Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicaţii și teorie

Citation preview

Carl R. Rogers Institutul Vestic de Științe Comportamentale, La Jolla, California

Terapia centrată pe client Practica ei actuală, implicații și teorie Cu contribuții la capitole de ELAINE DORFMAN

Școala Medicală a Universității Pennsylvania

THOMAS GORDON Psiholog Consultant

Pasadena, California NICHOLAS HOBBS

Colegiul pentru Profesori „George Peabody"

Traducere din engleză de Corina Dedu

TRei

Cuprins

9

Introducere la ediția în limba engleza

11

Prefață

15

Partea I. O perspectivă actuală asupra terapiei centrate pe client

17

Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul Capitolul

30

68

126 181

1. Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client 2. Atitudinea și orientarea consilierului 3. Relația terapeutică așa cum este trăită de client 4. Procesul terapiei 5. Trei probleme ridicate de alte perspective: transfer,

diagnoză, aplicabilitate 211

Partea a II"a. Aplicarea terapiei centrate pe client

213

Capitolul 6.

Terapia prin joc

de Elaine Dorfman M.A. 249

Capitolul 7.

Psihoterapia centrată pe grup

de dr. Nicholas Hobbs 285

Capitolul 8.

Conducerea și administrația centrate pe grup

de dr. Thomas Gordon

375

Capitolul 9. Predarea centrată pe student Ca pitol UI 10. Formarea consilierilor și a terapeuților

417

Partea a III"a. Implicații pentru teoria psihologică

419

Capitolul 11.

461

Bibliografie

473

Index

338

O teorie a personalității și comportamentului

Terapia centrată pe client ■ Cuprins

Păstrăm vii în amintire cele câteva întâlniri pe care le-am avut, în anii dezolanți de rutină și păcat, cu suflete care au făcut sufletele noastre mai înțelepte; care au rostit ceea ce noi gândeam; care ne-au spus ceea ce noi știam; care ne-au lăsat să fim ceea ce în sinea noastră eram. - Emerson, Comunicatul Școlii Divinity, 1838

Prefață J Această carte este produsul multor minți și rezultatul unei interacțiuni de grup intense. Mai întâi de toate, este un produs al personalului din cadrul Centrului de Consiliere al Universității din Chicago și a muncii realizate acolo în psihoterapie și în cercetarea psihoterapeutică. Atât de profund a fost melanjul gândirii și al experienței în acest grup, încât fiecare membru al personalului ar avea Într-adevăr îndrăzneala să considere orice conceptualizare a psihoterapiei ca fiind în exclusivitate a sa. Cartea de față reprezintă, de asemenea, o comasare a ideilor și experiențelor aparținând psihologilor și altor specialiști din domeniul terapiei, răspândiți între cele două coaste ale Americii. Autorul ar dori să își exprime îndatorirea față de cei care i-au influențat gândirea, numindu-i pe câțiva care au toate șansele să descopere porțiuni ale propriei lor gândiri incluse în această carte. Lista i-ar include pe: Virginia M. Axline, Douglas D. Blocksma, Oliver H. Bown, John M. Butler, Arthur W. Combs, Paul E. Eiserer, Thomas Gordon, Donald L. Grummon, Gerard V. Haigh, Nicholas Hobbs, Richard A. Hogan, Bill L. Kell, E.H. Porter Jr., Victor C. Raimy, Nathaniel J. Raskin, Esselyn C. Rudikoff, Elizabeth T. Sheerer, Jules Seeman, Arthur J. Shedlin, William U. Snyder, Donald Snygg, Bernard Steinzor, H. Walter Yoder. Din această listă sunt omiși mulți a căror muncă este tot atât de semnificativă ca activitatea celor enumerați aici, dar îi include, cred, pe cei a căror gândire a influențat cel mai mult conținutul acestei cărți. în plus, autorul este profund îndatorat lui Elaine Dorfman, Nicholas Hobbs și Thomas Gordon pentru contribuțiile lor la capitole individuale, în zone în care el se simte mai puțin competent. Scriind această carte, m-am gândit adesea la ideea sugerată de un lingvist, că adevărul, autenticul, înțelesul real al unui cuvânt nu poate fi niciodată exprimat în cuvinte, pentru că înțelesul real ar fi lucrul în sine. Dacă o persoană dorește să transmită un astfel de înțeles real, ar trebui să-și astupe gura și să arate. Asta este ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult să fac. Aș azvârli cu bucurie toate cuvintele acestui manuscris dacă aș putea, cumva, să arăt efectiv către experiența pe care o reprezintă terapia. Este un proces, un lucru-în-sine, o experiență, o relație, o dina­ mică. Nu este ceea ce această carte spune că este, nici ceea ce altă carte spune că este, nu mai mult decât o floare este descrierea ei de către fitolog sau exaltarea poetului cu privire la ea. Dacă volumul de față servește ca un indicator vizibil,

Terapia centrată pe client ■ Prefață

12

arătând către o experiență care se dezvăluie simțurilor noastre auditiv și vizual și capacității noastre de trăire emoțională și dacă surprinde interesul câtorva oameni și îi provoacă să exploreze mai în profunzime acest lucru-în-sine, își va fi îndeplinit scopul. Dacă, pe de altă parte, această carte se adaugă mormanului deja cutremurător de cuvinte despre cuvinte, dacă cititorii ei extrag din ea noțiu­ nea că adevărul înseamnă cuvinte și că pagina tipărită este totul, atunci, cu tristețe, va fi eșuat în atingerea scopului său. Și dacă suferă acea ultimă decădere de a deveni „învățătură de curs" — în care cuvintele neînsuflețite ale unor autori sunt disecate și revărsate asupra minților studenților pasivi, astfel încât persoane pline de viață să poarte cu sine fragmentele neînsuflețite și disecate a ceea ce odată au fost gânduri și experiențe vii — atunci, de departe, mai bine ca prezenta carte să nu fi fost niciodată scrisă. Terapia este despre esența vieții și așa trebuie să fie înțeleasă. Doar trista deficiență a capacității de comunicare a omului face necesar să ne asumăm riscul încercării de a prinde în cuvinte acea experiență vie. Dacă scopul cărții de față nu este pur și simplu să aștearnă cuvinte inerte pe hârtie, care este atunci scopul ei? Ce intenționează să transmită? Despre ce este această carte? Permiteți-mi să încerc să ofer un răspuns care, într-un oarecare grad, poate transmite experiența vie a ceea ce această carte se dorește a fi. Cartea este despre suferința și speranța, anxietatea și satisfacția care umplu cabinetul fiecărui terapeut. Este despre unicitatea relației pe care fiecare terapeut o formează cu fiecare client și, în aceeași măsură, despre elementele comune pe care le descoperim în toate aceste relații. Prezenta carte este despre experiențele extrem de personale ale fiecăruia dintre noi. Este despre un client din cabinetul meu care stă acolo, în colțul biroului, luptându-se să devină el însuși, îngrozit în același timp să fie el însuși — făcând efortul să-și înțeleagă trăirea așa cum este, dorind sâfie acea trăire și totuși profund temător în fața acestei dorințe. Cartea este despre mine în timp ce stau acolo împreună cu acel client, privindu-1 în față, participând la acea zbatere pe cât de profund și sensibil sunt capabil. Este despre mine, pe măsură ce încerc să îi percep trăirea și înțelesul, și sentimentul, și gustul, și aroma pe care le are pentru el. Este despre mine, în timp ce deplâng nedesă­ vârșirea mea atât de umană în înțelegerea acelui client și eșecurile ocazionale de a vedea viața așa cum îi apare lui, eșecuri care cad ca niște obiecte grele peste urzeala delicată, intricată, a creșterii care are loc. Este despre mine în timp ce mă bucur de privilegiul de a fi moașa unei noi personalități — în timp ce asist cu evlavie la emergența unui Sine, a unei persoane, în timp ce văd un proces de facere în care am avut o parte importantă și înlesnitoare. Este atât despre client, cât și despre mine în timp ce privim cu uimire forțele potente și ordonate care sunt vizibile în toată această experiență, forțe care par adânc înrădăcinate în universul ca întreg. Cartea este, cred, despre viață, așa cum viața se relevă pe sine cu însuflețire în procesul terapeutic — cu puterea sa oarbă și cu formidabilele sale capacități distructive, dar cu încrederea sa prevalentă față de creștere, dacă oportunitatea pentru creștere este oferită.

CARLR. ROGERS

V.A. '" URECHIA

Dar cartea este și despre colegii mei, și despre mine în timp ce punem la ț începuturile analizei științifice ale acestei experiențe vii, emoționale. Este dt conflictele noastre în această privință — despre sentimentul nostru intens că procesul terapeutic este bogat în umbre, complexități și subtilități și despre sentimentul nostru la fel de acut că descoperirea științifică, generalizarea, este rece, neînsuflețită și lipsită de plinătatea experienței. Dar cartea exprimă, sper, și convingerea noastră din ce în ce mai mare că, deși știința nu poate să facă niciodată terapeuți, poate ajuta terapia; că, deși descoperirea științifică este rece și abstractă, ne poate ajuta să eliberăm forțele care sunt intime, personale și complexe; și că, deși știința este lentă și stângace, reprezintă cea mai bună cale spre adevăr pe care o cunoaștem, până și într-o zonă atât de sensibil intricată cum este cea a relațiilor umane. Apoi cartea este despre ceilalți și despre mine în timp ce ne vedem de sar­ cinile noastre zilnice și constatăm că suntem iremediabil influențați de experiența terapeutică la care am luat parte. Este despre fiecare dintre noi în timp ce încercăm să predăm, să conducem grupuri, să oferim consultanță în organizații, să fim administratori și supervizori și descoperim că nu mai putem funcționa așa cum o făceam înainte. Este despre fiecare dintre noi în timp ce încercăm să facem față revoluției interioare care a însemnat pentru noi terapia: faptul că nu putem preda, prezida o comisie sau crește o familie fără ca manifestările noastre să nu fie profund influențate de o experiență intensă și mișcătoare care are elemente comune pentru noi toți. în cele din urmă, cartea este despre noi toți în felul în care suntem uimiți de această experiență — pe măsură ce ne străduim să o integrăm într-un cadru intelectual, pe măsură ce încercăm să elaborăm concepte care să o conțină. Este, în cele mai profunde aspecte, despre noi, pe măsură ce ne dăm seama de incapacitatea acestor cuvinte, forme, constructe, de a conține toate elementele procesului viu pe care l-am trăit împreună cu clienții noștri. Este despre sentimentele noastre ezitante, pe măsură ce avansăm aceste teorii în speranța că vor aprinde ici și colo o scânteie care va ajuta la iluminarea și progresul acestui întreg demers. Poate că toate acestea transmit o oarecare idee despre conținutul cărții. Dar această notă introductivă nu poate fi încheiată fără un cuvânt de mulțumire adresat oamenilor care au scris-o cu adevărat, care, în cel mai autentic sens, au fost colaboratorii săi cei mai importanți: clienții cu care am lucrat. Acestor bărbați, femei și copii care s-au adus pe ei și au venit împreună cu frământările lor la noi, care, cu atâta grație naturală, ne-au îngăduit să învățăm de la ei, care au dezvăluit pentru noi forțele care acționează în mintea și în sufletul omului — către ei se îndreaptă gratitudinea noastră cea mai profundă. Sperăm că această carte va fi demnă de ei. Carl R. Rogers Chicago, Illinois

