în roiuri, toţi copiii se reped în acelaşi timp asupra mingii, dorind să facă acelaşi lucru, să dea cu piciorul în ea. Pentru a juca fotbal, copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi la un joc, adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri, ce fac portarii, ce fac adversarii şi să înveţe astfel să interacţioneze cu toţi aceştia. Acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. Interacţionalismul este important şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor, rolul central pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. Din acest motiv, cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste.

82

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 83

Alfred Bulai

Agenţii de socializare În procesul de socializare intervin mai multe tipuri de instituţii, organizaţii sau grupuri sociale care asigură funcţionarea acestui proces. Toate aceste instituţii, grupuri sau organizaţii, dacă îndeplinesc un astfel de rol, poartă numele de agenţi de socializare. Despre unii agenţi de socializare am făcut referiri la începutul acestui capitol. Cel mai important agent de socializare, aşa cum am menţionat mai devreme, este familia. Rolul ei în socializarea primară a copilului este fundamental. În cadrul familiei, copiii achiziţionează majoritatea modelelor de comportament, îşi internalizează majoritatea normelor şi a valorilor necesare în viaţa socială. Expresia românească populară “cei şapte ani de acasă” reliefează exact caracterul bazal şi esenţial al rolului familiei în socializarea copilului şi implicit al oricărui membru al ei. Alături de familie, mai pot interveni, chiar şi în procesul de socializare primară, şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional, cum ar fi creşele, grădiniţele, iar ceva mai târziu, în socializarea secundară, şcoala. Trebuie să facem, însă, câteva precizări. Dacă privim socializarea restrâns, ca un proces în care se formează individul ca individ social, atunci nu orice achiziţie culturală a acestuia reprezintă un proces de socializare. Achiziţia normelor, a valorilor, a unor modele de comportament constituie procese de socializare, dar achiziţia unor informaţii, adică a unor date strict cognitive, nu mai face parte din procesul de socializare. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate, nu putem spune decât extrem de forţat, că el dobândeşte nişte deprinderi sociale sau că i se formează personalitatea. În această accepţiune, şcoala, cel puţin la noi, nu este un agent al socializării atât de important pe cât pare la prima vedere. Aceasta deoarece, cu toate schimbările din ultimii ani, şcoala românească a rămas profund teoretică şi puţin socială. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală, mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. Evident, dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării, ca fiind procesul de achiziţie a culturii unei societăţi, atunci rezultă că orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi, prin urmare, tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. Cu toate acestea, dincolo de instituţia şcolii, în interiorul ei, de foarte multe ori, are loc un proces extrem de intens de socializare, dar care nu implică în realitate în mod direct şcoala ca instituţie. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. Acestea sunt grupurile formate din membri care au aproximativ aceeaşi vârstă. Din acest motiv, mai sunt numite şi grupuri generaţionale. Ele sunt micile grupuri, în special de joacă, pe care copiii le formează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării membrilor lor. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc” sau de “stradă”. Aceste grupuri au, de regulă, o structură monosexuală până la vârsta adolescenţei şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării, alături de familie, iar odată cu socializarea secundară ele devin uneori chiar mai importante. Nu putem nega faptul că şcoala poate genera asemenea grupuri atunci când propune echipe de elevi care au sarcini de lucru, de acţiune civică sau generează grupuri 83

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 84

Concepte fundamentale în sociologie aflate în competiţii. Prin urmare, indirect, prin aceste mijloace, şcoala are un rol major în socializarea copiilor. În afară de aceşti agenţi de socializare, mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic, dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Trebuie să menţionăm, astfel, rolul mass-media şi implicit al întregii producţii culturale cu caracter artistic, trebuie să mai menţionam unele instituţii totale13 cum ar fi armata pentru adolescenţi. La fel, biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Există, totodată, şi instituţii mai noi cu rol în socializare, inclusiv în cea primară, aşa cum este instituţia baby-sitter-ului, a clubului etc. Pe de altă parte, trebuie să precizăm faptul că există funcţii de socializare la un număr foarte mare de instituţii sociale, funcţii care sunt prezente uneori în manieră manifestă, alteori, doar în formă latentă sau indirectă.

84

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 85

Alfred Bulai

Rezumat Procesul prin care orice individ, din orice societate, se formează ca fiinţă socială în sensul dobândirii acelor capacităţi, abilităţi şi resurse care îi permit să funcţioneze ca membru deplin al societăţii în care trăieşte, este cunoscut în sociologie sub numele de socializare. Într-o accepţiune largă, socializarea este un proces prin care individul interiorizează valorile şi normele societăţii în care trăieşte, îşi construieşte identitatea şi îşi structurează personalitatea socială. Principalii factori care influenţează procesul de socializare sunt: Determinantul biologic, anumite caracteristici biologice influenţează o serie de caracteristici ale personalităţii individului, care la rândul lor determină o anumită raportare a acestuia la realitatea socială; Mediul fizic, dat fiind faptul că indivizii se adaptează permanent la mediul în care trăiesc, atât social cât şi fizic, aceştia îşi dezvoltă anumite caracteristici specifice, care se reflectă într-o anumită măsură chiar în produsele culturale ale comunităţii/societăţii care funcţionează în mediul respectiv, aşadar, implicit, şi în procesele de socializare; Cultura, mecanismele care asigură receptarea şi internalizarea de către indivizi a normelor şi valorilor din societatea în care trăiesc sunt inevitabil influenţate de configuraţia intimă a matricei culturale a acelei societăţi. Influenţa pe care modelul cultural al unei societăţi o manifestă asupra formării şi integrării indivizilor în mediul social se regăseşte chiar în dezvoltarea unui profil de bază al personalităţii, pentru cei mai mulţi dintre cei care trăiesc în acea societate; Experienţa personală şi de grup, influenţează într-o măsură importantă modurile prin care indivizii achiziţionează anumite reprezentări asupra mediului social în care trăiesc, valorizându-se, în acest sens, rolul activ al celui socializat. Socializarea este, aşadar, un proces de interacţiune: nu ne socializăm decât în interacţiunile cu ceilalţi, în care descoperim reprezentări ale lumii, coduri şi valori specifice societăţii în care trăim. Individul socializat nu este doar un receptor pasiv de norme şi valori, ci un actor principal în propria sa socializare, acceptând tranzacţii cu agenţii socializatori (familia, şcoala, grupul de prieteni, mediul în care individul îşi desfăşoară activitatea, biserica, mass-media). Din punct de vedere strict temporal, socializarea cunoaşte trei mari etape: Socializarea primară, specifică primilor ani de viaţă şi care se încheie în jurul vârstei de şapte ani, etapă în care copilul asimilează limbajul, normele de bază şi valorile societăţii în care trăieşte; Socializarea secundară, care începe în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie odată cu adolescenţa, etapă în care copilul asimilează rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac capabil să trăiască în societate ca un membru cu capacităţi depline de relaţionare socială şi capabil să îndeplinească roluri sociale predefinite; Socializarea continuă, care se derulează de-a lungul întregii vieţi, individul achiziţionând permanent noi roluri sociale, multe alte norme sau valori. Alte tipuri de socializare sunt: socializarea anticipatorie, prin care indivizii adoptă informal o serie de norme şi comportamente care corespund unui anumit

85

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 86

Concepte fundamentale în sociologie

status pe care încă nu îl deţin, experimentând, astfel, rolul presupus de acesta; resocializarea prin care anumite comportamente, valori sau norme sunt înlocuite cu altele, corespondente, dar diferite de primele; socilaizarea negativă care se referă la situaţia în care modelele comportamentale, valorice sau normative achiziţionate se află în directă opoziţie cu cele specifice culturii dominante din societate. O atenţie deosebită acordată socializării au manifestat-o reprezentanţii interacţionalismului simbolic. Potrivit acestei perspective sociologice, socializarea este un proces de construcţie a sinelui, proces care este posibil doar pe baza interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. Cu alte cuvinte, semnificaţia pe care fiecare o atribuie sinelui derivă din percepţiile celor din jur (modelul teoretic explicativ al „sinelui oglindă” aparţinând lui Charles Cooley). Această abordare a fost consacrată, în perspectivă interacţionalistă, de George Herbert Mead. Acesta identifica două stadii de socializare în cadrul procesului de construcţie a sinelui: stadiul altuia semnificativ (în care copilul ia ca referinţă comportamentele unei anumite persoane considerate un altul semnificativ) şi stadiul altuia generalizat (în care copilul conştientizează nu doar rolul său, ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la „jocul” social). Două alte teorii, una de factură psihanalitică şi alta de factură psihologică, au asumat de asemenea un rol foarte important al socialului în procesul de formare şi configurare a personalităţii individului. Potrivit primei dintre cele două teorii, aparţinând lui Sigmund Freud, personalitatea unui individ, formată din cele trei componente majore (id, ego şi superego), se formează într-un proces stadial care are la bază evoluţia instinctului sexual. Structura personalităţii are la bază atât o componentă internă, id-ul, cât şi una socială în care se internalizează valorile şi normele sociale, superego. Cea de-a doua teorie aparţine lui Jean Piaget şi se referă la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. Referitor la dezvoltarea intelectuală, aceasta cuprinde patru stadii: stadiul senzoriomotor, până la vârsta de doi ani (în care se dezvoltă funcţiile senzomotorii ale copilului), stadiul preoperaţional, de la doi la şapte ani (în care copilul achiziţionează limbajul şi îşi formează abilităţile bazale de comunicare), stadiul operaţiilor concrete, de la şapte la unsprezece ani (în care copilul începe să facă operaţii logice, să facă distincţia între semne şi referenţii acestora) şi stadiul operaţiilor formale sau abstracte, între unsprezece şi cincisprezece ani (când copilul poate opera cu abstracţii). În ceea ce priveşte dezvoltarea morală a copilului, aceasta se realizează pe parcursul a trei stadii: preconvenţional (în care copilul respectă normele sociale din teama de a fi sancţionat sau din dorinţa de a fi recompensat), convenţional (în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat) şi cel post-convenţional (în care indivizii dau un sens relativ normelor, având competenţa de a le compara între ele). În perspectiva teoriei lui Jean Piaget, putem înţelege socializarea ca un proces de achiziţionare a unor competenţe cognitive şi morale de către individ şi care îi oferă acestuia criteriile necesare de raportare la realitatea socială la care participă.

86

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 87

Alfred Bulai

Procesul de socializare are loc întodeauna prin intermediul unor instituţii sociale, grupuri sau organizaţii care poartă numele de agenţi de socializare. Cel mai important agent de socializare este familia, alături de ea, grupurile de egali şi şcoala reprezintă alţi importanţi agenţi de socializare.

Concepte cheie socializare; pesonalitate de bază şi de status; personalitate modală; socializarea primară; socializarea secundară; socializarea continuă; Resocializare; desocializare; socializare negativă; altul semnificativ; altul generalizat; agent de socializare; grup de egali; socializare anticipatorie; anticipatori de socializare

Note: 9 Termenul de “personalitate de bază” a fost propus în aceeaşi perioadă şi de psihanalistul Abram Kardiner (1891-1981), care l-a utilizat, ca şi Linton, în sublinierea relaţiei dintre personalitatea şi cultura unei populaţii date. Personalitatea de bază este gândită de Linton în corelaţie cu personalitatea de status, care se referă la componentele de personalitate produse de achiziţia statusurilor şi a rolurilor sociale. 10

Instituţie sau grup social care are un rol distinct în socializarea indivizilor, aşa cum o să vedem în finalul acestui capitol.

11

Conceptul de “rol social”, ca şi cel de “status”, au fost monetizate în ştiinţele sociale de Ralph Linton şi vor fi amplu tratate în capitolul următor. 12 Cercetările asupra dezvoltării morale a copilului au fost continuate şi dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XX-lea, de către psihologul american Lawrence Kohlberg (1927-1987) 13

În cadrul următorului capitol, care va fi dedicat instituţiilor sociale, vor fi definite aceste tipuri speciale de instituţii.

87

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 88

Concepte fundamentale în sociologie

Spectacolul, ca instituţie socială

88

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 89

Alfred Bulai

Capitolul 5 Instituţii sociale . Status şi rol

În limbajul obişnuit, instituţia este o organizaţie delimitată, întotdeauna, spaţial şi temporal. Adeseori, utilizăm termenul de instituţie ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere, ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării, ministere, oficii guvernamentale, organizaţii internaţionale etc.) În sociologie, prin instituţii, aşa cum o să vedem, se înţelege ceva mai mult. Pentru noi, nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale, ci şi multe altele. Familia este, spre exemplu, o instituţie socială, ca şi religia sau statul. Dar şi banii sunt o instituţie socială, ei având funcţia reglementării circulaţiei monedei într-o societate.

89

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 90

Concepte fundamentale în sociologie

Orice tip de practică instituită, oriunde în societate, în anumite condiţii, este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Putem spune că, dintr-un anumit punct de vedere, întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale, iar la limită, am putea vorbi chiar de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Putem întradevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. Pentru a înţelege toate aceste aspecte, este necesar să clarificam două concepte centrale ale sociologiei, în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. Conceptele de status şi de rol social.

Ateneul Român în anii `30

90

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 91

Alfred Bulai

Tipologia statusurilor Orice individ trăieşte într-o comunitate, face parte posibil dintr-o organizaţie, este membru în diverse grupuri. În toate aceste cadre sociale, indivizii ocupă anumite poziţii. Ei pot fi simpli membri, pot avea roluri de conducere, pot să aibă responsabilităţi mai multe sau mai puţine, potrivit poziţiilor pe care le ocupă. Ceilalţi actori cu care ei interacţionează aşteaptă de la aceştia, în baza faptului că ei ocupă o anumită poziţie, diverse tipuri de comportamente, reacţii şi acţiuni. Din aceste motive, putem defini conceptul de status ca reprezentând poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. Structura socială o definim generic ca ansamblu al relaţiilor dintre indivizii care convieţuiesc şi interacţionează într-un cadru social. Acesta poate fi un grup, o organizaţie, o comunitate, o instituţie etc. Aşa cum am precizat anteriror, la nivelul oricărei structuri sociale, toţi ceilalţi membri au aşteptări faţă de posesorul unei poziţii, pentru că ocuparea acesteia presupune din partea actorului respectiv anumite tipuri de comportamente specifice. Din acest motiv, trebuie să mai prezentăm şi totodată să mai definim un concept. Este vorba de rolul social. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. Există, aşa cum se poate observa chiar din aceste definiţii, o importantă corelaţie între status şi rol, ambele presupunându-se reciproc. Din acest motiv, cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. Putem spune, astfel, că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are, în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. Vom trata mai întâi problematica statusurilor. Dacă ne gândim la multiplele poziţii pe care o persoană poate să le deţină în diverse structuri sociale, putem observa cu uşurinţă că pot exista foarte multe statusuri pe care cineva le poate deţine în societate în acelaşi Conceptul de status a fost utilizat, iniţial, într-un sens juridic, referindu-se prioritar la raporturile dintre diverse persoane în relaţie cu un cadru legal. Cel care a monetizat termenul a fost un jurist scoţian, Henry James Sumner Maine, care în 1861 utilizează acest termen în analiza raporturilor dintre sistemele legale moderne şi cele antice, privite ca schimbări de la „status” la „contract”. În ştiinţele sociale, el va fi impus în special prin lucrările antropologului american Ralph Linton, care îl corelează, totodată, pentru prima oară cu conceptul de rol social.

91

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 92

Concepte fundamentale în sociologie timp. Cineva poate avea statusul de student, de prieten, de fiu sau fiică, de cetăţean, dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de femeie sau de bărbat, de adolescent etc. Prin urmare, putem vorbi de un status global al unei persoane, status care cuprinde ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. La nivelul statusului global este necesară întotdeauna o ierarhie. Pot exista mai multe asemenea ierarhii. Cel puţin una a individului în cauză (vorbim de cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ), dar mai pot exista şi ierarhii pe care le presupun pentru un subiect persoanele cu care acesta interacţionează. Este posibil, spre exemplu, ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi, (adică acest status are cea mai mare importanţă faţă de toate celelalte) în timp ce părinţii noştri pot să considere, la nivelul statusului nostru global, ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Este posibil ca un şef, un alt tip de situaţie, să considere ca fiind cel mai important status la o colegă, statusul de femeie, în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor, unde statusul de femeie poate fi pe locul doi sau trei. În oricare asemenea situaţii este cert că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni, pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată, în timp ce ceilalţi pot aştepta alte comportamente (roluri), potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Iată de ce analiza statusurilor, dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi, este de maximă importanţă în viaţa socială. Din acest exemplu, putem deduce şi un alt aspect important. Atât definirea proprie a rangurilor, a ierarhiilor statusurilor în cadrul statusului global al unei persoane, cât şi ierarhia acestora percepută de un alter, au loc doar situaţional. Cu alte cuvinte, în diferite situaţii sociale oamenii îşi ierarhizează statusurile în modul în care îşi definesc rolul şi În funcţie de diferite situaţii în care ne aflăm dorim să ne prezentăm un anumit status dominant şi deci operăm o anume ierarhizare la nivelul statusului global. Spre exemplu, un angajat poate să aibă următoarea ierarhie într-o situaţie normală de activitate într-o organizaţie: şef, coleg, membru în echipa de dansuri a organizaţiei, bărbat, subaltern în raport cu proprii şefi. Într-o situaţie în care o colegă de serviciu leşină, atunci ierarhia poate să se schimbe de genul: coleg, bărbat, şef etc. În unele situaţii este posibil să se estompeze cu totul anumite statusuri. Spre exemplu, dacă acelaşi personaj iese la bere cu colega, atunci este posibil să nu se mai raporteze deloc în acea situaţie la statusul de subaltern sau chiar la cel de şef. Pe de altă parte, ceilalţi din jurul nostru pot avea alte percepţii faţă de ierarhia noastră. Colega de serviciu este posibil să-l considere pe colegul din exemplul anterior mai întâi şef sau, dimpotrivă, în primul rând bărbat sau prieten. O mare parte din conflictele interpersonale se bazează pe incompatibilitatea ierarhiilor de status la nivelul statusului global al indivizilor aflaţi în conflict.

92

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 93

Alfred Bulai implicarea în respectivele situaţii sociale. Definirea ierarhiilor este una deci dinamică şi permanent condiţionată de modul în care ne definim situaţiile la care participăm. Din exemplele menţionate mai devreme, mai putem sesiza un alt aspect important. Pot să existe cel puţin două tipuri diferite de status. Pe de o parte,unele care pot fi dobândite de subiecţi, prin diferite procedee, în timp ce altele, cum este de exemplu statusul sexual sau de gen (bărbat – femeie), care nu sunt dobândite printr-un efort anume făcut de posesorul lor. Avem prin urmare, de a face cu două mari categorii de statusuri. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere, de către societatea/comunitatea în care trăim. Statusul de cetăţean, statusul rasial sau sexual, statusurile de vârstă sunt exemple de statusuri atribuite. Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort, ele presupun o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine, iar accesul la ele nu este presupus automat pe baza apartenenţei la o structură socială dată. Majoritatea statusurilor în societatea contemporană sunt statusuri dobândite. Spre exemplu, toate statusurile profesionale sunt dobândite şi nu atribuite. Trebuie să precizăm, însă, că această calitate a statusului, de a fi atribuit sau dobândit, depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. Cetăţenia, istoric vorbind, a reprezentat în primul rând un status dobândit. În fond şi astăzi poate reprezenta un astfel tip de status pentru cei care îşi schimbă voluntar cetăţenia. Statusul de rege este unul atribuit, obţinut prin naştere, însă la fel, din punct de vedere istoric, există şi regi care au dobândit în cursul vieţii această poziţie în urma unor eforturi, considerabile adeseori. Dacă ne gândim spre exemplu, la istoria României, avem nenumăraţi domnitori care au ajuns la putere pentru că li s-a acordat acest status pe bază succesorală (deci în baza sistemului normativ al societăţii momentului), dar şi mulţi alţii care au ajuns la putere dobândind tronul pe baza unor eforturi serioase, financiare şi ne-financiare. La limită, majoritatea statusurilor atribuite pot fi, în condiţii speciale, şi dobândite. Să ne gândim, de exemplu, că astăzi chiar şi statusul sexual (sau de gen) poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general, al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi, vom observa imediat că, din punct de vedere istoric, societăţile s-au diferenţiat ra- Distincţia clasică dintre statudical între ele. Societăţile premoderne au fost societăţi surile atribuite şi dobândite îşi în care ponderea statusurilor atribuite a fost domi- are originea în sociologia lui nantă, chiar şi marea majoritate a statusurilor profe- Talcott Parsons, ea a fost imsionale fiind atribuite. Acest lucru se datora faptului că pusă în ştiinţele sociale de anmarea majoritate a meseriilor, ca şi multe dintre func- tropologul american Ralph ţiile administrative, se păstrau în familie, deci erau ob- Linton, cel care a şi monetizat ţinute mai degrabă prin atribuire. Dulgherul ajungea această clasificare şi cele două dulgher pentru că tatăl său fusese dulgher, moaşa era tipuri de status. moaşă pentru că la fel fusese mama, bunica etc. Uneori

93

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 94

Concepte fundamentale în sociologie

Nu trebuie să considerăm că statusurile atribuite nu presupun nici un fel de efort pentru achiziţia lor. Ideea este că pentru ele, la nivelul societăţii sau al comunităţii, există predefinit un mecansim de achiziţie, independent de capacităţile, performanţele sau dorinţa subiecţilor de a le dobândi sau nu. Statusurile dobândite nu au calitatea de a fi statusuri de drept, iar mecanismul achiziţiei se centrează prioritar pe anumite capacităţi, pe pregătirea pentru ocuparea respectivei poziţii, sau presupun pur şi simplu un cost financiar.

chiar anumite funcţii administrative se transmiteau în familie, dat fiind că ele se legau puternic de condiţia de clasă a persoanelor respective. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. Din acest motiv, putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice, în timp ce cele moderne mai degrabă meritocratice. Primele sunt societăţi în care prevalează statusurile atribuite, deci cele moştenite în interiorul unor structuri sociale, în timp ce societăţile meritocratice sunt cele în care accesul în anumite structuri este dat de meritele şi competenţele probate ale indivizilor, deci de anumite eforturi pe care aceştia le fac pentru a obţine acele poziţii. Mai există un aspect interesant. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii, în orice societate, este aceea ca odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status, să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. Mai mult, indivizii odată ce au dobândit un status, au tendinţa să se raporteze faţă de acesta mai degrabă ca faţă de un status atribuit şi nu unul dobândit. La fel, la nivel societal, orice societate democratică, care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei, tinde, în absenţa corecţiilor politice şi civice necesare, să se îndrepte spre un model gerontocratic. În legătură cu toate aceste aspecte, ar mai trebui precizat un element important. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine, sau doar anumite categorii? Care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă ştim că simpla permisiune legală nu este automat şi una socială. Teoretic, toţi copiii din România au aceleaşi drepturi la învăţământul superior. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic, toţi românii, cu câteva excepţii legale, au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Dar din punct de vedere social, cultural sau economic au şanse reale toţi? Evident că nu, pentru că şansa dumneavoastră, a celor care citiţi acest capitol în acest moment, este mai mare să muriţi în următoarele câteva zile decât să ajungeţi în această funcţie. Iată de ce este extrem de important nu doar să fie analizate, ci şi dezbătute problemele legate de mecanismele atribuirii şi dobândirii statusurilor într-o societate, iar această analiză trebuie întotdeauna făcută în corelaţie cu contextele sociale în care acestea există.

94

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 95

Alfred Bulai

Indicatorii de status Încă de la începutul acestui capitol am precizat faptul că există un status global pentru orice individ, status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. În anumite situaţii sau contexte sociale, de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv, utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să îi facă pe ceilalţi actori din cadrele sociale respective să ne recunoască statusul fără a ni-l preciza noi de fiecare dată. Pentru a realiza acest lucru se utilizează indicatori de status, adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Spre exemplu, un medic poartă în spital un halat alb, eventual un ecuson, iar uneori el sau ea mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât, chiar şi atunci când doar se deplasează prin spital, chiar dacă nu are ce face în realitate cu el. La fel, femeile, pentru a-şi accentua statusul de gen, utilizează produse cosmetice, bijuterii, anumite coafuri, o anumită vestimentaţie etc. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi, de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există, în cultura noastră, verigheta ca indicator de status. Trebuie să menţionăm, însă, că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. Acest atribut este obţinut doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. De exemplu, cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumită situaţie dată, în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar, nefiind vizibilă, ea nu poate indica nimic. Dar şi verigheta nu desemnează nimic dacă nu este purtată de o persoană. Pe de altă parte, aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar, ca în exemplele menţionate, dar şi involuntar, atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun membrilor. Fie că este vorba de o simplă instituţie, precum un hotel, fie că este vorba de armată, de o închisoare, sau de o mânăstire, toate aceste tipuri de instituţii impun în fond uniforme, chiar dacă ele au denumiri şi semnificaţii sociale diferite. La fel, putem considera şi salopeta unui muncitor, o uniformă şi astfel şi ea are acelaşi rol ca indicator de status. Prin urmare, calitatea esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment sau, în alte cazuri, statusul pe care o instituţie în care se află acea persoana i-l impune ca status central. Analiza indicatorilor de status utilizaţi voluntar de un individ ne poate spune foarte multe lucruri despre ierarhia statusurilor şi implicit a valorilor acelei persoane în diferite contexte sociale date. Spre exemplu, dacă cineva poartă un tricou cu numele sau însemnele unei anumite echipe de fotbal, acest lucru poate indica apartenenţa la o galerie de suporteri. În funcţie de tipul şi numărul de cadre sociale în care utilizează respectivul indicator putem estima importanţa pe care o are pentru subiectul în cauză respectivul status. Una este să porţi tricoul la meci şi alta la nunta unui prieten.

95

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 96

Concepte fundamentale în sociologie Salopeta unui muncitor are în mod cert şi o funcţie protectivă, însă, ea are întotdeauna, cel puţin latent, şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana respectivă nu este mamă sau tată, bărbat sau femeie, nu este prieten, nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul, angajatul acelei instituţii. Nu trebuie să considerăm utilizarea indicatorilor de status ca fiind una care ţine doar de o dorinţă a indivizilor de a sublinia imPhilip Zimbardo portanţa contextuală a unui anume status. În foarte multe cazuri, indicatorii de status au un rol esenţial în buna funcţionare a unor organizaţii sau instituţii prin faptul că anumiţi membri sunt mult mai uşor identificabili. Ar fi complicat să ne descurcăm într-un spital dacă personalul medical nu ar utiliza indicatori de status şi cu atât mai greu am reuşi să conducem autoturismul dacă poliţiştii de la circulaţie nu ar avea uniforme şi pot fi oferite numeroase alte exemple. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă, fie că este vorba de utilizarea voluntară, fie de cea involuntară.

Tipologia rolurilor sociale Aşa cum am precizat la începutul acestui capitol, rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează ca cerinţă a unui anumit status pe care îl deţine. Vorbim despre roluri şi nu despre rol, pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. Spre exemplu, un doctor are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii, altele atunci când explică cazul tratat, bolnavului sau familiei, altele în raport cu personalul medical, cu administraţia instituţiei în care se află etc. Rolurile sociale pot fi clasificate în multe modalităţi. În primul rând, ar trebui să facem distincţia între două tipuri de raportare la rolurile sociale. Pe de o parte, există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie performate, din acest motiv, le vom şi spune roluri aşteptate. Pe de altă parte, există rolurile real performate de o persoană întrun anume context şi din acest motiv, le vom spune simplu roluri performate. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive, pe care o să le prezentăm pe scurt. În primul rând, trebuie să menţionăm faptul că pot exista dificultăţi în performarea rolurilor şi deci, să apară o diferenţă faţă de prescripţiile rolului respectiv, datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a acestora. Pe de altă parte, pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea pe care o persoană trebuie să o facă de la un rol la altul, într-un anume context situaţional. În

96

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 97

Alfred Bulai acest mod, pot să apară comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. Mai trebuie să luăm în considerare şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale şi atitudinale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. Dacă de exemplu, o persoană nu este suficient de energică, are o personalitate “slabă”, un temperament introvertit, este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei organizaţii. Rezultă deci că pentru anumite roluri există, uneori, şi anumite cerinţe de profiluri de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. Este necear să asumăm în egala măsură şi teza opusă. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi, în baza respectivului status, pot conduce la schimbări, de multe ori majore, la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Este interesant de exemplu experimentul unui celebru psiholog social american, Philip Zimbardo1 (1933- ), care, în anul 1971, a amenajat în cadrul Universităţii Stanford din Statele Unite un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. Au fost selectaţi studenţi voluntari care au participat la experiment. Aceştia au fost împărţiţi aleator în două grupe: deţinuţi şi gardieni. Profilurile lor de personalitate au fost testate anterior experimentului pentru toţi participanţii, cu aceleaşi teste, pentru a avea o variabilă „martor” faţă de care să se poată analiza schimbările produse de experiment. După intervievarea şi selecţia voluntarilor a început practic experimentul care urmărea să observe în ce măsură studenţii respectivi, performând rolurile de deţinut, respectiv gardian, ajungeau sau nu să îşi schimbe personalitatea. Experimentul s-a oprit după şase zile, deşi fusese planificat pentru două săptămâni, deoarece schimbările de personalitate deveniseră foarte periculoase pentru suPhilip Zimbardo este unul dintre cei mai reputaţi psihologi sociali americani. Experimentul realizat în vara lui 1971, cu aproape o lună înaintea celei mai mari revolte din penitenciarele americane (Attica 1971), s-a impus cu numele „Stanford Prison Experiment”. La el au participat 24 de voluntari selectaţi din mai multe zeci de studenţi. Aceştia şi-au preluat total rolurile de deţinuţi şi de gardieni. Experimentul a fost oprit pentru că apăruseră, este drept, primul caz după mai puţin de 36 de ore, tulburări grave de comportament la deţinuţi, pierderea identităţii, crize şi tulburări psihosomatice, tulburări care într-o manieră opusă apăreau şi la gardieni. Au existat şi acţiuni de rebeliune, tentative de evadare, audieri pentru eliberări condiţionate, vizite ale familiilor, ale unui preot şi ale unor avocaţi. Pe scurt s-au desfăşurat toate tipurie de situaţii obişnuite dintr-o închisoare. Rezultatele acestor cercetări au fost referenţiale pentru cercetarea instituţiilor de control social după anii 70.

97

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 98

Concepte fundamentale în sociologie biecţi, doar după câteva zile. Studenţii deţinuţi deveniseră uluitor de rapid mult mai obedienţi, umili, lipsiţi de curaj şi de fermitate, în timp ce studenţii gardieni deveniseră mai duri, mai violenţi, uneori chiar sadici. Acest experiment celebru a demonstrat că, în raportul dintre rol şi personalitate, trebuie să luăm în considerare şi relaţia inversă, achiziţia unui status şi performarea unor roluri presupuse de acesta pot conduce la schimbări semnificative la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi. Mai dorim să subliniem două situaţii speciale care pot genera discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. Conflictul de rol apare atunci când într-un context situaţional dat există cerinţe contrare presupuse de două roluri care provin din două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Dacă de exemplu, un profesor îşi are propriul copil ca elev iar într-o anumită situaţie particulară, să spunem, că acesta copiază la o teză, el ar trebui să îl sancţioneze, atunci avem un conflict de rol. Pe de o parte, rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul, pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze, deci să nu îl sancţioneze. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status, adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii, prin urmare, doctorul ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp de trăit. Pe de altă parte, o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii ca un tip de acţiune strict terapeutică în fond. Într-o situaţie ca cea descrisă, este evident că orice ar face medicul, el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său. Rolurile încordate, faţă de conflictul de rol, nu sunt întâlnite la fel de frecvent, ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. Trebuie să precizăm că atât conflictul de roluri cât şi rolul încordat nu apar pur şi simplu doar din situaţia în care cineva deţine roluri sau statusuri diferite într-o anumită situaţie dată. Mai este nevoie ca cerinţele rolurilor respective să presupună un conflict, respectiv să fie opuse, să se excludă reciproc privitor la acelaşi tip de acţiune sau activitate. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. Este vorba de: Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă, printr-o atitudine raţională sau doar pretins raţională, să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură încât respectivul conflict să nu mai existe. Spre exemplu, profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă nu doar firească, ci şi prioritară a acestui rol şi deci, astfel, să dispară conflictul iniţial. La fel poate raţionaliza situaţia şi ac-

98

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 99

Alfred Bulai ţiona exact invers, considerând că el sau ea, ca tată sau mamă, trebuie să fie exigent/exigentă şi să pedepsească exemplar copilul pentru că doar aşa îl va ajuta. În acest caz, va pune de fapt accent pe cerinţele rolului de profesor. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe, mai mult sau mai puţin forţat, rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri, definindu-le strict situaţional. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status capabili să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. Masca spre exemplu, la populaţiile arhaice, dar şi în unele tradiţii populare de la noi, este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri, sau de unul dintre ele, către o altă persoană. Medicul din exemplul propus mai devreme poate să comunice spre exemplu,vestea extrem de tristă familiei, care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. La fel, profesorul poate ruga un alt coleg să-i examineze copilul şi putem găsi numeroase alte exemple.

Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat la începutul acestui capitol, în sociologie, conceptul de instituţie socială reprezintă mai mult decât înţelegem uzual prin termenul utilizat la nivelul limbajului obişnuit, limbaj la nivelul căruia instituţia reprezintă mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. Am putea să înţelegem cel mai simplu diferenţa dintre cele două concepte dacă precizăm faptul că orice organizaţie funcţionează pe baza existenţei unui cadru instituţional, adică a unui mod de organizare care are ca fundament o instituţie socială. Instituţiile sociale există şi în afara unor contexte organizaţionale, deci independent de organizaţii. Aceasta pentru că orice practici sociale ale indivizilor, care implică anumite moduri determinate de inter-relaţionare bazate pe valori, norme, credinţe şi modele comportamentale împărtăşite de actorii respectivi constituie o instituţie socială. Aceste tipuri de practici presupun întotdeauna anumite funcţii pe care instituţiile în cauză le îndeplinesc în cadrul comunităţilor şi al societăţilor în care ele se produc. Cele mai multe instituţii funcţionează independent de indivizi şi preexistă membrilor lor. Organizaţiile sunt definite întotdeauna pe baza unui demers voluntar al unor persoane, demers care presupune o delimitare precisă spaţială şi temporală, un grad înalt de auto-reflexivitate a membrilor privitor la normele în baza cărora ele funcţionează, parţial şi a obiectivelor şi scopurilor. Membrii organizaţiei conştientizează, de asemenea, apartenenţa la aceasta şi o diferenţiază de alte cadre sociale de organizare. Într-o organizaţie sunt prezente întotdeauna relaţii ierarhice de autoritate. Definirea unui cadru formal de relaţii în organizaţii presupune implicit instituţionalizarea unor practici şi, din acest motiv, putem vorbi de o dimensiune instituţională esenţială a organizaţiilor. Pe de altă parte, pe baza anumitor cadre instituţionale preexistente se pot defini relaţii formale (reguli şi proceduri formale, scrise) şi astfel, poate să se construiască o organizaţie pornind de la o instituţie socială.

99

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 100

Concepte fundamentale în sociologie

Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol, putem spune că instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora, care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. Cu alte cuvinte, oriunde există un grup de oameni, care au anumite statusuri şi interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplinesc funcţii determinate în societate, putem spune că avem o instituţie socială. Orice practică instituită, orice mod definit prin care actorii sociali fac împreună ceva în societate, reprezintă, astfel, o instituţie socială. Cea mai veche instituţie socială este familia. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. Din acest motiv, îi vom consacra un capitol special. Există câteva mari tipuri de instituţii, care datorită importanţei lor sunt considerate instituţii sociale fundamentale. Alături de familie, mai putem include în această categorie religia şi statul. Cu siguranţă, însă, putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. Spre exemplu, în raport cu tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc, instituţiile pot fi: instituţii politice - privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. statul, partidele, consilii locale etc.) instituţii juridice - privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii (ex. tribunale, avocatura, etc.) instituţii economice - se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică, etc.) instituţii culturale - se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex teatrele, massmedia etc.) instituţii religioase - administrează practicile şi ideologiile religioase (ex biserica, sectele etc.) instituţii ale vieţii private - asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex familia, căsătoria, adulterul etc.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite, există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Spre exemplu, instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei, având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor (una din formele de constituire a familiilor, chiar forma fundamentală am putea spune). Este evident, în aceeaşi măsură, faptul că atunci când ne referim la instituţii economice vorbim la modul general, pentru că în realitate există o mare varietate a acestora, precum şi multiple legături de determinare între ele. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem un lucru foarte important, care ar putea contrazice simţul comun. Instituţiile sociale, ca şi practici instituite, nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. Cu alte cuvinte, atunci când vorbeam de funcţii în societate nu ne refeream doar la acele practici valorizate ca pozitive în viaţa socială. Adulterul este o instituţie socială care este în general blamată în orice societate, şi totuşi, este o instituţie socială. Există instituţii sociale care pot fi considerate ilegale, ceea ce nu le face mai puţin instituţii. Prostituţia este o instituţie socială, dar şi şantajul sau escrocheria. Prin urmare, când vorbim

100

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 101

Alfred Bulai de o funcţie socială nu ne referim numai la ceea ce societatea consacră public ca instituţii nevoi ale sale şi consideră a fi universal economice acceptabil. Din acest motiv, putem consipiaţă dera că există chiar instituţii deviante, desigur în raport cu o normativitate soFamilie cială dată. Nu trebuie să valorizăm conReligie ceptul de funcţie (adică să îl considerăm Şcoală exclusiv în sens pozitiv), ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem ca un “rol” pe care cineva îl joacă în societate şi, ca şi în teatru, nu toate rolurile sunt pozitive. Ar mai trebui să spunem că, din punct de vedere istoric, apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională, adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială de regulă fundamentală, care îndeplineşte mai multe funcţii în societate, apar alte noi instituţii, care preiau unele din funcţiile instituţiei de origine. Conceptul de diferenţiere instituţională a fost propus în cadrul perspectivei funcţionaliste, fiind utilizat în sociologie pentru explicarea schimbării sociale atât de Talcott Parsons, cât şi de Robert Merton. În acest sens, trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane, familia îndeplinea quasi-totalitatea funcţiilor sociale, adică atât funcţii religioase, cât şi economice, politice, de control social etc. În această perspectivă, putem înţelege mult mai clar de ce familia, atât din perspectivă istorică, cât şi din perspectiva funcţiilor pe care le-a avut la origine sau a celor pe care le deţine în prezent, nu reprezintă doar o instituţie socială fundamentală, ci şi cea mai importantă dintre toate instituţiile sociale.

Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care există şi de nivelul lor de cuprindere, orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. Prezentarea acestora are rolul de a ne ajuta în analiza oricărui tip de instituţie. Componentele bazale ale oricărei instituţii sociale sunt: Set de statusuri şi de rolurile ataşate acestora; Interacţiuni ale deţinătorilor statusurilor care se constituie ca activităţi ce îndeplinesc anumite funcţii sociale; Mijloace de îndeplinire a acestor activităţi; Norme, valori, credinţe împărtăşite de membrii instituţiilor, care constituie baza modelelor de relaţionare; Scopuri/obiective ale membrilor; Simboluri şi elemente vizuale care marchează în contexte relaţionale prezenţa instituţiilor sau apartenenţa la acestea.

101

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 102

Concepte fundamentale în sociologie Dintre toate aceste elemente, ultimele două nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. Cu alte cuvinte, putem aparţine unei instituţii fără să conştientizăm precis această poziţie. Spre exemplu, facem parte din instituţia pieţei, dar de regulă, nu conştientizăm acest lucru la un nivel instituţional, pentru că cea mai mare parte din populaţie nu se raportează la piaţă în sensul unui cadru de interacţiune. Simbolurile există doar pentru anumite instituţii, de regulă pentru cele care au un rol public extrem de important. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei, aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simboluri ale unei organizaţii particulare. Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja. O scurtă precizare este necesară, însă, în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea acestora. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri, dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri, a unor acte normative, a unor biblioteci etc. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace, care nu se reduc doar la anumite obiecte, ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică, ori, în alte cazuri, chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. Spre exemplu, banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii altei instituţii economice.

Instituţiile totale Reprezintă un tip special de instituţii, care au fost monetizate în sociologie cu acest termen de către sociologul american Erwing Goffman (1922-1982), creatorul dramaturgiei sociale, una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. Instituţiile totale sunt instituţii care monopolizează quasi-total viaţa membrilor lor, instituţii care încearcă să îşi controleze şi să îşi influenţeze membrii la un nivel maximal. Aceste instituţii exclud, de regulă, posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele, în orice caz, ele nu recunosc celelalte statusuri ale membrilor, ele restricţionează comunicarea cu exteriorul şi reglementează şi controlează posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei de către membri. Armata, închisoarea, mânăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii, de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii şi a personalităţii acestora. Un exemplu simplu de astfel de procedeu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. Din aceste motive, uneori sunt utilizate alte nume, de exemplu prin rebotezare, ca în mânăstiri, ori sunt alocate numere, evident total impersonale, ca în închisori, ori, pentru alte

102

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 103

Alfred Bulai situaţii, sunt utilizate formule lingvistice de uniformizare, ca în armată, acolo unde nu eşti Ion Vasile, ci soldat, fruntaş, caporal, sau sergent Ion Vasile. De altfel, raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare, adică prin utilizarea doar a numelui gradului respectiv. În instituţiile totale sunt utilizate uneori chiar şi procedee de depersonalizare, prin care se încearcă mai mult decât o atenuare Erving Goffman a individualităţii unora din persoanele care fac parte din instituţii. În aceste cazuri, se încearcă realizarea unei presiuni maxime asupra individului, vizându-se reducerea acestuia la unicul status oferit de instituţia totală, prin suprimarea tuturor libertăţilor uzuale şi prin restrângerea totală sau aproape totală a caracterului privat al vieţii acestuia. Spre exemplu, într-o închisoare (sau într-o unitate militară), membrii sunt tunşi1 nu atunci când vor ei, ci când vrea instituţia. Tocmai din acest motiv, în astfel de instituţii, primul gest faţă de un nou membru este tocmai “tunsul”, gest care îi transmite respectivei persoane mesajul că din acel moment nu mai deţine controlul faţă de lucruri care ţineau de regulă total de propriul control. Un membru al unei astfel de instituţii are multe astfel de restricţii. El se culcă, se scoală, mănâncă sau face baie doar atunci când instituţia îi permite aceste activităţi. În marea majoritate a instituţiilor sociale, atunci când un individ ajunge membru, el pierde, din cauza noului său statut, controlul pentru foarte multe activităţi care în viaţa obişnuită depindeau total de voinţa sa. Mai mult, există uneori procedee care urmăresc expres chiar violarea oricăror bariere de intimitate prin procedee de genul băilor colective (mai multe persoane fac duş în aceeaşi cameră în acelaşi timp, în unele cazuri supravegheate) sau controalelor medicale în grup, uneori chiar în spaţii cu caracter public etc. Aceste procedee reduc şi ele intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. Într-o instituţie totală se poate intra involuntar, atunci când cineva este obligat să facă acest lucru, aşa cum este cazul evident al închisorii, dar există şi posibilitatea intrării voluntare, spre exemplu, într-o mânăstire ori chiar în armată în ţările care nu prevăd obligativitatea stagiului militar. Trebuie să mai precizăm faptul că Erving Goffman este unul o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală din cei mai reputaţi socio- pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. O logi din secolul al XX-lea. unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere A propus dramaturgia socială ca mod de analiză a pentru ofiţeri, cu atât mai puţin pentru personalul civil, care societăţii şi a interacţiunii poate fi prezent în astfel de instituţii. oamenilor cu instituţiile. Trebuie să menţionăm, în aceeaşi ordine de idei, Lucrări fundamentale: faptul că deşi instituţiile totale par, cel puţin din exemplele “Prezentarea sinelui în date, instituţii în care cei mai mulţi dintre noi nu vom ajunge viaţa de fiecare zi” (1959), “Aziluri” (1961), „Stigma” niciodată, totuşi ele sunt sau au fost prezente în viaţa orică(1963) şi „Relaţiile în Pub- ruia dintre noi. Cel mai banal exemplu de instituţie totală, lic” (1971). din care oricare dintre noi a făcut parte, este familia. Este vorba de propria familie, care pentru orice copil mic repre-

103

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 104

Concepte fundamentale în sociologie zintă o instituţie totală, pentru că el nu o poate părăsi şi evident ea îi controlează total viaţa. Prin urmare, calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec, ci unul dependent de tipul de raporturi pe care o instituţie le dezvoltă faţă de proprii membri. Pe de altă parte trebuie să înţelegem, tot în baza exemplului anterior, că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale pentru anumiţi membri, doar în anumite situaţii. Spre exemplu, pentru un bolnav cronic, care îşi petrece o perioadă mare de timp în cadrul spitalului, acesta va reprezenta tot o instituţie totală. Dar şi vaporul pe perioada unei călătorii oceanice, de mare durată, poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Rezultă, din tot ce am prezentat, că în realitate, numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor, în gestionarea controlului social, în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale.

104

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 105

Alfred Bulai

Rezumat Orice individ, în orice societate, ocupă anumite poziţii în cadrul structurilor sociale din care face parte. O persoană poate fi profesor, tată, membru al unei asociaţii, bărbat, etc. Fiecare dintre aceste poziţii enumerate poartă numele de status, iar ansamblul tuturor acestor poziţii constituie ceea ce se numeşte status global. În virtutea faptului că persoana respectivă este profesor, vor exista anumite aşteptări din partea elevilor care frecventează orele sale, aşteptări legate de anumite tipuri de comportament şi relaţionare: prezenţa la ore, transmiterea unor seturi de cunoştinţe, informaţii, acordarea de consultaţii, acordarea de calificative sau note pe baza examinărilor, etc. Aşadar, elevii aşteaptă ca profesorul lor să performeze un anumit rol (social) în virtutea deţinerii acestui tip de status. Pentru unele statusuri pe care le deţinem, cum ar fi cel de gen (femeie de exemplu), nu trebuie să depunem nici un fel de efort, el fiind obţinut direct prin naştere. Este vorba despre statusurile atribuite. Pentru alte statusuri, în schimb, este nevoie de un anumit efort voluntar din partea individului pentru a le obţine, de cheltuirea unor tipuri diferite de resurse. Acestea sunt statusurile dobândite. Una dintre trăsăturile care diferenţiază societăţile premoderne şi cele moderne o reprezintă şi ponderea celor două categorii de status în cadrul lor. În funcţie de acest criteriu, avem două tipuri de societăţi: societăţile gerontocratice, specifice premodernităţii (societăţi în care prevalează statusurile atribuite) şi societăţi meritocratice, specifice modernităţii (societăţi în care prevalează statusurile dobândite). Pentru a evidenţia importanţa unuia dintre statusurile pe care o persoană le deţine, aceasta poate recurge la utilizarea unor anumite elemente care ajută la indicarea respectivului status. Astfel de elemente poartă numele de indicatori de status (de exemplu, uniforma pentru a indica statusul de membru al unei structuri militare, insigna pentru a indica statusul de membru al unui partid, verigheta pentru a marca statusul de persoană căsătorită etc.) Referitor la rolurile sociale, există două tipuri de raportare la acestea. Pe de o parte, avem rolurile aşteptate, pe de altă parte, avem rolurile real performate de deţinătorii unui status. Între cele două tipuri de roluri pot să apară discrepanţe legate în primul rând de dificultatea de îndeplinire a anumitor roluri. Unele din aceste dificultăţi sunt presupuse de două tipuri particulare de situaţii: conflictul de rol şi rolul încordat. Primul apare în situaţia în care există cerinţe contrare presupuse de două roluri care provin din două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Cel de-al doilea apare în situaţia în care există cerinţe diferite la nivelul a două roluri presupuse de un acelaşi status. Modalităţile de rezolvare a unor astfel de dificultăţi posibile în contextul performării unor roluri sunt: raţionalizarea (procedeu prin care cineva îşi redefineşte o cerinţă de rol, astfel încât să elimine conflictul existent), compartimentarea (procedeu prin care oamenii încearcă să separe rolurile pe care le deţin în anumite contexte, definindu-le strict situaţional) şi adjudecarea (delega-

105

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 106

Concepte fundamentale în sociologie

rea responsabilităţii presupuse de un anumit rol către o altă persoană). Privite dintro altă perspectivă, seturile de statusuri şi roluri asociate acestora, contribuind la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale, se constituie în instituţii sociale. Potrivit unei formule mai generale de definire a acestui concept, instituţiile sociale sunt constituite din orice practici sociale ale indivizilor, care determină anumite moduri de interacţiune bazate pe valori, norme, credinţe şi modele comportamentale împărtăşite de actorii respectivi. Cea mai veche dintre instituţiile sociale este familia. Alături de aceasta, identificăm o serie întreagă de alte instituţii sociale, care diferă în raport cu tipul de funcţie pe care îl îndeplineşte în societate. Astfel, avem instituţii: politice, juridice, economice, culturale, religioase şi ale vieţii private. Un tip special de instituţie socială îl reprezintă instituţia totală, concept consacrat în sociologie de americanul Erwing Goffman. Instituţiile totale sunt cele care monopolizează quasi-total viaţa membrilor lor, instituţii care încearcă să îşi controleze şi să îşi influenţeze membrii la un nivel maximal. Exemple de astfel de instituţii: închisoarea, mânăstirea, armata, orfelinatul, etc.

Concepte cheie status; status atribuit; status dobândit; status global; gerontocraţie; meritocraţie; indicatori de status; Rol social; Raţionalizare; Compartimentare; adjudecare; Roluri aşteptate; Roluri performate; Conflict de rol; Rol încordat; instituţii sociale; diferenţiere instituţională; instituţii totale

Note: 14 Fotografiile privitoare la experimentul realizat la Stanford de Philip Zimbardo sunt reproduse cu acordul profesorului Zimbardo, căruia îi mulţumim pentru permisiune. 15 Fotografiile din această pagină provin de pe site-ul oficial al „Stanford Prison Experiment” şi sunt publicate cu acordul profesorului Philip Zimbardo

106

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 107

Alfred Bulai

Capitolul 6 Familia - instituţie socială fundamentală Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese, pentru că, la urma urmei ne putem întreba: cine nu cunoaşte ce este o familie, care sunt tipurile de rudenie, relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că, dintre toate instituţiile sociale, ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. Am putea spune, mai mult, că dacă nu am cunoaşte normele de bază ale familiei, atunci nici măcar nu am putea să trăim în societate. Cu toate acestea, noi nu cunoaştem foarte multe lucruri despre această instituţie fundamentală. Nu cunoaştem de fapt decât un singur tip de familie, iar raportarea noastră, a cunoaşterii comune, nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea instituţiei familiei.

107

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 108

Concepte fundamentale în sociologie

Spre exemplu, ni se pare normal să considerăm ca membri ai familiei părinţii - tatăl şi mama-, copiii, bunicii, unchii şi mătuşile etc. Toate aceste tipuri de membri ai familiei au la bază doar un model de familie, iar istoric, acesta nici nu a fost cel mai des întâlnit. Cu câteva mii de ani în urmă, popoarele indo-europene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici, inclusiv cea greacă sau romană) aveau ca membri activi ai familiei toţi strămoşii, respectiv bărbaţii care avuseseră calitatea de “pater” şi care erau consideraţi nu doar şefi, ci şi adevăraţi zei ai familiei. Mai mult, focul sacru din vatră era şi el un membru al familiei, chiar consultat în diferite ocazii, fiind cel mai important sfătuitor al acesteia. În faţa lui se săvârşeau, de altfel, toate acţiunile semnificative din interiorul familiei. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie era diferită total de a noastră şi cu siguranţă, familia popoarelor indo-europene era foarte departe de modelul pe care îl împărtăşim astăzi, care este de fapt este modelul familiei creştine. Nu am oferit decât un exemplu al varietăţii pe care o cunoaşte această instituţie. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal, ci şi pe cel cultural. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate, aşa cum există şi multe alte aspecte care definesc şi un numitor comun. Familia reprezintă, în oricare societate din prezent sau trecut, cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv, analiza ei este una esenţială în cunoaşterea vieţii sociale.

Sevirea cafelei

108

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 109

Alfred Bulai

Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge, căsătorie sau adopţie. Aceste trei tipuri de legături constituie cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. Legăturile de sânge sunt definite de regulă pe baza relaţiei directe de descendenţă între copii şi părinţi, naşterea fiind elementul central, implicit, însă, aceste legături privesc pe toate celelalte rude care au relaţii consangvine. Căsătoria este, la rândul ei, o instituţie socială, care are un rol fundamental în constituirea unui noi grup familial. Adopţia este şi ea o instituţie care priveşte accesul într-o familie şi, deşi pare o instituţie foarte modernă, ea este foarte veche. Într-o altă ordine de idei, relaţiile dintre membrii familiei sunt relaţii de rudenie. Rudenia poate fi la rândul ei biologică, deci de tip consangvin (bazată pe legături „de sânge”) sau socială şi o vom considera atunci ca fiind de tip afin (prin căsătorie). Putem, însă, vorbi şi de rudenie de tip spiritual (năşia, frăţia de cruce etc.). Pot exista, totodată, şi grupuri de oameni care au relaţii afective puternice între ei şi care nu formează totuşi o familie (bazată pe căsătorie sau relaţii de sânge). Această situaţie este des întâlnită în oraşul modern, unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu proprii membri ai familiei. Atunci când rudenia nu se referă la relaţiile dintr-o familie bazate pe legături de căsătorie sau de sânge, vorbim de “rude fictive”. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. Acestea sunt: funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm în egală măsură asupra acestor funcţii, dat fiind că unele dintre ele se referă la aspecte evidente, iar altele au mai făcut obiectul analizelor noastre, cum este cazul funcţiei de socializare. Funcţia de status se referă la faptul că o mare parte din statusurile foarte importante ale unei persoane este oferită de familie. Mai mult decât atât, acestea sunt recunoscute în afara grupului familial având semnificaţie în societate. În foarte multe situaţii, statusurile conferite de familie presupun anumite drepturi pecuniare sau culturale în comunitate şi în societate. 109

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 110

Concepte fundamentale în sociologie

Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei, atât datorită relaţiilor sexuale, cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. Mediul social al familiei oferă totodată, în mod uzual, cel mai mare confort psihic şi emoţional. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi şi îngrijiţi, în orice societate, în primul rând de instituţia familiei şi mai apoi de alte instituţii. În primul rând, protecţia copilului este asigurată quasi-total în familie până la vârste înaintate, dar funcţia de protecţie există în raport cu oricare membru, inclusiv în relaţia inversă, aceea a copiilor adulţi care îşi protejează părinţii bătrâni. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică unitară, cu un registru şi un management unitar atât ca activitate de producţie, de investiţii, de achiziţii de bunuri, cât şi din punctul de vedere al consumului.

Tipologia instituţiei familiei Cel puţin în dimensiune istorică, dar evident şi pe baza diversităţii culturale a formelor ei prezente de organizare, instituţia familiei are o tipologie variată. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este de fapt o familie nucleară formată din soţ, soţie (eventual şi copii). Deosebirea faţă de cazul mai larg al familiei nucleare este aceea că în afară de forma conjugală pot să mai existe şi cazuri ale unor familii formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc.) care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Un alt tip de familie nucleară este familia monoparentală, denumire utilizată pentru a desemna cazurile unor familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi. Opus tipului familiei nucleare este tipul familiei extinse. Aceasta este formată din membri a mai mult de două generaţii care, şi în acest caz, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi, pe de o parte, reală, atunci când ea există ca atare într-o gospodărie, dar, pe de altă parte, o putem defini şi într-o manieră pur teoretică. Familia extinsă de tip teoretic reprezintă de fapt ceea ce se numeşte în sociologie “arbore genealogic”. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă, pe care îl numim ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, deoarece numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici, opt străbunici, plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc.), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul va semăna cu un arbore. (vezi graficul alăturat)

110

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 111

Alfred Bulai

Figura 6.1 Model de arbore genealogic

Analiza normativă a familiei La fel ca şi în cazul altor tipuri de instituţii sociale, cercetarea acestora se poate face atât pe baza identificării şi cercetării funcţiilor pe care ele le îndeplinesc şi avem astfel o perspectivă funcţională de analiză, de genul celei pe care am sugerat-o mai devreme, cât şi pe baza analizei normelor care reglementează funcţionarea instituţiilor. O abordare complexă a instituţiei familiei şi totodată extrem de relevantă pentru înţelegerea modului ei de funcţionare o oferă, prin urmare, analiza sistemului de norme specifice familiei. Din acest punct de vedere, cele mai importante norme ale familiei, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să spunem că, din punct de vedere istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca un prim efort de organizare, au limitat prin mijloace sociale şi nu fizice accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale într-o comunitate a reprezentat, istoric, prima formă de organizare socială. Normele de incest pot fi considerate cel mai probabil ca fiind primele norme sociale din istoria umanităţii. Ele interzic în mod uzual relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. Gradul de rudenie se referă la distanţa genealogică dintre rude, măsurată prin numărul de relaţii intermediare existente între doi membri. 111

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:37 Page 112

Concepte fundamentale în sociologie În societăţile în care, din condiţii speciale, căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude apropiate, de gradul doi sau, mai rar, de gradul întâi. De asemenea şi dacă aria de selecţie a partenerilor este foarte mult restrânsă din cauza unor bariere sociale, spre exemplu în cazul familiilor nobiliare medievale, se ajunge la acelaşi tip de permisivitate a relaţiilor de căsătorie. Normele de incest asigură interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii exercitate faţă de membrii unei comunităţi de a stabili relaţii extrafamiliale. În felul acesta, se stabilesc relaţii între mai multe familii într-un teritoriu dat şi creşte astfel coeziunea comunitară. Trebuie să precizăm, totuşi, că relaţiile sexuale şi implicit mariajele sunt interzise numai în relaţie cu rudele considerate a avea un astfel de statut potrivit normelor de relaţionare existente într-o societate particulară şi nu în funcţie de relaţia de sânge. Spre exemplu, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată după ambii părinţi, ci numai după unul, prin urmare, acel copil poate fi rudă doar cu rudele acelui părinte. O căsătorie cu o “mătuşă” sau un “unchi”, rudă a părintelui după care nu se calculează descendenţa, nu reprezintă un incest. Norme de căsătorie Sunt printre cele mai importante norme care reglementează instituţia familiei. Ele privesc modalităţile şi formele de constituire a familiilor. Trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam. Aceste norme presupun posibilitatea existenţei a două tipuri de căsătorii corespunzătoare lor: de tip endogam şi de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică la obligaţia indivizilor de a se căsătorii în propriul grup, în timp ce exogamia priveşte “obligaţia de a se realiza căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul luat ca referinţă este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, istoric doar puţine populaţii practicând endogamia în acest sens. Un astfel de exemplu este cel al triburilor semite care în urmă cu aproape trei mii de ani, trăind într-o zonă deşertică cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate, neexistând însă prea multe variante externe. Din această practică se pare că a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi erau omorâţi la naştere, de regulă pe baza unor procesiuni religioase. Experienţa Există chiar o explicaţie ştiinţifică probabil i-a învăţat pe vechii semiţi să amelioreze care ne spune că degenerarea ge- efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târnetică, datorită procreării bazate ziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu doar că pe relaţii sexuale între rude apro- numai erau necesare datorită dezvoltării sociale şi a piate, este maximă în cazul primu- comunicării inter-tribale, ci erau chiar interzise, rilui născut şi incomparabil mai tualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar smică pentru următorii copii. Prin a transferat de la om la animalele născute în urmare, efectele căsătoriilor de tip gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat incestuos sunt majore doar pentru de primii creştini şi să conducă în timp la ritualul primul copil născut. sacrificării mielului de Paşte.

112

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 113

Alfred Bulai Grupul în funcţie de care judecăm endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Putem să ne raportăm şi la grupul rasial sau la cel etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip endogam, realizându-se în interiorul acestor grupuri. Există, pe de altă parte, o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite în lumea contemporană, însă ele ridică unele probleme din punctul de vedere al modului în care sunt definite. S-a invocat spre exemplu, faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii cu mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi (evident este valabilă şi relaţia inversă, un bărbat care are mai mulţi copii cu mai multe femei). Cu alte cuvinte, chiar dacă o căsătorie este monogamă, familia poate fi gândită ca poligamă, dat fiind că rudenia poate fi compusă din relaţii în care există mai mulţi soţi sau mai multe soţii pe perioade mari de timp, dar cu efecte prezente reale. Pot exista astfel mai mulţi copii şi descendenţe implicite de la mai mulţi soţi sau de la mai multe soţii. Din acest motiv, unii autori au preferat, ca fiind mai adecvat, termenul de “monogamie serială”, care ar corespunde mult mai bine modelului familiei contemporane. Cu alte cuvinte, în cele mai multe dintre societăţile de astăzi avem mai degrabă mai multe căsătorii monogame succesive, decât o căsătorie monogamă unică, iar rezultatul posibil al acestora, copiii (implicit succesiunea), motiv esenţial ale existenţei familiilor, pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este, istoric, cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul foarte des întâlnit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsători cu mai multe femei; Poliandrie, atunci când o femeie se poate căsători cu mai mulţi bărbaţi; Căsătoriile de grup, atunci când un grup de femei se căsătoreşte cu un grup de bărbaţi, existând o libertate totală a relaţiilor sexuale între partenerii din interiorul grupurilor. Dintre toate formele de poligamie, istoric, cea mai răspândită este poliginia. Trebuie să precizăm însă că ea este adeseori doar o normă ideală, referindu-se aproape întotdeauna la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat sau practică poliginia, majoritatea bărbaţilor nu aveau (sau nu au) decât o singură soţie, uneori chiar niciuna. Numai bărbaţii care puteau (sau pot) întreţine mai multe femei puteau (pot) să se căsătorească cu mai multe soţii, ceea ce nu se întâmpla, uzual, pentru un număr foarte mare de bărbaţi din aceste societăţi. Mai mult, trebuie să mai precizăm faptul că numărul, şi, evident, modul în care arătau (sau arată) soţiile, au constituit şi constituie în toate societăţile de acest tip indicatori de status al prestigiului în societate. De aici un număr diferit de

113

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 114

Concepte fundamentale în sociologie soţii care este condiţionat de poziţia pe care un bărbat o deţine în societate, cei care au poziţii inferioare având o singură soţie. Atât în perspectiva extinderii sale culturale, cât şi istorice, poliandria reprezintă un caz extrem de rar întâlnit. A fost practicată de exemplu, de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII D.H. şi, ca şi la alte populaţii sau comunităţi care au permis-o, (de exemplu, triburile din Tibet), ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine mai multe femei în comunitate. Bunăoară, la arabi, de la care avem şi expresia “a muri de foame” care la ei, în epoca respectivă, nu era o figură de stil ci o realitate, ocupaţia de bază aducătoare de resurse era războiul, iar în aceste condiţii numărul mare al femeilor nu se justifica. Această lipsă de justificare a unui număr mare de femei în viaţa comunităţii viza în realitate orice alte categorii de persoane care nu puteau exercita ocupaţii care să asigure resurse pentru comunităţi şi nu puteau fi întreţinute de către ceilalţi membri, cum erau persoanele cu handicapuri sau bătrânii. La vechii arabi, o parte mare a fetelor erau din aceste motive, ucise la naştere, o familie păstrând o singură fată pe care erau obligaţi să o întreţină chiar şi după căsătoria acesteia. De regulă, ea se căsătorea cu mai mulţi bărbaţi care erau rude între ei, cel mai adesea fraţi. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII D.H., odată cu Mahommed (570-632), arabii vor renunţa la poliandrie şi vor trece treptat la poliginie. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. Cu alte cuvinte, relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric, el nemaifiind întâlnit astăzi. O formă aproximativă a acestui tip de familie a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut, cum a fost, de exemplu, mişcarea hippy, în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unor grupuri restrânse. Normele descendenţei şi moştenirii. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea, respectiv moştenirea. Aceasta este atât pecuniară, cât şi spirituală. Aceste norme sunt: patrilinearitatea, matrilinearitatea şi bilinearitatea. După cum indică şi numele, patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudeniei se face doar după tată, adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. Matrilinearitatea se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă, o remanenţă a acestui model fiind întâlnită la evrei, pentru care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. Ambele tipuri de norme prezentate sunt însă mai degrabă istorice. Bilinearitatea, respectiv calcularea descendenţei după ambii părinţi este cel mai răspândit tip de norme de linearitate existent astăzi. Potrivit lor, noi suntem astăzi rude atât cu rudele mamei, cât şi cu rudele tatălui, iar moştenirea urmează şi ea aceeaşi regulă. Normele de autoritate. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea şi exercitarea puterii la nivelul familiei. Potrivit acestor norme, putem avea familii patriarhale, matriarhale şi familii bazate pe norme de exercitare comună a puterii. O mare parte a istoriei, familiile au fost de tip patriarhal, puterea fiind exercitată de bărbaţi în

114

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 115

Alfred Bulai aceste familii. În societatea contemporană sunt mult mai des întâlnite cazurile de împărţire a autorităţii în familie între soţi. Această împărţire este rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită tipologică pentru acest tip de familie. Matriarhatul presupune un tip de familie în care conducerea şi autoritatea sunt exercitate de femei. El nu a existat niciodată în istorie, deşi a existat în trecut o literatură bogată în acest sens. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că gânditorii sociali din secolul al XIX-lea, în special antropologii, care au vorbit uneori de acest tip de norme, au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. Există societăţi vechi, inclusiv societăţi arhaice în care rolul mamei este central în definirea rudeniei, dat fiind că în aceste societăţi, normele de descendenţă sunt de tip matrilinear. Normele de locaţie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. Aceste norme pot fi de patrilocaţie, matrilocaţie şi neolocaţie. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului (soţului), în cazul patrilocaţiei, în familia fetei (soţiei), în cazul matrilocaţiei, respectiv să întemeieze o nouă gospodărie, în cazul neolocaţiei. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană de locaţie, însă respectarea ei depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie.

Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum, deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei, mai există o serie de norme importante pentru existenţa acestei instituţii. Este vorba de normele în baza cărora, într-o societate, sunt aleşi partenerii în vederea unei căsătorii ulterioare. De regulă, în marea majoritate a societăţilor, într-o dimensiune istorică, selecţia partenerilor nu i-a privit direct pe aceştia. Cu alte cuvinte, până la modernitate, alegerea partenerului în vederea căsătoriei s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi, iar în multe societăţi căsătoria “se angaja” chiar cu mult timp înaintea maturizării viitorilor soţi. În societatea contemporană, considerăm uzual faptul că atracţia interpersonală şi afectivitatea reciproc împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. Acest criteriu este numit în socioProximitatea reprezintă, însă, logie dragoste romantică. În realitate, chiar dacă şi un factor care potenţează hone place să credem că acest criteriu reprezintă în premogamia, deoarece, în genezent unicul sau măcar cel mai important criteriu de aleral, oamenii care se aseamănă gere a partenerului, există, totuşi, multe alte norme şi trăiesc în medii apropiate şi factori care reglementează selecţia acestuia. Una dindeci în condiţii de proximitate. tre norme o reprezintă homogamia. În acest mod apropierea va faHomogamia este norma potrivit căreia secilita funcţionarea normelor de lecţia partenerilor în vederea căsătoriei se tip homogam. face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin (al ni-

115

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 116

Concepte fundamentale în sociologie velului de instruire, de educaţie, al clasei sociale, al religiei, al Leon Festinger este un mediului social etc.). Homogamia ne explică de ce marea mafoarte cunoscut psijoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se asea- holog social american. mănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale, economice şi A predat la Universitatea din Stanford, între culturale. 1955 şi 1968, iar mai Selecţia partenerilor se face şi în baza altor norme sau apoi, până în 1990, la factori care influenţează decizia de a stabili o relaţie cu un parNew School for Social tener. Unul dintre aceştia este proximitatea, adică apropieResearch în New York. rea. Cu alte cuvinte, preferăm parteneri care sunt mai aproape Cea mai cunoscută lucrare a sa este “Theory de noi. Pare destul de tulburător pentru cei care cred cu putere of Cognitive Dissoîn dragostea romantică, ca un element atât de banal, apropienance”, apărută în 1957. rea (implicit obişnuinţa), să constituie un factor al selecţiei partenerilor. Psihologii sociali au descoperit, însă, că în numeroase cazuri, aprecierea anumitor subiecţi (ca şi a unor simple obiecte) este legată de condiţia de apropiere şi implicit de obişnuinţa cu aceştia sau acestea. Un cercetător a descoperit spre exemplu, că într-un cămin, studenţii care stăteau lângă scară erau mai bine apreciaţi decât cei care stăteau mai departe, pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. Leon Festinger (1919-1990), un celebru psiholog social, a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive, care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă, sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. Cu alte cuvinte, dacă îl vedem şi trebuie să interacţionăm toată ziua cu un coleg, să spunem Gicu, şi nu putem să îl suportăm, având o părere foarte proastă despre acesta, atunci vom avea o disonanţă cognitivă. Nu putem, însă, să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. Fie îl evităm, fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. Dacă Gicu iţi este rudă sau eşti obligat să lucrezi cu el, atunci nu rămâne decât ca, în timp, să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Astfel, Gicu începe să capete până la urmă şi unele caracteristici bune şi chiar poate să ajungă să ne şi placă la un moment dat. În general, tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult, oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des) pentru că, în acest mod, atenuăm posibilele disonanţe cognitive. Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Trebuie să menţionăm astfel, ca un factor extrem de important, chiar procesul de socializare. Fiecare individ în decursul socializării, ca parte a acestui proces, este învăţat să-i placă anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. Spre exemplu, homogamia este în realitate un produs central al socializării, pentru că nu există un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. Alături de aceşti factori centrali, mai există şi alţii pe care îi trecem rapid în revistă. Este vorba de existenţa unor profilurile de personalitate complementare, a posibilităţii satisfacerii unor nevoi mutuale şi evident, nu în ultimul rând, este vorba şi de atracţia sexuală reciprocă.

