Val si Cetatea Sufletelor 9789735068448

Citation preview

VAL ŞI CETATEA SUFLETELOR

Ana Alfianu s-a născut în 1979 la Brașov şi a urmat cursurile liceului de artă din localitate. A absolvit Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, cu o licenţă în arte plastice și decorative, specializarea conservare–restaurare, şi a lucrat vreme de câţiva ani ca restaurator și grafician la Muzeul Judeţean din Târgu Mureș. Între 2006 şi 2007 a urmat cursuri de teatru, film și artă în Statele Unite. Val și Cetatea Sufletelor este prima poveste pe care a scris-o și ilustrat-o.

ANA ALFIANU

VAL ŞI CETATEA SUFLETELOR

Redactor: Iustina Croitoru Coperta: Ioana Nedelcu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Andreea Niţă DTP: Emilia Ionaşcu, Dan Dulgheru © HUMANITAS, 2020 (ediţia digitală) ISBN 978-973-50-6844-8 (pdf) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0723.684.194

Părinţilor mei

Capitolul I

La drum!

A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Val. Casa în care locuia copilul se afla la marginea unei păduri întinse și liniștite. Val era isteţ, iubea oamenii şi cărţile, animalele şi călătoriile, dar mai cu seamă îşi iubea părinţii. Într-o zi, aceştia îl găsiră pe băiat rezemat de trunchiul nucului din grădină, cu ochii aţintiţi în zare. ― La ce te gândeşti? îl întrebă tatăl său, uşor îngrijorat de tristeţea care se citea pe chipul lui Val. ― La bunicul. Mi-e foarte dor de el. Ştiu că a plecat în Cetatea Sufletelor, de unde nimeni nu se poate întoarce, dar într-o zi o să mă duc să-l caut şi o să-l aduc înapoi. Părinţii oftară, dar nu spuseră nimic. Val n-avea mai mult de zece ani, se gândeau ei că era prea mic ca să înţeleagă anumite lucruri. Așa că se jucară împreună o vreme înălţând un zmeu, discutară cu aprindere despre elfi, orci și pitici, apoi foamea le dădu ghes și intrară în casă. A doua zi dimineaţă, îndată după micul dejun, Val plecă să se joace la marginea pădurii din spatele casei. 7

― Să nu te îndepărtezi prea mult şi să fii înapoi până la prânz! îi strigă mama lui. Era o zi caldă de la începutul lui septembrie. Nori mari şi albi rătăceau pe cerul albastru, purtaţi de vânt. Val intră plin de voioşie în pădure și hoinări vreme îndelungată pe cărarea moale aşternută cu cetină, la umbra verde și adâncă a frunzișului, privind la răstimpuri trunchiurile groase ale copacilor, de pe care se prelingea, aurie, rășina. Colindă astfel fără ţintă, cântând şi fluierând, până ce se împiedică din nebăgare de seamă de o buturugă aflată de-a curmezişul potecii. ― Te rog să fii mai atent, era să mă calci pe lăbuţă, rosti buturuga cu glas somnoros. Val tresări uimit şi se dădu un pas înapoi. Ce fel de buturugă era aceea care vorbea şi se lăuda că are lăbuţe? Băiatul se frecă la ochi şi privi din nou buturuga. Aceasta se mişcă uşurel spre el. ― Nu te teme, nu muşc. Broaştele-ţestoase nu au obiceiul să muşte copiii. ― O broască-ţestoasă? șopti Val, apropiindu-se. De aproape se vedeau limpede plăcile carapacei, dure şi mari cât nişte farfurii, precum şi capul cenuşiu, bălţat cu pete galbene al straniei făpturi. ― O broască-ţestoasă vorbitoare? adăugă el, mai mult uluit decât speriat. ― Nu trebuie să te miri atât. E drept că suntem un soi rar și nu ne arătăm oricui, dar din când în când se-ntâmplă să ne lăsăm descoperite. Pe tine te-am mai văzut pe-aici și te cunosc, eşti Val. Mai toate animalele din pădure te știu și se bucură când te zăresc. Ai inimă bună. 8

― Dar pe tine cum te cheamă? întrebă Val, fără să știe de ce roșește. ― Mă cheamă Malila şi am o sută douăzeci şi şapte de ani. Pe lângă că vorbesc, pot să zbor, să cos şi să fac versuri pe loc. ― Poţi să zbori? Băiatul făcu ochii cât cepele. Asta era prea de tot! Cusutul şi versurile nu-l impresionaseră cine știe ce, însă faptul că Malila putea să zboare era ceva cu adevărat nemaipomenit! ― Zbor prin nor, peste răzor, printre păsări felurite, curajoase, ne-mblânzite, printre aripi mici şi blânde, alintându-se pe unde. Zbor uşor peste ocean, cu neostoit alean, pentru fraţii mei cei duşi ’colo sus, pe veci supuşi unei legi ce spune, iată că n-o să-i mai văd vreodată, în cetate depărtată, unde sufletele-noată! Ţestoasa rostise versurile dintr-o suflare, apoi se afundă în tăcere. La început, Val nu prea pricepu cuvintele poeziei, însă, după o clipă de gândire, întrebă plin de speranţă: 9

― Cetatea Sufletelor? Așadar există cu adevărat? Fraţii tăi se află acolo? ― De unde ştii tu de cetatea asta? Acum era rândul Malilei să fie uimită. ― Acolo se află și bunicul meu, care a plecat de-acasă acum un an şi nu s-a mai întors. ― Micuţule, din Cetatea Sufletelor nimeni nu se mai întoarce! ― Ştiu, aşa zic şi părinţii mei, dar eu trebuie neapărat să ajung acolo şi să-l văd, ba chiar, dacă vrea, să-l aduc înapoi, acasă. Ţestoasa îl privi lung și oftă: ― E foarte greu de ajuns acolo, Val. Poate chiar imposibil. Nimeni nu ştie cu siguranţă unde se află cetatea, nici care este drumul către ea. De cincizeci de ani zbor dintr-o parte în alta a pământului, întrebând animalele şi păsările, peştii şi arborii, valurile şi munţii, dar nimeni nu știe nimic. Am auzit zvonuri, legende, am văzut poteci care apar şi dispar, însă de fiecare dată m-am întors de unde am plecat, fără să aflu nimic folositor. Dar curând am să plec din nou la drum, nu am de ales. ― Te rog, ia-mă cu tine, spuse hotărât Val. Nu-mi pasă cât e de greu sau cât e de departe. O să mergem până la capătul pământului şi-o să întrebăm peste tot. Cineva tot o să ştie să ne arate drumul. ― Ar fi un loc unde încă n-am ajuns şi de unde putem primi îndrumare. ― Unde? ― Pe fundul oceanului locuieşte o caracatiţă uriaşă, în vârstă de şapte sute de ani, care ştie o grămadă de lucruri. 10

S-a întâlnit cu bătrâni căpitani de nave și mateloţi, cu sirene și cu piraţi, cu rechini înţelepţi şi cu alge povestitoare, cu vântul de miazăzi şi cu cel de miazănoapte, şi cunoaște mai multe despre Cetatea Sufletelor decât oricine altcineva. ― Bine, dar cum o să ajungem noi tocmai pe fundul oceanului? Şi cum o să respirăm sub apă? ― Nu te îngriji de asta, ştiu pe cineva tocmai potrivit să ne ajute. Dar eşti sigur că vrei să vii cu mine, Val? Călătoria va fi lungă şi primejdioasă. Părinţii tăi se vor îngrijora... ― Mama! Tata! strigă băiatul, ca trezit din vis. Sigur n-o să ne-ntoarcem acasă până la prânz, şi atunci o să se sperie foarte tare! Ce-i de făcut? În glasul lui nu se simţea pic de șovăire, ci o dorinţă fierbinte ca Malila să-i vină în ajutor. Ţestoasa rămase pe gânduri câteva clipe, apoi zise: ― Ştiu! Mi-a trecut prin cap să le trimit un vis în care să le povestesc despre drumul nostru, dar ce te faci dacă părinţii tăi nu cred în vise? Atunci, ar fi mai bine s-o rugăm pe Pitica Ocrotitoare a Călătorilor să le facă personal o vizită şi să le spună cum stau lucrurile. Hai s-o căutăm! De obicei, la vremea asta, este acasă, strânge provizii. Urcă în spinarea mea şi ţine-te bine de marginea carapacei. La început o să zbor uşurel şi la mică înălţime, ca să te obişnuieşti, da? Zis şi făcut. Val se cocoţă în spinarea Malilei, se prinse bine de marginile carapacei şi într-o clipă se găseau amândoi la câţiva metri de pământ, chiar sub primele 11

ramuri ale copacilor. Era o senzaţie nouă și ciudată pentru copil, care ameţi şi simţi că-i vâjâie capul. ― O să-ţi treacă ameţeala, stai liniştit, îi spuse Malila, parcă citindu-i gândurile. Încearcă să nu te uiţi în jos, ci drept înainte. Ia priveşte poiana aceea. La câteva zeci de metri în faţa lor frunzișul se dădu în lături și un coridor de lumină se deschise printre frunze şi ramuri spre o poiană cu brânduşe. Pete de soare sclipeau şi se topeau în verdele aurit al ierbii, şi totul era atât de orbitor pe lângă umbra deasă şi răcoroasă a pădurii, încât Val începu să clipească des, ferindu-și ochii. Zburau drept, desprinzându-se treptat din întunericul moale al pădurii spre a se afunda în lacul de lumină al poienii. Val admira în voie miile de flori-nestemate care înţesau, grele, iarba. Malila zbura aproape de pământ, astfel că băieţelul întinse mâna şi culese flori din care făcu un buchet pestriţ. Spre marginea poienii se găsea un lac, iar Malila se înălţă lin deasupra lui. Val zâmbi, privindu-și oglindirea în valurile mărunte, străpunse de cioburi de soare. Dar nu se opriră aici. Lăsară în urmă luminişul și, în scurtă vreme, în faţa lor se arcui un deal înalt, învelit în brazi. Malila şi Val pluteau peste vârfurile lor întunecate, ce nu lăsau să se vadă mai nimic din pădurea de dedesubt. ― Aici locuieşte Pitica, şopti ţestoasa. Ţine-te bine! Începu să coboare cu grijă, ocolind acele brazilor. O tăcere plină luase locul zumzetului de până atunci. Aerul arămiu dintre ramuri era încremenit şi prietenos. Cei doi 14

poposiră la rădăcina unui brad bătrân care adăpostea, la câţiva metri de pământ, o scorbură – locuinţa Piticii Ocrotitoare. Aceasta îşi făcu apariţia de cum auzi glasul Malilei. Era o pitică la fel ca toate piticele, nici mai frumoasă, nici mai urâtă, şi destul de bătrână – chipul ei, brăzdat de ani, părea străbătut de râuleţe nehotărâte, care îşi schimbau mereu cursul. Pălărioara verde închis îi tot aluneca pe ceafă, ceea ce-i dădea un aer binedispus. ― Ce vânt te-aduce pe la mine, Malila? Şi văd că de data asta ai un însoţitor. Bună ziua! ― Bună ziua, rosti politicos Val, după care tăcu. Deşi se obişnuise oarecum cu gândul că există o ţestoasă zburătoare care vorbeşte limba copiilor, nu era chiar de ici, de colo să întâlneşti o pitică în carne şi oase. Pitica se aşeză pe un morman de cetină moale şi le făcu semn musafirilor să i se alăture. ― Nu vă poftesc în scorbură, nu am pic de loc săptămâna asta. Am adunat tot ce era de adunat, şi mai mult chiar, pentru iarna care vine. Acum trebuie să mă gândesc cum să construiesc o cămară nouă, mai încăpătoare. Dacă vă vine să credeţi, de câteva zile dorm pe un săculeţ de alune; e destul de neplăcut, dar nu am de ales, căci salteaua mea e acoperită cu nuci şi pere, cu borcane de mure murate, ciuperci afumate, căpşuni confiate şi dulceaţă de conuri de brad. E o nebunie! Dar voi pentru altceva aţi venit, aşa că spuneţi, cum pot să vă ajut? În vreme ce Val încerca în zadar să-şi închipuie ce gust au murele murate şi celelalte bunătăţi din scorbură, 15

Malila îi povesti piticei despre călătoria lor şi despre rugămintea pe care o aveau. Pitica ascultă cu atenţie, apoi spuse: ― Părinţii sunt uneori foarte fragili, nu se vor linişti aşa, cu una, cu două. Am să vorbesc cu ei numaidecât și-o să rămân în apropiere, ca să le dau mereu vești despre cele ce urmează să se întâmple. Tu, se-ntoarse pitica spre Malila, să-mi trimiţi vise în fiecare noapte, că de restul mă ocup eu. Iar acum, descântecul de ocrotire, mai zise și, închizând ochii, rosti câteva cuvinte într-o limbă necunoscută. O rază de energie vie păru să le inunde trupul, și cei doi se simţiră dintr-odată plini de curaj și de încredere. ― Mulţumim din suflet, spuse ţestoasa. Val adăugă, întinzându-i piticei buchetul de flori adunate în poiană: ― Poate o să le folosiţi la proviziile pentru iarnă sau, dacă nu, să le atârnaţi la intrarea în scorbură. ― O să fac un ghiveci nemaipomenit din ele. Mulţumesc, Val! râse Pitica Ocrotitoare şi dispăru în penumbra înmiresmată a culcuşului ei lemnos. Băieţelul se sui din nou pe broasca-ţestoasă şi împreună se ridicară ușor în văzduh, mai sus, tot mai sus, până ce se pomeniră plutind peste pădurea de brazi. Cerul se boltea uriaş deasupra, păsări se roteau în preajma lor, vântul le răcorea frunţile şi ziua îi scălda într-o lumină frumoasă. Zburau deja de câteva ceasuri bune, când, deodată, în depărtare se zări oceanul. Sclipea sub soare, alb-argintiu şi neted ca o oglindă nou-nouţă.