Terapia centrată pe client ■ Prefață

1254893

CAPITOLUL 1

Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client Interesul profesional față de psihoterapie este, după toate probabilitățile, zona cu cea mai rapidă creștere dintre științele sociale de astăzi. în psihologia clinică și psihiatrie, dezvoltarea acestui domeniu înaintează cu o rapiditate uimitoare. Aproape douăzeci la sută dintre membrii Asociației Psihologice Americane declară că psihoterapia — sau consilierea pentru adaptare sau vreun termen similar — este unul dintre interesele lor principale, în timp ce, cu o decadă în urmă, acest lucru ar fi fost adevărat doar pentru câțiva dintre ei. Programele de formare în psihoterapie au crescut ca număr, scop, intensitate și, sperăm, ca eficiență. Mai mult, vedem educatori care sunt dornici să țină pasul cu dezvol­ tările din terapie, pentru a putea adapta și utiliza aceste descoperiri în activitatea școlară, a consilierilor și a profesorilor de reabilitare. Preoți și personal al cultelor religioase caută pregătire în consiliere și psihoterapie, cu scopul de a-și îm­ bunătăți abilitățile de abordare a problemelor personale ale enoriașilor lor. Sociologii și psihologii sociali sunt în mod deosebit interesați de acest domeniu, datorită posibilelor sale adaptări la lucrul cu grupurile și pentru că aruncă lumină atât asupra dinamicilor grupurilor, cât și ale indivizilor. Și ultimul, dar nici pe departe cel mai puțin însemnat, cetățeanul de rând susține creșterea rapidă a muncii terapeutice cu copiii săi în școală, cu miile de veterani, cu muncitorii din industrie și cu studenți, părinți și alți adulți care doresc ajutor psihologic. Pe scurt, pare să existe o puternică tendință către studierea, dezvoltarea și utilizarea acelor proceduri care oferă ajutor pentru a-i aduce omului modern mai multă pace sufletească. S-ar părea că, pe măsură ce cultura noastră a devenit mai puțin omogenă, îi oferă individului mult mai puțină susținere. Nu se poate sprijini pur și simplu confortabil pe normele și tradițiile societății sale, dar își dă seama că multe dintre problemele fundamentale și conflictele vieții își au originea în el însuși. Fiecare om trebuie să își rezolve în interiorul său problemele pentru care, înainte, societatea lui își asuma responsabilitatea deplină. Pentru că psihoterapia promite să rezolve o parte dintre aceste conflicte, să-i ofere individului o adaptare

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

18

mai satisfăcătoare la sine însuși, precum și o relație mai satisfăcătoare cu ceilalți și cu mediul său, a devenit un centru de interes public și personal semnificativ. Odată cu tot mai largul interes arătat domeniului și odată cu dezvoltarea procedurilor psihoterapeutice, consilierea non-directivă sau centrată pe client a crescut la rândul său. Este un produs al timpului său și al contextului său cultural. Dezvoltarea sa nu ar fi fost posibilă fără luarea în considerare a impulsurilor inconștiente ale omului și a naturii sale emoționale complexe, care a reprezentat contribuția lui Freud la cultura noastră. Deși s-a dezvoltat pe un făgaș oarecum diferit de perspectivele terapeutice ale lui Horney sau Sullivan, sau ale lui Alexander și French, totuși există multe fire de legătură cu aceste conceptualizări modeme ale gândirii psihanalitice. Rădăcini ale terapiei centrate pe client se pot găsi în special în terapia lui Rank și la grupul din Philadelphia, care i-a integrat viziunile printre ale sale. Chiar și mai profund, terapia centrată pe client a fost influențată de psihologie așa cum s-a dezvoltat în Statele Unite, cu geniul său pentru definiții operaționale, pentru măsurători obiective, cu insistența sa asupra metodei științifice și cu necesitatea de a supune toate ipotezele unui proces de validare obiectivă sau de contestare. Așa cum va fi evident pentru cititorii acestui volum, este, de asemenea, îndatorată psihologiei Gestalt, cu accentul său pe întreg și pe interrelațiile din cadrul grupului de fenomene pe care noi îl considerăm un individ. Unele dintre rădăcinile sale se întind chiar și mai departe, în filosofia educațională și politică și socială care se află în miezul culturii americane. Atât de adevărat este acest lucru, încât paragrafe dintr-o carte precum micul volum al lui Lilienthal despre TVA, extrase din context, ar putea fi la fel de bine considerate o expunere a orientării de bază a terapeutului centrat pe client.1 Astfel, terapia centrată pe client s-a conturat atât în mod conștient, cât și inconștient pe baza multor curente de gândire clinică, științifică și filosofică prezente în cultura noastră. Totuși, ar fi probabil o greșeală să vedem terapia centrată pe client doar ca pe un produs al influențelor culturale. Cel mai profund dintre toate, este construită pe observațiile specifice, strânse și intime ale comportamentului omului într-o relație, observații care se consideră că transcend într-un oarecare grad limitările sau influențele unei culturi date. In același fel, prin încercările sale investigative de a descoperi legile semnificative care acționează într-o relație terapeutică, se străduiește să ajungă direct la constante, la secvențe comportamentale care sunt valabile nu doar pentru o zi sau pentru o cultură, ci care descriu și modul în care funcționează natura omului. Deși cu zece ani în urmă nici „non-directivă", nici „centrată pe client" nu existau ca denumire, interesul referitor la punctul de vedere descris de acești

1

Vezi, de exemplu, discuția din Democracy at the Grass Roots și din The Release of Human Energies în TVA — Democracy on the March, de David E. Lilienthal.

CARL R. ROGERS

termeni a crescut foarte rapid. A captat atenția psihologilor și a altor persoane atât de mult, încât este foarte probabil ca atunci când pui mâna pe o revistă sau o carte de psihologie să găsești o referință la aceasta, negativă sau pozitivă. Se pare că există o nevoie de mijloace de informare a acelora care doresc să afle mai multe despre dezvoltarea acestei abordări terapeutice a problemelor individului și a relațiilor umane. Sperăm că această carte va satisface într-o oarecare măsură o astfel de nevoie.

19

0 abordare în schimbare A existat o tendință de a considera abordarea centrată pe client sau non-directivă ca pe ceva static — o metodă, o tehnică, un sistem mai degrabă rigid. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Grupul de specialiști din acest domeniu lucrează cu concepte dinamice pe care le revizuiesc în mod constant în lumina experienței clinice continue și în lumina descoperirilor din cercetare. Imaginea este una a schimbărilor fluide dintr-o abordare generală a problemelor relațiilor umane, mai degrabă decât aceea a unei situații în care o tehnică relativ rigidă este aplicată mai mult sau mai puțin mecanic. în acest flux al gândirii în schimbare există câteva ipoteze centrale care conferă unitate căutării de noi cunoștințe. Poate că una dintre explicațiile valorii-stimul ridicate pe care terapia centrată pe client pare să o fi avut este faptul că aceste ipoteze sunt testabile, pot fi demonstrate sau contestate și astfel oferă o speranță de progres, mai degrabă decât o stagnare a dogmei. Există mai mult decât o probabilitate ca psihoterapia să fie, prin eforturile diverșilor specialiști, adusă de pe tărâmul misticului, al intuitivului, al personalului, al inefabilului în lu­ mina deplină a cercetării obiective. Acest lucru înseamnă inevitabil că schimbarea, mai degrabă decât rigiditatea, devine caracteristica unui astfel de domeniu. Pentru cei care activează în terapia centrată pe client, această caracteristică a dezvoltării, a reformulării, a schimbării este una dintre calitățile sale cele mai remarcabile.

Intenția acestui volum Scopul acestui volum este de a prezenta nu un punct de vedere fix și rigid, ci o secțiune actuală a unui domeniu al terapiei aflat în dezvoltare, cu practicile și teoria sa, arătând schimbările și tendințele care sunt evidente, făcând comparații cu conceptualizări anterioare și, într-o măsură limitată, cu perspective deținute de alte orientări terapeutice. Făcând asta, o intenție ar fi aceea de a aduce împreună gândirea clinică a celor care sunt implicați în terapia centrată pe client. Vor fi prezentate ipotezele pe care

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

20

au ajuns să le dețină, conceptualizările pe care le fac referitor la procesul tera­ peutic. Conținutul sugestiv din ședințele înregistrate audio va arăta, sperăm, câte ceva despre modurile în care sunt abordate problemele în ora de consiliere. Afirmații ale clienților înșiși1 în legătură cu experiența lor vor fi, de asemenea, oferite, de vreme ce un astfel de material a avut o influență categorică asupra gândirii terapeuților. In felul acesta, sperăm ca cititorul să poată obține o privire de ansamblu asupra gândirii actuale și a practicii psihoterapeuților din domeniul clinic ce lucrează dintr-o orientare asemănătoare cu o gamă largă de indivizi. O altă intenție va fi să trecem în revistă dovezile de cercetare care s-au adunat și se adună cu privire la ipotezele ce sunt explicite sau implicite în terapie. încetul cu încetul, se acumulează dovezi obiective cu privire la diverse faze ale terapiei și rezultatele acestui efort de cercetare vor fi analizate și judecate. Un aspect mai nou al acestui volum, unul care a fost acoperit mai puțin în publicațiile de specialitate, este prezentarea unei teorii a terapiei și a unei teorii a personalității. Atât din încercarea de a explica procesul terapiei, cât și din dorința de a înțelege structura de bază a personalității care face terapia posibilă, teoria este conceptualizată și revizuită în mod continuu, iar ramificațiile acestei gândiri vor fi prezentate cu accent pe natura ei fluidă. în cele din urmă, vom face efortul de a formula unele dintre problemele fără răspuns și dilemele ce reclamă impetuos o înțelegere mai profundă, o cercetare mai adecvată, o teorie nouă și mai pătrunzătoare.