116

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 117

Alfred Bulai

Familie şi sexualitate Problematica sexualităţii, raportată atât la instituţia familiei unde reglementarea relaţiilor sexuale constituie o funcţie de bază a acesteia, cât şi la nivelul extrafamilial, a fost de maxim interes pentru nenumăraţi gânditori, care de-a lungul timpului au reflectat la acest aspect esenţial al vieţii oamenilor. Viaţa sexuală a Havelock Elllis indivizilor nu îi priveşte niciodată doar pe aceştia, pentru că gestionarea sexualităţii este, în toate societăţile cunoscute şi a fost de altfel în întreaga istorie, o problemă în primul rând a comunităţilor şi societăţilor respective. Trebuie să ne readucem aminte ceea ce am afirmat în alt context. Primul tip de norme sociale care au apărut în societatea umană au fost normele care au reglementat relaţiile sexuale. Aceste norme au vechimea umanităţii pentru că ele au funcţionat, iniţial, exclusiv prin intermediul instituţiei familiei, prima instituţie socială pe care a cunoscut-o societatea umană. Aşa cum am precizat în prima parte a acestui capitol, una din funcţiile majore ale familiei este aceea a gestionării relaţiilor sexuale dintre indivizi. Această gestiune are la bază o serie de tendinţe naturale, biologice ale fiinţei umane, pe care comunităţile, şi mai general, societăţile şi le propun a le reglementa. Este vorba în primul rând de faptul că fiinţele umane nu au din punct de vedere genetic o propensiune spre monogamie, mai degrabă diversitatea interacţiunilor sexuale fiind trăsătura caracteristică a speciei umane. De asemenea, tendinţa spre competiţie pentru parteneri este una aproape permanent prezentă în mod natural în viaţa unui individ adult, ea fiind condiţionată genetic şi fiind prezentă la toate mamiferele. Libertatea de alegere a partenerilor, biologic, este reglementată de competiţie, care are uzual forma unei confruntări agresive, atât între bărbaţii care intră în competiţie pentru o parteneră, cât şi într-o anume măsură în relaţiile dintre parteneri, bărbaţi şi femei. Toate societăţile şi-au propus să exercite un control major asupra sexualităţii. Acest lucru se realizează prin limitarea socială (normativă) a raporturilor sexuale. Primul gest al acestei intervenţii de control social o reprezintă apariţia hainelor destinate ascunderii zonelor genitale “intime”. Ele sunt şi primele haine cunoscute de umanitate şi marchează primul tip de presiune socială asupra exprimării sexualităţii. Căsătoria îşi propune, în toate formele cunoscute de societate, să limiteze în fond competiţia fără sfârşit pentru femei, reducând aspectele disfuncţionale ale unei competiţii neîncetate şi eliberând resurse pentru alte activităţi. În acest mod, familia are un rol esenţial în exercitarea controlului sexualităţii. În toate societăţile cunoscute există, însă, şi raporturi sexuale exercitate în afara familiilor, ca relaţii sexuale preErotism la începutul secolului al XX-lea maritale sau extraconjugale. Dacă ne ra117

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 118

Concepte fundamentale în sociologie portăm la o scară culturală şi istorică, diversitatea formelor de raportare la aceste relaţii sexuale extrafamiliale este imensă. Relaţiile sexuale extraconjugale pot fi privite în unele societăţi ca un păcat capital, iar pentru femei în multe cazuri fiind administrate chiar sancţiuni letale, în timp ce în alte cazuri, relaţiile extraconjugale ţin de o dimensiune a raporturilor amiabile cu ceilalţi, ori pot avea uneori dimensiunea unei obligativităţi sacre16. Studiul sexualităţii este unul dificil, dacă îl privim din perspectiva dimensiunii sale sociale. Din acest motiv, primele lucrări cu statut ştiinţific în acest domeniu au venit mai degrabă din zona ştiinţelor biologice şi a celor medicale, în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, paralel cu cele realizate de antropologi la nivelul unor comunităţi arhaice. Trebuie să-i menţionăm în acest sens pe doctorul şi eseistul englez Henry Havelock Ellis (1858-1939), desigur şi pe părintele psihanalizei, Sigmund Freud (1856 -1939) sau pe psihiatrul Richard Freiherr von Krafft-Ebing (18401902). Până la mijlocul secolului trecut, două mari organizaţii au produs o cantitate foarte importantă de date sociale în acest domeniu. Este vorba, pe de o parte, de “Institutul de Sexologie” (Institut für Sexualwissenschaft) din Berlin (apărut în 1897), institut desfiinţat de nazişti în 1933, iar pe de altă parte, de “Institutul de cercetare a sexualităţii” (Institute for Sex Research), numit mai târziu (în 1982) “Institutul Kinsey de cercetare a sexului, genului şi reproducerii”. Institutul american a apărut în 1938, odată cu demararea primelor cercetări de amploare bazate pe o metodă ştiinţifică, cele ale lui Alfred Charles Kinsey (1894-1956) desfăşurate la Universitatea Indiana din Bloomington. Alfred Kinsey şi echipa sa au intervievat aproximativ 18500 de americani, vreme de mai mulţi ani. Rezultatele, publicate în două cărţi de referinţă în domeniu, au fost şocante pentru societatea americană a anilor 50, societate care era destul de “puritană” la nivelul spaţiului public. În lumea americană, sexualitatea recunoscută şi admisă în spaţiul public era una “îmbrăcată” într-un puternic model tradiţional, în care valorile creştine ocupau un loc major. Din acest motiv, rezultatele cercetărilor au fost şocante pentru marele public. Spre exemplu, 70% dintre bărbaţii americani intervievaţi recunoscuseră în interviuri că apelaseră cel puţin o dată la o prostituată, 84% dintre ei avuseseră relaţii sexuale premaritale, în timp ce 50% din femei avuseseră şi ele acest tip de relaţii (este drept cele mai multe cu viitorii soţi). Cercetările au prezentat şi alte rezultate foarte şocante. De exemplu, dintre bărbaţi, 90% practicaseră sau practicau masturbarea, iar dintre femei circa 60% cunoscuseră această practică. Sexul oral a fost recunoscut ca o practică sexuală de aproximativ 60% dintre respondenţi. Toate aceste date erau greu de admis pentru societatea americană, care era departe de a fi pregătită în anii 50 să expună public aceste aspecte ale vieţii private. Henry Havelock Ellis (1858-1939), fiul unui căpitan de vas, a primit o educaţie deosebită în Londra. După ce a predat câţiva ani în Australia, s-a întors şi a studiat medicina. A devenit, însă, editor şi a început totodată să publice. Prima lucrare, “Criminalul”, apare în 1890. Este, însă, celebru pentru cele şapte volume din “Studii de psihologie a sexului”, apărute între 1897 şi 1928. Lucrările sale, până în 1935, au fost legale în SUA doar pentru personalul medical, fiind interzise publicului larg.

118

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 119

Alfred Bulai Studiile lui Kinsey au rămas de referinţă până aproape de sfârşitul secolului trecut. Rezultatele, însă, sunt şi nu sunt şocante. Sexualitatea are întotdeauna două componente. Una publică şi una privată. Presiunea publică spre anumite modele, ca şi forma publică de acceptare a sexualităţii, suferă schimbări importante în timp. Din aceste motive dimensiunea publică poate să difere substanţial de practicile private. Dimensiunea privată, de regulă, nu se schimbă major pe perioade mari de timp. Tocmai din acest motiv, în funcţie de tipul de metodă utilizat, este posibil să accezi în investigaţie, mai mult sau mai puţin, la zona privată a vieţii sexuale. Imaginea impusă la nivel public, în special în societatea modernă, a emancipării continue în materie de sexualitate nu are, în fapt, acoperire serioasă. Debutul vieţii sexuale se producea, spre exemplu, mai devreme în secolul al XIX-lea decât astăzi, în primul rând, pentru că se produceau căsătoriile mult mai devreme. Pe de altă parte, practicile pe care le putem numi astăzi perversiuni, s-au regăsit oricând în istorie şi nu sunt apanajul unei epoci sau unei societăţi anume. De altfel, presiunile spre un anumit puritanism sunt şi ele constante în istorie. Spre exemplu, un alt mare studiu efectuat asupra sexualităţii în Statele Unite, de data aceasta în anii 1990’, a reliefat o situaţie aparent diferită de lumea lui Kinsey. În lucrarea publicată în urma acestor cercetări, “Organizarea socială a sexualităţii. Practici sexuale în SUA”, a cercetătorilor americani Edward O. Laumann, John H. Gagnon, Robert T. Michael şi Stuart Michaels, găsim date despre o societate americană mult mai puritană. Să ne gândim spre exemplu, că 83% din americani avuseseră un singur partener sau nici unul în anul precedent anchetei, în timp ce la cei căsătoriţi acest procent mergea până la 96%. Există şi numeroase critici care sunt şi au fost aduse acestor studii, tocmai pe motivul dificultăţii deosebite a cercetărilor de acest tip, date fiind în fond presiunile foarte puternice de tip normativ asupra indivizilor respondenţi. Cu alte cuvinte, se poate pune oricând legitim întrebarea dacă nu cumva rezultatele depind în mare măsură de metodologia de investigaţie pe care o utilizăm.

Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. Aşa cum am menţionat, deja, partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. Ceilalţi membri ai familiilor lor sunt la fel de prezenţi, dar pot exista şi persoane specializate, sau chiar instituţii, care au ca funcţie negocierea şi intermedierea căsătoriilor, aşa cum este spre exemplu, instituţia peţitului. Căsătoria este o instituţie care consfinţeşte la nivelul unei comunităţi apariţia unei noi familii, familie care formează uzual o nouă gospodărie17. În toate societăţile există procesiuni, ceremonialuri şi practici speciale care marchează apariţia unei noi familii. Alături de procesiu-

Alfred Charles Kinsey (1894 -1956), biolog de formaţie, specializat iniţial în zoologie, s-a dedicat studiului sexualităţii în anii 20 ai secolui trecut. Operele centrale: “Comportamentul sexual al bărbaţilor”, lucrare apărută în 1948 şi “Comportamentul sexual al femeilor”, lucrare apărută în 1953

119

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 120

Concepte fundamentale în sociologie nile care marchează moartea unei persoane, cele care privesc căsătoria sunt cele mai importante ceremonialuri existente în orice societate. Ele sunt ritualuri de trecere de la un status la altul în interiorul comunităţii şi marchează schimbări şi achiziţii noi de statusuri prin care cel puţin două grupuri familiale stabilesc legături sociale noi. Căsătoria este o instituţie socială, însă, şi divorţul este deopotrivă. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. Trebuie să precizăm că, deşi aparent cele două instituţii pot fi gândite în regim polar, ele nu se aseamănă ca regim de funcţionare socială. În primul rând, dacă, spre exemplu, căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice societate, divorţul presupune întotdeauna şi oriunde un procedeu mult mai complicat, existând chiar societăţi unde acesta este interzis. Acest raport instituţional neechilibrat este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin toate mijloacele instituţia familiei şi deci este normal atunci să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. Pe de altă parte, în toate societăţile căsătoriile sunt valorizate pozitiv, în schimb divorţul nu se bucură de o acceptare socială semnificativă. În orice societate există incomparabil mai puţine divorţuri decât căsătorii. Numărul acestor divorţuri este important şi se măsoară printr-un indicator special. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează, uzual, stări anomice în societate, crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. În ultimele decenii, spre exemplu, rata divorţialităţi practic s-a dublat în ţările dezvoltate, inclusiv în România. Trebuie să spunem că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie, ceea ce trădează de fapt şi existenţa unor incompatibilităţi de adaptare a partenerilor. Raportul dintre numărul de divorţuri şi numărul de căsătorii nu reprezintă singura modalitate de exprimare a divorţialităţii. Putem, astfel, să luăm în calcul şi raportul dintre numărul de divorţuri dintr-un an şi numărul mediul al populaţiei. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ, ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt încât să conducă la disoluţia familiei conjugale. Există mai mulţi factori, relevaţi de cercetările de tip statistic, care conduc la instabilitatea familiilor. Îi vom trece în revistă: Vârsta. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin 10- 15 ani), mai ales când soţia este mai mare decât soţul, constituie o sursa majora a instabilităţii. Pe de altă parte, vârsta similară, în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 22-24 de ani, reprezintă, de regulă, un alt patern instabil. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârstă cu câţiva ani mai mare decât femeia; Şocuri în familie. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei, moartea copiilor, a unor rude foarte apropiate, pierderile materiale majore, pot conduce la tensiuni capabile să crească instabilitatea familiei; Nevoia de îndepărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie sau de cea a soţului/soţiei, în timp ce celălalt nu doreşte, acesta este foarte adesea un alt motiv de instabilitate; 120

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 121

Alfred Bulai Diferenţe sociale, economice sau culturale majore între cei doi soţi. Diferenţele semnificative, de orice natură, conduc întotdeauna la un potenţial mare de deficienţe de comunicare, de tensiune şi de conflict. Cele mai importante sunt diferenţele de ordin social şi cultural; Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. Dependenţa, de orice natură, materială, financiară, afectivă etc. de una din familiile extinse ale partenerilor este statistic un factor important de instabilitate; Regula celor şase luni şi a celor trei ani. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. Explicaţia este relativ simplă. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască şi de aici un potenţial mai mare de instabilitate, în timp ce în situaţia în care căsătoria a întârziat mai mult de trei ani atunci înseamnă, cel mai probabil, că au existat anumite motive pentru care, cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici şi probabilitatea crescută a unor reeditări a acestor motive. Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. Modelele de familii conflictuale, monoparentale, rutiniere, în familia de apartenenţă a unuia dintre soţi, cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect de socializare în această direcţie. Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul major al mariajului, ceea ce evident nu este suficient pentru stabilitatea viitoare a relaţiilor de familie. De asemenea, obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt, atât a statusului de soţie, cât şi a celui de mamă, poate constitui o situaţie extrem de frustrantă, rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile, ele implicând un mod de viaţă foarte diferit faţă de cel obişnuit, al unei femei tinere nemăritate. Precizăm, însă, că nu orice familie în care apar surse de instabilitate, sau chiar tensiuni, ajunge la divorţ. Alte forme de evoluţie întâlnite sunt cuplul conflictual, adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viaţă şi face parte din profilul acelei familii şi, de asemenea, cuplul ritualizat, adică un cuplu în care nu mai există în mod real relaţii specifice unei familii conjugale, dar în care căsătoria nu este anulată prin divorţ din motive exterioare (economice, religioase, juridice, de status). Într-o astfel de familie cei doi soţi au o viaţă proprie, relativ independentă. Cea mai mare parte a funcţiilor bazale ale unei familii nu sunt însă îndeplinite la un nivel cel puţin acceptabil în astfel de familii.

Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. În cadrul acestora cele care privesc dimensiunea afectivă a interacţiunilor au un rol major. Aceste tipuri de relaţii exprimă afectivitatea, implicarea în viaţa familiei şi au un rol foarte important în stabilitatea acestei instituţii. Putem analiza relaţiile de la nivelul familiei prin mai multe variabile, care măsoară anumite aspecte ale acestora. Putem lua în calcul, de exem-

121

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 122

Concepte fundamentale în sociologie plu, angajamentul, intimitatea, pasiunea, empatia, codinamica angajamentumunicativitatea etc. Toate aceste variabile au, la nivelui lul unei familii, în mod normal, valori diferite în funcţie de caracteristicile acesteia, ale membrilor săi, dar şi în timp funcţie de durata existenţei familiei respective. Mai mult, se pot identifica anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie, dat fiind că procesele de interacţiune dintr-o familie, cel puţin acelea care au un dinamica intimităţii fundament afectiv, au o dinamică proprie. Spre exemplu, dacă luăm în calcul doar trei posibili indicatori, pe timp care îi măsurăm cu variabilele: angajament, intimitate şi pasiune, vom putea observa că aceste variabile, deşi toate privesc viaţa afectivă a partenerilor dintr-o familie, au statistic o dinamică total diferită la dinamica pasiunii nivelul familei. timp Astfel, angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii, puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie, însă paternul este continuu ascendent. Intimitatea creşte constant doar până la un anumit nivel, după care rămâne la acea valoare aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Pasiunea are o cu totul altă evoluţie. Ea creşte spectaculos de rapid, în momentul căsătoriei ea având, deja, o cotă foarte înaltă, iar după câţiva ani ea va începe să scadă treptat, până ajunge la un nivel foarte scăzut. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relevate din analize statistice, exprimând modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. Din evoluţia acestor paternuri ale relaţiilor afective trebuie să mai înţelegem un lucru. Afectivitatea nu este reprezentată în interiorul vieţii de familie doar de o formă a sa, cea dată de atracţia fizică de tip sexual. Aceasta din urmă, are un rol major în demararea relaţiilor şi în declanşarea căsătoriilor, dar un rol minor în stabilitatea pe termen lung a unei familii.

Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană, în special în secolul al XX-lea, a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. Vom relua, pe rând, funcţiile prezentate încă de la începutul acestui capitol şi vom sublinia cele mai importante schimbări care s-au produs, în special în a doua jumătate a secolului trecut. funcţia de regulator sexual. Cercetările, inclusiv cele prezentate în acest capitol indică o creştere a numărului relaţiilor sexuale care au loc în afara familiei. Există, astăzi, un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei, în SUA spre exemplu, circa 25% din femei, în anii ’90, aveau experienţe sexuale premaritale. În România, deşi nu avem statistici care să se bucure de aceeaşi precizie, putem afirma că

122

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 123

Alfred Bulai după 1990, procentul acestui tip de relaţii este chiar mai mare, luând în calcul şi liberalizările de după 1990 care s-au produs la nivelul vieţii private. Prin urmare, putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul, deşi cu siguranţă rolul familiei a rămas unul semnificativ. funcţia de reproducere. Există, astăzi, un număr mare de familii care nu au copii, dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale, adică al familiilor în care copiii sunt crescuţi doar de către unul din părinţi, de regulă mama. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri, al morţii unuia din soţi, sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii, dar de a nu se mărita. funcţia de socializare. A rămas o funcţie importantă a familiei. Cu toate acestea trebuie să subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei, grădiniţele, creşele, instituţia baby-sitter-ului etc., instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi a scăderii totodată a timpului disponibil dedicat în familie pentru socializarea copiilor. Nu trebuie să credem că nu au existat şi în trecut alternative la mama naturală, cel puţin pentru familiile cu o poziţie importantă în societate, aşa cum era în trecut, dădaca, bona, menajera etc. funcţia afectivă. A rămas o funcţie importantă a familiei şi este greu să suporte schimbări majore. Ca formă de manifestare şi exprimare a afectivităţii, dinamica este una permanentă, însă, întotdeauna registrul afectiv rămâne unul ridicat. funcţia de status. Şi aceasta este una din funcţiile care continuă să fie prezentă şi în societatea contemporană, însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cuvinte, indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care, de cele mai multe ori, sunt mai importante social decât statusurile conferite în familie. funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură, mai ales în privinţa protejării copiilor mici. În societatea contemporană există numeroase instituţii moderne de control social, care au preluat în mare măsură funcţia protectivă a familiei. Mai mult, familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor, dincolo de anumite limite definite în mod explicit, de regulă prin legi. Pe de altă parte, chiar şi protecţia copiilor a fost instituţionalizată la un nivel superior familiei, existând astăzi numeroase instituţii care au un asemenea rol specific, superioare juridic familiei. În societăţile contemporane, s-a instituit dreptul unor instituţii de a proteja copilul chiar de propria sa familie. funcţia economică. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Trebuie specificat şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. Din punct de vedere economic, există astăzi o unitate în ceea ce priveşte mai degrabă consumul, producţia de bunuri fiind în mod uzual integrabilă unor structuri organizatorice exterioare cu totul familiei (de regulă, membrii familiei desfăşoară, astăzi, activităţile economice de tip productiv în afara familiei şi, uzual, independent unii de alţii).

123

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 124

Concepte fundamentale în sociologie După cum se observă, majoritatea funcţiilor îşi menţin importanţa, chiar dacă există anumite schimbări în registrul de funcţionare a acestora. În afara câtorva excepţii, putem să vorbim nu atât de scăderea importanţei lor sociale, ci mai degrabă de schimbarea modalităţilor lor de exercitare. Credem că este evident faptul că toate aceste discuţii privitoare la schimbarea funcţiilor familiei s-au referit la instituţia familie aşa cum există ea astăzi în România şi în ţările din spaţiul nostru cultural. Dacă ne raportăm la lumea musulmană, la cea orientală spre exemplu, este evident că există multe alte comentarii care se pot face privitor la acest subiect.

Alternative la familia clasică Familia, ca instituţie socială, a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane, forma actuală, care este cunoscută cel mai bine, nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. Prin urmare, trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Cum o va face însă? Care este, aşadar, alternativa la familia clasică şi care sunt variantele viitoare de evoluţie a familiei? Există în orice societate, în orice moment, încercări de forţare a modelelor clasice, de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. Unele dintre acestea evoluează şi reuşesc să se impună, în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. Alte modele, în mod firesc, dispar ca simple “încercări” nereuşite. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti, altele sunt propuse ideologic sau programatic. Spre exemplu, marxismul, mai precis filosoful german, Friedrich Engels (1820-1895), a propus desfiinţarea familiei de tip monogam care, spunea el, era de fapt o familie de tip burghez. Prin urmare, şi societatea contemporană, în special în a doua jumătate a secolului trecut, a propus modele alternative pentru familia clasică. Încercăm să trecem în revistă câteva dintre acestea: 1. Mariajul de grup. Aşa cum am amintit la începutul capitolului, acesta a fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70, în special de curentul hippy. În fapt, nu era vorba de un mariaj autentic, ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului), grupuri care constituiau însă adevărate familii, nu rareori, membrii acestora refuzând total contactul cu familiile lor reale. Dincolo de aceste experienţe, oarecum istorice, pentru că ele s-au stins practic astăzi, acest tip de alternativă nu a devenit în final una semnificativă. 2. Mariajul deschis. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. Nu este vorba de adulter în sensul propriu al termenului, pentru că în această situaţie este vorba de un acord reciproc şi, implicit, de un stil de viaţă. Nu este o formă foarte frecvent întâlnită, mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale, mai ales în afara cuplului, este radical diferită (generic vorbind), între femei şi bărbaţi, aceştia din urmă fiind mult mai tentaţi biologic de aceste relaţii. 3. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie). Este un tip de familie care de regulă nu este consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie), cu

124

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 125

Alfred Bulai excepţia bineînţeles a unor state arabe şi orientale. În practică, însă, în toate societăţile dezvoltate, există numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii, în care se permanetizează o relaţie extraconjugală (sau mai multe), în special de tipul relaţiilor stabile “în trei”. 4. Căsătoria de tip homosexual. În unele societăţi, ea a devenit chiar legală. Fie că este vorba de homosexualitatea propriu-zisă, de tip masculin, fie că este vorba de lesbianism, în cazul relaţiilor dintre femei, trebuie să spunem că homosexualitatea nu poate deveni o formă alternativă reală, deoarece ea implică totuşi o formă a familiei, care ţine de un anumit caracter “patologic” din punct de vedere social, mai ales pentru că două funcţii importante, cea de reproducere şi implicit de socializare normală, nu pot fi asigurate la un nivel funcţional. Cu siguranţă, la limită, o familie de homosexuali poate înfia un copil şi cu siguranţă îl poate şi creşte. Există, în general, o critică socială severă faţă de aceste tipuri de situaţii şi chiar şi în cele mai tolerante state există restricţii în această direcţie, deoarece pericolul de influenţare a copilului prin socializarea primară în direcţia homosexualităţii este major, iar o asemenea influenţă nu mai priveşte drepturile şi libertăţile părinţilor homosexuali, ci ale copilului care nu are astfel capacitatea de a opta. Desigur, trebuie să mai spunem că tendinţa spre homosexualitate este departe de a fi majoritară la nivelul populaţiei. Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că există o diferenţă importantă între homosexualitatea masculină şi cea feminină (lesbianism), aceasta din urma fiind considerată, în anumite limite, tolerabilă în majoritatea societăţilor, ea având de fapt o natură destul de diferită faţă de homosexualitatea masculină. 5. Coabitarea consensuală. Chiar dacă poate părea o alternativă discutabilă ca patern de stabilitate, cu siguranţă ea este cea mai răspândită variantă alternativă dintre toate. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun, ca o familie, însă în afara unei căsătorii formale. Coabitarea consensuală este de două tipuri. Coabitare consensuală premaritală, atunci când doi parteneri trăiesc împreună o perioadă de timp, înaintea căsătoriei sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă, atunci când cei doi parteneri decid să trăiască permanent în acest mod. Numărul coabitărilor consensuale a crescut aproape constant în ultimele decenii, un număr foarte mare de cupluri decizând, măcar pentru o perioadă de timp, să trăiască astfel. Este, sperăm, evident faptul că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Am vrea, însă, să se înţeleagă foarte clar faptul că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii sociale, precum cea a familiei, nu se produc în câţiva ani, ci în multe, foarte multe decenii, uneori chiar secole.

125

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 126

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Familia este instituţia socială fundamentală pe care o cunoaştem cel mai bine. Ea reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge, căsătorie sau adopţie. Relaţiile directe de descendenţă între părinţi şi copii definesc legăturile de sânge, căsătoria are un rol important în formarea unui nou grup familial, în timp ce adopţia priveşte una din formele de acces într-o familie. Aceste tipuri de legături pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă şi anume a relaţiilor de rudenie. Aceasta poate fi de tip consangvin (în cazul legăturilor de sânge) sau afin (în cazul căsătoriei). Familia este o instituţie socială fundamentală pentru că ea este universală în istorie şi acoperă o serie de funcţii vitale pentru viaţa oamenilor în societate. Acestea sunt: funcţia de regulator sexual; funcţia de reproducere; funcţia de socializare; funcţia afectivă (familia oferă individului cel mai înalt confort psihic şi emoţional); funcţia de status (cele mai multe dintre statusurile unei persoane sunt cele oferite de familie); funcţia protectivă (familia este cea care, în orice societate, oferă, înaintea oricăror altor instituţii, protecţie şi îngrijire individului); funcţia economică (orice familie gestionează în comun gospodăria casnică, activităţile de producţie, investiţii, achiziţii de bunuri şi, mai ales, activităţile de consum). În funcţie de numărul de membri, instituţia familiei cunoaşte câteva tipuri majore. Este vorba despre familia nucleară, care este formată din membrii a cel mult două generaţii care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Două variaţiuni ale acestui tip de familie sunt reprezentate de familia conjugală (formată din soţ, soţie, eventual şi copii) şi familia monoparentală (în care copiii sunt crescuţi doar de unul dintre părinţi). În situaţia în care într-o gospodărie trăiesc membrii a mai mult de două generaţii, avem de-a face cu ceea ce se numeşte familia extinsă, opusul familiei nucleare. Ca orice instituţie socială, familia se caracterizează prin existenţa unor norme care reglementează funcţionarea acesteia. Ştim cu toţii că este interzis ca fraţii (frate şi soră) să aibă raporturi sexuale între ei. Această interdicţie ţine de normele de incest, cele mai importante norme ale familiei dar şi cele mai vechi din punct de vedere istoric. Normele de incest se referă aşadar la interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Un al doilea tip de norme sunt normele de căsătorie care privesc modalităţile de constituire a familiilor. Există, pe de o parte, norme de tip endogam şi exogam şi, corespunzător, căsătorii endogame şi exogame. Primele se referă la situaţia în care căsătoria se realizează în interiorul grupului din care individul face parte, iar celelalte se referă la obligaţia individului de a se căsători în afara grupului de apartenenţă. Un criteriu care stabileşte un alt tip de norme privind căsătoria este numărul partenerilor. Astfel, există căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie.

126

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 127

Alfred Bulai

În ceea ce priveşte poligamia, aceasta este de trei tipuri: poliginia (când un bărbat se poate căsători cu mai multe femei), poliandria (când o femeie se poate căsători cu mai mulţi bărbaţi) şi căsătoria de grup (când un grup de femei se căsătoreşte cu un grup de bărbaţi, fiecare dintre membrii grupurilor putând să aibă relaţii sexuale cu oricare dintre membrii acestora). Alte norme care reglementează instituţia familiei sunt normele descendenţei şi moştenirii, adică normele după care se calculează rudenia şi se stabileşte succesiunea. Aceste norme sunt: patrilinearitatea (calcularea rudeniei se face doar după tată), matrilinearitatea (calcularea rudeniei se face doar după mamă) şi bilinearitatea (calcularea rudeniei se face după ambii părinţi). Dintre toate, bilinearitatea este, astăzi, cel mai răspândit tip de norme. Normele de autoritate privesc conducerea şi exercitarea autorităţii la nivelul familiei. În funcţie de acest tip de norme, există: familii patriarhale (exercitarea autorităţii de către bărbaţi), matriarhale (conducerea şi autoritatea sunt exercitate de femei, situaţie teoretică faţă de care nu există nici un fel de mărturii istorice) şi familiile bazate pe norme de exercitare comună a puterii, mult mai prezente astăzi. Normele de locaţie stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. În funcţie de acest tip de criteriu, avem norme de patrilocaţie (când noua familie se stabileşte în gospodăria părinţilor băiatului), matrilocaţie (când familia se stabileşte în gospodăria părinţilor fetei) şi neolocaţie (când se întemeiază o nouă gospodărie). Trebuie, de asemenea, menţionat un tip special de norme care condiţionează realizarea unui grup familial. Acestea sunt normele de alegere a partenerului. Din punct de vedere istoric, acest tip de criteriu a cunoscut variante multiple. În perioada premodernă, de exemplu, căsătoriile erau stabilite de familiile viitorilor soţi, nefiind luate în considerare preferinţele acestora. În contemporaneitate, pe de altă parte, alegerea partenerilor se face în baza unei atracţii interpersonale şi a afecţiunii reciproc împărtăşite, ceea ce se mai numeşte în sociologie dragoste romantică. Decizia de a stabili o relaţie cu un partener este de asemenea influenţată şi de o altă normă şi anume homogamia, normă potrivit căreia selecţia partenerului se face pe baza asemănărilor care există între aceştia din punct de vedere al statusurilor pe care le deţin (educaţie, instruire, mediu social, clasă socială, etc.). Un alt factor de selecţie a partenerului este şi proximitatea, în sensul în care preferăm să ne alegem parteneri dintre cei care sunt mai aproape de noi. O instituţie socială strict legată de cea a căsătoriei este divorţul, aceasta având ca funcţie desfacerea căsătoriilor. O diferenţă fundamentală între căsătorie şi divorţ o reprezintă natura valorizării lor în societate. Căsătoriile sunt valorizate pozitiv în orice societate, în timp ce gradul de acceptare a divorţului este relativ scăzut,

127

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 128

Concepte fundamentale în sociologie

motiv pentru care şi procedurile de obţinere a unui divorţ sunt relativ complicate. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi este dată de numărul de divorţuri la mia de căsătorii. Divorţul reprezintă, în fapt, o consecinţă în plan juridic a unui nivel ridicat de instabilitate la nivelul familiei conjugale. Dintre factorii care influenţează creşterea gradului de instabilitate a familiilor, menţionăm: vârsta (diferenţe mari de vârstă între soţi reprezintă un factor major de instabilitate în familie); şocuri în familie; nevoia de îndepărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale partenerilor; diferenţe sociale, economice sau culturale majore între cei doi soţi; dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă; regula celor şase luni şi a celor trei ani (căsătoria între cei doi parteneri la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire conduce la un nivel ridicat de instabilitate); existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse (caracterul conflictual, monoparental, rutinier al familiei de apartenenţă a unui a dintre soţi poate de asemenea să crească instabilitatea în familie); femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. Familia clasică rămâne cea mai răspândită în toate societăţile. Cu toate acestea, societatea contemporană a propus modele alternative pentru acest tip de familie. Dintre acestea, cele mai importante sunt: mariajul de grup, propus de mişcările tinerilor din anii ’60-’70 (mişcările hippy); mariajul deschis, în care cei doi parteneri îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei; familia de tip poligam (poliginie), în care se permanentizează o relaţie extraconjugală, de tipul relaţiilor stabile „în trei”; căsătoria de tip homosexual; coabitarea consensuală, care presupune ca două persoane să trăiască în comun, ca o familie, dar în afara unei căsătorii formale. Coabitarea consensuală poată fi premaritală (cei doi parteneri trăiesc împreună o perioadă de timp, înaintea căsătoriei) şi propriu-zisă (cei doi parteneri decid să trăiască permanent în acest mod).

Concepte cheie Familie; Familie nucleară; Familie conjugală; Familie extinsă; arbore genealogic; Rude fictive; Căsătorie; incest; endogamie; exogamie; monogamie; monogamie serială; poligamie; poliginie; poliandrie; Căsătorie de grup; matrilinearitate; patrilineraitate; Bilinearitate; matriarhat: patriarhat; matrilocaţie; patrilocaţie; neolocaţie; dragoste romantică; Homogamie; divorţ; divorţialitate; Cuplu conflictual; Cuplu ritualizat; Coabitare consensuală; Familie monoparentală; mariaj deschis;

128

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 129

Alfred Bulai

NOTE: 16 O mare parte din popoarele vechi cunoşteau prostituţia sacră, care era o obligaţie pentru toate femeile în anumite tipuri de condiţii şi circumstanţe. 17 Chiar dacă este vorba de patri sau matrilocaţie, cei doi soţi pot forma propria gospodărie în cadrul familiei fetei sau băiatului.

Pregătirea pâinii în familia de beduini

129

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 130

Concepte fundamentale în sociologie

O moschee în deşert

130

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 131

Alfred Bulai

Capitolul 7 Religia şi biserica

În anul 1947, în Nordul Mării Moarte, în deşertul Qumran, a fost descoperit accidental un număr mare de documente care păreau a fi foarte vechi. Textele respective erau scrise pe suluri din papirus şi din piele, precum şi pe tăbliţe din ceramică. Ele formau un tezaur impresionant, în primul rând prin faptul că deşertul Qumran era foarte apropiat de zona în care s-a născut, în urmă cu două mii de ani, creştinismul. Testele realizate imediat de cercetători au mărit gradul de interes pentru aceste documente deoarece ele proveneau din secolul II-I Î.C. De ce totuşi un număr impresionant de documente era găsit în grotele deşertului de la Marea moartă? Şi în vremea vechilor semiţi, Qumranul avea o climă asemănătoare, puţin prielnică vieţii. De unde proveneau acele documente era întrebarea fundamentală pe care şi-au pus-o cercetătorii. Vreme de un deceniu au fost căutate şi a fost, astfel, descoperit un tezaur impresionant de documente care marcau existenţa, în urmă cu peste două mii de ani, a unei comunităţi importante în zonă.

131

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 132

Concepte fundamentale în sociologie

Cercetările au ajuns la concluzia că acolo se adăpostise în vremea aceea o comunitate de esenieni (o sectă de evrei care se opuneau prin mijloace militare şi nemilitare expansiunii militare romane din zonă). Documentele descoperite făceau parte dintr-o adevărată bibliotecă pe care esenienii o aveau acolo şi care a fost ascunsă cu grijă în grotele din deşert pentru a nu intra pe mâinile romanilor, care, cel mai probabil, au suprimat la un moment dat mişcarea respectivă. Se pare că ascunderea documentelor a reuşit până la urmă şi astfel acestea s-au păstrat până la noi. Studiul acestora a relevat o legătură importantă între comunitatea esenienilor şi lumea de la începuturile creştinismului. Mai mult chiar, o serie întreagă de povestiri ale vechilor texte creştine păreau să îşi aibă originea în unele din documentele găsite. Unul din texte făcea referire chiar la un lider al esenienilor „Învăţătorul dreptăţii”, care avea multe elemente în comun cu ceea ce textele creştine, mult mai târziu, îi atribuiau lui Iisus Hristos. Textele puteau arunca o lumină nouă şi provocatoare asupra începuturilor creştinismului şi tocmai din acest motiv, a existat un interes major în colectarea acestor documente, inclusiv de către Vatican. Doar o parte a documentelor care s-au strâns a fost studiată, în special cele care au fost duse în Statele Unite. Studiile arătau că există cert o legătură cu începuturile creştinismului, prin multele informaţii care confirmau textele creştine de mai târziu. Existau, însă, şi multe nepotriviri, în primul rând acelea legate de data apariţiei creştinismului şi mai ales cele care îl priveau pe Iisus Hristos, care, dacă era într-adevăr liderul esenienilor, atunci trăise cu aproape un secol înainte de ceea ce spun astăzi textele creştine. Trebuie să spunem că datele naşterii, morţii şi a învierii lui Hristos au fost stabilite de Biserică mult mai târziu, în secolul VII D.H., pe baza interpretărilor date vechilor scripturi. Aşa cum observăm, există dispute asupra marilor teme ale oricărei biserici, aşa cum trebuie să înţelegem că religia creştină a avut propria ei istorie, iar înaintea ei, alături de ea şi după ea cel mai probabil au existat, există şi vor exista numeroase alte religii.

Sfânta Sofia

132

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 133

Alfred Bulai

Religia ca instituţie socială Religia este şi ea o instituţie socială fundamentală. Ca şi familia, a apărut la începuturile umanităţii şi a existat şi există în majoritatea societăţilor. Ea nu se bucură de universalitatea pe care o are familia, dar în schimb, are o uriaşă paletă de forme de manifestare, mergând de la religiile arhaice de tip totemic sau de tip cosmic, până la religiile casnice din antichitate ori la cele monoteiste de mai târziu. Există, însă, religii care pot fi cu greu etichetate astfel, ele neavând decât parţial structura pe care trebuie să o aibă o asemenea instituţie, aşa cum este cazul confucianismului, spre exemplu, structurat mai degrabă ca un sistem de credinţe şi practici de factură nereligioasă. Pentru a înţelege natura foarte diversă a fenomenului religios, trebuie să pornim de la definirea acestei instituţii. Religia reprezintă un sistem de credinţe şi practici prin care un grup de oameni interpretează şi răspund la ceea ce ei simt că este supranatural şi sacru în lume. Ea oferă răspunsuri la dilemele şi problemele existenţei umane, oferind explicaţii şi înţelesuri pentru realitatea naturală şi cea socială. Acest sistem de credinţe şi de practici are, totodată, rolul de a “lega” oamenii într-o comunitate. Credinţele împărtăşite de indivizii care au o anume religie dau un sens comun şi o interpretare similară evenimentelor şi fenomenelor din viaţa respectivei comunităţi, iar practicile comune, prin dimensiunea lor ritualică, unesc comunitatea în sfera acţiunilor şi activităţilor fundamentale din viaţa comunităţii. Aşa cum se observă din definiţia propusă, pentru a exista o religie sunt necesare două lucruri. Pe de o parte, existenţa unei distincţii între lumea sacră şi lumea profană, iar pe de altă parte, un set de credinţe şi de practici. Prin urmare, orice religie trebuie să gestioneze şi să opereze cu o distincţie clară la nivelul realităţii între un univers sacru şi unul profan. Pe de altă parte, orice religie trebuie să aibă în mod obligatoriu două componente, una teoretică, explicativă, capabilă să propună unei comunităţi o imagine asupra realităţii sociale şi naturale şi implicit credinţe despre funcţionarea sacrului şi profanului şi o a doua componentă, ritualică, prin care ea propune practici ritualice membrilor comunităţii. în cea mai mare parte a istoriei, religia a funcţionat ca principală sursă a imaginii oamenilor despre lumea naturală şi socială în care trăiau, explicaţiile religioase fiind principala modalitate de construcţie la nivelul unei societăţi a imaginii despre lume. Cu siguranţă că în orice societate veche mai existau şi alte modele explicative, de genul legendelor sau miturilor, însă acestea aveau o forţă persuasivă mai mică decât modelele explicative de tip religios. Pe de altă parte, în multe situaţii, explicaţiile mitice au fost preluate la un nivel religios

133

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 134

Concepte fundamentale în sociologie şi inoculate cu o componentă sacră, devenind astfel religioase. Filosofia şi mai apoi ştiinţa au propus modele explicative în istorie care s-au depărtat de explicaţiile de tip religios, deşi, în multe situaţii, chiar filosofii sau mai târziu oamenii de ştiinţă au încercat să găsească punţi de comunicare între diferitele modele explicative ale lumii. Practicile ritualice se referă la un set de comportamente, care formează o suită de acţiuni şi inteMircea Eliade (1907 - 1986) este racţiuni între mai mulţi actori sociali, care au roluri unul dintre cei mai reputaţi isclar definite pe care le performează de fiecare dată torici ai religiilor. A absolvit Unicând se află într-o situaţie socială dată. Participanţii versitatea din Bucureşti în 1928. Între 1928-1931 a studiat la un ritual dau o definiţie comună acţiunilor desfăfilosofia şi religia Sanscrită şi Inşurate în cadrul interacţiunilor respective şi interprediană la Universitatea din Caltează similar acţiunile pe care le săvârşesc. Ritualul cuta (India). Şi-a petrecut şase asigură tratarea normativă identică şi sistematică a luni într-o mânăstire hindusă aceluiaşi tip de situaţie existentă într-o comunitate, din Himalaya, studiind această religie. Şi-a dat doctoratul la Buconferind putere ordinii normative şi întărind totocureşti cu lucrara “Yoga: Eseu dată stabilitatea interacţiunilor din societate. despre originile misticismului indian”. A fost profesor la Universitatea Bucureşti din 1933 până în 1939 unde a predat istoSacrul şi profanul ria religiilor şi filosofie indiană. Sociologul francez Émile Durkheim este cel În 1945 a reuşit să plece din care a propus în sociologie pentru prima dată distincRomânia la Paris, iar mai apoi va ţia sacru – profan ca fiind esenţială pentru definirea şi emigra definitiv în SUA. Din înţelegerea mecanismului de funcţionare a oricărei re- 1956, devine profesor la celebra Universitate din Chicago. A scris ligii. În lucrarea sa ”Formele elementare ale vieţii renumeroase lucrări “Tratat de isligioase” (Les formes elementaires de la vie religieuse, toria religiilor”, 1949 (Patterns of 1912), Durkheim consideră că sacrul poate să apară Comparative Religion), “Mitul doar în societate şi constă într-un grup de lucruri, creeternei reîntoarceri”, 1949 (“The Myth of the Eternal Return”), dinţe şi ritualuri care sunt respectate şi adorate şi care “Şamanismul Tehnici arhaice ale sunt percepute ca distincte faţă de toate celelalte asextazului”, 1951 (“Shamanism: pecte ale vieţii sociale, considerate profane. Archaic Techniques of Ecstasy”). Divizarea lumii în două zone distincte, una a A scris şi numeroase opere de fenomenelor sacre şi alta a celor profane, constituie, ficţiune, precum “Pădurea inpentru sociologul francez, esenţa oricărei religii. Lu- terzisă”, 1955 (“The Forbidden crurile sacre impun membrilor colectivităţii compor- Forest”). Printre ultimele sale lucrări se află: “The Quest: History tamente speciale, respect, adulaţie, dar şi teamă, ele and Meaning in Religion” având întotdeauna şi o componentă persuasivă în sen- (1969); “Occultism, Witchcraft, sul unui sistem de prohibiţii în raport cu obiectele care and Cultural Fashion: Essays in au calitatea de a fi sacre. Calitatea sacrului este ade- Comparative Religion” (1976). A seori extinsă şi asupra imaginii obiectelor sau asupra History of Religious Ideas (1978–85). A fost editor şef al numelor acestora. celor 16 volume ale “EnciclopeDin această perspectivă, orice religie îşi pro- diei religiilor” (1987). pune, pe de o parte, să dea o fundamentare compo-

134

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 135

Alfred Bulai nentei sacre a existenţei, prin formularea de explicaţii şi de credinţe faţă de aceasta, iar pe de altă parte, orice religie îşi propune forme de control al respectării sacralităţii lumii. Pentru Durkheim, înţelegerea fenomenului religios presupune tocmai analiza şi explicarea modului în care sacrul este generat în societate. Relaţia dintre sacru şi profan a fost analizată în epoca lui Durkheim şi din perspectiva strictă a religiei, una din lucrările imMircea Eliade portante în acest domeniu aparţinând teologului calvinist Otto Rudolf (1869-1937). În lucrarea sa “Das Heilige” (1917, tr. rom. “Sacrul” 1992), teologul german consideră că sacrul are o dimensiune mai degrabă umană decât socială, pentru el nefiind importantă atât distincţia dintre sacru şi profan, cât analiza componentelor raţionale şi iraţionale din cadrul sacrului, precum şi analiza numinosului, adică a esenţei sacrului, a părţii pure golite de conţinutul etic al categoriei de sacru. În această direcţie trebuie menţionată şi contribuţia lui Mircea Eliade (1907 - 1986) la teoretizarea şi analiza distincţiei dintre lumea sacră şi cea profană. Eliade, în lucrarea sa “Le sacre et le Profane” (1965 tr. rom Sacrul şi profanul 1991), consideră că sacrul ţine de natura umană şi nu de societate, manifestarea sacrului fundamentând ontologic lumea, asigurând totodată atributul realităţii spaţiului, timpului şi naturii. Geneza sacrului pentru el fiind explicată prin natura religioasă a omului, iar în relaţia dintre sacru şi profan, singura evoluţie care poate fi luată în consideraţie este cea de la sacru la profan prin desacralizare. În spaţiul sociologiei, distincţia propusă de Durkheim rămâne fundamentală şi cu toată diversitatea fenomenului religios, ea este întâlnită în orice tip de religie. Conţinutul a ceea ce se consideră a fi sacru diferă în mod substanţial între diferite societăţi sau comunităţi. Separaţia însă dintre două lumi, una normală dată de relaţiile şi interacţiunile obişnuite şi o lume valorizată, apreciată şi respectată, care impune reguli precise, prohibiţii şi comportamente speciale, traduse de cele mai multe ori în ritualuri, există în orice formă de religie.

Diversitatea fenomenului religios Modelul nostru de religie, majoritar cel puţin pentru spaţiul românesc şi european, este al religiei creştine aşa cum funcţionează ea astăzi în cadrul bisericilor catolice, ortodoxe şi protestante. Fenomenul religios are o diversitate mult mai mare, atât la scară planetară, cât şi în raport cu dimensiunea istorică. Max Weber considera, în urmă cu aproape un secol, că există cinci religii universale. Alături de cea creştină mai putem considera religii universale islamismul, budismul, hinduismul şi confucianismul. Universalitatea unei religii este dată atât de numărul de credincioşi care împărtăşesc religia respectivă, cât şi de extensiunea spaţială pe care ea o are. Extensiunea unei religii la scară planetară se face prin două modalităţi. Pe de o parte, prin fenomenul migraţionist prin care oameni având o anumită religie se deplasează în spaţii geografice şi sociale din afara zonei în care este majoritară respectiva religie. Pe de altă parte, există procesul de convertire şi promovare a unei religii într-un anumit teritoriu, prin sa-

135

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 136

Concepte fundamentale în sociologie cerdoţi care convertesc o populaţie la o nouă religie. Orice religie îşi poate extinde aria de influenţă bazându-se pe ambele procedee. Cu toate acestea, există diferenţe majore între diverse religii universale în această privinţă. Creştinismul este religia care are profilul expansiv cel mai pronunţat, care este centrat pe principiul convertirii populaţiei care are alte credinţe religioase la creştinism. Creştinarea diverselor popoare, inclusiv ale Europei, a fost un proces semnificativ al istoriei medievale europene, proces care corespunde în fond unui profil expansiv, de tip imperial pe care îl are această religie. În schimb, islamul sau budismul şiau bazat expansiunea prioritar pe baza expansiunii populaţiei (a migraţiei) credincioşilor care au respectiva religie. Creştinismul are o cultură structurată pe modelul cultural imperial pe care l-a moştenit şi l-a prelucrat după modelul Imperiului Roman, cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut umanitatea. Creştinismul a apărut în antichitate, cel mai probabil în secolul II – I Î.H. ca o mişcare sectară în spaţiul oriental iudaic. Sectele creştine au funcţionat aproximativ patru secole într-o stare de ilegalitate sau semilegalitate în cadrul Imperiului Roman. În vremea împăratului Constantin, creştinismul era deja nu doar tolerat, ci chiar majoritar în imperiu şi, din acest motiv, el va deveni religia oficială a Imperiului Roman. Creştinismul propunea un model al lumii sacre de tip imperial. Era o religie monoteistă, bazată pe puterea absolută a unei singure divinităţi şi corespundea logic modelului imperiului roman, care se baza şi el pe puterea absolută şi pe un singur centru politic semnificativ. Romanii au avut însă şi o viaţă ritualică extraordinar de bogată şi acest aspect a fost preluat de creştinism, în aceeaşi măsură în care orientarea spre cultura scrisă, teoretică, a culturii romane a fost la rândul ei preluată. Cu alte cuvinte, pe de o parte, creştinismul a fost preluat de romani pentru că era o religie care corespundea modelului de structură socială imperială, dar pe de altă parte, creştinismul la rândul său, în secolele în care a funcţionat în cadrul imperiului, a preluat modelul culturii imperiale şi din acest motiv, creştinismul poate fi înţeles ca o religie expansionistă, de tip militar (toate războaiele medievale au condiţionări religioase) care a urmărit impunerea religiei creştine oricărei populaţii care avea altă religie, în cele mai multe cazuri prin mijloace violente. Misionarismul, dar şi politicile de expansiune militară ale bisericii creştine nu sunt altceva decât exemple în acest sens. Creştinismul nu are cei mai mulţi adepţi astăzi, dar cu siguranţă este cea mai răspândită religie. Principalele religii enunţate mai devreme au asemănări majore între ele, probabil islamismul fiind totuşi mai apropiat de creştinism, comparativ cu hinduismul sau budismul. Pe de altă parte, în enumerarea formulată mai devreme, confucianismul nici nu pare chiar o religie în adevăratul sens al cuvântului, cel puţin datorită faptului că el este mai degrabă un tip de model de înţelegere a lumii, transpus în texte filosofice de către un autor concret, filosoful antic chinez Confucius (551-479 Î.H.). Desigur, el a încercat să dea consistenţă unor teze care preexistau lui, însă aceste credinţe despre lumea fizică, umană şi socială nu au o valoare sacră cel puţin în sensul european al acestui cuvânt. La o scară istorică însă, au existat religii extrem de diferite de cele prezentate. Cea mai simplă formă de religie, în concepţia lui Durkheim, o reprezintă totemismul. El reprezintă credinţa în caracterul sacru al unor obiecte, a unor plante sau animale din interiorul unei comunităţi. Acestea sunt numite totemuri. Ele sunt respectate, adulate şi au o

136

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 137

Alfred Bulai încărcătură persuasivă deosebită implicând comportamente specifice membrilor unei comunităţi în raport cu ele. Cel mai probabil sociologul francez avea dreptate atunci când considera totemismul forma primară de religie sau, altfel spus, forma elementară a vieţii religioase. În istorie, au mai existat cel puţin alte două tipuri de religie. Pe de o parte, religia cosmică, aşa cum o numea Mircea Eliade (1907 - 1986), adică religia bazată pe divinităţi care erau personificări ale fenomenelor, obiectelor sau proceselor naturale. Într-o astfel de religie avem de cele mai multe ori ca zeităţi corpurile cereşti, de aici şi numele acestui tip de religie. Pe de altă parte, avem un alt tip de religie, apărut în mileniul III – II Î.H., religia casnică, care a aparţinut popoarelor indo-europene, cele care au format atât lumea europeană, cât şi pe cea indiană şi care mai bine de o mie de ani au migrat în valuri succesive atât spre Europa cât şi spre India. Religia casnică este o religie care s-a apropiat pentru prima dată de om, în sensul că o parte a zeităţilor din această religie au o dimensiune antropomorfică, în sensul că strămoşii unei familii care avuseseră calitate de pater (de şef al familiei) deveneau zei şi erau cinstiţi ca atare. La popoarele indo-europene a început pentru prima dată să fie conturate zeităţile în termeni antropomorfici. Cu alte cuvinte, pentru prima dată zeii au fost reprezentaţi după chipul şi asemănarea oamenilor. Religia casnică nu se baza doar pe sacralitatea unor membri ai familiilor, ci şi pe alte elemente din viaţa de zi de zi. Putem enumera aici, în primul rând, focul sacru şi implicit vatra în care exista acesta. Focul din vatră era considerat sacru, fiind unul din zeii unei familii. Este evident că acest cuvânt pe care îl utilizăm, cel de zeu, este unul pe care noi îl aplicăm unor realităţi care sunt doar etichetate astfel de noi. Lumea popoarelor indo-europene a fost una care a propus modele antropomorfice de divinităţi, primul pas spre marile religii de mai târziu. Religiile cunoscute de societăţile umane au fost şi sunt şi astăzi foarte diferite. Mai mult, dacă luăm în calcul diferenţierile majore care se produc şi s-au şi produs, de-a lungul timpului, în interiorul unei religii, atunci această diversitate devine fantastică. Dacă ne gândim de exemplu, doar la creştinism, el a presupus numeroase scindări, mai întâi între lumea catolică şi cea ortodoxă în 1054, iar mai apoi prin apariţia a mai multe curente protestante şi neoprotestante după secolul al XVI-lea.

Concepţii asupra religiei Numeroşi gânditori sociali şi-au propus, de-a lungul timpului, să explice fenomenul religios. Primul sociolog care a propus o teorie explicativă asupra modului în care religia apare şi funcţionează în societate a fost, aşa cum am precizat deja, Émile Durkheim, în lucrarea sa “Formele elementare ale vieţii religioase”. Pentru sociologul francez, religia reprezintă un sistem interdependent de credinţe şi practici privitoare la lucruri care sunt sacre, adică „aparte”, interzise, credinţe şi practici care reunesc pe toţi cei ce le urmează într-o singură comunitate, numită biserică. Pentru el, orice analiză a modului de funcţionare socială a religiei trebuie să pornească nu de la analiza religiilor dezvoltate, foarte complexe şi profund teoretice, ci de la analiza celor mai sim-

137

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 138

Concepte fundamentale în sociologie ple, elementare, forme de religie. Pentru Durkheim, cea mai simplă formă de religie este totemismul. Totemismul presupune credinţa în totemuri, acestea fiind obiecte, plante sau animale care prin caracterul lor sacru, determină comportamente speciale, ele fiind valorizate, impunând respect, teamă şi prohibiţii în comunitate. Distincţia operată la nivelul realităţii între sacru şi profan este, pentru Durkheim, elementul fundamental pentru existenţa oricărei religii. El a ales să studieze totemismul pentru că în cazul acestuia operarea cu această distincţie în comunităţile arhaice este una foarte clar identificabilă, comparativ cu situaţia altor religii mai elaborate. Pentru Durkheim, elementul esenţial în înţelegerea funcţionării religiei îl constituie explicarea modului în care, în ordinea existenţei sociale obişnuite, profane, apare o ordine a lucrurilor (elementelor) sacre. Prin urmare, întrebarea “Cum apare, aşadar, sacrul în societate?” reprezintă punctul de pornire al analizei fenomenului religios. Sociologul francez pleacă în analiza sa de la teoriile explicative existente în epocă privitoare la apariţia religiei. Pentru a putea să delimiteze foarte clar propria sa concepţie, Durkheim analizează două asemenea teorii. Este vorba de naturism şi de animism. Naturismul este o concepţie, potrivit căreia apariţia religiei se bazează pe o operaţie de diferenţiere pe care a făcut-o omul primitiv între o lume naturală şi una supranaturală. Adepţii teoriilor naturiste considerau că omul primitiv era dominat de forţele naturii, fulgere, inundaţii, incendii, cutremure etc. şi, fiind neputincios în faţa acestora, el şi-a definit un nivel supranatural al existenţei, cel care va genera primele forme de religii. Este adevărat că multe comunităţi vechi aveau religii de tip cosmic în care diverse componente naturale căpătau forţa sacrului, multe din acestea fiind corpurile cereşti. Cu toate acestea naturiştii, consideră Durkheim, au o problemă majoră în încercarea de a defini natura sacră a lumii supranaturale. Aceasta pentru că ei operează cu o distincţie discutabilă, cea dintre natural şi supranatural. Conceptul de natură, pe bună dreptate spune sociologul francez, este unul foarte târziu şi se leagă de dezvoltarea ştiinţei. Prin urmare, este greu de crezut că poate exista o asemenea distincţie reală în lumea veche. Pe de altă parte, “frica“, supunerea omului faţă de natură este o teză, la rândul ei discutabilă. Este greu de crezut că omul arhaic era şocat de lumea naturală în care trăia. Mai degrabă omul contemporan este, în absenţa tehnologiilor, victimă în faţa naturalului. Pe de altă parte, este greu de argumentat cum o asemenea distincţie între natural şi supranatural poate genera sacrul, poate determina prohibiţii şi norme sociale. A doua teorie, cea animistă, considera că apariţia religiei s-a bazat pe un alt tip de diferenţiere pe care omul primitiv sau arhaic a făcut-o încă de la începuturile existenţei sale, aceea între suflet (din grecescul “anima”) şi corp, altfel spus o diferenţiere între lumea materială şi cea spirituală. Durkheim critică şi această concepţie luând ca reper una din teoriile cele mai importante, cea a antropologului englez Taylor, care considera că religia a apărut omului datorită viselor. În vis, oamenii iau contact cu o lume imaginară, netangibilă, care are dimensiuni şi modalităţi de definire total diferite de lumea obişnuită. Neputând să îşi explice şi să îşi controleze contactul cu această lume a viselor, oamenii au dat o semnificaţie spirituală acestora construind astfel credinţe, explicaţii şi practici care au condus la primele

138

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 139

Alfred Bulai forme de religie. Argumentaţia lui Durkheim, împotriva acestei teorii, pleacă de la acelaşi raţionament. Religia este o instituţie socială mult prea importantă în viaţa socială pentru ca ea să se bazeze pe un element atât de puţin consistent cum este visul. Sacrul nu poate să îşi aibă originea în vis pentru că visul nu ne incumbă prohibiţii, obligaţii, nu ne transmite respect sau, mai ales, nu poate genera practici care să aibă un fundament normativ puternic. Explicaţia apariţiei sacrului în societate, pentru Émile Durkheim, este cu totul alta. Forţa care dă putere sacrului, care dă consistenţă oricărei religii nu îşi are originea nici în teama faţă de forţele naturii, nici în credinţa în suflet sau în vis. Această forţă venerată de oameni în toate societăţile nu este altceva decât forţa societăţilor în care aceşti oameni trăiesc. Orice individ din societate simte în permanenţă o presiune asupra sa, dată de restricţiile şi obligaţiile derivate din respectarea normativităţii sociale. Societăţile impun oamenilor modele de comportamente, tipuri de relaţii şi interacţiuni, valori, principii de raportare la existenţă. Forţa care ne impune aceste lucruri este forţa societăţii, cea care generează moduri de a face, gândi şi acţiona generale pentru un număr mare de oameni, moduri de acţiune care poartă numele la Durkheim de fapte sociale. În întreaga istorie, oamenii, indiferent de tipul de societate, au venerat în cadrul religiei de fapt forţa coercitivă a propriei societăţi. Sacrul este generat de către această forţă impersonală, uriaşă, pe care doar societatea o poate exercita asupra noastră. Un alt mare sociolog, Max Weber, a propus şi el o teorie asupra mecanismului religiei, însă el a introdus o perspectivă mult mai provocatoare. Pentru el nu este importantă atât geneza şi natura sacrului sau chiar a religiei, cât mai ales modul în care religia influenţează modalitatea în care se dezvoltă o societate. În lucrarea sa “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, Weber pleacă de la o premisă greu de contestat, aceea că orice religie, dincolo de credinţe sau practici, ne propune întotdeauna un mod de interpretare şi o valorizare a lumii naturale şi mai ales sociale. Religia dă un sens lumii şi acţiunilor noastre. Prin urmare, ne putem întreba dacă această orientare a omului în lume nu influenţează modul în care omul acţionează, interacţionează şi trăieşte în lume. Cu alte cuvinte, un anumit tip de religie ne induce un anumit tip de comportamente sociale şi economice care ne fac să ne dezvoltăm într-un anumit mod. Orice religie are un astfel de cod normativ, etic care propune moduri anume de a vedea, interpreta şi acţiona în lume. În lucrarea amintită, Weber face o paralelă între etica protestantă, şi se referă în principal la calvinism, şi sistemul valoric şi normativ al capitalismului, cel puţin al celui european. După Weber, la baza calvinismului stau următoarele principii: Există un Dumnezeu absolut, transcendent, care a creat lumea şi care este inaccesibil şi incognoscibil; Dumnezeu a prevăzut pentru toţi salvarea sau condamnarea şi noi nu putem să mai negociem acest lucru; Indiferent de predestinarea salvării sau condamnării omul trebuie să lucreze pentru gloria lui Dumnezeu; Lucrurile pământeşti aparţin ordinii păcatului, iar salvarea oamenilor nu poate exista decât prin graţia divină.

139

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 140

Concepte fundamentale în sociologie Ce poate face un calvinist în aceste condiţii? Nu poţi cunoaşte decizia lui Dumnezeu privitoare la tine şi nu poţi negocia cu El, pentru că El este intangibil şi incognoscibil. Dacă sperăm să negociem, să obţineam iertarea (ca la catolici) înseamnă că noi cutezăm să fim egalii Lui, ceea ce nu este posibil. Dacă nu ştim că suntem aleşi, sau că suntem condamnaţi, atunci nu putem decât să căutăm semne ale alegerii noastre. Un astfel de semn îl reprezintă bogăţia obţinută prin muncă. Acesta este un semn că Dumnezeu ne lasă să îi sporim averea lui pe pământ, pentru că nimic nu ne aparţine nouă şi tocmai de aceea nu trebuie să cheltuim averea pe care o creăm. Trebuie să producem, să sporim averea Lui şi să cheltuim din ea doar cât este necesar. De aici şi teza ascezei la protestanţi. În felul acesta, munca devine un semn al obedienţei faţă de Dumnezeu, iar bogăţia un semn al salvării noastre. Toate aceste teze sunt, în realitate, principii de bază ale spiritului capitalismului. Să produci cât mai mult, să acumulezi şi să nu risipeşti, să te dezvolţi sunt elementele referenţiale ale genezei capitalismului. Weber nu consideră că societatea capitalistă modernă a apărut doar din cauza existenţei unei anumite forme de religie şi nu exclude tezele marxiste care considerau exact invers, că un anumit tip de societate creează un anumit tip de religie. El sugerează doar că orice religie, prin modelul de lume pe care îl propune, influenţează modul în care oamenii respectivi se orientează şi trăiesc în lume. Din acest punct de vedere, datele economice şi sociale par să confirme o asemenea teză, cel puţin dacă ne gândim la faptul că în numeroase societăţi zonele protestante sunt mai dezvoltate decât cele catolice sau ortodoxe. Dacă trecem de aceste exemple rămân greu de demonstrat aceste teze pentru societăţi foarte diferite de modelul protestant, dar şi foarte dezvoltate, cum sunt unele ţări din Orientul îndepărtat.

Organizaţiile religioase Religia este o instituţie socială, însă ea există în forme particulare, în diverse societăţi, prin intermediul organizaţiilor religioase. Acestea pot fi clasificate în numeroase modalităţi, însă uzual distingem patru categorii: biserica, denominarea, cultul şi secta. Biserica este tipul cel mai important de organizaţie religioasă. Ea are o structură formală puternică şi se bazează pe un aparat birocratic18 foarte mare. Ea reuneşte cei mai mulţi dintre credincioşii de o anumită religie dintr-o societate dată. Biserica este în acord cu normele şi valorile dominante din societate şi se află într-o relaţie bună cu instituţiile puterii (în primul rând cu statul). denominarea este o organizaţie de dimensiuni mai mici, care nu are o pondere majoritară de credincioşi în societate, dar care se află şi ea în relaţii bune cu statul, acceptă majoritatea normelor şi valorilor din societatea respectivă. Într-o ţară putem să avem o grupare religioasă care se bazează pe o organizaţie de tipul bisericii, iar în altă ţară, acelaşi tip de grup poate funcţiona doar ca o denominaţie. Este, însă, adevărat că marea majoritate a acestor grupări, ca şi a unora care nu sunt nici măcar denominări, se autointitulează biserici, generând un gen de confuzie. Cultul reprezintă un tip de organizaţie religioasă care are o componentă importantă de valori şi norme diferite de cele ale bisericii oficiale şi ale societăţii în care ele func-

140

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 141

Alfred Bulai ţionează. Cultele au o organizare formală mai puţin structurată şi au dimensiuni medii, comparativ cu biserica sau denominarea. Ele sunt mai preocupate de proprii lor membri şi, de regulă, dau o importanţă mai mică problemelor de ordin religios. Unele culte chiar propun modele alternative de raportare la problematica religioasă. secta reprezintă o organizaţie de mici dimensiuni, de regulă foarte slab formalizată, care se opune în mod radical bisericii oficiale şi care are atitudini critice severe faţă de valorile şi normele din societate. Sectele, de regulă, sunt conduse de lideri charismatici şi au o “viaţă” relativ scurtă, ele depinzând de lider. Unele secte dispar de la sine, altele treptat devin mişcări mai ample şi ajungă să constituie culte sau denominări. În unele cazuri se poate ajunge până la forma cea mai complexă, aceea a bisericii. Să nu uităm că, chiar şi creştinismul a început ca o sectă în urmă cu peste două mii de ani. Dacă luăm în calcul dimensiunile, formalizarea şi relaţia în care se află cu societatea, putem să reprezentăm cele patru tipuri de organizaţii într-o matrice de genul următor: Figura 7.1. Matricea raporturilor dintre cele patru tipuri de organizaţii religioase: are relaţii bune cu statul şi cu celelalte organizaţii religioase are relaţii proaste cu statul şi cu celelalte organizaţii religioase

dimensiuni mari

dimensiuni mici

Biserica

denominarea

Cultul

secta

Religiozitate şi secularizare în lumea contemporană Funcţionarea instituţiei religiei este posibilă doar cu ajutorul unor organizaţii. Cele patru tipuri prezentate mai sus sunt principalele asemenea organizaţii contemporane. Este posibil ca religia să funcţioneze şi prin intermediul altor instituţii, cum este familia, dar şi a unor instituţii educative sau politice. De cele mai multe ori însă este vorba de organizaţii derivate din aceste instituţii. La scară istorică, organizaţiile religioase au avut un rol central în funcţionarea societăţilor în care s-au aflat, îndeplinind o mare parte din funcţiile sociale de tip cultural, economic, politic. Secularizarea reprezintă procesul prin care puterea, importanţa şi extensiunea socială a organizaţiilor religioase a scăzut, în special în epoca modernă, în societate. Secularizarea impune o scădere inclusiv a numărului de funcţii îndeplinite în societate de organizaţiile religioase. Cele mai importante elemente presupuse de secularizare sunt cele care privesc restrângerea influenţei religiei în viaţa politică, în exercitarea controlului social, în gestiunea educaţiei şi în reglementarea vieţii private a individului. Religia în lumea contemporană, cel puţin în spaţiul american şi european, nu mai are organizaţii care să aibă funcţii militare şi de control social, nu mai conduce ca instituţie politică societatea, are un rol minor în reglementarea instituţiilor educaţionale şi a celor culturale, controlează şi influenţează în mai mică măsură viaţa privată. Secularizarea nu trebuie înţeleasă ca o absenţă a influenţei organizaţiilor religioase în viaţa socială, ci ca o diminuare a acestui rol comparativ cu cel exercitat în trecut. În toată 141

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 142

Concepte fundamentale în sociologie istoria premodernă organizaţiile religioase au reprezentat o componentă majoră în gestionarea puterii şi în controlul social, ele reglementând la un nivel major viaţa indivizilor şi comunităţilor. Religiozitatea se referă la disponibilitatea indivizilor de a accepta anumite credinţe şi practici de tip religios. Oamenii pot avea anumite credinţe, pot să practice anumite ritualuri, singuri sau împreună cu alţii, independent de o organizaţie religioasă. În lumea contemporană, există chiar un decalaj major între credincioşii unei religii şi membrii practicanţi în organizaţiile respectivei religii. Religiozitatea este pe de altă parte o caracteristică specifică omului, aceea de a accepta credinţe, valori şi principii de reglementare a acţiunilor individuale şi sociale şi nu este obligatoriu ca acestea să fie ale unei organizaţii religioase. Mai mult, există posibilitatea ca un set de valori, credinţe, norme şi modele de conduită să fie propuse în spaţii non religioase şi, datorită caracteristicii religiozităţii, să funcţioneze în societate asemănător credinţelor religioase. Sociologul american Robert Bellah a propus chiar un termen pentru acest tip de fenomen, acela de “religii civile”. Este vorba despre seturi de credinţe şi practici care nu au o bază religioasă, nu au componente autentic sacre, dar care funcţionează în societate asemănător religiilor. Unele ideologii pot să constituie asemenea religii civile şi în acest mod se pot explica şi bazele de masă ale acestora. Marxismul poate fi considerat un astfel de exemplu. El a propus un model de înţelegere a societăţii, a rolului individului în comunitate, a propus practici ritualice (defilări, mitinguri, vizite ale liderilor, cu un caracter ritualic înalt, datorat repetărilor în contexte identice). Marxismul a presupus şi încercări de sacralizare a unor produse specifice sistemului (lozinci, fotografii, obiecte speciale precum cravata de pionieri, insigne etc.). Teoretic, orice set de teorii explicative asupra existenţei naturale şi sociale convertite în credinţe, împreună cu impunerea unui set unitar de practici poate funcţiona la nivelul unei colectivităţi asemănător unei religii, iar în măsura în care se creează organizaţii care funcţionează asemănător celor religioase, atunci putem vorbi de religii civile.

Religia şi politica Problematica secularizării ne-a semnalat o dinamică specială a raportului dintre religie şi politică. Până la epoca modernă, rolul religiei, al organizaţiilor religioase în conducerea unei societăţi era fundamental, mergând adesea până la contopirea funcţiilor de conducere cu cele de tip religios. În cele mai multe situaţii însă a existat un paralelism între instituţiile statului şi cele religioase, iar în unele perioade chiar un conflict între ele, conflict dat de lupta pentru supremaţie în gestionarea vieţii sociale. Importanţa religiei în viaţa socială s-a datorat, istoric, importanţei pe care aceasta o are pe câteva dimensiuni: Propune principalul model explicativ al lumii Controlul asupra majorităţii practicilor ritualice din societate Controlul social al vieţii private a indivizilor Controlul şi gestiunea sacrului

142

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 143

Alfred Bulai Din aceste motive, organizaţiile religioase au avut dintotdeauna o putere majoră în comunităţi, de multe ori mai mare decât cea a celor are conduceau politic şi militar societatea. Gestionarea activităţilor politice şi a celor militare s-a făcut de cele mai multe ori în istorie cu sprijinul direct al organizaţiilor religioase. De altfel, cea mai mare parte a războaielor din istorie a avut motivaţii religioase, cel puţin parţial. În lumea contemporană, elementele pe care le-am prezentat mai devreme nu mai joacă acelaşi rol în societate. Pe de o parte, există cel puţin două tipuri de teorii despre lume care nu au valenţe religioase, este vorba de teoriile de tip ştiinţific şi de cele de tip ideologic. Ştiinţa şi ideologia ne oferă modele ale lumii, modele care sunt de regulă mai atractive, mai utile şi mai ales predictive. Explicaţiile oferite de ştiinţă, spre exemplu, sunt mai pertinente, dar mai ales mult mai utile fiind posibil a le transfera în tehnologii, de aici şi prevalenţa lor în societate. Instituţiile economice, cele culturale şi cele educative au eliberat indivizii de controlul religios. Birocraţia19 modernă a impus şi ea numeroase practici ritualice importante pentru viaţa individului, dar care nu au bază religioasă, mai mult o serie întreagă de instituţii îşi propun sacralizarea unor produse nerelevante religios. Sunt sacralizate, astfel, obiecte, imagini, idei sau practici, care au relevanţă istorică, comercială, simbolică şi nu religioasă. Religiile civile pot oferi asemenea exemple, dar şi activităţile de marketing care promovează valorizări sociale majore ale unor produse sau ale unor idei din motive comerciale. Industria star sistemului creează, spre exemplu, mituri, eroi, personaje ieşite din comun, creează capital simbolic major pentru produse obişnuite şi astfel există adevărate sacralizări. În felul acesta un obiect purtat de cineva, o scrisoare a unei personalităţi, un document relevant istoric devin lucruri care au caracteristici apropiate de definiţia sacrului.