17

Capitolul II

Ela. Thurr. Puterea poveştilor

― Oceanul este un tărâm uriaş şi misterios, dragii mei. Primejdiile pândesc la fiecare pas şi lumina soarelui nu răzbate decât la mică adâncime. E drept că în afund sunt nenumărate şi uimitoare frumuseţi, dar trebuie să aveţi mare grijă pe unde mergeţi. Malila şi Val şedeau pe stânca cenuşiu-gălbuie aflată în mijlocul oceanului şi ascultau atenţi. Pentru cineva care s-ar fi nimerit acolo din întâmplare, scena ar fi părut stranie, deoarece vocea care vorbea părea să nu vină de nicăieri. Şi totuşi ea răsuna limpede, când spartă şi bubuitoare ca un val lovind un perete de granit, când moale şi şoptită ca spuma alunecând pe alge. Era glasul Stâncii Galbene. ― Eu mă aflu la mijloc între cele trei tărâmuri: al apei, al uscatului şi al cerului. Viaţa mea este frumoasă şi grea. Am puteri pe care le-am adunat, vreme de mii de ani, de la forţele naturii, şi ştiu mai multe despre lumea aceasta decât orice învăţat şi decât orice înţelept. Cu toate acestea, nu ştiu drumul spre Cetatea Sufletelor. Am să vă ajut să 19

ajungeţi la caracatiţa vindecătoare Elacaravolturna, din neamul zeităţilor care stăpâneau demult peste ape. Poate că ea va ști să vă arate încotro s-o apucaţi. Acum închideţi ochii şi nu-i deschideţi până nu vă spun eu. Val şi Malila ascultară şi, încrezători, închiseră ochii. După câteva clipe simţiră un val de aer cald mângâindu-le chipurile. Şoapte mărunte, ca o incantaţie ritmică, veneau dinspre stâncă. ― Gata, acum puteţi deschide ochii. Vraja pe care am făcut-o o să vă ajute să respiraţi sub apă câteva ore, dar nu mai mult. Caracatiţa locuieşte în apropiere, în partea aceea, rosti Stânca Galbenă și, suflând către ape, croi o cărare vălurită. La ora asta primeşte bolnavi şi povestitori, aşa că s-ar putea să fie nevoie să aşteptaţi o vreme. Când vă vine rândul, salutaţi-o, vă rog, din partea mea. Malila şi băieţelul mulţumiră, apoi, cu oarecare teamă şi întrebându-se în sinea lor despre ce bolnavi şi povestitori putea fi vorba, se lăsară să alunece în apă. Spre marea lor mirare, oceanul nu era atât de rece pe cât se aşteptaseră. O căldură plăcută îi învălui treptat, şi peste câteva clipe îi năpădi o senzaţie de încredere şi de moleşeală. „Poate din cauza vrăjii, îşi spuse Val. Poate pentru că acum nu mai suntem nişte străini oarecare.“ Malila îl prinse pe copil de mână şi, căutându-i aprobarea în privire, începu să coboare încet-încet, urmând cărarea desenată de Stâncă. Se cufundară tot mai adânc și mai adânc, departe de lumină, printre pietre acoperite de vegetaţie stranie, printre bancuri de peşti coloraţi şi alge. Și, cu toate că nu mai văzuseră unele ca acestea, simţeau 20

21

că ajunseseră într-o lume demult cunoscută. Până și ochii li se obișnuiră cu verdele luminii din adâncuri, iar de respirat, respirau în voie, de parcă toată viaţa ar fi trăit sub apă. Nu după multă vreme, cei doi ajunseră la o deschidere largă, înconjurată de stânci şi năpădită de o vegetaţie feerică, bogat colorată şi unduitoare. În mijlocul luminişului se deslușea, încă de departe, o forfotă de fiinţe care aşteptau nerăbdătoare să ajungă în dreptul Caracatiţei. Aceasta stătea neclintită, cu ochii închişi, şi părea că doarme. Pe fiecare ventuză de pe fiecare tentacul se găseau peşti, scoici, sirene, inflorescenţe de corali, pisici-de-mare, alge, sepii, ţestoase şi nenumărate alte creaturi despre care Val nici măcar nu auzise şi nici nu era sigur că puteau exista cu adevărat. Dinspre Elacaravolturna răzbătea un amalgam de şoapte de neînţeles, chicote, hohote de râs sau suspine, vorbe tăioase sau drăgăstoase, toate rostite, după cum se părea, într-o infinitate de limbi subacvatice. Cei doi se aşezară în rând cu ceilalţi, iar băiatul, curios, întrebă un peşte gras de culoare albastră din apropiere: ― Nu vă supăraţi, ne puteţi spune şi nouă ce se întâmplă? Peştele deschise o gură rotundă şi păru să ofteze. Îi privi pe Malila şi pe Val, apoi rosti cu voce ostenită: ― Aşadar nu sunteţi de pe tărâmul nostru. Veniţi de pe pământ, aşa-i? Rostise cuvântul „pământ“ cu un amestec de veneraţie şi teamă. ― Da, de-acolo venim. Avem nevoie de ajutorul şi îndrumarea Caracatiţei. Căutăm o cetate îndepărtată, 22

despre care nimeni nu ştie cu siguranţă unde se află. Poate că Eliraba... Elaraba... Elacarafi... se poticni Val ruşinat. ― Elacaravolturna, sări peştele albastru. Dar toată lumea îi spune Ela. Da, s-ar putea să ştie ceea ce vă interesează, dar s-ar putea de asemenea să se supere că veniţi la ea cu o astfel de rugăminte. Nu cu asta se ocupă ea de şapte sute de ani. ― Ni s-a spus că este o caracatiţă vindecătoare. E adevărat? ― E adevărat. Totuşi, să nu credeţi că e vorba de medicina obişnuită. Ce face ea nu seamănă cu nimic din ce se întâmplă în ape sau pe uscat în lumea vindecătorilor. Singurul leac folosit de Ela sunt poveştile. ― Poveştile? căscă Val ochii plin de neîncredere. ― Vieţuitoarele din adâncurile oceanului se îmbolnăvesc ca şi cele aflate sus la voi, pe pământ. Se întâmplă ca unii peşti să își piardă câte-o culoare sau să își rupă din nebăgare de seamă câte-o aripioară; alţii se luptă între ei cât e ziua de lungă şi îşi sfâşie solzii ori îşi sparg dinţii, iar alţii sunt răniţi la vânătoare. Câteodată, căluţii-de-mare tineri și nărăvaşi se lovesc de stânci din prea mare grabă, iar sirenelor li se întâmplă adesea să-şi prindă pletele lungi în capcanele coralilor sau în rădăcini şi ramuri încâlcite. Ca peste tot, vietăţile de aici suferă uneori de dureri felurite, fac vânătăi sau răcesc. Boala se găseşte pretutindeni. Şi când unul dintre noi se îmbolnăveşte, dă fuga la Ela, se aşază pe una din ventuze şi ascultă o poveste. Pe măsură ce cuvintele poveştii se rânduiesc, rana începe să 23

se închidă, vânătaia dispare, aripioara creşte la loc, solzii se refac, durerile se risipesc şi aşa mai departe. Însă nu doar boli de felul ăsta vindecă Ela. Acestea sunt pentru ea o nimica toată. Ea se-ngrijeşte mai ales de suferinţe ale sufletului. Malila şi Val se priviră uimiţi. Deşi băiatul era prea mic ca să aibă habar despre ce e vorba, bănuia că dorul de bunicul lui ar fi putut fi una dintre acele suferinţe de care pomenise peştele albastru. ― Suferinţe ale sufletului? Adică doruri, şi nostalgii, şi tristeţi? întrebă broasca-ţestoasă. Malila era bătrână, trăise destule la viaţa ei ca să înţeleagă că aceste boli sunt mult mai grave decât orice rană şi orice vânătaie. ― Da, acestea şi altele asemenea. Uite, de pildă, eu sunt mâhnit deoarece în urmă cu câteva zile, cel mai bun prieten al meu a fost prins în năvodul unui pescar şi a dispărut pentru totdeauna. Ştiu că n-am să-l mai văd niciodată. Astfel de lucruri nu-s neobişnuite pe aici, ni se spune de mici să ne înarmăm cu tărie sufletească, deoarece vom pierde mereu pe cineva drag, cu toate astea, niciodată nimeni nu este cu totul pregătit sau nepăsător. Întotdeauna ne doare, şi atunci venim cât putem de repede la Ela şi ea ne mângâie aşa cum poate, cu câte o poveste. Nu ştiu să vă explic exact cum funcţionează asta. Nici să vă spun cum anume se risipește durerea. Pur şi simplu, după ce ascultăm povestea, ne dăm seama că respirăm mai în voie. Durerea nu trece de tot, şi nici nu o uităm vreodată, dar poveştile Elei sunt un balsam care alină şi face ca totul să fie mai uşor de îndurat. E ca şi cum Timpul, 24

despre care se zice că vindecă orice rană, ar sălășlui în aceste poveşti. Pe măsură ce povestea se deapănă, peştele, sau sirena, sau scoica începe să simtă cum greutatea din piept se ridică şi cum zâmbetul şi liniştea par din nou cu putinţă. Pe de altă parte, nu toţi vin la caracatiţă ca să asculte o poveste; sunt unii care vin să spună, la rândul lor, poveşti, astfel încât niciodată Ela să nu rămână fără leacuri pentru cei bolnavi. De aceea este mereu acest du-te-vino în luminiş: pentru ca echilibrul să fie păstrat între poveştile spuse şi cele ascultate. În vreme ce vorbise peştele albastru, mulţimea de vietăţi înaintase destul de mult, astfel încât acum Malila şi Val se aflau foarte aproape de Ela. * În câteva clipe urma să le vină rândul, iar băiatul, privind trupul imens şi greoi al caracatiţei încărcat cu fiinţe înlăcrimate, simţi că-l încearcă un soi de teamă. ― Mai e vreme să te răzgândeşti, şopti Malila, care-i urmărise privirea, dar cred c-ar fi păcat. Haide, tocmai s-a eliberat o ventuză. Copilul se apropie de Ela, o salută fâstâcit (caracatiţa ţinea în continuare ochii închişi) şi aşteptă. ― Marea Stâncă Galbenă îţi trimite salutări, rosti cu voce joasă ţestoasa, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi. O ventuză se mişcă uşor spre cei doi şi se auzi: ― Îi mulţumesc din inimă. Stânca cea bătrână a avut grijă de mine pe când eram foarte tânără şi neştiutoare. Cine sunteţi voi şi ce necazuri aveţi? 25

Glasul ce se ridica din ventuză era ferm, însă răspândea o căldură liniştitoare. ― Eu sunt Val, iar ea este tovarășa mea de drum, Malila. Căutăm Cetatea Sufletelor şi sperăm ca dumneavoastră, care ştiţi atât de multe, să ne ajutaţi s-o găsim. În clipa aceea, braţul caracatiţei se cutremură şi câteva vietăţi mai mici căzură de pe ventuzele de care stăteau atârnate. Ela rosti cu mânie în glas: ― Nesăbuiţilor! Cum îndrăzniţi să-mi cereţi una ca asta? Nu pentru a le arăta drumul călătorilor mă aflu eu aici, ci pentru a alina suferinţele celor din ţinuturile de ape! În spatele vostru aşteaptă zeci şi sute de locuitori ai oceanului, fiecare cu dorul şi durerea lui, iar voi vreţi să vă arăt drumul spre o cetate care s-ar putea nici să nu existe? Plecaţi în clipa asta şi nu mă mai faceţi să-mi pierd vremea! Val se trase speriat înapoi, dar Malila nu-și pierdu cumpătul cu una, cu două. ― Mărită Ela, spuse ţestoasa, tot suferinţe ale sufletului avem şi noi! Eu mi-am pierdut fraţii, iar Val şi-a pierdut bunicul. Dorul pe care-l simţim zi de zi nu este oare tot boală? Nu vrem decât să găsim pe cineva care ştie drumul spre cetatea unde se află cei dragi nouă. Iar dacă această cetate într-adevăr nu există, vom trăi mai departe cu dorul în suflet, dar şi cu bucuria de a-i fi iubit. Te rugăm, ajută-ne! În locul unei poveşti vindecătoare, arată-ne drumul! Iar eu am să-ţi spun, la rândul meu, o poveste, s-o păstrezi pentru cine va avea nevoie de ea. Caracatiţa păru se se înmoaie la auzul acestor vorbe şi o vreme tăcu gânditoare. 26

― Fie, spuse după un răstimp, cu glas îmblânzit. Când eram tânără şi mi-am pierdut părinţii, am vrut şi eu să pornesc spre cetatea aceasta. Eram mânată mai mult de furie decât de dor şi, din pricina asta, m-am întors fără nici o izbândă. Între timp am îmbătrânit şi ştiu că în curând am să găsesc cu uşurinţă acel drum. Nu cred că vă pot fi cu adevărat de folos, dar o să încerc. Până una, alta, Malila, să auzim povestea ta. Este o poveste veselă, sau tristă? ― Cred că este mai degrabă o poveste despre speranţă, aşadar este deopotrivă veselă şi tristă.