Prezentarea unei „Școli de Gândire" Este clar scopul acestor pagini, acela de a prezenta doar un singur punct de vedere și de a lăsa în seama altora dezvoltarea celorlalte orientări. Nu va exista nicio justificare pentru această prezentare „unilaterală". Autorului i se pare că atitudinea oarecum critică avută de obicei față de orice ar putea fi definit ca o „școală de gândire" se dezvoltă dintr-o lipsă de înțelegere a modului în care 1

Ce termen va fi utilizat pentru a indica persoana de care terapeutul se ocupă? Termenii care au fost folosiți sunt: „pacient", „subiect", „consiliat", „analizand". Am utilizat din ce în ce mai mult termenul de „client", până în punctul în care l-am asimilat în denumirea „terapie centrată pe client". A fost ales pentru că, în ciuda imperfecțiunilor sale cu privire la sem­ nificația și etimologia de dicționar, pare că se apropie cel mai mult de comunicarea imaginii acestei persoane așa cum noi o vedem. Clientul, în sensul în care termenul și-a căpătat în­ țelesul, este o persoană care în mod activ și voluntar vine să obțină ajutor în legătură cu o problemă, dar fără nicio intenție de a-și ceda propria responsabilitate pentru situație. L-am ales pentru că termenul are aceste conotații, evitând conotația de bolnav sau obiect al unui experiment și așa mai departe. Termenul client are anumite conotații legale care sunt regretabile și, dacă apare un termen mai bun, vom fi fericiți să îl folosim. Deocamdată totuși, acesta pare termenul cel mai potrivit cu privire la conceptul nostru despre persoana care vine pentru ajutor.

CARLR. ROGERS

evoluează știința. într-un nou domeniu de cercetare care se dezvăluie studiului obiectiv, școala de gândire reprezintă un pas cultural necesar. Atunci când dovezile obiective sunt limitate, este aproape inevitabil ca ipoteze considerabil diferite să fie dezvoltate și oferite pentru a explica fenomenele care sunt obser­ vate. Corolarele și ramificările oricărei astfel de ipoteze constituie un sistem care înseamnă o școală de gândire. Persoana care încearcă să le concilieze prin inter­ mediul compromisului va constata că rămâne cu un eclectism superficial care nu amplifică obiectivitatea și care nu duce nicăieri. Nu se ajunge la adevăr prin concesii ale diferitelor școli de gândire. Eventuala dispariție a unor astfel de conceptualizări concurente are loc fie când problemele sunt soluționate prin dovezi de cercetare, fie când ambele tipuri de ipoteze sunt integrate într-o viziune nouă și mai pătrunzătoare, care vede problemele dintr-o nouă perspectivă, redefinind astfel chestiunile într-o manieră nepercepută până acum. Există dezavantaje în legătură cu prezentarea unei singure orientări sau a unei școli de gândire, dar acestea sunt reduse la minimum dacă suntem conștienți de ele. Există posibilitatea ca ipotezele să fie prezentate ca dogme. Există posibilitatea ca atașamentul față de un anumit punct de vedere să facă dificilă percepția dovezilor contradictorii. Deasupra acestor dezavantaje stă avantajul înlesnirii progresului. Dacă avem un sistem coerent de ipoteze pe care le testăm și dacă suntem capabili să abandonăm, să revizuim, să reformulăm aceste ipoteze în lumina experienței obiective, avem o unealtă valoroasă, o „trupă de șoc" prin intermediul căreia noi zone ale cunoașterii pot fi dezvăluite. Prin urmare, o persoană va găsi în acest volum dezvoltarea unei perspective, expunerea unui sistem înrudit de ipoteze și nicio încercare de a prezenta alte sisteme, din moment ce acest lucru este mult mai bine făcut de către aceia care le susțin. Vor fi înfățișate dovezi obiective provenite din cercetare, așa cum au fost colectate cu referire la aceste ipoteze, precum și dovada clinică în forma sa cea mai obiectivă, ședințele înregistrate. Ne-am străduit să înlăturăm părtinirea emoțională, dar cititorul poate descoperi la fel de bine aspecte în legătură cu care această țintă nu a fost atinsă și în legătură cu care va trebui să facă așadar propriile rectificări. Dacă un corp sistematic de ipoteze, cu implicații care ajung până la fiecare tip de relații interpersonale și de grup, contribuie la dezvoltarea cercetării, la evaluarea critică mai frecventă a practicii clinice, la o conceptualizare teoretică mai adecvată, atunci această prezentare va fi servit scopului său.

21

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

22

Dezvoltări recente în terapia centrată pe client Autorul a făcut o primă încercare de a cristaliza în formă scrisă1 câteva dintre principiile și tehnicile unei noi abordări a terapiei, o abordare care în scurt timp a fost denumită „consiliere non-directivă", în anul 1940. Doi ani mai târziu, a fost publicată Counseling and Psychotherapy: Newer Concepts in Practice (166)1 2. Volumul a oferit o expunere a utilizării acelor principii din domeniul consilierii care urmăreau să elibereze capacitățile integrative ale individului. Cititorul ar putea fi câștigat dacă ar revedea, pe scurt, câteva dintre direcțiile de evoluție ale acestor idei pe parcursul a aproape un deceniu de când au fost formulate pentru prima oară. Atunci va fi mai evident de ce o altă prezentare pare necesară în acest moment.

Evoluția în sfera practicii în momentul în care Counseling and Psychotherapy era scrisă, o parte din activitatea de la Clinica Psihologică a Universității de Stat din Ohio era condusă din perspectiva non-directivă, bazată pe o muncă anterioară efectuată de personalul Centrului de Orientare Rochester, sub îndrumarea autorului. în plus, un punct de vedere foarte asemănător a fost dezvoltat în mod independent și aplicat în practică de Roethlisberger, Dickson și colegii lor, la uzina Western Electric. O abordare terapeutică întru câtva asemănătoare, avându-și originea direct în activitatea lui Otto Rank (activitate care l-a influențat, de asemenea, și pe autorul de față) a fost practicată de asistenți sociali, psihiatri și psihologi care și-au făcut formarea în zona Philadelphia, sub supervizarea unor specialiști precum Jessie Taft, Frederick Allen și Virginia Robinson. Cam acestea au fost toate experiențele privitoare la o orientare terapeutică bazată în principal pe rolul clientului. în momentul de față, câteva sute de consilieri din colegii și din cadrul Administrației Veteranilor, psihologi din centre de consiliere, din clinici de igienă mentală și din spitale de psihiatrie, dar și specialiști din școli, industrie, asistență socială și asistență religioasă se străduiesc, cu grade variate de pregătire și abilități, să testeze ei înșiși ipoteza unei abordări non-directive. Acești specialiști extrem de dispersați au avut experiență cu studenți, cu alți adulți, cu copii inadaptați și cu părinții acestora. S-au ocupat, în contexte specifice, de astfel de zone specializate precum probleme maritale, probleme vocaționale, dificultăți de vorbire, afecțiuni psihosomatice cum ar fi alergiile, o gamă largă de probleme 1

2

într-un articol intitulat „Concepte mai noi ale psihoterapie!", prezentat în fața filialei Minnesota a Societății Psi Chi, în decembrie 1940. într-o formă ușor revizuită, acest articol a devenit Capitolul II al cărții Counseling and Psychotherapy (Consiliere și Psihoterapie), publicată în 1942. Numerele dintre paranteze fac trimitere la o listă de referințe aflată la sfârșitul cărții.

CARL R. ROGERS

nevrotice și, într-o oarecare măsura, de psihoze. Nu a fost până acum suficient timp pentru investigații de cercetare ale procesului și rezultatelor în fiecare dintre aceste grupuri, dar experiența acestor specialiști a alimentat curentul central de gândire în legătură cu terapia centrată pe client. în decursul deceniului, de asemenea, terapeuți experimentați în această orientare au privit cu interes cum cazurile lor s-au dezvoltat din ce în ce mai mult, implicând un grad crescând al reorganizării personalității. Astfel, în timp ce în urmă cu zece ani un consilier constata că tendința cazurilor sale era către o medie de cinci sau șase ședințe fiecare și arareori durau mai mult de cincisprezece, același consilier constată că media cazurilor sale ajunge la cincisprezece sau douăzeci de ședințe și că cincizeci sau o sută de ședințe nu este ceva neobișnuit. S-a întâmplat această evoluție datorită abilităților mai mari ale consilierului în construirea și înțelegerea relației? Sau datorită faptului că, pe măsură ce un consilier capătă o bună reputație, persoane mult mai grav perturbate apelează la el? Sau pentru că o schimbare subtilă s-a petrecut în legătură cu perspectiva sau cu tehnica? Oricare ar fi cauza, teoria din spatele terapiei centrate pe client a fost îmbogățită de această amploare a intensității experienței. Astfel putem spune că, în momentul de față, conceptualizarea clinică referitoare la terapia centrată pe client a fost alimentată de gama largă a pro­ blemelor și de considerabila variație a intensității activității sale. De la copilul cu un ușor comportament deviant până la adultul psihotic și de la persoana care obține un oarecare ajutor în două ședințe până la individul care suferă o reorganizare extensivă a personalității în o sută cincizeci de ședințe — acestea desemnează o parte dintre granițele foarte extinse ale practicii actuale a terapiei centrate pe client.