143

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 144

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Religia reprezintă un sistem de credinţe şi practici prin care un grup de oameni interpretează şi răspund la ceea ce ei consideră a fi supranatural şi sacru în lume. Aşadar, un element definitoriu al oricărei religii îl reprezintă distincţia dintre lumea sacră şi cea profană. Distincţia sacru-profan ca referenţială pentru analiza religiei a fost propusă, pentru prima oară, la începutul secolului trecut, de sociologul francez Émile Durkheim, în lucrarea „Formele elementare ale vieţii religioase”. Pentru acesta, sacrul poate să apară doar în societate şi constă în acele lucruri, credinţe şi ritualuri care sunt respectate şi adorate, percepute ca fiind distincte de toate celelalte aspecte ale vieţii sociale, acestea din urmă fiind considerate profane. Separaţia dintre cele două lumi – sacră şi profană - a fost teoretizată şi analizată de asemenea de renumitul istoric al religiilor, Mircea Eliade. În lucrarea „Sacrul şi profanul”, Eliade explică geneza sacrului prin natura religioasă a fiinţei umane, acesta neţinând aşadar de societate. În concepţia acestuia, sacrul este cel care conferă realitate acestei lumi. Cea mai simplă formă a fenomenului religios (elementară la Durkheim) este totemismul (credinţa în caracterul sacru al unor obiecte, plante sau animale). Alte forme de manifestare a fenomenului religios au mai fost religia cosmică (bazată pe divinităţi care erau personificări ale fenomenelor, obiectelor sau proceselor naturale, corpurile cereşti fiind considerate zeităţi) şi religia casnică (aparţinând popoarelor indo-europene şi care se baza pe sacralitatea unor membri ai familiilor). O teorie referenţială asupra modului în care religia influenţează viaţa socială a propus-o sociologul german Max Weber. Pentru el, modul în care religia propune o anume viziune asupra lumii şi un rol al individului în cadrul acesteia, determină un anumit profil moral (etic) care poate determina caracteristicile esenţiale ale unei societăţi, inclusiv şansa acesteia de dezvoltare. Creştinismul, modelul religios dominant în spaţiul european, este una dintre religiile universale ale lumii, cu cele trei confesiuni: ortodoxă, catolică şi protestantă. Apărută în antichitate, în spaţiul oriental iudaic (sec. II-I î.C), religia creştină a intrat în legalitate şi a devenit religia oficială a Imperiului Roman în vremea împăratului Constantin cel Mare, primul împărat creştin. Astăzi, ea este cea mai răspândită religie din lume, deşi nu reuneşte cel mai mare număr de adepţi. Alături de creştinism, Max Weber considera că mai există alte patru religii cu caracter universal. Este vorba despre islamism, budism, hinduism şi confucianism. Deşi sunt universale, prin aceea că au număr mare de credincioşi şi sunt foarte extinse din punct de vedere geografic, aceste religii sunt destul de diferite între ele, de exemplu, confucianismul este mai degrabă o filosofie decât o religie. De-a lungul istoriei, puterea religioasă exercitată prin organizaţiile religioase a jucat un rol foarte important în organizarea şi conducerea societăţilor, aceasta îndeplinind şi alte funcţii sociale, cum ar fi cele de tip economic, cultural şi politic. În perioada pre-modernă, organizaţiile religioase reprezentau principalele instrumente de control social, reglementând majoritatea aspectelor existenţei indivizilor în societate.

144

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 145

Alfred Bulai

Separarea dintre puterea politică şi cea religioasă a stat la baza a ceea ce se numeşte procesul de secularizare, specific în mod deosebit modernităţii, proces prin care importanţa şi extensiunea socială a organizaţiilor religioase a scăzut semnificativ în societate. În plan instituţional, religia cunoaşte, în principal, patru mari forme de organizare care se diferenţiază în funcţie de gradul de formalizare la nivelul organizării şi de poziţia pe care o adoptă în raport cu celelalte instituţii religioase şi ale statului. Avem astfel: Biserica, cea mai importantă organizaţie religioasă, cu o structură formală puternică, reunind cei mai mulţi dintre credincioşii dintr-o religie, aflându-se în acord cu valorile şi normele dominante în societate şi în bună relaţie cu statul; Denominarea, organizaţie de mici dimensiuni, care reuneşte un număr restrâns de credincioşi, acceptând majoritatea normelor şi valorilor din societate; se află şi ea în relaţii bune cu statul; Cultul, ca organizaţie care împărtăşeşte un set de norme şi valori diferit de cel al bisericii oficiale şi al societăţii în care există, cu un grad relativ scăzut de organizare formală; Secta, organizaţie de mici dimensiuni, slab formalizată, care se opune modelului valoric şi normativ al societăţii, cât şi bisericii sau bisericilor oficiale.

Concepte cheie Religie; Religie casnică; Religie cosmică; Religie civilă; Reliogiozitate; Biserică; denominare; Cult; sectă; sacralizare; totemism; sacru; profan; ssecularizare; Religie monoteistă; Religie politeistă.

NOTE: Pentru a se înţelege mai bine dimensiunea birocratică, sugerăm să se consulte capitolul despre organizare socială şi birocraţie 18

Pentru a înţelege mai bine aspectele legate de influenţa birocraţiei asupra dezvoltării unor practici ritualice, care pot să conducă la sacralizarea unor elemente non-sacre şi la anumite forme de religii civile, consultaţi şi capitolul 9, dedicat birocraţiei

19

145

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 146

Concepte fundamentale în sociologie

Socializarea are loc în grupuri

146

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 147

Alfred Bulai

Capitolul 8 Grupul lider

social.

Conducere

şi

În vara anului 1954, un psiholog social american, Muzafer Sherif (1906-1988) a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică, ci şi pe cea mediatică, ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. Într-o tabără de copii de 11-12 ani, în Robbers Cave Oklahoma, el a organizat un experiment pentru a observa modul în care se structurează grupurile sociale în condiţii de competiţie si de conflict. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de 22 de copii, realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. A organizat mai multe jocuri, concursuri sportive şi activităţi, toate de echipă. Copiii nu se cunoşteau în prealabil, fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri.

147

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 148

Concepte fundamentale în sociologie

Imediat după ce au fost puşi într-o situaţie de competiţie între cele două grupuri formate, copiii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul propriului grup şi cea din afară. Aceleaşi tipuri de comportamente, de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. Dacă spre exemplu, un băiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. Mai mult, aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. După o săptămână, Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în situaţia de a coopera (pentru a rezolva o problemă privind lipsa apei potabile, achiziţia unui film etc.). Într-un climat de cooperare, distincţiile iniţiale au început să se piardă datorită procesului de restructurare a celor două grupuri. Astfel au apărut noi relaţii şi practic cele două grupuri iniţiale au fost comasate rezultând o nouă structură. Distincţia “în grup” -” în afara grupului” s-a păstrat, însă ea a fost retrasată. Experimentul a dovedit, astfel, capacitatea extraordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. Se dovedea, în acest fel, că grupurile exercită o forţă cu totul remarcabilă asupra membrilor lor, făcându-i să perceapă lumea complet diferit. Distincţia “în grup” - “în afara grupului” a rămas una esenţială în cercetarea socială. Dacă ţinem seama şi de faptul că oamenii nu pot trăi decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor, înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale.

148

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 149

Alfred Bulai

Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. O utilizăm aproape zilnic şi orice om, chiar şi cu puţină educaţie, ştie la ce se referă acest termen. Cu toate acestea, conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei sociale, în primul rând pentru că, în accepţiunea ştiinţifică, conceptul trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. Dacă, spre exemplu, ni se pare normal să numim grup mulţimea oamenilor care stau într-o staţie de autobuz, pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. Pe de altă parte, în sociologie avem deja o serie de concepte care se referă la ceea ce numim în limbajul obişnuit “grupuri de oameni“. Spre exemplu, atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime, iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate, fără a avea relaţii directe între ei. Pe de altă parte, atunci când avem mai mulţi oameni, care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii, spunem că ei formează, din perspectiva analizei statistice a populaţiei, o categorie socială sau statistică. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste tipuri de structuri sociale prezentate? Pentru a înţelege diferenţele şi specificul grupurilor sociale trebuie să pornim de la elementele definitorii ale acestora. În primul rând, trebuie să spunem că grupul este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. Aceste interacţiuni sunt date de un proces de comunicare, definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Această caracteristică nu este suficientă pentru a da o definiţie grupului social. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv, de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice, iar în unele cazuri îşi dezvoltă chiar simboluri proprii. Cu alte cuvinte, grupul reprezintă un număr de indivizi între care există interacţiuni, indivizi care conştientizează apartenenţa lor la grup, îşi definesc clar distincţia dintre grupul lor şi celelalte structuri externe, împărtăşesc valori, norme şi obiective comune generate prin interacţiunile care au loc între ei. O problemă importantă care ne reţine atenţia, încă de la început, este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Un prim factor este dat de interdependenţa biologică şi socială a oamenilor. În permanenţă avem nevoie, atât biologic, cât şi social, de alţi oameni. Din punct de vedere biologic, omul este un animal care trăieşte în grupuri şi putem chiar vorbi de o condiţionare genetică în acest sens. Din punct de vedere social, însă, omul are nevoie de relaţii perma149

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 150

Concepte fundamentale în sociologie nente şi stabile cu alţi oameni, în primul rând pentru a se socializa şi deveni o fiinţă socială, dar pe de altă parte, tot ceea ce înseamnă acţiune socială presupune schimburi de semnificaţii între oameni, deci relaţii permanente şi stabile cu alteri. Pe de altă parte, situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. Spre Georg Simmel exemplu, ori de câte ori ne definim o situaţie ca fiind periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona în vederea căutării unui sprijin. De principiu, ori de câte ori ne definim situaţia socială în care ne aflăm ca una care reclamă nevoia de a primi sau transmite mesaje ori de a acţiona împreună cu alţii, vom intra în interacţiuni capabile de a genera grupuri. Simpla apropiere de alte persoane este şi ea un factor care influenţează apariţia grupurilor, pentru că oamenii care stau în acelaşi loc au tendinţa de a comunica şi de a dezvolta, astfel, relaţii sociale. Orice proces de socializare ne pregăteşte pentru interacţiunea cu ceilalţi, chiar în absenţa cunoaşterii acestora. Avem, astfel, formate comportamente specifice de iniţiere a interacţiunilor în vedere autopoziţionării noastre faţă de alteri într-un anume teritoriu sau cadru social. Dacă spre exemplu, într-un compartiment de tren se află câteva persoane care nu se cunosc între ele, va deveni doar o chestiune de timp apariţia unor schimburi de mesaje şi deci de interacţiuni între acestea. Mai mult, astfel de -+interacţiuni care apar spontan datorită prezenţei mai multor indivizi aflaţi în relaţie de apropiere pot conduce, în timp, la interacţiuni constante şi la generarea unor grupuri. Mai putem identifica şi alţi factori capabili să favorizeze apariţia grupurilor sociale şi care ţin de similaritatea indivizilor, de compatibilitatea unor interese sau nevoi ale lor etc.

Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este suficientă pentru a clarifica acest concept. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. Cât de mic poate fi un grup, respectiv, cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. “Când apare o grămadă?”, se întrebau anticii. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. Într-un fel, nici trei pietre nu formează o grămadă. Dar atunci, când exact apare grămada? La fel ne putem întreba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă sociologii care studiază grupurile sociale au două puncte de vedere diferite, neexistând un consens. Unii cercetători consideră că interacţiunile sociale, ce caracterizează fundamental grupurile, apar deja în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare, doi oameni ar trebui să fie suficienţi pentru a vorbi de prezenţa unui grup. Sociologul german Georg Simmel (1858-1918) a utilizat termenul de diadă pentru a desemna grupul format din două persoane, care nu este pentru el doar cel mai mic, ci şi cel mai instabil tip de grup, pentru că depinde esenţial de fiecare dintre cei doi membri ai săi. Diada presupune o singură relaţie

150

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 151

Alfred Bulai şi prin urmare, dacă unul din cei doi membri nu se mai implică în respectiva relaţie, atunci grupul dispare. Cu cât un grup este mai mare, cu atât are mult mai multe relaţii posibile şi atunci, spune Simmel, este mai stabil, dar, de regulă, mărirea numărului de membri oferă şi un cadru mai formal, mai puţin intens o relaţie şi mai puţin profund de implicare pentru membri. Alţi autori consideră, însă, că diada este doar un tip particular de interacţiune între două persoane şi tocmai din acest motiv, nu putem vorbi de fapt de un grup. Acesta ar avea nevoie de cel 3 relaţii puţin trei subiecţi necesari pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. Nu există posibilitatea unei compatibilizării sau a ierarhizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt utilizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare di6 relaţii ferite. Dimensiunile maxime ale unui grup ridică însă şi mai multe probleme. Aceasta pentru că, în acest caz, există şi mai multe posibilităţi de abordare. În primul rând, unii autori vorbesc de două ti1o relaţii puri de grupuri, mari şi mici. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori, după alţii la mai mult sau la mai puţin. Grupurile mari ridică, însă, o problemă delicată. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. Cu alte cuvinte, grupurile mari desemnează în realitate mulţimi, organizaţii, comunităţi sau populaţii şi nimic altceva în plus. Mai mult, la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri, interacţiunile care există între membri sunt diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. Din acest motiv, unii cercetători consideră că, în realitate, grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. Prin urmare, sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. Se consideră cel mai adesea că grupurile mici Georg Simmel este un impor- au ca limită superioară numărul de şapte-opt membri, tant sociolog german şi toto- argumentul fiind acela că, dincolo de acest număr, dată un filosof neo-Kantian, apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale, incare a studiat la Berlin şi Strass- terne, prin spargerea grupului iniţial. Există cercetători burg. Ca majoritatea gânditocare au utilizat în experimente, în funcţie de anumite rilor din vremea sa, s-a preocupat de domeniul larg al teme de cercetare, grupuri de 12-15 persoane. Pe de altă ştiinţelor sociale, având con- parte, în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să tribuţii şi în economie şi în so- consideri ca formând un singur grup anumite structuri ciologie şi în problematica care există ca atare în realitate şi, prin urmare, trebuie metodelor de cercetare a vieţii astfel cercetate. Spre exemplu, este normal să consideri sociale. Cele mai importante lucrări: „Filosofia banilor” o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup, deşi (Philosophie des Geldes) 1900, evident că aceste grupuri presupun mai mult de 15 „Sociologia” (Soziologie) 1908. membri.

151

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 152

Concepte fundamentale în sociologie

Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în analiză. O primă clasificare am şi prezentat-o mai devreme. Cu toată discuţia despre existenţa sau nu a unor grupuri de dimensiuni mari, putem totuşi păstra distincţia ca atare între grupurile mici şi cele mari. Există şi alte clasificări, cu mult mai semnificative pentru analiza modului în care funcţionează grupurile sociale. O primă astfel de tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Conceptul de grup primar a fost propus, la începutul secolului trecut, de sociologul american Charles H. Cooley (1864-1929), unul din precursorii interacţionalismului, menţionat de mai multe ori în primele capitole. Cooley a fost interesat să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare, adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”, grupuri în care membrii comunică direct, nemijlocit şi în care se dezvoltă interacţiuni care au o forţă persuasivă cu totul deosebită asupra acestora. grupurile secundare, concept construit ulterior pentru a desemna forma opusă grupurilor primare, desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni de natură afectivă, sunt adesea grupuri de interese sau profesionale, care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care, de cele mai multe ori, interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. O familie poate fi privită ca un grup primar, la fel şi o gaşcă de cartier. O grupă de muncitori care muncesc la o lucrare sau un grup de studenţi care este pus să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită, creată în mod normal de către o structură organizaţională. Ele au predefinite atât tipurile de relaţii dintre membri, cât şi poziţiile ocupabile de către aceştia în cadrul grupului. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă, în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. O grupă de muncitori reprezintă un astfel de grup. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite, iar în cazul în care, spre exemplu, liderul (şeful echipei) părăseşte grupul, poziţia sa nu dispare, ci va fi ocupată de o altă persoană care, în principal, va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. Grupurile informale sunt grupuri “naturale”, care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de propri membri, neexistând o formă, o structură de organizare prestabilită. Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal, le fel un grup de prieteni care merg la pescuit sau la meci. La prima vedere, pare să existe o corelaţie între cele două tipologii, în sensul că grupurile informale par a fi asociate celor primare, iar cele formale celor secundare. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. Este drept că multe grupuri primare sunt informale, respectiv cele secundare sunt formale, totuşi, există între ele o diferenţă esenţială. Criteriul de clasificare

152

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 153

Alfred Bulai este complet diferit. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor, în timp ce cele formale sau informale sunt definite din perspectiva predeterminării unei scheme de relaţionare şi organizare, deci a unei forme prestabilite sau nu a interacţiunilor. Rezultă din acest mecanism diferit de raportare cel puţin o diferenţă majoră între cele două tipologii. Dacă grupurile secundare pot deveni primare şi invers, grupurile formale nu pot deveni informale, la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. Spre exemplu, dacă într-un grup secundar format din mai mulţi studenţi, care s-a reunit să lucreze la un proiect, pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative) şi deci grupul să devină, astfel, primar, un grup informal nu poate să devină niciodată formal. Desigur, nici un grup formal nu poate să devină informal. Este cu siguranţă posibil ca întrun grup formal să apară relaţii de tip afectiv, dar grupul acela va rămâne formal şi nu putem spune decât că a apărut în interiorul lui un grup de tip primar, care se poate suprapune total sau parţial ca număr de membri cu grupul formal. Atunci când am prezentat criteriul naturii relaţiilor afective sau non afective am utilizat expresia relaţii afective “pozitive sau negative”, pentru că un grup este de tip primar nu doar când este vorba de relaţii pozitive din punct de vedere afectiv, când membrii se plac spre exemplu, ci şi când au relaţii afective negative între ei. Doi soţi sau nişte prieteni care se ceartă au, în acel moment, interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile din care facem parte la un moment dat. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte, dar totuşi luăm ca referinţă valorile, normele şi/sau simbolurile acestora. Sociologul american Theodore Newcomb (1903-1984) este cel care a monetizat această clasificare20 cu mai bine de şapte decenii în urmă. El a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudinilor şi opiniilor la tineri şi a studiat, între 1935 şi 1939, un colegiu de fete (colegiul Bennington din Vermont). Cercetările sale au arătat că studentele respective veneau în colegiu cu valori politice şi orientări conservatoare, care erau în fond cele ale propriilor familii de origine, treptat după anul întâi, ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari, împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. Astfel, ele deveneau mult mai liberale în atitudinile şi opiniile exprimate. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită, dar şi o viaţă relativ scurtă, deoarece, de multe ori, subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri, ele devenind astfel de apartenenţă, ori, în alte situaţii, împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv, uneori chiar crucial în definirea atitudinilor şi comportamentelor, pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal - valoric al indivizilor.

153

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:38 Page 154

Concepte fundamentale în sociologie

Individul în grup şi în afara grupului; Efecte şi presiuni de grup Nu doar că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii, dar aceştia, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, au tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupuSolomon Asch rilor. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna să avem anumite tipuri de comportamente şi să ne implicăm în forme determinate în diverse interacţiuni sau activităţi. Influenţa la nivelul comportamentelor este datorată presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. Am putea spune, mai mult decât atât, că există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual, proces de care nu suntem întotdeauna pe deplin conştienţi. Potrivit unui asemenea mecanism, acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup şi interacţionăm cu ceilalţi membri fără să ne propunem voluntar comportamentele respective. Conştientizarea acestei influenţe nu presupune ideea că nu ştim ce facem, ci faptul că nu avem conştiinţa faptului că acţiunile noastre sunt influenţate de fapt de o normativitate a grupurilor în care ne aflăm. Mai mult,însă, chiar şi în cazurile în care părerile noastre nu coincid cu cele ale celorlalţi membri ai grupului de apartenenţă, ţinem cont de acestea, iar uneori chiar tindem să acceptăm şi să preluăm aceste opinii sau modele de comportament. Spre exemplu, într-o cercetare celebră dedicată acestui subiect, s-a încercat să se analizeze modul în care un individ care este supus unei anume presiuni de grup reuşeşte să reziste sau să se conformeze acesteia. Unul din pionierii cercetărilor empirice asupra mecanismului presiunilor în grup, Solomon Asch (1907-1996), Solomon Asch este unul dina realizat un experiment celebru în care a testat obedienţa tre cei mai importanţi psi- unui individ faţă de opiniile exprimate de membrii unui hologi sociali din secolul al XX-lea. S-a născut în Polo- grup din care face parte. Pentru aceasta, el chema la expenia, dar s-a stabilit din 1920 riment mai mulţi subiecţi, care, în grupuri de câte şapte, în SUA. Cercetările sale au trebuiau să rezolve o sarcină simplă, să stabilească prin rămas reprezentative în raportare la nişte planşe pe care erau trasate nişte linii, domeniul studiului pres- care dintre linii erau de aceeaşi dimensiune. Spre exemtigiului, al formării impresiplu, o planşă avea o singură linie, iar a doua, două linii, ilor, al generării din care doar una era egală cu cea din planşa martor. În conformismului etc. Articolul cu care a devenit celegeneral, dimensiunile cu care se opera erau destul de dibru în analiza studiului ferite, tocmai pentru a nu putea exista un risc major de a conformismului a fost “Ef- se greşi datorită unei proaste percepţii. În realitate, din fects of group pressure upon cei şapte membri ai grupului, doar unul era real studiat, the modification and distortion of judgement”, apărut în ceilalţi fiind colaboratori ai lui Asch. Se prezentau plan1951, în lucrarea lui Harold şele în mai multe runde. În primele cazuri toţi colaboraGuetzkow (ed.) “Groups, torii experimentatorului răspundeau corect, însă, la un leadership and men”. moment dat, toţi, pe rând, exprimau o opinie care era evi-

154

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 155

Alfred Bulai dent greşită. Subiectul studiat răspundea întotdeauna al şaselea şi toţi cei cinci din faţa sa, ca şi ultimul, răspundeau greşit alegând o linie care nu era egală ca dimensiuni cu cea din planşa martor. Rezultatele lui Asch au arătat că doar 29% din subiecţi au menţinut răspunsul corect, în timp ce mai bine de 70% au cedat presiunilor grupului şi au răspuns la rândul lor greşit alături de ceilalţi, chiar şi atunci când erau convinşi de faptul că răspunsul este totuşi eronat.

model al planşelor utilizate de solomon asch

Efectul de aşteptare. Mai este numit şi “efectul de spectator sau de indiferenţă”. Acesta este un alt tip de reacţie care se produce la nivelul uni grup datorită presiunilor normative ale acestuia. Din acest motiv, el poartă şi numele de “efect de grup”. Efectul de aşteptare sau de indiferenţă este ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor. El a fost descoperit de Bibb Latané (n. 1937 ) în urma unui studiu de caz. Cerceetarea sa a urmărit să explice absenţa comportamentului de ajutor al unor vecini în cazul unei crime produse, în 1964, într-un cartier din New York (cazul Kitty Genovese), unde o femeie a fost violată şi omorâtă chiar în faţa blocului unde locuia. La scenă, au fost martori zeci de vecini, care puteau să vadă ce se întâmplă de la ferestre. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie, transmiţând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie, (evenimentul durând aproape jumătate de oră), poliţia a fost chemată totuşi foarte târziu. Vecinii, marea majoritate, erau persoane respectabile, religioase, cu un puternic sentiment civic. Cu toate acestea ajutorul lor, cel mai simplu posibil, chemarea poliţiei, s-a făcut cu o mare întârziere. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latané a denumit efectul de aşteptare. Acest efect apare în orice situaţii de grup, sau în situaţii în care indiviCei doi cercetători chemau diferite persoane pentru un test. Subiecţii aşteptau împreună cu un asistent într-o sală unde urmau să fie testaţi. Asistentul, la un moment dat, pleca într-o cameră alăturată. Imediat, din această cameră, se auzeau nişte sunete puternice şi un ţipăt al asistentului. Au fost organizate mai multe situaţii de experimentare în care în sală se aflau un singur subiect, doi, trei etc. Atunci când în sală se afla un singur subiect, aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat, încercând să îşi ofere ajutorul. Atunci cînd se aflau două persoane, timpul de reacţie al acestora era mai mare, timp care, în general, creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. Atunci când numărul acestora era mare exista chiar frecvent situaţia în care subiecţii nu reacţionau deloc, rămânând să aştepte în continuare în sală, fără să facă nimic. 155

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 156

Concepte fundamentale în sociologie zii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Efectul de aşteptare presupune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie, apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. Prin urmare, cu cât există mai puţini oameni care pot oferi ajutorul, cu atât acesta va fi oferit mai repede. Aşteptarea se produce datorită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fi în poziţii superioare. În acest mod, cei mai mulţi aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa de a acorda sprijinul. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator, care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. Spre exemplu, Bibb Latané împreună cu John Darley (1938 - ) au efectuat un experiment, care a dat chiar o măsură cantitativă, exprimată temporal, a aşteptării. Aceasta a fost corelată cu numărul de subiecţi care puteau acorda ajutorul în cadrul experimentului respectiv. Efectul Ringelmann. Un alt tip de efect de grup este efectul Ringelmann sau, aşa cum mai este el denumit în literatura de specialitate, efectul “pierderii de vreme”. Unul din autorii importanţi care au studiat acest efect a fost şi Bibb Latané pe care tocmai l-am invocat în contextul prezentării cercetărilor dedicate efectului de aşteptare. Efectul a fost descoperit de un inginer agronom francez la sfârşitul anilor 80’ ai secolului al XIX-lea, Max Ringelmann (1861-1931). Ringelmann a observat că în situaţia F3 în care efortul individual nu poate fi cunoscut exact, oamenii depun un efort individual mai mic atunci când muncesc împreună cu alte persoane. F2 Cu alte cuvinte, dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună, în F1 condiţii de anonimat al efortului individual, implicarea acestora va fi invers proporţională cu număF3>F2>F1 rul membrilor. Ringelmann a pus mai mulţi studenţi să 3 x F1 >F3 2 x F1 > F2 tragă de o sfoară, care avea la un capăt un dinamometru. El a pus să tragă de sfoară pe fiecare student în mod individual, apoi în echipe de diverse mărimi, constatând că, deşi forţa de tragere creştea (în mod logic) odată cu creşterea numărului de subiecţi, forţa depusă de fiecare se afla într-o relaţie invers proporţională, scăzând o dată cu numărul de participanţi. Spre exemplu, forţa depusă de un individ dintr-un grup de şapte persoane era aproximativ 75% din forţa depusă de subiect în cazul în care trăgea singur. Efectul Ringelmann a fost rebotezat ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este, de fapt, mecanismul producerii sale. Explicaţia este aceea că, puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat, oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. Acest efect ne explică de ce activităţile colective, în care nu pot fi cuantificate eforturile individuale, sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Efectul mai ne su-

156

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 157

Alfred Bulai gerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul celor implicaţi, ba mai mult, dincolo de o anumită limită, efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă.

Conducerea grupurilor şi liderii Mecanismul de funcţionare al efectului de aşteptare care are loc la nivelul unui grup ne sugerează faptul că există o presiune normativă în majoritatea structurilor grupale pentru emergenţa unui lider, a unei structuri ierarhice. Din acest motiv, există o tendinţă majoră la nivelul grupurilor ca, în baza interacţiunilor dintre membri, să apară persoane cu competenţe decizionale şi persuasive care preiau În cercetările desfăşurate de psihoconducerea acestor structuri. În felul acesta, se logii sociali, deseori s-a pus proimpun lideri în foarte multe grupuri, fie ele priblema analizei raportului între mare, sau secundare. Pe de altă parte, grupurile formale au de regulă instituită o poziţie de lider volumul (cantitatea) comunicării şi sau cel puţin una cu prerogative persuasive mai calitatea acesteia. Spre exemplu, dacă dorim să probăm o asemenea mari. Problematica liderilor constituie un su- teză putem să formăm arbitrar biect incitant, dat fiind faptul că pregătirea lide- dintr-un număr de persoane două grupuri egale ca dimeniuni. Putem rilor şi asigurarea abilităţilor pentru conducere reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei să dăm acestor grupuri o sarcină identică pe care trebuie să o rezolve organizaţii sociale, ale bunei funcţionări a instila nivel de grup. Fiecărui grup îi tuţiilor sau a comunităţilor. Au existat şi există adevărate şcoli de cercetare a problematicii con- dăm câte un consilier (definit cu rol de lider), care are rolul de a da sfaducerii şi a liderului. Eficienţa procesului “didactic” de formare a liderilor este una însă turi şi a coordona activitatea grudiscutabilă, dat fiind faptul că poziţia de lider de- purilor. Dacă cerem, fără să ştie pinde atât de anumite caracteristici ale acestuia, membrii celor două grupuri, sarcini diferite liderilor, unuia să vorcât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Prin urmare, este imposibil să putem bească tot timpul, dar să nu dea avea un lider care să poată deţine acest statut în nici un mesaj util, iar celuilalt să vorbească foarte puţin, dar să dea orice tip de grup. Cel mai simplu exemplu este acela al unui elev de clasa a VIII-a, care probabil sfaturi extrem de pertinenete şi am va reuşi să devină foarte uşor lider într-un grup chestiona în final membrii celor de elevi de clasa a VI-a, şi aproape sigur nu va două grupuri, atunci am putea constata că există o mare probabilitate mai avea acest statut între membrii unui grup de ca liderul cel mai apreciat să fie cel elevi de clasa a X-a. Trebuie să semnalăm faptul care a vorbit cel mai mult şi nu cel că nu întotdeauna un grup reclamă nevoia unui lider şi nu în orice situaţie eficienţa activităţilor care a fost în realitate util echipei. este garantată de coordonarea asigurată de lider.

157

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 158

Concepte fundamentale în sociologie Cercetările dedicate problematicii conducerii şi liderului au consacrat ca având importanţă o serie de caracteristici care facilitează dobândirea poziţiei de lider. Este vorba în principal de: Experienţă Competenţă de comunicare Competenţă profesională sau de sarcină Capacităţi empatice Personalitate puternică Înălţimea Forţa Toate aceste caracteristici se judecă, însă, în raport cu un grup particular, grup la nivelul căruia putem identifica şi trebuie să raportăm aceste caracteristici. Prin urmare, experienţa liderului este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută, la fel şi competenţele de comunicare, sau cele de sarcină (profesionale). Pe de altă parte, unele caracteristici din cele prezentate sunt discutabile în raport cu situaţiile particulare în care acţionează grupurile şi liderii. Numeroasele experimente realizate de psihologii sociali au arătat de exemplu, că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu, mai ales când grupul are în faţă sarcini în care rolul acestor caracteristici este important, dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie, covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice şi militare chiar, au avut mai puţin de un metru şaptezeci. Conducerea implică, prin urmare, un complex de calităţi, fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. Însă, în privinţa atributelor fizice, funcţionează o regulă oarecum generală, una definită negativ. Este vorba de absenţa unor handicapuri majore vizibile, aspect necesar pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice, este adevărat, nu foarte multe. Dintre toate atributele semnalate, capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare sunt de o importanţă capitală, de multe ori ele stând chiar înaintea competenţelor profesionale.

Tipologia liderilor Având în vedere faptul că între lideri şi grupuri există în mod necesar o relaţie esenţială, este firesc ca şi tipologiile acestora să aibă puncte comune. Din acest motiv, prima tipologie la care ne referim este derivată dintr-o tipologie specifică grupurilor. Dacă putem clasifica grupurile în formale şi informale, este firesc să vorbim şi de lideri formali şi lideri informali. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal. Prin urmare, ei pot exista doar în astfel de grupuri. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza

158

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 159

Alfred Bulai unor caracteristici personale. Ei pot exista atât în grupuri informale, cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membri ai grupului, deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). Pe de altă parte, mai putem distinge şi alte clasificări. Una dintre cele mai uzitate este aceea care face distincţia între lideri de sarcină şi lideri socio-afectivi. La nivelul aceluiaşi grup este posibil să existe atât lideri profesionali, cei care conduc efectiv grupul în vederea rezolvării unor sarcini, cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. Liderii din această ultimă categorie au o funcţie mai degrabă integrativă. Ei sunt cei care întreţin atmosfera, buna dispoziţie, mediază conflictele, menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Cele două caracteristici pot să se reunească la nivelul uneia şi aceleaşi persoane, dar acest lucru nu este uzual. Nu se întâlneşte frecvent această situaţie pentru că cele două tipuri de lider presupun competenţe, trăsături de personalitate şi abilităţi sociale relativ diferite, independent de un anume domeniu sau specific al grupului. O altă clasificare a liderilor poate fi făcută din perspectiva modului în care aceştia conduc grupul. Potrivit unei asemenea criteriu distingem între liderii autoritari, democraţi şi “laissez-faire”. Etichetele cu care operăm, trebuie să precizăm foarte clar, nu au nici un fel de încărcătură ideologică, ele se referă exclusiv la un tip de interacţiuni şi la un stil particular de conducere. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii, sunt liderii care îşi asumă întreaga răspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Liderii democraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii, nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii şi controlează doar parţial membrii. Ultima categorie, liderul laissez-faire, reprezintă un caz oarecum limită, în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu un lider. Aceştia sunt liderii care lasă membrii să acţioneze aproape cum vor ei, neintervenind decât minimal în influenţarea acestora. Cea mai eficientă categorie, la nivelul conducerii grupului, o reprezintă liderii autoritari. Pentru anumite situaţii, însă, sunt mai eficienţi liderii democraţi. Spre exemplu, în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care Conceptul de dilemă socială a fost construit pornindu-se de la paradigma dilemei prizonierului, propusă prima dată de matematicianul american de origine canadiana, Albert William Tucker (1905 - 1995). În forma propusă de el, dilema prizonierului se referă la o situaţie în care doi suspecţi sunt anchetaţi separat pentru o crimă produsă împreună. Acestora li se propune un târg. Pot să mărturisească sau să nege orice implicare. Dacă ambii mărturisesc, atunci ei primesc o pedeapsă medie, în timp ce dacă nu vor spune nimic, vor fi eliberaţi. În măsura în care ei nu ştiu ce va face celălalt apare o dilemă în a mărturisi sau nu, pentru că negocierea mai presupune că în situaţia în care unul recunoaşte şi celălalt nu, cel care recunoaşte va primi o pedeapsă foarte mică, iar celălalt o pedeapsă foarte mare. Prin urmare, oricare dintre cei doi are următoarea dilemă. Dacă mărturiseşte poate face închisoare pe o durată mică sau medie, dacă nu mărturiseşte poate să nu facă deloc închisoare sau să fie închis pe o perioadă foarte mare de timp. 159

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 160

Concepte fundamentale în sociologie trebuie să le desfăşoare, liderii democraţi sunt mai eficienţi. La fel, atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie sunt din nou mai eficienţi liderii democraţi. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficienţa activităţilor în nici un tip de situaţie.

Conducere, decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra propriilor membri fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se iau decizii în grup, cât şi la nivelul conducerii ca atare. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup.

Dilemele sociale Primul tip de situaţie la care ne raportăm este dat de dilemele sociale. Acestea desemnează situaţii în care, la nivelul unui grup, (dar ele apar şi la un nivel mai larg, comunitar) fie se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii), fie se creează prin contribuţie voluntară un bun care are statutul de bun public. Prin urmare, există două modalităţi în care dilemele sociale apar la nivelul unui grup. Într-o primă dimensiune, se pune problema consumului unei resurse limitate. În această accepţiune particulară, problema a fost monetizată iniţial de Garrett Hardin (19152003) ca tragedie a bunurilor comune în lucrarea “The Tragedy of the Commons” (1968). Dilema socială, în această accepţie, apare atunci când un membru al grupului încalcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Dacă, spre exemplu, un grup de prieteni pune banii într-un fond comun pentru a-şi petrece timpul liber împreună, iar din fondul comun fiecare ia aceeaşi sumă zilnic, o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşte mai mult. Dilema apare pentru ceilalţi membri, care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuare regula de consum sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. Dacă toţi îl vor imita, însă, pe cel care a încălcat regula, atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă unii membri ai grupului păstrează norma de consum, şi în acest caz, ei tot vor pierde, comparativ cel puţin cu cei care vor alege să consume mai mult. Mai mult decât atât, chiar dacă strategia de consum suplimentar este urmată doar de o parte a membrilor, există oricum pericolul ca după o anume perioadă de timp oricum resursa să se epuizeze, şi în acest caz decizia de a nu urma pe cei care au maximizat consumul nu se va dovedi una bună. Practic, orice decizie ar lua un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv în raport cu resursele respective. Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului şi, eventual, la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Dilemele sociale apar în special în momente de criză, în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. Dacă extindem problematica dilemelor sociale de la grup la comunitate, atunci putem observa că ele pot fi chiar mult mai periculoase. Spre exemplu, în România, distrugerea rapidă şi practic totală a C.A.P.-urilor (cooperativelor agricole de producţie), la înce-

160

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 161

Alfred Bulai putul lui 1990, s-a făcut de cele mai multe ori pe baza Garrett Hardin, deşi de forunor mecanisme de tipul dilemelor sociale. În momenmaţie iniţială microbiolog, tul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a pas-a consacrat ca specialist în trimoniului fostelor cooperative, imediat ceilalţi membri ecologia umană. Este cunoscooperatori au început să facă şi ei acest lucru. Resursa cut şi pentru celebra sa prima lege a ecolgiei “Nu poţi face (patrimoniul) a dispărut, iar cei care nu au dorit să parniciodată un singur lucru”. ticipe la acest proces, până la urmă nu au mai obţinut abLucrări principale: “The solut nimic. Nici strategia de consum maximal nu a fost Tragedy of the Commons” una fericită, pentru că anumite resurse, în final, au fost (1968) şi “The Ostrich Factor: Our Population Myopia” epuizate sau distruse. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele principale care pot explica cauzele epui- (1999) zării resurselor limitate. În a doua sa variantă, consacrată uzual cu titulatura de dilemă socială, se pune problema nu a consumului unei resurse limitate, ci aceea a contribuţiei individuale pentru producerea unui bun public (utilizat de toţi membrii). Situaţia dilematică este asemănătoare celei descrise anterior. Atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea unui bun comun, ceilalţi membri au o dilemă în opţiunea de a mai contribui la fel în continuare. Dacă o singură persoană nu participă la constituirea unui bun comun şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza bunul (fiind public, comun) deşi nu a cheltuit nimic pentru el. Dacă, însă, comportamentul lui este imitat de alţii, şansa de a mai apare bunul respectiv este practic nulă. Dacă, spre exemplu, locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon, care evident va deservi şi pe cel care nu a contribuit. Dacă mai mulţi vecini îl urmează pe cel care a încălcat norma, atunci probabil că nu se va mai monta nici un interfon. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public, care implică activităţi voluntare, nu se realizează.

Groupthink Groupthink este un efect care ţine de mecanismul de decizie existent la nivelul unui grup şi apare în mod semnificativ în grupurile decizionale, datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra propriilor membri. Termenul a fost propus de psihologul social american Irving Janis (1918-1990) care a făcut un studiu de caz, analizând una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al Doilea Război Mondial. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei, de la Bay of Pigs (Golful porcilor) , din 17 aprilie 1961. Janis a făcut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat într-o lucrare, 11 ani mai târziu, în 1972. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele John Kennedy (1917-1963), care a planificat şi condus operaţiunile militare respective. Planul de acţiune presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi, care fuseseră pregătiţi de C.I.A. Sprijiniţi de armata americană, aceştia trebuiau să producă numeroase tulburări sociale în provincie, iar în final, avansând spre capitala Havana, urma să se ajungă la o revoltă aparent populară, care trebuia să-l înlăture de la putere pe proaspătul conducător al Cubei21, Fidel Castro (1926 - ). 161

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 162

Concepte fundamentale în sociologie Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al Doilea Război Mondial. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri, toată tehnica militară americană a fost distrusă sau capturată. Întrucât nu se putea pune real problema unei superiorităţi militare a Cubei, Janis a pornit de la ideea că deciziile luate la nivelul grupului prezidenţial au constituit baza greşelilor care au dus la falimentul operaţiunii. Această proastă funcţionare a acestui grup fusese recunoscută la vremea respectivă, chiar Kennedy făcând declaraţii în acest sens. Până la Janis, nimeni nu studiase, însă, ceea ce se întâmplase în grupul de decizie. În urma cercetărilor sale, Janis a ajuns la concluzia că membrii grupului de decizie au fost victime ale ceea ce el a numit groupthink, adică ale unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri, care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii, asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura, de a-şi estompa atitudinile critice, de a polariza şi potenţa atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu politica grupului. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe, analiza lui Janis reliefând zeci de Irving Janis este un celebru greşeli pe care specialişti, chiar slabi din punct de vepsiholog social american, profesor la Universitatea Yale şi la dere profesional, nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Universitatea Berkeley CaliforPrintre fenomenele care însoţesc acest efect nia. Cea mai importantă lutrebuie menţionate: crare a sa, în care şi propune iluzia invulnerabilităţii teoria asupra groupthink este: supra-încrederea “Victims of Groupthink: A Psychological Study of Foreigncredinţa absolută în justeţea cauzei Policy Decisions and Fiascoes” subaprecierea adversarului (1972). Este de remarcat că tendinţa exagerată de asumare a riscului acest concept (Groupthink) a stereotipuri faţă de adversari fost monetizat dincolo de zona reducerea raportărilor critice faţă de ştiinţelor sociale, spre exemplu, în 2004, Raportul lui US Senmunca colegilor din echipă etc. ate Intelligence Committee asupra informaţiilor privitoare Pe de altă parte, acest efect este însoţit întotla evaluarea prerăzboi a Iraqdeauna şi de o tendinţă cu totul exagerată de secreti- ului a considerat că s-a produs zare a informaţiilor (secretizare a informaţiilor un astfel de efect, care a făcut specifică majorităţii grupurilor decizionale). Această să fie prost apreciate de către tendinţă la un nivel maxim de intensitate are, la rân- echipele de experţi, capacităţile Iraqului de a produce arme de dul ei, efecte negative majore asupra deciziilor elabodistrugere în masă. Termenul rate în grup. Spre exemplu, în cazul analizat de Janis, este inspirat din romanul lui nu s-a apelat la mulţi specialişti, de altfel necesari, toc- George Orwell “1984” unde mai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a sunt utilizaţi termeni ca crimeputea păstra astfel mai bine secretul operaţiunilor. Nu think sau doublethink. s-a apelat de exemplu, la specialiştii de la marină, deşi

162

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 163

Alfred Bulai avea loc o debarcare şi astfel operaţiunea a întârziat mai multe ore, dat fiind că vasele care îi duceau pe insurgenţii cubanezi pe ţărm nu au putut ajunge, datorită reliefului marin, acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. Exemplele oferite de Janis sunt multe şi am putea continua. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial, în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 dintre cele mai importante crize majore, efectul groupthink s-a produs în 37% din grupurile decizionale implicate în aceste crize. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar, ci în oricare domeniu unde se iau decizii: marketing, economie, mass media, organizaţii publice etc. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina efectul groupthink. Unele dintre ele au fost propuse chiar de Janis. Printre aceste măsuri cele mai importante sunt următoarele: Cunoaşterea efectului groupthink de către membrii grupului de decizie. Promovarea atitudinii critice. Imparţialitatea totală a liderului. Promovarea de soluţii alternative. Apelul la experţi externi. Munca în echipe decizionale paralele. Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale. Promovarea atitudinii critice este, însă, de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. Din acest motiv, în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar, s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale, cea a “avocatului răului (sau al diavolului)”, adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup.

163

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 164

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Atunci când vorbim despre un grup social, ne referim, într-o accepţiune destul de largă, la o serie de trăsături specifice omului din perspectiva definirii lui ca fiinţă socială. Este vorba despre: tendinţa de apropiere dintre indivizi, iniţierea şi dezvoltarea unor relaţii de comunicare, faptul că aceştia interacţionează în diferite situaţii, existenţa anumitor similarităţi între ei, manifestarea unor interese sau nevoi comune care îi aduc pe oameni împreună în diferite contexte. De-a lungul vieţii, fiecare dintre noi face parte din diferite grupuri sociale. Există o serie de diferenţe în identificarea tipologiilor grupurilor, în funcţie de caracteristici de naturi diferite. Astfel, în funcţie de numărul de membri care formează un grup, putem avea grupuri mici (de până la cel mult 10 membri) şi grupuri mari (peste 10-12 membri). O altă diferenţiere la nivelul grupurilor se referă la natura relaţiilor dintre membrii grupului. Astfel, dacă între membrii grupului există o comunicare directă, cu o puternică bază afectivă, avem de-a face cu ceea ce numim grupuri primare (de exemplu, grupurile de prieteni). Opuse acestora sunt grupurile secundare, în care interacţiunile dintre membri nu au o bază afectivă şi în care, de obicei, există o comunicare în baza unor interese şi scopuri comune. Un alt criteriu de clasificare a grupurilor se referă la caracterul formal, respectiv informal al acestora. Atunci când vorbim despre grupuri formale, avem în vedere un anumit cadru predefinit de poziţionare şi relaţionare la nivelul membrilor grupului. Aceste forme predefinite în baza cărora funcţionează un grup sunt create de o structură organizaţională. Pe de altă parte, grupurile informale sunt lipsite de astfel de predeterminări, dinamica relaţiilor din interiorul grupului depinzând exclusiv de membrii care îl formează. Orice grup din care facem parte se mai numeşte şi grup de apartenenţă. Dincolo de grupul de apartenenţă, ne poziţionăm permanent şi faţă de alte grupuri pe care le luăm în considerare ca şi repere din punct de vedere valoric, atitudinal, comportamental sau normativ. Acestea se numesc grupuri de referinţă. Orice grup exercită asupra membrilor săi o anumită influenţă şi chiar presiuni, determinându-le în măsuri diferite atitudinile şi comportamentele. Apartenenţa la un grup este un factor extrem de important în manifestarea de către individ a anumitor reacţii, în adoptarea anumitor poziţii, a anumitor situaţii, total diferite de cele pe care le-ar adopta în mod individual. Un exemplu relevant pentru ceea ce înseamnă mecanismul de exercitare a presiunii grupului asupra membrilor săi îl reprezintă „efectul de aşteptare”, potrivit căruia intervalul de timp în care se acordă un ajutor solicitat este invers proporţional cu numărul indivizilor care îl pot oferi. Principiul care stă la baza unui astfel de mecanism este cel al delegării responsabilităţii. Efectul Ringelmann sau efectul „pierderii de vreme” ilustrează de asemenea de o manieră relevantă consecinţele care pot să apară la nivelul desfăşurării unei activităţi, indiferent de natura acesteia, în contextul în care aceasta este realizată de mai mulţi indivizi, la nivel de grup, în condiţii de anonimat al efortului individual.

164

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 165

Alfred Bulai

Astfel, eficienţa în îndeplinirea unei sarcini, în condiţii de anonimat, este invers proporţională cu numărul celor implicaţi în realizarea acesteia. Un element important pentru înţelegerea dinamicii grupurilor sociale îl reprezintă conducerea grupurilor şi liderii acestora, mai ales în cazul grupurilor formale, care se caracterizează printr-un cadru prestabilit pentru ocuparea unei astfel de poziţii şi exercitarea rolurilor specifice. Eficienţa oricărei organizaţii sociale, buna funcţionare a unei instituţii depind inevitabil de caracteristicile grupurilor din cadrul lor şi ale liderilor care le conduc. Dintre resursele esenţiale care pot să crească semnificativ şansele unui individ de a dobândi poziţia de lider în grupul/organizaţia din care face parte sunt: experienţa, competenţa comunicaţională, profesională sau de sarcină, capacităţile empatice, personalitatea puternică, caracteristici fizice ca înălţimea sau forţa. La fel ca grupurile, şi liderii acestora se înscriu în diferite tipologii. Există lideri formali (specifici, după cum arată şi numele, grupurilor formale) şi lideri informali care exercită rolul de lideri într-un context particular, pe baza unor caracteristici personale. O altă clasificare face distincţia între liderii de sarcină, cei care conduc un grup în vederea realizării unei sarcini, şi liderii socio-afectivi, care menţin un climat de comunicare optim, mediază conflictele între membri şi asigură buna dispoziţie în grup. În funcţie de modul în care conduc grupul, liderii se mai împart în lideri autoritari, cei mai eficienţi şi care controlează total activităţile membrilor grupului, lideri democraţi, care cooptează şi unii membri ai grupului în luarea deciziilor şi lideri „laissez-faire”, care oferă un grad ridicat de libertate în acţiune membrilor grupului, influenţele acestora fiind minime. Referitor la mecanismele de decizie care funcţionează la nivelul grupurilor în contextul exercitării unei presiuni de către acestea asupra propriilor membri, trebuie menţionat un alt efect şi anume efectul Groupthink, analizat de către psihologul social american Irving Janis. Efectul se referă la modalitatea prin care grupul influenţează deciziile elaborate de membrii acestuia. Acest efect de grup se caracterizează printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri, producând efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii, asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. Un astfel de efect poate fi preîntâmpinat prin soluţii ca: adoptarea unei atitudini critice, apelul la experţi externi, imparţialitatea liderului, promovarea de soluţii alternative.

165

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 166

Concepte fundamentale în sociologie

Concepte cheie grup social; grup formal; grup informal; grup primar; grup secundar; grup de referinţă; grup de apartenenţă; efect de aşteptatare; lider de sarcină; lider socio-afectiv; lider autoritar; lider democrat; lider laissez-faire; lider formal; lider informal; efectul Ringelmann; dilemă socială; groupthink

Falimentul acţiunii de la Bay of Pigs

NOTE: Primul sociolog care a utilizat termenul de “grup de referinţă” este de fapt, sociologul american Herbert H. Hyman. (1918-1985): studiile lui Newcomb au fost însă cele care au monetizat acest concept.

20

21

Fidel Castro conducea Cuba de doi ani, din 1959.

166

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 167

Alfred Bulai

Capitolul 9 Organizarea socială şi birocraţia Dumneavoastră, chiar în acest moment, începeţi să citiţi capitolul “Organizarea socială şi Birocraţia”. De ce faceţi acest lucru? Pentru că vreţi să citiţi această carte şi profitaţi de un moment liber, ori poate trebuie să citiţi acest capitol pentru că aveţi nevoie de o documentare pe acest subiect, la şcoală, la serviciu sau în altă parte. Deşi poate staţi relaxat sau relaxată în acest moment, sunteţi totuşi conectat/ă la presiunile unor organizaţii care vă cer sau vă impun anumite lucruri. Aparent, sunteţi poate rupt de organizaţiile din care faceţi parte, şi totuşi, nu sunteţi nici acum în afara lor. Aţi cumpărat cartea dintr-un magazin, deci dintr-o organizaţie, veţi afla probabil unele informaţii din ea, citindu-o acasă sau în mediul altor organizaţii, la şcoală, la serviciu ori în altă parte.

167

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 168

Concepte fundamentale în sociologie

Fiecare dintre noi avem zilnic contacte, fie ca membri, fie ca beneficiari, cu extrem de multe organizaţii. Dacă acum vă aflaţi la serviciu, acesta cu siguranţă reprezintă un tip de organizaţie, dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la serviciile unei organizaţii. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar, apelaţi în fond la diferite organizaţii. Acasă credeţi că sunteţi mai liber, dar nu uitaţi că, dacă staţi la bloc, faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie, pentru că asociaţia dumneavoastră, căreia îi plătiţi întreţinerea, este şi ea o organizaţie. Absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii, cele care vă furnizează apa, energia electrică, televiziunea prin cablu etc. Trăim într-un univers organizaţional. Nu a fost întotdeauna aşa. În epocile premoderne, numărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. Mai mult, cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Am putea spune, fără să greşim că, astăzi, organizaţiile ne domină existenţa. Pe undeva suntem mai puţin liberi, s-ar mai putea spune. Cu toate acestea, organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. Putem chiar afirma că, în mare parte, umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual de dezvoltare, tocmai datorită organizării sociale bazate pe organizaţii. În afara lor, mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. Iată de ce studiul organizaţiilor, un adevărat mediu de viaţă specific uman, este atât de important pentru orice ştiinţă socială, evident înainte de toate, pentru sociologie.

Ghişeul simbol al organizaţiei birocratice

168

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 169

Alfred Bulai

Organizaţii şi instituţii Atunci când am prezentat instituţiile sociale, am precizat că ele se află într-un raport special cu organizaţiile. De principiu, orice organizaţie are la bază o instituţie socială, neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “atipice” în care am construi o organizaţie care nu ar institui anumite forme de relaţionare între membri, nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplini nici o funcţie la nivelul societăţii. Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic, pentru că, în realitate, o organizaţie presupune întotdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi care săvârşesc anumite practici într-un context determinat. Există pe de altă parte, aşa cum am arătat, numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. Cum putem însă deosebi organizaţiile de instituţiile sociale? Această distincţie poate fi realizată dacă vom analiza câteva din elementele specifice organizaţiilor. Este vorba de o caracteristică esenţială a acestora: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele, scopurile şi obiectivele organizaţiei din care fac parte. Cu alte cuvinte, în orice organizaţie, membrii trebuie să respecte, dar să şi fie conştienţi de normele acesteia, la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. Organizaţiile, în al doilea rând, presupun în mod necesar anumite cadre formale în care se desfăşoară activităţile, cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională), precis delimitată spaţial şi temporal.22 Relaţiile dintre membri sunt definite întotdeauna impersonal, presupunând o componentă raţională majoră, obligatorie în definirea activităţilor. Instituţiile desemnează pe de altă parte, orice fel de tipuri de practici sociale care au o funcţie socială, practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală. De foarte multe ori, istoric vorbind, organizaţiile au apărut pe baza preexistenţei unor instituţii, prin formalizarea relaţiilor şi prin definirea unor cadre acţionale precis delimitate. Există însă şi situaţia în care într-o societate este definită o nouă structură organizaţională, care este construită în mod voluntar independent de o anumită instituţie şi care poate genera practici specifice apărând, în acest fel, o nouă instituţie socială. Pentru această situaţie, se utilizează adesea termenul de instituţionalizare.

Formal şi informal în organizaţii Organizaţiile au, în general, o structură bazală de tip formal, adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri, precum şi poziţiile pe care aceştia le pot ocupa în organizaţii. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă.

169

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 170

Concepte fundamentale în sociologie Cu toate acestea, la nivelul unei organizaţii, nu există doar structuri de tip formal. În multe cazuri există poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală, care pot îndeplini funcţii specifice la nivelul organizaţiilor. De fapt, orice organizaţie poate fi considerată, din punctul de vedere al gradului formalizării, pe o scală continuă. Astfel, putem vorbi de organizaţii puternic sau slab formalizate. Prin urmare, putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri, una formală şi alta informală. Raportul dintre cele două structuri este unul de maximă relevanţă în modul în care funcţionează o organizaţie. Structura formală a unei organizaţii poartă numele de organigramă, în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. Atât la nivelul organigramei, cât şi la nivelul unei sociograme, putem identifica anumite poziţii de o importanţă majoră, care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. Persoanele care ocupă aceste poziţii au capacitatea de a influenţa şi a determina comportamente specifice ale membrilor organizaţiilor, având în fapt atribuţii şi competenţe decizionale. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri, formali şi informali. Competenţele persuasive formează la nivelul liderilor formali ceea ce vom numi autoritate în organizaţie, în timp ce abilităţile persuasive ale liderilor informali reprezintă capacitatea lor de a influenţa. Dacă primii se bucură de autoritate, ceilalţi au influenţă. Distingem, prin urmare, la nivelul unei organizaţii, două tipuri de atribute ale conducerii, autoritatea şi influenţa. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate), în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă, care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. Există posibilitatea ca o persoană care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate, situaţie care, desigur, este ideală. Ea se întâlneşte relativ rar, cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. Putem identifica multe tipuri de organizaţii şi trebuie să spunem că, de altfel, gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Există, de pildă, organizaţii, cum sunt cele militare, în care gradul formalizării este extrem de mare, dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) în care gradul formalizării este incomparabil mai redus. Organizaţiile pot fi clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. De exemplu, potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american Talcott Parsons (1902-1979), putem identifica patru tipuri principale de organizaţii: Organizaţii economico-productive Organizaţii de putere Organizaţii integrative Organizaţii ale menţinerii modelelor

170

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 171

Alfred Bulai Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (de exemplu, Guvernul, ministerele, Parlamentul, dar şi primăriile sau consiliile locale etc.). Organizaţiile integrative sunt cele cu un rol central în controlul social şi în socializare, în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale.

Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre structura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul modului de funcţionare a unei organizaţii. Cea mai importantă influenţă a raportului formal-informal dintr-o organizaţie este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea acestea. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. Din acest motiv, organizaţiile înalt formalizate, specifice modernităţii, sunt unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. Factorii care determină eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi nefiind toţi determinaţi de formalizare. Trecem în revistă cei mai importanţi, astfel de factori, care se alătură formalizării: Unitatea elementelor Flexibilitatea Dimensiunile optime Raţionalitatea Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză (obiective, proceduri şi instrumente noi), în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor, mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. Această caracteristică derivă, este adevărat, din formalizare într-o mare măsură. Dimensiunile optime, la rândul lor, depind de scopurile şi de natura activităţilor, însă independent de aceste elemente specifice, eficientizarea activităţilor unei organizaţii corelează întotdeauna cu acest factor, pentru că ineficienţa este prezentă întotdeauna atunci când fie organizaţia este subdimensionată, fie, şi mai grav, atunci când este supradimensionată. Comunicarea eficientă în organizaţii, ultimul factor prezentat, este probabil cel mai important alături de formalizare. Comunicarea reprezintă baza interacţiunilor şi, prin urmare, abilităţile, respectiv problemele de comunicare ale membrilor se traduc în factori de eficientizare sau, dimpotrivă în vectori de disfuncţionalitate. Comunicarea este importantă atât în interiorul organizaţiei, cât şi în exteriorul acesteia, în primul rând cu clienţii.

Birocraţia ca tip ideal la Max Weber Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată utilizat de Monsenior de Gournay în 1745. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite, una clasică şi alta modernă. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul

171

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 172

Concepte fundamentale în sociologie “kratos”. Înţelesul iniţial era în fond chiar acesta, acela de “reguli ale celor de la birou”, adică ale oficialilor. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri, chiar cu mult înainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. Spre exemplu, în secolul al XIXlea, Honoré de Balzac (1799 – 1850) a definit poate cel mai plastic birocraţia, ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi, pe undeva, acesta este sensul pe care birocraţia l-a păsCuvântul birocraţie a fost creat trat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. de Monsieur Jean Claude Pentru sociologi, ca şi pentru toţi cei care stuMarie Vincent de Gournay diază ştiinţific societatea, birocraţia a reprezentat tipul (1712-1759) din două cuvinte, cel mai important de organizaţie din modernitate şi tounul franţuzezsc şi altul gretodată principalul instrument al schimbării societăţilor cesc. Franţuzescul “bureau”, la contemporane. origine desemna pânza care Avem prin urmare, două tipuri de accepţiuni. acoperea suprafaţa biroului, Pe de o parte, una care are o profundă încărcătură peiar prin extensie s-a folosit peniorativă, fiind de fapt prima accepţiune a cuvântului, tru mobila respectivă, iar mai utilizată încă din secolul al XVIII-lea, sens pe care însă târziu, pentru camera în care îl folosim şi noi astăzi atunci când spunem de exemse afla biroul. Cuvântul grecesc plu, că “ar trebui redusă birocraţia”. Pe de altă parte, “Kratos” are înţelesul de reexistă şi o a doua accepţiune, care este una ştiinţifică, gulă, putere. La Gournay, înţeavând o dimensiune normativă fără încărcatură valolesul era exclusiv peiorativ, ca rică. şi la cei care, încă de dinaintea Pentru sociologie, birocraţia nu doar că nu reRevoluţiei franceze, au preluat prezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei acest cuvânt. Spre exemplu, în organizaţii, ci dimpotrivă, ea este principalul factor al corespondenţa lui Denis Didedezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în rot (1713 – 1784) cu baronul modernitate. Pentru sociologi, ca şi pentru toţi cerceFriedrich Melchior von Grimm tătorii care studiază organizaţiile, birocraţia este prin(1774–1796), acesta din urmă cipalul factor al dezvoltării spectuaculoase economice, face adesea comentarii acide sociale şi politice, realizată în modernitate. faţă de obsesia vremii, aceea de Primul sociolog care a propus o analiză conregularizare a oricărei activisistentă a birocraţiei, înţeleasă ca un tip de organizare tăţi şi considera că birocraţii formală, a fost sociologul german Max Weber. Pentru lucrează cel mai adesea pentru el, birocraţia reprezintă modul raţional de orpropriul interes şi nu pentru inganizare a vieţii sociale, mod de organizare care teresul public (vezi şi Baron de este dominant în cadrul societăţilor moderne. Grimm and Diderot, CorresCu siguranţă, chiar Weber precizează, au exispondance littéraire, philosophitat organizaţii de tip birocratic şi în societăţile premoque et critique”, 1753-69, ediţia derne, exemplele cele mai simple le oferă organizaţiile 1813, Vol. 4, - citat de Martin de tip religios sau cele militare. Aparatul militar al ImAlbrow, Bureaucracy. London: periului Roman fiind poate cel mai edificator exemplu Pall Mall Press, 1970). de model birocratic de organizare pentru lumea antică. Pot fi găsite uşor şi alte exemple, însă un lucru rămâne

172

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 173

Alfred Bulai evident. Birocraţia nu a atins niciodată în istoria premodernă nivelul, ponderea şi importanţa pe care le deţine astăzi. Pentru Weber, tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia, presupune câteva elemente esenţiale: 1. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip birocratic are la bază o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai adesea într-o formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. 2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale, care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. În acest mod, se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. De asemenea, se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile premoderne, cei care deserveau anumite interese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare, adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. Acestea, chiar când existau, aveau doar un rol minimal. 3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne, persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau

Birocraţia a fost analizată şi de alţi gânditori înaintea lui Max Weber, fără ca aceştia să propună, însă, o teorie asupra sistemului birocratic. Spre exemplu, chiar şi Karl Marx a analizat birocraţia, considerând că există patru surse majore ale acesteia în istorie: religia (apariţia organizaţiilor religioase), formarea statelor, comerţul şi tehnologiile. Pentru el birocraţia nu este generatoare de bogăţie, ea reprezentând, mai degrabă, un cost al administrării legat de nevoia de a controla, coordona şi guverna producţia. Veniturile birocraţiei revin prin preluarea unei părţi din plus valoarea creată de forţa de muncă. Pentru Marx, comunismul presupune renunţarea la birocraţie, pentru că autodisciplinarea şi morala internă a proletarilor, care conduc societatea, nu mai impun un control birocratic, iar noua diviziune a muncii nu mai implică nevoia unei administrări birocratice a producţiei. Acest sens al raportului dintre birocraţie, în sensul larg de administraţie, şi cel al producţiei economice îl întâlnim chiar înaintea lui Marx, la filosoful şi economistul scoţian Adam Smith (1723 – 1790), care în teoria „mâinii invizibile” considera că interesul general este cel mai bine servit de piaţa liberă, în care indivizii îşi urmăresc propriile interese. Piaţa liberă, pentru el, putea constitui aşadar un real antidot pentru administraţie (birocraţie). Vezi şi lucrarea lui Adam Smith, „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations”, apărută în 1776. 173

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 174

Concepte fundamentale în sociologie veniturile exclusiv din aceste activităţi. Spre exemplu, judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii sporadic, pe lângă alte activităţi, care le şi asigură veniturile principale. La fel, profesorii din universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din diferite alte surse, cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din publicaţiile pe care le scot etc. 4. Birocraţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic, birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exterioare birocraţiei. 5. Birocraţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie, cât şi faţă de resurse. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a-şi desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv, birocratul, deşi dispune de o putere uriaşă, este controlat total de birocraţie şi, mai mult, cum spunea Balzac, ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu, militarul premodern dispunea când dorea de propriile arme, pentru că acestea erau ale lui, armura, sabia sau calul sunt obiecte ale proprietăţii personale. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar, organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui, pentru prima dată în istorie, un nou tip de societate, non-militară, dar profund birocratică.

De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au evidenţiat o serie de factori care asigură eficienţa majoră a acestui tip de organizare socială. Trecem în revistă câţiva dintre aceştia: În birocraţii, deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. În birocraţii se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi, deci, se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale, cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocratic. Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional, în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului 174

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 175

Alfred Bulai birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi şi sunt uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite scopurile, aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ, independent de alte constrângeri externe. Tabel 8.1. Tabel comparativ între atributele birocratului premodern şi ale birocratului modern. Birocratul premodern

Birocratul modern

este puţin legat de alţi birocraţi de- depinde total de un sistem birocratic pinzând mai degrabă de o ierarhie so- şi răspunde aproape exclusiv în faţa cială sau politică. ierarhiei birocratice. activitatea sa este dată de cutume urmează doar regulile scrise definite (obiceiuri) şi de considerente personpentru orice fel de activitate prestată. ale. Birocratul lucrează pe bază de conBirocratul are responsabilităţi sociale tract cu organizaţia birocratică şi nu şi economice exterioare organizaţiei are alte îndatoriri capabile să îi birocratice, iar acestea sunt cele care furnizeze venituri. el primeşte un îi furnizează veniturile principale. salariu din partea organizaţiei birocratice. Birocratul are două registre de timp. Birocratul nu separă activitatea sa de unul al activităţilor presupuse de conaltele în care este implicat, lucrează în tractul său cu organizaţia birocratică, propria locuinţă, desfăşurând paralel altul impus de responsabilităţile şi inşi alte tipuri de activităţi. teresele personale. Birocratul are în proprietate personală atât mijloacele, cât şi resursele necesare pentru desfăşurarea activităţilor. Birocratul nu este calificat într-un mod special pentru a desfăşura activităţile depuse, ci le exercită deseori în baza unor cerinţe ale unor statusuri atribuite. Birocratul nu are o carieră birocratică şi adesea nu poate urca în ierarhia organizaţiei birocratice.

mijloacele şi resursele pe care le utilizează sunt ale organizaţiei care l-a angajat. Birocratul se califică, se profesionalizează şi obţine poziţiile respective în baza unor concursuri, a unor testări sau examene. Birocratul are o carieră clar definită în organizaţia birocratică şi uzual el urcă în timp în această ierarhie.

Toate elementele prezentate pot ridica numeroase semne de întrebare, cel puţin dacă ne gândim la acuzele publice aduse birocraţiilor. La prima vedere, cineva ar putea obiecta pentru faptul că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. “Doar birocraţia nu este aşa! Dacă este aşa, de ce este acuzată mai mereu de corupţie, de neprofesionalism etc.?” 175

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 176

Concepte fundamentale în sociologie Precizăm că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber sau de alţi sociologi care i-au urmat. Max Weber a definit birocraţia şi implicit a analizat-o, în termeni ideali fără să exclusă faptul că, în practică, ea poate funcţiona şi prost. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile generate de încălcarea normelor sunt însă importante în analiza birocraţiei ca tip ideal. Dacă spre exemplu, o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de serviciu, ori acceptă o “atenţie” de la un client, acestea nu sunt disfuncţionalităţi ale birocraţiei, ci aspecte disfuncţionale înregistrate într-o organizaţie particulară. Aceste ultime elemente nu pot fi ignorate, cu siguranţă, dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. Ţinem cont, totodată, că toate caracteristicile au fost prezentate anterior în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Cu siguranţă, pot exista multiple aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor, pot exista şi cazuri de corupţie în organizaţiile reale. Diferenţa esenţială este dată de faptul că, în societăţile premoderne, adesea, funcţiile din sistemul birocratic reprezintă statusuri atribuite, deci moştenite, prin urmare se aflau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. La fel, corupţia nici nu îşi avea sensul în astfel de societăţi pentru că, prin definiţie, funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi de regulă într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste servicii.

Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi, totodată, fundamentală în istoria sociologiei. Studiile şi cercetările dedicate birocraţiei, aşa cum era de aşteptat, s-au multiplicat şi diversificat la o cotă deosebită în secolul al XX-lea. Una dintre abordările semnificative din secolul trecut este cea a unui alt mare sociolog, de data aceasta american, Robert King Merton (1910 – 2003). Abordarea lui Merton este parţial diferită faţă de cea a lui Weber. Pentru Merton, unul din reprezentanţii de bază Conceptul de „tip ideal” a fost construit de sociologul german Max Weber şi utilizat mai întâi în studiile sale cu caracter istoric şi economic. Tipul ideal nu se referă la un model perfect sau un model mediu al unui fenomen sau proces social. El este o construcţie teoretică menită a conferi posibilitatea de a analiza metodologic şi logic conceptual, corect, sistematic, realitatea socială. El presupune accentuări unilaterale, simplificări şi chiar excluderi ale unor detalii nesemnificative ale unui fenomen sau proces social pentru care se construieşte un model de tip ideal. Procesul de construcţie a tipurilor ideale se aseamănă în fond cu ceea ce reprezintă idealizarea şi în ştiinţele naturii, acolo unde vorbim de gaz ideal, de relaţii între corpuri ideal definite, aşa cum este cazul şi al celebrei legi a atracţiei universale F=k(M*m/d²), care presupune o relaţie între două corpuri care sunt definite doar din perspectiva masei pe care o au, excluzându-se orice alte caracteristici ale lor.