Malila povestește M-am născut în urmă cu foarte mulţi ani, deşi nici pe departe atât de mulţi câţi ai tu, măreaţă Ela, în RegatulCurcubeu. Acest regat este, după cum îl arată şi numele, un ţinut viu colorat şi fericit. Pe vremea aceea, tatăl meu, regele, domnea cu dreptate şi înţelepciune peste un popor felurit şi cuprinzător precum culorile curcubeului. Lumea trăia în pace şi armonie, iar micile neînţelegeri care se mai iveau uneori erau dezlegate fie de tatăl meu, fie de dregătorii de la curtea lui. Aveam doi fraţi mai mari cu care mă jucam în fiecare zi în grădinile nesfârşite ale palatului. Aceste grădini erau mândria cea mai mare a regelui. Fuseseră proiectate şi desăvârșite de-a lungul a mai multe generaţii, dar adăugirile aduse de tatăl meu erau de-o splendoare rară. Găseai 28

aici plante din ale căror pâlnii gingașe se auzeau cântece și râsete limpezi, flori înalte cât castelele, la umbra cărora şedeau toropite creaturi blânde şi fabuloase, cu cozile îmblănite legănându-se în vânt. Erau râuri în undele cărora se adăposteau minusculele orașe ale elfilor-de-apă, eleştee cu peşti înaripaţi, cascade repezi şi terase abrupte, fântâni fără fund, statui de marmură şi chioşcuri umbroase de sticlă colorată, parfumuri ca de pe altă lume şi păsări gigantice, uşoare ca aerul, cu penaj mătăsos în culorile vieţii, culori care încă nu au primit nume. Acolo ne petreceam cea mai mare parte a timpului, fraţii mei şi cu mine, alături de oricine dorea un petic de linişte sau un loc de joacă. De pe tot întinsul grădinii numai într-un singur loc nu ne era îngăduit să intrăm. Acest loc era Peştera Monstrului Cenuşiu. La drept vorbind, nimeni nu-și mai amintea cine era acel monstru şi de ce era închis în peşteră. Se zvonea doar că s-ar fi aflat acolo de sute de ani, şi că apariţia lui în regat, printre locuitorii acestuia, ar fi fost devastatoare. Cei foarte bătrâni spuneau că în clipa în care creatura ar fi văzut lumina zilei, aceasta ar fi dispărut, şi odată cu ea toate culorile din regat. Nimeni nu se încumeta să se apropie de peşteră şi de fapt nimeni nu prea pomenea de monstru. Ceea ce nu este rostit și numit nu există, gândeau ei. Într-o dimineaţă de primăvară mă jucam alături de fraţii mei, când, din nebăgare de seamă, m-am pierdut de ei şi am ajuns aproape de intrarea în peşteră. Locul era neîngrijit şi sălbatic, vegetaţia creştea din abundenţă, 29

ascunzând privirii cărările, băncile şi micile bolţi de piatră. Peste tot plutea un miros greu, stătut, de apă care bălteşte. M-am oprit în loc, încremenită de teamă. Dinăuntrul peşterii răzbătea un sunet grav, ca vaietul unui copac bătut de vânt. Fără să ştiu de ce, m-am apropiat cu paşi mărunţi şi tăcuţi. Am intrat în peşteră cu inima strânsă. După câţiva metri ochii mi s-au obişnuit cu penumbra şi am văzut pereţii de piatră jilavi, pe care se prelingeau firișoare de apă, precum şi o cuşcă mare, zăbrelită, în care se afla o făptură lipsită de culoare. M-am apropiat mai mult şi am văzut că animalul, departe de a fi creatura înspăimântătoare şi gigantică pe care mi-o închipuisem scuipând flăcări şi plesnind dintr-o coadă grea și însolzată, era o vietate nu mult mai mare decât un lup, cu care de altfel semăna foarte bine. Însă blana, aspră şi murdară, îi era acoperită din loc în loc de petice solzoase, avea o coadă despicată ca de peşte şi cu fiecare răsuflare coastele i se ridicau şi coborau chinuit, încât animalul stârnea mai degrabă milă decât teamă. Singurul lucru care putea să pară înspăimântător era lipsa lui de culoare, acel cenușiu mort, împotriva firii. Am vrut să ies. Ca să nu trezesc creatura, am început să merg uşor de-a-ndăratelea spre gura peşterii. Din nebăgare de seamă, am călcat pe o ramură uscată care a trosnit cu zgomot. Răsuflarea lupului s-a întrerupt pentru câteva clipe, apoi s-a înteţit. Am văzut cu groază că ochii îi erau acum deschişi şi mă priveau ţintă. Cel puţin aşa îmi imaginam, dar nu aş fi putut băga mâna-n foc: avea pupila şi 30

irisul în întregime albe – un alb lichid, neliniştitor. Atunci i-am auzit vocea joasă spunând: ― Cine eşti şi de ce ai intrat în peştera interzisă? Spre marea mea mirare, glasul făpturii era foarte blând şi trist, fără nici o urmă de furie sau de cruzime. Teama mi s-a mai potolit şi m-am apropiat iar de cuşcă. Deşi tânără, eram încă de pe atunci o ţestoasă de dimensiuni considerabile. Lupul s-a apropiat şi el de zăbrele, nu era cu mult mai mare decât mine. Am prins curaj, uitând pe loc poveţele tatălui meu şi legendele din bătrâni, şi i-am spus cum mă cheamă şi cine sunt. Apoi l-am rugat să-mi povestească despre el, dacă se simte în stare. Mi-a spus că îl cheamă Thurr, dar că nimeni nu-i mai rostise numele din clipa când fusese întemniţat. Thurr mi-a povestit cu glas stins despre copilăria lui, despre fraţii şi surorile lui, dar mai ales despre cum tânjea de dorul culorilor. — Ştii, mi-a spus, sunt atât de flămând să văd albastrul cerului şi purpura soarelui la apus, mi-e atât de dor să-mi afund capul în verdele ierbii şi-n sutele de nuanţe ale florilor! Adevărata mea închisoare aceasta este, faptul că tot ce văd este alb, sau negru, sau gri. Nu-ţi poţi închipui amărăciunea întunecată a negrului, urgia orbitoare a albului sau încremenirea fără sfârșit a cenuşiului. Lumea crede că dacă voi ieşi la lumină voi devora culorile, şi este adevărat, dar nu cum cred ei, în frica lor nemăsurată. Am să devorez culorile precum cel care, supravieţuind deșertului, primește un pahar cu apă. Ori ca pasărea eliberată din colivie, care-și întinde iar aripile pe tot cerul. Dar nu am să răpesc nimănui lumina, aşa ceva nu stă în puterea mea. 31

Ascultam şi nu-mi venea să cred. ― Dar toate basmele şi legendele născocite pe seama ta? Cine le-a scornit? Şi mai ales de ce? ― Au trecut de atunci atâtea sute de ani, încât adevărul s-a topit în poveste. A fost în anii aceia o urgie de neînchipuit în Regatul-Curcubeu, o nebunie furioasă a unui zeu care a lăsat lumea, pentru câtăva vreme, fără lumină şi culoare. Pe atunci, cei mai mulţi locuitori de aici erau fiinţe omenești, nu animale, ca acum. Trăiam cu toţii în armonie, dar încă din acele vremuri începeau să se arate tarele şi răutatea oamenilor. Iar aceştia, în teama lor superstiţioasă, au crezut că dacă vor sacrifica pe cineva, zeul se va liniști. Familia mamei mele era printre cele mai puternice din regat, însă mulţi nu ne priveau cu ochi buni, deoarece sângele nostru nu era pur: eram pe trei sferturi lupi şi pe un sfert peşti; făceam parte aşadar din soiul lupeştilor, neam care între timp pesemne că a dispărut. Aveam duşmani mai cu seamă printre oameni, şi acei duşmani au fost cei care mi-au hotărât soarta. Astfel, din pricină că eram de sânge amestecat, am fost învinuit de a fi furat lumina. Am fost închis şi uitat aici. Vreme de sute de ani nimeni nu a îndrăznit să intre în peşteră. M-am hrănit cu insecte şi licheni, cu pământ şi cu apa îngheţată care se prelinge pe pereţii de lângă zăbrelele cuştii. Ochii mei, care fuseseră arămii ca frunzele de toamnă, au devenit albi și orbi. Blana mea, care în lumina soarelui avea sclipiri aurii şi brune, s-a stins într-un cenuşiu lipsit de viaţă. Sideful albastru de pe solzii mei și-a 33

pierdut luciul. Puţinele vietăţi – oameni sau animale – care au ajuns aici, din greşeală sau din fanfaronadă, nu au stat să mă asculte. M-au cercetat cu dezgust sau cu teamă, mi-au aruncat vorbe grele şi mi-au întors spatele. Tu eşti prima fiinţă care s-a aşezat pe pardoseala de piatră şi care m-a ascultat fără să mă urască şi fără să mă judece sau să se teamă. Pentru asta îţi mulţumesc. Chiar dacă o să pleci şi n-o să te întorci niciodată, sunt recunoscător că te-am putut întrezări. Carapacea ta, din câte mai pot vedea, are nuanţe de un azur încântător. După ce a rostit aceste cuvinte, cu glasul topit, lupul a tăcut. Cuprinsă de milă şi de mânie faţă de nedreptatea pe care o suferise Thurr, m-am îndreptat cât am putut eu de repede (ceea ce nu înseamnă prea mult) către uşiţa zăbrelită, mi-am strecurat o lăbuţă înăuntru şi am început să mângâi blana însolzată a lupului-pește. ― Am să te eliberez, fii fără teamă! i-am strigat. O să vezi din nou culorile şi o să-ţi faci iarăși prieteni. Spune-mi doar unde se află cheia de la cuşca ta, şi am s-o aduc. ― Nu este nevoie de nici o cheie, Malila. Cel puţin nu de o cheie obişnuită. Tot ce trebuie să faci, dacă vrei cu adevărat să mă eliberezi, este să atingi lacătul, şi acesta se va sparge. Cei care m-au întemniţat au ştiut prea bine că frica şi neîncrederea sunt cei mai aprigi paznici ai temniţelor. Auzind acestea, m-am înălţat cât am putut şi am atins cu lăbuţa lacătul mare de fier. Într-o clipă, acesta s-a spart şi a căzut cu zgomot pe pământ. Uşa cuştii a sărit în lături şi trupul slăbit al lui Thurr a fost scuturat de un 34

tremur puternic. L-am ajutat să iasă din temniţă, iar mai apoi, cu mare greutate, afară din peșteră, sub strălucirea soarelui. Nu sunt în stare să vă povestesc ce s-a întâmplat în continuare, în zilele şi săptămânile care au urmat. Nu găsesc cuvinte care să descrie fericirea nebună şi nebunia fericită care l-au cuprins pe lupul-pește când a regăsit lumina, culorile şi viaţa. Au fost săptămâni şi luni de vindecare, de iertare şi de tihnă deplină. Treptat Thurr s-a întremat la trup şi la suflet, s-a împrietenit cu fraţii mei şi mai apoi cu restul locuitorilor regatului, care, auzindu-i povestea, au fost cuprinşi, ca şi mine, de ruşine şi de milă. De atunci au trecut foarte mulţi ani, tatăl şi fraţii mei au plecat spre alte tărâmuri, însă Thurr trăieşte încă, bătrân şi mulţumit, în regatul culorilor. Iată, Ela, povestea mea, mai adăugă Malila, apoi tăcu îngândurată. Val ascultase cu ochii măriţi şi cu gura întredeschisă, iar acum, fără să înţeleagă prea bine de ce, se simţea preschimbat. Deși era trist, parcă o putere uriaşă şi nouă i se cuibărise în inimă. Ela tăcu şi ea o vreme, apoi rosti cu voce caldă: ― Cu adevărat, Malila, am să dăruiesc mai departe povestea ta. Îţi mulţumesc. Sunt gata să vă împărtășesc puţinul pe care-l ştiu despre Cetatea Sufletelor. În vremea asta, Val nu-și mai găsea astâmpărul; se foia de pe un picior pe altul, iar când Ela îi zâmbi, prinse curaj: 35

― Eu nu ştiu să spun poveşti, doar să ascult sau să citesc seara, înainte de culcare. Dar simt că acum, după ce am aflat povestea lui Thurr, sunt mai hotărât ca oricând să ajung la bunicul meu. Pentru toate jocurile pe care le inventa pentru mine, pentru plimbările pe dealuri şi bărcuţele de lemn pe care mi le-a cioplit, pentru râsul lui puternic şi pentru felul în care mâna lui aspră o ţinea pe a mea, pentru toate acestea şi pentru multe altele am să găsesc Cetatea Sufletelor. Ela şi Malila se priviră mirate. Ce se întâmplase? Acestea nu erau vorbele unui copil. ― Malila, cred că povestea ta și-a dovedit puterea. Atât spusese caracatiţa şi Malila înţelese: de-acum nu mai călătorea alături de un băiat oarecare. ― Cât despre cetatea pe care o căutaţi, tot ce ştiu este că drumul spre ea începe în Labirintul de Pământ al Coşmarurilor. Cine reuşeşte să iasă de acolo are sorţi de izbândă să meargă mai departe. Dar, după cum vă puteţi închipui, acest labirint este un loc teribil. Înarmaţi-vă cu răbdare şi curaj. Val, dacă dorul de bunicul tău este atât de mare pe cât văd, o să răzbaţi, alături de înţeleapta Malila. ― Dar cum o să ajungem acolo? se cutremură băiatul. ― Există o singură cale, un singur mijloc de transport: o poveste. Cei doi călători se priviră uimiţi. ― Aşezaţi-vă aici! arătă Ela către o ventuză mai mare decât restul, aflată la capătul unuia dintre tentacule. 36

Ascultaţi în linişte povestea şi nu vă împotriviţi la cele ce-o să urmeze, orice s-ar întâmpla. Mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc, Malila şi Val. Vă doresc noroc şi putere în călătoria voastră. Ţestoasa şi copilul se aşezară lângă ventuză şi se pregătiră. Mai întâi se lăsă o tăcere adâncă, apoi un glas şoptit, dar limpede rosti: ― A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Val. Casa în care care locuia copilul se afla la marginea unei păduri întinse și liniștite. Val era isteţ, iubea oamenii şi cărţile, animalele şi călătoriile, dar mai cu seamă îşi iubea părinţii. Şi glasul continuă să depene aventurile de până atunci ale celor doi, care ascultau în tăcere, aşa cum îi sfătuise Ela. După o vreme povestea ajunse pe Stânca Galbenă, apoi lângă peştele albastru, la Thurr şi în sfârşit se auzi: ― După ce Ela îşi luă rămas-bun de la Malila şi de la Val, aceştia porniră mai departe în drumul lor, şi în scurtă vreme ajunseră în Labirintul de Pământ al Coşmarurilor.