23

Dezvoltarea unei diversități a activităților Cu zece ani în urmă, consilierea non-directivă era socotită un proces al interacțiunii verbale, utilă în primul rând în consilierea adolescenților și a adulților. De atunci principiile fundamentale ale unei astfel de consilieri au fost considerate aplicabile unor activități variate, unele dintre ele foarte diferite, Într-adevăr, de psihoterapia în sine. O parte dintre acestea vor fi discutate pe larg mai târziu în această carte, dar o scurtă mențiune a anumitor direcții în care s-a constatat că terapia centrată pe client are implicații poate fi făcută aici. Terapia prin joc cu copiii-problemă a fost găsită eficientă atunci când a fost condusă dintr-o perspectivă centrată pe client. Cartea lui Axline (14) oferă o imagine aprofundată și convingătoare a muncii care a fost făcută în acest domeniu unde interacțiunea verbală este deseori redusă la minimum sau chiar lipsește în întregime.

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

24

Terapia de grup atât cu copii, cât și cu adulți a fost condusă eficient, acționând pe baza aceleiași ipoteze fundamentale ca în consilierea individuală. S-a lucrat cu adulți inadaptați, cu studenți care au probleme, cu studenți înainte de examinări, cu veterani, cu grupuri interrasiale, cu copii și cu părinți. Din experiența cu terapia de grup a venit dorința de a conduce clase de studenți într-o manieră centrată pe client — sau, mai potrivit, o manieră — centrată pe student. Unele dintre învățămintele noastre cele mai semnificative au provenit din eșecurile răsunătoare și din succesele strălucitoare ale încercărilor noastre de a adapta principiile și procedurile psihoterapiei de succes în educație. Acestea sunt domeniile de mare importanță în care au fost elaborate implicațiile terapiei centrate pe client. Dar aporturi tot atât de semnificative la gândirea noastră au provenit din alte încercări, mai puțin explorate în profun­ zime. Experiențe interesante în folosirea unei abordări centrate pe client în situații de divergență și de moral scăzut în grupuri ne-au convins că această abordare are o contribuție de adus la grupurile industriale, militare și de altă natură. în mod special pline de însemnătate au fost tentativele noastre de a aplica principiile centrate pe client în cadrul propriei conduceri organizaționale, comisiilor de lucru și problemelor legate de selectarea și evaluarea personalului. încă există multe de aflat în aceste domenii, dar a fost făcut suficient progres pentru a fi cât se poate de încurajator. Astfel, într-un deceniu, am văzut terapia centrată pe client dezvoltându-se dintr-o metodă de consiliere într-o abordare a relațiilor umane. Am ajuns să simțim că are tot atât de multă aplicabilitate la problema angajării unui nou membru al personalului sau la decizia cu privire la cine va obține o creștere salarială, pe cât are pentru clientul care este perturbat de o inabilitate de a-și dirija relațiile sociale.

Progresul în cercetare Nicăieri nu sunt dezvoltările din domeniul psihoterapiei indicate într-o manieră atât de frapantă ca în progresul neîntrerupt al cercetării. Cu zece ani în urmă existau doar câteva studii obiective de cercetare care erau în vreun fel legate de psihoterapie. în decursul ultimului deceniu mai mult de patruzeci de astfel de studii au fost publicate de specialiști cu o orientare centrată pe client. în plus, există o serie de studii încă nepublicate și mai mult de douăzeci de proiecte de cercetare din ce în ce mai semnificative în desfășurare. Efectul general avut de această muncă este dificil de supraevaluat. Deși cercetările au avut limitări clare și deseori grave, fiecare a folosit instrumente cu un grad cunoscut și declarat de fidelitate, iar metodele au fost descrise suficient de detaliat încât orice specialist competent poate verifica descoperirile, fie reanalizând același material de caz, fie

CARL R. ROGERS

utilizând aceeași metodă cu un nou conținut. Două dintre studiile anterioare au fost deja confirmate, fiind repetate pe cazuri actuale. Toată această evoluție a făcut să fie din ce în ce mai dificil să vorbești în termeni strict dogmatici despre vreun aspect al terapiei. Treptat, a devenit clar că putem investiga în mod obiectiv aproape orice fază a terapiei despre care dorim informații, de la cel mai subtil aspect al relației consilier-client, până la măsurători ale schimbării comportamentale. La baza acestei dezvoltări a stat, înainte de toate, acumularea materialului de caz în totalitate înregistrat audio. Counseling and Psychotherapy a conținut primul caz terapeutic publicat, redat în întregime după înregistrare. Aceasta a fost urmată de Casebook of Non-directive Counseling1 (199), în care au fost prezentate cinci cazuri, în cea mai mare parte redate textual după înregistrare. în momentul de față, Centrul de Consiliere al Universității din Chicago are aproape treizeci de cazuri în întregime înregistrate și transcrise, care sunt disponibile pentru cercetă­ torii din domeniu. Sperăm că cel puțin încă cincizeci vor fi adăugate, pentru care va fi disponibilă atât înregistrarea cu sunet, cât și manuscrisul dactilografiat. Acestea vor oferi un material de bază pentru cercetare, cum nu a mai existat până acum. Succese și eșecuri, cazuri conduse de consilieri experți și de cei aflați în formare, cazuri de scurtă durată și cazuri lungi — toate vor fi exemplificate. în acumularea materialului de caz înregistrat și în continuarea cercetării în psihoterapie, terapeuții centrați pe persoană au purtat, astfel, de departe, cea mai mare răspundere. Totuși, există dovezi încurajatoare că profesioniști din alte orientări își înregistrează acum cazurile și este doar o chestiune de timp până când studii de cercetare vor fi făcute de analiști freudieni, de hipnoterapeuți, de adlerieni și de terapeuți eclectici. Aceste cercetări ale viitorului sunt cele care vor ajuta la îndepărtarea etichetărilor și vor unifica domeniul psihoterapiei.

25

Dezvoltarea programelor de formare Atunci când Counseling and Psychotherapy a fost publicată în 1942, editorii au dorit să știe ce piață avea să aibă cartea în cadrul cursurilor universitare de consiliere pentru adaptare. Răspunsul la acea vreme părea să fie că nu există mai mult de două sau trei astfel de cursuri în toată țara. Datorită unei diversități de influențe recente asupra profesiei psihologice, imaginea s-a schimbat într-o măsură uimitoare. Mai mult de douăzeci de universități oferă acum un tip sau altul de pregătire postuniversitară în psihoterapie, cu accente variate asupra abordării centrate pe client. In mai multe dintre aceste universități este disponibilă o serie completă de cursuri de formare, în care practica terapiei sub supervizare ocupă o parte centrală a experienței. Un astfel de curs de terapie nu reprezintă 1

Culegere de cazuri de terapie non-directivă. (N. red.)

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

26

pur și simplu o dezvoltare izolată. A primit aprobarea formală din partea Aso­ ciației Psihologilor Americani, care a declarat că pregătirea psihologului clinician nu este completă fără formare în psihoterapie și, pentru a obține cel mai înalt nivel de aprobare al Asociației Psihologilor Americani, programul postuniversitar în psihologie clinică trebuie să includă un program bine organizat în acest domeniu (160). In mare parte, același tip de dezvoltare a avut loc în psihiatrie și în locul formării sporadice în terapie la locul de muncă, odată atât de răspândită, programe din ce în ce mai integrate sunt elaborate în diverse instituții. în contextul acestui fundal general de dezvoltare a programelor de formare în terapie, a existat o evoluție constantă a formării în terapia centrată pe client. Atât de mult s-au schimbat metodele și procedurile noastre, încât acest volum consacră un capitol ulterior analizării lor. Principiul încrederii în individ și-a găsit aplicabilitatea atât în programul de formare, cât și în terapia în sine. Preocuparea noastră s-a mutat de la tehnică la atitudinea și filosofia consilierului, cu o nouă recunoaștere a importanței tehnicii, privite dintr-un punct de vedere mai complex. Doctoranzii în psihologie clinică au început să urmeze o formare lentă și progresivă. De asemenea, extrem de valoroasă a fost furnizarea, între 1946 și 1947, a unei experiențe scurte și intensive de formare pentru mai mult de o sută de psihologi aflați deja în activitate, care urmau să devină consilieri personali pentru Administrația Veteranilor. Inevitabil, în încercarea de a pregăti terapeuți, am învățat multe despre terapie.

Dezvoltarea teoriei Pe măsură ce am dus mai departe munca din ce în ce mai ramificată care este prezentată în secțiunile precedente, necesitatea unor teorii integratoare s-a făcut puternic simțită, iar conceptualizarea teoriei a devenit una dintre preocupările majore ale terapeutului centrat pe client. Experiența noastră a dovedit afirmația deseori citată a lui Kurt Lewin că „nimic nu este mai practic decât o teorie bună". Mare parte din elaborarea teoriei noastre a gravitat în jurul constructului de Sine, după cum va fi evident în paginile care urmează. Totuși, au fost făcute încercări de a formula explicații în termenii teoriei învățării și în termenii dinamicilor unei relații interpersonale. în cadrul acestui întreg proces, teoriile au fost abandonate sau modificate în mare măsură, dar și dezvoltate. Cu câțiva ani în urmă, teoria terapiei părea cel mai bine definită în termenii dezvoltării insight-ului verbalizat. Astăzi, acest tip de conceptualizare ni se pare că nu reușește nici pe departe să explice toate fenomenele terapiei și, prin urmare, ocupă un rol relativ mic în conceptualizarea noastră actuală. Văzând din interiorul grupului înflorirea rapidă și durabilă a teoriei, am observat fără să vrem cât de des terapia centrată pe client a fost criticată pentru

CARL R. ROGERS

că „nu își are originea într-o teorie coerentă a personalității". Această critică pare să fie o denaturare atât de neobișnuită a locului teoriei în progresul științei, încât un scurt contraargument este firesc. Nu este nevoie de o teorie până când și numai dacă există fenomene de explicat. Limitându-ne analiza la psihoterapie, nu există niciun motiv pentru o teorie a terapiei până când nu au loc schimbări observabile care necesită o explicație. Apoi, o teorie unificatoare este de ajutor pentru explicarea a ceea ce s-a întâmplat și pentru oferirea de ipoteze testabile în legătură cu experiențele viitoare. Astfel în domeniul terapiei, prima cerință este o abilitate care produce un rezultat eficient. Prin observarea procesului și a rezultatului, o teorie parcimonioasă poate fi dezvoltată și proiectată asupra noilor experiențe, pentru a se verifica în ce măsură este adecvată. Teoria este revizuită și modificată cu scopul — niciodată atins pe deplin — de a oferi un cadru conceptual complet care să poată conține în mod corespunzător toate fenomenele observate. Fenomenele sunt fundamentale, nu teoria. Elton Mayo face o expunere succintă a acestui punct de vedere, mai întâi prin cuvintele sale și apoi în termenii unuia dintre colegii săi. Un citat poate reda chintesența gândirii sale.