176

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 177

Alfred Bulai ai structuralismului, aşa cum am precizat în primul capitol, birocraţia nu are doar aspecte funcţionale, ci conţine, chiar în bazele sale principiale, anumite elemente de tip disfuncţional. Trebuie să precizăm faptul că Merton nu se referă la proasta funcţionare a unei organizaţii particulare, problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei, ci se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organiRobert K. Merton zaţiilor de tip birocratic. Altfel spus, din chiar elementele caracteristice, care asigură eficienţa birocraţiei, decurg totodată şi o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. Abordarea lui Merton este centrată prioritar asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal, deosebirea faţă de Weber fiind aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru acest tip de structuri. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt celel menţionate de Weber, în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice, aşa cum apar ele în concepţia lui Merton. 1. Pericolul antrenării incapacităţii. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul american de origine norvegiană Thorstein Bunde Veblen (1857-1929). Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. Specializarea şi profesionalizarea, aşa cum am arătat deja, sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Însă, tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumit tip de dependenţă de modele de practici şi de activităţi care, în anumite condiţii, se pot dovedi disfuncţionale. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii, cu siguranţă el va reuşi să fie ultra eficient. Cu cât specializarea este mai îngustă, mai focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete, cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. Creşte, însă, implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi, care reclamă alte practici sau competenţe. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. Robert King Merton este unul dintre cei mai importanţi sociologi americani. Pentru că provenea dintr-o familie de emigranţi evrei din Rusia (numele său original era Meyer Robert Schkolnick) şi-a schimbat numele pentru a putea intra la colegiu (în SUA în anii ’20 erau procente maxime de admisie la colegii pentru studenţii evrei, în jur de 15%). A obţinut doctoratul la Harvard, unde a fost studentul lui Talcott Parsons şi a lucrat, totodată, cu un alt mare sociolog de origine rusă (şeful catedrei de sociologie de atunci Pitirim Sorokin). Din 1941, devine profesor la Columbia University (New York). În anii `50 lucrează cu un alt mare sociolog emigrat în SUA, tot evreu, de origine austriacă, Paul Lazarsfeld. Ceretările sale au acoperit domenii precum sociologia ştiinţei, analiza birocraţiei, studiul conflictului, teoria anomiei, metodologia cercetării sociologice etc. Lucrările principale sunt: ”Mass Persuasion” (1946), “Social Theory and Social Structure” (1949), On the Shoulders of Giants (1965), “The Sociology of Science (1973) şi Qualitative and Quantitative Social Research (1979). Fiul său, Robert Carhart Merton (1944 - ) este un celebru economist, laureat al premiului Nobel în 1997. 177

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 178

Concepte fundamentale în sociologie 2. Pericolul psihozei ocupaţionale. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat de Merton de la filosoful american John Dewey (1859 – 1952). Pentru Merton, munca în sistemul birocratic este înalt consumatoare de resurse şi energie pentru membrii săi. Mediul propus de birocraţie este „anormal” pentru fiinţa umană, datorită înaltei formalizări. El este un mediu atipic pentru că oamenii sunt pregătiţi prin socializare să trăiască în principal în medii sociale slab formalizate sau informale. Mediul social formalizat reclamă întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare, energetice, de timp etc.). Pe de altă parte, munca rutinieră, înalt repetitivă, presupusă de restricţiile normative ale organizaţiei birocratice este şi ea un factor la fel de stresant. Nu în ultimul rând, relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie, aşa cum o să vedem, are şi ea un potenţial tensionant. Prin urmare, orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”, care face ca birocratul să aibă potenţial relaţional conflictual, capabil să pună în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. 3. Pericolul sacralizării normelor. Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Cu toate acestea, respectarea normelor ar trebui să fie, în orice asemenea organizaţie, doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. Din cauza rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii, normele ajung să devină, adesea, din simple mijloace necesare îndeplinirii unor scopuri, adevăratele obiective ale activităţii funcţionarilor. Această permutare a rolului normelor este, evident, un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central respectarea propriilor reguli. Acest efect se produce din cauza tendinţei de a „sacraliza” normele, de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. Cel mai bun exemplu, pe care probabil oricine l-a întâlnit în şcoală, este acela al elevilor foarte cuminţi şi liniştiţi care, chiar dacă au performanţe şcolare extrem de slabe, tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”, în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia, dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi”, au şanse mai mici de a promova. Acest lucru se întâmplă pentru că disciplina, adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic), o valoare finală, deci un scop al activităţii şcolare, ajungând astfel să fie considerat un criteriu central de evaluare. 4. Pericolul “spiritului de corp”. Aşa cum am precizat, funcţionarul birocrat este total independent, prin definiţie, de orice sursă posibilă externă de intervenţie. El depinde doar de structurile de tip birocratic, iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. Ne aducem aminte că acesta era unul din elementele foarte importante care asigurau eficienţa birocraţiei. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe, dar această autonomie percepută şi conştientizată de ei permite apariţia unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. Conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce îi face pe birocraţi să formeze structuri autonome care ajung să se protejeze reciproc, de cele mai multe ori în dauna clienţilor. Autonomia lor faţă de clienţi poate să devină până la urmă un sistem înalt protectiv în raport cu aceştia, deturnându-se obiectivele organizaţiilor de a presta anumite servicii. În aceste condiţii, ei tind să lucreze independent chiar faţă de obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească.

178

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 179

Alfred Bulai 5. Pericolul potenţialului conflictual în relaţia cu clientul. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există pericolul unui potenţial conflict între birocrat şi client. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”, ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. În mod normal, birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. În acelaşi timp, însă, clientul consideră, de cele mai multe ori, că ar trebui să fie deservit de birocraţie, că acesta are menirea să îl servească şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. Mai mult decât atât, trebuie să înţelegem faptul că orice om doreşte, în relaţia cu orice serviciu public sau privat, să îi fie tratat cazul său într-un mod personalizat. Birocratul nu are voie, însă, tot prin definiţia poziţiei sale, să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Clientul, prin urmare, are de cele mai multe ori credinţa că are un caz particular care trebuie tratat ca atare, iar birocratul îl va trata total nepersonalizat, introducându-l întro tipologie, indiferent de aspectele specifice ale cazului respectiv. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze, de cele mai multe ori iese câştigător birocratul, pentru că el are prin natura muncii sale o mult mai mare experienţă comparativ cu clientul şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşi din asemenea situaţii problematice. Studiul birocraţiei a devenit o constantă în cercetarea socială de după al Doilea Război Mondial, în contextul studiului organizaţiilor în general. Astfel, putem vorbi astăzi de existenţa unei ramuri a sociologiei care se ocupă de organizaţii. Studiile de după 1950 au scos în evidenţă multe alte aspecte ale modului în care funcţionează organizaţiile şi amintim aici lucrări cum ar fi: “Men Who Manage” (1959), a lui Melville Dalton, care a studiat prin observaţie participativă mai multe firme de afaceri, relevând aspectele conflictuale ale funcţionării organizaţiilor, sau lucrarea sociologului francez Michel Crozier (n. 1922) “The Bureaucratic Phenomenon” (1963), care a analizat mai multe agenţii guvernamentale franceze şi a insistat asupra zonelor “nelegiferate” ale organizaţiilor, pentru că, aşa cum a arătat el, în realitate, în orice organizaţie există sarcini şi activităţi care nu pot fi descrise precis de normele organizaţiei respective. La această direcţie de studii s-au adăugat cele care au valorificat problematica culturii organizaţiilor, a capitalului uman şi social, problematica managementului eficient, ca şi domeniul mai larg al comunicării în organizaţii.

179

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 180

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Una dintre trăsăturile definitorii ale societăţilor moderne o reprezintă organizarea socială bazată pe organizaţii. Cel mai important model de organizaţie specific modernităţii este birocraţia, model conceptual propus şi teoretizat de sociologul german Max Weber. Acesta definea birocraţia ca fiind modul raţional de organizare a vieţii sociale, stabilind câteva elemente esenţiale ale acesteia. Este vorba despre: ierarhia de autoritate, reguli scrise pentru oficiali, statutul de angajaţi al funcţionarilor, liberi de alte obligaţii social-economice, separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii, separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie, cât şi faţă de resurse. Caracteristicile enumerate mai sus definesc un tip ideal de birocraţie. Perspectivele de abordare a birocraţiei în secolul al XX-lea au cunoscut o dezvoltare semnificativă, atrăgând atenţia şi asupra posibilelor disfuncţionalităţi care pot să apară la nivelul unei organizaţii de tip birocratic. Una dintre cele mai importante abordări, în acest sens, îi aparţine sociologului american Robert K. Merton, care a identificat următoarele tipuri de probleme generate chiar de elementele de bază ale organizaţiilor birocratice: Pericolul antrenării incapacităţii, care se referă la tendinţa de supraspecializare pe diferite tipuri de activităţi la nivelul funcţionarilor, situaţie care poate să genereze pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici şi competenţe; Pericolul psihozei ocupaţionale, care se referă la potenţialul relaţional conflictual pe care îl antrenează mediul înalt formalizat al organizaţiei birocratice în care individul îşi desfăşoară activitatea, un mediu atipic ce presupune un consum semnificativ de resurse din partea individului (de adaptare, energetice, de timp), o muncă rutinieră organizată în baza unor principii restrictive şi care constituie un factor de stres; Pericolul sacralizării normelor, care se referă la situaţia în care respectarea normelor, esenţială pentru buna funcţionare a unei birocraţii, devine un scop în sine al organizaţiei, o valoare finală a acesteia; în mod normal, respectarea normelor are un caracter instrumental, fiind necesară pentru îndeplinirea unor scopuri şi obiective; Pericolul „spiritului de corp” care se referă la situaţia în care funcţionarii dezvoltă, pe baza independenţei şi intereselor comune percepute, structuri autonome care ajung să se protejeze reciproc în dauna clienţilor; Pericolul potenţialului conflictual între birocrat şi client, generat de aşteptările clienţilor privind tratarea personalizată a cazurilor lor, aşteptări care intră în contradicţie cu practicile birocratice orientate după reguli formale şi au un caracter standardizat. Eficienţa şi dinamica oricărei organizaţii depind de configuraţia intimă a acesteia, avându-se în vedere atât elementele de structură, definirea poziţiilor şi obligaţiilor de sarcină asociate acestora, cât şi elemente care ţin de instrumentarul relaţional şi comunicaţional, mai mult sau mai puţin formal, la nivelul actorilor organizaţionali. Orice organizaţie presupune existenţa unui cadru predefinit al relaţiilor dintre membri şi al poziţiilor ocupate de aceştia în interiorul organizaţiei. Altfel spus, o

180

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 181

Alfred Bulai

organizaţie se defineşte în mod necesar ca o structură de tip formal. Pe de altă parte, nu sunt excluse nici relaţiile şi poziţiile informale între membrii unei organizaţii, acestea jucând un rol important în asigurarea anumitor resurse necesare pentru funcţionarea optimă a organizaţiei respective. Adesea, relaţiile şi poziţiile informale pot influenţa şi uneori chiar subordona activităţile şi scopurile unei organizaţii. În orice organizaţie există, aşadar, o structură formală şi una informală. Structura formală a unei organizaţii poartă numele de organigramă, iar cea informală poartă numele de sociogramă. Una dintre implicaţiile directe ale existenţei acestor două tipuri de structuri în cadrul unei organizaţii este existenţa a două tipuri de lideri: formali, respectiv, informali. Din perspectiva atributelor conducerii, primii îşi exercită autoritatea (în baza poziţiei formale pe care o ocupă), ceilalţi îşi exercită influenţa (în baza competenţelor de relaţionare socială şi de comunicare). Indiferent de natura obiectivelor autodefinite, orice organizaţie vizează atingerea unui grad cât mai ridicat de eficienţă în desfăşurarea activităţilor specifice obiectivelor sale. Cei mai importanţi factori care asigură eficienţa unei organizaţii sunt: unitatea elementelor (compatibilitatea componentelor interne structurii organizaţionale), flexibilitatea (capacitatea organizaţiei de a se adapta la condiţiile noi de pe piaţă, la situaţii de criză, de a răspunde nevoilor de inovare), raţionalitatea (capacitatea identificării celor mai potrivite mijloace şi resurse pentru atingerea obiectivelor propuse), dimensiunile optime (care depind de scopurile şi de natura activităţilor desfăşurate), comunicare eficientă (principala resursă de eficientizare a activităţilor în orice organizaţie).

Concepte cheie organizaţii sociale; organigramă; sociogramă; influenţă; autoritate; Birocraţie; tip ideal; antrenarea incapacităţii; psihoză ocupaţională; sacralizarea normelor; spirit de corp

NOTE: 22 Dimensiunea spaţială trebuie înţeleasă într-un sens larg, date fiind caracteristicile organizaţiilor virtuale specifice societăţilor informaţionale, unde aproprierea fizică nu este esenţială pentru funcţionarea organizaţiilor.

181

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 182

Concepte fundamentale în sociologie

Imagine din centrul Bucureştiului

182

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 183

Alfred Bulai

Capitolul 10 Comunităţile teritoriale

Oricine ştie să facă diferenţa între comunităţile urbane şi rurale. Ştim la fel de bine că, în cea mai mare parte a istoriei, majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor, iar dacă ne gândim la România putem chiar spune că, în urmă cu numai un secol, peste 90% din populaţie trăia în mediul rural. Balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat doar în modernitate, deşi, dacă ne raportăm la scara planetară, mai întâlnim încă regiuni unde există o pondere mare a populaţiei rurale. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii, cu toate societăţile cunoscute şi am încerca să reliefăm raportul dintre rural şi urban, atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente.

183

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 184

Concepte fundamentale în sociologie

Ceea ce foarte puţini ştiu este faptul că aproape tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie, tot ce a însemnat istorie politică şi economică, progres, dezvoltare a ştiinţei, a artelor, ca şi a culturii în general, s-a produs practic doar în oraşe. Cea mai importantă parte a istoriei i-a avut ca principali actori pe locuitorii oraşelor. Este probabil şocant faptul că o minoritate, doar câteva procente din populaţia umanităţii, “a scris” în cea mai mare parte istoriei acesteia. Trebuie să spunem, însă, că inclusiv ceea ce a fost dramatic, tot ce a însemnat suferinţă, război, criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii s-a săvârşit în mediul urban. Acest lucru s-a întâmplat deoarece mediul de viaţă urban reprezintă de fapt principalul mediu de viaţă specific uman, pentru toate societăţile dezvoltate. Oraşul reprezintă un mediu de viaţă cu totul special, iar din acest motiv, este studiat de către sociologi, ecologi sociali, psihologi sociali etc. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă, urban şi rural, au la rândul lor diferenţe semnificative, care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei, cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană, Şcoala de la Chicago, este una de sociologie urbană, iar cercetarea empirică, de teren, în sociologie, a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. Deşi poate nu la fel de spectaculoase ca dinamică a dezvoltării, comunităţile rurale sunt la fel de importante pentru cercetarea sociologică, cel puţin pentru ponderea adesea majoritară a populaţiei care trăieşte în acest mediu specific, mediu care ridică probleme deosebite din punctul de vedere al specificului proceselor sociale, al instituţiilor şi al organizaţiilor de aici.

184

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 185

Alfred Bulai

Comunităţile sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni, care împărtăşesc un fond cultural comun, au seturi de valori, aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare şi ai căror membri au conştiinţa apartenenţei la comunităţile respective. La nivelul unei comunităţi nu sunt necesare interacţiuni directe, ca în cazul grupurilor, între toţi cei care fac parte din comunitatea respectivă. După cum se observă din definiţie, atât locuitorii unui sat, cât şi medicii din România, formează comunităţi. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem o comunitate teritorială, în timp ce în al doilea un caz este vorba de o comunitate de tip profesional. Cea mai utilizată accepţiune a termenului de comunitate leagă membrii acesteia de un anumit teritoriu, pentru că omul, asemenea altor specii de animale, trăieşte obligatoriu într-un teritoriu care constituie mediul de viaţă în afara căruia nu poate supravieţui. Atât oamenii, cât şi alte animale trebuie să se adapteze la teritoriul pe care îl ocupă. Aceste procese de adaptare mai sunt numite şi procese ecologice. Sensul de bază al termenului de comunitate este acela de comunitate teritorială. Utilizarea termenului pentru orice grup mare de indivizi, care se aseamănă în baza anumitor caracteristici particulare (cum ar fi în exemplul anterior profesia de doctor) reprezintă în fapt o utilizare relativ recentă a termenului, obţinută prin extensia sensului iniţial. În sociologie, se utilizează de regulă termenul de comunitate în sensul de comunitate teritorială şi acest tip de comunităţi va fi de fapt tratat în acest capitol. Comunitatea teritorială reprezintă un grup mare de indivizi care sunt localizaţi într-un anumit teritoriu, faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. Prima este zona de locuire, a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii), în timp ce a treia zonă este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. Este evident că zonele acestea se pot afla în proximitate sau nu (primele două). În unele situaţii, în special în epocile premoderne, cele două spaţii pot să se suprapună parţial. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie înţeleasă doar ca un simplu element de localizare. Aşa cum am precizat, comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu, mai mult, dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale care poartă numele de procese ecologice. Acestea se referă la modalităţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului.

185

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 186

Concepte fundamentale în sociologie Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale, anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi, anumite ocupaţii, norme, ritualuri etc. şi nu în ultimul rând, profile culturale diferite. În România spre exemplu, din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu, avem mai multe categorii de aşezări: sate adunate, sate împrăştiate, sate aliniate etc. Există mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teRobert Redfield ritoriale. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale), pot să fie realizate pe criterii administrative, spre exemplu, în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii, oraşe, comune suburbane, comune, sate şi cătune. Se pot realiza clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor, de exemplu oraşe industriale, oraşe monoindustriale, oraşe turistice, oraşe rezidenţiale etc.

Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate anterior, clasificarea fundamentală, distinge între două mari categorii de comunităţi teritoriale, fiind cea mai cunoscută clasificare: cea care împarte comunităţile în urbane şi cele rurale. Distincţia dintre localităţile rurale şi urbane este cunoscută Robert Redfield, a fost unul practic de oricine şi nu aparţine doar ştiinţei sociale, ci dintre cei mai importanţi antropologi ai secolului al XXşi limbajului obişnuit, cunoaşterii comune prin care ne lea, unul din pionierii cercetării raportăm permanent la realitatea socială. proceselor de schimbare soAnaliza ştiinţifică a celor două tipuri de comucială şi culturală de la nivelul nităţi nu este, însă, la fel de facilă precum definirea comunităţilor teritoriale. A acestor termeni în cunoaşterea comună. Mai mult decât obţinut doctoratul la Universitatea din Chicago şi şi-a început atât, trebuie să precizăm faptul că istoria din ultimii o studiile de teren în Mexic. A sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri efectuat aproape 16 ani de centrată exclusiv pe gradul de dezvoltare diferit dintre cercetări de teren în Peninsula cele două tipuri de comunităţi, asumându-se tacit teza Yucatan şi în Guatemala. Din că, prin dezvoltare, lumea rurală devine urbană. 1934, a fost profesor la Universitatea din Chicago. Lucrările Această transformare este una reală şi a avut un rol imprincipale sunt: „The Folk culportant în ultimele două secole fiind de altfel parte a ture of Yucatan” (1941), „A Vilunui proces mult mai amplu, specific modernităţii, care lage That Chose Progress” poartă numele de urbanizare şi care va fi tratat în (lucrare apărută în 1950, acest capitol. Este adevărat că în mod normal oraşul despre satul comunităţii Maya, Chan Kom, pe care îl studiase şi este mai dezvoltat decât satul, însă teza evoluţiei istoîn anii ‘30), „The Little Comrice a comunităţilor rurale spre cele de tip urban nu este munity” (1955) şi „Peasant Sode fapt corectă decât pentru un număr mic de situaţii. ciety and Culture” (1956). Oraşul şi satul au avut istoric evoluţii, procese şi caracteristici deosebite, iar procesul de transformare

186

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 187

Alfred Bulai a satului în oraş este mai degrabă modern. Diferenţele dintre lumea rurală şi cea urbană sunt în realitate mult mai multe şi nu se reduc la problema gradului de dezvoltare. La scară istorică, în cele mai numeroase cazuri, oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural, având istoric cu totul alte funcţii sociale, faţă de comunităţile rurale. Există, într-adevăr, o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural într-unul urban, însă acest proces este relativ nou în istorie, fiind o caracteristică exclusivă a modernităţii. În cele ce urmează, vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca, în analiza pe care o vom desfăşura, să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate, cât şi elementele care le diferenţiază.

Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi, având vârsta umanităţii. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării, existente într-un teritoriu dat, care formează un tot uman, ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. Conceptul de tot uman a fost utilizat de Robert Redfield (1897 -1958), unul dintre cei mai importanţi cercetători ai comunităţilor rurale, tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care acest tip de comunităţi îl au. Pentru Robert Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. Este vorba de: identitate dimensiune omogenitate autonomie Potrivit acestor criterii, putem considera că în comunităţile rurale, conştiinţa apartenenţei şi a unei identităţi comune legate de localitatea respectivă sunt mult mai puternice decât în comunităţile urbane. De asemenea, dimensiunile comunităţilor rurale sunt tendenţial mai mici, iar gradul lor de autonomie este mai ridicat decât cel al comunităţilor urbane, fiind mai puţin dependente de structuri şi instituţii economice, culturale şi politice externe. Poate cel mai important aspect, este acela al omogenităţii mult mai mari pe care o au comunităţile rurale. Omogenitatea se referă la faptul că, la nivelul unei comunităţi rurale, persoanele care au aceeaşi vârstă şi sunt de acelaşi gen (sex) tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii, deci se aseamănă social foarte mult. Dacă am utiliza în analiza acestor comunităţi modelul teoretic al “solidarităţii mecanice”, al lui Émile Durkheim, am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. Această distincţie, între cele două tipuri de organizare socială, a fost tratată, de altfel, în numeroase rânduri în istoria sociologiei. Émile Durkheim făcea distincţia dintre “solidaritatea mecanică” şi “solidaritatea organică”, adică între comunităţile în care oamenii se aseamănă între ei şi din acest motiv, pot coopera pe baza faptului că sunt „la fel” şi comunităţi în care oamenii se diferenţiază pu-

187

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 188

Concepte fundamentale în sociologie ternic între ei, iar colaborarea lor devine una organică, care presupune o diviziune socială a muncii. Caracterisitcile principale ale solidarităţii mecanice şi a celei organice la E. Durkheim solidaritatea mecanică

solidaritatea organică

indivizii se aseamănă între ei Conştiinţa colectivă domină conştinţa individuală legăturile dintre membri sunt directe şi nemijlocite personalităţile individuale au o mică autonomie Conştiinţele individuale se aseamănă între ele majoritatea oamenilor de aceeaşi vârstă, sex şi poziţie socială au acelaşi stil de viaţă şi acelaşi tip de activităţi principale este tipică comunităţilor arhaice

Aceasta diviziune a muncii permite de fapt relaţionarea socială asemănător modului în care întrun organism organele interne tocmai pentru că sunt diferite pot să asigure funcţii complementare ce pot forma un tot unitar. O altă clasificare, asemănătoare ca paradigmă de comparaţie între cele două tipuri de organizare socială, o oferă sociologul german Ferdinand Tonnies (1855 – 1936), care a făcut distincţia între “societatea comunitară” şi “societatea asociaţională”. Adesea, cele două concepte (în germană Gemeinschaft, respectiv Gesellschaft) fiind traduse cu termenii de comunitate respectiv societate. Primul tip de societate, cea comunitară, se referă la societăţile dominate de voinţa naturală a oamenilor („Wesenwille” eng. „natural will”) de a relaţiona potrivit emoţiilor şi intereselor directe reciproce, tradiţiilor şi obiceiurilor. Relaţiile umane presupuse în astfel de societăţi sunt simple şi directe, faţă în faţă, mai mult sau mai puţin naturale. Societăţile asociative se bazează pe voinţa raţională de a stabili relaţii şi interacţiuni. Ele sunt societăţi contractuale, dominate de

188

Rezultă din diviziunea muncii Conştiinţa colectivă este mai puţin importantă în raport cu conştiinţele individuale indivizii nu se asemană între ei societatea este eterogenă ocupaţional indivizii depind de societate pentru că depind unii de alţii Relaţiile dintre oameni au un înalt conţinut formal, predefinit de organizaţii este tipică comunităţilor moderne

Ferdinand Tonnies este unul din cei mai importanţi sociologi germani, a fost contemporan cu Max Weber. A devenit profesor la Universitatea din Kiel în 1881. A fost influenţat de filosofia lui Thomas Hobbes (1588 – 1679), de la care preia parţial ideea de voinţă raţiona-lă. Concepţia despre voinţă ca bază a relaţiilor sociale este centrală pentru sociologia sa. El face distincţia între voinţa raţională şi cea naturală. Într-o societate concretă, voinţa se manifestă întotdeuna ca voinţă colectivă, care presupune ambele tipuri de bază. Operele principale ale lui Ferdinand Tonnies: „Gemeinschaft und Gesellschaft”(Comunitate şi societate, 1887), „Kritik der öffentlichen Meinung” (Critica Opiniei Publice, 1922), „Thomas Hobbes Leben und Lehre (Thomas Hobbes viaţa şi opera”1896)

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 189

Alfred Bulai organizaţii formale, de relaţii formalizate, de sisteme birocratice, care intermediază mare parte din relaţiile umane. Este evident că acestea din urmă sunt mai degrabă societăţi urbane şi, mai general, moderne. Aceste tipuri de clasificări, indiferent de denumirile utilizate sau de autorii care leau propus, se referă nu doar la tipuri diferite de structuri comunitare, ci şi la natura diferită a relaţiilor interumane existente în comunităţile de tip urban şi rural. Vom începe prezentarea acestor comunităţi cu primele, cele rurale.

Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale se diferenţiază la rândul lor foarte mult între ele, atât din perspectiva tipurilor istorice cunoscute de umanitate, cât şi din punct de vedere al diverselor forme întâlnite astăzi. Modelul solidarităţii mecanice, al lui Durkheim, funcţionează foarte bine mai degrabă pentru o comunitate arhaică, studiată de antropologi, dar cu mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. Prin urmare, putem clasifica comunităţile rurale în funcţie de o serie de caracteristici care pot privi dimensiunea, modul în care se structurează raporturile dintre oameni, tipologia ocupaţiilor, a stilurilor de viaţă, gradul de autonomie, de subzistenţă etc. Una dintre cele mai interesante şi prolifice analize a comunităţilor rurale este cea propusă de antropologul Robert Redfield. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice, ţărăneşti şi agricole. Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. Sintetic, putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabelul 9.1.: Tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield Comunităţi sălbatice

Comunităţi ţărăneşti

Comunităţi agricole

Grad al autonomiei

Completă

Relativă

nu există

Nivel al capacităţii de autosubzistenţă

Completă

Relativă

Foarte mică

Atribuirea rolurilor

pe criterii de rudenie, sex, vârstă

pe criterii de grup

pe principiul pieţei

Gradul intercunoaşterii

total

Foarte mare

Foarte mic

Atitudinea faţă de străini

Refuz total al străinilor

toleranţă mică faţă de străini

acceptare

După cum se observă, există mai multe criterii de diferenţiere între aceste tipuri de comunităţi. Această clasificare are, într-un fel, o dimensiune istorică, deoarece, evident, comunităţile sălbatice care mai există astăzi sunt doar cele arhaice, studiate de antropologi. În

189

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 190

Concepte fundamentale în sociologie

Henri H. Stahl este unul din reprezentanţii importanţi ai Şcolii Sociologice de la Bucureşti, elev al lui Nicolae Iorga şi al lui Dimitrie Gusti, cel care a întemeiat prima şcoală de sociologie din România. Pentru Stahl organizarea în devălmăşie a fost istoric forma de baza a organizării comunitare a românilor. El a distins între satele devălmaşe de tip “arhaic” şi cele care cunosc deja o stratificare pe avere a obştii săteşti, care sunt mai noi, cele “umblătoare pe bătrâni”. Obştea era tradiţional formată din capii fiecarei familii, dar un rol primordial îl aveau bătrânii. H Stahl a studiat câteva decenii satele din România, în special cele din zona Moldovei, Munteniei şi Olteniei. El este şi printre primii realizatori de filme documentare sociologice, nu doar în România, ci şi pe plan mondial, semnând regia filmelor: “Un sat basarabean – Cornova 1931”, alături de Anton Golopenţia, “Satul Şanţ” (1936), “Obiceiuri din Bucovina” (1937), realizat împreună cu Constantin Brăiloiu. Lucrări principale: “Tehnica monografiei sociologice, Nerej, un sat dintr-o regiune arhaică” 1934, “Sociologia satului devălmaş românesc” 1946, “Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti”, 3 vol. 1950-1965, “Teoria şi practica investigărilor sociale”, 2 vol. 1975, “Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale” 1980, “Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice” 1981, “Eseuri critice - Despre cultura populară românească” 1983, “Dimitrie Gusti. Studii critice” 1986, “Probleme confuze în istoria socială a României” 1992 (publicat postum).

190

societăţile foarte vechi, comunităţile de tip sălbatic prevalau însă. Comunităţile de tip ţărănesc, pe de altă parte, sunt comunităţi de tip premodern, în special de tip medieval, în timp ce comunităţile agricole sunt, mai degrabă, tipuri contemporane de comunităţi rurale, care, din punct de vedere al structurii şi caracteristicilor lor, sunt mult mai apropiate de comunităţile urbane. Aceste diferenţe istorice nu sunt, însă, absolute. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României, trebuie să precizăm faptul că este dificil să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. La noi mai există, spre exemplu, numeroase comunităţi, care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. Mai mult, până la începutul secolului trecut, existau comunităţi autentic medievale, deci autentitce comunităţi ţărăneşti. Este cazul satelor devălmaşe, studiate în special de profesorul Henri H. Stahl (1901 - 1991), în perioada interbelică. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. În satele devălmaşe, care mai existau la noi la începutul secolului trecut, organizarea era bazată pe obşti săteşti. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membri ai comunităţii (ceva în genul sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara acesteia. Ea era singura instanţă de judecată pentru membrii comunităţii, având datoria de a repartiza fiecărei familii, în fiecare an, pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Pământurile erau schimbate în fiecare an, ele fiind obiect al proprietăţii comune. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu, rămânând funcţionale în România, până în perioada interbelică. Ar trebui să menţionăm şi că, după 1990, în România, s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale, prin reînfiinţarea obştilor săteşti. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale, de regulă izolate, de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra pământurilor naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de re-

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 191

Alfred Bulai gimul comunist. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi, mai ales, nu mai poate fi considerată şi raportată întro ordine şi o logică a dezvoltării. dimitrie gusti şi Şcoala sociologică (monografică) de la Bucureşti Dimitrie Gusti (1880 – 1955) a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură din România secolului al XX-lea. A întemeiat una din primele şcoli de sociologie din lume, alături de Şcoala de la Chicago sau de şcoala franceză creată de Émile Durkheim. Este prima şcoală de cercetare Dimitrie Gusti monografică din lume. Dimitrie Gusti a fost un erudit de excepţie, citea filosofii greci şi latini în original, şi-a luat doctoratul cu celebrul psiholog Wilhelm Wundt (1832 – 1920), avea cunoştinţe juridice la nivelul marilor jurişti ai timpului. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, ministru al învăţământului (1932 - 1933), membru al Academiei Române din 1919 şi chiar preşedintele ei între 1944 şi 1946. Şi-a dedicat viaţa cercetărilor de teren, considerând că sociologia trebuie să devină o sociologie a naţiunilor, că studiul societăţii, al naţiunii, trebuie să devină motorul acţiunii sociale. Metoda fundamentată de el, metoda monografică, este o metodă de cer-cetare interdisciplinară la care, alături de cercetători sociali, se adaugă medici, economişti, agronomi, ingineri etc. Aproape toţi marii reprezentanţi ai ştiinţelor sociale din România interbelică au fost implicaţi în cercetările şcolii lui Gusti. Trebuie să mai spunem că Şcoala de la Bucureşti a fost una de pionierat în ceea ce priveşte ideea valorificării cercetării sociale la nivel de practici şi intervenţii în direcţia dezvoltării comunitare. Sociologia trebuie să deservească nu doar cunoşterea societăţii, ci şi acţiunea şi practica socială. Totodată, Dimitrie Gusti, cu ajutorul tuturor intelectualilor marcanţi care au gravitat în jurul şcolii sale, a reuşit să iniţieze şi să coordoneze acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948, proiect ambiţios stopat de schimbarea regimului politic). Au reuşit obţinerea legiferării serviciului social, în 1939, prin care s-a instituţionalizat, pentru prima dată în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. Dimitrie Gusti a fondat şi a condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939 - 1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936), primul astfel de muzeu din lume, care şi astăzi este o instituţie de referinţă pe plan internaţional. Tot Gusti a înfiinţat şi a condus revistele "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" şi "Sociologie românească" (1936 - 1944). Odată cu venirea regimului comunist, activitatea Şcolii de la Bucureşti practic este suprimată, o bună perioadă de timp sociologia ca ştiinţă fiind interzisă. Studiile de teren sunt relansate abia la sfârşitul anilor ’60. Opere principale: "Egoismus und Altruismus" (1904), "Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), "Cosmologia elenă" (1929), "Sociologia militans" (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), "Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii" (2 vol., 1939), "Problema sociologiei" (1940), "La science de la realite sociale" (1941). 191

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 192

Concepte fundamentale în sociologie

Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale, importanţa universului urban este majoră pentru întreaga istorie a umanităţii. Istoric, pretutindeni în lume, oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale, ele având originar funcţii religioase sau, mai general, sacre. Funcţia de locuire a oraşelor a fost, la începuturi, una secundară, iar, în unele cazuri, ea a lipsit cu desăvârşire mari perioade de timp. Funcţia de locuire, într-o dimensiune comparativă, în aşezările rurale este centrală şi chiar esenţială pentru existenţa acestora. Dacă istoric, principala diferenţiere este dată de funcţiile prioritare pe care aceste comunităţi le-au îndeplinit, trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere, prezente inclusiv în societatea contemporană, societate în care distincţiile dintre lumea rurală şi cea urbană rămân încă esenţiale, atât din punct de vedere teoretic şi ştiinţific, cât şi din punct de vedere administrativ, politic sau economic. Dintre acestea, cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: Volumul mare al populaţiei oraşului Densitate mai mare a activităţilor sociale în urban. Există un număr foarte mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu mediul rural, ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. Diviziunea socială a muncii este mult mai pronunţată în urban, comunităţile urbane fiind mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi al profesiunilor, în sensul utilizat de Redfield, prezentat mai devreme. Dominanţa organizării de tip formal, comunităţile urbane fiind dominate de organizaţii formale, de tip birocratic. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Spre exemplu, volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş, dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici, cum sunt de exemplu oraşele turistice. Pe de altă parte, dacă raportăm acest criteriu la o scară istorică atunci el devine cu totul relativ pentru că primele oraşe cunoscute de umanitate nu erau mai mari decât aşezările rurale fiind, în multe situaţii, chiar mai mici, atât ca populaţie, cât şi ca dimensiuni.

Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă, mergând până la şapte, opt mii de ani, sau chiar mai mult, în timp ce alţi istorici aduc această dată mai aproape de noi. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp, iar atunci când arheologii au descoperit dovezi concrete ale existenţei unor oraşe, pentru o anumită dată istorică, de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp înainte. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. Ele aveau dimensiuni foarte mici, spre exemplu, oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câ192

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 193

Alfred Bulai teva hectare. Toate oraşele cunoscute la începuturile lor, atât la mesopotamieni, la egipteni mai târziu sau la popoarele indo-europene, au avut o funcţie sacră. Ele au apărut ca aşezări fortificate, menite a proteja obiectele şi locurile sacre ale unor comunităţi, iar mai târziu, protecţia a vizat ansamblul templelor construite de o comunitate. Putem spune că primele oraşe au fost destinate locuirii, în sensul locuirii lor de către divinităţi. Treptat, ele vor fi locuite şi de către sacerdoţi, iar mai târziu, vor fi locuite şi de alte categorii de populaţie. Acesta este motivul pentru care la vechii greci, sau la romani în faza regalităţii, oraşele erau construite dintr-o dată şi, abia după ce erau “sfinţite”, adică după anumite procesiuni religioase, populaţia se putea muta în ele. Toate oraşele vechi aveau ziduri de apărare, mai mult chiar, acestea aveau şi ele un caracter sacru. Spre exemplu, la vechii romani, cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. Încă din antichitate, oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie, nu doar de sacerdoţi. Permanent însă, în întreaga istorie până la modernitate, locuitorii oraşelor au fost în principal cei care aparţineau claselor superioare, oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. Conducerea societăţilor, elitele politice, dar şi cele culturale, au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. Până la modernitate, oraşele au avut un caracter închis, tocmai datorită caracterului originar sacru, dar şi datorită unei realităţi fizice: ele erau, de regulă, prevăzute cu ziduri de apărare şi cu puncte de acces controlate, care permiteau atât protecţia faţă de exterior, cât şi controlul comunicării dintre oraş şi comunităţile din exterior. Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. În primul rând, caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor au fost puse sub semnul întrebării, din mai multe motive, cel mai important fiind faptul că zidurile de apărare au început treptat să dispară, deoarece utilitatea lor militară a fost minimalizată prin apariţia noilor arme moderne de asediu, aşa cum a fost tunul. Pe de altă parte, Revoluţia industrială23 a adus şi ea o serie de mutaţii spectaculoase. Din necesităţi strict economice, impuse de dezvoltarea industrială, au apărut noi tipuri de oraşe care nu au mai avut o funcţie politică, administrativă sau religioasă. Este vorba de oraşele industriale. De la bun început, acestea nu au mai avut ziduri de apărare pentru că nu exista raţiunea construirii lor, ele manifestatând implicit o deschidere maximă faţă de exterior. Mai mult, ele sunt teritorii în care lucrează şi trăiesc mulţi oameni care fac parte din categoriile sociale inferioare, date fiind funcţiile economice ale acestor oraşe. Dinamica populaţiei, în toată această perioadă, a fost una majoră la scara întregii lumi dezvoltate, iar ritmul de creştere urbană a devenit, cel puţin în Europa şi America de Nord, unul exponenţial. Oraşul modern, datorită inovaţiilor tehnice, inclusiv în construcţii şi în transporturi, a putut să crească în dimensiuni, mai ales în secolul al XIX-lea. Odată cu acest secol, s-a produs o adevărată explozie urbană, proces ce poartă numele de urbanizare. Acesta proces a presupus două componente. Pe de o parte, este vorba de o creştere în dimensiuni a oraşelor vechi, sau de apariţia unor oraşe noi, cum sunt cele industriale, iar pe de altă parte, urbanizarea a presupus transformarea treptată a modului de viaţă rural într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe, pe baza unor comunităţi rurale.

193

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 194

Concepte fundamentale în sociologie

Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii24. Ele au fost studiate în sociologia urbană, încă de la începutul secolului trecut. Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care sunt analizate de către sociologi. Distingem în primul rând exurbaţia, care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea oraşului dincolo de un teritoriu dat. Exurbaţia poate privi orice fel de aşezare, inclusiv una rurală, chiar dacă creşterea acestora este în general de mică amploare. Prin urmare, putem utiliza termenul de aşezare pentru a surprinde toate categoriile de localităţi. Un alt proces, polar într-o oarecare măsură exurbaţiei, este inurbaţia. Acesta reprezintă un proces de creştere urbană în limitele aceluiaşi teritoriu. Acest lucru este posibil prin revalorificarea zonelor urbane libere sau prin creşterea pe verticală a oraşului. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceleiaşi localităţi. Există şi un al treilea proces de creştere, întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. Acest proces poartă numele de conurbaţie. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. Ea este specifică zonelor industriale, acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut constant până la limitele altor aşezări. În unele cazuri, conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici, care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. De cele mai multe ori, din punct de vedere administrativ, sa ajuns fie la redefinirea acestor mici oraşe în termeni de cartiere, fie s-a definit o regiune de tip metropolitan, în care sunt înglobate mai multe oraşe mici care îşi menţin parţial o anumită autonomie administrativă. Mai există o situaţie specială de creştere urbană, care se bazează pe conurbaţie, dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei, de-a lungul unor căi de comunicaţie, au ajuns să formeze un megalopolis. Megalopolisul reprezintă un complex urban de dimensiuni foarte mari, care reuneşte mai multe oraşe, care la rândul lor au dimensiuni mari, alături eventual de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Un exemplu celebru de megalopolis, prima aglomerare pentru care s-a utilizat acest concept, este complexul de Inurbaţie Exurbaţie oraşe din SUA, care leagă Bostonul de Washington D.C. şi include oraşe mari ca New York, Philadelphia sau Baltimore. Tot în SUA avem un meConurbaţie galopolis important între Los Ange-

194

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:39 Page 195

Alfred Bulai les şi San Francisco, iar în lume, avem asemenea aglomerări şi în Marea Britanie, între Londra şi Manchester, în Japonia, în regiunea de coastă Honshu, în Olanda, regiunea Ranstad şi mai putem găsi exemple în Germania, America de Sud, Indonezia sau India. Megalopolisul, ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari, ridică probleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor, al organizării, al producţiei şi desfacerii de bunuri şi servicii, ca şi al controlului social. Un oraş precum New York-ul, care are o populaţie apropiată de cea a României, are probleme comparabile, dacă nu mai mari decât noi. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de aproape 22 de milioane de oameni care trăiesc în zona metropolitană a New York-ului, eforturile zilnice sunt considerabile. Dacă luăm spre exemplu, doar consumul de produse de bază, să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate), lapte, pâine, apă, atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat transportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă, zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. Dacă mai luăm în considerare şi alte aspecte ecologice, cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş, dar şi distrus, atunci tabloul devine şi mai complicat.

Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme şi modalităţi foarte diverse, date fiind contextele sociale, istorice, politice şi nu în ultimul rând ecologice, diferite în care ele au funcţionat. Încă de la începutul secolului trecut, în cercetarea socială s-au studiat procesele de creştere urbană, împreună şi în contextul sistemului de fenomene conexe caracteristice acestora. Prima şcoală de sociologie urbană s-a născut în cadrul celebrei Şcoli de sociologie de la Chicago. Robert Ezra Park (1864-1944) şi Ernest Watson Burgess (18861966), doi dintre cei mai importanţi membri ai acestei şcoli sunt totodată pionierii cercetărilor empirice desfăşurate la nivelul oraşului, precum şi autorii primului model de analiză a oraşului. Punctul de plecare al acestui model este chiar oraşul Chicago. Modelul poartă numele de model al cercurilor concentrice, datorită formei sale grafice, care corespunde oraşului american. Acest model a fost propus, în 1925, în lucrarea celor doi autori,25 “Oraşul” (The City). Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu cu funcţii de inel 1 centru administrativ şi de afaceri, având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux, iniţial). La inel 2 acest nucleu, pe măsura dezvoltării s-a adăugat inel 3 o serie de cercuri (inele) concentrice. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială de diinel 4 mensiuni mici (inelul 2), după acesta a apărut un alt cerc concentric, care este format de o inel 5 zonă de locuire, destinată muncitorilor şi care modelul cercurilor concentrice 195

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 196

Concepte fundamentale în sociologie nu are un caracter rezidenţial (Inel 3). După acest inel de locuire destinat muncitorilor şi persoanelor de condiţie scăzută, urmează o altă zonă rezidenţială, a celor care au o condiţie socială şi venituri mai mari (inel 4). Următorul cerc de creştere formează inelul 5, cel al industriei mari, dar şi al firmelor din centru care se extind pe suprafeţe mai mari. După această zonă, apare un nou inel, de această dată strict rezidenţial, ca zonă de locuire pentru persoanele care fac parte din categoria celor care au venituri mari şi foarte mari. Dincolo de această zonă, se află o alta, de tip „suburban”, de unde o categorie specială, cea a navetiştilor, care vin zilnic în oraş în zonele industriale şi de afaceri. Acest model de dezvoltare a fost, iniţial, construit special pentru oraşul Chicago şi a fost structurat doar pe cinci inele concentrice. Modelul dezvoltat de fondatorii Şcolii de la Chicago este aplicabil în realitate multor oraşe mari. El a fost desigur dezvoltat şi adaptat pentru diversele situaţii particulare de cercetare. Să nu uităm că studiul iniţial, propus în 1925, s-a concentrat asupra ecologiei umane, cu focalizare directă asupra problemelor sociale ale teritorializării, urmărindu-se explicarea infracţionalităţii şi a conflictelor sociale în diversele părţi ale oraşului. Modelul prezentat de noi a presupus, implicit, un tip de proces social important, care s-a produs de-a lungul timpului în toate oraşele care au parcurs etape de dezvoltare, fiind întâlnit şi în România de astăzi, în localităţile mari. Este vorba de ceea ce putem numi “fuga în afara oraşului”. Elita care locuia iniţial în centru, datorită unui necesar mai mare de spaţiu, de condiţii de locuit, ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone mai puţin poluate, a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului, dincolo de ultimele cercuri concentrice. Acest fenomen, în spaţiul occidental, a fost însoţit în oraşele foarte mari, începând cu anii optzeci, şi de un fenomen contrar. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”, fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intra-urbane, iar al doilea, de reconstrucţia centrelor oraşelor mari, de regulă în situaţiile în care ele nu aveau o valoare istorică specială, pentru a asigura un confort şi standarde la un nivel mai înalt pentru populaţia cu resurse finaciare mari. Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentricem, fiind cel mai răspândit model de creştere urbană. În practică, creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie, deoarece în mod obişnuit, posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice, ape, zone improprii locuirii etc., alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite, care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. În acest caz, avem mai degrabă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. În acestă situaţie pot să apară fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. modelul sectorial Precizăm faptul că, distincţia clasică dintre cele două tipuri de zone, industriale şi de lo-

196

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 197

Alfred Bulai cuire, s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezmodelul nucleelor multiple voltării tehnologiilor industriale şi extinderii extraordinare a serviciilor. Există firme de producţie industrială de mici dimensiuni, ca şi firme care asigură servicii şi care pot funcţiona foarte bine în cadrul unor zone de locuire, ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei, de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari, care a rămas cu mai multe nuclee de origine, de regulă considerate centre ale noului oraş. Acest model corespunde în special marilor oraşe, care au “înghiţit” aşezările satelit din jur, de dimensiuni mai mici, şi care, în timp, au devenit cartiere ale noului oraş. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală, ca şi zonele de locuire şi cele industriale, ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. În graficul pe care îl prezentăm alăturat observăm că din patru cercuri, ce ar reprezenta patru oraşe iniţiale, care au crescut de-a lungul timpului, s-au format, prin conurbaţie, noi cartiere şi diverse forme de zone industriale sau de locuire.

197

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 198

Concepte fundamentale în sociologie

Şcoala sociologică de la Chicago Departamentul de sociologie de la Universitatea Chicago s-a înfiinţat în 1892, imediat după înfiinţarea universităţii, în 1890. El a fost primul din Statele Unite, iar Albion Small a fost primul şef de departament. Small a fost cel care a pus bazele academice ale sociologiei în America, fondând „American Journal of Sociology”, în acelaşi timp în care a contribuit la înfiinţarea primei asociaţii profesionale a sociologilor, „American Sociological Association”. Încă din primii ani, Universitatea din Chicago a atras nume importante ale vremii precum John Dewey, George Herbert Mead, iar pentru o perioadă şi pe Thorstein Veblen. Cu toate acestea, departamentul de sociologie nu a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă decât abia la sfârşitul Primului Război Mondial. Primul care anunţă aceste schimbări este Wiliam I. Thomas, care, deşi intră în departament în 1894, aproape de la înfiinţare, va trebui să îl părăsească în 1918, exact în momentul în care acesta începe să se dezvolte. Adevăratul moment important se produce odată cu apariţia lui Robert E. Park, care vine la Chicago în 1914 şi va sta până la pensionarea sa, în 1933. De fapt, această perioadă, de până la mijlocul deceniului patru, este pentru mulţi istorici ai sociologiei o perioadă în care evoluţia sociologiei americane se confundă cu cea a departamentului de sociologie de la Chicago. În scurt timp, apar şi alţi sociologi importanţi, Louis Wirth, Everett C. Hughes, Herbert Blumer, E. Franklin Frazier, Clifford Shaw, Leonard Cottrell. Din 1927, vine în departament şi William Ogburn, cel care va deschide o nouă direcţie de cercetare în şcoală, cea statistică.

198

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 199

Alfred Bulai

Rezumat Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni, care împărtăşesc un fond cultural comun, au seturi de valori, aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare şi ai căror membri au conştiinţa apartenenţei la comunităţile respective. În sociologie vorbim în primul rând de comunităţi teritoriale, acestea fiind de două tipuri: comunităţile urbane şi rurale. Principalele diferenţe între cele două tipuri de comunităţi sunt evidente chiar şi la nivelul cunoaşterii comune. Principalul criteriu de diferenţiere, atât în perspectivă istorică, cât şi din punct de vedere sociologic şi cultural, între lumea rurală şi cea urbană, care s-a impus cu precădere în perioada modernităţii, este gradul de dezvoltare. Gradul de dezvoltare nu defineşte însă în totalitate configuraţia structurilor specifice fiecărui tip de comunitate, În istoria sociologiei, au existat abordări diverse în diferenţierea între comunităţile urbane şi cele rurale. Antropologul Robert Redfield distinge patru caracteristici principale de definire a comunităţilor rurale în raport cu cele urbane. Este vorba despre: identitate (sentimentul apartenenţei la comunitate este mult mai puternic în lumea rurală), dimensiunea (comunităţile rurale au de obicei, dimensiuni mai mici decât cele urbane), autonomia (mult mai mare la sate decât la oraşe), omogenitatea (mult mai accentuată în rural şi tradusă prin gradul ridicat de asemănare a stilurilor de viaţă ale membrilor comunităţii rurale). Dacă luăm în considerare, în analiza celor două mari tipuri de comunităţi teritoriale, perspectiva modelului teoretic explicativ al lui Émile Durkheim, referitor la cele două tipuri de solidaritate – mecanică şi organică –, putem spune că o comunitate rurală se caracterizează, mai degrabă, printr-o solidaritate mecanică (în virtutea asemănării foarte mari a indivizilor care fac parte din ea), în timp ce comunitatea urbană favorizează, de regulă, manifestarea unei solidarităţi de tip organic (în virtutea existenţei unor diferenţieri puternice între indivizi, aceştia colaborând în baza diviziunii sociale a muncii). În acelaşi registru paradigmatic de abordare a celor două tipuri de organizare socială, se înscrie şi distincţia propusă de sociologul german Ferdinand Tönnies, între „comunitate” (Gemeinschaft) şi „societate” (Gesellschaft). La rândul lor, comunităţile rurale se deosebesc între ele din punct de vedere al gradului intercunoaşterii, al gradului de autonomie, în privinţa atribuirii rolurilor, a capacităţii de autosubzistenţă sau al atitudinii faţă de străini. Robert Redfield distinge, în baza criteriilor menţionate mai sus, între: comunităţile sălbatice (cele arhaice), comunităţile ţărăneşti (de tip premodern) şi comunităţile agricole (tipuri contemporane de comunităţi rurale). În România, un rol deosebit de important în studierea comunităţilor rurale, respectiv a satelor devălmaşe din perioada interbelică, l-a avut profesorul Henri H. Stahl. Devălmăşia este o caracteristică a comunităţilor rurale de la începutul secolului al XX-lea şi se referă la proprietatea în comun asupra pământului. Forma de organizare a satelor româneşti din acea perioadă era obştea sătească.

199

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 200

Concepte fundamentale în sociologie

Chiar dacă profilurile celor două tipuri de comunităţi au cunoscut interdependenţe multiple de-a lungul evoluţiei acestora, diferenţele dintre lumea rurală şi lumea urbană rămân încă semnificative. Volumul mult mai mare al populaţiei, densitatea mai mare a activităţilor sociale, diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată, dominanţa organizării de tip formal sunt tot atâtea caracteristici prin care recunoaştem universul urban. Deşi la origine, cu mii de ani în urmă, oraşul a fost investit mai degrabă cu funcţii sacre-religioase şi militare, istoria evoluţiei sale ne oferă un parcurs impresionant către oraşul contemporan pe care îl cunoaştem astăzi, un creuzet al inovaţiilor tehnologice cu implicaţii profunde în planul existenţei sociale a indivizilor care îl populează. Modernitatea a adus cu sine o dinamică specifică în dezvoltarea lumii urbane, prin procesele de creştere urbană, studiate îndeaproape de sociologi în cadrul unei ramuri particulare a sociologiei, respectiv sociologia urbană. Principalele procese de creştere urbană sunt următoarele: exurbaţia, proces de creştere urbană realizat prin expansiunea oraşului dincolo de teritoriul dat; inurbaţia, proces de creştere urbană realizat în limitele aceluiaşi teritoriu, prin revalorificarea zonelor urbane libere sau prin creşterea pe verticală a oraşului; conurbaţia, proces de creştere în care mai multe oraşe, pe baza exurbaţiei ajung să îşi unească graniţele; Astăzi, există în anumite zone ale lumii complexe urbane de dimensiuni foarte mari, care poartă numele de megalopolis. Acesta reuneşte mai multe oraşe mari, alături, eventual, de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Dezvoltarea urbană poate fi analizată din perspectiva câtorva modele teoretice, impuse în cercetarea sociologică, de-a lungul timpului. Este vorba despre: modelul cercurilor concentrice, format din mai multe inele (cercuri), fiecare dintre acestea îndeplinind anumite tipuri de funcţii sociale şi având diverse caracteristici din punct de vedere al relaţiilor sociale; modelul sectorial, valabil pentru cele mai multe aşezări urbane, care presupune creşterea în diferite ritmuri ale diferitelor zone ale oraşului; modelul nucleelor multiple, întâlnit în cazurile în care mai multe oraşe cresc pe baza conurbaţiei, după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, formând un singur oraş de dimensiuni mari care păstrează în continuare mai multe nuclee de origine, devenite centre ale noului oraş.

200

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 201

Alfred Bulai

Concepte cheie Comunităţi teritoriale; tot uman; proces ecologic; solidartitate mecanică; solidaritate organică; societate comunitară; societate asociaţională; Comunităţi sălbatice, ţărăneşti şi agricole; sat devălmaş; obşte sătească; urbanizare; inurbaţie; exurbaţie; Conurbaţie; megalopolis

NOTE: Termenul de revoluţie industrială a fost introdus de istoricul şi economistul englez Arnold Toynbee (1852–1883) şi se referă la procesele de industrializare şi de urbanizare specifice mai ales secolului al XVIII-lea şi celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. 24 Este evident că şi în epocile vechi oraşele creşteau, însă, creşterea nu era o caracteristică de bază a acelor oraşe, aceasta pentru că, din punct de vedere economic, organizatoric, ecologic şi tehnologic, creşterea, dincolo de o limită, altera calitatea vieţii, resursele şi stabilitatea socială, elemente care conduceau, în final, în direcţia regresiunii respectivelor procese de dezvoltare. 23

25

Lucrarea mai are doi autori, pe Louis Wirth şi pe Roderick D. McKenzie.

201

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 202

Concepte fundamentale în sociologie

Trupe speciale ale poliţiei

202

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 203

Alfred Bulai

Capitolul 11 Devianţă şi control social

Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Un omor, săvârşit de un nebun aflat în criză, o crimă a unui tânăr dintr-o bandă de cartier, torturarea şi moartea unui deţinut politic şi, în fine, omorârea unei mulţimi de oameni întrun atac terorist. Ce este comun acestor cazuri? Cu siguranţă moartea uneia sau mai multor persoane poate fi numitorul comun. Există, însă, diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne tot o crimă, numai că, pentru cercetătorii sociali lucrurile nu stau chiar aşa. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual, altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale), în fine, există şi un nivel instituţional al devianţei, ca în exemplele în care aveam de a face cu o acţiune teroristă sau cu o instituţie care îşi propune eliminarea fizică a unor persoane.

203

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 204

Concepte fundamentale în sociologie

Însă, niciunei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei, aceasta fiind înţeleasă ca orice încălcare a normelor sociale. Din acest motiv, orice societate încearcă să trateze fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal la un nivel individual, dat fiind faptul că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. În plus, această transgresare a devianţei de la planul instituţional la cel individual este şi acceptabilă pentru sistemele politice, deoarece este mult mai „confortabil” să consideri că ai de-a face cu o persoană care încalcă normele şi nu cu grupuri, organizaţii sau instituţii sociale, pentru că, în astfel de cazuri se poate pune legitim problema justeţii normativităţii sociale. Atunci când vorbim în sociologie de criminalitate, ca un tip major de devianţă, nu ne referim doar la omor, ci, la fel ca şi în spaţiul juridic, la orice infracţiune socială gravă. Dacă dumneavoastră lucraţi la un calculator, aveţi cu siguranţă pe acesta diferite soft-uri pentru care, dacă nu aveţi licenţă, ceea ce statisticile din România ne arată că nu este improbabil, atunci şi dumneavoastră sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal, pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale, soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu v-a permis să îl utilizaţi. Juridic, dar şi sociologic, nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul deţinătorului legal al acesteia. Dar observăm că, nu întotdeauna, un comportament care poate fi considerat o crimă, spre exemplu chiar omorul, este privit astfel de societate. De fapt, unele crime sunt acceptabile, cum este de exemplu, omorârea unor ina-mici în război, altele, cele mai multe, nu sunt acceptabile. Pe de altă parte, cei care sunt închişi ca şi criminali pot fi la rândul lor foarte diferiţi. Între un criminal de drept comun încarcerat pentru omor şi un deţinut politic precum Constantin Argetoianu (1871-1952), prezentat în una din fotografiile de pe prima pagină, există cu siguranţă o diferenţă uriaşă.

204

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 205

Alfred Bulai

Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încalcă o normă socială determinată. După cum se observă, încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele sociale pentru o anumită situaţie particulară şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun, încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. Este destul de clar faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. Spre exemplu, normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceeaşi importanţă precum cele care reglementează traficul rutier sau cele care privesc moralitatea. Dincolo de importanţa lor diferită, normele mai pot fi diferenţiate în funcţie de forma în care sunt prezente în viaţa socială. Putem distinge, astfel, între normele formale şi cele informale, în sensul în care primele sunt exprimate în forme standardizate, prestabilite şi totodată fixate într-o anumită formă (sunt scrise întotdeauna), în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă, ele reglementând acţiunile oamenilor în diverse situaţii, fiind respectate pe baza faptului că au fost asimilate şi interiorizate în urma unor procese de socializare. Normelor, le sunt asociate adesea şi sancţiuni26, prevăzute pentru situaţia în care ele nu sunt respectate. Aceste sancţiuni pot fi, la rândul lor, severe sau uşoare (la limită pot lipsi chiar), pot să fie exprimate formal, ca în cazul amenzilor prevăzute pentru încălcarea regulilor de circulaţie sau pot să funcţioneze informal, pe baza tratamentelor, reacţiilor pe care ceilalţi membri ai unei comunităţi le au în raport cu persoana deviantă. Cu alte cuvinte, există forme foarte diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. Sancţiunile dure pot să meargă până la condamnarea la moarte, privarea de libertate, sau excluderea relaţională din comunitate pe baza oprobriului public, care însoţeşte de obicei încălcarea unor norme morale grave. La polul opus există situaţii în care sancţiunea este una uşoară sau chiar lipseşte, pentru că, dacă nu saluţi atunci când intri într-un birou, nu primeşti de regulă o sancţiune formală sau informală pentru încălcarea normei de salut. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care ne poate reliefa tipologia actelor deviante.

205

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 206

Concepte fundamentale în sociologie Tabel 11.1 Matricea tipologiei normelor în funcţie de caracterul formal- informal şi de tipul de sancţiune asociată. sancţiuni asociate severe

sancţiuni asociate uşoare

norme formale

legi penale

legi civile

norme informale

morala

obiceiuri

După cum se observă în matricea de mai sus, atât normele formale, cât şi cele informale, pot avea prevăzute sancţiuni puternice sau slabe. Se poate observa că am făcut distincţia între normele juridice, la modul general, şi normele morale şi cutumiare (care se referă la obiceiuri). Încălcarea normelor juridice, exprimabile în formă scrisă, pentru care societatea prevede sancţiuni majore, reprezintă un tip special de devianţă, care poartă numele de criminalitate. Émile Durkheim a utilizat primul o definiţie în acest sens, pentru el crima reprezenta orice act care este susceptibil de a primi o condamnare în baza unei legi. Criminalitatea, ne aducem aminte de ceea ce am afirmat la începutul acestui capitol, nu se referă în sociologie la omucidere, aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen. Criminalitatea reprezintă orice încălcare a unei norme juridice scrise pentru care sistemul juridic al statului administrează sancţiuni severe. Crima este asociată uzual cu domeniul normativ penal, în sensul că încălcarea legilor penale este considerată o crimă. Cu toate acestea, trebuie să spunem că cea mai mare parte a persoanelor care utilizează noţiunea de crimă nu îi cunosc definiţia strict conceptuală. Practic, oricine utilizează noţiunea comună, însă chiar şi specialişti din alte domenii, inclusiv din instituţiile de control social, poliţie, parchet, justiţie etc. folosesc sensuri care sunt mai largi sau mai restrânse pentru acest termen. Spre exemplu, se face adeseori distincţia dintre crimă şi situaţiile de devianţă în care se produc daune care pot fi “reparate” de cel care le-a produs (pe baza unui cod civil) sau situaţiile de nerespectare a unor contracte, chiar dacă pentru situaţiile respective există de fapt norme juridice scrise şi sancţiuni formale severe. Introducerea anumitor tipuri de acte deviante în categoria codului penal nu ţine, în fapt, de natura acestora, ci de o opţiune a legiuitorilor dintr-o societate. Spre exemplu, în România calomnia a fost considerată în momente diferite o abatere care ţinea de codul civil, iar în altele de codul penal. Nivelul de duritate al sancţiunii este, pe de altă parte, o caracteristică ce are un anume grad de imprecizie, dat fiind că nu putem spune decât că tendenţial sancţiunile civile sunt mai puţin dure decât cele penale. Studiul criminalităţii, adică al comportamentelor deviante care vizează încălcările normelor cu caracter penal, este de importanţă vitală în ştiinţele sociale, dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă pentru orice societate un pericol major pentru menţinerea funcţionalităţii societăţii şi pentru stabilitatea ordinii normative. Devianţa nu este, însă, o calitate a unor comportamente sau acţiuni particulare. Ea este întotdeauna relativă, fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar

206

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 207

Alfred Bulai într-un grup. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme particulare şi depinde total de existenţa acestora. Sociologul american Howard S. Becker (n. 1928), unul din teoreticienii importanţi în acest domeniu, considera, spre exemplu, că nu actul în sine este deviant, ci reacţiile celorlalţi sunt cele care vor defini actul ca unul deviant. Cu alte cuvinte, nu contează actul în sine, ci reacţia socială faţă de acesta. Din acest motiv, unul şi acelaşi act poate fi considerat deviant sau nu doar în baza unor norme care sunt instituite la nivelul unei colectivităţi. De exemplu, omorârea unei persoane nu este considerată crimă decât în anumite situaţii. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. Dimpotrivă, în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat nu criminal, ci chiar erou (în război de exemplu) sau poate fi privit ca o persoană care şi-a făcut datoria (spre exemplu un poliţist) etc. Rezultă că devianţa, implicit criminalitatea, nu pot fi considerate independent de normativitatea şi implicit de dinamica acesteia într-o societate dată. Dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie sau la cele date de tipurile diferite de ordine normativă specifice unei comunităţi, ci şi la diferenţele istorice între modalităţile de raportare la aceleaşi acţiuni sau comportamente în perioade diferite din istoria unei societăţi. Spre exemplu, homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut o infracţiune gravă, sancţionată în consecinţă. Astăzi, în multe ţări din Europa şi din lume, ea nu mai este considerată o crimă, ci doar o încălcare a unor reguli morale. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. Acesta este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice, handicapuri etc.). Putem spune, într-o dimensiune socială, că aceste persoane au un stigmat, adică un atribut de depreciere publică, dar nu putem vorbi de acte deviante pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale, ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică sau de la anumite dezirabilităţi sociale faţă de modul în care trebuie să arate şi cum trebuie să se implice un individ în viaţa socială. Stigmatul, concept propus în sociologie de Erwin Goffman27 (1922-1982), se referă inclusiv la elemente de ordin social, care au capacitatea de a deprecia individul, cum este, spre exemplu, o anumită ocupaţie privită depreciativ într-o comunitate. Evident că cineva care are un stigmat, să spunem o boală psihică, în măsura în care ajunge să încalce o normă din cauza aceasta, să spunem că devine violent şi atacă pe cineva, devine şi o persoană deviantă. Comportamentul criminal mai este denumit deseori şi delincvenţă. Acest concept se referă la comportamentele particulare care încalcă normele juridice definitorii pentru crimă. Persoana care are astfel de comportamente se numeşte delincvent. Adesea însă, atât în practica socială, cât şi ştiinţific, termenii de delincvenţă sau de delincvent se utilizează pentru cazurile speciale ale tinerilor care încalcă legile, utilizându-se foarte des sintagma delincvenţă juvenilă. Este adevărat că această sintagmă a fost utilizată în unele situaţii, chiar în perimetrul analizelor ştiinţifice, şi pentru acte care, în cazul unor adulţi nu sunt considerate neapărat crime. Termenul este extins în cazul tinerilor şi asupra unor comportamente care încalcă mai degrabă anumite valori şi nu norme juridice. Spre exemplu, tinerii care au o vestimentaţie atipică, fac zgomot, provocă scandal sunt etichetaţi adesea ca delin-

207

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 208

Concepte fundamentale în sociologie cvenţi. Menţionăm şi faptul că predispoziţia spre devianţă şi criminalitate este mai mare la tineri, în special la băieţi, mulţi autori considerând că aceste comportamente deviante ar trebui studiate în mod separat de criminalitatea adulţilor.

Devianţa în perspectivă istorică şi culturală Aşa cum am precizat la începutul capitolului, devianţa nu poate fi gândită decât în raport cu normativitatea socială existentă într-o societate particulară. Mai mult, ordinea normativă a unei societăţi se schimbă în timp, ceea ce face ca acelaşi tip de acte să fie considerate în mod diferit datorită evoluţiei normativităţii. Supravegherea sau controlul încălcării normelor şi sancţionarea indivizilor devianţi a fost istoric în primul rând un subiect privat, care ţinea de o dimensiune a vieţii de familie, a vieţii comunitare şi mult mai rar un subiect al activităţilor statului. De fapt, atât presiunile pentru respectarea normelor, cât şi administrarea sancţiunilor erau funcţii îndeplinite în toate epocile premoderne prioritar de către grupurile de apartenenţă ale indivizilor. Familia avea în primul rând sarcina să îşi apere membrii, dar şi să sancţioneze pe cei care încălcau normele. În societăţile vechi, normativitatea nu era exprimată într-o formă scrisă, ci se baza pe continuitatea unor practici şi pe cutume internalizate de indivizi prin socializare. Din acest motiv, nu putem vorbi în astfel de societăţi de norme formale. Primele legi scrise au apărut cu cel puţin 4000-4500 de ani în urmă, în Mesopotamia. Istoricii pun în evidenţă începuturile codurilor de legi scrise în oraşul mesopotamian Ebla (în jur de 2400 Î.H.), de asemenea în Ur, unde apare codul lui Nammu (sec al XXI-lea Î.H.) şi mai târziu, în Babilon, codul babilonian al lui Esnunna, cel care a precedat codul lui Hammurabi. Toate aceste coduri încercau să confere o formă scrisă unor practici şi unor norme existente de foarte mult timp, la nivel informal, în societăţile respective. Importanţa codurilor de legi, dincolo de cea de document istoric, este dată de faptul că forma scrisă va reuşi conservarea unor modele normative şi performarea mai eficientă a controlului social. Cel mai cunoscut cod de legi antic este cel al lui Hammurabi, rege al Babilonului în prima dinastie (1792–1750 Î.H.). Acest cod a fost unul referenţial pentru o perioadă de mai multe secole, în toată Mesopotamia, el inspirând în realitate majoritatea codurilor de legi ulterioare. Vechii romani, în secolul V Î.H. au început să utilizeze Legea celor douăsprezece table (451-450 Î.H.), care a reprezentat de altfel punctul de plecare al dreptului roman. Dreptul Roman a fost redefinit de Împăratul Iustinian (483- 565), în secolul VI D.H., între 529 şi 565, şi va fi utilizat în spaţiul occidental chiar şi după căderea Imperiului Roman de Răsărit (1453). În istoria sistemelor juridice, dreptul roman reprezintă principalul moment referenţial în constituirea sistemului juridic. Dezvoltarea permanentă a statelor a condus peste tot la o presiune majoră în direcţia exercitării controlului social şi a administrării sancţiunilor la nivel statal, de regulă în dauna puterii exercitate de familii. Epoca modernă a definit normativitatea, controlul respectării ei şi implicit administrarea sancţiunilor ca o prioritate absolută a statelor. În ceea ce priveşte normativitatea exprimată informal, astăzi, aproape peste tot, ea a rămas o pro-

208

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 209

Alfred Bulai blemă a comunităţilor şi a familiilor. În ceea ce priveşte normativitatea formală, fie că este vorba de crimă, fie că este vorba de spaţiul normelor civile, administrarea sancţiunilor este un apanaj al statelor. Este evident pentru oricine că există legi, norme, care se pot schimba cu uşurinţă (spre exemplu, limita maximă de viteză pe un drum public) şi norme care au o mare stabilitate şi un grad înalt Cesare Lombroso de generalitate. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, mişcarea iluministă a propus teoria dreptului natural (a legilor naturale), legi care derivă din caracteristicile naturale ale omului. Cu alte cuvinte, se face distincţia dintre normele care au o bază naturală şi cele care sunt făcute de om. Drepturile omului sunt naturale, ţin de natura sa, în timp ce legile sunt instrumentate de cei care deţin puterea. Crima, în această perspectivă de raportare, se referă astfel la încălcarea drepturilor naturale, în timp ce ilegalitatea la încălcarea unei legi. Rezultă deci, că poţi fi ilegal fără a fi criminal şi invers, crima poate să nu presupună ilegalitate. Pentru criminalitate şi pentru ilegalitate iluminiştii foloseau două sintagme latineşti diferite, “malum in se“ (rău în sine) şi “malum prohibitum“ (rău interzis). Spre exemplu, dreptul la viaţă este un drept natural, iar încălcarea lui este o crimă, în timp ce o lege privitoare la o taxă este impusă de cei care deţin puterea, iar încălcarea ei exprimă o ilegalitate. Această distincţie clasică a rămas valabilă mult timp în spaţiul occidental. Evident, o parte din drepturile naturale sunt protejate prin legi, iar atunci crima poate să fie şi ilegală. Aşa cum o să vedem, abordările sociologice asupra devianţei pun în discuţie paradigma dreptului natural.