Capitolul III

În labirint

Totul în jurul lor era pământ. Tuneluri înguste de pământ, bolţi de pământ, gropi, mormane, şanţuri de pământ. Pământ mlăştinos sau afânat, pietros sau moale, plin de nisip, sau puturos, sau străbătut de rădăcini, pământ negru şi gras sau roşu şi uscat, galben şi alunecos, vâscos şi plin de târâtoare fără nume, tot pământul acesta alcătuia pereţii unui labirint viu, care creștea și se mărea fără oprire. Cerul de deasupra abia se zărea undeva foarte departe, îngust şi mic ca un ochi întredeschis. Malila încercă să-şi ia zborul, dar fu cuprinsă de groază dându-și seama că nu era în stare. De parcă, pe acest tărâm, totul ar fi fost legat de pământ. Resemnaţi, cei doi înaintau cu greu, făcându-şi loc printre grămezile de pământ, când, deodată, din peretele din stânga lor, o creatură diformă se desprinse pe jumătate şi întinse spre ei nişte braţe rugătoare, în vreme ce din gâtlej dădu drumul unui vaier chinuit, care le îngheţă sângele în vine. Malila și Val se traseră într-o parte, dar alte şi alte creaturi începură să se mişte în preajma lor, ieşind 39

pe sfert sau pe jumătate din pereţii-închisoare. Erau îngrozitoare la vedere, nici oameni şi nici animale, nici plante şi nici peşti, ci un amestec fără noimă, o nepotrivire înspăimântătoare şi hidoasă, iar Malila înţelese prima că acestea erau spaimele care populau coşmarurile celor din lumea de sus, cea care acum părea atât de îndepărtată. Nici o creatură nu semăna cu alta, şi nici una nu părea să aibă viaţă în ea. Erau apariţii în continuă schimbare – aici un cap de hipopotam se transforma cu repeziciune într-un muşuroi de furnici, dincolo un vierme alb, gigantic se preschimba într-un bolovan plin de ochi care clipeau, altundeva cineva înghiţea o mână de scame, în altă parte un animal ciudat se apleca spre pământ şi se prefăcea într-o rădăcină ale cărei tentacule sufocau tot ce întâlneau în cale, într-un colţ un cârlig minuscul devenea pieliţa subţire pe care o înţepa, nişte flăcări flămânde se schimbau în cârpe lipsite de viaţă şi aşa mai departe. Val era peste măsură de îngrozit de toate aceste viziuni, însă şi mai mult îl înfricoşa că acele arătări de la marginea vieţii nu scoteau nici măcar un singur cuvânt. Dinspre ele nu se auzea decât un fel de vaiet continuu, sfâşietor, pe mii de voci, iar disperarea din acele urlete era mai înspăimântătoare decât toate creaturile la un loc. Și cu cât creaturile de coșmar se zbăteau şi plângeau mai tare, cu atât pereţii labirintului păreau să crească şi să se învârtoșeze. ― Parcă s-ar hrăni cu deznădejdea lor, şopti Malila, şi o tristeţe nemărginită o cuprinse. Trebuie să avem mare grijă să nu ne lăsăm şi noi învăluiţi de tristeţe, să nu ne descurajăm cu nici un preţ, Val! 40

Copilul o privi mâhnit, însă spuse cu hotărâre: ― Nu te teme, Malila. Eu am curaj! O să ieşim cumva de aici. Ela ştie ce vorbeşte. În aceeaşi clipă, cei doi văzură cum pământul care forma pereţii se mişcă din nou, însă de data asta mai lent, ca pielea unui atlet sub care joacă muşchii. Învingându-şi teama, priviră cu atenţie şi deodată nişte peşti uriaşi, plămădiţi cu totul din pământ, prinseră să înoate printre creaturile de coşmar şi să le soarbă lacrimile, adunându-le în boturile larg căscate. Se îndepărtau apoi cu repeziciune, topindu-se în pereţii labirintului. ― Peşti care se hrănesc cu lacrimi, se cutremură Val. ― Poate nu le culeg pentru ei, ci pentru labirint. Ca pentru a-i întări spusele, din depărtare începu să se audă, mai întâi slab, apoi din ce în ce mai puternic, vuietul adânc al unei cascade. ― Să încercăm să ajungem acolo, poate găsim o cale de ieşire, spuse Val. Malila aprobă şi continuară să înainteze cu greu prin labirint, asaltaţi de arătările nevolnice, ba ajungând în coridoare care se îngustau până când făceau trecerea cu neputinţă, ba rătăcind în tuneluri circulare care îi aduceau în locul din care porniseră. Umblară aşa vreme îndelungată, cu urechea la bubuitul cascadei, care uneori părea să dispară cu totul, spre marea spaimă a călătorilor. În cele din urmă, la capătul unui tunel larg se deschise o privelişte nouă: la picioarele lui Val şi ale Malilei se căsca un gol larg şi adânc, adăpostind un lac cu ţărmuri ce se pierdeau în depărtări ceţoase. 41

Atât cât se putea vedea însă, pereţii labirintului erau străpunși din loc în loc de cascade mai mici sau mai mari care se vărsau necontenit în lac. Din când în când, peşti de pământ se năşteau din burta labirintului şi vărsau în cascadă lacrimile adunate de la miile de făpturi de coşmar. Acela era cu adevărat un lac de lacrimi, un lac în care se adunaseră laolaltă toate supărările, suferinţele, durerile şi mâhnirile lumii, iar în clipa în care cei doi călători îşi dădură seama de acest lucru, o deznădejde necunoscută puse stăpânire pe ei. Val se aşeză pe marginea prăpastiei, cu picioarele atârnându-i în gol. ― Suntem pierduţi, spuse. Am ajuns în centrul labirintului, nu la ieşirea din el. Malila şedea şi ea tăcută, căutând în zadar să-şi amintească un lucru frumos, unul singur, care ar fi putut să-i alunge tristeţea. Toate gândurile care o năpădeau erau sumbre, şi întunecate, şi nămoloase. Tăcură vreme îndelungată, şezând alături şi neştiind ce era de făcut. Din când în când oftau din rărunchi, ca şi cum pe lume nu ar mai fi rămas nici un crâmpei de bucurie. Într-un târziu, Val spuse: ― Nu vreau să rămân aici. Nu se poate ca ăsta să fie sfârşitul drumului, Malila. Am stat şi m-am gândit la bunicul meu, mi-am amintit cum vorbea, şi cum mă privea zâmbind, şi cum iubea viaţa, mi-am amintit de dorul meu pentru el şi ştiu că acest dor e mai puternic decât disperarea din labirintul ăsta. Ela a avut încredere în noi, aşa că trebuie să încercăm orice ca să ieşim de aici. Înapoi nu putem merge, aşa încât cred că trebuie să ne învingem 44

teama şi să sărim în lac. Ce-o fi o fi! Poate pe partea cealaltă este un ţărm jos care dă spre un alt ţinut. ― Dar ăsta este un lac al disperării şi al celei mai adânci tristeţi, Val! Te-ai gândit că poate nu suntem destul de puternici ca să reuşim? ― M-am gândit, dar nu mi-e teamă. Ai încredere în mine, Malila. Prinde-te de mine şi să nu-ţi dai drumul! O să ieşim la suprafaţă cât ai zice peşte. Spunând acestea, Val prinse în mână lăbuţa Malilei, o strânse cu putere şi sări.

Capitolul IV

Oraşul schimbător

Puterea cuvintelor Se izbiră de ceva tare şi, când îndrăzniră să deschidă ochii, rămaseră uimiţi. Se aflau într-o piaţetă largă, frumos pietruită, înconjurată de case cu acoperiş ascuţit şi ferestre frumos arcuite. Din loc în loc porneau străduţe înguste şi cochete, pe care se zăreau copii şi câini jucându-se, trecători grăbiţi sau bătrâne aşezate la taifas în faţa porţilor. Soarele scânteia în înaltul cerului, apa unei fântâni împodobite cu statui de piatră susura liniştitor în preajmă, iar Val şi Malila se priviră cu încântare, răsuflând uşuraţi. Reuşiseră! Undeva în apropiere se găsea un grup de oameni care discutau înfierbântaţi. Larma vocilor era, pentru urechile celor doi călători, bine-venită. În sfârşit, glasuri omeneşti, în locul vaierelor din labirintul din care tocmai scăpaseră. Cu siguranţă cineva din orașul ăsta va fi în stare să le spună ceva despre Cetatea Sufletelor, gândi Val. Însă rămase în continuare aşezat pe bordura de piatră, bucurându-se de căldura soarelui şi de odihnă. Ţinea pleoapele închise şi era cât pe ce să alunece, toropit, într-un somn lin, când Malila îl atinse uşor şi-i spuse: 47

― Ceva nu se potriveşte aici. Val deschise ochii şi privi în jur, însă totul părea să fie la fel ca înainte. ― Nu văd nimic ciudat, zise el şi căscă leneş. În vremea asta, forfota glasurilor se înteţise, căci oamenii din apropiere ajunseseră să se certe aprins, răstindu-se deodată unii la alţii şi încălecându-şi vorbele într-un noian de zgomot fără noimă. ― Lumea se mai şi ceartă. Cine ştie ce-or fi având de împărţit, adăugă Val şi dădu să închidă iar ochii. Malila îl scutură din nou de braţ, de data asta mai ferm: ― Nu, uită-te mai bine! Casa aceea cu acoperiş de ardezie avea în urmă cu o clipă un singur horn, însă acum are două. Şi pot să jur că adineaori între cele două case cu faţade cărămizii se deschidea o străduţă mică, iar acum, vezi bine, casele sunt lipite una de alta. ― Cred că eşti obosită, Malila, spuse Val şi, plin de duioşie, mângâie ţestoasa pe creştet. Eu n-am văzut nici o străduţă acolo. Cât despre hornuri, e foarte uşor să te înşeli în puzderia asta de acoperişuri înţesate de ochiurile rotunde ale mansardelor şi sute de hornuri. Mai bine închide şi tu ochii şi hai să dormim puţin. Trebuie să prindem puteri ca să ne putem continua drumul. Malila mormăi neconvinsă, dar nu-i stătea în fire să fie încăpăţânată. Se gândi că era totuşi posibil să se fi înşelat, aşa încât își găsi o poziţie comodă şi curând se lăsă furată de un somn greu. După vreun ceas, când se trezi şi deschise anevoie ochii, înlemni de uimire. Lângă ea, Val stătea şi el cu gura căscată şi cu o expresie de neîncredere întipărită pe chip. 48

Se găseau în continuare în piaţetă, dar forma şi mărimea acesteia se schimbaseră, fântâna îşi pierduse statuile, iar casele, deşi semănau cu cele dinainte, erau totuşi altele. Mici detalii care, luate separat, ar fi trecut poate neobservate, adunate laolaltă alcătuiseră o cu totul altă piaţă, în cu totul alt oraş. Singurul lucru care rămăsese neschimbat, ba chiar căpătase proporţii, era gâlceava asurzitoare care izbucnise în apropierea celor doi. Oamenii gesticulau nervoşi şi se încruntau, iar vocile lor semănau, una câte una și toate deodată, cu sirenele de ceaţă, cu croncănitul gros şi pătrunzător al ciorilor, cu bubuitul unor ciocane gigantice sau cu miorlăitul unei pisici înfuriate. Stridenţa sonoră devenise de nesuportat, iar Val şi Malila îşi acoperiră urechile, însă în zadar. Ceea ce era şi mai de neînchipuit se petrecea chiar sub ochii lor, de fiecare dată când cearta se înteţea: toate obiectele din preajmă se preschimbau treptat, alungindu-şi câte o linie, transformându-şi câte o culoare, mutându-se în altă parte sau dispărând cu totul. O străduţă care pornea din piaţă se răzgândi brusc şi deveni o boltă de piatră galbenă şi roasă de vreme. Boabele de mazăre pe care o precupeaţă le vindea la un colţ de stradă se grăbiră deodată să-i sară din coş şi se rostogoliră pe pavaj, transformate într-o armată de broaște. Acoperişul unei case oftă, liniile i se înmuiară ca nişte firişoare de aţă și se surpă fără zgomot în el însuşi, preschimbat într-o terasă arsă de soare. Mierea din borcanul unei femei care trecea prin dreapta lui Val se umflă cu zgomot, sparse borcanul şi dispăru în văzduh sub forma unui roi de fluturi. 49

Val se frecă la ochi. Locuitorii oraşului păreau obişnuiţi cu astfel de schimbări şi îşi vedeau mai departe de treburi, bombănind resemnaţi. Malila şi băiatul încercară să-şi dea seama ce se petrece. Era limpede că cearta celor din piaţă avea de-a face cu schimbările oraşului, însă aşa ceva părea de necrezut. Se apropiară, încercând să tragă cu urechea, însă nici un cuvânt, nici o frază inteligibilă nu ajunseră la ei. Tot ce putură prinde din zbor erau frânturi de cuvinte, silabe ascuţite, injurii neterminate şi răcnete. Luându-şi inima-n dinţi, Val se apropie şi îndrăzni: ― Bună ziua! Mă iertaţi că vă întrerup, dar prietena mea, Malila, şi cu mine am avea nevoie de un sfat. Preţ de câteva clipe, peste grup se lăsă tăcerea, şi oamenii se întoarseră plini de curiozitate spre nou-veniţi. Feţele lor păreau acum mai calme, ba chiar prietenoase. Unul dintre ei începu să întrebe: ― Cine sunteţi? De unde veniţi? Cu ce vă putem fi de folos? Broasca-ţestoasă este fermecată? Ce părere aveţi de oraşul nostru? Până să apuce călătorii să deschidă gura, alt glas se auzi din mulţime: ― De ce aveţi hainele pline de pământ? Câţi ani ai? Unde sunt părinţii tăi? Apoi, deodată, ca şi cum gurile lor ar fi avut viaţă proprie, toţi deodată se năpustiră cu un noian de întrebări şi de sfaturi asupra celor doi. Din nou, în loc de fraze închegate, la Val şi la Malila ajungeau caricaturi de cuvinte şi schimonoseli de sunete fără noimă. Încercară să răspundă pe rând la toate întrebările şi să povestească pe 50

scurt istoria drumeţiei lor, dar nimeni nu-i asculta. Locuitorii oraşului comentau deja aprins ceea ce prinseseră din zbor, dar pentru că ascultau doar cu un sfert de ureche, fiecare înţelesese altceva, iar acum răbufni o nouă ceartă: ― A zis că se numeşte Manila! ― Ba Lamina! se răsti altă voce. Şi sunt în căutarea unei cetăţi! ― Certatea Sufletelor, da! ― Ba a unui cetaceu suflător! Şi nu mă mai întrerupe! Iar pe copil... ― ...l-a crescut o caracatiţă! ― Nu-i adevărat! Ştiu absolut sigur că au povestit ceva despre o cataractă! ― ...care avea ventuze! ― Vindecătuze! ― Ba piticătoare şi lupeşti! Nu încapre nici o îndoială! ― Ba labirinţi de plământ şi coşare! Ştiu ce vorbesc! ― Adică prinţi prin meşteri întunecate şi grădini cu rucubeu! ― Nu există rucubeu! Habar n-ai despre ce vorpleşti! ― Trăcere! Sunteţi neptuni cu toţii! În vremea asta, Val şi Malila priveau cu groază cum piaţeta se strânge peste ei şi cum acoperişurile, devenite brusc fluide, se apleacă, pierzându-şi vigoarea, cum bordurile se înmoaie şi se scurg devenind pâraie, șiruri de cărăbuși sau rădăcini de arbuşti, cum porţile de lemn trosnesc şi dispar, lăsând în locul lor găuri întunecate în ziduri, străzi noi, balcoane, statui sau grilaje. 52