27

Vorbind din punct de vedere istoric, cred că poate fi afirmat cu tărie că o știință a luat ființă în general ca produs al abilităților tehnice bine dezvoltate dintr-o anumită zonă de activitate. Cineva, vreun profesionist abil, a încercat într-un moment de reflecție să facă explicite asumpțiile care sunt implicite în abilitatea însăși. Acesta constituie începutul metodei logic-experimentale. Odată făcute explicite, asumpțiile pot fi dezvoltate din punct de vedere logic; dezvoltarea duce la schimbări experimentale în practică și astfel către începutul unei științe. Trebuie remarcat că abstracțiunile științifice nu sunt scoase din eter sau dintr-o reflectare necontrolată: ele sunt încă de la început înrădăcinate profund într-o abilitate preexistentă. în acest moment pare oportun un comentariu preluat din prelegerile unui coleg, regretatul Lawrence Henderson, eminent în chimie: „...în chestiunea complexă a vieții, la fel ca în medicină, atât teoria, cât și practica sunt condiții necesare ale înțelegerii și metoda lui Hippocrate este singura metodă care a reușit vreodată complet și pe scară largă. Primul element al acelei metode este munca asiduă, stăruitoare, inteligentă, responsabilă, durabilă din camera bolnavului, nu în bibliotecă: adaptarea totală a medicului la sarcina sa, o adaptare care este departe de a fi exclusiv intelectuală. Al doilea element al acelei metode este observația precisă a lucrurilor și evenimentelor, selectarea, ghidată de judecata născută din familiaritate și experiență, a fenomenelor caracteristice și recurente și clasificarea și valorificarea lor metodică. Al treilea element al acelei metode este construirea judicioasă a unei teorii — nu o teorie

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

28

filosofică, nici un efort grandios de imaginație, nici o dogmă cvasireligioasă, ci o modestă chestiune prozaică... un toiag de nădejde care să ne ajute pe drum... toate astea pot fi însumate într-un cuvânt: medicul trebuie să aibă mai întâi o familiaritate intuitivă, deprinsă, intimă, cu lucrurile; în al doilea rând, cunoașterea sistematică a lucrurilor; și, în al treilea rând, un mod eficient de a gândi în legătură cu lucrurile" (130, pp. 17-18).

Acționând din această perspectivă, nouă ni s-a părut că este în întregime natural ca floarea fragilă a teoriei să fi crescut din solul durabil al experienței. O inversare a acestei ordini naturale ar părea lipsită de înțelepciune. Prin urmare, în acest volum va fi găsit un grup ramificat de formulări teoretice care au o anumită unitate și care, simțim, oferă un mod de gândire productiv cu privire la schimbarea terapeutică, dar și o conceptualizare a personalității individului care este bazată pe observarea schimbării de personalitate. Dar nu este niciodată de prisos să subliniem că teoriile sunt schimbătoare și fluide. Fenomenele pe care ele încearcă să le explice sunt cele care rămân fapte inexorabile. Poate că mâine sau anul viitor vom descoperi o formulare teoretică mult mai comprehensivă, care să poată cuprinde o gamă mult mai amplă de astfel de fapte fundamentale. Dacă se va întâmpla așa, atunci această nouă teorie va oferi ipoteze mai numeroase și mai avantajoase pentru a fi testate și va stimula într-o mai mare măsură căutarea sistematică a adevărului.

O privire de ansamblu Acest capitol introductiv s-a străduit să ofere ceva dintr-o perspectivă de ansamblu asupra factorilor care au influențat cursul gândirii în terapia centrată pe client în ultimii opt sau zece ani. Dar la ce concluzii au ajuns consilierii? Cum și-au modificat ei abordarea, pe măsură ce s-au ocupat de cazuri mai variate și mai grave? Ce consideră ei esențial în a fi de ajutor pentru persoana cu probleme? Ce înțelegere nouă a procesului terapiei a fost obținută pe măsură ce au ascultat, în mod separat și în grupuri, înregistrările ședințelor semnificative? Cum își explică eșecurile și ce schimbări au pătruns în gândirea lor, pe măsură ce au încercat să reducă probabilitatea eșecului? Care au fost realizările și dezamăgirile implicate în analiza laborioasă de cercetare a acestei comori a materialului înregistrat? La ce teorii au ajuns acești terapeuți să adere și de ce le consideră rezonabile? Au ei conceptualizări care dau un plus de sens lumilor confuze ale experienței profesionale și personale? Paginile care urmează reprezintă inter­ pretarea dată de o singură persoană răspunsurilor oferite în prezent acestor întrebări — răspunsuri care vor fi, cel puțin parțial, perimate în momentul în care sunt așternute pe hârtie.

CARLR. ROGERS

Lecturi recomandate

29

Pentru o analiză a dezvoltării istorice a terapiei centrate pe client, vezi Raskin (158). Dezvoltarea propriei gândiri a autorului cu privire la terapie poate fi observată urmărind seria de scrieri Clinical Treatment of the Problem Child (Tratamentul clinic al copilului-problemă) (164), „The Clinical Psychologist's Approach to Personality Problems" („Abordarea psihologului clinician cu privire la problemele personalității") (165), Counseling and Psychotherapy (Consiliere și Psihoterapie) (166), „Significat Aspects of Client-Centered Therapy" („Aspecte importante ale terapiei centrate pe client") (170) și volumul de față. Pentru conceptualizări ale terapiei centrate pe client elaborate de alții, vezi Combs (42) și Snyder (194). Pentru o apreciere a terapiei centrate pe client în relație cu alte orientări terapeutice, Snyder (198) oferă o recenzie exhaustivă a literaturii actuale. Un articol scurt pe această temă scris dintr-o perspectivă centrată pe client este „Current Trends in Psychotherapy" („Tendințe actuale în psihoterapie") (167). O descriere a funcționării concrete a unui grup de terapeuți centrați pe client în practică este dată de Grummon și Gordon (75). Referințe cu privire la implicațiile terapiei centrate pe client în domeniile terapiei prin joc, terapiei de grup, educației și teoriei personalității vor fi găsite în capitolele dedicate acestor teme.

Terapia centrată pe client ■ Caracterul evolutiv al terapiei centrate pe client

CAPITOLUL 2

Atitudinea si orientarea consilierului1 l

în orice psihoterapie, psihoterapeutul însuși este o parte deosebit de importantă a ecuației umane. Ceea ce face — atitudinile pe care le deține, concep­ tele fundamentale asociate rolului său —, toate influențează psihoterapia în proporție semnificativă. Diferite orientări terapeutice au perspective deosebite asupra acestor aspecte. Astfel, încă de la începutul discuției noastre, pare cuve­ nit să avem în vedere terapeutul așa cum funcționează el în consilierea centrată pe client.

0 apreciere generală Nu este neobișnuit să se vorbească despre terapia centrată pe client ca despre o simplă metodă sau tehnică pe care consilierul o utilizează. Fără îndoială că această conotație provine, în parte, din faptul că descrierile anterioare aveau tendința de a supraestima tehnica. Mult mai exact ar fi să afirmăm că terapeutul care este eficient în terapia centrată pe client deține un set coerent și în continuă dezvoltare de atitudini profund asimilate în structura sa de personalitate, sistem de atitudini tradus prin metode și tehnici concordante cu acesta. Din experiența noastră, consilierul care încearcă să folosească o „metodă" este sortit eșecului dacă această metodă nu este în mod autentic în acord cu propriile atitudini. Pe de altă parte, consilierul ale cărui atitudini sunt de natura celor care facilitează terapia poate avea doar rezultate parțiale, pentru că ele nu sunt în mod adecvat puse în practică prin metodele și tehnicile potrivite. Să revenim atunci și să ne gândim la atitudinile care par să promoveze terapia centrată pe persoană. Este nevoie ca terapeutul să le dețină în așa fel încât să poată fi terapeut? Pot fi aceste atitudini dobândite prin formare?

1

Acest capitol este o revizuire și o extensie a unui articol care a apărut prima dată în Journal of Consulting Psychology (aprilie, 1949), 13, 82-94.

CARLR. ROGERS

Orientarea filosofică a consilierului

31

Unii profesioniști privesc cu reticență relația dintre conceptele filosofice și perspectiva științifică în activitatea lor profesională. Cu toate acestea, în demersul terapeutic această relație se relevă ca fiind unul dintre factorii semnificativi, științific observabili, care nu poate fi ignorat. Experiența noastră cu consilierii în formare arată că principiile filosofice operaționale de bază ale individului (care pot fi sau nu în acord cu conceptele filosofice verbalizate de el) determină într-o măsură foarte mare durata de timp care îi va fi necesară pentru a deveni un consilier abil. Punctul esențial aici este atitudinea consilierului cu privire la valoarea și însemnătatea pe care o atribuie fiecărei persoane în parte. Cum îi privim pe ceilalți? Ne raportăm la aceștia ca având valoare și demnitate inerente? Dacă deținem această perspectivă la nivel declarativ, în ce măsură poate fi evidentă operațional la nivel comportamental? Avem tendința de a-i trata pe oameni ca fiind persoane valoroase sau îi devalorizăm subtil prin comportamentele și atitudinile noastre? Este filosofia noastră una în care respectul pentru individ primează? îi respectăm capacitatea și dreptul de a se autodirecționa sau, de fapt, suntem de părere că noi îi putem ghida viața mai bine? In ce măsură recunoaștem în noi nevoia și dorința de a-i domina pe ceilalți? Suntem dispuși ca persoana din fața noastră să adere la propriile valori sau acțiunile noastre sunt ghidate de con­ vingerea deseori nerostită că aceasta ar fi mai fericită dacă ne-ar permite nouă să îi selectăm valorile, standardele, scopurile? Răspunsurile la întrebări de felul acesta par să fie importante, pentru că ne indică elementele de bază determinante pentru abordarea terapeutului. Din experiența noastră am înțeles că persoanele care deja aspiră către o orientare care pune accent pe importanța și valoarea fiecărui individ în parte pot asimila cu mai multă disponibilitate tehnicile centrate pe persoană, care pun în aplicare acest punct de vedere. Faptul este adevărat și pentru profesioniștii din educație a căror filosofie a educației este puternic centrată pe copil. Abordarea umanistă nu este rar întâlnită nici în rândul personalului cultelor religioase. Printre psihologi și psihiatri se numără aceia cu convingeri similare, dar sunt mulți și cei a căror noțiune despre individ este aceea a unui obiect de disecat, de diagnosticat sau manipulat. Unor asemenea profesioniști le poate părea foarte dificil să învețe sau să practice o formă de terapie centrată pe persoană. Oricum, diferențele în această privință par să determine ușurința sau dificultatea profesioniștilor de a învăța și interioriza o abordare centrată pe persoană. Totuși, până și această clarificare a situației oferă o impresie mai degrabă statică, nu foarte exactă. Setul de principii filosofice, de obiective după care cineva se conduce nu este un lucru imuabil, invariabil, ci o structură fluidă, în continuă dezvoltare. Poate ar fi mult mai precis să afirmăm că persoana a cărei