Teorii asupra criminalităţii Criminalitatea, aşa cum am precizat, a fost şi este un subiect de analiză foarte disputat. Teorii care îşi propun să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp. Abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi, ci de către toţi cei impliCesare Lombroso este italian, de formaţie psihiatru. A caţi în studierea criminalităţii: psihologi, jurişti, criminostudiat la Padua, Viena şi logi, medici etc. Primele încercări teoretice care şi-au Paris. A fost profesor de psipropus explicarea criminalităţii din societate au plecat de hiatrie din 1862, iar din 1876 la ideea că există un determinism biologic al comportaprofesor de medicină legală mentelor de tip criminal. Acest tip de abordări sunt conşi igienă la Universitartea din Turin. A introdus în siderate din acest motiv teorii de factură biologistă. Italia studiile de antropoloVom începe prezentarea cu “Teoria criminalului gie criminalistică. Cele mai înnăscut”, elaborată de Cesare Lombroso (1835 – 1909), la importante lucrări ale sale „L'uomo delinquente” (1876; sfârşitul secolului al XIX-lea. Lombroso, profesor de psihiatrie şi, spre sfârşitul vieţii, de antropologie a criminali“Omul criminal”) şi „Le Crime, causes et remèdes„ tăţii, a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil (1899; Crima, Cauzele şi biologic predeterminat. Experienţa de psihiatru a lui Ceremediile sale). sare Lombroso, iar din 1871 chiar de director al spitalului

209

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 210

Concepte fundamentale în sociologie de psihiatrie de la Pesaro l-a făcut să ia în consideraţie relaţia directă dintre psihopatologia criminalităţii William Herbert Sheldon este un important psiholog american, şi aspectul şi defectele fizice ale indivizilor. Este de altcunoscut pentru studiile sale fel ştiut că multe tipuri de afecţiuni psihice sunt asoasupra tipologiilor somatice şi ciate şi cu anumite caracteristici fizice ale asupra antropometriei. Lucrarea respectivelor persoane. În această direcţie, Lombroso fundamentală, pentru teoria sa asupra tipurilor somatice, considera că tendinţele criminale sunt determinate de este „The varieties of human aspecte biologic constitutive şi că ele pot fi identificate physique: An introduction to la nivelul fizionomiei şi caracteristicilor fizice ale perconstitutional psychology” soanelor. În opinia lui Lombroso, criminalii au o fi(1940), (“Varietăţile tipurilor zionomie specifică, care îi distinge de oamenii umane: O introducere la psiobişnuiţi, spre exemplu, criminalul înnăscut are frunhologia constituţiei fizice”) tea teşită şi proeminentă, sprâncenele groase, părul roşcat, maxilarul puternic etc. Lombroso s-a bazat în lucrările sale pe studiile asupra criminalilor, efectuate de el vreme de câteva decenii. Cu siguranţă, teoria sa este interesantă şi destul de ispititoare. Ea este, însă, destul de uşor atacabilă, cel puţin pentru motivul că aceeaşi practică criminalistă desfăşurată în Italia sau oriunde altundeva, ne evidenţiază existenţa în realitate a unei tipologii extrem de vaste a criminalilor. Tot o teorie de factură biologistă, dar mult mai consistentă din punct de vedere al bazelor sale teoretice, a elaborat William Sheldon (1899 – 1977), în prima parte a secolului trecut. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor somatice, considerând trei tipuri fundamentale. ectomorful, este tipul somatic înalt, slab, cu membre lungi, iar ca structură de personalitate este introvertit, fragil, predispus spre meditaţie. Tipul endomorf este dimpotrivă tipul somatic mic de statură, gras, cu membre scurte, iar ca structură de personalitate este relaxat, jovial, sociabil. Al treilea tip, cel mesomorf, este tipul atletic, cu osatură şi muşchiulatură puternice, cu proporţii optime de înălţime şi greutate şi cu o structură de personalitate marcată de energie puternică, dorinţă de afirmare, curaj. Cercetările lui Sheldon asupra raportului dintre structura somatică şi profilul de personalitate l-au condus la ideea corespondenţelor dintre acestea, cum sunt şi cele prezentate anterior. Pentru el, tipul mesomorf prin personalitatea sa este totodată tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. Desigur, şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă, cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. Este, pe undeva, firesc ca persoanele puternice să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii, cel puţin comparativ cu cei care nu pot avea un asemenea avantaj. Putem, pe de altă parte, observa destul de uşor faptul că, în realitate, criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este doar un singur tip de criminalitate. O teorie biologistă mult mai modernă, elaborată relativ recent, porneşte de la ideea de determinant genetic al criminalităţii. Este vorba de teoria cromozomului suplimentar. Geneticienii au descoperit încă la începutul anilor 50 că o parte a bărbaţilor deţine un cromozom Y suplimentar. Studiile arată că în medie la 1000 de bărbaţi unul are un cro-

210

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 211

Alfred Bulai mozom Y în plus, adică are o bază cromozomială de tipul XYY, în loc de XY (în mod normal bărbaţii au cromozomi XY, iar femeile XX). Tendinţa cercetătorilor a fost aceea de a-i considera pe aceştia super-bărbaţi, iar primele statistici efectuate de specialişti au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. Spre exemplu, în anii 60 s-a descoperit că incidenţa cazurilor de bărbaţi din închisori care au astfel de croEdwin Sutherland mozomi este mai mare decât incidenţa cazurilor de „super-bărbaţi” de la nivelul populaţiei. Cu alte cuvinte, există o corelaţie între prezenţa cromozomului Y suplimentar şi criminalitate. Această teorie genetică este, desigur, mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele. Analizele şi cercetările ulterioare însă, efectuate pe alte tipuri de populaţii au pus totuşi la îndoială primele date obţinute. Spre exemplu, într-un studiu efectuat în Danemarca pe aproximativ 31 400 de bărbaţi care au fost selectaţi în funcţie de înălţime (fiind aleşi doar cei mai înalţi, deoarece se presupune că extra-cromozomul Y duce la o înălţime mai mare) au fost identificaţi printre aceştia doar 12 bărbaţi cu un cromozom Y suplimentar şi nici unul dintre ei nu comisese acte de violenţă. În concluzie, despre toate aceste abordări biologiste putem afirma că au o limită fundamentală comună, care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Ele, de fapt, asumă un postulat tacit, care în realitate este doar Edwin H. Sutherland este un soci- o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei olog american de formaţie interpersoane implică în mod necesar criminalitatea. O acţionalistă. A fost profesor la anumită predispoziţie agresivă, dată de un anume Indiana University, unde a creat o profil somatic sau de anumite caracteristici fizice adevărată şcoală de criminologie. A sau psihice, nu implică în mod necesar un profil de propus termenul de “criminalitate a gulerelor albe” încă din 1939, an în criminal. Există două tipuri mari de argumente care a ajuns Preşedinte al Asociaţiei care contrazic toate aceste abordări. În primul americane de sociologie. A propus, rând, o mare parte a actelor criminale, în special în de asemenea, teoria asocierii diferlumea contemporană, nu implică agresivitatea sau enţiale, ca teorie a devianţei, forţa fizică, ci mai mult inteligenţa. Putem vorbi potrivit căreia expunerea la comportamente deviante conduce în chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”, concept baza interacţiunilor la învăţarea propus de sociologul american Edwin Sutherland acestor comportamente. Lucrarea (1883 – 1950), pentru a desemna criminalitatea cea mai importantă este monografia persoanelor cu un nivel educaţional ridicat, care “White-Collar Crime” (Criminalitatea gulerelor albe) apărută în utilizează mijloace şi instrumente speciale (tehnici, 1949, dar este autorul şi al altor lu- procedee administrative, dar astăzi şi tehnici incrări de referinţă: “Twenty Thou- formatice, economice etc.) pentru acţiuni de tip crisand Homeless Men” “Douăzeci de minal şi care nu corespund sub nici o formă mii de oameni fără adăpost” (1936), profilelor indicate de abordările prezentate mai de “The Professional Thief” “Hoţul profesionist” (1937), “Principles of vreme. Al doilea şi cel mai important argument Criminology” “Principii de crimi- este însă acela că, în absolut toate cazurile, criminologie” (1939 ed. a treia). nalitatea este definită social. Aşa cum am mai spus,

211

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 212

Concepte fundamentale în sociologie criminalitatea are o dimensiune relativă, dată de un context comunitar sau societal. Mai mult decât atât, societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic, un anumit tip de personalitate puternică, anumite predispoziţii agresive, mai multe variante de cariere sociale şi nu doar pe cea de criminal. Ne putem întreba foarte simplu de ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist, militar, boxer, sportiv în general? Este evident că, un posibil profil biologic agresiv predeterminant, poate fi valorificat în societate în forme variate, cele mai multe acceptate şi chiar valorizate pozitiv. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc ori este de-a dreptul fascinat de el, trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii care îşi propun explicarea devianţei şi criminalităţii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al existenţei unei baze psihice pe care o au actele criminale. Există, după cum ştim, criminali psihopaţi, care au anumite tulburări de personalitate, unele din acestea având chiar baze genetice, altele fiind dobândite social. Cu alte cuvinte, există temeiul de a lua în considerare existenţa corelaţiilor directe între anumite caracteristici de ordin psihologic şi criminalitate, cel puţin în anumite cazuri. Psihanaliza, în special prin Freud, a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate, personalitate care are la bază anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi, în special în copilărie. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii, trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice, nu criminalitatea, ci doar anumite tipuri de criminalitate, cele de natură psihopatologică. Contrar credinţelor pe care le au mulţi oameni, construite în special prin cinematografie şi, mai larg, mass media, trebuie să spunem că ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este extrem de redusă.

Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea este un fenomen întotdeauna semnificativ social cu o incidenţă universală, fiind prezent la nivelul tuturor formelor de organizare socială. Din acest motiv, aşa cum este firesc, criminalitatea şi, mai larg, devianţa au preocupat în permanent cercetătorii sociali. Practic, în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. Vom încerca în continuare să prezentăm câteva asemenea teorii, pe care le putem considera clasice. Vom începe cu o teorie referenţială, aparţinând perspectivei structural – funcţionaliste, propusă de sociologul american Robert K. Merton (1910-2003). La mijlocul secolului trecut, Merton a propus o teorie asupra criminalităţii care avea ca punct de plecare teoria anomiei propusă de Durkheim. Merton porneşte în analiza sa de la conceptul de anomie, monetizat în sociologie de Émile Durkheim, pentru a desemna starea de disoluţie normativă, respectiv acea stare în care normele nu mai au forţă comunitară sau societală şi prin urmare nu mai sunt respectate. O astfel de situaţie de disoluţie a puterii normelor apare ca o caracteristică generală a ordinii normative din societate.

212

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 213

Alfred Bulai Contrar unei păreri pe care o avem la nivelul vieţii obişnuite, devianţa nu este considerată de Durkheim, ca şi de majoritatea sociologilor care au studiat-o, ca ceva rău, ca ceva în afara societăţii, ceva care este de evitat şi care se poate evita dacă, să presupunem, controlul social ar fi mai bun. Pentru Durkheim, un act deviant precum prostituţia, furtul sau crima sunt fapte sociale, la fel ca oricare altele. Faptul social este pentru sociologul francez orice mod de a acţiona, fixat sau nu, în stare să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general pe întreg cuprinsul unei societăţi date, având o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale. Tot ceea ce oamenii fac în societate, “mânaţi” de o presiune dată de mecanismele sociale este un fapt social. Crima nu este ceva în afara societăţii, ci ea face parte integrantă din viaţa socială. În această perspectivă, pentru funcţionalişti, crima, ca şi devianţa mai general, au funcţiile lor sociale, pentru că: Devianţa clarifică şi reliefează pentru indivizi normele sociale, marcându-se astfel jaloanele normative ale societăţii. Devianţa, prin reacţiile pe care le generează la nivelul comunităţilor, conduce la creşterea solidarităţii sociale. (Tocmai din acest motiv, administrarea justiţiei se face în mod public, în toate societăţile cunoscute) Devianţa este un factor major al schimbării sociale, majoritatea invenţiilor umanităţii fiind iniţial simple comportamente sau acţiuni deviante. Robert K. Merton, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai perspectivei structural-funcţionaliste, a preluat conceptul de anomie utilizat de Émile Durkheim şi l-a definit din perspectiva incapacităţii oamenilor de a utiliza în acţiunile sociale mijloace instituţionale legitime sau/şi de a avea scopuri culturale acceptate social. Pentru Merton, în orice acţiune socială avem definite pe de o parte, o serie de scopuri, iar pe de altă parte, mijloace care permit îndeplinirea respectivelor scopuri. Atât scopurile, cât şi mijloacele pot fi acceptate şi considerate astfel legitime într-o societate sau, dimpotrivă, pot să nu fie acceptate şi să le considerăm atunci ca fiind ilegitime. Spre exemplu, scopul de “a produce bani” este unul legitim, deci este acceptat în societate, în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. Mijloacele pot fi şi ele acceptate, de exemplu, comerţul este un mijloc legitim de a produce bani, în timp ce furtul sau tâlhăria, deşi sunt mijloace de a produce bani, nu sunt acceptate social. Figura 11.1 Matricea tipurilor deviante la Robert Merton tipul uman Conformistul inovatorul Ritualistul anarhistul Revoluţionarul

scopuri mijloace legitime legitime legitime ilegitime ilegitime legitime ilegitime ilegitime ilegitime/legit- ilegitime/legitime ime

devianţă nedeviant deviant deviant deviant deviant /nedeviant 213

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 214

Concepte fundamentale în sociologie Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloace, acceptate sau nu, atunci putem construi o matrice ca cea alăturată în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială. Primul tip, propus înaceastă matrice de analiză, este cel al conformistului. Acesta, în acţiunile sale îşi defineşte atât scopuri, cât şi mijloace legitime şi, prin urmare, este un tip nedeviant. Cel care îşi defineşte scopuri legitime, dar utilizează alte mijloace decât cele acceptate social, este un inovator, pentru că inventează mijloace noi pentru achiziţia unor scopuri acceptate social. În această categorie poate intra atât cel care descoperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet), cât şi hoţul, pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). Evident, inovaţia, în această accepţie, este un tip de devianţă. Ritualistul este persoana care, deşi utilizează mijloace legale, nu are pentru acţiunile sale scopuri legitime. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor care nu mai sunt necesare, dar care se săvârşesc în continuare. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei, adică ele nu mai au scopuri acceptate. Spre exemplu, completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (fiind utilizat în nenumărate locuri, la angajare, la depunerea unor dosare de bursă, în administraţie etc.). Acesta este un mijloc acceptat social, comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice, sau citirea corespondenţei personale, care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane, nu sunt acceptate în societate. Prin urmare, completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. În vechiul regim astfel de formulare erau utilizate, spre exemplu, şi pentru înscrierea la concursurile de admitere în învăţământul universitar. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment, de a afla informaţii despre familia candidatului, despre şcoala pe care a urmat-o, despre situaţia politică, civică, profesională atât a candidatului cât şi a familiei sale. O parte importantă a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. Cu toate acestea, multe dintre ele mai sunt solicitate în numeroase cazuri, deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că date precum profesia tatălui sau a mamei nu mai sunt necesare astăzi nimănui). Prin urmare, scopul achiziţiei acestor date nu mai este legitim, dar mijlocul utilizat, formularul, poate fi. Din acest motiv, şi astfel de acţiuni pot fi considerate ca deviante. anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale definite pentru o anume acţiune. Devianţa în acest caz este evidentă şi nu necesită comentarii speciale. Cazul revoluţionarului este însă mai interesant. În multe situaţii, în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe, tocmai datorită acţiunilor deviante. În acest mod, ceea ce a fost considerat ilegitim, ca scop sau mijloc, devine acceptat după o anume perioadă de timp şi astfel actul, deviant iniţial, se redefineşte ca unul normal. În Decembrie 1989, în timpul regimul comunist, schimbarea administraţei politice era un scop ilegitim social. Mijlocul de a realiza schimbarea, protestul, manifestaţia de stradă, erau şi ele considerate ilegitime. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii.

214

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 215

Alfred Bulai Astfel, protestul împotriva unui regim politic a devenit unul legitim, iar manifestaţia de stradă, la rândul ei, a devenit legitimă. După cum se observă, diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală, adică ea ţine de conjunctura şi contextul social şi nu de calitatea intrinsecă a scopurilor sau mijloacelor acţiunilor respective. Prin urmare, orice revoluţie este ilegală până învinge, iar dacă nu învinge în mod necesar şi norHoward Becker mal participanţii vor fi consideraţi criminali. Teoria etichetării. O teorie sociologică care a avut şi are un rol foarte important în cercetările dedicate devianţei este teoria etichetării, propusă într-o manieră sistematică, la începutul anilor `60, de sociologul american Howard Becker (n. 1928). Sociologul american, student al unor reputaţi interacţionalişti, precum Herbert Blumer (1900-1987) sau Everett Hughes (1897-1983), a plecat în teoria sa de la elementele bazale ale paradigmei interacţionaliste propusă de George Herbert Mead. Mai mult, el a preluat conceptul de definire a situaţiei, propus de Thomas, considerând că devianţa este un produs al modului în care noi definim actele săvârşite de ceilalţi. Elementul forte al abordării sale îl reprezintă ideea că devianţa este un produs al interacţiunilor dintre indivizi, prin intermediul cărora se etichetează comportamentele indivizilor, şi implicit ei, potrivit unor definiţii pe care oamenii le dau în Howard Saul Becker este un celebru sociolog, cântăreţ de diverse situaţii. jazz şi fotograf american, şi-a Pe de altă parte, însă, aplicarea etichetelor de defăcut studiile la Universitatea viant (persoană certată cu legea, turbulent, hoţ, agitator din Chicago, iar în tinereţe a etc.) generează la rândul ei comportamente conforme cu fost pianist profesionist. De cele etichetate ca deviante, pentru că aplicarea etichetelor altfel este un pionier al unei întregi ramuri a sociologiei, va însemna pentru un subiect particular un proces de desociologia artei, fiind printre finire a situaţiilor relaţionale în care acesta se află, iar în primii care au propus o astfel final vom avea consecinţe reale, generate de definiţiile sude disciplină academică. biective cu care acesta operează, adică acte de tip deviant. Lucrarea sa fundamentală, în propune teoria Devianţa nu doar că este dată de un proces de etichetare, care etichetării, „Outsiders: Studproces parţial independent de actul în sine săvârşit de un ies in the Sociology of Deindivid, dar acesta generează şi o presiune de conformare viance” a fost publicată în a indivizilor etichetaţi la eticheta propusă, generând ca şi 1963. A mai publicat nuconsecinţă acţiuni de tip deviant. meroase articole şi lucrări în domeniul sociologiei vizuale, Există în ceea ce am prezentat două componente. a sociologiei artei, ca şi în Mai întâi, avem ideea că orice act deviant este considerat privinţa scrierii academice, astfel doar în măsura în care societatea îl etichetează în lucrarea sa „Writing for Soacest mod, iar în al doilea rând, această etichetă odată cial Scientists: How to Start aplicată va presa indivizii, grupurile sau instituţiile care o and Finish Your Thesis, Book, or Article” este considprimesc să se comporte conform acesteia. Cu alte cuvinte, erată de referinţă în multe dincolo de relativismul devianţei, etichetarea va produce dintre universităţile americomportamente de acelaşi tip cu cele care sunt etichetate cane. astfel în societate.

215

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 216

Concepte fundamentale în sociologie Etichetarea, deşi este un proces subiectiv, funcţionează doar pe baza interacţiunilor permanente dintre oameni. Cu alte cuvinte, nu doar că aplicăm etichete anumitor persoane, dar ne şi comportăm faţă de acestea în baza respectivelor etichete. Dacă noi credem, de exemplu, că o anumită persoană a furat ceva, atunci îi vom aplica eticheta de hoţ şi ne vom comporta ca atare, indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Putem raţiona şi într-o manieră inversă, dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ, neştiindu-se acest lucru, ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. Cu alte cuvinte, întotdeauna comportamentele noastre faţă de ceilalţi şi implicit interacţiunile pe care le construim cu aceştia sunt determinate exclusiv de etichetele pe care le dăm celorlalţi şi nu de caracteristicile pe care aceştia le au „în realitate”. În general, în viaţa socială aplicăm permanent etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestora. Rezultă prin urmare, că prin etichetarea unei persoane ca deviante, noi vom avea comportamente şi relaţii cu aceasta ca şi când aveam de a face real cu o persoană deviantă, iar aceste comportamente ale noastre vor fi reale chiar dacă definiţia a fost strict subiectivă. Mai mult, răspunsul la interacţiuni al persoanelor etichetate nu pot depăşi eticheta acordată, ci dimpotrivă, adesea persoanele tind să confirme aceste etichete. Dacă un copil la şcoală este izolat de ceilalţi pentru că i s-a pus eticheta de bătăuş sau hoţ, el va fi izolat în realitate şi cel mai probabil îşi va însuşi în timp eticheta respectivă prin valorificarea oricăror aspecte pozitive ce decurg din etichetarea în cauză. Procesul de etichetare este unul continuu, etichetele având propria dinamică. Ele depind de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Rezultă aşadar că etichetele se învaţă, iar devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni că fiind deviante. Prin urmare, una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. Mai mult, etichetarea este un proces întotdeauna contextual şi situaţional, prin urmare, inclusiv devianţa, are un asemenea caracter.

Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor, practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Prin urmare, controlul social se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea ordinii normative într-o societate. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Din acest motiv, el este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. Trebuie să distingem, de la bun început, între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central, implicit ca funcţie principală, realizarea controlului social. Spre exemplu, poliţia, tribunalele, închisorile sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. Există alături de acestea un număr cu mult mai mare de instituţii, care au alte funcţii majore, dar care îndeplinesc secundar şi funcţia de control social. Familia, spre exemplu, este o instituţie socială fundamentală care are multiple funcţii, inclusiv pe aceea de control social. Ea realizează această funcţie, atât prin modul în care gestionează procesul de socializare, cât şi prin exercitarea directă a controlului asupra propriilor membri. 216

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 217

Alfred Bulai Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici, în special cele rurale) au şi ele numeroase mecanisme instituţionale prin care realizează şi exercită controlul social asupra membrilor (instituţii religioase, culturale, civice). Din acest motiv, spre exemplu, în procesele de migraţie din România anilor ‘70-’80, au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional sau contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele sau platformele industriale, tocmai din cauza faptului că, pentru respectivele persoane, a dispărut, în mod brusc, controlul social tradiţional realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine, în primul rând cele ale familiilor, vecinătăţilor, bisericii etc. Este foarte adevărat că şi astăzi asistăm la un fenomen similar, legat de actele deviante pe care unii cetăţeni români care emigrează le săvârşesc în străinătate. Mass-media are şi ea funcţii importante de control social, în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. Mai mult, instituţiile media sunt principalele instituţii care ar trebui să asigure astăzi caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie, care, prin definiţie, aşa cum am arătat, trebuie să aibă un asemenea caracter. Desigur, pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii, dintre cele mai diverse, care au funcţii de control social, şi putem porni de la armată, şcoală, instituţii economice şi ajungând până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante, acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei, promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate normativităţii sociale. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii, ceea ce se realizează spre exemplu, cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar.

Probleme ale managementului instituţiilor de control social Putem deduce uşor din paragraful anterior că rolul central în administrarea controlului social îl au instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. Studiul acestor instituţii este relativ recent, preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, cea mai importantă reformă a închisorilor, produsă în secolul al XIX-lea a aparţinut unui sociolog, istoric şi politolog francez, Alexis de Tocqueville (1805 – 1859). Gânditorul francez, renumit pentru lucrarea sa fundamentală, “Democraţia în America”, a călătorit în tânărul stat american pentru a studia de fapt nu viaţa politică americană, ci sistemul penitenciarelor de acolo. De altfel, celebra sa carte asupra relaţiilor politice din societatea americană a fost mai degrabă un produs conjunctural al vizitei în Statele Unite. Tocqueville a propus o reformă radicală pentru organizarea penitenciarelor, reformă a căror principii de bază sunt prezente şi astăzi ca elemente importante ale funcţionării managementului acestor instituţii. Spre exemplu, până în secolul al XIX-lea, închisoarea clasică avea pereţi foarte groşi, uşi foarte solide la celule, fără vizibilitate exterioară, deţinuţii

217

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 218

Concepte fundamentale în sociologie neavând contact vizual între ei şi nici cu gardienii. Acest sistem reclama un număr apreciabil de gardieni şi de regulă nu permitea o supraveghere reală, permanentă, a deţinuţilor. Tocqueville a arătat că o închisoare trebuie organizată, de fapt, exact invers, adică pe principiul vizibilităţii, fiind foarte important, spre exemplu, ca deţinutul să ştie că poate fi observat în orice moment, chiar dacă în realitate el nu este în permanenţă Alexis de Tocqueville monitorizat. Modelul propus de el, al închisorii circulare, cu celule cu gratii care permit accesul vizual permanent asupra celor închişi este larg răspândit astăzi în lumea occidentală. Acest sistem s-a dovedit nu doar mai sigur şi mai economic, dar şi mai funcţional şi acceptabil psihologic pentru deţinut. Cercetările sistematice asupra penitenciarelor şi mai general asupra instituţiilor de control social aparţin însă secolului al XX-lea. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii din acest domeniu. Prima este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială, închisoarea. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că, pentru a fi utilă din punct de vedere social, administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Orice sancţionare a unui comportament infracţional ar trebui să fie valorificată social. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali, ci întotdeauna ea trebuie să mai îndeplinească şi alte câteva funcţii cum ar fi: reafirmarea şi revalidarea normativităţii încălcate prin actul deviant; potenţarea la nivel general a încrederii în ordinea normativă; oferirea unei satisfacţii atât victimelor, cât şi comunităţilor în care s-au produs actele deviante. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea justiţiei are caracter public. Întotdeauna în istorie, în orice societate, asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. Adesea, în istorie, chiar administrarea sancţiunii avea un astfel de caracter, decapitarea, arderea pe rug, biciuirea sau alte tipuri de sancţiune exercitându-se în public. În societatea contemporană, mass media reprezintă principalul instrument care poate da un profund caracter public justiţiei. Din păcate, în România există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. Tendinţa contemporană, este drept că nu doar la noi, fiind mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenomenele infracţionale. Spre exemplu, în majoritatea societăţilor occidentale, media (în primul rând cinematografia, televiziunea, teatrele, etc.) prezintă poliţiştii, judecătorii, procurorii, avocaţii, detectivii, etc. ca personaje pozitive,

218

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 219

Alfred Bulai cel mai adesea într-o dimensiune eroică în raport cu viaţa comunităţilor respective. La noi, acest lucru nu se întâmplă decât sporadic. Mai mult, în cultura noastră media, aceste personaje sunt mai degrabă negative, dacă ne gândim cel puţin la personajul poliţistului. Într-o societate în care media propune poliţistul ca personaj, în principal prost, incompetent, fals erou, incult, putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează deficitar. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. Este vorba de funcţia pe care o deţin închisorile, ca instituţii fundamentale de control social, în procesul de prevenţie a infracţionalităţii. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. Ea a apărut în secolul al XVII-lea, mai întâi sub forma unor “case de muncă”, locuri în care erau strânşi, dar şi izolaţi totodată de societate, toţi aceia care erau consideraţi “anormali”. Era vorba de criminali, dar şi de persoane cu hadicapuri majore, de bolnavii incurabili, persoane foarte bătrâne, care nu erau îngrijite de nimeni etc. Cu alte cuvinte, aceste “case” erau ceva între închisoare, lagăr, spital şi azil de bătrâni. Trebuie să precizăm faptul că au existat instituţii similare închisorii şi până la modernitate, însă acestea au avut un rol minor în sistemul de control social, deoarece majoritatea sancţiunilor în perioada premodernă, aşa cum am precizat anterior, erau sancţiuni directe, administrate public. Fie că era vorba de omorârea prin diverse mijloace a unor criminali, fie că era vorba, pentru infracţiuni minore, de Alexis de Tocqueville, gândischingiuire, bătaie, biciuire etc., toate aceste tipuri de sancţiuni se administrau în spaţiul public. Detenţia, deşi tor francez de origine nobiliară, bunicul său, Chrétien de era posibilă şi a existat încă din antichitate, nu era o sancMalesherbes (1721–1794) ţiune în sine, ci o modalitate de a reţine pe termen scurt, fiind un importat politician pentru anchetă, un criminal, ori un mijloc de a-l concăzut victimă a Revoluţiei strânge să îşi onoreze nişte angajamente. În alte situaţii, Franceze. A decis să lucreze în administraţie încă din cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp tinereţe, optând chiar pendoar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor intru o carieră politică. Are stituţii sau în comunitate. O altă formă de detenţie istoocazia să călătorească în rică era cea care reţinea o persoană pentru că, fie avea un America pentru a studia sisstatut de prizonier (numai pentru persoane care erau im- temul penitenciarelor, unde portante social şi politic), fie din varii motive nu exista un împreună cu bunul său prieten Gustave de Beaudrept de sancţionare mai severă a acestora. mont stă nouă luni de zile, Încă din secolul al XIX-lea, când deja putem între 1831 şi 1832, şi pune spune că existau închisori autentice (în sensul actual) în bazele atât ale lucrării “Sistoate statele europene, ca şi peste ocean, s-a ridicat pro- temul de penitenciare din blema utilităţii acestor instituţii. Pe măsură ce cea mai Statele Unite şi aplicarea lui în Franţa” (1833), cât şi ale mare parte a sancţiunilor justiţiei s-au concentrat spre pricărţii sale capitale “Demovarea de libertate, s-a pus tot mai mult problema rolului caraţia în America”, publiacestui sistem în prevenţia şi controlul infracţionalităţii. cată în patru volume între Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat ade- 1835 şi 1840. sea că acestea erau în fapt nu centre de corecţie a com-

219

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 220

Concepte fundamentale în sociologie portamentelor, instituţii ale socializării şi integrării în societate, ci dimpotrivă adevărate “şcoli ale infracţionalităţii”. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau, adesea ajungând la crime chiar mai grave. Prima explicaţie care s-a dat unei astfel de disfuncţionalităţi a fost de natură ecologică. Contactul cu un mediu de tip infracţional poate conduce la o socializare de acest tip, iar pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore, resocializarea poate conduce chiar la o maximizare a comportamentelor deviante. Din aceste motive s-a afirmat treptat, în secolul al XX-lea, o politică de reformă a sistemului penitenciarelor centrată pe ideea de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor (a mediului social al acestora). Astfel, a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare, punându-se tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor, a libertăţilor lor spirituale, a nevoii de confort, ajungându-se, în cazul unora dintre deţinuţi, să se asigure condiţii de viaţă mai bune decât cele avute în libertate. Statele care au iniţiat astfel de reforme au început totodată să cheltuiască pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale aflate în grija statului, cum ar fi copiii din orfelinate sau bătrânii din aziluri. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Aceasta pentru că, în realitate, socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale, datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Atât timp cât mediul este compus din infractori, care au aceleaşi seturi de valori, aceleaşi tipuri de comportamente deviante, este dificil de gândit că procesele de socializare negativă, de întărire a comportamentelor infracţionale, şi chiar de specializare infracţională, au cum să dispară doar pentru că există condiţii şi confort în închisoare.

220

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 221

Alfred Bulai

Rezumat Una dintre componentele fundamentale ale oricărei societăţi este normativitatea socială. În raport cu aceasta, comportamentele indivizilor pot să fie mai mult sau mai puţin conforme sau, altfel spus, mai mult sau mai puţin deviante. Orice abatere de la normativitatea socială poartă numele de devianţă. La rândul lor, normele contează diferit într-o societate, aşadar şi sancţiunile pentru încălcarea acestora vor fi, corespunzător, mai uşoare sau mai severe. În funcţie de natura normelor respectate într-o societate (formale şi informale), sancţiunile pot fi exprimate formal (de exemplu, amenda) sau informal (respingerea persoanei deviante la nivelul comunităţii, grupului din care face parte, etc.). Astfel, în funcţie de normele încălcate şi de tipul de sancţiune asociat acestora, distingem între: legi penale (normele formale cărora le sunt asociate sancţiuni severe); legile civile (normele formale cărora le sunt asociate sancţiuni uşoare); morala (normele informale cărora le sunt asociate sancţiuni severe); obiceiuri (normele informale cărora le sunt asociate sancţiuni uşoare). Un tip special de devianţă îl reprezintă criminalitatea, aceasta referindu-se la situaţia în care sunt încălcate normele juridice pentru care societatea prevede sancţiuni majore. Crima reprezenta, pentru Émile Durkheim, orice act care este susceptibil de a primi o condamnare în baza legii. Ceea ce este extrem de important în analiza sociologică a devianţei este dimensiunea ei relativă, în sensul în care semnificaţiile acţiunilor şi comportamentelor considerate deviante într-o societate variază în funcţie de anumite sisteme valorice şi de raportare, care sunt valabile în anumite contexte sau în anumite momente istorice. A omorî pe cineva poate fi o crimă care atrage după ea o pedeapsă severă, dar poate fi şi un act eroic (în război) sau de îndeplinire a datoriei sociale. Prin urmare, normativitatea socială este cea care determină valorizările noastre asupra a ceea ce considerăm a fi deviant sau nu. Criminalitatea este definită aşadar întotdeauna social. În strânsă legătură cu conceptul de devianţă, se folosesc alte câteva concepte, care se impun a fi clar diferenţiate de acesta. Este vorba despre anormalitate, un concept aparţinând psihopatologiei şi care se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice. Un alt concept folosit pentru ilustrarea comportamentului criminal este cel de delincvenţă. Delincvenţa se referă la comportamentele particulare care încalcă normele juridice care definesc crima. La nivelul practicii, termenul este adesea folosit cu referire la cazurile speciale ale tinerilor care încalcă legile, în formula de delincvenţă juvenilă. Primele teorii asupra criminalităţii au fost cele de factură biologistă, explicând comportamentul criminal pe baza unui determinism biologic. Relevantă din acest punct de vedere este teoria criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso. Potrivit acestuia, criminalii au un profil biologic înnăscut, având o serie de caracteristici fizice care îi deosebesc de ceilalţi oameni, cum ar fi: fruntea teşită şi proeminentă, sprâncenele groase, părul roşcat, maxilarul puternic.

221

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 222

Concepte fundamentale în sociologie

O altă teorie de aceeaşi factură îi aparţine lui William Sheldon, care propune o clasificare a oamenilor în trei tipuri fundamentale în funcţie de constituţia lor somatică. Acestea sunt: tipul ectomorf (înalt, slab, cu membre lungi, introvertit, fragil, dispus spre meditaţie), tipul endomorf (mic de statură, gras, cu membre scurte, relaxat, jovial, sociabil) şi tipul mesomorf (atletic, cu osatură şi muşchiulatură puternice, cu proporţii optime de înălţime şi greutate, marcat de energie puternică, dorinţă de afirmare, curaj). Potrivit teoriei lui Sheldon, tipul mesomorf este cel mai predispus la criminalitate comparativ cu celelalte două tipuri. O altă teorie biologistă mult mai recentă, care încearcă explicarea comportamentului criminal, este teoria cromozomului suplimentar. Potrivit acestei teorii, criminalitatea este determinată genetic, astfel că bărbaţii care deţin un cromozom Y suplimentar sunt mult mai agresivi şi mult mai predispuşi la săvârşirea de acte deviante. Toate aceste abordări biologiste care încearcă să explice criminalitatea sunt inevitabil limitate, caracteristicile fizice, constituţia somatică ori elementele genetice neputând să explice în întregime varietatea şi complexitatea actelor criminale. Dacă adăugăm la aceasta şi instrumentarul contemporan în domeniul criminalităţii, pornind de la gradul de inteligenţă, educaţie şi ajungând la tehnologii rafinate, limitele explicative ale teoriilor enumerate mai sus devin evidente. În perspectivă sociologică, o contribuţie deosebită la dezvoltarea teoriilor privind criminalitatea a avut-o sociologul francez Émile Durkheim. El propune un concept cheie în analiza normativităţii, acela de anomie. Conceptul se referă la disoluţia normativităţii sociale. Pentru Durkheim, devianţa este parte constitutivă a condiţiilor care definesc existenţa oricărei societăţi. Ea este înţeleasă ca un fapt social echivalent, din punct de vedere sociologic, cu oricare alt fapt social. O dezvoltare consistentă în planul teoriilor criminalităţii aparţine lui Robert K. Merton. La baza teoriei sale, Merton pleacă de la conceptul de anomie al lui Émile Durkheim. În concepţia sa, în orice tip de acţiune socială, pentru atingerea anumitor scopuri, există definite anumite mijloace. Privite din punct de vedere al normativităţii sociale, atât scopurile, cât şi mijloacele pot fi legitime sau ilegitime. Pornind de la aceste premise teoretice, Merton propune o matrice a 5 tipuri umane, privite din punct de vedere al caracterului deviant al acţiunilor lor: conformistul, care îşi defineşte scopuri şi mijloace legitime; inovatorul, care inventează mijloace nelegitime pentru atingerea unor scopuri acceptate social; ritualistul, care utilizează mijloace legale pentru atingerea unor scopuri ilegitime; anarhistul, care nu acceptă nici scopurile, nici mijloacele legale definite pentru o anumită acţiune; revoluţionarul, definitoriu pentru situaţia în care caracterul legitim al mijloacelor şi scopurilor se schimbă tocmai ca urmare a unor acţiuni deviante. Una din teoriile sociologice extrem de pertinente în explicarea devianţei, dezvoltată în cadrul interacţionalismului simbolic, este teoria etichetării.

222

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 223

Alfred Bulai

Potrivit acestei teorii, propusă la începutul anilor ’60 de sociologul american Howard Becker, devianţa este un produs al interacţiunilor în cadrul cărora oamenii etichetează acţiunile indivizilor, deci şi pe aceştia, în concordanţă cu felul în care îşi definesc anumite situaţii. O consecinţă directă a etichetării unor comportamente ca fiind deviante constă chiar în generarea unei conformări comportamentale a indivizilor la eticheta propusă. Etichetarea este parte integrantă din procesul de construcţie a reprezentărilor sociale ale indivizilor, implicit şi a reprezentărilor asupra a ceea ce numim devianţă. Devianţa şi în special criminalitatea este controlată şi redusă în societate printr-un ansamblu de instituţii care formează controlul social. Pe de o parte, există instituţii de control social cum sunt poliţia, tribunalul, închisorile, iar pe de altă parte, există instituţii care îndeplinesc funcţii de control social, este vorba despre familie, şcoală, instituţiile religioase, organizaţiile civice. De asemenea, una dintre instituţiile cu un important rol de control social, pregnant în zilele noastre, este mass-media, probabil cea mai importantă instituţie care poate asigura caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie şi care, totodată, poate descuraja actele deviante printr-un alt rol major al său, cel de agent de socializare.

Concepte cheie devianţă; infracţiune; delincvenţă juvenilă; Crimă; Criminalitate; Rata criminalităţii; legi penale; legi civile; malum in se; malum prohibitum; anormalitate; stigmat; Criminalitatea gulerelor albe; etichetare; Control social; închisoare

NOTE: În sociologie acest termen se referă atât la penalităţi cât şi la recompense. Poţi sancţiona pozitiv sau negativ. În acest context utilizăm doar forma negativă, de penalizare. 27 Termenul a fost lansat în misticismul creştin cu privire la semnele pe care cineva le poate avea pe mâini, piele, picioare etc. corespunzător semnelor rezultate din crucificarea lui Iisus Hristos. Mitologia creştină susţine că Sf. Francis de Assisi a fost primul căruia i-au apărut astfel de semne ale suferinţei (stigma), în timpul încarcerării sale în Mount Alverno, în 1224. 26

223

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 224

Concepte fundamentale în sociologie

Dans tradiţional turcesc

224

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 225

Alfred Bulai

Capitolul 12 Rasă şi etnie

Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. Ostilitatea oamenilor faţă de cei care au o altă rasă decât a lor a reprezentat, în istoria recentă, sursa unor conflicte sociale de proporţii. Mai mult, acest spirit de protecţie a propriei rase a născut şi a alimentat ideologii de tip rasist. Cu toate acestea, rasismul este o achiziţie recentă a umanităţii. Până la modernitate, oamenii nu valorificau social, politic sau cultural diferenţele dintre rase. Cu alte cuvinte, pentru vechiul grec, în antichitate, un negru din sudul Egiptului (de aici denumirea ţării de la sud de Egipt, Sudan, în arabă “bilād assūdān” însemnând “ţara oamenilor negri”) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei, de la Dunăre spre exemplu, care era alb, uneori chiar blond şi, în mod sigur, avea o cu totul altă conformaţie a corpului.

225

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 226

Concepte fundamentale în sociologie

Până la modernitate, diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini, numindu-i pe toţi, nediferenţiat, barbari. De ce se întâmpla acest lucru? Deoarece criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic. Cineva era străin, în primul rând, pentru că el credea în alţi zei, se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta culoarea părului sau a pielii, ori alte aspecte anatomice. Pare curios dar, din acest punct de vedere, rasismul este un produs al ştiinţei moderne. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos „la lumină” diferenţele biologice dintre rase. Mai mult, ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă cerinţă a ştiinţei moderne. Teza evoluţiei speciilor şi raselor a generat ideea că diferitele rase au evoluat diferit, deci unele sunt superioare altora. Evident, aşa cum o să vedem în cadrul acestui capitol, nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor superioare. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este, de fapt, foarte recentă din punct de vedere istoric.

Diversitate şi multiculturalism

226

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 227

Alfred Bulai

Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. El provine de la sfârşitul evului mediu, din secolul al XIV-lea, unde în limba engleză veche, cuvântul desemna apa care curgea printr-un jgheab, existent la morile de apă (eng. “ras”). De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”, atât acela de cursă, întrecere de viteză, cât şi cel de rasă. Acest ultim sens a pornit de la ideea de descendenţă comună, toţi care “curg” din acelaşi loc. Acest al doilea sens a apărut abia în secolul al XVI-lea, prin preluarea din italiana medievală a sensului de “generaţie” a cuvântului “razza”. Din limba engleză, sensul de rasă a fost preluat în modernitate în biologie. În biologie, rasele sunt definite, uzual, în trei modalităţi. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici de tip morfologic, geografic sau de ecosistem. Rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite, fie din punct de vedere geografic, de exemplu, elefant african sau elefant indian, fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice, de exemplu, vultur pleşuv, fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului în care se întâlnesc rasele în cauză, cum este cazul rasei porumbelului de scorbură. Este clar că cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate, deoarece deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem şi implicit unele diferenţe morfologice. Aşa cum practic pentru orice specie de animale există mai multe rase, la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. Principalele trei rase de oameni, sunt considerate a fi: rasa caucaziană (albii), rasa mongoloidă (asiaticii) şi rasa negroidă (negrii). Unii cercetători consideră că ar trebui să mai luăm în considerare încă două rase umane, este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei, una din ele fiind chiar pe cale de dispariţie. Este vorba de rasele: oceaniană, reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei, care nu sunt nici mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerindieni, adică de vechii locuitori ai celor două Americi, care astăzi se regăsesc cu greu în spaţiul lor originar. Deşi această tipologie a raselor a fost propusă în perimetrul ştiinţific al biologiei, trebuie să spunem că, atunci când se referă la oameni, conceptul de rasă nu este de factură biologică, ci este de fapt un concept social. Aceasta deoarece, atunci când vorbim de rasele umane raportându-ne totodată la ele, principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm, deşi sunt de natură morfologică, ele nu sunt în realitate biologic semnificative. Cu alte cuvinte, aceste criterii au o relevanţă dată doar de modul în care noi le utilizăm şi le valorificăm din punct de vedere social. Spre exemplu, atunci când ne raportăm la diversele tipuri de rase luăm de fapt în calcul doar câteva criterii: culoarea pielii, forma şi culoarea părului, forma feţei, şi într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime, lungi-

227

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 228

Concepte fundamentale în sociologie mea membrelor etc.). Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante, comparativ cu altele, care, deşi mult mai importante, nefiind vizibile, nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. De altfel, culoarea pielii, cel mai sensibil criteriu social, este şi cel mai discutabil, culoarea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg, existând un adevărat continuum de nuanţe între alb şi negru. Louis Wirth O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate exclusiv social, poate fi dată de faptul că, spre exemplu, pentru europeni, asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi, mai toleraţi relaţional decât negroizii, Louis Wirth este un pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători reprezentant marcant al nouă, fiind albi şi nu negri. Din punct de vedere bioloŞcolii de la Chicago, născut gic şi implicit genetic, lucrurile nu stau deloc aşa. În reaîn Germania, a emigrat în litate, negrii sunt mult mai asemănători cu rasa SUA la 14 ani. În SUA, şi-a caucaziană, ei despărţindu-se în procesul evoluţiei făcut studiile la Universitatea din Chicago. A început umane din acelaşi “trunchi” destul de recent, comparacolaborarea cu departamentiv cu mongoloizii de care ne desparte o perioadă de tul de sociologie al Univerevoluţie separată cu mult mai mare. sităţii imediat după obţinera doctoratului, în 1926, dar a intrat în departament în 1931. S-a impus foarte rapid Raportul dintre rasă şi etnie cu autoritate în domeniul Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă cercetărilor urbane şi, din de semnificaţie, dar evident ele se referă la două tipuri acest motiv, este considerat unul dintre cei mai impordiferite de clasificare a populaţiilor. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine co- tanţi sociologi ai şcolii de la Chicago. A fost preşedinte al mună, împărtăşesc acelaşi fond cultural şi poSocietăţii Americane de Sosedă aceeaşi limbă. În mod normal, pentru fiecare ciologie (1947) şi primul rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. preşedinte al Asociaţiei InExistă însă şi situaţia inversă, într-un grup etnic pot să ternaţionale de Sociologie. trăiască la un moment dat mai multe rase. În SUA tră- Este, totodată, un pionier al studiilor dedicate fundaiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negri şi asiatici. mentării politicilor publice Evident, îi luăm în calcul doar pe cei care cultural, lin- urbane, în acest sens putând gvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost fi citată lucrarea „Oraşele născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emi- noastre: Rolul lor în econogranţi). Dar şi în România, mai ales în ultimii ani, au mia naţională” (1937). Alte lucrări de referinţă: apărut numeroşi copii care s-au născut aici, vorbesc ro“Ghetoul” (1928), „Urbanismâna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. mul ca un mod de viaţă” După cum se poate observa, diferenţa princi- (1938), „Viaţa comunitară şi pală între cele două concepte rezidă în natura criteriu- politicile sociale” (1956). lui de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. Dacă în cazul raselor, criteriile valorificate social sunt

228

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 229

Alfred Bulai de natură biologică, în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba, stilul de viaţă, spiritualitatea etc.).

Grupuri dominante şi grupuri minoritare Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi frecvent mai multe grupuri etnice. Raportat la un teritoriu, putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple, existând inclusiv unele de dominaţie. Dominaţia majoritarilor asupra minoritarilor poate să fie scalabilă ca intensitate şi tip de manifestare. Sociologul Louis Wirth (1897-1952) a definit grupul minoritar ca fiind dat de un grup de oameni care, în mod unitar, suferă un tratament inegal şi care se privesc singuri ca şi grup distinct şi obiect al discriminării colective. În principiu, această tipologie relaţională presupune existenţa a cel puţin două grupuri cu identităţi diferite, bazate pe diferenţieri de rasă sau/şi de ordin etnic, care trăiesc şi împart un anumit teritoriu şi care relaţionează pe baza unui patern dominator – dominat. Dimensiunea numerică nu este obligatorie pentru definirea grupului minoritar. Cu alte cuvinte, caracteristica de “minoritar” este dată de raportul de dominaţie existent, de natura relaţiilor intergrupale şi nu de volumul populaţiei. Spre exemplu, în Africa de Sud, în perioada politicii de apartheid, ca număr, negrii reprezentau marea majoritate a populaţiei, dar constituiau totuşi un grup minoritar. La fel ca şi în cazul unor ţări coloniale, în care populaţia de băştinaşi reprezenta întotdeauna un grup minoritar, deşi constituiau quasi-totalitatea populaţiei. Tratamentul inegal presupune întotdeauna o raportare discriminatorie prin care se statuează excluderea în diverse forme a grupului minoritar de la participarea totală la viaţa socială. Grupurile minoritare apar de regulă în două modalităţi. Pe de o parte, în urma unor expansiuni, de regulă militare, ale altor grupuri, care în noile teritorii vor institui o politică de dominaţie, ce va determina raporturile de tipul dominator – dominat, iar pe de altă parte, procesele de migraţie, mai precis de imigraţie într-un teritoriu unde populaţia de imigranţi va constitui cel mai probabil un grup de tip minoritar.

Paternuri ale relaţiilor interetnice şi inter-rasiale Aşa cum am precizat în paragraful anterior, există mai multe paternuri ale raporturilor inter-rasiale sau/şi interetnice. Ideea de dominaţie nu este suficientă pentru a înţelege şi a distinge între multiplele tipuri şi forme de relaţionare. Aceste relaţii de tipul majoritar – minoritar sunt diferenţiabile în ceea ce priveşte intensitatea şi condiţiile raportului de dominaţie. Paternurile de relaţionare interetnică sau inter-rasială pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi, mergând până la unele înalt tolerante. În cele ce urmează vom prezenta principalele paternuri de relaţionare, aşa cum s-au impus ele în istorie şi în diverse contexte societale, prezentarea mergând de la formulele cele mai puternice de dominaţie până la cele mai tolerante. 229

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 230

Concepte fundamentale în sociologie

Genocidul Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. El presupune omorârea sistematică, programată a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie, adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistematic de exterminare a unei întregi populaţii. Dacă într-o acţiune militară, într-un război să spunem, mor membrii unei populaţii, inclusiv populaţia de civili, nu avem automat un genocid. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz printr-un anume volum de populaţie (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). Pentru a vorbi de genocid este necesar să fi existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. Istoric, exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Numeroase exemple de amploare ale unor genociduri le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane, de către europeni, în special în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene, în al Doilea Război Mondial, de către nazişti, exterminarea unor populaţii tribale, în Africa secolului al XX-lea etc. În lumea contemporană, există un sistem mult mai performant de monitorizare a tendinţelor politice ale unor state sau grupări de a duce astfel de politici şi există, totodată, şi un acord internaţional de presiune şi intervenţie asupra statelor sau grupărilor care urmăresc programe politice de exterminare a unor grupuri minoritare etnice sau rasiale. Cu toate acestea, acţiuni care să vizeze exterminarea populaţiilor minoritare există şi astăzi, cel puţin în zonele de conflict militar şi ne putem gândi la conflictele din cadrul războiului civil din fosta Iugoslavie, la conflictele din Irak etc.

Expulzările Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. El este mai puţin dur comparativ cu genocidul. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii minoritare de pe propriul teritoriu de către o populaţie dominantă. Nu putem vorbi de expulzări decât în cazul unor eforturi programatice, care să vizeze mutarea populaţiilor dintr-un teritoriu. Aceasta înseamnă că nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. Exemple de expulzări sunt mult mai frecvente decât acelea de genocid. Există relativ multe cazuri în istoria mai recentă sau mai îndepărtată. Atât americanii, de care am amintit mai devreme, cât şi naziştii sau sovieticii, în special în perioada conducerii lui Stalin, au operat numeroase expulzări ale unor populaţii. De regulă, expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru ocuparea lor de către populaţia dominantă, cât şi interese strict economice, de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată.

Sclavia Reprezintă un alt patern de relaţionare. El este mai tolerant decât primele, dar evident presupune o intensitate mare a raportului de dominaţie. Sclavia este o instituţie socială istorică, doar cu totul izolat prezentă astăzi. Ea a fost o instituţie socială foarte 230

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 231

Alfred Bulai importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. Cea mai cunoscută formă de sclavie, la nivelul cunoaşterii comune, şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial, a fost sclavia modernă americană, adică sistemul sclavagist american de până la războiul civil. În realitate, chiar şi atunci când vorbim de sclavia antică, cel mai probabil model pe care îl avem este cel modern. Sclavia modernă a omului “civilizat” a fost, însă, cu mult mai “sălbatică” decât cea antică. În primul rând, motivele ei au fost fundamental economice, în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate - anumite perioade din istoria Greciei şi Romei - a avut un rol economic central. Caracterul “sălbatic” se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul), ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. În antichitate, stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii, a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. Cu alte cuvinte, dreptul de posesie asupra sclavului şi modelul de dominare a acestuia nu ţinea de un liber arbitru, ci de o ordine normativă foarte puternică la care se supunea în egală măsură şi stăpânul de sclavi. De fapt, raporturile de dominaţie se exercitau Doctrina „separaţi, dar egali” a multiplu în lumea antică, spre exemplu, şeful familiei apărut în SUA, în statele din avea dreptul de a lua viaţa sclavului în lumea greacă Sud, imediat după războiul de veche, dar acest drept îl avea şi în raport cu propria secesiune, impunându-se ca soţie, copii sau alţi membri ai familiei. Mai mult, scladoctrină oficială a raporturilor via premodernă nu avea o bază etnică sau rasială, ci dintre populaţia albă de origine ţinea de alte raporturi, în special de ordin religios sau europeană şi populaţia de negri. social-economic. Doctrina consfinţea drepturile

Segregaţia

la aceleaşi instituţii pentru negri şi albi, însă, stipula faptul că aceste instituţii trebuiau să fie diferite. Cu alte cuvinte, şcoli, restaurante, locuri de muncă etc. pentru toţi, dar separate. Este destul de evident că serviciile separate nu aveau cum să aibă aceeaşi valoare şi prin urmare, accesul egal nu era unul real. Această doctrină este, în fapt, o continuare a ceea ce s-a numit “linia culorii”, adică un principiu juridic de diferenţiere a populaţiei albe, europene faţă de cea negroidă.

Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta, atât la nivel instituţional, cât şi la nivelul unui teritoriu dat. Segregaţia poate fi atât voluntară, cât şi nevoluntară. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară, aşa cum fac de exemplu, asiaticii în toate marile capitale ale lumii, formând adevărate mici oraşe (celebrele “oraşe chinezeşti” din marile metropole occidentale). La fel procedează însă şi alte grupuri etnice, delimitându-şi cartiere sau măcar regiuni proprii. Există şi un proces de segregare nevoluntară (sau involuntară), atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de populaţia dominantă. Exemplul tipic al unui astfel de proces de segregare îl oferă ghetoul. Segregarea nu este însă doar una teritorială, ci şi una instituţională. Este vorba de

231

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 232

Concepte fundamentale în sociologie locuri de muncă, şcoli, servicii publice etc. care exclud accesul grupurilor minoritare, creând discriminarea şi implicit inegalitatea socială. Segregarea mai poate fi de iure şi de facto. Cu alte cuvinte, segregarea poate fi atât de drept, instituită prin legi, aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci, sau în Statele Unite până la începutul anilor şaizeci, dar poate fi şi una reală care există în absenţa unor norme juridice care o consfinţesc. În Statele Unite, spre exemplu, nu mai există astăzi nici o normă juridică care să legitimeze segregarea, aşa cum a existat ea până la începutul anilor şaizeci în baza doctrinei “separaţi, dar egali”. Cu toate acestea, în realitate, fără o bază juridică, mai există şi astăzi cazuri de segregare instituţională, voluntară sau involuntară.

Asimilarea Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi inter-rasiale. Este vorba de acel proces în care, în mod treptat, o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale, inclusiv lingvistice. Este tot un raport de dominaţie întrucât asimilarea constituie un efect al unor asemenea procese. Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către populaţia minoritară. Spre exemplu, populaţia de origine africană din SUA şi-a pierdut de foarte mult timp orice fel de repere culturale proprii, pe care le-a avut la origine, devenind, în final, cei mai americani dintre americani, aşa cum îi caracterizează mulţi sociologi de peste ocean, reprezentând categoria de populaţie care nu mai posedă absolut nici un fel de elemente culturale de origine, comparativ cu alte grupuri de origine europeană care au păstrat numeroase tradiţii, obiceiuri, o onomastică de origine, uneori chiar şi limba. Asimilarea lărgeşte considerabil toleranţa relaţiilor intergrupale, însă ea este maximă doar atunci când dispar orice fel de elemente de discriminare socială. indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau inter-rasial. În orice zonă multietnică sau rasială acesta are uzual cote reduse. Asimilarea poate fi rezultatul unui proces natural, de convieţuire îndelungată într-un teritoriu, spre exemplu, populaţiile medievale au diferenţieri culturale regionale foarte mari, care ne fac să vorbim de populaţii diferite în epocă, dar care au fost în modernitate contopite într-un grup etnic nou, prin politicile centralizate promovate de statele moderne. Asimilarea poate fi însă şi rezultatul unor campanii politice, care şi-au propus programatic acest lucru. Faţă de aceste tipuri de politici există pe plan internaţional puternice mişcări pentru drepturile populaţiilor minoritare de a-şi susţine, afirma şi implicit menţine identitatea etnică. Cu toate acestea, trebuie să spunem că orice politică de toleranţă faţă de grupurile minoritare are efecte majore în direcţia asimilării.

Stereotipurile Într-un capitol anterior am prezentat sumar problematica stereotipurilor, anunţând că o vom trata pe larg în acest context. Trebuie să precizăm din nou că stereotipurile sunt

232

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 233

Alfred Bulai atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei acestora la numite grupuri, pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. Stereotipurile există în raport cu grupurile de tip etnic sau rasial, dar şi faţă de alte tipuri de grupuri sociale, cum ar fi de exemplu, cele profesionale. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale dominante (majoritare), cât şi faţă de cele minoritare. Stereotipurile pot funcţiona ca şi auto-stereotipuri, faţă de propriul grup etnic sau rasial, dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup, este necesar ca el să fie vizibil pentru membrii populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. Putem avea, în România, stereotipuri faţă de ţigani (rromi) sau faţă de evrei, dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de sudanezi. Am putea avea stereotipuri faţă de negri, cel mult, dar nu faţă de un popor african particular, despre care nu ştim la nivel social aproape nimic. Ne aducem aminte, de asemenea, că stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană, şi tocmai din acest motiv, îi atribuim acesteia anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care ea face parte. Stereotipurile variază prin urmare, de la o populaţie la alta în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. Prin urmare, despre aceeaşi populaţie putem avea mai multe stereotipuri, chiar contradictorii, în funcţie de grupurile care utilizează respectivele stereotipuri şi care se raportează diferit la grupul stereotipizat. Aşa cum am precizat, orice populaţie sau grup, dincolo de numeroasele posibile stereotipuri alocate de alteri, are şi propriile stereotipuri de raportare, de regulă, în marea majoritate, pozitive. Stereotipurile, indiferent de cine le utilizează sau cui li se aplică, pot fi, atât pozitive, cât şi negative. Pentru evrei putem întâlni stereotipuri potrivit cărora sunt consideraţi vicleni, inteligenţi, că au control asupra mediei, controlează afacerile, finanţele, nu sunt de încredere etc. Ţiganii (rromii) sunt hoţi, delincvenţi în general, murdari, buni muzicanţi, haioşi, cu puternic spirit de familie. Românii sunt descurcăreţi, ospitalieri, legaţi de natură, hoţi, nepunctuali etc. Americanii, un alt exemplu, consideră negrii ca fiind murdari, leneşi, hiper-sexuali, buni atleţi, buni baschetbalişti etc. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale, cu care o populaţie intră sistematic în contact, există stereotipuri. Aşa cum am arătat, aceste grupuri pot fi şi unele profesionale, ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici, artişti, avocaţi, poliţişti. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale, care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. Avem spre exemplu, în România, stereotipuri faţă de blonde, faţă de politicieni, faţă de poliţişti etc. Stereotipurile au de regulă şi o bază reală, însă nu este obligatoriu acest lucru. Este însă evident că transferul unor atribute generice, la nivelul fiecărui membru al unui grup, nu este corect. Mai mult, în numeroase situaţii, stereotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie, ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. Spre exemplu, un român emigrant va fi considerat foarte probabil “destoinic”, “muncitor”, “harnic” în Italia sau Spania, dar probabil că aceste stereotipuri nu vor fi unele importante într-un spaţiu german. 233

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 234

Concepte fundamentale în sociologie

Prejudiciu şi discriminare În baza stereotipurilor, raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale (sau de orice altă natură, la modul general) pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Prejudiciile şi discriminările pot fi atât negative, cât şi pozitive. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană, doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul, categoria din care face parte respectiva persoană. Discriminarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl aplicăm cuiva, doar în baza unor stereotipuri. În mod normal, prejudiciul există şi funcţionează social în baza stereotipurilor. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru, vom avea o atitudine probabil negativă, implicit vom avea probabil şi anumite comportamente ostile faţă de acea persoană, însă nu putem spune că prejudiciem acea persoană, pentru că nu avem stereotipuri, ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. În mod normal, chiar şi discriminarea, ca tratament diferenţiat aplicat cuiva, se bazează pe stereotipuri, pentru că de multe ori discriminarea urmează unei atitudini, deci a unui prejudiciu. La fel însă, faptul că nu apelez la cineva pentru a-mi face un anumit serviciu, să mă consilieze spre exemplu, în domeniul bancar, pentru că ştiu că persoana respectivă nu este calificată, nu putem spune că acea persoană a fost discriminată. Este posibil să existe şi situaţii de raportare pozitivă. Spre exemplu, dacă vom considera că avocaţii sunt buni oratori, că au o mare capacitate persuasivă, că sunt vicleni, vom avea o opinie favorabilă faţă de o persoană doar pentru că ea este avocat şi putem să o delegăm spre exemplu, să ne reprezinte interesele într-o organizaţie, chiar dacă nu cunoaştem bine respectiva persoană. Facem aceste lucruri în baza unor stereotipuri pozitive care se traduc în prejudicii şi discriminări pozitive. Aşa cum am precizat în alt context, aceste cazuri sunt totuşi mai rare şi ne interesează mai puţin în analiza noastră. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Ambele procese se pot presupune reciproc în anumite situaţii, dar au şi propria lor autonomie. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice, ca cea propusă de Robert Merton, în care vom identifica patru tipuri de situaţii, corespunzătoare celor patru tipuri de relaţionare socială. Faţă de un Alter cineva poate deci să se afle deci în patru tipuri de situaţii posibile teeoretic, sociologul american propunând astfe patru tipuri de actori sociali: Bigotul adevărat şi precaut, pe de o parte şi liberalul slab şi puternici pe de altă parte. Fig.11.1. Matricea raporturilor dintre prejudiciu şi discriminare propusă de Robert Merton

discriminează nu discriminează

234

prejudiciază Bigot adevărat Bigot precaut

nu prejudiciază liberal slab liberal puternic

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 235

Alfred Bulai

Bigotul adevărat este cel care, în raport cu o persoană care aparţine unui anumit grup, în baza stereotipurilor, atât discriminează, cât şi prejudiciază. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (rromi) şi în acelaşi timp poate să şi evite să relaţioneze cu ei, spre exemplu, să evite să lucreze în echipă cu o persoană de această etnie. Bigotul precaut este cel care, deşi prejudiciază, deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană, nu ajunge să transpună în comportamente aceste atitudini (deci nu discriminează). În general, sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă, întotdeauna vom fi mult mai tranşanţi în formularea acesteia, decât am fi dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente, în baza acelei atitudini sau opinii. Într-un chestionar, cineva poate declara uşor că este în favoarea interzicerii homosexualităţii de pildă, dar mult mai greu va semna în acest sens o listă sau va participa la o întâlnire publică pe acest subiect. liberalul slab este cel care, deşi nu prejudiciază, totuşi discriminează. De multe ori nu avem opinii sau atitudini speciale faţă de o persoană şi este posibil să nu avem nici stereotipuri, dar pe baza faptului că ştim că există, totuşi, stereotipuri în grupul nostru faţă de persoanele de tipul celei la care ne raportăm, vom ajunge totuşi să discriminăm acea persoană. Acest lucru se întâmplă de regulă datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Deşi nu avem spre exemplu, o părere proastă faţă de un anume grup etnic, dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări, le facem şi noi pentru a nu fi respinşi de membrii propriului grup, chiar dacă noi în realitate nu prejudiciem. liberalul puternic este cel care nu utilizează în raportarea sa la alte persoane nici prejudicii şi nici discriminări. De regulă, aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. Trebuie să menţionăm faptul că termenii utilizaţi de Merton, atât cel de bigot, cât şi cel de liberal, nu au nicio dimensiune ideologică şi ei nu trebuie înţeleşi altfel decât în sensul foarte generalal acestor noţiuni, independent de conotaţii politice.

Teorii privitoare la prejudiciu şi discriminare În istoria cercetărilor sociale s-au impus mai multe teorii care au încercat să analizeze şi să explice mecanismul prejudiciului şi al discriminării sociale, atât în raport cu rasa sau etnia, cât şi în raport cu alte categorii sociale sau profesionale. Din punct de vedere social, sunt la fel de importante discriminările bazate pe considerente de gen, de vârstă, de ocupaţie etc. Aşa cum ne putem aştepta, există numeroase tipuri de teorii care au fost lansate, atât în perimetrul diferitelor perspective sociologice, cât şi în psihologia socială, psihanaliză sau în psihologie. Prima teorie pe care o trecem în revistă este de factură psihologică şi este numită teoria ţapului ispăşitor sau teoria frustrării. În 1939, psihologul John Dollard (1900 -1980) a propus o teorie explicativă care ia în considerare prejudiciul ca o formă de eliminare a frustrării acumulate de oameni în diverse contexte, frustrare care poate fi eliminată prin găsirea unui ţap ispăşitor, faţă de care prejudiciul şi discriminarea asigură eliminarea frustrării. Un exemplu clasic este dat de găsirea unui ţap ispăşitor în populaţia unui grup

235

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 236

Concepte fundamentale în sociologie etnic minoritar, pentru faptul că populaţia majoritară are salarii mici şi implicit frustrări faţă de nivelul calităţii vieţii. În acest context, vina pentru salariile mici devine sursa unui prejudiciu în raport cu grupul minoritar. O altă teorie importantă este teoria personalităţii autoritariene. Ea a fost propusă de psihologul german Theodor Adorno (1903-1969), evreu de origine, scăpat din Germania nazistă datorită emigrării în Marea Britanie şi mai apoi în SUA, a studiat mult timp modelul nazist al mecanismului prejudiciului şi al discriminării, dar şi modelul existent în Statele Unite al acţiunilor întreprinse de organizaţia rasistă Ku Klux Klan. Punctul său de plecare a fost acela că baza prejudiciului şi a discriminării stă întrun anume model de personalitate, numită “autoritariană”. Împreună cu colaboratorii săi, el a demarat o amplă investigaţie pe un eşantion de peste două mii de persoane încercând să măsoare atitudinile populaţiei pe trei scale. Una a etnocentrismului, alta a atitudinii antisemite şi alta a aprecierii statului autoritar. Ipoteza sa de plecare a fost confirmată întrucât persoanele intervievate aveau scoruri asemănătoare (mari sau mici pe toate cele trei scale). Explicaţia propusă de Adorno pentru existenţa unor persoane cu personalităţi autoritaniene este aceea a unei copilării problematice pentru aceste persoane, adică existenţa unui mediu de socializare în copilărie cu multe relaţii “reci”, pe paternuri agresive, cu disconfort psihologic şi emoţional. În domeniul abordărilor sociologice s-au impus mai multe teorii explicative ale fenomenului prejudicierii şi discriminării, potrivit perspectivelor majore din sociologie, funcţionalistă, conflictualistă şi interacţionalist simbolică. Potrivit teoriilor funcţionaliste, prejudiciul şi discriminarea sunt prezente într-o societate pentru că sunt funcţionale, adică deservesc anumite obiective sociale, economice sau politice. Pentru statul nazist German, propunerea unei politici antisemite, în general de tip rasist, era funcţională pentru că ea urmărea şi asigura câteva funcţii importante cum ar fi: Întărea unitatea populaţiei germane prin prezentarea unui inamic comun; Găsea un ţap ispăşitor pentru toate problemele sociale şi economice majore ale Germaniei de după Primul Război Mondial; Asigura oportunităţi economice majore prin preluarea afacerilor populaţiei evreieşti sau ne-germane; Asigura oportunităţi de carieră în numeroase medii instituţionale, universităţi, instituţii publice sau culturale etc. prin eliminarea ne-germanilor din aceste structuri. De altfel, experimentele celebre ale lui Muzafer Sherif, pe care le-am prezentat în capitolul dedicat grupurilor sociale, subliniau, să ne aducem aminte, mecanismele de raportare negativă induse de competiţia dintre grupurile de copii, mecanisme care asigurau, atât prejudicii, cât şi discriminări în relaţiile dintre aceştia. Acestea erau funcţionale în cadrele sociale competitive în care copiii respectivi erau puşi să relaţioneze. Cu alte cuvinte, funcţionaliştii consideră că prejudiciul şi discriminarea apar în condiţiile în care mediul social sau instituţional are anumite caracteristici ce generează procese de tip discriminatoriu, ca tip de mecanisme de adaptare funcţională la aceste condiţii.

236

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 237

Alfred Bulai Teoriile conflictualiste pleacă, în schimb, de la ideea că prejudiciul şi discriminarea etnică şi rasială sunt condiţionate în baza mecanismului conflictului dintre clasele sociale, mai precis printrun mecanism prin care capitaliştii caută să îşi maximizeze profiturile, promovând discriminări şi alimentând prejudicii pentru a minimaliza costurile de producţie în componenta lor salarială. Mecanismul mai poartă şi denumirea de “împărţire a pieţei forţei de Robert Nisbet muncă” (sau “piaţa dublă de muncă”). Altfel spus, capitaliştii produc o separare pe criterii etnice, rasiale, de vârstă sau gen a pieţei, punând adesea în opoziţie diverse categorii (două grupuri etnice faţă în faţă, tinerii şi bătrânii, femei şi bărbaţi etc.). Menţinerea prejudiciului şi a discriminării faţă de anumite grupuri asigură o presiune mai mare asupra pieţei forţei Robert Nisbet este unul dinde muncă şi pot astfel să se reducă drastic salariile şi, prin tre cei mai cunoscuţi sociologi americani, fiind urmare, să fie maximizate astfel profiturile. considerat cel mai important Teoriile interacţionaliste pornesc de la un alt associolog conservator ameripect. Prejudiciul şi discriminarea sunt procese care sunt can în secolul al XX-lea. construite social în interacţiunile indivizilor. Spre exemPrima sa lucrare importantă, plu, utilizarea etichetelor sociale, în mecanismul etichetăcare l-a impus în lumea acarii, produce nu doar stereotipuri de raportare, dar demică, a fost „The Quest for generează şi comportamente discriminatorii, care tind să Community”, publicată în 1953. A fost profesor la Unifie performate, dar şi acceptate de participanţii la interacversitatea din California din ţiune. acelaşi an. Cele mai imporTeoria etichetării - şi să ne aducem aminte de ea tante lucrări sunt: “The Sodin capitolul precedent unde am prezentat pe larg teoria ciological Tradition” (1966), “Tradition and Revolt” lansată de Howard Becker (n.1928) - ne prezintă un as(1968); „Social Change and pect extrem de interesant. Cei care sunt prejudiciaţi sau History” (1969); „The discriminaţi acceptă în marea majoritate a cazurilor aceste Degradation of the Acatratamente, atât timp cât acceptă etichetele care le sunt demic Dogma: The University in America 1945-1970”, aplicate. Pe de altă parte, orice etichetă, ne reamintim, va (1971); „The Social Philosophers: Community and Condetermina o percepţie selectivă a realităţii, conformă cu flict in Western Thought” eticheta, şi va alimenta astfel prejudiciul sau discrimina(1973); „The Twilight of Aurea. Mergând în continuare, conform legii lui Thomas, thority” (1975); „History of the Idea of Progress” (1980); ceea ce vom defini doar la nivel subiectiv va avea până la „Prejudices: A Philosophical urmă consecinţe în realitate. Dacă, spre exemplu, un grup Dictionary” (1982); „Conserx va fi considerat stereotipal ca fiind leneş, ne vom comvatism: Dream and Reality” porta în consecinţă în baza acestei etichete faţă de mem(1986); „The Present Age: brii acestuia, iar una din consecinţe va fi aceea că nu vom Progress and Anarchy in Modern America” (1988); încredinţa respectivelor persoane sarcini majore sau „Roosevelt and Stalin” foarte importante într-un demers acţional mai larg, ceea (1988). ce va face până la urmă ca, în realitate, membrii acelui grup să lucreze mai puţin şi deci să fie întărit astfel stereotipul iniţial. 237

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 238

Concepte fundamentale în sociologie

Rasă şi rasism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice şi care justifică conducerea, controlul şi în general orice intervenţii în raport şi asupra raselor sau etniilor considerate mai puţin dezvoltate. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. Rasismul reprezintă, aşa cum am amintit la începutul acestui capitol, o cucerire ideologică relativ recentă. Rasismul, ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale, a fost permis de câţiva factori. Este vorba, în primul rând, de dezvoltarea ştiinţei moderne, care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă, inducându-se principiul decalajului de dezvoltare între rase sau etnii, la fel ca la animale, care sunt uzual considerate ca superioare sau inferioare pe scala evoluţiei. De aici s-a desprins o altă idee, aceea a ordonării ierarhice a raselor umane. În opinia sociologului american Robert Nisbet (1913- 1996), iluminismul, ca una dintre cele mai importante mişcări sociale, politice şi culturale moderne a constituit un alt factor, care a permis dezvoltarea rasismului. Iluminismul a adus ideea “iluminării” celor inferiori, adică ideea că oamenii sunt puternic diferenţiaţi, în interiorul unei societăţi, dar şi între societăţi diferite, prin urmare ar trebui să îi tratăm special pe ceilalţi, care nu sunt superiori ca şi noi. Automat se poate considera şi din perspectiva acestei paradigme că există rase, etnii sau populaţii mai puţin dezvoltate, inferioare nouă, dar în plus am avea o anume responsabilitate să intervenim asupra lor. Rasismul, pe de altă parte, ca mişcare culturală, a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea, Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste, în special al celor antisemite. Un rol important în geneza rasismului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei, elaborate şi ele în secolul al XIX-lea. Potrivit acestora, orice neam (popor) are un suflet. Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare, de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul al XX-lea. Mai mult, dacă un popor îşi pierde teritoriul, el îşi pierde de fapt sufletul. Acesta era pentru filozofii şi ideologii germani cazul evreilor, care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. Rasismul, de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică în secolul al XIX-lea, a ajuns în secolul al XX-lea o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă, uneori chiar marxistă, analizată pe larg ca fenomen social de unii autori, precum sociologul Robert Nisbet. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial Adunare fascistă în ani `30 socialişti sau chiar marxişti. Benito Musso-

238

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 239

Alfred Bulai lini (1883 -1945) a fost membru al Partidului Socialist Italian, în timp ce, un alt exemplu, Adolf Hitler (1889–1945) a întemeiat mai întâi, în 1919, Partidul Muncitorilor Germani, care era un partid de stânga, rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. Fascismul a apărut mai întâi în Italia, în 1922, în urma celebrului “Marş asupra Romei”, în urma căruia Mussolini a preluat puterea politică în Italia, pe care a condus-o mai mult de două decenii. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimensiune ideologică de tip rasist. Rasismul a ajuns cu adevărat o politică de stat în Germania hitleristă. Hitler a ajuns la putere în Germania, în 1933, şi a transpus în practică ideologia rasistă. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu milioane de morţi, cu extrem de multe deportări, violări ale proprietăţii, încălcări ale drepturilor elementare ale omului. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme, germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii, care a influenţat multe societăţi din Europa, nu doar politic, ci şi social. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa, foarte mulţi din intelectualii de marcă ai vremii au fost fascişti, chiar dacă ulterior, sau chiar în timpul regimului fascist, şi-au redefinit atitudinile. Dăm câteva exemple: Benedetto Croce (1866 -1952), iniţial un fervent susţinător al fascismului, care va deveni, până la urmă, un adversar important, Luigi Pirandello (1867 -1936), Jean Cocteau (1889 -1963), Charles Maurras (1868 -1952), Oswald Spengler (1880 -1936), Martin Heidegger (1889 -1976) etc. Trebuie să ţinem cont de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă şi nicidecum ele nu constituiau pilonul vizibil public al politicii naziste nici măcar în Germania. Prin urmare, nu pentru aceste politici rasiste fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi în perioada interbelică. Mai mult, atrocităţile istorice efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă în epocă, chiar în spaţiul german, cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti fiind cunoscute doar după război. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism, aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări. Există multe tipuri de rasism, chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor, ci şi a ţiganilor (rromilor), polonezilor, ruşilor etc. Există pe de altă parte, forme de rasism îndreptate împotriva negrilor, de altfel mult mai semnificative istoric. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism inter-tribal, în special în ţările subdezvoltate. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor, spre exemplu, din Africa. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican sau antiarab, deşi este vorba de o discriminare evident etnică în acest cazuri.