Cei doi se îndepărtară repede de grup, încercând să găsească o stradă mai ferită. Dar nu puteai fi sigur de nimic. Şi ce s-ar fi întâmplat oare dacă ar fi fost prinşi în mijlocul unei transformări? se întrebară ei, pătrunzând pe o alee îngustă şi umbrită, unde larma din piaţă abia răzbătea. Dar nici nu apucară bine să facă doi paşi, că vraja vorbelor ajunse şi aici, iar pereţii caselor începură să se zbată, şi în clipa următoare călătorii se treziră într-un parc minuscul şi bine îngrijit, unde domnea o tăcere deplină. ― Trebuie neapărat să ieşim din oraşul ăsta, spuse Malila răsuflând obosită. Oare cum pot oamenii ăştia locui aici? Haide să pornim, până nu se face seară. Zis şi făcut. Cei doi o luară din loc hotărâţi pe o stradă ce părea să se termine într-un câmp. Nicăieri nu se zărea picior de om şi nu se auzea nimic în afară de ciripitul păsărilor şi de foşnetul frunzelor în vânt. Mergeau aşa de ceva vreme, bucurându-se de nemişcarea pietrelor, a bolţilor, a podeţelor, a caselor din partea asta de oraş, când deodată în spatele lor se auzi un tropăit mărunt de paşi, urmat de zvon de glasuri. Alt grup de oameni se apropia dinspre parc, şi, cu toate că se-ndreptară mai apoi într-altă parte, gâlceava lor aprinsă fu de-ajuns pentru a muta din loc nişte case şi nişte pomi, astfel că, în locul câmpului salvator, în faţa băiatului şi a ţestoasei se ridica acum un zid înalt. ― Am putea încerca să zburăm pe deasupra, sugeră Malila, nu foarte convinsă. Cine putea spune dacă aici, ca şi în labirint, puterile ei nu erau slăbite? Încercă prima dată singură şi reuşi să se înalţe deasupra pământului, deşi cu oarecare greutate. 53

― Altă cale nu văd, mai spuse. Urcă pe spinarea mea şi hai să plecăm. Val ascultă şi în clipa următoare se ridicară în aer, înaintând spre zidul care-i despărţea de câmp. Dar nu mică le fu mirarea când, ajunşi pe coama lui, văzură că dincolo de el, în loc de întinderea verde, se desfăşura, uriaş şi mişcător, oraşul. Oriîncotro s-ar fi uitat, casele şi străzile creşteau, se umflau, dispăreau dintr-un loc doar ca să apară în altul, iar certurile şi discuţiile aprinse dirijau aceste schimbări, ba înteţindu-le, ba împuţinându-le. ― E limpede că din cauza certurilor se întâmplă toate astea, spuse Val după ce, descurajaţi, coborâseră în altă piaţă ce părea mai liniştită. Totuşi, cum e cu putinţă? La urma urmei, sunt doar cuvinte! Cum se poate una ca asta? Şi mai ales ce putem face ca să ieşim de-aici? ― Asta mă întreb şi eu de ani de zile, se auzi o voce chiar în spatele celor doi. Malila şi Val se răsuciră pe călcâie şi se treziră faţă-n faţă cu un bătrânel gârbovit, cu hainele curate, dar ponosite, şi cu o tichie galbenă pe creştet. Şedea abătut pe o băncuţă de lemn şi ofta. ― Bună ziua, salutară cei doi cu sfială, temându-se de ce s-ar fi putut petrece în clipa următoare cu cuvintele şi cu lucrurile din preajmă. ― Bună ziua, răspunse bătrânul, apoi, privindu-i cu luare-aminte, adăugă: Nu trebuie să vă fie teamă, cuvintele noastre nu lucrează deocamdată. ― Deocamdată? se sperie Val. ― Câtă vreme ne ţinem departe de certurile lor, suntem la adăpost. Eu am ajuns în oraşul ăsta acum aproa54

pe trei ani (cel puţin aşa cred) şi am reuşit să mă ţin la distanţă de orice ciorovăială. Dar e drept că nici ieşirea de-aici n-am găsit-o încă. ― Trei ani!? nu-i veni băiatului să creadă. Cum aţi rezistat? Cum rezistă de fapt oricine aici? E de necrezut! ― Aaa, e mai simplu decât crezi. Nimeni nu are ceva anume de făcut, tocmai pentru că totul se schimbă mereu şi nici un locuitor nu ajunge vreodată să aibă casa sau grădina lui, meseria sau obiceiurile lui. Fiecare face ce poate, când poate, schimbând cu repeziciune locul, prietenii, ocupaţiile şi aşa mai departe. Este o harababură de nedescris, e adevărat, dar în acelaşi timp este şi un loc al belşugului întâmplător: dacă aştepţi cu răbdare, mai devreme sau mai târziu va ajunge la tine o piaţă de zarzavaturi sau o vânzătoare de peşte, sau te poţi trezi pur şi simplu muşcând dintr-o bucată de brânză care apare din senin în gura ta. Desigur, uneori mai sunt şi neplăceri. ― Cum adică? ― Păi deunăzi stăteam liniştit pe-o bancă, exact ca acum, şi în clipa următoare m-am pomenit călărind un biet câine, iar altă dată m-am trezit muşcând cu poftă dintr-o gheată, care mai înainte fusese un măr delicios în mâna mea! Val şi Malila izbucniră în râs, dar apoi, văzând expresia abătută de pe faţa bătrânului, tăcură. ― Cât despre legătura dintre oraş, oameni şi cuvinte, ce să vă spun? Nici eu nu sunt sigur că ştiu exact despre ce e vorba. Dar din câte am văzut şi auzit, iată ce cred: oamenii sunt foarte leneşi şi nepăsători când vine 55

vorba de cuvinte. Le folosesc adesea cu nesăbuinţă şi fără pic de răbdare sau răspundere. Nimeni nu ascultă cu adevărat ce are de spus cel de lângă el şi nimeni nu se nevoiește să descopere adevăratul înţeles al fiecărui cuvânt, oricât ar fi el de mărunt şi de neînsemnat. Să ştiţi – cuvintele sunt foarte mândre şi foarte pretenţioase! Şi poate că au dreptul să fie. De aici, aţi văzut ce larmă şi ce război! Nici un cuvânt nu poate respira şi nu-şi poate trăi viaţa până la capăt. Nu-i de mirare că se nasc aşa de uşor certuri şi deformări ale cuvintelor. Iar pentru că un cuvânt poate însemna pentru un om ceva şi pentru altul altceva (şi nimeni nu încearcă să se oprească două minute să cerceteze) nici lucrurile din oraş nu pot rămâne aceleaşi pentru toată lumea! Dacă un om arată spre un acoperiş şi strigă, din grabă sau neştiinţă, „Iată o terasă!“, acoperişului nu-i rămâne altceva de făcut decât să se supună şi să devină, împotriva voinţei lui, terasă! Acum totul a luat-o razna, nici nu mai e nevoie de rostirea unui cuvânt anume. E destul ca oraşul să audă larma grozavă a certurilor pentru a deveni pe dată foarte confuz şi schimbător. Şi culmea este că oamenii nu tac aproape niciodată. Până şi noaptea, în somn, se aud ciorovăieli şi boscorodeli, gâlcevi şi certuri. Când găsesc un loc mai liniştit, sunt extrem de recunoscător, deşi ştiu că nu va trece mult şi fie voi fi purtat în alt loc din oraş, fie oraşul se va încuvânta către mine sub o altă formă. Chiar în vreme ce bătrânul povestea, se petrecură câteva schimbări minore în preajma celor trei, ca pentru a-i întări spusele. 56

― Dar cu voi ce-i? Cine sunteţi şi încotro mergeţi? vru să ştie bătrânul. ― Eu sunt Val, iar ea este prietena mea, Malila. Am pornit în căutarea Cetăţii Sufletelor, pentru că acolo se află fraţii Malilei şi bunicul meu. Oare nu ştiţi dumneavoastră drumul? ― Am auzit mai demult poveşti despre cetatea aceasta, dar nu credeam că există cu adevărat. Nu ştiu drumul către ea, şi oricum, vedeţi bine, mai întâi ar trebui să puteţi ieşi de aici. ― O să ieşim, spuse Val plin de încredere. O să găsim o cale. Veniţi cu noi, dacă vreţi, şi o să ne gândim mai uşor ce se poate face. ― Păi eu cred că e destul de simplu, de fapt, răsună vocea Malilei aproape veselă. Când cei doi o priviră întrebător, ea zise: ― Trebuie să-i facem pe locuitori să tacă.

Puterea muzicii ― Uşor de zis, greu de făcut, spuse bătrânul, clătinând din cap. Oraşul e mare, locuitorii – numeroşi. Chiar dacă am reuşi să-i facem pe câţiva dintre ei să tacă preţ de câteva clipe, tot n-ar însemna mare lucru şi nu am fi în stare să găsim ieşirea. ― Eu mă gândeam la ceva mai mult de-atât. Ceva care o să ceară timp şi un pic de noroc, dar care merită încercat. ― Ce anume? întrebă curios Val. 57

― Muzica! strigă Malila, triumfătoare. Gândiţi-vă un pic, nu este oare acesta unul dintre cele mai puternice motive pentru care oamenii se opresc din vorbit? Ca să asculte muzică? Ştiu că pare cu neputinţă într-un loc ca acesta, dar trebuie să încercăm! Val şi bătrânul se priviră o vreme în tăcere, întoarseră ideea pe toate părţile şi recunoscură că nu era rea. Mai greu era să-i strângă laolaltă pe toţi şi să improvizeze un concert. Dar Malila spuse: ― Nu e nevoie să facem totul deodată, o putem lua treptat. Poate unul dintre locuitori ne va urma exemplul şi va începe să cânte, apoi alţii şi alţii. Și mai cred că e bine să găsim cântece fără versuri. Tu ştii să cânţi la vreun instrument, Val? ― La clarinet, dar nu mă descurc grozav. ― N-are importanţă. Cântăm ceva uşor. Iar dumneavoastră? se-ntoarse Malila spre bătrân. ― La vioară, dar de când am ajuns aici n-am cântat deloc, şi unde mai pui că degetele îmi tremură de la artrită. Totuşi am să încerc, îmi place ideea. Nu ştiu însă unde vom găsi instrumente, pentru că oamenii de aici au uitat cu totul de muzică. Sper doar că, aşa cum se găsesc de toate în oraşul acesta, se vor găsi şi pentru noi un clarinet şi o vioară. ― Şi un fluier pentru mine, preciză Malila, mândră. Eu cânt foarte bine şi am o memorie bună. O să ne descurcăm grozav. Acestea fiind zise, se ridicară tustrei de pe băncuţa care, ca printr-o minune, nu se preschimbase în vreun câine şi porniră la întâmplare pe străzi. Era, se pare, un 58

moment mai liniştit al zilei, deoarece schimbările se produceau lent şi rar. Nu după multă vreme, cei trei ajunseră în faţa unei clădiri mari şi părăginite, pe care abia se mai descifra inscripţia TEATRU. Când dădură să urce treptele către intrare, acestea începură să se foiască nervoase. Câteva dintre ele îşi pierdură cu totul cumpătul şi dispărură, dând la iveală o armată de pisici din subteranele clădirii. Pisicile o zbughiră speriate, iar cei trei, sărind pe treptele rămase, se grăbiră să intre pentru a nu fi surprinşi de vreo schimbare serioasă. Teatrul era întunecos, pustiu şi plin de praf. Lui Val i-ar fi plăcut nemaipomenit de mult să colinde încăperile şi sălile de spectacol, dar nu era vreme. Ajunseră destul de uşor în spatele scenei principale, şi de acolo în camera de recuzită. „Iată un loc de joacă grozav!“ îşi spuse iar Val, privind cu jind sutele de obiecte, mari şi mici, adunate acolo. Se găseau armuri, pălării, cuţite, săbii şi pistoale, cărţi, peruci, un pian cu coadă, scaune, caiete, undiţe, costume, sfori, mese, ceşti de ceai, oglinzi, polonice, pantofi, ancore, tichii de bucătar, cuşti de câini, bile colorate, o portavoce, perne, tobe, piepteni, două divane, o corabie cât o cameră, mingi, bastoane, cufere de comori, colivii, evantaie, chei, sticluţe, o vioară (la care se repezi bătrânul), cutiuţe de bijuterii, ghivece de flori, tablouri, rame, un fluier (pe care-l luă fericită Malila), lumânări, păpuşi de cârpă, un leagăn de copii, hărţi, dulăpioare, pene multicolore, un clarinet (Val îl apucă grijuliu) şi o mulţime de alte comori de care, din păcate, trebuiau să se despartă dacă vroiau să iasă nevătămaţi la lumina zilei. 59

Mergeau acum pe o stradă mare, unde forfota începea din nou să se facă simţită: pietrele de sub picioare se clătinau, casele se aplecau, dar deocamdată totul era suportabil. Şi atunci cei trei începură să cânte. Mai întâi încet şi timid, acordându-şi instrumentele, obişnuindu-se cu ele şi cu ei înşişi, apoi tot mai tare şi mai cu inimă, plini de o bucurie de nedescris. Cântau tot ce le trecea prin cap şi tot ce-şi puteau aminti, cântau împreună sau singuri, înţelegându-se din priviri. Val știa mai ales cântecele vesele ale copilăriei, în vreme ce Malila cânta melodii care te purtau pe mări îndepărtate şi în ţinuturi necunoscute. Vioara bătrânului avea glasul cel mai trist, căci din ea răzbăteau anii de mult trecuţi şi amintirile unei vieţi care se apropia de sfârşit. Oamenii din preajma celor trei păreau ca treziţi dintr-un vis. Se priveau buimaci şi treptat îşi încetau certurile, vorbind din ce în ce mai rar, până ce tăcură cu totul. Hipnotizaţi de sunetul când sprinţar, când domol şi voluptuos al muzicii, o porniră în urma celor trei, îngânând treptat melodiile pe care şi le aminteau ca dintr-o altă viaţă. Nu după multă vreme, în urma călătorilor se adunase o mulţime de oameni, care creștea văzând cu ochii. Cu cât muzica se înteţea, cu atât se potolea oraşul şi se oprea din vânzoleala lui haotică. Unii oameni căutară şi găsiră alte şi alte instrumente, astfel încât în curând oraşul încremeni în cea mai muzicală linişte care a existat vreodată. La întretăierea a două străzi, Val zări în depărtare câmpul. Îi privi pe ceilalţi şi porniră într-acolo, cântând 60

în continuare. De-acum primejdia trecuse. Oraşul era nemişcat, iar oamenii cântau cu însufleţire şi recunoştinţă. Aproape de ieşire, bătrânul se opri. ― Eu am să rămân aici, spuse. ― De ce? Nu vreţi să vă întoarceţi acasă? întrebă Malila. ― Nu cred că mai am timp. Şi la urma urmei, de unde ştiu că nu e chiar asta casa mea? Poate a fost dintotdeauna şi am uitat. Am să rămân aici şi am să-i ajut pe ceilalţi să nu uite. Mai mult nu-i pot învăţa. Despre cuvinte nu ştiu ce să le spun. Dar am să fac tot ce pot să nu uite niciodată muzica. ― La revedere, atunci, spuseră Val şi Malila. ― Drum bun!