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

32

orientare filosofică a început să se îndrepte în direcția unui respect considerabil față de individ găsește în abordarea centrată pe persoană o provocare în acest sens și o modalitate de a-și pune astfel în practică opiniile, convingerile. Descoperă că aici există o viziune asupra relațiilor umane care îl poate purta, din punct de vedere filosofic, mai departe decât a îndrăznit vreodată să se hazardeze și care îi oferă posibilitatea unei tehnici de lucru cu care să transpună această atitudine de respect față de persoană până la cel mai înalt nivel care există deja în propriile atitudini. Terapeutul care își dorește să utilizeze această abordare află curând că evoluția modului de a privi oamenii aflat la baza acestei terapii este un proces continuu, intim legat de propria luptă pentru creștere personală și integrare. Poate fi doar atât de „non-directiv" pe cât de mult a dobândit și a interiorizat respectul pentru ceilalți în propria structură de personalitate. Am putea rezuma ceea ce am subliniat până acum afirmând că, prin utilizarea tehnicilor centrate pe client, cineva are posibilitatea să traducă în practică respectul pe care îl are pentru ceilalți doar în măsura în care respectul este o parte integrată în constituția personalității sale. Prin urmare, persoana a cărei filosofie operațională s-a orientat deja în direcția de a simți un respect profund pentru valoarea și importanța fiecărui individ în parte este mult mai pregătită să asimileze tehnicile centrate pe client care o ajută, în fapt, să își exteriorizeze aceste trăiri.1

Ipoteza terapeutului în lumina celor spuse anterior s-ar putea la fel de bine ridica suspiciunea că terapia centrată pe client este doar un cult sau o filosofie speculativă în care un anumit tip de credință sau convingere duce la obținerea anumitor rezultate, iar lipsa unei asemenea credințe împiedică apariția lor. Cu alte cuvinte, este terapia centrată pe client doar o simplă iluzie care generează iluzii suplimentare? O asemenea chestiune merită o analiză atentă. Observațiile datelor de până acum care par să indice un răspuns negativ sunt, poate, cel mai surprinzător evocate de experiența numeroșilor consilieri a căror orientare filosofică inițială a fost mai degrabă îndepărtată de aceea descrisă ca fiind favorabilă utilizării 1

Toată această temă ar putea fi cu folos cercetată la un nivel mai adânc. Ce îi îngăduie tera­ peutului să aibă un profund respect și acceptare pentru celălalt? Din experiența noastră, o asemenea filosofie este mai mult ca sigur deținută de persoana care are un respect ele­ mentar pentru propria valoare și însemnătate. Cineva nu poate, după toate probabilitățile, să-i accepte pe ceilalți fără să se fi acceptat mai întâi pe sine. Asta ne poate deschide nenu­ mărate drumuri, până la considerarea acelor experiențe, inclusiv terapia, care îl ajută pe terapeut să dobândească un respect de sine statornic și realist întemeiat. Vom lăsa o ase­ menea discuție pentru Capitolul 10, limitându-ne aici doar la o descriere a structurii filoso­ fice care pare să fie fundamentul cel mai eficient pentru acest tip de terapie.

CARL R. ROGERS

optime a tehnicilor centrate pe client. Experiența persoanelor în formare părea să urmeze ceva similar unui tipar. Inițial există relativ puțină încredere în capa­ citatea clientului de a obține insight-ul sau de a se autodirecționa într-o manieră constructivă, chiar dacă terapeutul este, la nivel intelectual, fascinat de posi­ bilitățile terapiei non-directive și învață câteva tehnici. începe să consilieze clienții cu o ipoteză restrânsă despre respect care ar putea fi cumva formulată în urmă­ torii termeni: „Voi presupune că individul are o capacitate limitată de a se înțelege și restructura într-o oarecare măsură, în anumite tipuri de situații. Totuși, în multe situații și cu mulți clienți eu, ca o persoană mult mai obiectivă care privește din exterior, pot să înțeleg mai bine conjunctura și îi pot ghida mai eficient. Pe acest fundament limitat și dual consilierul începe să lucreze. Ade­ seori nu are foarte mult succes. Dar, pe măsură ce observă rezultatele procesului de consiliere, descoperă că, atunci când consilierul își dorește asta în mod auten­ tic pentru clienții săi, aceștia își asumă și pot folosi în mod constructiv respon­ sabilitatea. Este de multe ori surprins de eficacitatea cu care aceștia dispun de responsabilitatea nou asumată. Spre deosebire de experiența mai puțin vitală în acele situații în care el, consilierul, s-a străduit să interpreteze, să evalueze, să dirijeze, nu poate să nu constate diferența calitativă a experienței acelor situații în care clientul a învățat în cea mai mare parte singur. Astfel, descoperă că prima parte a ipotezei tinde să se confirme dincolo de așteptările sale, în timp ce a doua parte se dovedește a fi dezamăgitoare. Așa că, încet, încet, ipoteza pe care își susține întreaga activitate terapeutică se deplasează către un fundament din ce în ce mai centrat pe client. Acest tip de proces pe care l-am văzut repetându-se de multe ori ar înseamnă pur și simplu asta: orientarea atitudinală, filosofia relațiilor umane care pare să fie o temelie necesară pentru consilierea centrată pe client nu este ceva care tre­ buie luat ca atare, asumat pe încredere sau dobândit dintr-odată. Este un punct de vedere care poate fi adoptat provizoriu și supus experimentării. Este, de fapt, o ipoteză asupra relațiilor umane și va rămâne mereu o ipoteză. Chiar și pentru consilierul experimentat, care a observat în multe cazuri dovezile care susțin această ipoteză, este la fel de adevărat că, în situația clientului nou care intră pe ușă, capacitatea de a se înțelege și de a se ghida pe sine în moduri inteligente este — cel puțin pentru acest client — o ipoteză complet nedemonstrată. Ar fi rezonabil să afirmăm așa: credința sau convingerea în capacitatea individului de a se ocupa de starea sa psihologică și de el însuși are aceeași valoare ca oricare altă ipoteză științifică. Reprezintă un punct de plecare pozitiv pentru acțiune, dar este deschisă pentru validare sau contestare. Dacă, spre exemplu, avem convingerea că fiecare persoană poate să identifice singură dacă are o formă de cancer în stadiu incipient, experiența noastră cu această ipoteză ne-ar determina în curând să o revizuim categoric. Pe de altă parte, dacă avem credința că este probabil ca afecțiunea și căldura maternă să faciliteze dezvoltarea

33

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

34

personală a copilului și să ducă la reacții particulare dezirabile din partea acestuia, avem toate șansele să descoperim că această ipoteză este confirmată, cel puțin cu titlu de probă, de experiența noastră. Astfel, pentru a rezuma și a contura sub o formă definitivă orientarea atitudinală care pare să fie optimă pentru consilierul centrat pe client, am putea spune că acesta alege să se comporte în acord cu ipoteza conform căreia persoana are o capacitate suficientă de a se descurca în mod constructiv cu toate acele aspecte ale vieții sale care ar putea intra în câmpul conștiinței. Asta presupune crearea unei situații interpersonale în care conținutul psihic poate apărea în conștiința clientului, concomitent cu exprimarea plină de semnificație a acceptării pe care consilierul o are pentru clientul său, ca persoană capabilă să se îndrume singură. Consilierul acționează în funcție de această ipoteză într-o manieră specifică și operațională, fiind întotdeauna atent să constate acele experiențe (clinice sau de cercetare) care o contrazic, ca și pe cele care o susțin. Deși este atent la toate dovezile, asta nu presupune să își modifice ipoteza de bază de la o situație terapeutică la alta. Atunci când consilierul simte, în timpul unei ședințe, că acest client s-ar putea să nu aibă capacitatea de a se restructura și adoptă ipoteza potrivit căreia consilierul trebuie să suporte o responsabilitate covârșitoare pentru această reorganizare, îl dezorientează pe client, iar el se autosabotează. Devine incapabil să demonstreze sau să infirme oricare dintre ipoteze. Acest eclectism contrariant care a fost prevalent în psihoterapie a limitat evoluția științifică în domeniu. în realitate, doar acționând consecvent cu o ipoteză bine definită, elementele sale de adevăr sau falsitate pot deveni cunoscute.