Naţionalismul Spre deosebire de rasism, termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. Există mai întâi o accepţiune clasică, apărută odată cu ascensiunea politică a naţiunilor în modernitate, care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. În această accepţiune, naţionalismul este mai degrabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale.

239

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 240

Concepte fundamentale în sociologie O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional, în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. Cu alte cuvinte, este vorba de o promovare a intereselor economice, politice sau culturale ale unui grup etnic majoritar în detrimentul intereselor culturale, politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate. Trebuie să spunem, însă, că naţionalismul are de multe ori un substrat religios. Deseori, elementul forte, pivotul central al acestei ideologii are un fundament religios. De altfel, modernizarea statelor europene începând cu secolul al XVI-lea a fost un proces cu numeroase conotaţii religioase, multe din conflictele sociale sau dintre diverse societăţi, având o bază religioasă. Chiar şi astăzi, un conflict social şi militar recent şi apropiat României, a avut un astfel de substrat religios. Este vorba de conflictul din fosta Iugoslavie, unde, de fapt, nu atât diferenţele etnice au generat tensiuni, cât tipul de religie al populaţiei implicate. Populaţia implicată în conflict, deşi era formată în principal din sârbi şi croaţi, era diferenţiată religios în trei tabere: catolică, ortodoxă şi musulmană. Uzual, se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte, şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare, pe de altă parte, trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc, obligatoriu de ambele părţi. Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport, sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale, ale intereselor colective, ale minoritarilor, dar şi ale majoritarilor şi nu în ultimul rând, este vorba de întregul complex de valori şi norme care fundamentează viaţa statală.

240

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 241

Alfred Bulai

Rezumat Deşi conceptul de rasă a fost lansat în spaţiul ştiinţific al biologiei, aplicabilitatea sa în perimetrul societăţilor umane îl transformă într-un concept de factură socială. Caracteristicile biologice care diferenţiază între diferitele rase umane sunt semnificative în planul raportării noastre la alteri, doar în măsu-ra în care noi le valorizăm social. Principalele trei rase umane sunt: rasa caucaziană (albii), rasa mongoloidă (asiaticii) şi rasa negroidă (negrii). La acestea se adaugă alte două rase, de o mult mai mică amploare, rasa oceaniană (locuitorii din zona Oceaniei) şi rasa amerindiană (vechii locuitori ai celor două Americi). Un concept utilizat în strânsă legătură cu cel de rasă este etnia. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună, împărtăşesc acelaşi fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. Minoritatea maghiară din România reprezintă un exemplu de grup etnic. Aşadar, spre deosebire de grupurile rasiale, definite în funcţie de un criteriu de natură biologică, grupurile etnice se definesc prin criterii lingvistice şi spirituale, prin caracteristici de natură culturală. Într-un teritoriu pot trăi mai multe grupuri rasiale sau etnice, unul fiind majoritar, iar cele mai multe fiind minoritare, din punct de vedere numeric. Potrivit lui Louis Wirth, grupul minoritar este un grup de oameni care, în mod unitar, suferă un tratament inegal şi care se privesc singuri ca şi grup distinct şi obiect al discriminării colective. În această perspectivă, atributul de „minoritar” se defineşte prin natura relaţiilor intergrupale, relaţie de tip dominator – dominat şi nu prin volumul populaţiei. Tratamentul inegal presupune orice formă de excludere a membrilor grupului minoritar de la participarea la viaţa socială. Cazul populaţiei de culoare din Africa de Sud în timpul politicii de apartheid este relevant în acest sens. Relaţia dominator – dominat nu explică însă pe deplin complexitatea relaţiilor inter-etnice şi inter-rasiale. Acestea se diferenţiază în funcţie de natura şi caracterul raporturilor de dominare. Istoric vorbind, principalele paternuri de relaţionare etnică şi rasială care s-au impus au fost: Genocidul, cel mai dur patern de relaţionare etnică şi rasială, care presupune omorârea sistematică, programată a unei întregi populaţii de către o altă populaţi; Expulzarea, care se referă la alungarea unor populaţii minoritare de pe propriul teritoriu de către o populaţie dominantă; Sclavia, o instituţie socială istorică şi care foarte rar se mai întâlneşte astăzi, fiind specifică mai ales antichităţii şi evului mediu. În modernitate, cel mai cunoscut model sclavagist este cel american, fundamentat exclusiv pe criterii rasiale; Segregaţia, care se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta, atât din punct de vedere instituţional, cât şi teritorial; segregaţia poate fi voluntară (cazul populaţiilor care aleg să se izoleze singure faţă de populaţia majoritară), cât şi involuntară (când populaţia minoritară este obligată să trăiască izolat faţă de populaţia dominantă). De asemenea, segregaţia poate fi de iure (instituită prin legi) sau de facto (existând în afara unor norme juridice care o consfinţesc); Asimilarea, proces prin care o populaţie minoritară este treptat asimilată pe baza unor împrumuturi lingvistice, culturale de către populaţia majoritară.

241

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 242

Concepte fundamentale în sociologie

Una dintre caracteristicile comune la nivelul reprezentărilor asupra grupurilor etnice şi rasiale o reprezintă stereotipurile. Acestea sunt atribute pe care le acordăm unor persoane în virtutea apartenenţei lor la anumite grupuri, pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind definitorii. Stereotipurile apar întotdeauna în lipsa unor informaţii suficiente despre o anumită persoană, motiv pentru care îi atribuim acesteia automat caracteristicile grupului din care face parte. Stereotipurile pot fi atât negative. cât şi pozitive şi există pentru diferite tipuri de grupuri, nu doar pentru cele etnice şi rasiale. Există stereotipuri faţă de diverse categorii profesionale, sociale, de vârstă, gen etc. În strânsă legătură cu stereotipurile, sunt utilizate alte două concepte: prejudiciu şi discriminare. Prejudiciu se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o manifestăm faţă de o persoană, în baza unor stereotipuri. Discriminarea se referă la tratamentul pe care îl aplicăm unei persoane în baza valorificării unor stereotipuri la adresa acesteia. Dintre teoriile privitoare la prejudiciu şi discriminare, cele mai importante sunt: Teoria ţapului ispăşitor, potrivit căreia prejudiciul reprezintă o formă de eliminare a frustrării acumulate de oameni în diferite contexte, prin găsirea unui “ţap ispăşitor”, şi exercitarea prejudiciului şi discriminării faţă de acesta; Teoria personalităţii autoritariene, potrivit căreia, la baza prejudiciului şi discriminării se află un anumit tip de personalitate, de tip “autoritarian”. Acest tip de personalitate este alimentat de o copilărie caracterizată prin disconfort psihologic, emoţional, agresivitate şi relaţii „reci”. Dintre modelele teoretice explicative ale prejudiciului şi discriminării, cele mai reprezentative în sociologie sunt: Modelul funcţionalist, potrivit căruia, la fel ca şi devianţa, prejudiciul şi discriminarea există într-o societate deoarece ele îndeplinesc anumite funcţii şi obiective sociale; ele apar într-un mediu instituţional şi social care are anumite caracteristici ce generează procese de tip discriminatoriu; Modelul conflictualist, pentru care prejudiciul şi discriminarea etnică şi rasială sunt condiţionate de conflictul între clasele sociale, capitaliştii încercând să producă o separare a pieţei forţei de muncă în funcţie de diferite criterii (etnice, rasiale, de gen, vârstă, etc.), maximizându-şi în felul acesta profitul; Modelul interacţionalist, care tratează prejudiciul şi discriminarea ca procese care sunt construite social în cadrul interacţiunilor dintre indivizi, etichetarea fiind un exemplu relevant în acest sens, aceasta generând o percepţie selectivă la nivelul realităţii şi, deci, alimentând prejudiciul şi discriminarea. Clasificarea grupurilor umane în baza unor teorii care au postulat deosebirile dintre diferitele categorii etnice şi rasiale în termeni de inferioritate şi superioritate a avut consecinţe semnificative în planul fundamentării unor ideologii politice care au marcat momente precise în istoria contemporană. Rasismul şi naţionalismul sunt cele mai bune exemple în această privinţă.

242

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 243

Alfred Bulai

Rasismul, aplică drept criteriu de clasificare şi raportare la fiinţele umane, rasa, în timp ce naţionalismul pleacă de la criteriul etniei. Culoarea pielii şi originea etnică au constituit premisele de afirmare – adesea prin mijloace violente - a identităţii, intereselor şi valorilor unor sisteme social-politice în detrimentul identităţii, intereselor şi valorilor altora. Practicile rasiste au caracterizat în parte unele ideologii politice contemporane ca fascismul italian şi nazismul german, fiind cunoscute în istorie încercările de suprimare a unor categorii de populaţie, fie că era vorba despre evrei, ţigani, polonezi sau ruşi. Există, de asemenea, şi alte forme de rasism, ca cele îndreptate împotriva negriilor, arabilor, românilor sau altor categorii etnice. În ceea ce priveşte naţionalismul, acesta s-a impus ca o ideologie specifică procesului de formare a statelor naţionale în epoca modernă, iar ulterior ca o practică politică dăunătoare pentru viaţa statală a unei societăţi, în contextul redefinirii acestuia în sensul afirmării superiorităţii intereselor culturale, politice şi economice ale unei naţiuni în defavoarea intereselor altora.

Concepte cheie Rasă; etnie; grup majoritar; grup minoritar; stereotip; prejudiciu; discrimnare; genocid; expulzare; sclavie; segregare; asimilare; ţap ispăşitor; personalitate autoritariană; Rasism; naţionalism

243

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 244

Concepte fundamentale în sociologie

Tron al dinastiei Ludovicilor

244

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 245

Alfred Bulai

Capitolul 13 Stratificare şi mobilitate socială

Una dintre ideile universale ale umanităţii, care a frământat şi stimulat minţile multor gânditori dea lungul timpului, care a caracterizat toate societăţile cunoscute în istorie, este probabil şi cea mai mare utopie pe care a cunoscut-o umanitatea. Ideea egalităţii între oameni a traversat istoria şi a avut mereu susţinători, mai mulţi sau mai puţini, dar oricum, suficienţi pentru a stimula numeroase lupte, conflicte şi ample acţiuni de obţinere a egalităţii de către anumite categorii de oameni. Vorbim de utopie pentru că dincolo de visele despre societăţi perfect egalitare, în care nimic nu poate diferenţia oamenii pe o scală ierarhică, omenirea nu a cunoscut absolut nicio societate care să fi funcţionat absolut egalitar. Nici măcar comunismul, în secolul al XXlea, nu a reuşit să impună o societate bazată pe egalitatea totală între oameni.

245

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 246

Concepte fundamentale în sociologie

Orice societate este structurată pe verticală, adică are poziţii sociale în instituţii, ca şi în oricare forme de organizare, între care există, potrivit unor criterii, diferenţe ierarhice care au relevanţă şi sunt acceptate în societate. Altfel spus, interacţiunile dintre indivizi sunt întotdeauna diferenţiate ierarhic, iar acest lucru se poate explica prin natura specială a interacţiunii sociale. Pentru a exista acţiuni sociale care sunt generate de interacţiunile semnificante dintre oameni este nevoie ca procesele de comunicare care generează aceste raporturi să aibă o componentă persuasivă obligatorie. Acţiunile oamenilor nu pot exista în afara persuasiunii şi din acest motiv, în orice relaţie socială, chiar de la nivelul unei diade, echilibrul relaţional nu se stabileşte pe baza egalităţii, ci dimpotrivă, condiţia obligatorie este aceea a dezechilibrului de status comunicaţional. La nivelul relaţiei între două persoane există o ascendenţă persuasivă a uneia ori a ambelor în momente diferite însă. Societatea umană nu poate exista fără stratificare, fie ea economică, de prestigiu, de avere, de vârstă, gen sau etnie. De-a lungul istoriei, au prevalat diverse forme de stratificare şi au fost dezbătute şi au fost generate, în mod permanent, numeroase „lupte” pentru înlăturarea diferitelor forme de inegalitate. În orice societate sunt tolerate anumite forme de inegalitate, în timp ce altele sunt respinse. Este acceptată, spre exemplu, în societatea românească, inegalitatea în privinţa veniturilor oamenilor, dar nu sunt tolerate legal inegalităţile de gen sau de rasă. În acest capitol, vom analiza baza proceselor sociale care generează inegalitate şi, aşa cum o să vedem, totodată procesele care marchează dinamica stratificării sociale, la nivel societal, comunitar, grupal şi individual. Există societăţi bogate şi societăţi sărce, dar în orice societate există săracie şi oameni săraci. Mai jos aveţi, spre exemplu, o fotografie cu o scenă urbană obişnuită. Oraşul este Veneţia!

246

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 247

Alfred Bulai

Ce este stratificarea socială? Stratificarea socială se referă la o caracteristică fundamentală a societăţilor care constă în faptul că orice formă de organizare umană este definită ierarhic, atât la nivel societal, cât şi la nivelul oricăror structuri determinate ale sale. Cu alte cuvinte, în orice instituţii sociale, în organizaţii, în comunităţi sau chiar în grupuri, există în permanenţă diferenţe ale poziţiilor de pe care au loc interacţiunile membrilor. Diferenţele presupun valorizări ale statusurilor deţinute de oameni, implicând roluri care validează în permanenţă importanţa diferită a poziţiilor din societate. Diferenţele dintre diversele straturi ale societăţii pot să fie reduse sau extrem de profunde, putându-se ajunge la o separaţie totală între diferite grupuri din societate, cum este, de exemplu, cazul castelor în India. Stratificarea socială a fost analizată de multe ori în corelaţie cu un alt concept, acela de inegalitate. Acesta din urmă are astăzi o vocaţie ideologică puternică, dat fiind faptul că tema admiterii sau respingerii inegalităţii a fost, în primul rând în modernitate, o temă ideologică majoră. De altfel, primele încercări de analiză a stratificării sociale au fost încercările filosofilor moderni de a explica bazele inegalităţii sociale. La începutul modernităţii, gânditorii sociali au început să îşi pună problema bazelor inegalităţii. Motivaţia principală a acestor preocupări s-a legat de spargerea unor bariere normative pe care a adus-o modernitatea. Inegalităţile, altfel „naturale”, ale istoriei premoderne erau tot mai mult „chestionabile” la nivelul vieţii sociale. Din acest motiv, treptat, gânditorii sociali au început să se preocupe de acest subiect care, în timp, va deveni cea mai importantă temă ideologică a modernităţii. Primul teoretician care a avut o abordare ştiinţifică în analiza stratificării sociale este unul din fondatorii sociologiei, Karl Marx. Faţă de filosofii moderni, precum Thomas Hobbes (1588-1679) sau John Locke (1632-1704), Marx îşi propune să explice nu atât sursele inegalităţilor şi relaţia lor cu starea de „natură” şi cu proprietatea colectivă sau individuală, ci modul în care, în societate, funcţionează mecanismele sociale şi economice care generează, nu atât inegalităţile între diverşi indivizi, cât sistemul de stratificare ca atare.

Teoria lui Karl Marx asupra claselor sociale Karl Marx este cel mai important teoretician al claselor sociale şi, chiar dacă el nu şi-a sistematizat niciodată teoria, concepţia sa este totuşi referenţială nu doar pentru perioada în care a lucrat şi a trăit, ci şi pentru toţi sociologii de după el care au studiat stratificarea socială. Marx pleacă în teoria sa de la ideile filozofiei moderne, propuse de filosofii moderni, precum Hobbes şi Locke, ca şi de la economiştii clasici englezi, în primul rând de la Adam Smith (1723-1790). 247

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 248

Concepte fundamentale în sociologie Marx este preocupat de la bun început, ca şi filosofii moderni, de explicarea mecanismelor inegalităţilor sociale, plecând de la ideea că aceste inegalităţi nu sunt „naturale”, ci sunt generate de societate, iar mecanismele pe care ele se clădesc au o natură economică. La fel ca la filosofii moderni, el leagă aceste inegalităţi de ideea de proprietate, numai că într-o modalitate mult mai complexă şi mai bine articulată ştiinţific. Punctul de plecare al teoriei lui Marx este acela că natura modului de organizare a societăţii, tipurile de raporturi dintre oameni, conţinutul a ceea ce există în orice societate sunt determinate de modul de producţie specific unei societăţi. Modul de producţie are două componente majore. Pe de o parte, relaţiile de producţie, ca relaţii de natură socială şi economică care se desfăşoară în interiorul societăţii în zona producţiei de bunuri şi servicii, iar pe de altă parte, forţele de producţie, care reunesc la rândul lor forţa de muncă şi mijloacele de producţie. În rândul acestora din urmă, Marx distinge alte două componente, mijloacele de muncă propriu-zise şi obiectele muncii. Există câteva modalităţi în care aceste elemente se pot combina din punctul de vedere al formei de proprietate existente asupra lor. Mijloacele de muncă pot fi obiect al proprietăţii, în mod evident, dar şi forţa de muncă poate fi obiect al proprietăţii, iar în vremea lui Marx, proletarul (muncitorul) era, spre exemplu, proprietar doar al forţei sale de muncă. Fig- 13.1 Matricea tipurilor de moduri de producţie obiect al muncii +

Forţă de muncă + Forţă de muncă -

obiect al muncii -

mijloace de muncă +

mijloace de muncă -

mijloace de muncă +

mijloace de muncă -

1

2

3

4

5

6

7

8

Sursa: Mohamed Cherkaoui, „Stratificarea” în Raymond Boudon, Tratat de sociologie. După cum vedem, există opt moduri de raportare teoretică la modul de producţie, în funcţie de faptul că cineva deţine sau nu respectiva componentă a acestuia. Aceste categorii, prin relaţionarea lor, formează diferite tipuri de moduri de producţie. Avem, astfel, opt categorii sociale implicate în modul de producţie: 1. O primă categorie o formează cei care deţin în proprietate atât mijloacele de muncă, cât şi obiectele muncii şi forţa de muncă. Această categorie este formată, de exemplu, de stăpânii de sclavi. Modul de producţie sclavagist este dat de relaţia dintre această categorie şi ultima (8). 2. A doua categorie este dată de cei care au obiecte ale muncii, forţă de muncă în proprietate, dar nu au mijloace de muncă. Acesta este un caz mai degrabă teoretic, ţăranii liberi din evul mediu apropiindu-se de această situaţie.

248

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 249

Alfred Bulai 3. A treia categorie este aceea a ţăranilor aserviţi, cei care au propriile mijloace de muncă şi forţă de muncă, dar nu au pământ (obiectul muncii). 4. A patra categorie este dată de muncitorul proletar, care nu are nici obiectul muncii şi nici mijloace de muncă în proprietate, dar are forţă de muncă. 5. A cincia categorie o reprezintă capitalistul, cel care are mijloace de producţie în proprietate, dar apelează la forţa de muncă de pe piaţă. 6. A şasea categorie o formează nobilii medievali, cei care au obiectul muncii, pământul, dar nu au mijloacele lor de muncă şi nici forţa de muncă. 7. A şaptea categorie o formează cei care nu au forţă de muncă proprie, nici obiectele muncii, dar au mijloace de muncă. Şi această categorie este mai degrabă teoretică fiind dată, spre exemplu, de micii întreprinzători (arendaşii) din agricultură. 8. A opta categorie o formează sclavii, cei care nu au nici mijloace de producţie şi nici forţă de muncă proprie. Această matrice ne relevă, totodată, polarităţile fundamentale ale principalelor moduri de producţie. Capitalismul este dat de polarizarea dintre clasele 4 şi 5, feudalismul de relaţia 3 şi 6, iar polaritatea 1 – 8 stă la baza sclavagismului. În orice societate, modul de producţie este marcat în mod definitoriu de diferenţierile sociale puternice dintre diversele categorii sociale. Marx nu a fost interesat, ca predecesorii săi, de descrierea acestor diferenţe în termeni de lucruri care preexistă, sau nu, ordinii naturale. Aşa cum se poate observa din figura anterioară, diferenţele se datorează în mod exclusiv poziţiei pe care indivizii o au în raport cu mijloacele de producţie din societate. Rolul acestor mijloace este esenţial în structurarea socială. Există, cu siguranţă, multe clase sociale, gândite de Marx ca nişte grupuri mari de oameni care au caracteristici sociale şi economice comune, dar şi o conştiinţă comună a apartenenţei la clasa respectivă. În orice societate, se pune problema distincţiei dintre două mari grupuri de oameni. Între cei care au în proprietate mijloacele de producţie şi cei care sunt ne-proprietari de mijloace de producţie. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie devine astfel elementul crucial al construcţiei şi înţelegerii funcţionării sociale. Aceasta pentru că interesele sociale, valorile şi stilurile de viaţă sunt radical diferite la nivelul acestor grupuri. Mai mult, inegalitatea produsă de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie generează bazele exploatării omului de către om. Exploatarea este posibilă prin faptul că proprietarii mijloacelor de producţie controlează politic societatea şi pot să impună ne-proprietarilor propriul regim normativ deoarece, pentru a putea trăi, aceştia din urmă au nevoie de cei care controlează mijloacele de producţie din societate. În orice societate însă există două clase sociale fundamentale, care se află în relaţie antagonică, deci în totală opoziţie. Raporturile dintre aceste clase definesc profilul unui mod de producţie dominant în cadrul unei formaţiuni social economice. Istoric, societatea a cunoscut patru moduri de producţie. Modul de producţie al comunei primitive, singurul mod istoric care pentru Marx nu a cunoscut clase sociale datorită faptului că forţele de producţie erau atât de puţin dezvoltate încât nu era posibilă acumularea. Altfel spus, tot ceea ce se producea era destinat consumului şi, prin urmare, toţi primeau în aceeaşi măsură resursele produse în societate.

249

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 250

Concepte fundamentale în sociologie Datorită dezvoltării forţelor de producţie, atât a mijloacelor de muncă, cât şi a forţei de muncă, treptat, societăţile au ajuns să producă mai mult decât aveau minim nevoie şi astfel producţia din societate a început să se acumuleze. Aici îşi are originea, pentru Marx şi pentru restul marxiştilor, proprietatea privată. Marx se întreabă, în mod legitim, cum a apărut din proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, o împărţire neegalitară a resurselor acumulate şi ulterior un regim de proprietate privată asupra acestor acumulări? Răspunsul este relativ simplu: în baza unor contexte specifice, acest plus a fost acumulat doar de o parte a membrilor societăţii, care vor forma în timp o clasă distinctă, cea a proprietarilor de mijloace de producţie. Din acest motiv, spune Marx, proprietatea privată cândva, la origine, a fost în mod necesar un furt. Următorul mod de producţie este cel sclavagist, în care clasele dominante sunt sclavii şi stăpânii de sclavi. Aceştia din urmă nu doar că nu au proprietate asupra mijloacelor de producţie, dar sunt chiar ei obiect al proprietăţii private. Cu alte cuvinte, stăpânii de sclavi, aristocraţia antică în special, era proprietară inclusiv asupra forţei de muncă. Sclavagismul a fost înlocuit, prin revoluţii sociale de modul de producţie feudal. Acesta are ca şi clase sociale fundamentale, pe nobili şi pe ţăranii aserviţi. Aceştia din urmă nu mai sunt obiect al proprietăţii, putem spune că social sunt mai liberi, dar ei se află într-o relaţie de dependenţă faţă de nobili, în primul rând pentru că sunt controlaţi prin instituţia feudei. Aceasta era o bucată de pământ pe care anual, sau, în alte perioade ale Evului Mediu, pentru mai mulţi ani, un vasal o primea de la un senior. Ambii erau nobili de ranguri diferite, care prin instituţia feudei intrau în relaţii de susţinere reciprocă, punânduse, astfel, bazele instituţiilor statelor medievale. În fine, Epoca modernă, prin revoluţii sociale marcante, a adus un nou tip de producţie, cel capitalist. În cadrul acestuia avem pe de o parte capitaliştii, cei care deţin capitalul, adică mijloacele de producţie şi resursele financiare necesare desfăşurării producţiei şi proletariatul, adică muncitorii care din punct de vedere juridic sunt absolut liberi şi totodată sunt proprietari ai propriei forţe de muncă. Tocmai pentru că sunt liberi din punct de vedere juridic ei pot să devină actori pe piaţă şi să îşi vândă singura lor proprietate, propria forţă de muncă. Fiecare mod de producţie istoric a însemnat pentru Marx şi un pas spre eliminarea exploatării, iar din descrierea relaţiilor dintre clase este evident că faţă de sclav, iobagul este mai liber, aşa cum proletarul este mult mai liber faţă de acesta din urmă. Cu toate acestea, exploatarea omului continuă şi în capitalism, spune Marx şi asta pentru că în schimbul care are loc pe piaţă există o inegalitate majoră. Un capitalist introduce în orice tip de afacere un capital. Acesta are două componente. O parte constantă şi una variabilă. Capitalul constant este cel care îşi păstrează valoarea în interiorul ciclului productiv şi este dat de valoarea mijloacelor de producţie. Capitalul variabil este cel care la sfârşitul ciclului productiv este mai mare decât la început şi este dat de preţul forţei de muncă, adică al salariilor pe care capitalistul le plăteşte muncitorilor. Orice capitalist produce doar în speranţa ca la sfârşitul unui ciclu productiv să obţină un capital mai mare decât cel de la început. El urmăreşte să obţină, vom spune, un profit.

250

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 251

Alfred Bulai Am putea să înţelegem mai bine aceste relaţii dacă le exprimăm sub forma următoarei ecuaţii: c+v=C+p unde C = c + v Ecuaţia ne spune că orice capitalist investeşte un anume capital ca preţ al forţei de muncă, al obiectelor şi al mijloacelor de muncă, iar la sfârşit obţine valoarea integrală a acestora, plus o valoare suplimentară, care poartă numele de plus-valoare, pe care o vom mai numi, strict economic, profit. Inegalitatea socială apare din faptul că profitul nu este însuşit în mod egal de capitalist şi de proletar. Primul, în baza proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, îşi însuşeşte întregul profit. Dar cine creează profitul într-un proces de producţie, se întreabă Marx? Răspunsul ne reliefează originea exploatării, chiar dacă aceasta este mai puţin vizibilă în capitalism faţă de alte epoci istorice. Valoarea suplimentară nu este creată de întregul capital, ci doar de cel investit în forţa de muncă, pentru că numai aceasta poate produce plus-valoare. Cu alte cuvinte, proletarul nu primeşte decât preţul forţei sale de muncă şi deşi el este singurul care creează profitul, acesta este însuşit total de către capitalist. Marx nu se opreşte doar la analiza modului de producţie capitalist, specific în fond lumii în care trăia, ci încearcă să dea un orizont predictiv al evoluţiei modurilor de producţie. Diferenţele care se adunau şi care deveneau tot mai acute, între nivelul de dezvoltare al relaţiilor de producţie şi cel al forţelor de producţie determinau în concepţia lui Marx să se ajungă, din nou, la alte revoluţii sociale. Acestea vor aduce, spunea gânditorul german, un alt mod de producţie, cel comunist. În comunism se ajunge cumva la situaţia comunei primitive, dar la un nivel foarte ridicat al forţelor de producţie. Comunismul elimină exploatarea omului de către om pentru că va elimina bazele acesteia, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. În acest context social nu mai pot exista clase sociale, iar fiecare membru al societăţii va primi de la aceasta toate resursele după nevoile pe care le are şi va produce pentru societate după posibilităţi.

Critica teoriei marxiste asupra claselor sociale Trebuie să spunem de la început că prin maniera nesistematică în care Marx şi-a prezentat ideile în diverse lucrări există un anumit caracter neunitar al tezelor sale. În primul rând, Marx oscilează între o abordare strict teoretică, centrată pe modele ideale ale modului de producţie şi abordări şi exemplificări concrete, care pierd din vedere reperele strict teoretice propuse în alte lucrări. Pe de altă parte, vocaţia teoretică, ştiinţifică, este de multe ori articulată în textele sale de o viziune şi de teze care au un conţinut ideologic explicit, Marx trecând adesea de la analiza ştiinţifică neutră, la asumarea unor repere valorice declarate. Prin urmare, critica teoriei lui Marx s-a impus atât pe linia unor repere strict ştiinţifice, cât şi pe repere politice. Pe acest ultim plan, trebuie să spunem că cel mai mare adversar al marxismului a fost tocmai comunismul. Potrivit teoriei marxiste, comunismul trebuia sa apară în urma unei revoluţii marcante a proletariatului din toate ţările capitaliste

251

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 252

Concepte fundamentale în sociologie dezvoltate. De unde şi deviza „Proletari din toate ţările uniţi-vă”, pe care a lansat-o în „Manifestul partidului comunist”. Mai mult, capitalismul trebuia să apară mai întâi în ţările capitaliste cele mai dezvoltate şi Marx se gândea în primul rând la Anglia. Comunismul, în forma sa socialistă, a apărut însă iniţial doar într-o singură ţară, şi aceea nu doar că nu era dezvoltată, dar nici măcar nu avea un număr semnificativ de proletari. Comunismul a apărut în Rusia ţaristă, o ţară aproape feudală, dominată majoritar de ţărănime. Dincolo de aspectele strict politice, teoria lui Marx are o serie de teze care sunt înalt discutabile. În primul rând, în ordine istorică, societatea egalitară propusă de el pentru comuna primitivă, după cercetările mai recente, nu a existat niciodată. De altfel nu există nici o dovadă istorică a unor societăţi egalitare sau nediferenţiate social pe plan ierarhic. Mai mult, prin gestionarea sacrului în societate, numeroase societăţi vechi au bariere ierarhice chiar mai puternice decât unele societăţi moderne. Clasele sociale propuse ca antagonice, prin poziţia lor centrală în diverse moduri de producţie, nu sunt în multe situaţii clasele principale implicate în producţia economică a societăţilor respective. Spre exemplu, în sclavagism, în realitate, clasa sclavilor a fost la rândul ei structurată, existând spre exemplu, la greci şi romani, sclavi care aveau în proprietate alţi sclavi. Pe de altă parte, sclavii erau departe de a fi cei mai importanţi actori economici în sfera productivă. În evul mediu, pe de altă parte, structurarea socială s-a realizat pe baza stărilor, iar societatea medievală a fost, de fapt, una tripartită, alături de nobili (şi ei, la rândul lor, înalt stratificaţi) existau clerul şi ţăranii, iar aceştia din urmă erau la rândul lor aserviţi şi neaserviţi (adică liberi). Putem continua cu aceste exemple şi, chiar dacă modelul propus de Marx este unul ideal, totuşi, el are numeroase inconsecvenţe în relaţia cu realitatea pe care vrea să o explice. Într-o altă dimensiune a analizei, trebuie să precizăm că în societatea contemporană diferenţierile dintre clasele sociale nu mai au legătură decât în mică măsură cu proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Clasele sociale din lumea contemporană sunt condiţionate de un registru diferit de criterii de constituire. Spre exemplu, a apărut un tip nou de clasă socială, pe care sociologii l-au consacrat ca fiind al „gulerelor albe”, adică al salariaţilor care nu desfăşoară munci manuale, numiţi astfel pentru a fi diferenţiaţi de o altă categorie, cea a „gulerelor albastre”.

Conceptul de “gulerele albe” este utilizat informal de către sociologi pentru a denumi clasa celor care nu desfăşoră munci manuale şi aparţin de regulă clasei de mijloc. Termenul provine de la modelul gulerelor preoţilor, aceştia fiind mult timp asociaţi cu ideea de muncă intelectuală. Prin opoziţie se numesc categoriile care efectuează munci manuale, gulere albastre. Cel mai important studiu făcut asupra acestei categorii îi aparţine sociologului american Wright Mills, care a scris şi o lucrare pe acest subiect: “White Collar-The American Middle Class”, lucrare apărută în 1951.

252

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 253

Alfred Bulai „Gulerele albe” au câştiguri de regulă mari sau foarte mari, făcând ca modul lor de viaţă să aibă standarde uneori chiar mai înalte decât capitaliştii proprietari de mijloace de producţie. Patronul unui mic atelier cu câţiva salariaţi are de regulă venituri, în societăţile dezvoltate, mult mai mici decât un medic, un profesor ori chiar un funcţionar. A apărut treptat, astfel, în societăţile dezvoltate occidenWright Mills tale, în special în secolul al XX-lea, o nouă clasă socială, numită adesea “clasa de mijloc”. Aceasta a devenit extrem de consistentă numeric, iar ea nu are de fapt nicio legătură cu paradigma marxistă. În plus, diversificarea tipurilor de afaceri a făcut ca prin piaţa acţiunilor oricine să poată deveni proprietar asupra mijloacelor de producţie, în sensul achiziţionării de capital, prin acţiuni. Dincolo de aceste aspecte trebuie să menţionăm şi faptul că ideea tranziţiei de la proprietatea comună la cea privată este în sine discutabilă pentru că, anterior proprietăţii private, nu avem un alt tip de proprietate, în sensul cel puţin al termenului pe care îl utilizăm noi astăzi. Teoria marxistă, dincolo de toate aceste aspecte, are un merit major şi continuă să fie un reper teoretic în analiza claselor sociale. Majoritatea sociologilor de după Marx, au preluat sau au adaptat, ori au criticat ideile sale de bază şi trebuie spus că, dincolo de valorile egalitarismului tradus în utopii sociale, altfel universale istoric, în esenţă, construcţia teoretică marxistă este esenţială în înţelegerea stratificării sociale.

Stratificarea socială în concepţia lui Max Weber Un alt mare sociolog german, Max Weber, este cel care a propus în istoria sociologiei un al doilea model referenţial al stratificării sociale. Weber a plecat de la teoria marxistă şi a acceptat rolul important al definirii economice a claselor sociale, inclusiv a proprietăţii private. Weber încearcă în teoria sa să răspundă la o serie de limite ale teoriei marxiste, inclusiv la cele formulate de noi mai devreme. El admite rolul important al factorului economic în geneza şi funcţionarea claselor sociale, însă propune un mecanism social mai complex pentru procesul de stratificare, încercând să se focalizeze inclusiv asupra rolului unor factori determinanţi care nu au o dimensiune strict economică, legată de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Pe bună dreptate, Weber consideră că diferenţierile dintre clase, oricât de mult am opta pentru un model ideal de ana-

Wright Mills este unul dintre cei mai importanţi sociologi americani. A fost o personalitate controversată şi puternic contestatară. A criticat „imperialsimul american”, dar şi climatul academic din Statele Unite, vorbind despre clicile din universităţile americane. A monetizat termeni importanţi preucum cel de “imaginaţie sociologică” sau “gulere albe”. A condus prima mare cercetare asupra categoriei care poartă acest nume. Lucrări principale: „White Collar: The American Middle Classes” Gulerele albe: calsa mijlocie americană(1951), The Power Elite (1956) Elita puterii, The Sociological Imagination (1959) Imaginaţia sociologică

253

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 254

Concepte fundamentale în sociologie liză, nu pot fi reduse la unicul criteriu al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, pentru că în realitate, clasele sociale presupun stiluri de viaţă diferite, modele de relaţionare diferite în societate, care sunt condiţionate inclusiv de veniturile diferenţiate ale membrilor respectivi. Slujbele pe care le au oamenii într-o societate sunt o bază a veniturilor lor diferite, care fac ca cineva să aparţină unui anumit grup. Veniturile acestea sunt independente, în cele mai multe cazuri, de calitatea de proprietar. Societăţile moderne, chiar în vremea lui Weber, dar mai ales după el, au multiple criterii de ierarhizare socială, care nu pot fi reduse la un criteriu unic, cel al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Weber distinge două tipuri majore de factori care influenţează definirea stratificării sociale. Este vorba de status şi de partid. Primul concept reliefează diferenţele dintre grupurile sociale în termenii onoarei şi prestigiului de care se bucură un individ sau un grup din partea celorlalţi. Independent de veniturile pe care le au, independent de calitatea de proprietari, anumite categorii sociale se bucură de un prestigiu social mai mare sau mai mic. În societatea contemporană, spre exemplu, indiferent de statutul de proprietari sau de nivelul veniturilor, prestigiul unor grupuri poate fi mai mare sau mai mic comparativ cu grupuri care au statut economic similar. Astfel, în România, medicii sau artiştii au un prestigiu mai mare decât politicienii, cel puţin potrivit datelor de cercetare socială. Pe de altă parte, pot exista grupuri sau categorii de „paria”, care au un prestigiu foarte mic (sau sunt stigmatizate social) cum sunt, de regulă, mulţi dintre noii îmbogăţiţi din perioada de dezvoltare a capitalismului. În istorie, au existat chiar anumite perioade, în care întregi grupuri etnice aveau un asemenea statut, spre exemplu evreii sau negrii. Există, de asemenea, în orice societate, profesiuni care sunt ierarhizabile ca şi prestigiu social, unele fiind mult mai onorante decât altele. Prestigiul profesional este în societatea contemporană un alt factor important care concură la generarea de stratificări sociale. Partidul, inclusiv politica la modul general, reprezintă aspecte care au şi ele un rol major în stratificarea socială. Dincolo de o calitate anume în raport cu mijlocele de producţie, conducerea societăţilor este asigurată de un mecanism politic în care, în modernitate, rolul partidelor politice este unul esenţial. Structurarea de clasă a partidelor nu este valabilă decât până la un punct, pentru că un partid reprezintă o asociere bazată pe interese şi scopuri comune, nu neapărat pe existenţa unei condiţii legată de calitatea de proprietar. PartiExistă în România un prestigiu important pentru anumite profesii pe care îl moştenim din comunsim, prestigiu inoculat de propaganda vechiului regim, care a valorizat anumite meserii cu încărcătură ideologică, cum ar fi cele de miner, de cfr-ist, de muncitor în construcţii, de siderurgist etc. Prestigiul acestor meserii a generat multe conflicte sociale în anii 90, dat fiind faptul că oamenii care aparţineau acestor categorii au resimţit o pierdere majoră, din cauza degradării aprecierii sociale. Dacă ne gândim la mineri, trebuie să înţelegem, spre exemplu, că înainte de 1989 majoritatea funcţiilor şi demnităţilor politice locale (de exemplu în Valea Jiului) erau deţinute exclusiv de oameni care proveneau din această categorie profesională, adică erau mineri la origine.

254

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 255

Alfred Bulai dele, însă, funcţionează pe baze multiple şi nu doar pe cele legate de interese strict economice. Interesele pot să aibă, spre exemplu, baze religioase, naţionaliste sau centrate pe teme punctuale, cum sunt cele ecologice, care transcend orizontul diferenţierilor economice. Mai sunt necesare două precizări. Mai întâi, partidele, în societatea contemporană în special, pot să guverneze doar dacă sunt capabile să preia puterea în mod legitim, adică prin vot. Calculabilitatea electorală a votului face însă ca orice partid să încerce din start să se adreseze unei baze electorale mult extinse unei clase sau categorii specifice. Prin urmare, orice partid încearcă să se adreseze şi să aducă în sfera propriilor susţinători electori care nu au exclusiv o anumită definiţie de clasă. Acest lucru înseamnă că în final el nu va guverna societatea doar din perspectiva intereselor exclusive ale unei singure clase sau categorii. O altă obiecţie este aceea că, în realitate, clasele sociale nu conduc niciodată societatea fără intermedierea unor instituţii politice. Această critică a fost adusă teoriei marxiste chiar la începutul secolului al XIX-lea de către sociologul italian Vilfredo Pareto, care făcea observaţia că societate comunistă nu poate fi condusă de proletariat, ci, cel mult, de cei care luptă în numele proletariatului, adică de o elită politică care este posibil să nu aibă de altfel nimic în comun cu proletariatul. Istoria mişcării comuniste i-a dat dreptate sociologului italian pentru că, într-adevăr, conducerea politică în toate ţările comuniste a fost asigurată de grupuri de elită care se legitimau în numele proletariatului. La modul general însă, elitele conduc societăţile prin intermediul partidelor politice, asigurând în acest mod actul guvernării.

Clasele sociale în lumea contemporană Aşa cum se observă din analizele anterioare, în lumea contemporană există multiple criterii de clasificare a claselor sociale. În primul rând, identificăm două criterii de natură economică, altele decât cel al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Este vorba de avere, adică despre ceea ce posedă ca bunuri mobile şi imobile o persoană, iar pe de altă parte, avem criteriul veniturilor, adică valoarea a ceea ce obţine în mod constant o persoană potrivit unor activităţi plătite, a unor dividende sau altor sume obţinute în mod regulat. În perioadele premoderne, un criteriu important de diferenţiere socială îl reprezenta averea, adică valoarea a tot ceea ce poseda cineva, aceasta conferind adeseori poziţii şi funcţii speciale în societate, inclusiv cele privitoare la exercitarea dreptului de vot, cum este cazul votului cenzitar. Sistemul fiscal introdus de statele naţionale a făcut ca, treptat, averea să nu mai aibă aceeaşi importanţă socială şi să conteze în diferenţierea socială într-o măsură tot mai mare, venitul, adică valoarea câştigurilor sistematice ale unei persoane. Stilul de viaţă al oamenilor şi condiţiile lor de existenţă depind, în mare măsură astăzi, de valoarea veniturilor pe care aceştia le obţin. În societatea românească de astăzi, o avere mare este desigur utilă, dar ea nu se traduce automat în condiţii de viaţă la standarde înalte. Dacă un tânăr moşteneşte un tablou foarte valoros sau o casă de mare valoare, stilul de viaţă şi condiţiile inerente nu vor fi automat înalte, decât în măsura valorificării pe piaţă a bunurilor respective. Dacă în schimb, tânărul respectiv nu are avere, ci un venit foarte mare, prin instituţiile economice

255

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:40 Page 256

Concepte fundamentale în sociologie existente (bănci, sisteme de creditare, leasing), el poate să îşi asigure un standard înalt de viaţă. Potrivit veniturilor (dar şi potrivit criteriului averii), oamenii pot fi împărţiţi în mai multe clase: cea a celor foarte bogaţi, bogaţi, clasă medie, săraci şi foarte săraci. Este evident că aceste crierii sunt definibile prin raportarea comparativă între grupurile cu nivele diferite de venituri şi au o dimensiune relativă raportată la o societate particulară şi la o perioadă istorică dată. De asemenea, putem să gândim doar trei categorii, bogaţi săraci şi clasa medie de venituri, ori putem construi o clasificare cu mai multe clase. În principiu, formula uzuală de clasificare a claselor astăzi este cea care face apel la criteriul veniturilor obţinute de indivizi, cele care condiţionează interesele, stilurile de viaţă şi standardele diferite ale acestora. Aşa cum am menţionat în paragraful care s-a referit la teoria lui Weber, există desigur criterii de stratificare de factură ne-economică, legate în special de prestigiul ocupaţional şi profesional, dar şi de origine, rasă sau etnie. Originea se referă la faptul că, întrun teritoriu, pot coexista mai multe populaţii care pot avea o origine diferită, ca zonă de provenienţă sau ca moment al sosirii în spaţiul respectiv. Aceste diferenţieri pot să meargă pe o dimensiune istorică, ca în cazul satelor de răzeşi şi de clăcaşi din Moldova, cu referire la statutul vechi al acestor locuitori de ţărani liberi sau aserviţi, sau poate avea o dimensiune strict temporală, în acelaşi teritoriu existând valuri diferite de migraţiune. În satele româneşti descoperim, spre exemplu, populaţii vechi, numite în unele locuri28 “pământeni” şi altele mai noi cele ale “ungurenilor”. Deşi ambele categorii sunt prezente în comunităţi de foarte mult timp, diferenţierile dintre ele la nivel de prestigiu au rămas foarte importante.

Sărăcia şi politicile sociale Săracii şi sărăcia constituie o temă importantă a dezbaterilor politice, administrative şi ştiinţifice din lumea contemporană. Combaterea sărăciei este un deziderat şi un obiectiv politic asumat de toate tipurile de formaţiuni politice, de orice tip de guverne existente în societăţile dezvoltate. Clasa săracilor este cea care înregistrează cele mai mici venituri din societate şi care, de regulă, primeşte prin politici speciale, numite şi politici sociale, un sprijin din partea statului şi a diverselor organizaţii nonguvernamentale sau a altor instituţii comunitare. Sărăcia este definită şi măsurată în două modalităţi. Pe de o parte, vorbim de sărăcie absolută, care este dată de neatingerea unui prag minimal pentru asigurarea mijloacelor vitale necesare unei persoane şi se poate exprima financiar ca valoare a bunurilor absolut necesare existenţei unui individ. Astfel sărăcia absolută este dată de un prag care depinde în expresia sa financiară de valoarea bunurilor şi serviciilor care sunt considerate ca minim acceptate pentru a trăi într-o societate dată. sărăcia relativă este exprimată prin raportarea la regimul veniturilor din societate şi nu ca expresie a costului mijloacelor elementare necesare vieţii individului. Pragul acesta este uzual mai înalt, dar totodată el este definit în mod relativ, prin comparaţia cu veniturile existente într-un anumit moment într-o societate, considerându-se că o anumită limită a veniturilor determină statusul de sărac pentru o persoană. Nivelul ca atare al aces-

256

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 257

Alfred Bulai tor venituri considerate sub pragul sărăciei este mai mult sau mai puţin arbitrar determinat prin raportarea la structura veniturilor din întreaga societate. Cu alte cuvinte, pragurile sunt calculate în baza unor estimări procentuale ale categoriilor care obţin doar un anumit procent din veniturile medii din societate. Putem calcula sărăcia relativă prin raportare la un prag procentual din veniturile medii sau pur şi simplu putem defini această limită ca şi procent din întreaga populaţie care are veniturile cele mai mici. Valoarea acestei limite, în expresia ei bănească este, însă, diferită între ţări şi uneori chiar şi între regiuni. Pragul sărăciei este diferit între Statele Unite al Americi, Elveţia sau România. Sărăcia poate fi definită obiectiv, în sensurile precizate anterior, dar şi subiectiv, ca autopercepţie asupra nivelului veniturilor. Sărăcia obiectivă nu coincide cu cea subiectivă, pentru că există oameni care se autoconsideră săraci, deşi au venituri la nivel obiectiv peste pragul definit al sărăciei, dar şi pentru că există persoane care consideră că nu sunt sărace, deşi ele au venituri reale care îi plasează sub pragul sărăciei. Din punct de vedere sociologic, trebuie spus că majoritatea populaţiei sărace se raportează la propria condiţie tinzând spre o apreciere medie a veniturilor. Dacă subiecţii sunt puşi să se autoplaseze pe o scală a veniturilor, cei mai mulţi vor evita extremele (foarte sărac sau foarte bogat). Mecanismul care funcţionează în aprecierile subiective asupra propriului statut este întotdeauna cel comparativ. Din acest motiv, persoanele care trăiesc în „medii bogate” (cu mulţi oameni bogaţi în jurul lor) au o percepţie negativă în raport cu propria condiţie, în timp ce cei care trăiesc în „medii sărace” au o atitudine mai favorabilă faţă de statutul lor economic. Sărăcia se poate calcula atât pe dimensiunea individuală, cât şi prin raportarea la familie sau gospodărie. Acesta deoarece atât regimul veniturilor, cât şi cel al cheltuielilor funcţionează în primul rând la nivel de gospodărie pentru cele mai multe persoane. În plus, distribuţia inegală a veniturilor face ca o persoană să poată să nu fie săracă potrivit propriului venit, dar datorită faptului că familia sa are copii sau alte persoane cu venituri mici, gospodăria respectivă să fie totuşi săracă. În România, spre exemplu, o familie care are copii are o şansă mult mai mare de pauperitate, comparativ cu familiile fără copii. Sărăcia este atenuată în societate prin politici sociale promovate şi susţinute de instituţiile politice. Aceste politici privesc două tipuri de acţiuni. Pe de o parte, este vorba de asistenţa directă pentru persoanele care sunt în imposibilitate de a îşi susţine singure existenţa, iar pe de altă parte, este vorba de politici de redistribuire a veniturilor în vederea asigurării unui ajutor pentru populaţia săracă. Există nenumărate instrumente şi forme de construcţie a politicilor sociale, acesta fiind un domeniu în sine de studiu. De principiu, regimul ajutorului acordat săracilor este condi- Sărăcie şi excludere socială ţionat de doi factori: de valoarea posi-

257

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 258

Concepte fundamentale în sociologie bilă a redistribuirilor către cei săraci, care nu trebuie să pună în pericol dezvoltarea socială şi, pe de altă parte, de reducerea posibilităţii ca sprijinul acordat să blocheze capacitatea, inclusiv dorinţa, indivizilor sprijiniţi de a reuşi să îşi asigure neasistat mijloacele de subzistenţă. Numeroase critici ale politicilor sociale s-au centrat asupra ideii că, pentru populaţia care de principiu se poate susţine singură, asistenţa îndelungată reduce şansa integrării şi adaptării, Herbert Gans implicit capacitatea de autosusţinere. Nu trebuie neglijat nici un alt aspect. Ajutorul acordat săracilor are întotdeauna şi o motivaţie strict economică, pentru că o creştere generală a veniturilor în societate asigură atât un consum mai mare, cât şi, implicit, o producţie economică mai mare.

Este utilă sărăcia? În paragraful precedent am tratat sărăcia, în primul rând, din perspectiva efectelor sale negative. Cu toate acestea, deşi aparent paradoxal, există autori care consideră că sărăcia are utilitatea ei socială şi din acest motiv ea nu poate să dispară din societate, ci cel mult să îşi ridice constant pragurile. Sociologul american Hebert Gans (n. 1927) enumără mai multe motive pentru care sărăcia trebuie considerată utilă, deci funcţională în orice societate. Pentru a pune în evidenţă succint aspectele funcţionale ale sărăciei trebuie să precizăm cel puţin următoarele elemente: Săracii prestează activităţi şi acceptă servicii care nu sunt acceptate de restul populaţiei. În orice societate există ocupaţii care au un prestigiu foarte mic şi care, chiar bine remunerate, nu sunt acceptate de restul populaţiei. Meseriile de gunoier sau de hingher, în România, sunt clasificabile în această categorie. Săracii presează asupra pieţei forţei de muncă menţinând un nivel acceptabil al salariilor. Existenţa săracilor face ca pe piaţă să existe o categorie de persoane dispuse să accepte salarii mai mici pentru diverse tipuri de activităţi, acţionând ca un factor de temperare a pretenţiilor de creşteri salariale. Săracii sunt un excelent „ţap ispăşitor” pentru diversele probleme din societate, fiind mult mai uşor să se dea vina pe ei pentru problemele cu care se confruntă populaţia la modul general. Săracii dau de lucru unei categorii importante de populaţie, cea care se ocupă cu ajutorul acestora şi cu implementarea politicilor antisărăcie. Săracii creează servicii publice, posturi în administraţie, institute de cercetare care se ocupă cu analiza sau intervenţia asupra sărăciei. Săracii sunt o forţă majoră electorală, ei având uzual raportări critice faţă de guvernanţii locali şi centrali, putând influenţa semnificativ votul politic cu costuri mai mici decât restul populaţiei.

258

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 259

Alfred Bulai

Mobilitatea socială Ultima problemă tratată în acest capitol o reprezintă problematica mobilităţii sociale. Aceasta se referă la mişcările indivizilor şi grupurilor între diferite poziţii socio-economice, atât între diferitele straturi sociale, cât şi în interiorul aceluiaşi strat. Deducem că există cel puţin două tipuri mari de mobilitate. Pe de o parte, mobilitatea verticală, în care un individ sau un grup îşi schimbă apartenenţa faţă de un anumit strat, categorie sau clasă socială, în sens ascendent, prin urcarea în ierarhia straturilor sociale sau descendent, prin coborârea în această ierarhie. Alături de mobilitatea verticală avem şi o mobilitate orizontală, între diferite poziţii sociale care nu presupun diferenţieri ierarhice. Acest tip de mobilitate este dată de deplasarea actorilor sociali în plan orizontal între poziţii definite de instituţii şi organizaţii care nu diferă din punct de vedere al ierarhiei straturilor sociale. Migraţia geografică, care este întotdeauna şi una instituţională, presupune o astfel de mobilitate. Deplasările în teritoriu ale populaţiei pot să fie de la sat la oraş sau invers, în alte regiuni sau în alte societăţi. În mod normal, oamenii îşi schimbă în toate aceste cazuri şi organizaţiile în care lucrează, cele în care îşi petrec timpul, ei intră uzual în alte instituţii sociale, economice sau culturale. Dacă aceste instituţii nu au poziţii ierarhice diferite, atunci avem o mobilitate orizontală. Herbert Gans este un Mobilitatea socială poate fi însă şi de tip intra-ge- mare sociolog american neraţional sau inter-generaţional. Primul tip se referă la contemporan. Opera sa sa concentrat, iniţial, mobilitatea produsă în interiorul aceleiaşi generaţii, cum ar asupra domeniului socifi, spre exemplu, schimbarea clasei sociale, atunci când ci- ologiei urbane, cu o neva din sărac ajunge să intre în clasa medie sau când cineva atenţie majoră asupra specificie emigrează şi ajunge să lucreze într-un alt loc. Al doilea tip, problemelor marilor aglomerări urmobilitatea inter-generaţională, se referă la schimbarea clabane, printre care un loc sei sociale de către membrii care aparţin unor generaţii sucmajor l-a constituit analcesive, atunci când, de exemplu, copilul îşi schimbă clasa iza sărăciei. Are consocială în societate, comparativ cu cea a părinţilor. tribuţii şi în alte domenii, inclusiv în privinţa rolului Societăţile moderne au permis într-o măsură mult mai mare decât cele de dinainte, atât mobilitatea inter-ge- mass media în societatea contemporană. Lucrări neraţională, cât şi pe cea de tip intra-generaţional. Mobiliprincipale: „The Urban tatea geografică, deşi a existat permanent în istorie, astăzi, Villagers” (1962); “The datorită noilor mijloace de comunicare şi de transport are Levittowners” (1967); “People and Plans” valori mult mai mari, ridicând adeseori probleme în societă(1968); “The Uses of Teleţile şi zonele în care se deplasează mulţi migranţi. vision and their EducaÎn perioadele de dezvoltare economică se înregistional Implications” trează, uzual, cote mari ale mobilităţii ascendente, dat fiind (1968); “More Equality” faptul că oportunităţile de dezvoltare create favorizează ur(1973); “People, Plans, carea în ierarhia socială pentru numeroase grupuri, catego- and Policies” (1991); “The War Against The Poor” rii sau persoane. În special în secolul al XX-lea, o formă (1995) uzuală de mobilitate ascendentă a fost dată de modificările

259

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 260

Concepte fundamentale în sociologie din sfera productivă care au generat o deplasare „naturală” a persoanelor active din sfera „gulerelor albastre” în cea a „gulerelor albe”, deşi nu a fost vorba întotdeauna şi de o ascensiune socială. Există o critică serioasă a ideii de ascendenţă pe modelul tranziţiei de la „gulere albastre” la „gulere albe” potrivit căreia, numeroase tipuri de activităţi ne-manuale (definibile ca aparţinând gulerelor albe) nu au de fapt prestigiu social şi nici nu presupun venituri mari, cum sunt cele de supraveghetori, de casieri, de administratori etc. Este evident că perioadele de declin economic pun serios în discuţie posibilitatea mobilităţii ascendente şi, mai mult, ajung să genereze adeseori procese de mobilitate de tip descendent, în care cineva coboară în ierarhia socială. În special în crizele economice majore, ca urmare a unor schimbări sociale semnificative, au loc preponderent astfel de procese. Mobilitatea verticală, în ambele sale forme, există însă permanent în societate. Trebuie să precizăm că societăţile contemporane prezintă în termeni maximali mobilitatea ascendentă, ea fiind valorizată puternic social iar din acest motiv, de multe ori, oamenii ajung să îşi reprezinte propria societate ca fiind mult mai dinamică decât este în realitate. Mobilitatea, aşa cum am prezentat-o până acum, este rezultatul unor acţiuni şi a unor demersuri care aparţin celor care se deplasează vertical sau orizontal. În ţările care au cunoscut diverse dictaturi, ori în cele de tip comunist, se înregistrează de regulă şi o mobilitate forţată, care derivă din politici publice sau chiar din modul de funcţionare a controlului social. Avem, la limită, situaţii în care pot exista hotărâri judecătoreşti care prevăd strămutările şi chiar deplasările în teritoriu, dar regimurile dictatoriale au instituit şi modalităţi de forţare a unor categorii sociale să îşi schimbe activităţile de bază sau să lucreze forţat şi în afara unui cadru juridic. Spre exemplu, în România, în numeroase regiuni au fost aduşi oameni pentru a lucra în anumite domenii prin politici de recrutare. În special locuitorii din mediul rural erau aduşi în diverse zone industriale şi calificaţi în meseriile de care era nevoie. Aceste programe aveau dimensiuni mari, spre exemplu, în Valea Jiului, numele oficiale ale acestor campanii ne pot spune totul despre amploarea fenomenului: Acţiunile se chemau „acţiunea 10000”, „acţiunea 7000” etc. În fine, regimul comunist a inventat şi numeroase alte tipuri de programe de mobilitate, nu doar pe cel definit de traseul de la lumea rurală la cea industrial urbană. Mari campanii de muncă voluntară29, campanii de muncă pentru mari proiecte, în care erau aduşi muncitori din multe zone fiind obligaţi să muncească la aceste şantiere, cum a fost mult timp canalul Dunăre - Marea Neagră. Nu de puţine ori autorităţile comuniste generau şi procese de mobilitate descendentă, prin excluderea unor persoane din anumite instituţii sau prin simpla blocare a accesului la anumite poziţii.

260

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 261

Alfred Bulai

Este celebru cazul sancţiunilor administrate de statul comunist, chiar în perioade mai apropiate de zilele noastre, cum este cazul celor care au participat la acţiunea Meditaţia transcedentală. La începutul anilor `80, în România a pătruns un cult care a promovat o mişcare numită “meditaţia transcedentală”. Iniţiatorii au avut la început chiar autorizaţiile necesare pentru a desfăşura întâlniri cu simpatizanţi, motiv pentru care au fost chiar trimişi să studieze aceste manifestări: cercetători din domeniul psihologiei, al ştiinţelor educaţiei, sociologi etc. La un moment dat, regimul a etichetat mişcarea ca una împotriva ordinii de stat şi a trecut la represalii asupra celor care participaseră, inclusiv asupra celor care fuseseră trimişi să studieze ceea ce se întâmpla acolo. Profesori, psihologi, cercetători, medici etc. au fost daţi afară de la locurile lor de muncă şi au fost trimişi ca muncitori necalificaţi în diferite întreprinderi. Acesta este un exemplu de mobilitate descendentă impusă de regimul politic comunist. În timp, cam la un an de la acuzaţii, majoritatea celor care participaseră au fost exoneraţi de acuzaţii, dar cei mai mulţi dintre ei nu au mai ajuns decât după 1990 în poziţile pe care le ocupaseră înainte de 1981, când a avut loc acţiunea de represiune.

261

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 262

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat În orice societate, comunităţile, instituţiile sociale, organizaţiile şi chiar grupurile funcţionează pe baza diferenţierilor poziţiilor interne fie ele formale sau informale. Cu alte cuvinte, în orice tip de structură socială există poziţii care au ierarhii diferite de status. Oamenii se află mereu în raporturi ierarhice, dar şi diferitele structuri sociale în care ei se află pot fi, la rândul lor, implicate în astfel de raporturi. Diferenţierea între diferitele grupuri sociale a constituit, dintotdeauna, o temă majoră de interes şi o provocare pentru gânditorii sociali, cu atât mai cu cât în perioada modernităţii problematica diferenţelor şi a inegalităţilor dintre oameni a căpătat un caracter ideologic profund. Altfel spus, modernitatea a adus o altă viziune asupra inegalităţilor „naturale” care defineau gândirea premodernă. Una dintre primele abordări ştiinţifice asupra stratificării sociale îi aparţine lui Karl Marx. El explică inegalitatea dintre diferitele grupuri din societate pornind de la mecanismele economice ale societăţii şi anume de la modul de producţie care generează fundamental natura raporturilor între indivizi în societate. Modul de producţie are două componente majore: relaţiile de producţie şi forţele de producţie. Forţele de producţie se compun, la rândul lor, din mijloacele de producţie şi forţa de muncă. Mijloacele de producţie cuprind: mijloacele de muncă şi obiectele muncii. În concepţia lui Marx, mijloacele de producţie sunt cele care structurează raporturile sociale. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este cea care, în viziunea sa, generează inegalitatea socială, constituind, astfel, baza exploatării omului de către om. Pentru Marx, orice societate se compune din două clase sociale antagonice: clasa dominatoare – proprietarii mijloacelor de producţie – şi clasa dominată, care depinde de clasa proprietarilor de mijloace de producţie. Din punct de vedere istoric, societatea a cunoscut patru moduri de producţie: 1. Modul de producţie al comunei primitive, în care nu existau clase sociale, toţi membrii primind în aceeaşi măsură resursele produse în societate. Treptat însă, societatea a început să producă mai mult decât avea nevoie, devenind astfel posibilă acumularea de resurse. Aici îşi are originea proprietatea privată, potrivit lui Marx; 2. Modul de producţie sclavagist, în care clasele dominante sunt sclavii şi stăpânii de sclavi; 3. Modul de producţie feudal, având ca principale clase sociale nobilii şi ţăranii aserviţi, aceştia din urmă nemaifiind obiect al muncii, dar depinzând de nobili prin instituţia feudei; 4. Modul de producţie capitalist, cu două clase sociale majore: capitaliştii, deţinătorii de capital, proprietari asupra mijloacelor de producţie şi proletariatul, adică muncitorii care sunt liberi din punct de vedere juridic şi totodată proprietari ai propriei forţe de muncă.

262

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 263

Alfred Bulai

Exploatarea omului de către om există însă şi în capitalism. Marx oferă o explicaţie amplă pentru această teză. El pleacă de la ideea că orice capitalist produce doar pentru ca la finalul unui ciclu productiv să obţină ceea ce se numeşte profit, adică valoarea suplimentară ce rezultă în afara valorii de producţie reprezentată de preţul forţei de muncă, al obiectelor şi al mijloacelor de muncă. Numai că această valoare suplimentară nu se împarte în mod egal între capitalist şi muncitor, aceasta revine doar capitalistului, de unde sursa exploatării. În viziunea lui Marx, accentuarea inegalităţilor între capitalişti şi proletari conduce în cele din urmă, din nou, la o revoluţie socială, care generează instituirea unui nou mod de producţie, cel comunist, în care nu mai există exploatare, fiind eliminate proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi implicit clasele sociale. Modelul marxist rămâne important în explicarea stratificării sociale, dar trebuie reţinut în limitele şi inconsecvenţele sale, cu atât mai mult cu cât societatea egalitară descrisă de acesta nu a existat niciodată, istoric vorbind. De asemenea, cu referire strict la contemporaneitate, proprietatea asupra mijloacelor de producţie nu mai explică astăzi, decât într-o foarte mică măsură, structurarea claselor sociale. Criteriile de diferenţiere între clasele sociale s-au schimbat fundamental, în acord cu dinamica evoluţiei societăţii. Societatea contemporană a permis dezvoltarea unor noi clase sociale şi este vorba în primul rând de clasa de mijloc, cea care a devenit referenţială în societăţile capitaliste dezvoltate. Clasa de mijloc a mai fost numită adesea şi clasa „gulerelor albe” (pentru motivul că cei mai mulţi dintre aceştia nu efectuează munci manuale şi au venituri mari). Această denumire este utilizată în relaţie cu o alta, pentru cei care efectuează munci manuale şi care sunt numiţi „gulere albastre”. Desigur, este discutabil dacă există în realitate o suprapunere între „gulerele albe” şi clasa de mijloc, dat fiind că există şi meserii ne-manuale care nu sunt asociate cu salariile mari, cum sunt meseriile de casier sau administrator al unei clădiri. O altă concepţie reprezentativă pentru explicarea stratificării sociale aparţine sociologului german Max Weber. Factorii fundamentali de stratificare socială alături de cel economic, în concepţia lui Weber, sunt reprezentaţi de status şi de partid. Primul se referă la prestigiul social de care se bucură diferitele categorii sociale, independent de calitatea de proprietar (de exemplu diverse categorii profesionale: medicii, artiştii, etc.). Dincolo de mecanismele economico-sociale care generează stratificarea, există şi unul politic în care un rol foarte important îl deţin partidele. Societatea este condusă nu atât de clase sociale, cât de partide politice care „luptă” în numele unor categorii sociale. Calitatea de proprietar de mijloace de producţie nu mai reprezintă astăzi o condiţie a apartenenţei la un anumit partid, acesta definindu-se, în primul rând, ca o asociere a oricăror persoane care au scopuri şi interese comune. Diferenţierile economice nu mai explică decât parţial structurarea partidelor, acestea funcţionând şi pe alte baze, de exemplu, religioase, naţionaliste, ecologice, etc. De asemenea, modernizarea sistemelor politice a adus cu sine o reconfigurare la nivelul bazelor partidelor

263

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 264

Concepte fundamentale în sociologie

politice, acestea fiind orientate spre atragerea unor segmente cât mai largi de populaţie, fără adresabilitate exclusivă doar pentru o categorie socială particulară. În contemporaneitate, fluidizarea barierelor dintre diferitele clase sociale se accentuează constant. Criteriile de clasificare a claselor sociale s-au diversificat. Cel mai important criteriu este astăzi venitul, adică valoarea câştigurilor sistematice ale unei persoane, criteriu în funcţie de care oamenii se pot împărţi în mai multe categorii: clasa celor foarte bogaţi, a celor bogaţi, clasa medie, săraci şi foarte săraci. În ceea ce priveşte sărăcia, aceasta a reprezentat dintotdeauna o problemă a tuturor societăţilor, indiferent de gradul de dezvoltare a acestora. Putem vorbi, de sărăcie absolută, înţeleasă ca lipsă a resurselor necesare pentru supravieţuirea unui individ, dar şi de sărăcie relativă - concept utilizat frecvent în studierea acestei problematici – înţeleasă ca nivel al veniturilor unui individ sau ale unui grup, aflat sub o anumită limită definită prin comparaţie cu resursele celorlalţi membri ai societăţii. Un rol important în combaterea sărăciei îl deţin instituţiile politice, responsabile cu crearea de politici sociale, fie că acestea vizează asistenţa directă pentru persoanele sărace, fie că este vorba despre politici de redistribuire a veniturilor în societate, astfel încât să se asigure ajutorul necesar populaţiei sărace. Deşi adesea, sărăcia este percepută ca o problemă socială, există şi puncte de vedere care subliniază, aparent paradoxal, utilitatea acesteia într-o societate. Astfel, săracii sunt cei care acceptă să efectueze anumite activităţi care nu se bucură de un prestigiu social şi care sunt în general neacceptate de cea mai mare parte a populaţiei. Săracii influenţează, de asemenea, păstrarea unui nivel acceptabil al salariilor pe piaţa forţei de muncă, acceptând salarii mai mici şi temperând creşterile salariile. Săracii sunt cei care dau de lucru unor categorii importante de populaţie, din punct de vedere numeric, creând servicii publice, posturi în administraţie. În strânsă legătură cu conceptul de stratificare, este utilizat un alt concept. Este vorba despre mobilitatea socială. Aceasta se referă la mişcarea indivizilor între anumite poziţii socio-economice, atât în interiorul stratului din care fac parte, cât şi între diferitele straturi sociale existente. Atunci când un individ îşi schimbă poziţia în ierarhia straturilor sociale, avem de-a face cu o mobilitate verticală, aceasta putând să aibă un caracter ascendent (când individul urcă în ierarhia socială) sau unul descendent (când individul coboară în ierarhia socială). Mobilitatea orizontală, presupune mişcarea actorilor sociali între poziţii care nu se diferenţiază ierarhic. Migraţia geografică este un exemplu relevant în acest sens. Putem diferenţia, de asemenea, între mobilitatea intra-generaţională (în interiorul unei generaţii) şi inter-generaţională (schimbarea clasei sociale de către membrii care aparţin unor generaţii succesive). Modernitatea, prin posibilităţile de dezvoltare pe care le-a adus, a permis facilitarea urcării în ierarhia socială a numeroase categorii şi grupuri sociale. La rândul lor, societăţile contemporane se caracterizează fundamental prin mobilitatea ascendentă, aceasta beneficiind de o puternică valorizare socială.