Capitolul V

TârguŞorul pe roţi

Abia se-ndepărtaseră cei doi călători de oraș, când îşi dădură seama că erau peste măsură de înfometaţi şi de obosiţi. Nu puseseră nimic în gură de o zi întreagă. „Azidimineaţă am mâncat pâine cu unt şi cu miere“, gândi Val oftând. Acel „azi-dimineaţă“ părea să se fi petrecut în urmă cu săptămâni întregi, nu doar cu câteva ore. Înaintau pe un drumeag șerpuitor și prăfuit, mărginit de coline. Din loc în loc, plopi înalţi străjuiau drumul. Era linişte. Cerul de seară se colorase în nuanţe de galben străveziu, iar Val și Malila păşeau în urma umbrelor lor albastre, din ce în ce mai lungi şi mai întunecate. Mergeau de vreo jumătate de ceas, căutând în zare lumina unei case unde să ceară adăpost, când auziră în spatele lor un scârţâit puternic de roţi. Când se întoarseră, rămaseră muţi de uimire. Dinaintea ochilor li se înfăţișa fie o căruţă uriaşă pe care era clădită o mică aşezare, fie un sat în miniatură, pe roţi. Altfel nu ar fi putut descrie construcţia complicată, supraînălţată şi care se clătina veselă spre ei. Nici un căruţaş şi nici un animal nu mânau 63

hardughia. Aceasta părea să fie pusă în mișcare de o vrajă. În curând năzdrăvănia se apropie îndeajuns pentru ca Val şi Malila s-o cerceteze mai bine. Părea să fie vorba de o platformă uriaşă purtată de zeci de perechi de roţi. Pe această platformă se înălţau case înguste şi foarte viu colorate, la rândul lor cocoţate pe roţi. Cu toate astea, în oraş nu era nici un du-te-vino agitat, doar din când în când câte-o casă scârţâia încetinel şi se apropia de clădirea învecinată. Atunci mai văzu Val că balcoanele caselor aveau marginea din faţă foarte joasă, astfel încât, în clipa în care două case se atingeau, balcoanele se uneau şi locuitorii puteau păşi cu uşurinţă peste pragul astfel format. Oamenii se aşezau atunci în tihnă la taifas, îşi aprindeau pipele sau desfăceau o butelcă de vin şi povesteau în vreme ce seara se lăsa verzuie peste târgușor. Malila şi Val erau încântaţi. Unul dintre locuitori îi zări şi le făcu un semn prietenos să se apropie, apoi coborî din căsuţă şi le aruncă o scară peste marginea înaltă a platformei. Băiatul şi ţestoasa nu aşteptară altă invitaţie. Malila se ridică în zbor şi ajunse cât ai bate din palme pe scândurile de lemn ale micului târg, în vreme ce Val, din politeţe, urcă agil pe scara de sfoară şi i se alătură. Îi aşteptau deja o mână de oameni, vânjoşi, cu chipurile arse de soare și zâmbete primitoare. Unul dintre ei, cel care le aruncase sfoara, vorbi: ― Arătaţi a fi osteniţi şi flămânzi. Veniţi să mâncaţi şi să vă odihniţi, şi apoi, dacă vreţi, o să-mi spuneţi povestea voastră, iar eu am să vă spun mica poveste a târgului nostru. 65

Val şi Malila primiră cu recunoştinţă. Intrară în căsuţa lui Norori, căci aşa se numea gazda lor, şi, după ce străbătură două camere şi urcară un şir de scări înguste, se pomeniră deodată pe terasa largă de lemn. Priveliştea care li se dezvăluia ochilor era de o frumuseţe şi o pace minunate: în dreapta se zăreau, multicolore şi ascuţite, celelalte acoperişuri ale târgului (nu mai mult de treizeci, aveau să afle mai târziu), care se înclinau, din când în când, unele către altele, alene şi trosnind uşurel din încheieturi. Cu toate acestea, forfota necontenită nu semăna deloc cu vânzoleala bezmetică din orașul schimbător. Era, dimpotrivă, liniştitoare şi plăcută, ca mişcările moi şi rotite ale unui câine mare care-şi pregăteşte culcuşul pentru somn. De cealaltă parte a terasei, abia mai ghicindu-se sub cerul verde-marin al nopţii, își arcuiau spinările câteva coline domoale. Se auzeau greierii şi privighetorile, iar din ghivecele mari de pământ ars de pe terasă se despleteau în aer parfumurile calde ale florilor. Lui Val i se părea că mâncarea nu avusese niciodată un gust atât de desăvârşit, iar siropul de soc pe care i-l pregătise gazda era de departe cea mai delicioasă şi mai înviorătoare băutură închipuită vreodată de cineva. După ce-şi mai reveniră cât de cât în fire, cei doi începură să povestească, completându-se unul pe altul, aventurile şi primejdiile prin care trecuseră în acea zi nesfârşită. Norori îi ascultă în linişte, scoţând uneori exclamaţii de uimire. ― Am auzit şi eu de Cetatea Sufletelor, rosti el într-un târziu, cu bărbia sprijinită în palme şi cu ochii pierduţi în 66

cerul luminat acum de o lună portocalie, gigantică. Dar din câte am înţeles, nu este un loc, un oraş ca toate oraşele. ― Păi desigur că nu, răspunse Val, uşor întristat. Este locul de unde nu se întoarce nimeni. ― Nu, nu asta am vrut să spun. Cred doar că nu este un loc în spaţiu, un loc însemnat pe o hartă. ― Atunci ce este? întrebă Val, care nu înţelegea. ― O fi ceva ca o senzaţie? Ca o stare de spirit? încercă timid Malila. ― Nu ştiu. Nu cred. Cel care mi-a vorbit despre Cetatea Sufletelor auzise şi el doar nişte zvonuri. Nimic întemeiat, nimic limpede. Îmi pare foarte rău că nu vă pot fi de folos. Totuşi s-ar putea să am ceva care să vă ajute în călătoria voastră. Acum însă, la somn cu voi! Sunteţi frânţi. ― O clipă, vă rugăm! sări Val. Povestiţi-ne despre târgușorul dumneavoastră. Pe urmă o să mergem la culcare. ― Nu-i mare lucru de spus, de fapt. Acum foarte mulţi ani locuiam cu toţii într-o cetate uriaşă şi aglomerată, cu zeci de mii de locuitori şi cu mii de case. Era o viaţă ca oricare alta. Mă trezeam dimineaţa şi munceam, venea seara şi mă odihneam, dar în fiecare zi, când deschideam fereastra, vedeam în faţa ochilor aceiaşi pereţi cenuşii ai aceloraşi clădiri pe care le ştiam încă din copilărie. Prea arareori puteam să plec unde mă mâna sufletul. Şi ca mine erau mulţi alţii. Unii ar fi fost fericiţi în apropierea mării, alţii la marginea deşertului, alţii între coline ca acestea de aici, alţii pe înălţimile ameţitoare ale munţilor. 67

Dar eram ţintuiţi în loc şi plecările noastre deveniră cu timpul tot mai rare şi mai scurte. Viaţa în marile oraşe este doar pentru unii veșnic schimbătoare, veșnic nouă. Pentru alţii nu este decât zidire treptată şi încremenire. Aşa încât ne-am adunat o mână de locuitori şi am hotărât să construim acest târgușor pe roţi, care ne poartă, pe rând, în orice loc am dori să ajungem. ― Dar cum se poate? Cum ştie oraşul unde să meargă? vru să ştie Malila. ― Ne citeşte visele. Şi dacă azi cei mai mulţi dintre noi visează la malul însorit al unui lac de munte, oraşul se îndreaptă într-acolo. Dacă mâine oamenii sunt însetaţi de verdeaţa unor lunci înţesate de păsări, oraşul ne poartă spre o asemenea luncă. Toată lumea ajunge unde vrea să ajungă. Acum nimeni nu mai este nerăbdător, pentru că visele fiecăruia sunt de fapt, pe rând, visele tuturor. Val şi Malila zâmbeau fermecaţi. Mulţumiră pentru masă şi pentru poveste şi, zdrobiţi de oboseală, se lăsară conduşi într-o cameră răcoroasă cu un pat curat şi primitor. Curând, alunecară într-un somn adânc şi lipsit de vise. Împrejurul lor, noaptea se bucura. A doua zi dimineaţă, la primele raze ale soarelui, cei doi se treziră învigoraţi. Norori le pregăti un mic dejun gustos, le puse câteva provizii într-o desagă, apoi le spuse: ― Ieri v-am spus că s-ar putea să am ceva care să vă ajute. Bătrânul care mi-a vorbit cu ani în urmă despre Cetatea Sufletelor mi-a dăruit, înainte să-și dea obștescul sfârșit, această piatră care arată drumul spre cea mai arzătoare dorinţă a celui care o deţine. Cât timp piatra rămâne 70

cenuşie, înseamnă că vă aflaţi pe un drum oarecare. Însă în clipa când se colorează în albastru, sunteţi pe drumul căutat. Dacă voi doi vă doriţi cu ardoare să găsiţi Cetatea Sufletelor, atunci piatra aceasta v-ar putea fi de folos. Eu nu am ce face cu ea, am aici tot ceea ce-mi doresc. E a voastră. Şi spunând acestea, Norori scoase dintr-un sertar o pietricică pe care i-o puse lui Val în palmă. Băiatul fu foarte mișcat. ― Cum vă putem mulţumi pentru tot? Aţi fost atât de bun cu noi! ― Povestea pe care mi-aţi spus-o este o răsplată bogată. Vă mulţumesc şi eu că mi-aţi fost oaspeţi şi vă doresc să găsiţi ceea ce căutaţi. Drum bun! ― Drum bun şi dumneavoastră, rostiră Malila şi băiatul, îndepărtându-se cu strângere de inimă de casa lui Norori. Mai priviră o dată căsuţele care se trezeau şi trosneau încet în lumina albă a zilei şi în ciripitul zgomotos al păsărilor, apoi coborâră de pe platformă şi se găsiră din nou pe drumul dintre coline.

Capitolul VI

O

O vreme păşiră tăcuţi alături, fiecare adâncit în gândurile lui. Erau odihniţi, ce-i drept, dar descurajaţi de faptul că nimeni nu putuse să-i îndrume către Cetatea Sufletelor sau măcar să le spună câteva lucruri despre ea. ― Oare ce-a vrut să spună Norori atunci când a zis că nu este un loc anume pe hartă? se frământă Val. Ştiu că nu-i un loc ca acelea pe care le cunoaştem noi, dar trebuie să existe cumva, undeva. Zicând acestea, scoase din buzunar piatra şi o înălţă în dreptul ochilor: era neschimbată, deci apucaseră pe un drum oarecare. Însă deocamdată nu aveau de ales, trebuiau să continue. ― Îmi vine a crede, spuse Malila, că poate cetatea asta nu există, că totul este doar dorinţa noastră de a ne găsi iar alături de cei dragi. Mă doare inima să recunosc, dar până acum ar fi trebuit să aflăm ceva, oricât de mărunt. Mi-e foarte dor de fraţii mei, dar încep să mă gândesc că poate n-o să-i mai văd niciodată. 73

Glasul Malilei era trist. Val se îngrijoră puţin, dar spuse sigur pe el: ― Eu, când mă gândesc la bunicul, prind mereu curaj. Aminteşte-ţi de fraţii tăi şi de jocurile voastre şi nu-ţi pierde speranţa. Chiar după ce rosti aceste vorbe, Val văzu că piatra începe să se coloreze treptat într-un albastru uimitor, de parcă o mână nevăzută ar fi turnat cerneală într-o sticluţă cu apă. Cei doi călători se priviră bucuroşi şi începură să ţopăie de fericire. ― Vezi, vezi? Ţi-am spus eu! Val mângâie ţestoasa pe creştet, iar Malila zâmbi recunoscătoare. În faţa lor, la oarecare depărtare, se zărea o formă neclară la marginea drumului. Prea mică pentru a fi o cetate, părea mai degrabă cocoaşa unui deal. Val şi Malila grăbiră pasul şi, spre marea lor mirare, înţeleseră că dealul nu era altceva decât burta unui balaur care şedea tolănit în iarbă. Cu toate că-i zărise pe cei doi, balaurul nu păru să se sinchisească. Moţăia cu ochii întredeschişi, ţinând între labe o vietate care din când în când se zbătea. ― Doar nu s-a albăstrit piatra pentru dihania asta, şopti Val către Malila. Doar n-o şti tocmai el răspunsul la întrebarea noastră. Se apropiară totuşi, intimidaţi puţin de mărimea balaurului, până ce se găsiră în faţa lui. Între labele acestuia se afla o minunăţie de pasăre cu pene sidefate, colorate în violet, albastru şi verde. Uitând de buna-cuviinţă şi fără să salute, Val se repezi către balaur, strigând: 74

― Lăsaţi biata pasăre în pace! Sper că n-aveţi de gând s-o mâncaţi! Lăsaţi-o să zboare, vă rog! ― Să zboare las orice fiinţ’ direct în gura mea cu dinţ’! răcni balaurul. Apoi, văzând expresia îngrozită de pe chipurile celor doi, izbucni în râs şi adăugă: ― De mine nu vă fie teamă, glumesc, glumesc de bună seamă! Acum vocea sa suna potolit, iar în ochi îi luceau două luminiţe ghiduşe, de parcă era copil pus pe şotii. ― Un balaur poet, şopti Malila, încântată. Apoi către balaur, cu voce tare: Cum vă numiţi, stimate domn? Din ce ţinut veniţi şi oare de ce purtaţi în pălmi aşa splendoare? ― Sunt O, balaurul poet, şi vin din insula cu ape. În palme-o ţin pe-a mea Nimette, de cântec soră şi de clape. Alean alină ea mereu când ostenitul O tânjeşte, când doru-n inimă îi creşte, iar O se plimbă teleleu. ― Cum adică soră de clape? vru să ştie Val. Şi oare nu ne puteţi ajuta? Nu ştiţi cumva unde se află Cetatea Sufletelor? ― Şşşşş, îi făcu semn Malila să tacă. ― În insula de care zic să cânte ştie-orice pitic. 75

Orice copac, pisoi sau floare. La flaut, clape sau trombon, vioară, tobă, saxofon. E lucru mare, de mirare! Cetatea voastră doar în vis şi-arată drumul nedescris prin vorbe, fraze cu duiumul. ― Aşa deci! exclamă uimit Val. Mulţumesc din inimă, domnule O! Ne-aţi fost de mare ajutor! Balaurul zâmbi dezvelindu-și şirurile de dinţi mari cât nişte cozi de mătură, o mângâie pe Nimette, care părea să fi adormit, apoi şopti: ― La drum acum porniţi pe dat’. În somn eu mă cufund, adânc. Ne-om revedea în vis, nu-n fapt. ― La revedere, mare O! De zei cuvântul tău e dat. Şi somn uşor cu soare-n gând. Şi spunând acestea, Malila şi Val porniră mai departe, lăsându-l pe O să doarmă alături de Nimette a sa. Merseră o bună bucată de drum prin soarele arzător, apoi pe la prânz făcură popas, băură şi mâncară din merindele date de Norori şi-şi traseră puţin sufletul. I-ar fi ispitit şi pe ei un somn bun la rădăcina umbrită şi răcoroasă a vreunui copac, însă nerăbdarea îi mâna mai tare. Nu mai merseră mult şi ajunseră la o răscruce. Val scoase din buzunar piatra şi porni pe drumul din stânga. 77

Piatra rămase neschimbată. Când se întoarseră şi porniră pe drumul din dreapta, piatra începu din nou să se albăstrească, şi cei doi continuară plini de hotărâre pe cărarea care părea să ducă spre o pădure.