Aplicarea specifică a atitudinii consilierului Până acum, discuția a fost una generală, având în vedere atitudinea funda­ mentală a consilierului față de ceilalți. Cum ajunge însă aceasta să fie pusă în practică în situația terapeutică? Este oare suficient ca terapeutul să adere la ipoteza de bază pe care am descris-o și, în consecință, această orientare atitudinală va face inevitabil ca terapia să evolueze? Mai mult ca sigur că nu este suficient. Este ca și cum un medic contemporan a ajuns la convingerea că infecția este cauzată de o bacterie. Având această poziție, este aproape inerent că va obține rezultate mai bune decât colegii săi care privesc această ipoteză cu dispreț. Dar numai în măsura în care își pune convingerea în practică până la cel mai înalt nivel, cu mijloacele adecvate, va cunoaște pe deplin însemnătatea acestei ipoteze. Numai după ce a sterilizat zona din jurul inciziei, instrumentele, așternuturile, bandajele, propriile mâini, mâinile asistenților săi, numai atunci va afla pe de-a-ntregul însemnătatea și eficacitatea acestei ipoteze preliminare pe care a ajuns să o dețină într-un sens general.

CARLR. ROGERS

Așa este și cu consilierul. Pe măsură ce descoperă noi metode din ce în ce mai rafinate de a-și pune în practică ipoteza centrată pe client, experiența îi adaugă alte și alte înțelesuri și se observă că profunzimea sa este mai mare decât a fost inițial anticipat. Așa cum un consilier în formare a spus-o: „am cam aceleași păreri pe care le aveam și acum un an, doar că acum au atât de mult sens pentru mine..." Este posibil ca una dintre cele mai importante contribuții generale ale abor­ dării centrate pe client să fi fost accentul pe care l-a pus pe investigarea detaliată a implementării perspectivei consilierului în ședințele de terapie. Mulți terapeuți din diferite orientări și-au afirmat cumva obiectivul general în termeni apropiați. Doar printr-un studiu atent al ședințelor înregistrate, de preferat disponibile atât cu sunet, cât și transcrise în copie dactilografiată, este posibil să identificăm ce scop sau scopuri sunt, de fapt, implementate în ședință. „Fac oare ceea ce cred că fac?" „Din punct de vedere operațional, duc mai departe scopurile pe care le verbalizez?" Acestea sunt întrebări pe care orice consilier trebuie în mod constant să și le adreseze. Există dovezi extinse din analizele noastre de cercetare că o apreciere subiectivă cu privire la aceste întrebări, făcută doar de consilierul însuși, nu este suficientă. Doar o analiză obiectivă a cuvintelor, a vocii și a inflexiu­ nilor poate stabili în mod adecvat scopul real pe care terapeutul îl urmează. Așa cum știm din multe experiențe legate de reacția terapeuților la materialul înre­ gistrat, dar și dintr-o cercetare analitică efectuată de Blocksma (33), consilierul nu arareori este uimit să descopere intențiile pe care, de fapt, le exprimă în ședințe. Observați că, discutând despre acest aspect, am renunțat la termenul „tehnică" în favoarea expresiei „a implementa". Clientul este capabil să observe rapid dacă terapeutul utilizează o „metodă", un instrument ales pe criterii intelectuale pe care l-a selectat pentru un scop anume. Pe de cealaltă parte, consilierul întot­ deauna pune în practică, atât în manieră conștientă, cât și inconștientă, atitudinile pe care le are față de client. Aceste atitudini pot fi deduse și relevate din modul în care sunt implementate operațional. Astfel un consiler care nu deține în mod fundamental ipoteza că persoana are capacitatea semnificativă de autointegrare ar putea crede că a folosit „metode" și „tehnici" non-directive care, spre propria satisfacție, au dat greș. Totuși, înregistrarea unui asemenea material tinde să arate că în tonul vocii, în gestionarea neașteptatului, în activitățile din afara ședințelor acesta își pune în practică propria ipoteză, nicidecum ipoteza centrată pe client, așa cum credea. S-ar părea că nu există o alternativă pentru verificarea continuă între scop sau ipoteză și tehnică sau implementare. Consilierul ar putea verbaliza cumva această autorevizuire analitică după cum urmează: pe măsură ce îmi dezvolt cu mai multă claritate și pe deplin atitudinea și ipoteza în funcție de care intenționez să lucrez cu clientul, trebuie să verific în materialul obținut în timpul ședinței modul în care am aplicat această ipoteză. Dar, pe măsură ce îmi studiez comportamentele specifice, observ scopuri implicite de care nu am fost conștient,

35

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

descopăr zone în care nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să aplic ipoteza, îmi dau seama că ceea ce pentru mine a însemnat integrarea unei atitudini este perceput de client ca fiind implementarea alteia. Astfel, studiul temeinic al comportamentului meu îmi rafinează, îmi transformă și modifică ipoteza cu care voi intra în următoarea ședință. O abprdare corectă a implementării unei ipoteze este o experiență continuă și reciprocă.

36

Câteva conceptualizări ale rolului consilierului Privind în urmă la dezvoltarea perspectivei centrate pe client, descoperim o evoluție constantă a încercărilor de a formula aspectele implicate în imple­ mentarea ipotezei fundamentale în ședința terapeutică. Câteva dintre acestea sunt individuale, aparținând unora dintre consilieri, în timp ce altele au fost adoptate pe scară mai largă. Haideți să luăm câteva dintre aceste concepte și să le analizăm, deplasându-ne către conceptualizarea care, în momentul de față, pare să fie cel mai des asumată de către terapeuții din această orientare. în primul rând, unii consilieri — în special cei cu puțină pregătire specifică — au presupus că rolul consilierului în inițierea și susținerea unui proces de consiliere non-directivă implică doar să fii pasiv și să adopți o politică de genul laissezfaire1. Un asemenea consilier așteaptă din partea clientului său să se autodirecționeze. Este mai degrabă înclinat să asculte decât să ghideze. încearcă să nu îi impună clientului propriile aprecieri. Descoperă astfel că o parte dintre clienții săi reușesc să se ajute pe ei înșiși. Credința în capacitatea clientului, simte el, este cel mai bine exprimată printr-o pasivitate care implică un minim de activism și reacție emoțională din partea sa. încearcă să „nu-i stea în cale clientului". Această înțelegere greșită a abordării a dus la eșecuri considerabile în con­ siliere, și pe bună dreptate. In primul rând, pasivitatea și aparenta lipsă de interes și implicare sunt resimțite de client ca o respingere, din moment ce indiferența nu este nicidecum asemănătoare cu acceptarea. în al doilea rând, o atitudine laissez faire nu îi arată sub nicio formă clientului că este privit ca o persoană valoroasă. Astfel, consilierul care adoptă un rol aproape pasiv, un rol de ascul­ tător, poate fi de ajutor anumitor clienți care au o nevoie acută de catharsis emoțional, dar, în general, rezultatele sale vor fi minime și mulți clienți vor pleca atât dezamăgiți de neputința lor de a primi ajutor, cât și dezgustați de consilierul care nu are nimic de oferit. O altă conceptualizare este aceea potrivit căreia rolul consilierului este să clarifice și să concretizeze trăirile clientului. Autorul de față, într-un articol din 1940, afirma că „pe măsură ce clientul aduce conținuturi în terapie, este funcția 1

Caracterele cursive nu apar în textul original. (N. red.)

CARLR. ROGERS

terapeutului să-1 ajute să își recunoască și să își clarifice emoțiile pe care le resimte" (169, p. 162). Acesta a fost un concept util și, în parte, sugestiv pentru ceea ce se întâmplă. Este, cu toate acestea, mult prea abstract și, luat ad litteram, mută centrul de interes asupra consilierului. Poate să însemne că doar consilierul știe ce sunt emoțiile și, dacă dobândește acest înțeles, devine o lipsă de respect subtilă la adresa clientului. Din păcate, experiența noastră în ceea ce privește comunicarea subtilităților atitudinilor emoționale este atât de restrânsă și simbolurile expresive atât de nesatisfăcătoare, încât este dificil să îi transmitem cu acuratețe cititorului atitu­ dinile sensibile care sunt implicate în munca terapeutului. Am înțeles, spre exasperarea noastră, că până și transcrierile cazurilor noastre înregistrate îi pot oferi celui care le citește o idee total greșită despre natura relației din cabinet. Citind în mod repetat răspunsurile consilierului cu inflexiunea nepotrivită, este posibil să distorsionăm întreaga imagine asupra relației. Acești cititori, când aud pentru prima oară fie și un fragment redus din înregistrarea originală, adesea afirmă: „Ah, e cu totul diferit față de cum înțelesesem eu". Probabil că diferența subtilă dintre o atitudine declarativă și o atitudine empatică din partea consilierului poate fi exprimată printr-un exemplu. Aceasta este afirmația unui client: „Simt ca și cum mama mea mă privește întotdeauna și critică tot ceea ce fac. Chestia asta îmi dă o agitație interioară. încerc să nu las să se întâmple așa, dar, știi, sunt momente în care, atunci când îi simt ochiul de vultur ațintit asupra mea, pur și simplu fierb pe dinăuntru". Un răspuns venit din partea consilierului ar putea fi: „Te irită criticismul ei". Acest răspuns poate fi oferit empatic, cu tonul vocii ca și cum ar fi fost folosit dacă ar fi rostit: „Dacă te înțeleg bine, te simți plin de resentimente față de criticismul ei... Este adevărat?" Dacă aceasta este atitudinea și tonalitatea care sunt folosite, probabil clientul va simți răspunsul ca fiindu-i de ajutor în exprimarea altor trăiri. Cu toate acestea, am învățat din stângăciile consilierilor în formare că „te irită criticismul ei" poate fi oferit cu aceeași atitudine și tonalitate cu care cineva ar anunța: „Ai pojar" sau chiar cu tonul și atitudinea cu care cineva ar putea acompania afirmația „Vezi că te-ai așezat pe pălăria mea". Dacă cititorul va repeta răspunsul consilierului cu câteva dintre aceste inflexiuni variate, poate să constate că, atunci când este enunțat empatic și plin de înțelegere, răspunsul atitudinal cel mai probabil din partea clientului este: „Da, așa mă simt și îmi dau seama de asta mai clar acum, că ai pus-o cumva în alte cuvinte". Dar, când afirmația consilierului este declarativă, devine o evaluare, o judecată produsă de consilier care acum îi spune clientului ce sentimente are el de fapt. Procesul este centrat pe consilier, iar senzația clientului tinde să fie „sunt diagnosticat". Pentru a evita acest tip de abordare, am încercat să renunțăm la descrierea rolului consilierului ca pe unul de clarificare a atitudinilor clientului.