264

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 265

Alfred Bulai

Concepte cheie Clasă; mod de producţie; Forţe de producţie: Re laţii de producţie; sărăcie absolută şi sărăcie rel ativă; Venit; avere; gulere albe şi gulere albastre; prestigiu; mobilitate socială ascen dentă şi descendentă

NOTE: Denumirile sunt diferite în funcţie de zonă. Nu era întotdeauna vorba de muncă voluntară. Erau recrutaţi şi voluntari, în special tineri, pe baza unor angajamente şi a unor responsabilităţi care li se inoculau de către structrile de propagandă şi de control social, dar, de multe ori, chiar angajaţii unor întreprinderi erau trimişi să lucreze pe astfel de şantiere, în regim de detaşare. 28 29

265

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 266

Concepte fundamentale în sociologie

Simbol ad hoc al evenimentelor din Decembrie 1989

266

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 267

Alfred Bulai

Capitolul 14 Guvernare , putere şi legitimitate

În Decembrie 1989, a avut loc în România prima revoluţie socială televizată în direct din istorie. În secolul al XX-lea, au existat numeroase evenimente remarcabile despre care oamenii, chiar foarte depărtaţi de evenimentele în cauză, au fost totuşi informaţi, chiar ţinuţi la curent. Mass media ca şi cucerire supremă a comunicării în timpurile noastre au permis acest lucru. În realitate, în toată istoria, mişcările sociale de amploare au fost cunoscute publicului, pentru că fără acesta ele nu pot avea, în final, consecinţe funcţionale pentru comunităţile şi societăţile în care au loc acele evenimente. Transmiterea în direct a unei revoluţii ridică, însă, numeroase semne de întrebare legate de adevărul evenimentelor la care oamenii iau parte. Cea mai mare parte a populaţiei României a asistat, în realitate, la revoluţia televizată şi nu la cea reală.

267

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 268

Concepte fundamentale în sociologie

Televiziunea a transmis ore în şir fără întrerupere şi aproape tot ce ştiam atunci despre cursul evenimentelor, ştiam doar de la televizor. Mai mult, spectacolul de televiziune a reuşit să ne definească două tipuri de eroi, revoluţionarii şi teroriştii (sau securiştii la început). Tot televiziunea ne dădea imaginea gravităţii evenimentelor la care asistam şi ne zugrăvea, în paralel, eroismul revoluţionarilor şi implicit al noii conduceri a ţării. Orice revoluţie sau orice schimbare a unui regim are nevoie de o “punere în scenă” a schimbărilor pentru ca acestea să fie asimilate şi acceptate de public. Chiar şi când schimbările sunt paşnice, ele au nevoie de un caracter public, de proceduri care să confere acest caracter, în lipsa căruia, noua conducere nu se poate impune. Conducerea unei comunităţi sau a unei societăţi reclamă existenţa unei puteri legitime, presupune modalităţi de comunicare socială care să confere această putere şi totodată legitimitate. Conducerea politică a unei societăţi se bazează pe mecanisme sociale complexe, pe procese capabile să asigure funcţionarea eficientă a instituţiilor sociale. În acest capitol ne vom ocupa exact de acest domeniu al vieţii sociale, acela al guvernării şi conducerii comunităţilor şi societăţilor.

Guvernul României

268

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 269

Alfred Bulai

Puterea şi autoritatea Conceptul de putere face parte din categoria conceptelor larg folosite în spaţiul public, utilizare care trece cu mult dincolo de graniţele sociologiei. Puterea se referă la o capacitate a cuiva de a-şi impune propria voinţă şi a genera anumite cursuri ale evenimentelor. În acest sens, puterea poate fi privită ca şi capacitate a oricărui sistem de a determina acţiuni sau reacţii, lucru valabil inclusiv în cazul sistemelor fizice. În sociologie, puterea a fost studiată în cel puţin două accepţiuni. Pe de o parte ca şi putere politică, cu referinţă la conducerea instituţiilor, a comunităţilor sau societăţilor, iar pe de altă parte, la nivelul interacţiunilor din societate, ca putere de influenţare a unui actor social de către un altul. Cele două perspective nu se exclud neapărat, însă au la bază referinţe teoretice diferite. Definiţia şi totodată abordarea clasică asupra puterii îi aparţine lui Max Weber. El defineşte puterea ca şansa unei persoane sau unui grup de a impune în cadrul unei relaţii sociale unui alt individ sau grup propria voinţă, chiar împotriva rezistenţei acestora. Puterea, în această accepţie, este o capacitate de a determina un curs al acţiunilor celorlalţi în cadrul relaţiilor cu aceştia. Rezultă din această definiţie că puterea nu poate exista decât relaţional, ea neavând obiect în afara interacţiunilor sociale. Puterea unui individ în raport cu o persoană sau un grup nu are aceeaşi valoare faţă de oricare alte persoane sau grupuri. Prin urmare, puterea poate fi gândită ca o caracteristică specifică, care are valori particularizate pentru fiecare relaţie socială în care intră un individ. Problematica puterii nu este însă una foarte clar conturată teoretic şi nici nu există o unanimitate a părerilor faţă de conţinutul relaţiilor de putere şi faţă de mecanismele acesteia. Chiar în definiţia weberiană, se stipulează posibilitatea ca puterea să se exercite împotriva voinţei unui subiect, dar nu se exclude situaţia ca acesta să accepte un anumit curs al acţiunii, fără a opune rezistenţă. Dacă ne întrebăm în ce constă puterea, care sunt bazele ei, putem avea mai multe modalităţi teoretice de a ne-o reprezenta. Într-o prima abordare, am putea spune că puterea stă în capacitatea de a gestiona resursele de care alterii noştri relaţionali ar avea nevoie. Resursele pot fi de venit, de prestigiu, de status etc. Pe de altă parte, putem defini puterea în termeni de abilităţi persuasive, deci prin capacitatea de a comunica astfel în raport cu alte persoane. Nu putem să nu luăm în calcul şi posibilitatea ca puterea să fie conferită de către dreptul cuiva de a controla şi de a administra sancţiuni alterilor, ori cel puţin de a-i ameninţa cu aceste sancţiuni. Puterea, în aceste situaţii, poate fi conferită unui individ de structuri 269

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 270

Concepte fundamentale în sociologie exterioare acestuia. Mai mult, diferite tipuri de grupuri şi structuri sociale, ca atare, pot săşi exercite puterea asupra altor grupuri sau structuri, sau asupra unor alteri. În fine, puterea cuiva poate fi acceptată şi recunoscută sau dimpotrivă, subiecţii, chiar dacă nu reuşesc să se opună puterii unui individ, pot să nu o accepte. Puterea recunoscută şi implicit acceptată poartă numele de autoritate. Pentru Max Weber, autoritatea (la el dominaţia) este de trei tipuri. În primul rând, sociologul german identifică o autoritate raţional-legală, adică autoritatea dată, în principal, de acceptarea sistemului legal şi a procedurilor şi reglementărilor specifice organizaţiilor birocratice. În al doilea rând, Weber identifică autoritatea charismatică, dată de capacităţile personale ale unor indivizi de a se impune în grupuri şi comunităţi, de a promova şi susţine norme şi valori ale grupului. În al treilea rând, avem autoritatea tradiţională, adică autoritatea conferită de faptul că un anumit model relaţional de putere este moştenit şi asimilat prin socializare de către subiecţii care interacţionează. Pentru Weber, autoritatea raţionallegală este forma principală de manifestare a autorităţii în epoca modernă, în timp ce în epocile premoderne, autoritatea tradiţională era prioritară. A doua accepţiune a conceptului este centrată pe capacitate cuiva de a influenţa o altă persoană. Studiile, în special în psihologia socială, s-au centrat asupra capacităţilor indivizilor de a influenţa alterii prin comunicare persuasivă sau prin diferite mijloace generatoare de comportamente obediente la aceştia. Puterea poate fi astfel analizată dintr-o perspectivă strict persuasivă, ea putând fi definită simplu ca şi caracteristică a comunicării care fundamentează o relaţie socială. În această accepţiune am putea gândi puterea ca un produs al interacţiunii şi nu ca o forţă a unui individ asupra altuia. Cu alte cuvinte, în interacţiunea a doi indivizi, logic ar fi să considerăm că ambii îşi exercită o anumită putere în relaţie, iar rezultanta acestei interacţiuni va depinde de produsul acestui raport, indicând eventual o ascendenţă a uneia dintre persoanele respective. Există în toate aceste modele, inclusiv în cel weberian, o anumită lipsă de diferenţiere între două tipuri de manifestare a puterii. În realitate, puterea relaţională a cuiva se exercită direct asupra unui alter, indiferent dacă şi în ce măsură împotriva voinţei acestei persoane, iar pentru această situaţie putem să gândim numeroase mecanisme explicative. Atunci când ne referim la puterea unei organizaţii birocratice, acceptată ca legitimă, avem o raportare normativă faţă de autoritate. Spre exemplu, atunci când acceptăm puterea unui poliţist de a ne controla, dincolo de gestul concret al acceptării, putem spune că, în fapt, respectăm nişte norme sociale. Putem vorbi în acest caz chiar de o socializare a puterii, adică o socializare prin care asimilăm normele potrivit cărora respectăm şi acceptăm influenţa asupra noastră a unor structuri de tip birocratic. Cu alte cuvinte, sunt acoperite de conceptul de putere două tipuri diferite de situaţii. Pe de o parte, este vorba de influenţa directă dată de persuasiune, sau chiar de utilizarea unor mijloace coercitive, mergând până la forţă, iar pe de altă parte, avem puterea care derivă direct din ordinea normativă. În al doilea caz, respectarea cerinţelor formulate de cineva, ca manifestare a puterii, se face în baza acceptării legilor sau în general a normativităţii sociale.

270

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 271

Alfred Bulai Puterea politică se referă la gestiunea raporturilor dintre indivizi, grupuri şi clase în vederea conducerii organizaţiilor şi a instituţiilor politice ale societăţii. În această accepţie, puterea este strâns legată de stratificarea socială. Menţinerea ierarhică a raporturilor dintre clase şi categorii sociale este posibilă doar prin exercitarea puterii. Puterea devine, în acest fel, o componentă fundamentală a structurii sociale. În concluzie, puterea exprimă o capacitate relaţională care se manifestă prin intermediul oricăror mijloace care au ca rezultat impunerea unui anumit curs al acţiunilor actorilor sociali în baza voinţei celui care exercită puterea. Legitimitatea se referă la calitatea de a fi în acord cu anumite standarde, anumite reguli, norme, procedee acceptate ca fiind legale într-o comunitate sau societate. Legitimitatea se referă la un mecanism prin care este conferită acceptanţă socială faţă de o anumită ordine normativă şi faţă de un anumit mod de funcţionare a instituţiilor şi organizaţiilor. Legitimitatea conferă dreptul de a exercita puterea şi controlul asupra cuiva. Legitimitatea puterii exercitată de un grup sau de o persoană transformă puterea în autoritate. Un grup poate să aibă putere şi să şi-o impună în raport cu un alt grup, fără ca acesta din urmă să o accepte şi să o recunoască şi vom spune că în acest caz puterea respectivă este ilegitimă. Legitimitatea, rareori, este un atribut universal al puterii. De regulă, legitimitatea puterii exercitată de un grup sau un individ care conduce o organizaţie, o comunitate sau orice instituţie politică este definită astfel doar de anumiţi membri ai structurilor respective. Cu alte cuvinte, pot exista întotdeauna grupuri sau categorii sociale care să nu accepte puterea conducătorilor ca legitimă. În fine, legitimitatea nu trebuie confundată cu legalitatea. Legalitatea se referă la calitatea de a fi în acord cu legile unei societăţi date. O conducere politică poate să fie nelegitimă, dar legală. Spre exemplu, un regim politic ca cel din România anului 1989, acţiona legal în baza legilor existente în acel moment, dar avea pusă la îndoială de o parte masivă a populaţiei legitimitatea. În decembrie 1989, pe de altă parte, populaţia care manifesta în stradă acţiona ilegal pentru că încălca legile existente în acel moment, dar noile forţe politice căpătaseră legitimitate fiind recunoscute şi acceptate de o mare parte a populaţiei.

Mecanismele legitimităţii Legitimarea presupune, aşa cum am precizat, acceptarea exercitării puterii de către un individ, un grup, o organizaţie sau o instituţie socială. Acceptarea are întotdeauna două paliere. Pe de o parte, ea vine din partea celor asupra cărora se exercită direct şi concret puterea în vederea desfăşurării unor acţiuni sau activităţi. Pe de altă parte, acceptarea se manifestă în plan mai larg, din partea celorlalţi actori sociali care aparţin diverselor structuri sociale, chiar dacă puterea nu se exercită direct asupra lor. Acceptarea se referă deci inclusiv la situaţia în care acceptăm ca cineva să îşi impună controlul şi propria voinţă altor membri ai structurilor sociale cărora le aparţinem. Ne putem întreba, însă, care sunt bazele pentru care o putere exercitată de cineva asupra unei persoane este acceptată atât de către aceasta, cât şi de ceilalţi membri ai struc-

271

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 272

Concepte fundamentale în sociologie turii sociale în care ei se află? Aşa cum am arătat în paragrafele anterioare, există două tipuri de situaţii, relativ diferite. În primul rând, este vorba de exercitarea directă a puterii de către o persoană care influenţează pe altcineva, iar în al doilea rând este vorba de puterea exercitată strict normativ în baza unei anumite ordini normative impuse într-o societate de către cei care gestionează puterea. Max Weber făcea distincţie între legitimitatea charismatică, care se referea mai degrabă la prima situaţie şi cea raţional legală care aparţinea structurilor formale ale societăţii şi în primul rând birocraţiei. Primul caz ţine, în mod evident, de capacităţile cuiva de a comunica în registru persuasiv, deci de a utiliza un anumit tip de comunicare capabil să genereze acordul faţă de exercitarea puterii de control şi de decizie. Puterea devine astfel capacitate de influenţă, iar legitimitatea este dată în această situaţie de abilităţile de comunicare. În al doilea caz, avem o acceptare în raport cu o ordine normativă care menţine o anumită formă de organizare comunitară sau socială. Cea mai simplă formulă explicativă poate fi din acest motiv cea menţionată anterior şi anume socializarea indivizilor, cea care ne impune un anumit model normativ potrivit căruia acceptăm anumite modele relaţionale în societate, inclusiv pe cele de putere. La modul practic, aceste norme sunt însoţite de fapt de mijloace de control social şi de sancţionare a celor care se abat de la registrul normativ. Rezultă din tot ceea ce am prezentat până acum, că legitimitatea presupune cel puţin două caracteristici esenţiale. Prima este legată de aspectul comunicaţional presupus de comunicarea socială dintre indivizi. Din acest motiv, putem spune că în afara unui plan comunicaţional nu putem gândi nici o formă de putere. A doua caracteristică este dată de faptul că puterea are nevoie întotdeauna de o componentă publică, deoarece normativitatea presupune în toate formele sale de manifestare, un caracter public al gestiunii ei în societate. Modelele normative nu pot să existe în afara întăririi lor permanente de instrumentele de control social şi, în acelaşi timp, de cele de acceptare publică a puterii. În concluzie, nu putem vorbi de putere, atât în ceea ce priveşte influenţa directă asupra unor persoane sau grupuri, cât şi în ceea ce priveşte suportul pentru o anume ordine normativă fără existenţa comunicării la nivel public. Legitimitatea politică a conducerii unei structuri de tip statal este legată de cele două tipuri de mecanisme. În acest caz însă, nu este vorba doar de comunicarea persuasivă interpersonală, ci şi de comunicarea publică, care are şi ea componente persuasive. Acceptarea unei anumite ordini normative existente în societate priveşte desigur şi sistemul politic, iar punerea în discuţie a acestei ordini se face, de regulă, atunci când sunt satisfăcute două condiţii: atunci când numărul celor care au tendinţa de a încălca normativitatea creşte semnificativ în societate şi atunci când gestionarea publică a controlului social devine disfuncţională. Legitimitatea este analizabilă şi dintr-o altă perspectivă. Acceptarea normativităţii sociale este dată şi de modul în care un ansamblu de instituţii funcţionează în societate. Printre instituţiile centrale în acest proces se află şi instituţia care gestionează sacrul şi totodată produsele considerate cele mai valoroase într-o societate, religia. Religia, ca instituţie socială, indiferent de tipul ei, şi-a propus întotdeauna să ofere un model explicativ al ordinii sociale. Pentru cea mai mare parte a istoriei, organizaţiile religioase au propus mo-

272

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 273

Alfred Bulai delul explicativ al lumii, au propus o reprezentare a lumii sociale ca şi a justeţii sau nu a raporturilor instituite într-o comunitate sau societate. Dacă luăm în calcul şi funcţia de gestiune a celor mai valoroase produse ale comunităţii, cele cu caracter sacru, atunci putem înţelege de ce într-o mare măsură legitimitatea a avut în istorie o bază religioasă. Susţinerea ordinii sociale şi implicit normative s-a bazat pentru o mare parte a istoriei umanităţii pe religie. Din acest motiv, legitimitatea politică a avut o formă de tip religios. Acceptarea exercitării puterii politice s-a legat în societăţile premoderne de susţinerea de către organizaţiile religioase a unui anume model normativ existent la un moment dat. Societăţile moderne, prin secularizare, dar mai ales prin exproprierea religiei de rolul de principal instrument de propunere, explicare şi justificare a modului de funcţionare a lumii fizice şi sociale, au reuşit să schimbe natura şi mecanismul de funcţionare a legitimităţii. Conducerea societăţilor, în urma revoluţiilor modernităţii, a început să fie tot mai puţin justificabilă prin „atingerea divinităţii” şi tot mai mult pe baza unui alt mecanism. Acesta este cel care conferă dreptul de a exercita puterea, nu în numele unei divinităţi, ci în numele unui factor real, deşi definit abstract şi anume poporul. Legitimitatea de tip popular a devenit majoritară în modernitate, puterea politică, în foarte multe state, fiind justificabilă şi acceptată în baza valorizării unor instituţii care conferă suport democratic, popular, puterii.

Statul modern şi democraţia Modernitatea nu a adus doar un nou tip de legitimitate, ci şi un nou tip de stat. Adesea, numele lui este exprimat de sintagma stat naţiune pentru că apariţia statelor moderne a fost legată de procesul de formare a naţiunilor. Acest proces a presupus modificări chiar la nivelul modului de definire a statului ca şi al instituţiilor sale. La modul general, statul reprezintă un ansamblu de instituţii care, întrun teritoriu dat, exercită puterea de a legifera, de a guverna, de a administra controlul social şi de a apăra ordinea normativă. Max Weber sublinia caracteristica de bază a oricărui stat, faptul că acesta are monopolul legitim al utilizării violenţei întrun teritoriu. Totodată, statul are monopolul utilizării forţei şi în raport cu alte state, în gestionarea diferitelor forme de conflict cu acestea. Statele premoderne erau în primul rând slab centralizate, aveau graniţe relativ slab definite şi îşi exercitau puterea în forme mult mai slabe decât statele naţionale. În comparaţie cu statele tradiţionale, statul-naţiune, în concepţia lui Anthony Giddens (n.1938), are trei caracteristici esenţiale: suveranitatea. Este vorba de faptul că statele moderne îşi exercită suveranitatea, adică au autoritate deplină într-un teritoriu în ceea ce priveşte controlul social şi guvernarea. Cetăţenia. Statele moderne alocă un status fundamental pentru buna lor funcţionare, acela de membru al statului şi anume calitatea de cetăţean. Aceştia au drepturi politice, economice şi sociale garantate de către stat. În statele tradiţionale, populaţia este dependentă mai degrabă de cei care deţin puterea locală şi nu au garantate drepturile de către autoritatea centrală, decât într-o foarte mică măsură. naţionalismul. Statul naţiune s-a asociat cu apariţia naţionalismului, deci cu un pro-

273

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 274

Concepte fundamentale în sociologie ces de formare a naţiunilor moderne. Acest proces a presupus minimalizarea diferenţierilor culturale şi lingvistice din interiorul graniţelor noilor state. În statele tradiţionale, identitatea populaţiei era în primul rând regională şi nu naţională. În Franţa medievală, populaţia nu îşi aloca ca identitate principală pe aceea de francez, ci pe cea regională, de normanzi spre exemplu. La fel, locuitorii Ţării Româneşti (Valahiei) din vremea lui Mihai Viteazul se considerau valahi şi nu români. Statele naţionale au început să se impună o dată cu creşterea puterii şi a centralizării statelor la sfârşitul Evului Mediu, iar momentul politic a fost dat de diferite revoluţii şi războaie care au avut loc între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea. Anthony Giddens, (baron Statele naţionale au adus, totodată, un nou model Giddens) este un sociolog britanic contemporan care a de legitimitate. În marea majoritate a cazurilor procesele avut un rol important în reînde formare a acestor state au marcat şi secularizarea vienoirea teoriei structuraliste. ţii sociale şi impunerea unui nou model de legitimitate, Este un autor foarte prolific, a acela de tip popular. Legitimitatea de tip popular a prescris peste 30 de cărţi,a fost profesor la Cambridge, şi supus totodată impunerea unui nou model de guvernare London School of Economics. a societăţii, cel democratic. A lucrat însă şi în domeniul Termenul de democraţie are o origine veche, consilierii politice, a fost conprovenind din limba greacă, de la cuvintele demos silier al fostului Prim ministru (popor) şi kratos (conducere). Tot grecii au fost şi primii britanic Tony Blair. Este o voce importantă în dezbatercare au propus un astfel de model de conducere atât în ile politice din Marea Bripractică, cât şi ca subiect al dezbaterii filosofice. tanie, ocupând un loc în Din acest punct de vedere, democraţia este o Camera Lorzilor pentru Parformă de organizare a sistemului politic în care puterea tidul Laburist. Lucrări princise exercită de popor şi nu de un monarh sau de o clasă lipale: “New Rules of Sociological Method: a Posimitată a aristocraţilor sau nobililor. Această definiţie nu are o bază foarte solidă însă, tive Critique of interpretative Sociologies” (1976); “The pentru că elementul forte al definiţiei, conceptul de popor Constitution of Society. Outeste unul relativ greu de definit. Cine este de fapt poporul, line of the Theory of Strucne putem întreba? turation” (1984); “The Consequences of Modernity” În Atena antică, “poporul” nu acoperea decât o minoritate şi prin urmare nu putem vorbi, de fapt, de o (1990); “Modernity and SelfIdentity. Self and Society in legitimitate populară. În Epoca modernă, în cadrul mişthe Late Modern Age” (1991); cărilor revoluţionare care au adus alte regimuri politice “The Transformation of Intila putere, problema legitimării noilor puteri nu exista macy: Sexuality, Love and real, poporul care se afla „în spatele” noilor conducători, Eroticism in Modern Socierau mulţimile de revoluţionari sau de militari. Oamenii eties” (1992); “Beyond Left and Right — the Future of care ieşiseră în stradă să apere sau să sprijine parlamenRadical Politics” (1994); “The tarii englezi în 1642, sau pe străzile Parisului în 1789, erau Third Way. The Renewal of expresia concretă a suportului popular. Poporul este to- Social Democracy” (1998); tuşi o abstracţie, pentru că este un termen care acoperă “Europe In The Global Age”. întreaga populaţie, iar aceasta nu poate fi niciodată în (2007)

274

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 275

Alfred Bulai acord total cu o putere, fie ea nouă sau veche. Din acest motiv, suportul popular al puterii devine în numeroase situaţii o chestiune de calculabilitate. Cât de mulţi, însă, din membrii unui stat trebuie să fie în acord cu o putere, pentru ca ea să fie legitimă? În cazul conducerilor statelor premoderne, monarhii, familiile nobiliare sau aristocratice aveau legitimitatea conferită de modelul normativ care avea în mare măsură o bază religioasă. Anthony Giddens Marea parte a populaţiei avea o apartenenţă clar definită la o anume religie şi, din acest motiv, credincioşii acceptau în limite rezonabile autoritatea puterii conducătorilor. Democraţia are nevoie însă de mecanisme speciale prin care să se poată „certifica” legitimitatea.

Guvernarea, electoratul şi lupta politică În Epoca Modernă, instrumentul principal al certificării legitimităţii de tip popular l-a reprezentat votul. Acesta se referă la un tip de alegere socială, care se bazează pe exercitarea dreptului de a alege anumiţi reprezentaţi în unele dintre instituţiile politice ale statului. Votul, deşi este o instituţie mai veche, a căpătat o funcţie majoră în definirea sistemului politic doar în modernitate. Pentru a se putea exercita, este nevoie de un anumit mecanism electoral, adică de o serie de instituţii şi organizaţii care să permită prin funcţionarea lor atât exprimarea concretă a votului, cât şi a modalităţilor în care acesta este transformat în locuri ale reprezentanţilor aleşi în organizaţiile politice. Uzual, acest mecanism este numit sistem electoral şi se referă la modul în care sunt organizate şi funcţionează alegerile electorale în cadrul unui stat. Statele democratice din lumea contemporană funcţionează pe baza separaţiei principalelor puteri din stat: Executivă, Legislativă şi Judecătorească. Acest principiu, propus de aproape trei sute de ani de Charles de Secondat, baron de Montesquieu, asigură controlul reciproc al puterilor în stat şi este gândit ca un mijloc de a controla totodată modul în care un regim democratic îşi păstrează un astfel de statut. electoratul, adică populaţia care are drept de vot, alege de regulă reprezentaţii în Parlament, iar în unele societăţi îşi exprimă opţiunile direct sau indirect şi asupra altor instituţii politice, cum ar fi cea a Preşedintelui, Primarilor (conducători ai localităţilor) dar, în unele state, şi în privinţa judecătorilor, sau a altor membri ai instituţiilor politice. Există multe sisteme de vot. La modul general, orice sistem încearcă să obţină trei lucruri. În primul rând, să propună un sistem de organizare care să permită un nivel maxim de accesibilitate atât a cetăţenilor, cât şi a actorilor politici la sistemul de vot, iar iar în al doilea rând, se urmăreşte ca traducerea voturilor în poziţii ocupate în cadrul instituţiilor politice să fie cât mai conformă cu opţiunile populaţiei. Cea de a treia cerinţă importantă este aceea de a asigura un suport de stabilitate pentru guvernarea statului. Acesta este motivul pentru care se folosesc, în multe sisteme de vot, praguri electorale care previn pulverizarea votului datorită opţiunilor pentru organizaţii politice foarte mici.

275

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 276

Concepte fundamentale în sociologie Principalele tipuri de sisteme de vot sunt, cel uninominal şi cel de listă. În primul, electorul alege o anumită persoană, în al doilea, el optează pentru o listă de candidaţi. Preşedintele României sau primarul unei localităţi sunt aleşi prin vot uninominal. Parlamentarii sau consilierii prin vot de listă. Nu există nici un tip de vot ideal, pentru oricare sistem pot fi găsite virtuţi şi defecte. Votul uninominal are avantajul că persoana pentru care optează cineva, este cea care primeşte real creditele respective, comparativ cu votul de listă, unde anumite persoane de pe aceasta pot să transfere creditele şi altora de pe listă care nu sunt deloc preferaţi. Sistemul uninominal poate, însă, face ca unele formaţiuni politice să fie cu totul excluse din viaţa politică, pentru că dacă un partid nu are majoritate în nicio circumscripţie, spre exemplu un partid etnic sau regional, este posibil să nu aibă niciun reprezentant în Parlament, chiar dacă, pe ansamblu, acel partid are cu mult peste un prag electoral, să zicem de 5%. Votul de listă poate aduce însă în Parlament persoane care nu au nicio vizibilitate sau acceptanţă publică din partea electoratului, dar care ajung reprezentanţi ai acestuia, de fapt, doar pe baza puterii de decizie a conducătorilor partidelor respective. Votul uninominal poate aduce, la rândul său, în Parlament, persoane de mare notorietate, dar care pot să nu aibă niciun fel calităţi politice reale. Oricare sistem de vot am alege, el nu poate fi pe deplin funcţional, dacă sistemul politic ca atare are probleme. În principiu, sistemul de vot poate induce anumite limite sau permisivităţi, dar el nu are, aşa cum se afirmă de multe ori în societatea românească, capacitatea de a schimba, de a „reforma” clasa politică. Sistemul electoral are ca finalitate formarea şi legitimarea unor structuri politice care îşi asumă, pe o anumită perioadă de timp, guvernarea comunităţilor sau statelor. Guvernarea se asigură de către Guvernul central, eventual de către Guvernele locale sau regionale, pe baza unor mandate din partea organelor legislative sau/şi din partea instituţiei preşedintelui în unele state. Guvernarea are o sferă mai largă sau mai restrânsă în funcţie de prevederile juridice din diferite state. Ea este în mod normal subordonată instituţiilor de tip parlamentar, cele care au rolul de a investi şi de a trage la răspundere guvernanţii. Problemele menţionate în paragrafele precedente, legate de calculabilitatea suportului democratic, sunt rezolvabile prin două elemente ale sistemului electoral: prin definirea dreptului de vot acordat cetăţenilor şi prin reglementarea luptei politice. În lumea contemporană vorbim de votul universal, în sensul că populaţia care trece de o anumită vârstă, de regulă aceea a majoratului, are dreptul de a vota în baza calităţii de cetăţean al statului respectiv. Faţă de această definiţie există unele nuanţări, pentru că există şi persoane cărora li se interzice acest drept, ca urmare a unor sancţiuni judecătoreşti, de exemplu, dar există şi persoane care nu sunt cetăţeni şi care capătă dreptul de vot pentru anumite tipuri de alegeri, aşa cum este cazul rezidenţilor imigranţi în unele state europene. Reglementarea luptei politice presupune existenţa şi acceptarea legalităţii formelor de exprimare a unor actori politici care se unesc în vederea promovării unor interese comune. Aceştia pot fi partide politice, alianţe sau coaliţii, dar şi alte tipuri de organizaţii nonguvernamentale care pot să susţină obiective politice. Lupta politică presupune în ţările democratice o dispută la nivelul discursului şi imaginii publice, adică ea se rezumă la comunicare publică sau la acţiuni care vor să transmită, să formeze o anumită imagine la ni-

276

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 277

Alfred Bulai velul populaţiei. Lupta deci nu presupune confruntare fizică directă, cel puţin din punct de vedere legal. Există însă numeroase exemple de societăţi în care actorii politici recurg la mijloace violente, uneori chiar de tip militar sau paramilitar. Aceste situaţii se produc în general în cazul statelor care, fie au un nivel ridicat de instabilitate politică şi care, totodată, au probleme de legitimare a guvernării, fie au segmente importante din populaţie care au un statut special care le face să nu accepte autoritatea majorităţii.

stat

Schimbarea regimului politic. Revoluţie şi lovitură de

Un regim politic, în sensul în care l-am prezentat noi, ca sistem politic legitim într-o anumită perioadă de timp şi într-un anume teritoriu, poate să aibă în realitate o legitimitate mai mare sau mai mică, poate gestiona forţa în procesul de guvernare într-o modalitate extinsă sau restrânsă. O putere politică poate să îşi piardă din autoritate, altfel spus să fie tot mai puţin acceptată ca legitimă de către populaţie sau de către anumite categorii sociale. Există o dinamică a acceptării puterii, nu doar faţă de instituţiile politice dintr-o societate, ci chiar şi faţă de actorii politici particulari care exercită concret puterea într-un anumit moment. Legitimitatea se referă la acceptarea sistemului politic, adică a instituţiilor sale. Exercitarea concretă a puterii se realizează de către actorii concreţi, care ocupă poziţii în instituţiile politice. Acceptarea puterii, ne readucem aminte, are o structură duală. Ea se referă la acceptarea instituţiilor şi a ordinii normative ca atare, pe de o parte şi la acceptarea puterii de influenţă a actorilor care fac parte din instituţii, pe de altă parte. Legitimitatea poate fi deci a instituţiilor ca atare, dar putem pune problema legitimităţii unei persoane de a ocupa o anumită poziţie în instituţiile politice. În mod normal, dinamica legitimităţii ţine, în primul rând, de actorii politici cărora mult mai uşor li se poate contesta legitimitatea de a ocupa o poziţie într-o instituţie, chiar şi dacă regimul ca atare poate fi extrem de legitim. De regulă, atunci când este tot mai contestată autoritatea actorilor politici ocupanţi ai poziţiilor importante ale sistemului de instituţii politice, începe să fie pierdută autoritatea şi de către regim ca atare. În astfel de momente, începe să fie contestată ordinea normativă şi instituţiile politice, iar în final întregul regim politic. Factorii care conduc la pierderea legitimităţii sunt în principal următorii: mobilitatea socială care conferă o mai mare importanţă socială, ca venituri, prestigiu sau ca număr, a unor categorii sociale, care pot emite pretenţii mai mari faţă de alocarea resurselor din societate. pierderea importanţei pe care o au în societate anumite grupuri sau categorii, ca un alt efect al mobilităţii sociale, din cauza scăderii numerice sau a scăderii prestigiului, a veniturilor etc. migraţia, atât în forma de emigraţie, cât şi de imigraţie, prin schimbarea structurii demografice poate să aducă o scădere a legitimităţii puterii politice dintr-un teritoriu. influenţa şi presiunile externe din partea altor state sunt un alt factor în mă-

277

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 278

Concepte fundamentale în sociologie sura în care, în raporturile cu alte state, o putere dintr-un stat nu este recunoscută extern ca legitimă. Comunicarea socială. În măsura în care apar noi mijloace de comunicare sau o dezvoltare masivă a sistemului de comunicaţii şi de comunicare, contactele culturale cu alte societăţi pot genera efecte negative asupra legitimităţii unei puteri. incapacitatea de a mai susţine şi valida puterea prin ritualuri sociale care să confere imaginea de suport pentru aceasta. anomia socială. Nivelul anomic al unei societăţi se răsfrânge automat asupra puterii politice prin scăderea autorităţii acesteia. Contestarea sistematică sau critica socială din partea unor comunicatori sociali recunoscuţi şi acceptaţi, cum ar fi liderii de opinie, jurnaliştii, diferitele personalităţi publice etc. După cum observăm, există numeroşi factori care pot angrena în procese ascendente sau descendente legitimitatea unei puteri politice. Scăderea legitimităţii unei puteri nu duce automat la schimbarea unui regim politic. La nivelul guvernării şi al sistemului politic din lumea contemporană, există un instrument care relansează viaţa politică periodic. Este vorba de vot, care prin alegerea unei noi configuraţii politice şi adesea şi a unor noi formule de guvernare recreditează puterea politică şi instituţiile politice ca atare, chiar dacă o parte importantă a politicienilor poate fi aceeaşi. Există, însă, momente în care scăderea legitimităţii poate ajunge până la cote foarte mici, care pun în pericol puterea politică în ansamblu. Într-o primă fază, această slăbire a autorităţii este suplinită, uzual, de utilizarea în exces a controlului social şi a mijloacelor violente de impunere a ordinii normative. Se poate ajunge însă la situaţia în care nici exercitarea mijloacelor violente nu mai este acceptată şi atunci există şansa majoră să se schimbe regimul politic ca atare şi să ajungă la conducere o nouă putere politică care se constituie uzual pe o nouă formulă de legitimare. Acest tip de momente sunt etichetate adesea ca revoluţii sociale, indiferent de modul lor de manifestare concretă. În practică, spre exemplu, revoluţiile moderne au fost războaie de eliberare, lovituri de stat, războaie civile etc. În modernitate, eticheta de revoluţie a căpătat o definiţie pozitivă şi chiar înalt prestigioasă, motiv pentru care schimbările de regim politic din modernitate şi din lumea contemporană sunt etichetate în marea majoritate a cazurilor ca revoluţii, fără a exista asemănări serioase între aceste tipuri de evenimente. O primă observaţie pe care o facem este aceea că revoluţiile nu schimbă în realitate tot ceea ce uzual ele acreditează public că schimbă. În primul rând, schimbările la nivelul clasei politice sunt mult mai puţin importante decât par la prima vedere. În al doilea rând, aparatul birocratic rămâne o perioadă mare de timp aproape neschimbat. În fine, cultura politică nu se schimbă decât într-o perioadă mare de timp după desfăşurarea evenimentelor revoluţionare. Ceea ce se schimbă real în acest tip de procese este în primul rând elita principală care exercită puterea, cu referinţă mai ales la elita foarte vizibilă a fostului regim. Cu siguranţă, în timp se schimbă un număr mare de persoane şi de instituţii, dar într-un proces treptat care nu are mai nimic revoluţionar în el. 278

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 279

Alfred Bulai Marile revoluţii de la începutul modernităţii au avut totuşi un element comun. Ele au propus şi au monetizat un nou tip de legitimitate, cea populară. Au realizat acest lucru în baza unor schimbări majore legate de numeroase alte procese de schimbare socială, cum ar fi: secularizarea, dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiilor, dezvoltarea comunicaţiilor, dezvoltarea libertăţilor şi drepturilor omului etc. Un regim politic se poate schimba pe baza unui mecanism care are o anumită amplitudine socială şi care poate fi etichetat ca revoluţie, dar se poate realiza şi pe baza unui alt tip de procedeu de schimbare instituţională, cel al loviturii de stat. De multe ori, în spaţiul public, dar uneori chiar şi la nivelul dezbaterilor academice, cei doi termeni, de revoluţie şi lovitură de stat, sunt puşi în relaţie. Aceasta pentru că limita dintre cele două tipuri de procedee de schimbare a unui regim politic este destul de greu a fi delimitată. În practică, de multe ori, unul şi acelaşi eveniment este etichetat în ambele modalităţi. Dat fiind că legitimarea celor două procedee este radical diferită, revoluţia fiind în general mult mai legitimă decât orice altă modalitate de schimbare a regimului politic, există tentaţia de a eticheta orice formă de schimbare de regim ca revoluţie. În schimb, puterea, chiar dacă se află într-o criză majoră de legitimitate şi se confruntă cu o mişcare revoluţionară, dacă respectiva mişcare nu reuşeşte, ea va fi etichetată public ca lovitură de stat nereuşită. Prin urmare, raportul dintre revoluţie şi lovitură de stat este pe de o parte unul care ţine de discursul public, iar pe de altă parte, el poate fi analizat din perspectiva mecanismului său intern. Din acest ultim punct de vedere, lovitura de stat are întotdeauna un fundament militar, chiar dacă este vorba de structuri de tip paramilitar, care nu aparţin armatei oficiale. Lovitura de stat urmăreşte, de regulă, schimbarea puterii şi aducerea unei conduceri în care aparatul militar este puternic reprezentat. De regulă, populaţia poate să accepte sau nu schimbarea regimului politic, dar ea nu este privită ca o componentă importantă în desfăşurarea evenimentelor, chiar există de regulă reţineri de a implica forţe nemilitare. De mute ori însă loviturile de stat sunt acceptate de populaţia largă, în special pentru că ele se produc atunci când există probleme serioase legate de stabilitatea unei structuri statale, ca şi în cazul crizelor de legitimare a puterii. Nu în ultimul rând, datorită legitimităţii pe are o are modelul revoluţiei în cadrul culturii politice contemporane, autorii loviturilor de stat caută anumite formule de sprijin popular, inclusiv utilizând calificative de tip revoluţie pentru evenimentele desfăşurate. Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că, în modernitate, nicio revoluţie nu a fost cu totul independentă de o formulă de organizare în care colaborarea la eveniment a structurilor de tip militar să nu fi fost una importantă.

Războiul Un factor important al schimbării sociale, universal la scară istorică, este războiul. Acesta se referă la lupta politică de tip militar, bazată pe utilizarea forţei şi a mijloacelor de distrugere a forţei militare a adversarilor. Războiul a fost văzut în istorie în modalităţi diferite, însă, pe ansamblu, el nu a căpătat o definiţie peiorativă decât în modernitate, cu un accent important în secolul al XX-lea. 279

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 280

Concepte fundamentale în sociologie În cea mai mare parte a istoriei, societăţile au fost conduse de militari, adică de conducători care exercitau şi atribuţii militare. Războaiele, ca şi calitatea de militar, erau apreciate în mod deosebit, în fapt, dreptul de a lupta era un drept care marca o poziţie superioară în societate. Din aceste motive, războiul a fost şi el, în întreaga istorie, înalt valorizat pozitiv. Participarea la război era un drept şi mai puţin o obligaţie, aşa cum a ajuns ea în epoca modernă când statusul de cetăţean, de cele mai multe ori, prevede pentru bărbaţi şi obligaţia participării la serviciul militar. Războiul a reprezentat în istorie un instrument important al schimbării sociale, dat fiind faptul că el a fost una din formele principale ale contactelor între culturi. Multe din schimbările dintr-o societate s-au datorat războiului, prin importul unor modele culturale sau, pur şi simplu, prin contactul cu alte culturi. În opinia lui Robert Nisbet (1913-1996), războiul a fost şi a rămas în bună măsură un important factor al dezvoltării, atât prin industria de război, care are o cotă importantă în economia ţărilor dezvoltate şi astăzi, dar şi din punct de vedere al progresului tehnologic. O mare parte din invenţiile tehnologice din istorie au avut o sursă de tip militar. Putem găsi exemple pornind de la banala maşină de cusut, inventată pentru a se putea face mult mai rapid uniformele militare, ajungând până la invenţii mai recente, care au avut şi ele primordial cauze militare, cum ar şi radioul, telefonia, aviaţia şi astronautica, energia nucleară şi multe altele. Imaginea războiului a început să fie negativizată odată cu schimbarea rolului armatei şi al militarilor în societăţile moderne. Cauza majoră a schimbării de percepţie a reprezentat-o însă tipul nou de conflict armat apărut în secolul al XX-lea. Războaiele Mondiale au adus nu doar conflagraţii de dimensiuni uriaşe în raport cu trecutul, ci şi un dramatism social mult mai amplu. Dacă spre exemplu, în toate războaiele din Evul Mediu occidental au murit doar 2% din beligeranţi, mulţi mai degrabă din accidente, în Primul Război Mondial au murit 40% dintre cei care au participat. Mai mult, secolul al XX-lea a adus şi un alt model de conflict, cel al războiului total, în care subiecţi ai acţiunilor militare au început să fie şi civilii, adică nemilitarii. În istoria premodernă, luptele se dădeau exclusiv între militari, cum erau, de exemplu, nobilii în Europa medievală. La aceste lupte, populaţia nemilitară, nu doar că nu participa, dar uneori chiar asista ca la un adevărat spectacol. Războiul contemporan este mult mai sângeros şi are efecte distructive incomparabile cu cele generate de conflictele militare din trecut. Din acest motiv, o dată în plus, imaginea actuală a războiului s-a schimbat profund, iar presiunile sociale şi politice de sprijinire a păcii au o amploare semnificativă astăzi. În lumea contemporană, instituţiile militare au mers tot mai mult în direcţia birocratizării şi profesionalizării renunţându-se, treptat, la ideea de armată populară. Istoric, armatele în modernitate au avut un determinant puternic de tip popular, dată fiind extinderea unui drept premodern, cel de a purta arme, la o întreagă populaţie. Cu toate acestea, evoluţia tehnologiilor militare, a modurilor funcţionale de management al organizaţiilor au făcut ca nevoia de specialişti şi de profesionalizare să fie tot mai mare. Ţările care funcţionau pe baza unui regim militar obligatoriu, pe principiul armatelor populare, după al Doilea Război Mondial, erau în special cele din sistemul comunist. Şi acestea însă încercau profesionalizarea unui corp mare de ofiţeri şi utilizau în schimb o

280

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 281

Alfred Bulai masă mare de militari pentru activităţi civile cum ar fi cele de muncă forţată în industrie sau în diverse sectoare speciale. Nu în ultimul rând, aceste societăţi utilizau armata ca un puternic factor de control social. Trebuie să precizăm că această funcţie o regăsim în forme diferite în orice tip de organizare militară dintr-o societate.

Democraţie şi conflict politic în lumea contemporană Modelul de organizare politică cel mai înalt valorizat în lumea contemporană este cel democratic. Cea mai mare parte din acţiunile militare din secolul al XX-lea, îndreptate împotriva diverselor ţări, a avut justificări oficiale legate de menţinerea sau impunerea unui model democratic de organizare politică. Democraţia este invocată ca regim politic de multe guverne, inclusiv de unele care sunt acuzate pe plan mondial sau chiar în propriile ţări că impun regimuri nedemocratice. De altfel, toate ţările comuniste au susţinut şi susţin că se bazează pe regimuri democratice. Există prin urmare două abordări ale democraţiei. Pe de o parte, avem o problematică ce ţine exclusiv de discurs şi de un anumit mod de raportare la o temă politică, iar pe de altă parte, avem problematica democraţiei ca mod de organizare a unei societăţi. Democraţia este valorizată pozitiv la o cotă deosebită astăzi şi acesta este motivul pentru care ea este folosită, atât în autoetichetarea unui regim politic, cât şi ca obiectiv legitim care poate fi apărat prin mijloace violente. Din aceste raţiuni, analiza acestor utilizări ale termenului nu ni se pare una relevantă. Se pune însă întrebarea: “Care este natura unui regim democratic?” Răspunsul este evident legat, în primul rând, de natura legitimităţii conducerii. Legitimitatea democraţiei este conferită de întreaga populaţie care are calitatea de cetăţean şi are o vârstă anumită pentru a exercita dreptul de vot. Ideea este că politicienii care ne conduc sunt reprezentanţii noştri, ai tuturor cetăţenilor şi nu ai unei divinităţi sau ai unei ordini sociale bazate pe o stratificare de clasă, castă sau de orice altă natură. Democraţia presupune, dincolo de definiţiile date şi de manipularea publică a conceptului în contexte ultra pozitive, numeroase probleme. În primul rând, mecanismul reprezentării este întotdeauna discutabil, dat fiind că exprimarea opţiunilor pentru anumite persoane sau instituţii se face în modalităţi foarte diferite, iar certitudinea asupra rezultatului final - faptul că actorii politici aleşi sunt cei real doriţi de cetăţeni - este pusă constant sub semnul întrebării. Mecanismul alegerii presupune din start inegalităţi între participanţii la lupta politică, inegalităţi datorate faptului că orice sistem democratic pentru a funcţiona are nevoie de un sistem eficient şi performant de comunicare publică. Proprietatea asupra unui astfel de sistem sau influenţa exercitată asupra mijloacelor de comunicare, conferă un atu sau un handicap actorilor politici. Din acest motiv, putem spune că mass media sunt mai importante în alegeri decât chiar intenţiile sau interesele celor care aleg, prin faptul că media influenţează agenda populaţiei, dau o imagine acesteia asupra lumii, inclusiv asupra scenei politice. În afara acestui sistem de comunicare, politicienii nu se pot angrena în lupte politice la nivel naţional, tocmai pentru ca atât timp cât votul este universal şi deci priveşte mase

281

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 282

Concepte fundamentale în sociologie

mari de oameni, ai nevoie de instrumetne de comunicare de acest tip. Până la un punct, mass media acţionează asemănător unei religii, propunând populaţiei un model explicativ şi de acţiune în raport cu realitatea socială. Mass media au însă propriile interese, cel puţin pentru că sunt un actor economic. Mai trebuie precizat că, în plus, costurile uriaşe ale sistemelor de comunicare de astăzi pun serios problema accesului actorilor politici, nediferenţiat, la procesul de mijlocire a comunicării cu populaţia. Pentru a limita acest tip de probleme, s-a lansat un concept special, care se vrea şi un tip de practică politică, acela de democraţie participativă. În cadrul acesteia, cetăţenii sunt implicaţi în luarea deciziilor, dincolo de actul punctual al votului. Este vorba de un proces de consultare periodică a cetăţenilor în toate problemele de interes, naţional, dar mai ales local. În România există chiar o lege care stipulează obligaţia autorităţilor de a consulta cetăţenii în procesul luării deciziilor, aşa cum este Legea 52/ 2003. Există semne de întrebare legate de viabilitatea instrumentelor democratice şi din alte cauze. În primul rând, populaţia astăzi, în majoritatea ţărilor democratice, are o participare la vot tot mai mică, manifestând chiar un dezinteres profund pentru multe teme de consultare politică sau electorală. Acesta şi pentru că, guvernele naţionale, ca instituţii care exercită puterea, pot să intervină asupra vieţii cetăţenilor într-o măsură mult mai mică decât în trecut. Unul din factorii care a scăzut semnificativ această putere este dat de procesele de globalizare care au făcut ca guvernele naţionale să aibă o putere mult mai mică asupra instituţiilor economice, cel puţin pentru că internaţionalizarea capitalului a făcut ca deciziile companiilor multinaţionale să nu poată fi, decât în mică măsură controlate de mecanismele politice naţionale. Puterea financiară a organizaţiilor economice şi a clasei oamenilor foarte bogaţi ne poate face să vorbim serios de faptul că puterea politică este influenţată major de factori care nu ţin de principiul mecanismului democratic. Un motiv serios de îngrijorare pentru mulţi specialişti, analişti politici şi chiar pentru publicul larg îl constituie reducerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti datorită conflictelor politice contemporane care vizează contactul cu societăţile considerate nedemocratice. O dată cu încheierea Războiului Rece, lupta politică, mascată de lupte regionale între cele două mari blocuri, care susţineau tabere diferite în conflicte locale, s-a diminuat semnificativ. În schimb, a fost relansat un alt tip de conflict militar, specific grupurilor mici de combatanţi: terorismul. Acesta reprezintă un complex de acţiuni derulate de grupuri relativ restrânse de combatanţi organizaţi militar, care urmăresc ca prin mijloace specifice să creeze efecte negative asupra unor populaţii sau comunităţi. Teroriştii nu îşi propun obiective specifice armatelor implicate într-un război, apărarea unui teritoriu sau câştigarea unui teritoriu. Teroriştii doresc să creeze panică, să crească nivelul fricii şi al nesiguranţei sociale, ei urmăresc sabotarea unor instituţii, de re-

282

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 283

Alfred Bulai

gulă a celor care au încărcătură simbolică majoră pentru populaţia atacată. În cele mai multe cazuri, obiectivele teroriştilor privesc: Obţinerea de resurse financiare pentru propriile cauze sau pentru interesele unor lideri. Obţinerea de avantaje în negocieri politice care vizează ocuparea unor teritorii, schimburi de ostateci, acceptarea unor organizaţii politice etc. Scăderea încrederii în sistemele politice dintr-un teritoriu, pe baza faptului că atitudinea împotriva grupărilor teroriste scade în timp, pe măsură ce se dovedeşte că nu există capacitatea de a anihila grupările respective. Sprijin pentru organizaţii ne-teroriste care luptă pentru aceleaşi obiective politice în raport cu diferite puteri de tip statal. În acest caz, teroriştii creează premisele de a negocia politic cu o formaţiune politică care sugerează că poate controla efectele mişcării teroriste. Terorismul contemporan este legat în special de acţiunile unor grupuri musulmane, cea mai importantă grupare fiind Al Qaeda. Terorismul are o istorie destul de veche şi de multe ori a avut baze religioase. Marele atu al mişcărilor de acest tip este acela că marile puteri militare nu au un ascendent major în faţa acestui tip de combatanţi, deoarece armele moderne de distrugere acţionează cu greu împotriva acţiunilor de tip terorist. Unul din obiectivele teroriştilor este şi acela de a tulbura modul tradiţional de viaţă dintr-o societate. Din acest punct de vedere, atacul de la 11 septembrie 2001 din SUA a fost o reuşită pentru terorişti. Panica creată, restrângerea unor drepturi, controlarea în mult mai mare măsură a cetăţenilor în sfera lor privată, inducerea unor limitări ale drepturilor de liberă circulaţie, dincolo de posibilele raţiuni declarate sau chiar acceptate de populaţie induce schimbări valorice în societate. Acestea afectează în timp chiar modelul libertăţilor civice specifice unui regim democratic. Democraţia este departe a de a fi un model perfect de organizare, mai ales dacă încercăm să urmărim modalităţile practice în care se exercită puterea politică în ţările cu un astfel de regim politic. Problema influenţei asupra puterii pe care o poate avea orice cetăţean rămâne un deziderat major al prezentului. El este chiar îndeplinit într-o anumită măsură, însă un regim democratic nu poate funcţiona dacă nu există norme şi valori care să fundamenteze un astfel de model de funcţionare a puterii politice. Existenţa unei puternice ordini normative şi a unei culturi politice, care alocă o importanţă fundamentală valorilor democratice poate face capabil un sistem politic să funcţioneze tendenţial după un model democratic.

283

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 284

Concepte fundamentale în sociologie

Rezumat Înţelegerea modului în care funcţionează anumite structuri de relaţionare în societate şi a modului în care este posibilă şi funcţională exercitarea conducerii societăţilor umane depinde în mod fundamental de înţelegerea diferitelor forme de manifestare a puterii. Conceptul de putere a reprezentat permanent un element de atenţie şi interes atât pentru ştiinţele sociale, cât şi pentru mediul politic ca atare. Unul dintre cei mai reprezentativi teoreticieni clasici ai puterii este Max Weber. Pentru acesta, puterea reprezintă capacitatea unei persoane sau a unui grup de a impune în cadrul unei relaţii sociale unui alt individ sau grup propria voinţă, chiar împotriva voinţei acestora. În această perspectivă, putem spune că puterea este întotdeauna relaţională. Din perspectiva relaţională a definirii puterii, există un alt plan important şi anume cel al recunoaşterii şi acceptării exercitării puterii. Un caz particular se referă la situaţia în care puterea este recunoscută şi implicit acceptată. Este vorba despre autoritate. Max Weber identifică trei tipuri majore de autoritate şi anume: Autoritatea raţional-legală, conferită în baza sistemului legal şi a reglementărilor specifice organizaţiilor birocratice; Autoritatea charismatică, care se manifestă în baza unor capacităţi personale ale indivizilor de a se impune în grupuri şi comunităţi; Autoritatea tradiţională, în sensul unui model relaţional de putere moştenit şi internalizat prin socializare. Perspectivele de definire a puterii sunt, însă, cu mult mai diverse. Prin putere putem înţelege şi capacitatea cuiva de a gestiona resursele de care au nevoie alte persoane, indiferent de natura acestora, sau abilitatea cuiva de a comunica persuasiv cu alţi indivizi. Indiferent de perspectiva de definire, puterea presupune invariabil o relaţie asimetrică, fie că este vorba despre putere ca manifestare a persuasiunii sau a utilizării de mijloace coercitive, fie că este vorba despre putere ca derivat din ordinea normativă existentă în societate. Exercitarea puterii, înţeleasă în cea de-a doua accepţiune menţionată, este necesară în orice societate pentru menţinerea ordinii sociale şi păstrarea raporturilor ierarhice care definesc structura socială. Ceea ce asigură acceptarea exercitării controlului şi puterii în societate, în vederea prezervării unui anumit consens asupra normativităţii sociale, este legitimitatea. Aceasta se referă la calitatea de a fi în acord cu anumite standarde, reguli, norme, procedee acceptate ca fiind legale, corecte într-o comunitate sau societate. Aşadar, diferenţa specifică dintre putere şi autoritate este dată de legitimitate. În concepţia weberiană, autoritatea presupune recunoaşterea legitimităţii dominaţiei de către dominaţi. Din perspectiva aceleaşi concepţii weberiene, putem spune că autoritatea charismatică se referă mai degrabă la putere în sensul exercitării acesteia de o persoană, în virtutea deţinerii unor capacităţi comunicaţionale persuasive, în timp ce autoritatea raţional-legală aparţine structurilor formale ale societăţii. Aşadar, legitimitatea presupune două aspecte majore: pe de o parte, aspectul comunicaţional pe care îl solicită relaţiile sociale, iar pe de

284

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 285

Alfred Bulai

altă parte, caracterul public, în sensul în care orice model normativ, pentru a fi funcţional, trebuie să fie acceptat public. În conducerea societăţilor, un rol fundamental îl deţine puterea politică şi, implicit, legitimitatea politică. Din punct de vedere istoric, puterea politică a cunoscut variate forme de legitimare. Înainte de modernitate, legitimitatea politică avea puternice baze religioase, organizaţiile religioase fiind cele care impuneau, în principal, modelul de normativitate socială într-o societate. Odată cu modernitatea şi cu procesul de secularizare, care a presupus separarea puterii politice de puterea religioasă, şi bazele legitimităţii politice s-au schimbat. Astfel, poporul devine factor de legitimare a puterii politice, instituindu-se o legitimitate de tip democratic sau popular. Această schimbare fundamentală în modul de a înţelege societatea şi cum este condusă aceasta a reprezentat un factor catalizator pentru apariţia şi evoluţia unui nou proces, cel de formare a statelor-naţiune. Într-o accepţiune generală, statul reprezintă un ansamblu de instituţii care într-un teritoriu dat exercită puterea de a legifera, de a guverna, de a administra controlul social şi de a apăra ordinea normativă. Tot statul este cel care deţine monopolul asupra utilizării mijloacelor de coerciţie, atât în interiorul său, cât şi în relaţie cu alte state. Statul-naţiune, care a început să se contureze în secolul al XVIII-lea şi mai ales în secolul al XIX-lea, se caracterizează, în concepţia lui Anthony Giddens, prin trei trăsături majore: a) Suveranitatea, adică autoritatea deplină exercitată asupra unui teritoriu dat cu referire la controlul social şi guvernare; b) Cetăţenia, ca status fundamental al fiecărui membru al statului, presupunând drepturi politice, economice şi sociale garantate de către stat; c) Naţionalismul, în sensul reducerii diferenţierilor culturale şi lingvistice din interiorul noilor state formate şi accentuarea unei identităţi comune în raport cu alte state. Legitimitatea populară a impus şi un set nou de principii referitoare la guvernare. Este vorba despre modelul de guvernare democratic, formă de organizare a sistemului politic în care puterea este exercitată de popor. Principalul instrument de atestare a legitimităţii de tip democratic este votul, o instituţie şi un tip de alegere socială prin care cetăţenii îşi exercită dreptul de a alege reprezentanţi în anumite instituţii politice ale statului. Mecanismul care permite transformarea opţiunilor politice ale cetăţenilor – prin exprimarea votului – în locuri ale reprezentanţilor aleşi se numeşte sistem electoral. Un alt concept utilizat în strânsă legătură cu instituţia votului este cel de electorat. Electoratul reprezintă populaţia cu drept de vot care îşi alege reprezentanţii în instituţiile elective. Referitor la sistemele electorale, există două mari tipuri: sistemul uninominal, în care cetăţenii aleg o persoană, şi cel de listă, în care aceştia optează pentru o listă de candidaţi. Avantajul sistemului uninominal este că persoana care este votată este şi persoana care primeşte real creditele electoratului, fiind înalt responsabilizată, în timp ce dacă se optează pentru o listă de candidaţi, creditele pot fi transferate altor persoane pentru care s-ar putea să nu existe nicio preferinţă la nivelul electoratului. Pe de altă parte, sistemul electoral de listă are avantajul

285

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 286

Concepte fundamentale în sociologie

că asigură o mai mare reprezentativitate a partidelor politice, inclusiv a partidelor mai mici. Istoria ne oferă numeroase exemple de situaţii în care, în diferite societăţi, autoritatea puterii politice a fost contestată, ajungându-se în cele din urmă la contestarea regimului politic în ansamblu. Astfel de momente presupun pierderea legitimităţii politice. Atunci când nici votul şi nici exercitarea mijloacelor violente pentru a exercita controlul social, nu mai reuşesc să reducă gradul de contestare a ordinii sociale şi politice în societate, se produc transformări majore de tipul revoluţiilor sociale în urma cărora o nouă ordine social-politică este instaurată. Un caz particular de schimbare la nivelul sistemului politic îl reprezintă lovitura de stat, care, spre deosebire de revoluţie, nu presupune, de regulă, schimbarea regimului politic ca atare, ci doar schimbarea elitei care exercită puterea. Dar chiar dacă se schimbă şi regimul politic, implicaţia în acţiunile respective a populaţiei este una redusă, loviturile de stat având invariabil un fundament militar sau paramilitar şi nu civil. Un alt factor major de schimbare socială este războiul. Acesta presupune o luptă politică de tip militar, bazată pe utilizarea mijloacelor de distrugere a forţei militare a adversarilor. În istorie, războiul a fost cel mai adesea valorizat pozitiv, la fel şi funcţiile militare, bucurându-se de un înalt prestigiu în societate. Imaginea războiului a început însă să cunoască valorizări negative odată cu redefinirea rolului armatei şi a militarilor în societăţile moderne. Exemplul celor două războaie mondiale din secolul al XX-lea, care au generat efecte distructive masive, cu consecinţe dramatice în planul vieţii sociale este relevant din acest punct de vedere. În perioada contemporană, o prezenţă semnificativă o înregistrează un alt tip de conflict militar şi anume, terorismul. Acesta reprezintă un complex de acţiuni derulate de grupuri relativ restrânse de combatanţi organizaţi militar, care urmăresc ca prin mijloace specifice să creeze efecte negative asupra unor populaţii sau comunităţi. Spre deosebire de tiparele clasice ale conflictului militar, terorismul, adesea fundamentat pe baze religioase, presupune întotdeauna o relaţie de asimetrie la nivelul tipurilor de resurse utilizate de actorii implicaţi. Amploarea tot mai mare a fenomenului terorist a generat, în contextul încercărilor statelor supuse actelor de terorism de a diminua potenţialul de risc, limitări drastice ale unor drepturi garantate de orice societate democratică, cum ar fi dreptul de liberă circulaţie, la viaţă privată, la informare, dar şi altele.

Concepte cheie putere; putere politică; legitimitate; legalitate; autoritate; stat; suveranitate; Cetăţenie; electorat; Regim politic; democraţie; democraţie participativă; Revoluţie socială; guvernare; lovitură de stat; Război; terorism; mobilitate socială; sistem electoral.

286

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 287

Alfred Bulai

Sociologi marcanţi în procesul constituirii sociologiei în România

petre andrei (1891 – 1940) S-a născut în 1891, la Brăila. A fost sociolog, filosof, una dintre cele mai prestigioase personalităţi ale perioadei interbelice. A fost ales membru al Academiei Române, postmortem, în 1991. S-a implicat în viaţa socială şi politică a României interbelice ca om politic, publicist, demnitar. În 1913, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Iaşi. Îşi perfecţionează pregătirea în anii următori la universităţile din Berlin şi Leipzig. L-a urmat la catedră pe Dimitrie Gusti, la Universiatea din Iaşi, după plecarea acestuia la Bucureşti. Ca profesor, timp de 18 ani elaborează, numeroase lucrări de sociologie generală, epistemologie socială (unde este un deschizător de direcţie de cercetare), sociologie politică. Petre Andrei a promovat o concepţie sociologică de tip determinist, propunând un model teoretic care s-a centrat pe studierea mecanismelor vieţii sociale, având contribuţii referenţiale la dezvoltarea sociologiei valorii şi a sociologiei cunoaşterii. A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar între 1938 şi 1940 a fost ministru al educaţiei naţionale, find unul dintre cei mai tineri miniştri ai vremii sale. Odată cu instaurarea, în septembrie 1940, a guvernului Antonescu, sociologul român este vizat de aparatul paramilitar legionar şi supus represiunii. Percheziţionat de legionarii veniţi să-l aresteze, se sinucide, la 4 octombrie 1940. Cele mai importante dintre volumele sale sunt „Probleme de sociologie” (1927) şi „Sociologie generală” (1936), „Filosofia valorii” (1945).

Virgil iuliu Bărbat (1879 – 1931) S-a născut la 24 aprilie 1879, în comuna Rassa, judeţul Brăila. Urmează cursurile Universităţii din Geneva, luându-şi licenţa în 1905, în ştiinţe sociale. Continuă apoi să frecventeze diferite universităţi europene, între care Heidelberg şi Leipzig, iar în anul 1909 îşi ia doctoratul în filosofie la Berna, cu teza „Nietzsche - tendances et problemes”, publicată în 1911 la Zürich.

287

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 288

Concepte fundamentale în sociologie În 1923, devine titularul Catedrei de sociologie şi etică la Facultatea de filosofie şi litere a Universităţii din Cluj. Lucrările publicate în timpul vieţii sunt „Imperialismul american. Doctrina lui Monroe” (1920), „Exproprierea culturii”, „Extensiunea universitară”, „Premisele umane ale culturii moderne” (1925), „Dinamismul cultural” (1928), „Exproprierea culturii” (1928). Alte lucrări au rămas în manuscris: „Rudolf Eucken”, (reputat gânditor german, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1908) „Istoria şi viitorul civilizaţiei”, ”Posibilităţi organice ale omenirii”, „Curs complet de sociologie generală”, „Curs complet de istoria doctrinelor morale şi politice”. A încetat din viaţă la 23 noiembrie 1931.

ernest Bernea (1905-1990) S-a născut la Focşani, la 28 martie 1905. A fost una dintre personalităţile de marcă ale perioadei interbelice. A fost sociolog, etnograf şi filosof. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în 1929. Printre profesorii săi s-au numărat Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Ernest Bernea a făcut parte din echipele de cercetare etnografică conduse de Dimitrie Gusti. S-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris (unde a studiat printre alţii cu Marcel Mauss), iar la Freiburg (Germania) în Filosofie (unde a studiat cu reputatul filosof german Martin Heidegger). Dintre lucrările publicate, înainte de 1945, amintim: „Actele rituale după forma lor de expresie” (în „Societatea de mâine”, an XI, 1934), „Muzeul românesc de etnografie” (în „Anuarul Soveja”, 1937), „Bradul de înmormântare” (în „Rânduiala”, 1938), „Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou” (1941), „Timpul la ţăranul român” (1942), „Timpul la ţăranul român. Contribuţii la problema timpului în religie şi magie” (1942), „Civilizaţia română sătească. Ipoteze şi precizări” (1944). A simpatizat cu mişcarea legionară, ca mulţi alţi intelectuali din epocă, fiind şi arestat în timpul lui Carol al II-lea. A fost rearestat de mai multe ori şi de comunişti şi eliberat abia în 1962. A fost, ulterior, angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972. Până în 1989, a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat o scurtă perioadă de timp, pentru că a refuzat să devină informator. A încetat din viaţă în noiembrie 1990, la vârsta de 85 de ani la Bucureşti.

traian Brăileanu (1882 – 1947) S-a născut la 14 septembrie 1882, în comuna Bîlca, lângă Rădăuţi. Traian Brăileanu şi-a făcut studiile universitare la Cernăuţi şi Viena, şi-a luat doctoratul în 1908 la Cernăuţi. 288

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 289

Alfred Bulai A fost unul dintre cei mai mari sociologi români. Între anii 1920-1940 a fost profesor de Sociologie, Politică şi Istoria Filozofiei la Universitatea din Cernăuţi. A avut ca principale preocupări originea societăţii şi teoretizarea naţionalităţii în sociologie. Între anii 1935-1940 a fost Directorul revistei „Însemnări Sociologice” din Cernăuţi. A fost membru al grupării legionare din Cernăuţi, fiind ministru chiar în guvernul Antonescu-Sima. A fost arestat după rebeliunea legionară, iar mai apoi de cumunişti. În 1946, este trimis de regimul comunist în închisoarea de la Aiud, fiind asasinat aici în 1947. Dintre lucrările sale în domeniul sociologiei: „Introducere în Sociologie” (1923), „Sociologie generală” (1926), „Ethik und soziologie. Ein Beitrag zur Lösung des problems - individuum und Gesellschaft” (1926), „Politica” (1928), „Statul şi teoria rurală” (1937, 1940), „Teoria comunităţii omeneşti” (1940). A tradus lucrări din opera lui Immanuel Kant: „Întemeierea metafizicei moravurilor” (1929), „Critica raţiunii pure” (1940), „Critica puterii de judecare” (1940), „Ideea unei istorii universale. Ce este ’Luminarea?’ Începutul istoriei omenirii. - Spre pace eternă” (1943).