Capitolul VII

Pădurea tăcerilor

Umbra verde a brazilor fu o binecuvântare pentru cei doi călători. În aer se simţea mirosul proaspăt de cetină şi din loc în loc soarele răzbătea pe cărare, formând mici iazuri de lumină. Alteori aerul se rotea prăfos şi auriu printre ramuri, şi de peste tot se auzeau glasul piţigoiului, fluieratul grangurului şi ciocănitul iute al ciocănitorii. Val şi Malila înaintau învioraţi şi plini de voioşie. Băiatul povestea despre bunicul lui şi despre drumeţiile prin pădurile de-acasă, iar Malila răspundea cu versuri şchioape şi copilăreşti. Exersa, spunea ea, pentru o eventuală reîntâlnire cu O. Nu peste multă vreme în faţa lor se deschise un luminiş cu totul şi cu totul aparte. Băiatul şi ţestoasa se opriră în mijlocul cărării şi închiseră gura ca să deschidă mai bine ochii. Construite sus, între trunchiurile brazilor, se aflau câteva căsuţe frumușele de lemn, cu scăriţe şi balcoane, uşi şi podeţe, ferestre și hornuri, toate cioplite şi împodobite cu multă fantezie. Aici un balcon avea drept stâlpi de 79

susţinere două vulpi, dincolo acoperişul unei case era strunjit sub formă de ghindă, altundeva un perete era alcătuit din sute de frunze traforate în lemn, câteva uşi erau sculptate în formă de veveriţe, o casă avea drept horn un cap de lup cu botul larg deschis, iar alta avea patru labe uriaşe de urs cu care se prinsese de cei patru brazi care o împrejmuiau. Val şi Malila nu se opriră mai mult să studieze casele, ci îşi coborâră privirile la ceea ce se petrecea jos, în luminişul din faţa lor. Locuitorii acestui cătun ciudat erau nişte omuleţi mărunţi, aproape nişte pitici. Chipurile lor erau foarte blânde şi gesturile măsurate. Nici unul nu vorbea. Şedeau în micul luminiş şi păreau să lucreze, fiecare în legea sa: unul meşterea o măsuţă, altul repara canatul unei ferestre, altul încerca să picteze o veveriţă care, plină de neastâmpăr, îşi schimba mereu poziţia, însă cei mai mulţi şedeau doi câte doi sau în grupuri mai mari şi făceau ceva ce, la început, le păru cu totul de neînţeles celor doi călători. Le luă foarte mult timp să priceapă că ceea ce se întâmpla acolo era o discuţie. Piticii păreau să stea la taifas, dar nu ca toată lumea, ci altminteri decât oricine altcineva văzuseră până atunci ţestoasa și băiatul. Dacă unul dintre ei avea ceva de spus, se aşeza confortabil şi începea să adune aer în palme, cu mare grijă. După ce strângea destul aer, începea să-l modeleze cu răbdare până ce, treptat, dintre palmele sale ieşea la iveală o frumuseţe de cuvânt-obiect, să zicem o ceaşcă de ceai. Să fie limpede, nu era vorba de o ceaşcă obişnuită, de porţelan, care se sparge cu zgomot în clipa în 80

care cade pe gresie, ci de una înfăptuită din aer, care se destrăma de îndată ce cuvântul era împărtăşit. În tot acest timp, celălalt pitic tăcea şi aştepta liniştit. Formarea unui cuvânt putea dura chiar şi o jumătate de oră, dacă era un cuvânt mai complicat. Când cuvântul era gata, meşterul îl dăruia ascultătorului său, şi acesta înţelegea pe dată despre ce era vorba: o ceaşcă de ceai însemna, desigur, o invitaţie, în aceeaşi seară, la ceai. Piticul accepta zâmbind şi aprobând din cap, după care conversaţia își putea schimba cursul. Acestea erau dialogurile simple. Erau însă şi pitici prinşi în discuţii serioase, în care era vorba mai mult de idei decât de lucruri, şi atunci munca vorbitorului devenea mai anevoioasă. Cum să faci din aer un cuvânt care să sugereze, de exemplu, infinitatea timpului? Şi cum să spui o poveste despre bunătatea vreunei fiinţe a pădurii cu care ai avut bucuria să te întâlneşti cu o zi în urmă? Şi cu toate acestea, era limpede că piticii aveau o uşurinţă nemaivăzută de a plămădi cuvinte, dar mai ales de a le înţelege. Niciodată nici un pitic nu-l întrerupea pe altul, dându-i de-nţeles că ar fi ştiut el deja despre ce e vorba. Tăcea şi aştepta. Dacă, de pildă, vedea cum din mâinile amicului său se naşte o pereche de ghete, ar fi putut presupune că discuţia va fi despre o plimbare prin pădure, însă el nu presupunea nimic, ci aştepta în linişte şi descoperea că, iată, prietenul său are nevoie de ajutor să-şi peticească o talpă ruptă, şi că nicidecum nu-i arde de plimbare deocamdată. Poate mâine, dacă mai e vreme bună. Pentru Val şi pentru Malila era limpede că aici nimeni nu 81

se certa şi nimeni nu se grăbea. Cuvintele se năşteau prea anevoie şi erau prea preţioase ca să fie zvârlite de colo-colo cu uşurinţă. Cei doi stătură o vreme pe gânduri dacă să întrerupă sau nu aceste dialoguri tăcute, dar în cele din urmă îşi luară inima-n dinţi şi se apropiară cu băgare de seamă. Când dădură cu ochii de ei, piticii zâmbiră cu căldură şi le făcură semn să se apropie. ― Bună ziua! salută stingherit băiatul, neştiind dacă piticii înţeleg limba vorbită. Dar de bună seamă că o înţelegeau, pentru că tot de la ea porniseră şi ei cândva, cu multe veacuri în urmă. Unul dintre pitici începu să adune aer în căușul palmelor şi într-o clipă le oferi Malilei şi băiatului un soare şi o inimă. Se părea că acesta era răspunsul la salutul lor. Călătorii primiră zâmbind cuvintele, care în curând se risipiră în văzduh, iar Val continuă: ― Nu vrem să vă deranjăm, dar prietena mea şi cu mine căutăm drumul spre Cetatea Sufletelor. Fraţii Malilei şi bunicul meu se află acolo, şi dorinţa noastră cea mai fierbinte e să ajungem la ei. Ştiţi cumva ceva despre cetatea asta? O vreme, piticii nu răspunseră. Se priveau gânditori. Era vădit că răspunsul va fi anevoie de înfăptuit. Totuşi, unul dintre ei se aşeză turceşte, trase aer adânc în piept şi se porni să mângâie şi să frământe aerul docil dintre palmele sale. După câteva minute, o lună albă şi minunată prinse să plutească pe deasupra capetelor lor. ― Noapte, şopti Val, apoi tăcu. 82

Piticul îşi continuă lucrul şi, peste o jumătate de oră, nu mică-i fu mirarea lui Val când se văzu chiar pe sine, făptură minusculă de aer, dormind liniştit. Piticul se opri şi privi către cei doi. ― Aşadar voi afla drumul în vis. Am mai auzit lucrul acesta de la O, balaurul poet. Trebuie că e adevărat. Mulţumesc mult! Dar dacă am să visez şi nu am să înţeleg visul? se îngrijoră el brusc. Piticii zâmbiră şi-l priviră cu atâta limpezime în ochi, încât Val se linişti. Malila îl atinse uşurel şi, când băiatul se aplecă spre ea, îi şopti ceva la ureche. Val zâmbi şi, mutându-și privirea la casele frumos împodobite, spuse: ― Prietena mea ţestoasă are o idee, dacă vreţi s-o ascultaţi. Piticii aprobară curioşi, iar Malila spuse: ― Am văzut că unele dintre casele voastre sunt legate prin podeţe, iar altele nu. Îmi închipui că este o muncă anevoioasă, acolo la înălţime, şi de aceea nu aţi terminat încă treaba. Dacă sunteţi de acord, am să vă ajut eu, pentru că pot să zbor şi-mi va fi foarte simplu să vă port în spinare atât pe voi, cât şi podeţele. Ce spuneţi, aţi vrea? Pe chipurile piticilor răsăriră zâmbete de mare bucurie şi recunoştinţă. Dădură din cap plini de însufleţire, deşi nu mai era nevoie, şi se puseră pe treabă. Val pregătea scândurelele şi desfăcea ghemurile de sfoară, iar Malila şi piticii meştereau plini de zel, legând şipcile între ele. Peste câteva ore, o reţea de punţi se legăna în vântul moale dintre brazi, şi piticii alergau cu bucurie de la o casă la alta, fără oprelişti. 84

― E vremea să plecăm, spuse Val şi se pregăti să-şi ia rămas-bun de la noii săi prieteni, fără să aibă habar încotro vor porni. Scoase din buzunar piatra şi o privi. Aceasta era cenușie şi mută. Atunci unul dintre pitici le făcu semn să se apropie şi le arătă un tablouaș la care lucra. Tabloul era aproape gata. Malila şi Val se aplecară să vadă mai bine despre ce era vorba şi dădură cu ochii de un peisaj cu o pădure întunecată de brazi, în care se deschidea un luminiş cu căsuţe de lemn printre care şedeau la taifas nişte pitici, o broască-ţestoasă şi un băiat. Val înţelese. Vor călători aşa cum călătoriseră dinspre Ela spre labirintul de pământ: tot cu ajutorul unei poveşti, dar de data aceasta era vorba de o poveste pictată, iar nu spusă. Le mai mulţumi o dată piticilor, după care păşi alături de Malila în tablou, pe cărarea care ieşea din cătun.

Capitolul VIII

Insula pe ape

Nici nu se dezmeticiră bine că se pomeniră pe o plajă, în faţa unei întinderi de apă. Spre orizont se întrezărea un petic de pământ. Val scoase din buzunar piatra şi o îndreptă spre insulă, iar cenușiul ei se preschimbă pe loc în albastru. ― Aşadar acolo trebuie să ajungem. Se întoarse apoi către Malila şi o întrebă: ― Eşti obosită? Sau crezi că reuşeşti să zbori cu mine în spinare? ― Nu obosesc eu aşa uşor, micuţule! Urcă-te şi hai să pornim! Zis şi făcut, Val urcă pe spatele ţestoasei şi începură traversarea. Apele de sub ei erau liniştite, iar soarele lumina blând aripile pescăruşilor care săgetau aerul. ― Până şi ţipătul pescăruşilor îmi aminteşte de bunicul, spuse Val. Odată, când eram mic de tot, am fost împreună cu el şi cu bunica pe malul mării. Dimineaţa devreme bunicul mergea să pescuiască guvizi. La scurtă vreme mă trezeam şi eu, ieşeam de-a buşilea din cort şi priveam 87

marea. Când am auzit prima dată pescăruşii, m-am speriat. Bunicul tocmai se întorcea cu minciocul plin şi, auzindu-mă plângând, a venit repede şi m-a luat în braţe. Acum nu mă mai tem, dar când îi aud, mi se pare că bunicul o să vină să mă liniştească. Malila începu şi ea să povestească despre fraţii ei, despre cum o învăţaseră să zboare şi să vorbească în versuri, cum să deosebească un copac de altul şi o pasăre de altă pasăre, şi astfel se apropiară din ce în ce mai mult de insulă. Nu părea să fie o insulă mare, aşa încât Val propuse să o cerceteze de la înălţime înainte să coboare pe pământ. Insula părea un ungher vrăjit de paradis. Vegetaţia creştea din abundenţă, sute de soiuri de flori şi de fluturi colorau verdele ierbii, şi peste tot era o rumoare de glasuri mici şi mari. Din loc în loc se zăreau locuinţe felurite: colibe de lut cu acoperiş de muşchi sau de stuf, cabane mici de lemn asemănătoare cu cele din pădurea de brazi, grote săpate în peretele de stâncă, căsuţe ascunse în coama unei coline, cu ochiuri rotunde de ferestre şi portiţe de lemn înrămate de flori; dar erau şi muşuroaie, cotloane, vizuini, scorburi, culcuşuri şi cuiburi pentru animale şi păsări, toate frumos alcătuite şi împodobite cu ramuri împletite, cu flori şi pene, cu pietricele colorate şi câte şi mai câte. Oamenii, animalele şi păsările locuiau aici laolaltă, în pace şi înţelegere. Lupi alergau şi se jucau împreună cu copiii oamenilor şi cu puii de vulpe; jderi şi păsări formau juriul pentru ceea ce părea să fie un concurs de dans; câini, pisici şi veveriţe reparau un pod, ajutaţi de câţiva oameni. 88

Chiar şi câţiva copaci şi câteva plante mai mici se aplecau şi întindeau o ramură sau o frunză de ajutor cui avea nevoie. Şi cel mai minunat lucru dintre toate era muzica: din toate părţile se auzeau cântece, unele în surdină, altele mai tare, venind dinspre animale, plante, păsări şi oameni. Fiecare cânta, şi cântecul său era altfel decât al celorlalţi. Iar în loc ca amestecul acesta de sunete să fie supărător şi ameţitor, totul se unea într-o singură melodie uriaşă şi blândă, care învelea insula ca un văl minunat colorat. Atunci băgară de seamă Malila şi Val apele care împânzeau insula. Erau ca o ţesătură fină şi deasă de pârâuri şi canale, de iazuri şi izvoare, de lacuri şi apeducte, de cascade şi de râuri, şi toate acestea primeau din aer sunetele şi melodiile, pentru a le înapoia de îndată, de o mie de ori mai limpezi şi mai armonioase. Cei doi călători hotărâră că e timpul să coboare în acest ţinut fără seamăn. Malila se lăsă uşurel în jos şi ateriză într-o poiană mică înconjurată de colibe şi de muşuroaie, de nuci înalţi şi de râuleţe. Dintr-o colibă le ieşi în întâmpinare o femeie în vârstă, care ţinea pe umărul drept o şopârliţă sclipind în nuanţe de verde şi indigo. ― Bine aţi venit, Val şi Malila! spuse femeia şi zâmbi. ― Bună ziua şi bine v-am găsit! răspunseră cei doi călători. Val continuă, uimit: ― De unde ştiţi cine suntem? ― De la O, balaurul cu care v-aţi întâlnit azi-dimineaţă, şi de la Pitica Ocrotitoare, care ne-a trimis un vis despre voi şi călătoria voastră spre Cetatea Sufletelor. Eu 89

sunt Tia, iar aceasta este sora mea, Lunuma. Şopârliţa înclină politicos capul şi sâsâi un salut mic: ― Bună ssssiua! ― Ah! Acum înţeleg! Aceasta este insula cu ape despre care a pomenit O. Este cel mai încântător loc în care am ajuns vreodată! ― Mulţumesc, aşa credem şi noi, zâmbi femeia. Înainte să vă povestesc mai multe despre insula noastră, poftiţi înăuntru. Curând se va lăsa noaptea. Aţi avut o zi lungă. Intraţi şi trageţi-vă sufletul. Spunând acestea, femeia îi conduse către coliba ei, le aşternu masa şi îi îndemnă să mănânce. ― Insula Apelor s-a format în urmă cu foarte mulţi ani, începu Tia, când oaspeţii terminară de mâncat şi aşteptau în tăcere. E o insulă care s-a născut singură, din dorinţa nerostită a lumii de a se salva. ― De a se salva de la ce? întrebă nedumerit Val. ― De ea însăşi, de multe boli pe care le-a adunat de-a lungul timpului. Dar asta e o poveste pe care n-am să v-o spun acum. Important este să ştiţi că insula noastră vindecă treptat părţile bolnave ale lumii de-afară. Aţi fost la caracatiţa Ela şi aţi aflat de poveştile ei vindecătoare. Ei bine, noi avem aici, în loc de poveşti, muzica şi poezia. ― Şi cum pot ele salva lumea? Şi cum călătoresc spre ea? întrebă Malila. ― O, e cât se poate de simplu: muzica şi poezia se pricep să găsească, unul câte unul, milioanele de suflete care alcătuiesc lumea şi, încet-încet, le vindecă. Iar de călătorit, o fac în felul următor: toate poeziile şi toate cântecele care 91

au fost scrise vreodată de om, şi pe care omul le-a pierdut, le-a uitat sau pe care le trece nepăsător cu vederea, s-au adunat aici şi continuă să se adune aici. În clipa în care o fiinţă nouă se naşte pe insulă, o poezie sau un cântec se grăbeşte să pătrundă în acest nou-născut. Fiecare vietate de aici are cântecul său sau poezia sa, pe care nu le poate uita niciodată. Pe măsură ce înaintează în vârstă, vietatea învaţă cântece şi poezii noi, sau le compune ea însăşi, dacă are har. În fiecare zi se aud aici animalele şi păsările, copacii şi oamenii, peştii şi fluturii, exersând poezia vieţii lor şi pregătindu-se pentru marea plecare. Apoi, într-o zi, când se simt pregătiţi, pleacă în lume, purtându-şi cântecul. Nu au o ţintă anume. Cântecul sau poezia îi îndreaptă acolo unde este nevoie de ei, mai sigur decât cea mai precisă busolă. Oricine e bolnav şi aude întâmplător sunetul melodiei, pe dată se simte mai bine. Nu vi s-a întâmplat şi vouă să fiţi trişti şi deodată să auziţi foşnetul vântului într-un copac sau glasul mierlei între tufe şi să zâmbiţi? Dar acela nu era doar foşnet, iar glasul păsării nu era doar ciripit, ci chiar cântecul sau poezia lor, împărtăşite lumii. Din păcate însă, nu toţi aud şi nu toţi înţeleg acest glas. Iar unele boli se vindecă mai greu decât altele. Orbirea şi uitarea se vindecă mai uşor decât cruzimea şi teama, iar tristeţea şi deznădejdea se vindecă mai uşor decât toate. Tot ce trebuie lumea să facă este să asculte. Tot de la noi vine şi inspiraţia pe care o simt poeţii lumii. Poate au fost atinşi de o pală de vânt, poate au auzit şipotul unui izvor sau poate doar au văzut o pasăre luându-şi zborul de pe un ram, şi, fără să ştie de ce, s-au dus acasă şi 92

au scris cel mai frumos poem, care nu este nici cu totul nou, nici cu totul al lor, dar care s-a născut din ascultare şi din foamea de vindecare. Apoi Tia tăcu şi în colibă se aşternu liniştea. Seara se lăsase şi ea, furând culorile şi înlocuindu-le cu o penumbră caldă. Val şi Malila se simţeau copleşiţi de poveste şi de oboseala zilei. Într-un târziu, băiatul întrebă: ― În drumul lor prin lume, surorile şi fraţii dumneavoastră nu au găsit Cetatea Sufletelor? Nimeni nu pare să ştie unde se află, dar aproape toată lumea a auzit de ea, aşadar trebuie să existe şi trebuie s-o găsim! Glasul băiatului era plin de hotărâre, iar Tia zâmbi în întuneric. ― Fiecare fiinţă caută şi găseşte această cetate în felul său, Val. Sunt multe drumuri care duc la ea, iar tu şi Malila sunteţi foarte aproape şi-o veţi găsi mai curând decât credeţi. Dar acum cel mai bun lucru pe care-l puteţi face este să mergeţi la culcare. Mâine vă aşteaptă o nouă zi şi o nouă aventură.

Capitolul IX

Palatul Lunii. Puterea visului

Val se răsucea în aşternut şi nu reuşea să adoarmă. Se simţea obosit, şi cu toate acestea era asaltat mereu de gânduri şi de imagini. Lângă el, Malila răsufla ușurel. Plăcile carapacei abia se zăreau în întunericul camerei. După o vreme răsări luna, uriaşă şi argintie, şi toate lucrurile din cameră se acoperiră cu un strat subţire de sidef. Pe cer, stelele aproape dispăruseră, ascunse de scânteierea ei. Şi atunci băiatul văzu cum astrul începe să crească tot mai mare şi începe să se rostogolească încet-încet spre coliba Tiei, asemenea unei mingi scăpate de un copil pe plajă. Val privea cu ochii rotunjiţi de uimire. O zgâlţâi uşor pe Malila, însă aceasta dormea adânc şi nu se trezi. În cele din urmă, luna ajunse în dreptul ferestrei deschise. Era atât de mare încât nu i se mai desluşea forma, şi dinaintea ochilor lui Val se înălţa acum un zid de marmură albă, sclipitoare, în care se deschidea o uşă. Fără să stea pe gânduri, băiatul păşi pe pervazul ferestrei şi de-acolo trecu pragul şi intră. În urma lui uşa 95

se închise cu un pocnet uşor, iar el se pomeni într-un coridor larg din care se deschideau nenumărate uşi. Totul era scăldat într-o lumină liniştitoare care venea de peste tot şi de nicăieri. În jur era tăcere deplină şi, cu toate acestea, din când în când se auzeau, ca de la foarte mare depărtare, zgomote felurite, şoapte, muzică, râsete, valurile mării, foşnetul pădurii, o pasăre. Val deschise la întâmplare o uşă şi păşi într-o încăpere frumoasă şi spaţioasă, ale cărei ferestre deschise dădeau spre o pajişte cu iarbă proaspătă şi zumzet de albine. În dreptul uneia dintre ferestre, mama lui Val era adâncită într-o conversaţie cu cineva de afară. Copilul se repezi către ea, strigând: ― Mamă! Mamă! Sunt aici! Dar ea nu-l auzi. Când se apropie, Val văzu că de partea cealaltă a ferestrei se găsea Pitica Ocrotitoare. Părea să-i povestească ceva femeii, iar aceasta asculta cu atenţie. Val încercă să atingă braţul mamei, însă mâna lui trecu prin el ca prin abur. ― Mamă! strigă din nou, dar nimic nu se întâmplă. Chipul ei părea liniştit, aşa încât Val se resemnă, se îndepărtă încet și ieşi din nou în coridor. Deschise o altă uşă şi văzu strada aglomerată a unui mare oraş. Se retrase repede şi continuă să se plimbe la întâmplare. În spatele următoarei uşi găsi podul prăfuit şi ispititor al unei case, numai bun de jucat de-a v-aţi ascunsea, îndărătul altei uşi era o scorbură nemaipomenit de încăpătoare unde se jucau câteva veveriţe, apoi, când mai deschise încă una, scoase un ţipăt de uimire văzând-o 96

pe Malila alături de fraţii săi, în minunata grădină a tatălui lor. ― Malila! o strigă el, dar ţestoasa nu-l auzi, aşa cum nu-l auzise nici mama lui. Când ieşi din grădină, i se păru că-l zăreşte cu coada ochiului pe O, intrând în altă cameră a lunii, şi începu să alerge după el. Îl prinse în ultima clipă, când se pregătea să urce pe o corabie ancorată la malul unui fluviu. ― O! Te rog, opreşte-te o clipă! Spre marea lui bucurie, O îl auzi şi se opri mirat. ― Val! ― Unde mă aflu, O? Şi de ce sunt aici? ― Palatul Lunii, Palatul de Vis, Va desluşi ce-ţi este scris. Atât rosti O, şi apoi corabia dispăru, împreună cu balaurul, iar camera se transformă într-un uriaş parc de distracţii. După ce urmări o vreme forfota şi iureşul, roţile multicolore, ţipetele copiilor, salturile saltimbancilor, răcnetele leilor, după ce savură mirosurile de plăcinte şi de vată pe băţ, Val ieşi din nou pe coridor şi colindă la întâmplare prin camerele Palatului Viselor. E greu de descris tot ce-a văzut băiatul în aceste încăperi fermecate: se găseau acolo toate roadele imaginaţiei oamenilor, copiilor, animalelor şi plantelor din lume. Val văzu visul nucului şi pe cel al furnicii care i se căţăra pe trunchi, văzu visul unui bulgăre de pământ şi pe cel al seminţei din el, văzu visul pârâului de munte şi pe cel al păstrăvului, al steiului de stâncă şi al vulturului, al stelei şi al astronautului. 98

Şi în cele din urmă, când, ostenit şi recunoscător, deschise încă o uşă, rămase înmărmurit: în faţa lui, pe o plajă cu nisip fin, se afla bunicul său. Ochii îi erau ca două mărgele strălucitoare şi negre, plini de veselie şi de poftă de viaţă. Val nu fu în stare să scoată nici un cuvânt. Se repezi doar spre bunicul, care-l aştepta cu braţele larg deschise, şi nu se mai putu desprinde din îmbrăţișarea lui. ― De ce nu eşti şi tu din fum, ca visele celelalte? De ce mă poţi auzi şi mă poţi lua în braţe? ― Pentru că sunt visul tău, la fel cum a fost şi O, balaurul. Restul nu-ţi aparţineau, erau visele visate de alţii – de mama ta, de Malila, de restul lumii. Dar eu sunt visul tău şi asta înseamnă că pentru sunt aievea. Nu aşa se întâmplă oare de fiecare dată când mă visezi? ― Ba da, şopti copilul. Dar tot nu este decât un vis din care o să mă trezesc. Şi tu n-o să fii acolo. Mi-e dor de tine şi vreau să te văd în carne și oase, în Cetatea Sufletelor. Spune-mi cum să ajung la tine. ― Dar acum mă vezi cu adevărat, Val. Iar la Cetatea Sufletelor nu poţi încă să ajungi. ― De ce? Ştiu sigur că există! Iar Tia mi-a spus că sunt multe drumuri care duc la ea. Arată-mi măcar un drum, oricât de greu, şi am să vin. Bunicul râse încetişor. ― Ţi-au mai spus şi alţii că această cetate nu este un loc oarecare, micuţule. La ea nu se ajunge pe drumuri obişnuite. ― Ştiu, dar nu mă tem. Aş merge oriunde ca să te găsesc. 99

― Dar m-ai găsit deja! Vocea bunicului era din ce în ce mai plină de veselie. Val, continuă el, Cetatea Sufletelor nu este o cetate a Spaţiului, ci a Timpului. Nu este un oraş pe o hartă, ci un moment, o Oră potrivită la care ajunge fiecare când îi este sortit. Tu mai ai de trăit o viaţă întreagă, lungă şi plină. Când viaţa ta se va fi împlinit, o să găseşti, fără nici o trudă, drumul către Cetatea Sufletelor. Băiatul începea să înţeleagă. Se simţea în acelaşi timp cuprins de tristeţe şi de uşurare. ― Nu fi trist, Val! Viaţa este un lucru minunat, iar noi doi ne vom putea întâlni aici, în Palatul Viselor, de câte ori vei vrea. Spunând acestea, bunicul îl îmbrăţişă din nou pe băiat, o îmbrăţişare nesfârşită, apoi se desprinse şi începu să se depărteze încet, fluturând din mână. Băiatul privi lung în urma lui. Era ca şi cum un bătrânel s-ar fi plimbat dimineaţa pe o plajă. Şi Val înţelese că acea plajă va fi în acelaşi loc şi mâine, şi poimâine, cu bunicul aşteptându-l. Iar dacă vor dori ei doi, plaja se va preschimba într-un drumeag de munte sau într-o băncuţă de lemn dintr-un parc înecat în verdeaţă. Un val uriaş de bucurie şi de căldură îl învălui pe copil, şi în clipa următoare se trezi. Camera era luminată de zorii albăstrui ai dimineţii. Malila era trează şi-l privea cu o expresie de fericire întipărită pe chip. Val dădu să-i povestească visul şi descoperirea, dar înţelese deodată că Malila avusese un vis asemănător şi că aflase și ea care-i drumul ce duce la Cetatea Sufletelor. 100

Se ridicară din pat şi, auzind glasul Tiei chemându-i, se repeziră înfometaţi spre bucătărie, ca să ia micul dejun şi să se pregătească pentru lungul drum spre casă.

Cuprins

Capitolul I

La drum!

7

Capitolul II

Ela. Thurr. Puterea poveştilor

19

Capitolul III

În labirint

39

Capitolul IV

Oraşul schimbător

47

Capitolul V

Târguªorul pe roţi

63

Capitolul VI

O

73

Capitolul VII

Pădurea tăcerilor

79

Capitolul VIII

Insula pe ape

87

Capitolul IX

Palatul Lunii. Puterea visului

95

110