Vasile V.i. Caramelea (1915 – 1994) S-a născut în 1915, la Berevoieşti, în judeţul Muscel. În 1939, a absolvit facultatea de Litere şi Filosofie aUniversităţii Bucureşti. În 1947 obţine titlul de doctor în sociologie istorică cu teza “Satul Berevoieşti (Muscel). Obştea moşnenilor”, sub îndrumarea lui Henry H. Stahl. A fost membru al Institutului Român, al Şcolii sociologice de la Bucureşti, membru al Comisiei de Antropologie şi Etnologie a Academiei, al Comisiei naţionale de Demografie, membru al „Southwestern Anthropology” şi „Current Anthropology” din SUA. A fost redactor şef al revistelor „Studii şi Cercetări de Antropologie” şi „Annuaire Roumain d’Anthropologie”. Din 1972 devine titular al cursului de antropologie socială şi culturală la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A adus contribuţii importante în domeniul antropologiei istorice, a fost fondatorul celor două staţii-pilot Berevoieşti şi Câmpulung Muscel (care au funcţionat între 1957-1989), considerate de referinţă în domeniul antropologiei. Dintre numeroasele sale lucrări, menţionăm: „Satul Berevoieşti (Muscel). Obştea Moşnenilor” (1945), “Studiul factorilor demografici în cercetările antropologice” (“Studii şi cercetări de antropologie”, 1960, V), “Consideraţii demografico-antropologice asupra migraţiilor populaţiei din Mărginimea Sibiului’’, (în “Probleme de antropologie“,VI, 1964), “Antropologia socială şi culturală românească. Studiul omului în societatea industrială” (în “Sociologia militans”, vol. II. Metode şi tehnici sociologice, 1970), „Categoriile universale ale culturii şi 289

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 290

Concepte fundamentale în sociologie dezvoltarea în România a ramurilor antropologiei sociale şi culturale contemporane” (în „Studii şi Cercetări de Antropologie”, tom VIII, nr. 1, 1971), „Antropologia socială şi culturală, ştiinţă a legilor generale de dezvoltare a comportamentului uman” (în „Studii şi Cercetări de Antropologie”, tom IX, nr. 1, 1972), „Contribuţii la elaborarea unui atlas al orientărilor de valoare ale culturii poporului român” (în „Studii şi Cercetări de Antropologie”, tom XIII, 1976), „Unitatea culturii poporului român reflectată în Atlasul antroplogic axiologic naţional” (în colab.) (în „Studii şi Cercetări de Antropologie”, to XVI, 1979). A încetat din viaţă în 1994, la Bucureşti.

ion Chelcea (1902-1991) S-a născut în 1902, în satul Boteni, judeţul Argeş. A urmat cursurile Facultăţii de Istorie-Geografie, la Universitatea din Cluj. În 1934, obţine licenţa cu monografia satului natal. Şi-a luat doctoratul în etnografie şi sociologie la Universitatea din Cluj, în 1939, cu teza „Tovărăşii de feciori şi fete în viaţa poporului român”. A fost etnograf, sociolog, folclorist şi muzeograf, întemeietor al Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi. A fost un promotor important al metodei monografice. Ion Chelcea a fost autorul unui număr impresionant de studii ştiinţifice şi a contribuit la organizarea şi completarea fondurilor etnografice ale multor muzee din România. Este autorul teoriei despre fluxurile şi refluxurile etnice. A fost conferenţiar de etnografie la Universitatea din Cluj, preparatorşef lucrări la Muzeul Etnografic din Cluj. A coordonat cercetări etnografice în cadrul Institutului Central de Statistică din Bucureşti, a fost conferenţiar la Universitatea din Iaşi, director, în 1943, al Muzeului Etnografic al Moldovei (sub egida Univesităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi). Ion Chelcea este autorul a peste 200 de lucrări publicate în cei aproape 70 de ani de activitate ştiinţifică. Dintre studiile şi monografiile sale amintim: „Firea satului” (1931), „Schiţă monografică asupra Lujerdiului-Someş” (1932), „Literatura monografică a satelor noastre şi problemele în legătură cu studiul satului românesc. Momente principale” (1933), „Etnic şi rasial” (1935), „Rasă şi popor. Rasă şi cultură” (1936), „Obicei, comunitate, cultură populară” (1938), „Neam şi ţară. Pagini de etnografie şi folclor” (1940), „Ţiganii din România. Monografie etnografică” (1944), „Prima încercare de sinteză etnografică a poporului român” (1945), „Mijloace pentru cercetarea istoriei rurale” (1965), „Etnografie, etnologie, antropologie” (1967), „Contribuţii la sociologia modului de trai” (1973), „Preliminarii la o cercetare sociologică. Comuna Boteni. Documentar-toponimic” (în colaborare, 1975), „Zona Muscel. O perspectivă socio-etnografică” (1984). A încetat din viaţă în 1991. 290

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 291

Alfred Bulai

alexandru Claudian (1898-1962) S-a născut la 8 aprilie 1898, la Cernavodă, într-o familie de intelectuali. A fost filosof, sociolog şi poet. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1918–1922), iar în 1930 obţine titlul de doctor la Universitatea din Iaşi. În 1941, devine titularul Catedrei de sociologie şi etică din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Litere, Universitatea din Iaşi. Preocupările sale în domeniul sociologiei au vizat: cercetări şi studii de sociologie generală şi politică, sociologia cunoaşterii, sociologia literaturii. A manifestat o preocupare intensă pentru istoria gândirii sociale, pentru cercetarea istoriei sociale a filosofiei, un loc dominant ocupându-l consideraţiile sale asupra concepţiilor lui Platon şi Auguste Comte. O altă sursă a preocupărilor sale a constituit-o problema antisemitismului. Dintre lucările sale amintim: “Cercetări filosofice şi sociologice” (1935), “Colectivismul în filosofia lui Platon” (1936), “Originea socială a filosofiei lui Auguste Comte” (1936), “Cunoaştere şi suflet” (1940) (reeditare 1977), “Reflexiuni asupra războiului actual” (1945), “Antisemitismul şi cauzele lui sociale” (1945) (reeditare 2000). A încetat din viaţă în octombrie 1962, la Bucureşti.

dumitru drăghicescu (1875-1945) S-a născut la 4 mai 1875, în comuna Zăvoieni, judeţul Vâlcea. A fost diplomat, filozof, politician şi sociolog. În vederea obţinerii doctoratului în sociologie, a studiat la Sorbona, în cadrul “École des Hautes Études Morales et Sociales”, cât şi la “Collége de France”, unde a urmat cursurile unor reputaţi profesori, precum Émile Durkheim, Gabriel de Tarde, Henry Bergson, Theodule Armand Ribot. În 1904, îşi susţine teza de doctorat sub conducerea lui Émile Durkheim, cu tema „Rolul individului în determinismului social”. A fost primul român care şi-a luat doctoratul în sociologie la Paris. În aprilie 1905, a fost numit conferenţiar la Catedra de sociologie a Universităţii din Bucureşti, unde a funcţionat până în anul 1910. Între 1934-1936, a fost ambasador în Mexic şi apoi reprezentant al României pe lângă Naţiunile Unite. S-a numărat printre sociologii care au contribuit la constituirea sociologiei ca „ştiinţă socială a naţiunii”. În 1945, Dumitru Drăghicescu s-a sinucis. Dintre lucrările sale amintim: „Raporturile dintre drept şi sociologie” (1904), „De l’impossibilite de la sociologie obiective” (1906), “Din psihologia poporului român” (1907), „Creştinism şi democraţie” (1909), „Partide politice şi clase sociale” (1922), „Droit, morale et religion” (1932). 291

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 292

Concepte fundamentale în sociologie

anton golopenţia (1909 – 1951) S-a născut în 1909, în localitatea Prior, judeţul Caraş-Severin. A fost sociolog, demograf şi statistician. A absolvit dreptul (1930) şi filosofia (1933) în cadrul Universităţii Bucureşti. A participat la înfiinţarea Institutului Social Român. După numeroase studii efectuate în străinătate (Berlin, Leipzig, Hamburg, Freiburg), la sfârşitul lui 1936 se întoarce în ţară; conduce seminarul de politică la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, după care este redactor la revista „Sociologie Românească”. În aprilie 1940 este numit inspector general la Institutul de Statistică. La sfârşitul anului 1940, este numit directorul Oficiului de Studii al Institutului de Statistică, iar în 1947 devine director general al Institutului de Statistică al României. A fost un colaborator apropiat al profesorului Dimitrie Gusti în elaborarea de studii de sociologie şi filozofie. În 1931, împreună cu Henri Stahl şi sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Anton Golopenţia realizează unul dintre primele filme sociologice din lume “Un sat basarabean – Cornova”. Activitatea sa ştiinţifică a vizat probleme esenţiale pentru dezvoltarea sociologiei: limitele sociologiei tradiţionale, necesitatea dezvoltării sociologiei în societăţile contemporane, raporturile dintre sociologie, ştiinţele sociale şi politică, raporturile dintre teorie şi cercetarea sociologică concretă, dezvoltarea metodelor de cercetare în sociologie, fundamentarea raporturilor dintre cercetarea şi acţiunea socială. Dintre numeroasele sale publicaţii, menţionăm: „Aspecte ale desfăşurării procesului de orăşenizare a satului Cornova” (1932), „Rostul actual al sociologiei” (1937), „Gradul de modernizare a regiunilor rurale ale României (1939), „Îndreptar pentru instrucţia sociologică în şcolile de pregătire S.S.T” (Serviciul Social de Tineret) (1939), „Starea economică şi culturală a populaţiei rurale din România” (1940), „60 de sate româneşti cercetate de echipele studenţeşti în vara anului 1938. Anchetă sociologică condusă de A.G. şi dr. D.C. Georgescu. Contribuţii la tipologia satelor româneşti. Sate cu ocupaţii anexe” (vol. II Situaţia economică, 1941). În 1950, este arestat pentru acuzaţia inventată în epocă de regimul comunist, aceea de a fi fost membru al „agenturii spionajului anglo-american” în România. În septembrie 1951, bolnav de tuberculoză, moare în închisoarea de la Jilava la doar 42 de ani.

292

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 293

Alfred Bulai

dimitrie gusti (1880 – 1955) A fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură din România secolului al XX-lea. A întemeiat una din primele şcoli de sociologie din lume, alături de Şcoala de la Chicago sau de şcoala franceză creată de Émile Durkheim. Este prima şcoală de cercetare monografică din lume. Dimitrie Gusti a fost un erudit de excepţie, citea filosofii greci şi latini în original, a luat doctoratul cu celebrul psiholog Wilhelm Wundt (1832 – 1920), avea cunoştinţe juridice la nivelul marilor jurişti ai timpului. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, ministru al învăţământului (1932 - 1933), membru al Academiei Române din 1919 şi apoi chiar preşedintele ei, între 1944 şi 1946. Şi-a dedicat viaţa cercetărilor de teren, considerând că sociologia trebuie să devină o sociologie a naţiunilor, că studiul societăţii, al naţiunii, trebuie să devină motorul acţiunii sociale. Metoda fundamentată de el, metoda monografică, este o metodă de cercetare interdisciplinară la care, alături de cercetători sociali, se adaugă medici, economişti, agronomi, ingineri etc. Aproape toţi marii reprezentanţi ai ştiinţelor sociale din România interbelică au fost implicaţi în cercetările şcolii lui Gusti. Trebuie să mai spunem că Şcoala de la Bucureşti a fost una de pionierat în ceea ce priveşte ideea valorificării cercetării sociale la nivel de practici şi intervenţii în direcţia dezvoltării comunitare. Pentru Dimitrie Gusti, sociologia trebuia să deservească nu doar cunoşterea societăţii, ci şi acţiunea şi practica socială. Totodată, întemeietorul Şcolii de sociologie de la Bucureşti, cu ajutorul tuturor intelectualilor de marcă care au gravitat în jurul şcolii sale, a reuşit să iniţieze şi să coordoneze acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948, proiect ambiţios stopat de schimbarea regimului politic în România). A reuşit obţinerea legiferării serviciului social în 1939, prin care s-a instituţionalizat, pentru prima dată în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. Dimitrie Gusti a fondat şi a condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939 - 1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936), primul astfel de muzeu din lume care şi astăzi este de referinţă. Dimitrie Gusti a înfiinţat şi a condus revistele “Arhiva pentru ştiinţa şi reforma social㔺i “Sociologie românească” (1936 - 1944). A pus bazele unui sistem sociologic propriu 293

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 294

Concepte fundamentale în sociologie care include: teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, conceptele de unitate socială, relaţii şi procese sociale, legea paralelismului sociologic, conceptul de interdisciplinaritate, legea dreptăţii, idealului, circuitului social. Dintre publicaţiile sale, menţionăm: „Sociologia războiului” (1915), „Studii sociologice şi etice” (2 vol., 1915), „Sociologia militans. Introducere în sociologia politică” (1935), „La science de la realite sociale. Introduction a un system de sociologie, d’ethique et de politique” (1941), „Starea de azi a satului românesc” (în vol. „60 de sate româneşti cercetate de echipele studenţeşti în vara 1938”, 1941), „La sociologie des unites sociales” (în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, 1943); dintre publicaţiile postume menţionăm: „Pagini alese” (1965), „Opere” (vol. I-VIII, 1968-1998), „Scrieri pedagogice” (1973), „Ştiinţele sociale, sociologia, politica şi etica în interdependenţa lor unitară” (în vol. „Axiologie românească”, 1982), „Sociologia naţiunii şi a războiului” (1995).

traian Herseni (1907 – 1980) A fost un reprezentant marcant al primei generaţii a Şcolii Sociologice de la Bucureşti. S-a născut în satul Iaşi, judeţul Braşov, în anul 1907. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, s-a specializat la Berlin, a obţinut doctoratul în Litere şi Filosofie, în anul 1934. Este recunoscut pentru contribuţiile sale la dezvoltarea metodei monografice şi la sociologia distanţei, domeniu în care este un pionier pe plan mondial. Este autorul a numeroase volume: „Individ şi societate în satul Fundul Moldovei. Câteva aspecte” (1932), „Teoria monografiei sociologice” (1934), „Problema sociologiei” (1934), „Realitatea socială” (1935), „Sociologia românească” (1940), „Filosofia românească de la origini până astăzi” (1941), „Sociologie rurală” (1941), „Probleme de sociologie pastorală” (1941), „Introducere în psihologia socială” (1966), „Sociologie şi etică” (1968), „Prolegomene la teoria sociologică” (1969), „Industrializare şi urbanizare” (1970), „Sociologia literaturii” (1973), „Sociologie industrială” (1974), „Sociologia limbii” (1975) „Literatura şi civilizaţie: încercare de antropologie literară” (1976) „Cultura psihologică românească” (1980), „Ce este sociologia?” (1981). Se stinge din viaţă în anul 1980, lăsând în urmă o impresionantă carieră de cercetător şi un număr mare de lucrări referenţiale pentru sociologia românească.

george emilian marica (1904 – 1982) S-a născut în 1904, la Horezu, în judeţul Vâlcea. A absolvit studii universitare în filosofie, sociologie, psihologie şi istorie la universităţi din Cluj, Berlin, Koln şi Bonn. Devine 294

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 295

Alfred Bulai doctor în filosofie, iar după 1944 doctor docent. A lucrat direct cu Virgil Bărbat la Universitatea din Cluj fiind un discipol al acestuia. Principalele sale preocupări au vizat domeniile: istoria sociologiei, sociologia culturii, sociologia rurală, psihosociologie. Cea mai importantă contribuţie a demersurilor sale ştiinţifice este cea adusă în domeniul sociologiei culturii, cu o serie de contribuţii de excepţie asupra culturii transilvănene. Este autorul lucrărilor: „Émile Durkheim, Sozilogie und Soziologismus” (1932), „Problema culturii moderne în sociologia germană contemporană” (1935), „Conducerea la copii. Studiu psihosociologic” (1942), „Despre patrie. Studiu sociologic” (1942), „Încercarea de definiţie a statului” (1942), „Satul ardelean. Premisele cercetării lui sociologice” (1944), „Psihosociologia mahalalei” (1945), „Fenomenele tradiţiei” (1946), „Consideraţii critice asupra sociologiei burgheze” (1968), „Migraţia populaţiei din mediul rural. Istoricul problematicii la noi şi premisele sale” (1971), „Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea” (1977). A încetat din viaţă în 1982.

mihail Ralea (1896-1964) S-a născut în 1896, la Bucureşti. A fost eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române, director al revistei „Viaţa românească”, din 1933. În 1916, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, continuându-şi studiile în Franţa, la Paris, unde, în 1922, obţine titlul de doctor în Litere cu teza „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste”. Întors în ţară, ocupă funcţia de conferenţiar de pedagogie socială, din 1923, şi apoi pe aceea de profesor de psihologie şi estetică la Universitatea din Iaşi. Prin activitatea lui Mihai Ralea, studiul psihologiei la Universitatea din Iaşi cunoaşte o dezvoltare cu totul specială. Din 1938, a fost numit profesor de estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi titular al catedrei de psihologie la aceeaşi facultate. Este autorul lucrărilor: „Contribuţii la ştiinţa societăţii” (1927), „Istoria psihologiei” (partea I, 1955), „Istoria ideilor sociale” (1930), „Valori” (1935), „Psihologie şi viaţă” (1938), „Studii de filozofie şi psihologie” (1955), „Sociologia succesului” (în colaborare, 1962), „Istoria psihologiei” (în colaborare, 1958), „Introducere în psihologia socială” (1966, postum). A încetat din viaţă în 1964.

eugeniu speranţia (1888 – 1972) S-a născut în 1888, la Bucureşti. A fost sociolog, filosof, eseist, estetician şi scriitor. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În 1912, obţine titlul de doctor. În 1931, devine profesor de filosofia dreptului şi sociologie la Academia de Drept din Oradea. 295

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 296

Concepte fundamentale în sociologie Domeniile sale de specialitate au fost: filosofia, logica, psihologia, sociologia, pedagogia şi estetica. Contribuie la crearea unui sistem sociologic de factură axiologică în cultura românească şi a unei direcţii interpretative în sociologia românească. A publicat numeroase eseuri literare, studii de estetică şi filosofie, precum şi studii de pedagogie, psihologie şi sociologie. Printre lucrările sale se numără: „Tradiţia şi rolul ei social” (1929), „Fenomenul social ca proces spiritual de educaţie” (1920), „Problemele sociologiei contemporane” (1933), „Perspectiva istorică în viaţa socială, în cultură şi educaţie” (1934), „Introducere în sociologie” (1939), „Resorturi psihologice ale evoluţiei umane” (1947).

Henri Henri stahl (1901 – 1991) S-a născut în 1901, la Bucureşti. În 1921 a absolvit Facultatea de Drept la Bucureşti. Din 1921 desfăşoară o intensă activitate didactică în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. A fost profesor de sociologie rurală la catedra de sociologie. A fost în acelaşi timp profesor de sociologie, metodologia anchetelor sociale şi legislaţie socială la Şcoala Superioară de Prevederi şi Asistenţă Socială din Bucureşti. A desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică ca cercetător, coordonator de formaţii de cercetare şi organizator de acţiuni ştiinţifice şi sociale la nivel naţional şi internaţional. Din 1924, se integrează în Şcoala sociologică de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti, participând la numeroase campanii de cercetări monografice. Elaborează împreună cu Victor Ion Popa, concepţia şi planul general de înfiinţare şi organizare a Muzeului satului din Bucureşti, care se inaugurează în anul 1936. Ia parte la realizarea unor filme sociologice şi documentar-ştiinţifice asupra vieţii sociale în Cornova, Şanţ şi Fundu Moldovei. Realizează studii de fundamentare a dezvoltării urbanistice pentru numeroase oraşe din România, este ales membru corespondent al Institutului Internaţional de Sociologie (1976) şi membru în Comitetul Executiv al Societăţii Europene de Sociologie Rurală. În 1970, este ales membru titular şi preşedinte al secţiei de sociologie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din Bucureşti, iar în 1990 devine membru titular al Academiei Române – secţia de ştiinţe economice şi sociologice. Este autorul a peste 23 de volume de autor şi a peste 200 de studii şi articole, în peste 50 de publicaţii de specialitate consacrate domeniilor: teorie sociologică, metodologie, metode şi tehnici de investigaţie, istorie socială, „arheologia socială”. Dintre lucrările sale amintim: „Tehnica monografiei sociologice” (1934), „Cultura satelor, cum trebuie înţeleasă” (1934), „Monografia unui sat. Cum se alcătuieşte spre folo296

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 297

Alfred Bulai sul căminului cultural” (1937), „Pentru sat” (1939), „Introducere în sociologie” (în colab. Cu Şerban Voinea, 1947), „Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti” (1958-1965), „Civilizaţia vechilor sate româneşti” (în colab. cu Paul H. Stahl, 1968), „Controverse de istorie socială românească” (1969), „Studii de sociologie istorică” (1972), „Teoria şi practica investigaţiilor sociale” (1974-1975), „Eseuri critice. Despre cultura populară românească” (1983), „Probleme confuze din istoria socială a României” (1992). A încetat din viaţă în 1991, la vârsta de 90 de ani, la Bucureşti.

mircea Vulcănescu (1904- 1952) S-a născut la 3 martie 1904, la Bucureşti. A fost filosof, sociolog, economist şi profesor de etică. În 1921, s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj. Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris. În anul universitar 1929-1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Între 1929 şi 1944, a participat la campaniile monografice conduse de Dimitrie Gusti, impunându-se ca “filozoful” Şcolii sociologice de la Bucureşti. Între 1929 şi 1935, a fost profesor de economie politică, ştiinte juridice şi statistică morală la “Şcoala Superioară de Asistenţă Socială“. A colaborat cu publicaţii prestigioase ale vremii: Gândirea şi Cuvântul. În ianuarie 1947, este condamnat de regimul comunist la opt ani de închisoare. A murit în inchisoarea de la Aiud, la 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni. Dintre lucrările sale, amintim: „Individ şi societate în sociologia contemporană” (1925), „Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat” (1932), „În ceasul al 11-lea” (1932), „Cele două Românii” (1932), „Gospodăria ţărănească şi cooperaţia” (1933), „Războiul pentru întregirea neamului” (1938), „Înfăţişarea socială a două judeţe” (1938), „Dimensiunea românească a existenţei” (1943).

Ştefan Zeletin (1882 – 1934) S-a născut în 1882, la Răchitoasa, în judeţul Bacău, numele real este Ştefan Motăş. A fost filozof, economist şi sociolog. În 1906, a absolvit Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Iaşi. Începând cu 1909, urmează cursuri la universităţi din Berlin, Leipzig, Erlagen, Paris şi Oxford. În 1912, devine doctor în filosofie cu teza „Idealismul personal îm297

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 298

Concepte fundamentale în sociologie potriva idealismului absolut în filosofia engleză”, la Erlagen. Din 1927, a fost profesor la Catedra de de istoria filosofiei vechi şi medievale la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Iaşi. Zeletin este unul dintre cei mai importanţi sociologi ai perioadei interbelice. Este autorul lucrărilor: „Din ţara măgarilor. Însemnări” (1916), „Burghezia Română: Originea şi Rolul Ei Istoric” (1925), „Istoria socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii” (1926), „Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române” (1927). A murit în 1934.

298

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 299

Alfred Bulai

Bibliografie

În paginile care urmează, am adunat un număr mare de titluri reprezentative pentru cercetarea socială. O mare parte pot fi considerate de referinţă pentru istoria sociologiei, ca şi a altor domenii înrudite, cum ar fi antropologia sau psihologia socială. Evident, alături de aceste cărţi se pot adăuga, oricând, multe altele. În lume se publică cel puţin o lucrare importantă de sociologie, în fiecare zi. Lucrările refernţiale sunt, totuşi, relativ puţine şi merită o atenţie specială. În această listă bibliografică puteţi regăsi şi un număr foarte mare de cărţi ale unor autori români sau lucrări ale unor autori străini care au fost traduse în română, iar numărul impresionant al acestora arată preocuparea în creştere din ultimii ani, de la noi, pentru cunoaşterea socială, ceea ce este un lucru mai mult decât îmbucurător.

299

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 300

Concepte fundamentale în sociologie

Bibliografie în limbi străine

Adorno, Theodore W., şi alţii, The Authoritarian Personality, New York, Harper and Brothers, 1950 Allport, Gordon W., The Nature of Prejudice, Cambridge, Addison Wesley, 1954 Alvesson, M., Due-Billing, Y., Understanding Gender and Organizations, London Sage Publications, 1997 Anzieu, Didier, Martin, Jean-Yves, La dynamique des groups restraints, Paris, Presses universitaires de France, 1969 Appadurai, Arjun - Modernity at large: cultural dimensions of globalization. - Minneapolis ; London: University of Minnesota Press, 1996 Aron, Raymond, Les etapes de la pensée sociologique, Paris, Galimard, 1983 Aron, Raymond, Democracie et totalitarisme, Paris, Galimard, 1977 Barral, Pierre, Societes rurale s du XX-e siecle, Paris, Armand Collin, 1978 Barnes, Barry, Scientific Knowledge and Sociological Theory, London, Routledge & Kegan Paul, 1974 Barrat, David, Media Sociology, Tavistock Publications London, 1986 Barth, Fredrick, Ethnic Groups and Boundaires: The Social Organisation of Culture Differences, Boston, Little Brown & Co., 1969 Berelson, Bernard, Content Analysis in Communication Research, Glencoe, III, Free Press, 1952 Becker, Howard, Systematic Sociology, New York: Wiley, 1950 Becker, Howard S., Outsiders : Studies in the Sociology of Deviance, Free Press on Glencoe, 1963 Blumer, Herbert, Symbolic Interactionism: Perspective and method, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1969 Boudon, Raymond, Les methodes en sociologie, Paris, Presses universitaires de France, 1983 Bourdieu, Pierre, Passeron, Jean-Claude, Society, culture and education, Beverly Hills, CA: Sage Publications, 1977 300

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 301

Alfred Bulai Bourdieu, Pierre, La distinction, Paris, Les Editions de Minuit, 1979 Bouthoul, Gaston, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1965 Breton, David Le, La sociologie du corps, Presses Universitaires de France, 2002 Cazeneuve, Jean, Sociologie du rite, Paris, Presses universitaires de France, 1971 Cherkaoui, Mohamed, Sociologie de l’education, Paris, Presses universitaires de France, 1986 Clegg, Stewart, The Theory of Power and Organization, London, Routledge & Kegan Paul, 1979 Cohen, Albert, La déviance, Gembloux, Duculot, 1971 Cohen, S., Visions of social control, Cambridge, Anglia: Polity Press, 1985 Cohen, R., Kennedy, P., Global Sociology, London, MacMillan Press, 2000 Coleman, James, Foundations of Social Theory, Harvard University Press, Cambridge, Mass, 1990 Comte, Auguste, Cours de philosophie positive, Paris, Hermann, 1975 Corrin, C., (ed.), Gender and identity in Central and Eastern Europe, London, Frank Cass, 1999 Cramer, Duncan, Introducing Statistics for Social Research, Routledge, 1994 Crozier, Michel, Le Phénomène bureaucratique, Paris, Seuil, 1964 Crozier, Michel, Le monde des employés de bureau, Paris, Seuil, 1965 Cuche, D., La notion de culture dans les sciences sociales, La Decouverte, Paris, 1996 Daly, John A., McCroskey, James C., Personality and Interpersonal Communication, London Sage, 1984 Douglas, Jack D., The Social Meaning of Suicide, Princeton, NJ, Princeton University Press, 1967 Downes, D., Rock, P., Understanding deviance, Oxford, Anglia: Oxford Glencoe, IL: Free Press, 1963 Durkheim, Émile, Education et sociologie, Paris, Presses universitaires de France, 1966 Durkheim, Émile, L’éducation morale, Paris, Presses universitaires de France, 1963 Fainstein, Susan S, Scott, Campbell (Ed.), Readings in Urban Theory, Blackwell Publishers, Cambridge, Oxford, 1996 Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books, Inc., Publishers, 1973 Giddens, Anthony, The Nation-State and Violence, University of California Press, 1987 Giddens, Anthony, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1990

301

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 302

Concepte fundamentale în sociologie Giddens, Anthony, The Constitution of Society: Outline of the Theory of Structuration, Berkley and Los Angeles, University California Press, 1984. Giddens, Anthony, Modernity and Self-Identity: Self and Society in the Late Modern Age, Cambridge-Oxford, Polity Press, 1991. Goffman, Erving, Encounters, Indianapolis: Bobbs-Merill, 1961 Goffman, Erving, Behavior in public place, New York: Free Press, 1963 Gordon, Milton M, Assimilation in American Life, New York, Oxford University Press, 1964 Gouldner, Alvin W, The Coming Crisis of Western Sociology, New York, Equinox Books / Published by Avon, 1970 Halsey, A. H., Lauder, Hugh, Brown, Philip, Wells, Amy Stuart, editori, Education: Culture, Economy and Society, Oxford University Press, Oxford and New York, 1998 Harouel, Jean- Louis., Culture et contre-culture, PUF, Paris, 1994 Holsti, O. R., Content Analysis for the social sciences and humanities, Reading MA: Addison-Wesley, 1969 Homans, George, The human group, New York: Harcourt Brace, 1950 Hyman, Herbert, Interviewing in Social Research, Chicago, The University of Chicago Press, 1954 Janis, Irving L., Victims of groupthink, Boston: Houghton – Mifflin, 1982 Johnson, Paul, The History of the Modern World from 1917 to the 1980s, Weidenfeld&Nicolson, London, 1983 Katz, Elihu, Lazarsfeld, Paul F., Personal Influence: the Part Played by People in the Flow of Mass Communications, Glencoe, III, Free Press, 1965 Keynes, John Maynard, Essays in Persuasion. The collected Writings, London, Basingstoke, 1972 Kurtz, Norman R., Introduction to Social Statistics, McGraw Hill Book Company, 1983 Laufer, Romain, Marketing Democracy: Public Opinion and Media Formation in Democratic Societies, Transactions Publishers, 1989 Lazarsfeld, Paul F, Berelson, Bernard, Gaudet, Hazel, The People’s Choice, New York, Columbia University Press, 1968 Lemel, Yannick, Stratification et mobilite sociale, Paris, Armand Colin, 1991 Lemert, Edwin M., Human Deviance, social problems and social control, New York: McGraw Hill, 1951 Lenski, Gerhard, Power and Privilege. A Theory of Social Stratification, New York, McGraw-Hill, 1954 Lenski, Gerhard E., Lenski, Jean, Nolan, Patrick, Human Societies, ed. a 8-a, New York, McGraw Hill, 1998 302

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 303

Alfred Bulai Levy-Bruhl, Lucien, La mentalitée primitive, Paris, Presses universitaires de France, 1922 Linton, Ralph, The Study of Man, Appleton-Century, New-York, 1938 Malinowski, Bronislaw, A Scientific Theory of Culture, Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1944 Mannheim, Karl, Essays on the Sociology of Knowledge, London: Routledge and Kegan Paul, 1952 Manuilă, S. – Structure et évolution de la population rurale, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică, 1940 Mauss, Marcel, Sociologie et anthropologie, Paris, Presses universitaires de France, 1950 McQuail, Denis, Communication: Aspects of Modern Sociology, Longman London, 1984 Mead, George Herbert, Mind, Self and Society, Chicago, University of Chicago Press, 1934 Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, Free Press, Glencoe, 1959 Merton, Robert K., Coleman, James S., Rossi, Peter H., Qualitative and Quantitative Social Research: Papers in Honor of Paul F. Lazarsfeld, New York, Free Press, 1979 Mills, C. Wright, The Power Elite, Oxford Press, 1956 Mills, C. Wright, White Collar, Oxford University Press: New York, 1951 Mills, C. Wright, Character and Social Structure, New York: Harcourt, Brace and Company, 1953 Moreno, Jacob L., Les fondements de la sociometrie, Paris, Presses universitaires de France, 1954 Nisbet, Robert, Prejudices, Harvard University Press, 1982 Parsons, Talcott, The Structure of Social Action, New York, McGraw-Hill, 1937 Parsons, Talcott, The Social System, The Free Press, New York, 1951 Parsons, Talcott, Structure and Process in Modern Societies, Glencoe, Free Press, cap. V, 1960 Parsons, Talcott, Sociological Theory and Modern Society, New York, Free Press, 1967 Parsons, Talcott, Shils, Edward şi alţii, Toward a General Theory of Action, Cambridge, Harvard University Press, 1951 Piaget, Jean, La représentation du monde chez l’enfant, Paris, Alcan, 1926 Piaget, Jean, Le structuralisme, Paris, Presses universitaires de France, 1968 Prélot, Marcel, Sociologie politique, Toulouse, 1973 Radcliffe-Brown, A. R., Structure and function in primitive society, Glencoe, IL: Free Press, 1952 303

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 304

Concepte fundamentale în sociologie Redfield, Robert, Peasant Society and Culture: An Anthropological Approach to Civilization, Chicago, University of Chicago Press, 1956 Redfield, Robert, The Little Community, Village, Chicago, 1955 Rokeach, Milton, Beliefs, Attitudes and Values, San Francisco, Jossey-Bass, 1969 Rokeach, Milton, The Nature of Human Values, New York, Free Press, 1973 Sapir, Edward, Anthropologie, Paris, Led Editions de Minuit, 1971 Sapir, Edward, Culture, Language and Personality, selected essays edited by David G. Mandelbaum – Barkley; University of California Press, 1956 Saunders, Peter, Social Theory and the Urban Question, Routledge, 1981 Schelsky, Helmut, Sociologie de la sexualité, Paris, Gallimard, 1966 Schnypper, Dominique, L’identitte culturelle, Paris, Anthropos, 1992 Schutz, Alfred, The phenomenology of the social world, London: Heinemann Educational books, 1972 Segalen, Martine, Sociologie de la famille, Paris, Armand Colin, 1981 Shils, Edward, Tradition, Chicago, University of Chicago Press, 1981 Simmel, Georg, Levine, Donald E. H., On individuality and Social Forms, University of Chicago Press, 1971 Simmel, Georg, Elzkorn, K. Peter, The Conflict in Modern Culture: And Other Essays”, Teachers College Press, 1968 Simon, Herbert, Models of Man: Social and Rational, New York, Wiley, 1957 Skinner, B. F., About Behaviorism, Knopf, New York, 1974 Sorokin, Pitirim A., Social and Cultural Dynamics, Boston, Porter Sargent, 1970 Spencer, Herbert, The Study of Sociology, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1961 Spencer, Herbert, The Principles of Sociology, Greenwood Press, 1975 Tajfel, Henry, Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press, Cambridge, 1981 Tedeschi, James T., The Social Influence Processes, Aldine Atherton, 1972 Townsend, Peter, The International Analysis of Poverty, Harvester Wheatsheaf, 1993 Tönnies, Ferdinand, Communauté et société: catégories fondamentales de la sociologie pure, Paris, Retz, CEPL, 1977 Touraine, Alain, Production de la societe, Paris, Seuil, 1973 Turner, Jonathan H., The structure of sociological theory, ediţia a 6-a, Belmont, CA: Wadsworth Tylor, Sir Edward Burnett, Primitive Culture, New York, Bretano’s, 1924 deVaus, Davis A., Surveys in Social Research, UCL Press Limited, 1991 304

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 305

Alfred Bulai Wagenaar , Theodore C., Babbie, Earl, Practicing Social Research, Wadsworth Publishing Company, 1989 Weiss, Pierre, La mobilité sociale, Paris, Presses universitaires de France, 1986 Whyte, William Foote, Money and Motivation, New York, Harper & Row, 1955 Wieviorka, Michel, Sociétés et terrorisme, Paris, Fazard, 1988 Wilson, Bryan R., Contemporary Transformations of Religion, Oxford, Oxford University Press, 1976 Wirth, Louis, The Ghetto, Chicago, The University of Chicago Press, 1928 Whorf, Benjamin L., Language, thought and reality, Cambridge, MA: MIT Press, 1956 Zanden, James Vander, The Social Experience, New York, Random House, 1988

305

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 306

Concepte fundamentale în sociologie

Bibliografie în limba română Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1999 Abraham, Dorel; Badescu, Ilie; Chelcea, Septimiu, Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evaluation of Tendencies, Editura Carpatica,1995 Agabrian, Mircea, Analiza de conţinut, Editura Polirom, 2006 Agrabian, Mircea, Sociologie generală, Editura Institutul European, 2003 Agrabian, Mircea, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European, 2005 Andreescu, Gabriel, Naţiuni şi minorităţi, Editura Polirom, 2004 Andrei, Petre, Sociologie generală, ediţia a 2-a, Editura Academiei Române, 1970 Andrei, Petre, Filosofia valorii, Editura Polirom, 1998 Aron, Raymond, Lupta de clasă, Editura Polirom, 1999 Atkinson, Robert, Povestea vieţii. Interviul, Editura Polirom, 2006 Balandier, George, Antropologie politică (1967), Editura Amarcord 1998 Banciu, Dan, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, 2002 Barnes, J. A., Sociologia minciunii, Editura Institutul European, 1998 Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995 Bădescu, Ilie, Satul contemporan şi evoluţia lui istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981 Bădescu, Ilie, Ţăranii şi Noua Europă, Editura Mica Valahie, 2003 Bălan, Carmen, Sociologie aplicată – monografia centrată pe problemă, Editura Tritonic, 2004 Becker, Gary S., Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura All, 1995 Berger, Peter, Luckman, Thomas, Construcţia socială a realităţii (1986) Editura Univers 1999 Becker, Gary S., Comportamentul uman. O abordare economică, Editura All, 1994 Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul roman, Editura Humanitas, 2005 306

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 307

Alfred Bulai Bernea, Ernest, Trilogie sociologică, Editura Dacia, 2004 Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Editura Vremea, 2006 Bernea, Ernest, Dialectica spiritului modern, Editura Vremea, 2007 Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate, editura Vremea, 2006 Blanchet, Alain, Gotman, Anne, de Singly, Francois, Kaufmann, Jean-Claude, Ancheta şi metodele ei. Interviul, interviul comprehensiv, chestionarul, Editura Polirom, 1998 Bodinier, Jean-Louis, Breteau, Jean, Fundamentele culturale ale lumii occidentale, Editura Institutul European, 2000 Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, 2006 Boudon, Raymond, Texte sociologice alese, Editura Humanitas, 1990 Boudon, Raymond, Efecte perverse şi ordine socială, Editura Eurosong & Book, 1998 Bourdieu, Pierre, Orientări contemporane în sociologia franceză, Editura Seuil, 1997 Bourdieu, Pierre, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, 1999 Bourhis, Richard Y., Leyens, Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare, relaţii intergrupuri, Editura Polirom, 1997 Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, 1994 Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Editura Albatros şi Clusium, Bucureşti, 2000 Brăileanu, Traian, Sociologia şi arta guvernării, Cernăuţi: Editura Însemnări Sociologice, 1937 Bulai, Alfred, Focus-grup, Editura Paideia, 2000 Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, 1999 Bulai, Alfred, Societatea Reală, Editura Cultura, 2007 Bulai, Alfred. Sociologia şi cotidianul, Editura Fundaţiei Societatea Reală, 2009 Buzărnescu, Ştefan, Sociologia civilizaţiei tehnologice, Editura Polirom, 1999 Buzărnescu, Ştefan, Istoria doctrinelor sociologice, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995 Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura de Vest, 2005 Cazacu, Aculin, Calitatea umană a socialului, Editura Politica, 1988 Cernescu, Trăilă, Societate şi Arhitectură. O perspectivă sociologică, Editura Tritonic, 2004 Chelcea, Ion, Etnografie şi sociologie, Editura Universităţii, 2001 Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975

307

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 308

Concepte fundamentale în sociologie Chelcea, Septimiu (coord.), Semnificaţia documentelor sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985 Chelcea, Septimiu, Experimentul în psihosociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982 Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan, Cauc, Ion, Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Editura Destin, 1998 Chelcea, Septimiu, Personalitate şi societate în tranziţie, Editura Şiinţă şi Tehnică, 1994 Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, 2001 Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, 2002 Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, coordonator, Editura Economică, 2006. Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare, Editura Economică, 2006 Chelcea, Septimiu, Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997, Editura Polirom, 2002 Chelcea, Septimiu, Iniţiere în cercetarea sociologică, Editura comunicare.ro, 2004 Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Ediţia a III-a, Editura Economica, 2007 Chiribucă, Dan, Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia modernităţii în România, Editura Dacia, 2004 Coenen-Huther, Jacques, Sociologia elitelor, Editura Polirom, 2007 Colas, Dominique, Sociologie politică, Editura Univers, 2004 Cojocaru, Ştefan, Metode appreciative în asistenţa socială, Editura Polirom, 2005 Constantinescu, Virgil, Ungureanu, Ion, Teorii sociologice contemporane, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982 Costaforu, Xenia, Cercetarea monografică a familiei, Editura All, 2005 Costea Şt.(coord.), Istoria sociologiei româneşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1998 Costea, Şt., Maria Lovinescu, I. Ungureanu, Sociologie românească contemporană. O perspectivă în sociologia ştiinţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983 Cuche, Denys, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Editura Institutul European, 2003 Culic, Irina, Metode avansate în cercetarea socială. Analiza multivariată de interdependenţă, Editura Polirom, 2004 David, Aurel V., Sociologia naţiunilor, Editura Dacoromână, 2004 Denni, Bernard, Lecomte, Patrick, Sociologia politicului, Editura Eikon, 2004 308

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 309

Alfred Bulai Dewey, John, Democraţie şi educatie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972 Dewey, John, Trei scrieri despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977 Dogan, Mattei, Pelassy, Dominique, Cum să comparăm naţiunile: Sociologie politică comparată (1982) Editura Alternative 1993 Dood, Nigel, Sociologia banilor (Economia, raţiunea şi societatea contemporană), Editura Institutul European, 2002 Douglas, Mary, Cum gândesc instituţiile, Editura Polirom, 2002 Drăghicescu, D., Partide politice şi clase sociale, Imprimeria Independenţa, 1922 Drăgan, Ioan, Paradigme sociologice ale culturii, Editura Tritonic, 2002 Dungaciu, Dan, Elita interbelică, Editura Mica Valahie, 2003 Durkheim, Émile, Despre sinucidere, Editura Institutul European, 1993 Durkheim, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, 1995 Durkheim, Émile, Despre diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, 2001 Durkheim, Émile, Sociologia, Editura Antet, 2003 Durkheim, Émile, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, 2002 Dungaciu, Sandra, Georg Simmel şi sociologia modernităţii, Editura Dacia, 2003 Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, 1991 Elias Norbert, Procesul civilizării, Editura Polirom, 2002 Ferréol, Gilles, Identitatea, cetăţenia şi legăturile sociale, Editura Polirom, 1999 Ferréol, Gilles, Jucquois, Guy, Dictionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Editura Polirom, 2005 Florian, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, 2006 Freud, Sigmund, Opere- vol. IV. Studii despre societate şi religie, Editura Trei, 2001 Freud, Sigmund, Totem şi tabu, Editura Trei, 2000 Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi a instituţiilor politice, Editura Comunicare.ro, 2004 Gellner, Ernest, Naţiuni şi naţionalism: Noi perspective asupra trecutului, Editura Antet 1997 Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Humanitas, 2005 Golopenţia, A., Starea culturală şi economică a populaţiei rurale din România, în Revista de IgienăSocială, nr. 10/1-6, 1940 Goffman, Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Editura Polirom, 2004 Goffman, Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro, 2003 Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, 1998 309

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 310

Concepte fundamentale în sociologie Gotman, Anne, Banchet, Alain, Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor , interviul comprehensiv, Editura Polirom, 1998 Gresle, Francois, Cuin, Charles- Henry, Istoria sociologiei, Editura Institutul European, 2002 Grunberg, Laura, (R)evoluţii în sociologia feministă. Repere teoretice, contexte româneşti, Editura Polirom, 2002 Gusti, Dimitrie, Herseni, Traian, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000 Gusti Dimitrie., Cornăţeanu N., Vasiliu I., Mladenatz Gr., Pienescu M. , Banu G. , Georgescu D.C., Samuilă S. – La vie rurale en Roumanie, XIV Congrès International de Sociologie, Bucureşti, 1940 Gusti, Dimitrie, Şcoala monografică, Volumul I. Ştiinţa realităţii sociale, Editura Paideia, 1999 Haines, Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, 2002 Hatos, Adrian, Sociologia educaţiei, Editura Polirom, 2006 Heintz, Monica, Etica muncii la românii de azi, Editura Curtea Veche, 2005 Hermet, Guy, Sociologia populismului, Editura Artemis, 2007 Herseni, Traian, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982 Herseni, Traian, Sociologia românească. Încercare istorică, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, 1940 Herseni, Traian, Literatură şi civilizaţie: încercare de antropologie literară, Editura Univers, 1976 Herseni, Traian, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti: Editura Anastatica, 2002 Herseni, Traian, Sociologia limbii, Editura Ştiinţifică, 1975 Herseni, Traian, Sociologia literaturii: câteva puncte de reper, Editura Univers, 1973 Herseni, Traian, Teoria monografiei sociologice, Editura Institutului Social Român, 1934 Herseni, Traian, Unităţi sociale, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, 1944 Herseni, Traian, Prolegomene la teoria sociologică, Editura Ştiinţifică, 1969 Hoffman, Oscar, Sociologia organizaţiilor, Editura Economică, 2004 Hoffman, Oscar, Sociologia muncii, Editura Hyperion, 1996 Iahiel, Niko, Sociologie şi ştiinţă, Editura Politica, 1984 Ilut, Petru, Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, 2004 Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, 2005 Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, 1998 310

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 311

Alfred Bulai Iluţ, Petru, Iluzia localimsului şi localizarea iluziei. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, 2000 Iluţ, Petru., Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Editura Argonaut, 1995 Ionescu, Ion I., Sociologii constructiviste, Editura Polirom, 1998 Johns, Gary, Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1998 Johnston, Michael, Corupţia şi formele sale. Bogăţie, putere şi democraţie, Editura Humanitas, 2007 Jude, Ioan, Sociologie şi acţiune, Editura Didactică şi Pedagogică, 2003 Keane, John, Societatea civilă, Editura Institutul European, 2003 King, Garry, Keohane, Robert, Verba, Sidney, Fundamentele cercetării sociale, Editura Polirom, 2000 King, Ronald F., Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele stiintelor sociale, Editura Polirom, 2005 Kligman, Gail, Gal, Susan, Politicile de gen în perioada postsocialistă, Editura Polirom, 2003 Krueger, Richard A., Casey, Mary Anne, Metoda focus grup. Ghid practic pentru cercetarea aplicată, Editura Polirom, 2005 Lahire, Bernard, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, 2000 Lallemet, M., Istoria ideilor sociologice – istoria sociologiei de la origini până la Weber, de la Parsons până la contemporani, Editura Antet, 1998 Laplantine, Francois, Descrierea etnografică, Editura Polirom, 1999 Lazarsfeld, Paul F., Berelson, Bernard, Gaudet, Hazel, Mecanismul votului: cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială, Editura Comunicare.ro, 2004 Lieblich, Amia, Tuval-Mashiach, Rivka, Zilber, Tamar, Cercetarea narativă. Citire, analiză şi interpretare, Editura Polirom, 2006 Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, 1978 Levi-Strauss, Claude, Tropice triste, Editura Ştiinţifică, 1968 Linton, Ralph, Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, 1968 Lovinescu, E. (1924, 1926, 1997) Istoria civilizaţiei române moderne, reeditare Editura Minerva, Bucureşti, 1997 Malinowski, Bronislaw, Magie, ştiinţă şi religie, Editura Moldova, 1993 Malthus, Thomas Robert, Eseu asupra principiului populaţiei, Editura Ştiinţifică, 1992 Majuru, Adrian, Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, Editura Paralela 45, 2005 Manoilescu, M. (1943,1997) Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea, Bucureşti , reeditare Editura Athena,1997 311

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 312

Concepte fundamentale în sociologie Marinescu, Valentina, Muncile casnice în satul romanesc actual. Studii de caz, Editura Polirom, 2002 Martin, Pierre, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Monitorul oficial, 1999 Marx, Karl, Capitalul, Editura Politică, 1955 Mauss, Marcel, Eseu despre dar, Editura Polirom, 1997 Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, 1997 Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, Editura RAO Books, 2007 Mărginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, 2000 McQueen, A. Ronald, Knussen, Christina, Metode de cercetare în ştiinţele sociale, Editura Institutul European, 2007 Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă, Editura Gloria, 1994 Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică – tehnici de investigaţie de teren, elaborarea proiectelor de intervenţie, Editura Lumen, 2003 Miftode, Vasile, Dezvoltarea comunităţilor etno-culturale. Integrare europeană şi interculturalitate, Editura Expert Projects, 2004 Mihăilescu, Vintilă, Antropologie. Cinci introduceri, Editura Polirom, 2007 Mihăilescu, Vintilă, Socio-hai-hui prin Arhipelagul România, Editura Polirom, 2006 Mihăilescu, Vintilă, Socio-hai-hui – O altă sociologie a tranziţiei, Editura Paideia, 2000 Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală, Editura Universităţii Bucureşti, 2000 Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura Polirom, 2003 Mihu, Achim, Introducere în sociologie, Editura Dacia, 1992 Mihu, Achim, Sociologia dreptului, Editura Argonaut, 1996 Milca, Mihai, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor; Editura Economică, 2001 Mills, Wright C, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, 1975 Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureşti, 2001, Moineagu, C. et al., Statistica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976 Moscovici, Serge, Buschini, Fabrice, Metodologia ştiinţelor socioumane, Editura Polirom, 2007 Moscovici, Serge, (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Polirom, 1998 Moscovici, Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994 Moser, C. A., Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Editura Ştiinţifică, 1967 312

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 313

Alfred Bulai Neculau, Adrian, Dinamica grupului si a echipei, Editura Polirom, 2007 Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles, Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, 2003 Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles, Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, 1997 Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Editura Polirom, 2002 Onuţ, Gheorghe, Maşina de Idei, Editura Fundaţiei Pro, 2005 Onuţ, Gheorghe, Profesiunea de sociolog, Universitatea Transilvania, Braşov, 2008 Ornea, Zigu – Ţărănismul. Studiu sociologic, Bucureşti, Editura Politică, 1969 Otovescu, Dumitru (coord.), Sociologia românească în secolul al XX-lea (1901-2000) Pareto, Vilfredo, Traité de sociologie générale, I-II, Libraire Payot Lausanne, Paris, 1917 Pasti, Vladimir, România în tranziţie – căderea în viitor, Editura Nemira, 1995 Pasti, Vladimir, Sociologie politică, Editura Ziua, 2004 Pasti, Vladimir, Noul capitalism românesc, Editura Polirom, 2006 Păunescu, Mihai, Organizare şi câmpuri organizaţionale. O analiză instituţională, Editura Polirom, 2006 Peretz, Henri, Metodele în sociologie. Observaţia, Institutul European, Iaşi, 1998/2000 Petrescu Victor, Sachelarie, Octavian Mihail, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, 2006 Piaget, Jean, Psihologia copilului, Editura Cartier, 2005 Pîrvulescu, Cristian, Politici şi instituţii politice, Editura Trei, 2002 Poledna, Rudolf, Sint ut sunt, aut non sint? Transformări sociale la saşii ardeleni, după 1945. O analiză sociologică din perspectivă sistemică, Presa Universitară Clujeană, 2001 Pop, Doru Mass-media şi politica. Teorii, structuri, principii, Editura Institutul European, 2000 Popescu, Liliana (editoare), Guvernare pentru şanse egale, Editura Tritonic, 2006 Pop, Luana Miruna, Imagini instituţionale ale tranziţiei, Editura Polirom, 2003 Popescu, Gheorghe, Dezvoltarea în profil teritorial a României 1900 - 1985, Editura Sincron, 1994 Preda, Marian, Comportament organizaţional. Teorii, exerciţii şi studii de caz, Editura Polirom, 2006 Pressat, Roland, Analiza demografică, Editura Ştiinţifică, 1974 Rateau, Patrick, Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane, Editura Polirom, 2004 Rădulescu-Motru, Constantin, Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin (1942). Naţionalismul. Cum se înţelege. Cum trebuie să se înţeleagă (1909), Editura Albatros, Bucureşti, 1996 313

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 314

Concepte fundamentale în sociologie Rosener, Werner, Ţăranii în istoria Europei, Editura Polirom, 2003 Rostas, Zoltan, O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Editura Printech, Bucureşti, 2001 Rostas, Zoltan, Atelierul gustian, Editura Tritonic, 2005 Rotariu, Traian, Culic, Irina, Badescu, Gabriel, Mezei, Elemer, Muresan, Cornelia, Metode statistice aplicate în ştiintele sociale, Editura Polirom, 2006 Rotariu, Traian, Ilut, Petru, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică, Editura Polirom, 2006 Rotariu, Traian, Demografie şi sociologia populaţiei. Fenomene demografice, Editura Polirom, 2003 Rouchy, Jean Claude, Grupul - spatiu analitic. Observatii si teorie, Editura Polirom, 2000 Rousseau, Jean Jacques, Discurs asupra inegalităţii între oameni, Editura Antet, 2001 Rughinis, Cosima, Explicaţia sociologică, Editura Polirom, 2007 Saizu, Ion – Modernizarea României contemporane (perioada interbelică), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991 Sandu, Antonio, Analiza instituţională prin cercetare acţiune, Editura Lumen, 2004 Sandu, Dumitru, Statistică în ştiinţele sociale, Univ. Bucureşti, 1992 Sandu, Dumitru, Sociologia tranziţiei, Staff, 1996 Sandu, Dumitru, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Editura Polirom, 2005 Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Editura Polirom, 2003 Sandu, Dumitru, Comşa, Mircea, Rughinis, Cosima, Toth, Alexandru, Voicu, Malina, Viaţa socială în România urbană, Editura Polirom, 2006 Sandu, Dumitru, Câmpean, Cosmin, Marina, Lucian, Peter, Mihaela, Şoflău, Vasile, Practica dezvoltării comunitare, Editura Polirom, 2007 Sava, Nicu Ionel, Armata şi societatea (culegere de texte de sociologie militară), Editura Info-Team, 1998 Scott, W. Richard, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, 2004 Searle, John R., Realitatea ca proiect social, Editura Polirom, 2000 (orig. 1995) Silverman, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului şi interacţiunii, Editura Polirom, 2004 Stahl, Paul Henri, Familia şi şcoala: Bucuresti, 1949-1952: contribuţii la sociologia educaţiei, Editura Paideia, 2002 Stahl, Henri H., Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974

314

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 315

Alfred Bulai Stahl, Henri H., Istoria socială a satului românesc: o culegere de texte, Editura Paideia, 2002 Stahl, Henri H., Tehnica monografiei sociologice, Editura comunicare.ro, 2001 Stahl, Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei. Structuri sociale, structuri magice şi religioase, Editura Paideia, 2000 Stănciulescu Elisabeta, Sociologia educaţiei familiei, vol. I, Editura Polirom, 2007 Stefan, Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică (ediţia a II-a revazuta), Editura Polirom, 2006 Tamaş, Sergiu, Cunoaşterea faptului social, Editura Politică, 1972 Tesliuc, Cornelia Mihaela, Pop, Lucian, Tesliuc, Emil, Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Editura Polirom, 2001 Tocqueville, Alexis de, Despre democraţie în America - vol. 1 si vol. 2 -, Editura Humanitas, 2005 Trandafir , Gheorghe, Sociologia modului de a trăi, Editura Ştiinţifică, 1969 Trebici, Vladimir, Mică enciclopedie de demografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975 Ungureanu, Ion, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura Humanitas, 1990 Vedinas, Traian, Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, 2001 Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, 1999 Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţii şi comportament organizaţional, Editura Polirom, 2003 Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţia: proiectare şi schimbare (introducere în comportamentul organizaţional), Editura comunicare.ro, 2005 Vlăsceanu, Lazăr, Sociologie şi modernitate. Tranziţii spre modernitatea reflexivă, Editura Polirom, 2007 Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Şcoala la răscruce, Schimbare şi continuitate în curriculumul învăţământului obligatoriu, editura Polirom, 2002 Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan, Satul românesc pe drumul către Europa, Editura Polirom, 2006 Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan, Valori ale românilor (1993-2006), Editura Institutul European, 2007 Vulcănescu, Mircea Herseni, T. Vlădescu-Răcoasă, G. [et al.], D. Gusti şi şcoala sociologică de la Bucureşti, Institutul Social Român, 1937 Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, 1997 Weber, Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001 Weber, Max, Introducere în sociologia religiilor, Editura Institutul European, 2001

315

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 316

Concepte fundamentale în sociologie Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, 2007 Weber, Max, Sociologia religiei – Tipuri de organizări comunitare religioase, Editura Teora, 1998 Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, 1996 Wolf, Eric, Ţăranii, Editura Tehnică Chişinău, 1998 Yin, Robert K., Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Editura Polirom, 2005 Zamfir, Cătălin, Strategii ale dezvoltării sociale (studiu sociologic), Editura Politică, 1977 Zamfir, Cătălin, Structurile gândirii sociologice, Editura Editura Politică, 1987 Zamfir, Cătălin, Stănescu, Simona Maria, Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, 2007 Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Editura Polirom, 2006 Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Ediţia a II-a, Editura Polirom, 2005 Zamfir, Cătălin, O analiză critică a tranziţiei, Editura Polirom, 2004 Zamfir, Cătălin (coord.), Dimensiuni ale sărăciei: România 1994, Editura Expert, 1995 Zamfir, Cătălin, Zamfir, Elena (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, 1995

316

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 317

Alfred Bulai

Dicţionare Bădescu, Ilie, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, 2005 Boudon, Raymond, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, 1996 Dobrescu, Emilian, Dicţionar de sociologie economică, Editura CH Beck, 2006 Ferréol, Gilles, Dicţionar de sociologie (coeditare), Editura Polirom, 1998 Ferréol, Gilles, Juquois, Guy, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Editura Polirom, 2005 Johnson, Allen G., Dicţionarul Blackwell de sociologie, Editura Humanitas, 2007 Larrouse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, 1996 Marshall, Gordon (coord.), Dicţionar de Sociologie. Oxford, Editura Univers Enciclopedic, 2003 Mucchielli, Alex, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Editura Polirom, 2002 Vlăsceanu, Lazăr, Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, 1993/1998

317

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 318

Concepte fundamentale în sociologie

318

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 319

Alfred Bulai

Index

A

aculturaţie 5, 63, 64, 66 adjudecare 96, 104 Adorno, Theodor 233 agenţi de socializare 81, 82, 85 altul generalizat 80, 85, 143 altul semnificativ 80, 84, 85, 143 amerindieni 225 analiza documentelor sociale 5, 37, 46, 50 analiză longitudinală 50 ancheta sociologică 5, 37, 49, 312 animism 136 anomie 58, 67, 210, 211, 220 anormalitate 205, 219, 221 antisemitism 237 arbore genealogic 108, 109, 126 Argetoianu, Constantin 202 Asch, Solomon 152, 153 asimilare 5, 7, 56, 57, 63, 64, 66, 71, 73, 192, 230, 240, 241, 263 Assisi, Sf. Francis de 221 autoritate 8, 97, 112, 125, 168, 171, 178, 179, 188, 226, 267, 268, 269, 271, 273, 275, 282, 283, 284 avere 188, 244, 253

B

Balzac, Honoré de 170 Becker, Howard 205, 213, 221, 235, 298 bilinearitate 112, 125 birocratul premodern 173 birocraţie 7, 141, 143, 165, 169, 170, 171, 172, 173, 174, 176, 177, 178, 179 biserica 6, 15, 82, 83, 98, 129, 138, 139, 143 Blaga, Lucian 72 Blumer, Herbert 25, 196, 213 319

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 320

Concepte fundamentale în sociologie

Boudon, Raymond 246 Burgess, Ernest W. 2, 193 C

calvinism 137 case de muncă 217 Castro, Fidel 159, 164 căsătorie de grup 126 cercetare participativă 44, 45, 50 cetăţenie 284 Cherkaoui, Mohamed 246 chestionar 37, 38, 41, 305, 308 civilizaţie 5, 53, 54, 65, 66, 292, 308 clasă socială 125, 250, 251, 257 coabitare consensuală 123, 126 Cocteau, Jean 237 compartimentare 96, 104 complex cultural 56, 60, 66 comprehensiune 21, 29 Comte, Auguste 18, 19, 28, 288, 289 comunitate 48, 54, 58, 89, 107, 109, 111, 124, 130, 131, 132, 135, 136, 140, 147, 158, 183, 185, 186, 187, 191, 197, 203, 205, 217, 269, 270, 282, 288, 312 comunitate teritorială 183 comunităţi agricole 187 comunităţi sălbatice 187, 199 comunităţi ţărăneşti 187, 188 comunităţile rurale 7, 181, 182, 185, 186, 187, 188, 190, 197 comunităţile urbane 7, 181, 186, 188, 190, 197 conflict de rol 96, 104 conflictualism 23, 29 Confucius 134 contracultură 61, 66 control social 7, 140, 168, 211, 214, 215, 217, 221, 271, 283, 284 conurbaţie 192, 195, 199 Cooley, Charles 24, 79, 84 Cottrell, Leonard 196 criminalitate 7, 182, 202, 203, 204, 206, 207, 208, 209, 210, 220, 221 criminalitatea gulerelor albe 209 Croce, Benedetto 237 Crozier, Michel 177 cult 138, 139, 143 320

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 321

Alfred Bulai

cultura 5, 19, 47, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 59, 60, 61,62, 63, 64, 65, 66, 71, 72, 83, 85, 93, 134, 188, 189, 217, 276, 288, 290, 292, 293, 294, 305, 306, 313 cunoaştere comună 5, 26, 27,29, 184, cunoaştere ştiinţifică 5,17, 26, 27, 29, 32, 49 cuplul conflictual 119 cuplul ritualizat 119

D

Dalton, Melville 177 darwinism social 19, 28, 29 definirea situaţiei 29 delincvenţă juvenilă 205, 219, 221 democraţie 8, 272, 279, 280, 284, 289, 307, 309, 313 democraţie participativă 280, 284 denominare 138, 139, 143 desocializare 75, 85, 143 devianţă 7, 182, 201, 202, 203, 204, 206, 211, 212, 219, 221 Dewey, John 176, 196 Diderot, Denis 170 diferenţiere instituţională 99, 104 dilemă socială 157, 158, 159, 164 discriminare 8, 230, 232, 233, 237, 240, 305 disonanţă cognitivă 114 divorţ 6, 46, 117, 118, 119, 125, 126 divorţialitate 118, 126 Dollard, John 233 dragoste romantică 113, 125, 126 duBois, Cora 73 Durkheim, Émile 29, 58, 142, 189, 197, 210, 219, 220, 289, 290, 292

E

Eco, Umberto 59, 67 ectomorf 208, 220 Edward Sapir 65 Efectul de aşteptare 152, 153, 162 efectul Howthorne 45 efectul Ringelmann 154, 162 ego 76, 84, 109 Einstein, Albert 60

321

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 322

Concepte fundamentale în sociologie

electorat 283, 284 element cultural 60 Eliade, Mircea 132, 133, 135, 142 Ellis, Henry Havelock 116 endogam 110, 124 endogamie 126 endomorf 208, 220 Engels, Friedrich 21, 122 estimator 34, 35, 36 eşantionare 34, 36, 49, 50 etica protestantă 23, 137, 314 etichetare 213, 214, 221 etnie 7, 223, 226, 233, 241, 244, 254, 263 etnocentrism 5, 61, 62, 66, 236 evoluţionism 22, 23, 29 exogam 110, 124 exogamie 126 experiment 5, 37, 41, 45, 46, 50, 71, 95, 96, 104, 145, 146, 152, 154, 306 expulzări 228 exurbaţie 192, 199

F

familie extinsă 109, 118, 124, 126 familie nucleară 108, 124 familie conjugală 126 familie monoparentală 126 Festinger, Leon 114 fidelitate 42 fizică socială 19, 29 focus grup 50, 309 formaţiune social-economică 20, 21 forţă de muncă 246, 247, 248 forţe de producţie 28, 246, 247, 260 Frazier, Franklin 196 Freud, Sigmund 75, 76, 84, 116 fuga în afara oraşului 194 funcţionalism 23, 24 G

Galilei, Galileo 15, 16 Gans, Herbert 257 322

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 323

Alfred Bulai

genetică 53, 110, 114, 147, 209 genocid 7, 228, 239 gerontocraţie 104 Giddens, Anthony 271, 272, 283 Goffman, Erwing 100, 101, 104, 205 Golopenţia, Anton 188, 289, 290 Gournay, Monsenior de 169 groupthink 7, 159, 160, 161, 163, 164, 300 grup de apartenenţă 162, 164 grup de referinţă 164 grupuri dominante 7, 227 grupuri formale 150, 155, 156, 162 grupuri informale 150, 156, 162 grupuri mari 162, 183, 197, 247 grupuri mici 149, 162 grupuri minoritare 7, 227, 228, 237, 238 grupuri primare 150, 162 grupuri de egali 74, 81, 85 grupuri secundare 150, 162 Gusti, Dimitrie 188, 189, 285, 286, 289, 290, 291, 293, 294 guvernare 8, 265, 272, 275, 276, 283, 284, 311

H

Hammurabi 206 Hardin, Garrett 158 Hershell, William 31 Herskovits, Melville 63 Hitler, Adolf 236 Hobbes, Thomas 186, 245 homogamie 113, 114, 125, 126 homosexualitate 5, 63, 66, 81, 122, 123, 126 Hughes, Everett C. 196 Hyman, Herbert H. 164

I

id 76, 84 ideologie 56, 236, 241, 312 incest 109, 110, 124, 126 indicatori de status 93, 94, 97, 103, 104, 111

323

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 324

Concepte fundamentale în sociologie

individualism metodologic 22, 28 influenţă 123, 133, 162, 168, 169, 179, 270, 275 instituţia peţitului 117 instituţie socială 6,54, 82, 85, 87, 88, 97, 98, 99, 100, 102, 104, 105, 106, 107, 109 115, 117, 123, 124, 125, 131, 136, 138, 167, 202, 214, 216, 228, 239, 245, 257 269, 270 instituţie totală 101, 102 interacţionalism 23, 24, 25, 29, 71 interacţionalism simbolic 25 interviu 38, 48, 49 inurbaţie 192, 199 Iustinian, 206 înapoi în oraş 194 închisoare 93, 95, 101, 157, 216, 217, 218, 221, 295

J

Janis, Irving 159, 160, 163 John H. Gagnon 117

K

Kardiner, Abram 85 Kennedy, John 159 Kinsey, Alfred Charles 116, 117 Kluckhohn, Clyde 52 Kohlberg, Lawrence 85 Kroeber, Alfred Louis 52 L

Lasswell, Harold 46 Latané, Bibb 153, 154 Laumann, Edward O. 117 legea celor trei stadii 18 legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie 20 legea lui Thomas 24, 25 legi civile 58, 204, 221 legi penale 58, 204, 219, 221 legea profeţiilor care se auto-realizează 25 legitimitate 8, 265, 266, 269, 271, 272, 275, 276, 277, 282, 283, 284 lider formal 164 324

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 325

Alfred Bulai

lider informal 164 lider de sarcină 156 lider socio-afectivi 156 lider autoritar 156, 157 lider democrat 157 limbaj 59, 60, 65, 66, 67, 97 Linton, Ralph 63, 73, 85, 89, 91 Locke, John 245 Lombroso, Cesare 207, 219 lovitură de stat 8, 275, 277, 284

M

Maine, Henry James Sumner 89 malum in se 207, 221 malum prohibitum 207, 221 mariaj deschis 126 mariaj de grup 122, 126 marjă de eroare 35, 36 Marx, Karl 20, 21, 23, 28, 171, 245, 260 matriarhat 126 matrilinearitate 112, 125 matrilocaţie 113, 125, 126, 127 Maurras, Charles 237 Mayo, Elton 46 măsurare 5, 27, 33, 42, 45, 50 McKenzie, Roderick D. 199 Mead, George Herbert 25, 79, 84, 196, 213 meditaţia transcedentală 259 megalopolis 192, 193, 198, 199 meritocraţie 104 Merton, Robert K. 24, 25, 99, 174, 175, 178, 210, 211, 220, 232 mesomorf 208, 220 metodă de cercetare 37, 41, 48, 50, 189, 290 Michael, Robert T. 117 Michaels, Stuart 117 mijloace de muncă 246, 247 Mills, Wright 23, 250, 251 mobilitate ascendentă 258 mobilitate descendentă 258, 259 mobilitate socială 8, 243, 284 mod de producţie 20, 247, 248, 249, 261 325

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 326

Concepte fundamentale în sociologie

modelul cercurilor concentrice 193, 198 modelul nucleelor multiple 195, 198 modelul sectorial 194, 195, 198 mod de producţie 28, 246, 247, 248, 260 monogamie 110. 111, 115, 122,124, 126 monogamie serială 111, 126 Mussolini, Benito 236

N

naturism 136 naţionalism 237, 241, 263, 307 neolocaţie 113, 125, 126 Newcomb, Theodore 151 Newton, Isaac 16 Nisbet, Robert 235, 236, 278 normativitate 99, 152, 283 norme 6, 17, 54, 55, 56, 57, 58, 60, 61, 65, 66, 71, 74, 75, 83, 84, 97, 99, 104, 109, 110, 112, 113, 114, 115, 124, 125, 136, 138, 140, 143, 146, 147, 151, 152, 171, 183, 203, 204, 205, 206, 207, 210, 230, 238, 239, 268, 269, 270, 281, 282 norme de căsătorie 110 norme formale 58, 171, 204, 206 norme ideale 56, 66 norme informale 58, 204 norme juridice 56, 65, 204, 205, 230, 239 norme morale 56, 203 norme statistice 56, 66

O

obiect al muncii 246, 260 observaţie 5, 37, 41, 42, 43, 44, 45, 48, 49, 50, 253, 311 observaţie nestructurată 41, 50 observaţie non participativă 44 observaţie participativă 44, 48, 50, 177 observaţie structurată 41, 50 observaţie ne-distorsionantă 43, 44 obşte sătească 188, 199 Ogburn, WIlliam 57, 196 ordine normativă 66, 205, 229, 269, 270 organigramă 168, 179 326

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 327

Alfred Bulai

organizaţie 87, 89, 90, 97, 98, 138, 139, 140, 143, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 174, 176, 177, 178, 179, 232, 269 P

parametru 34 Pareto, Vilfredo 24, 253, 311 Park, Robert Ezra 26, 193, 196 Parsons, Talcott 23, 24, 91, 99, 168, 175 patriarhat 112, 126 patrilinearitatea 112, 125 patrilocaţie 113, 125, 126 personalitate de bază 73, 85 personalitate modală 73, 85, 143 Piaget, Jean 77, 78, 84, 85, 301, 311 Pirandello, Luigi 237 poliandrie 111, 112, 126 poligamie 110, 111, 122, 124, 126 poliginie/paliandrie 111, 112, 122, 126 Popa, Victor Ion 189, 291, 294 prejudiciu 8, 232, 233, 240, 241, 263 procese ecologice 183 profan 13, 132, 133, 136, 142 proprietate privată 248 putere politică 267, 275, 276, 284 Q

Quetelet, Adolphe Jacques 19 R

rasa caucaziană 225, 226, 239 rasa negroidă 225, 239 rasă 7, 8, 223, 225, 226, 227, 235, 239, 241, 244, 254, 263, 288 rasism 8, 235, 237, 241, 263 rata criminalităţii 221 raţionalizare 96, 104 război 46, 47, 159, 160, 177, 182, 196, 202, 205, 215, 219, 228, 234, 237, 278, 280, 284 Redfield, Robert 63, 184, 185, 187, 197 reguli semantice 60, 66 reguli sintactice 60, 66 relativism cultural 5, 61, 62, 66 relativism lingvistic 60, 65 327

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 328

Concepte fundamentale în sociologie

relaţii de producţie 20, 28, 246, 260 religie casnică 135, 142 religie cosmică 135, 142 religie 41, 99, 106, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 138, 140, 142, 143, 238, 271, 273, 286, 307, 309 religie monoteistă 134 religiozitate 6, 139 resocializare 75, 85, 143 revoluţie 8, 199, 213, 261, 265, 266, 275, 276, 277, 284, 293 revoluţie industrială 199 Ringelmann, Max 154 rol încordat 104 rol social 73, 80, 85, 88, 89, 104 roluri aşteptate 94, 104 roluri performate 94, 104 rude fictive 107, 126 Rudolf, Otto 133

S

sacralizare 140 sacru 106, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 142, 191, 198, 270 Sapir, Edward 60, 65 sate devălmaşe 188, 294 sărăcie relativă 254, 255, 262 sărăcie absolută 254 scalare 5, 33 scale de interval 34 scale de proporţii 34 scale nominale 34, 50 scale ordinale 34, 40 sclavie 7, 228, 229, 239 sectă 138, 139, 143 secularizare 6, 139, 143, 271, 283 segregaţie 7, 229, 239 Shaw, Clifford 196 Sheldon, William 208, 220 Sherif, Muzafer 145, 234 Simmel, Georg 148, 307 sinele oglindă 29 Small, Albion 196 Smith, Adam 171, 246 328

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 329

Alfred Bulai

socializare anticipatorie 74, 85, 143 socializare continuă 74 socializare negativă 84, 85, 143, 218 socializarea secundară 73, 81, 83 societate asociaţională 186 societate comunitară 186 sociogramă 179 solidaritate mecanică 197 solidaritate organică 199 sondaj de opinie 50 Spencer, Herbert 19, 20, 28 Spengler, Oswald 237 Stahl, Henri H. 188, 197, 290, 293 Stanford Prison Experiment 95, 104 stat naţiune 271 status atribuit 92, 104 status dobândit 91, 104 status global 90, 93, 103, 104 stereotipuri 40, 160, 231, 232, 233, 235, 240, 305 stigmat 205, 221 stratificare socială 261 structuralism 25, 29 studiu de caz 48, 50, 153, 159, 314 studiu panel 48, 50 subcultură 61, 64, 66 superego 76, 84 Sutherland, Edwin H. 209 suveranitate 284 Şcoala de la Chicago 26, 29, 182, 189, 290

T

tehnica bulgărelui de zăpadă 37 tehnologii 17, 56, 57, 66, 141, 220 teoria cromozomului suplimentar 208, 220 teoria decalajului cultural 57 teoria disonanţei cognitive 114 teoria etichetării 213, 220, 235 teoria personalităţii autoritariene 233, 240 teoria ţapului ispăşitor 233, 240 terorism 280, 281, 284 Thomas, Isaac William 24, 25, 186, 196, 213, 235, 245, 304, 309 329

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 330

Concepte fundamentale în sociologie

tip ideal 7, 169, 174, 178, 179 Tocqueville, Alexis de 215, 216 Tonnies, Ferdinand 186 tot uman 185, 199 totem 134, 136, 307 totemism 134, 135, 136, 142 Toynbee, Arnold 199 Tucker, Albert William 157 Tylor, Edward 52

U

urbanizare 184, 191, 199, 292

V

validitate 42 variabilă 33, 34, 46, 95, 248 variabilă continuă 33, 34, 49 variabilă discretă 33, 34, 49, 50 Veblen, Thorstein Bunde 175 venit 31, 173, 194, 251, 254, 255, 258, 261, 275 vot 253, 273, 274, 276, 279, 280, 283

W

Weber, Max 7, 8, 21, 22, 23, 24, 25, 28, 133, 137, 138, 142, 169, 170, 171, 172, 174, 175, 178, 186, 251, 252, 254, 261, 267, 268, 270, 271, 282, 309, 314 Whorf, Benjamin Lee 60, 65 Wirth, Louis 26, 196, 199, 226, 227, 239 Wundt,Wilhelm 189, 290 X

xenocentrism 5, 61, 62, 66 Z

Zimbardo, Philip 95, 104 Znaniecki, Florian 25

330

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:41 Page 331

Alfred Bulai

331