37

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

38

La nivelul actual de gândire în terapia centrată pe client există o altă încercare de a descrie ceea ce se întâmplă în cele mai satisfăcătoare relații terapeutice, o altă încercare de a descrie modul în care ipoteza fundamentală poate fi pusă în practică. Această conceptualizare susține că funcția consilierului este aceea de a-și asuma, pe cât de mult este capabil, cadrul intern de referință al clientului, de a înțelege lumea așa cum o vede clientul, de a-1 înțelege pe client așa cum el însuși se vede pe sine și, în timp ce face asta, să lase deoparte toate percepțiile din cadrul extern de referință și să îi comunice clientului ceva din această înțelegere empatică. Raskin, într-un articol nepublicat (159), a oferit o descriere clară a acestei variante a funcției consilierului:

Există un [alt] nivel de răspuns non-directiv care pentru scriitor reprezintă acea atitudine non-directivă. într-un fel, scopul este altul decât acea urmărit în mod obișnuit de consilieri. Dar, în experiența unora, este un scop cum nu se poate mai accesibil... care schimbă radical natura procesului de consiliere. La acest nivel, consilierul devine un participant activ care trăiește împreună cu clientul sentimentele pe care acesta le exprimă, face un efort total să intre în pielea persoanei cu care comunică, încearcă să intre pe dinăuntru și să trăiască atitudinile exprimate în loc să le observe, să prindă fiecare nuanță a naturii lor schimbătoare, într-un cuvânt, să se cufunde pe sine în atitudinea celuilalt. Și, făcând asta, pur și simplu nu mai e loc pentru niciun alt tip de activitate sau atitudine a consilierului. Dacă încearcă să trăiască atitudinile celuilalt, nu le poate diagnostica, nu se poate gândi la cum să facă procesul să meargă mai repede. Dar, pentru că este altcineva, nu clientul însuși, înțelegerea nu este una spontană, ea trebuie dobândită, câștigată, iar asta prin intermediul celei mai intense, susținute și active atenții la trăirile celuilalt, până la excluderea oricărui alt tip de atenție.

Chiar și această descriere poate fi cu ușurință înțeleasă greșit, pentru că trăirea împreună cu clientul, trăirea atitudinilor acestuia nu au loc în termenii unei identificări emoționale din partea consilierului, ci mai degrabă în cei ai iden­ tificării empatice, în care terapeutul înțelege coșmarurile, speranțele, fricile clientului prin imersia în procesul empatic, dar fără ca el însuși, în calitate de consilier, să trăiască acele coșmaruri, speranțe și frici. O altă încercare de a exprima acest punct de vedere îi aparține autorului. Este în felul următor: Odată cu trecerea timpului, am ajuns să punem mare accent asupra „centrării pe client" în cadrul relației, pentru că ea devine cu atât mai eficientă cu cât consilierul se concentrează mai mult pe încercarea de a înțelege clientul

CARL R. ROGERS

așa cum acesta se vede pe sine. Când privesc în urmă la câteva dintre cazurile noastre publicate anterior, cazul lui Herbert Bryan din cartea mea sau cazul dlui M., al lui Snyder, îmi dau seama că am renunțat treptat la vestigiile directivității subtile, care sunt toate prea evidente în acele cazuri. Ne-am dat seama că, dacă putem să-i oferim clientului înțelegerea modului în care el se simte pe sine în acel moment, atunci el poate să facă restul. Terapeutul trebuie să lase deoparte preocupările pentru diagnoză și perspicacitatea diagnostică, să se debaraseze de tendința de a face evaluări profesionale, trebuie să renunțe la efortul de a formula un prognostic adecvat, la tentația subtilă de a ghida persoana și trebuie să se concentreze asupra unui singur scop; acela de a oferi înțelegere profundă și acceptare atitudinilor conștient deținute de client în acest moment, pe măsură ce acesta se aventurează să exploreze pas cu pas zonele periculoase pe care le-a negat conștiinței. Sunt convins că din această descriere se înțelege clar că o astfel de relație poate exista numai în cazul în care consilierul este profund și în mod autentic capabil să adopte aceste atitudini. Consilierea centrată pe client, pentru a fi eficientă, nu poate să fie o păcăleală sau o unealtă. Nu este o metodă discretă de a-1 ghida pe individ în timp ce pretindem că îl lăsăm să se ghideze singur. Pentru a fi eficientă, trebuie să fie autentică. Consider că această „centrare pe client" sensibilă și genuină din relația terapeutică este a treia caracteristică a terapiei non-directive, aceea care o diferențiază de celelalte abordări.

39

Dovezi aduse de cercetare unei tendințe Un studiu de cercetare recent încheiat tinde să confirme câteva dintre afirmațiile anterioare (180). Tehnicile consilierului folosite de consilierii non-directivi în cazuri tratate între 1947 și 1948 au fost analizate în termenii categoriilor utilizate de Snyder în analiza cazurilor desfășurate între 1940 și 1942 (196). Avem astfel șansa de a compara direct metodele consilierului și, prin urmare, șansa de a nota orice tendință observabilă. S-a constatat că, la început, consilierii au folosit o serie de răspunsuri printre care adresarea de întrebări, interpretarea, reasigurarea, încurajarea, sugestia. Asemenea răspunsuri, deși reprezentau întotdeauna o proporție mică din total, păreau să indice din partea consilierului o încredere limitată în capacitatea clientului de a înțelege și de a se ocupa de dificultățile sale. Consilierul tot simțea că este necesar uneori să preia conducerea, să-i explice clientului despre el însuși, să fie încurajator și să arate căile dezirabile de acțiune din punctul de vedere al consilierului. Pe măsură ce experiența clinică în terapie s-a îmbogățit, a avut loc o scădere accentuată a tuturor acestor forme de răspuns. In cazurile de mai târziu, proporția răspunsurilor de oricare dintre aceste tipuri este neglijabilă. Optzeci și cinci la sută dintre răspunsurile consilierului sunt încercări de a transmite o înțelegere a atitudinilor și sentimentelor clientului.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

40

Reiese destul de clar că, pe baza experienței terapeutice continue, consilierii non-directivi au ajuns să se sprijine mai mult pe ipoteza fundamentală a abordării decât în urmă cu șase ani. Pare-se că terapeutul non-directiv a considerat tot mai eficiente înțelegerea și acceptarea și a ajuns să își concentreze întregul său efort pe dobândirea unei înțelegeri profunde a lumii intime a clientului. De la încheierea celui de-al doilea studiu menționat, pare să fie adevărat că a crescut interesul de a deține o gamă cât mai largă de tehnici terapeutice. In cea mai mare parte totuși asta a însemnat o căutare a unor noi modalități de a evidenția faptul că terapeutul gândește, simte și trăiește împreună cu clientul. Odată cu creșterea siguranței legate de experiența clinică, este firesc să ne așteptăm la o diversitate din ce în ce mai mare de încercări de a comunica faptul că terapeutul face efortul de a dobândi cadrul intern de referință al clientului și că încearcă să vadă împreună cu clientul atât de profund pe cât vede clientul sau chiar mai profund decât acesta este capabil pentru moment să perceapă. Prin folosirea acestor răspunsuri din ce în ce mai variate, este destul de posibil ca formularea actuală a rolului consilierului să fie înlăturată, tot așa cum s-a întâmplat cu conceptualizările anterioare. Totuși, cel puțin până acum, pare să nu fie cazul.

Dificultatea de a percepe prin ochii clientului Această strădanie de a dobândi cadrul intern de referință al clientului, de a ajunge la centrul propriului său câmp perceptual și de a vedea împreună cu el din propria sa perspectivă se află mai degrabă în strânsă analogie cu câteva dintre fenomenele gestaltismului. Așa cum prin concentrare activă cineva poate deodată să vadă figura din textul de psihologie ca reprezentând un șir de scări mai degrabă descendent decât ascendent sau poate să perceapă două fețe în locul unui sfeșnic, tot așa, prin efort activ, consilierul poate să se pună pe sine în cadrul de referință al clientului. Dar, așa cum în cazul percepției vizuale figura se schimbă ocazional, tot așa consilierul se poate găsi pe sine, din timp în timp, în afara cadrului de referință al clientului și privind către client ca un observator extern. Acest fapt se întâmplă aproape invariabil în timpul unei pauze sau tăceri lungi din partea clientului. Consilierul poate obține câteva indicii care facilitează o empatie adecvată, dar, într-o oarecare măsură, este obligat să vadă clientul din perspectiva unui observator și poate doar să-și asume în mod activ câmpul perceptual al clientului, atunci când anumite forme de expresie încep să se manifeste din nou. Cititorul poate experimenta acest rol în mai multe feluri, poate să exerseze asumarea cadrului intern de referință al altei persoane în timp ce surprinde o conversație în tramvai sau în timp ce ascultă o experiență emoționantă. Poate chiar ceva din ceea ce este prezent acolo să fie transpus pe hârtie.

CARLR. ROGERS

încercând să îți ofer ție, cititorule, o experiență cumva mai adevărată și mai vie a ceea ce este implicat în setul atitudinal pe care îl discutăm, îți sugerez să te pui pe tine în locul consilierului și să ai în vedere următorul fragment care este extras din însemnările complete ale consilierului de la începutul unei ședințe cu un bărbat în jurul vârstei de treizeci de ani. Când ai terminat materialul, fă un pas înapoi și inventariază tipurile de atitudini și gânduri care erau prezente în mintea ta, pe măsură ce citeai.

41

Clientul: Nu mă simt foarte normal, dar vreau să mă simt așa... Credeam că voi avea ceva despre care să vorbesc — apoi totul devine confuz. încercam să mă gândesc la ceea ce voi spune. Apoi, venind aici, nu merge... îți zic, părea că va fi mult mai ușor înainte să vin. îți zic, eu chiar nu pot să iau o decizie, nu știu ce vreau. Am încercat să judec lucrul acesta logic — am încercat să îmi dau seama care lucruri sunt importante pentru mine. M-am gândit că sunt poate două lucruri pe care un bărbat ar putea să le facă; s-ar putea căsători și ar putea să întemeieze o familie. Dar, dacă a fost doar un holtei, câștigându-și pur și simplu traiul, asta nu este foarte bine. Mă găsesc pe mine și gândurile mele întorcându-mă la zilele când eram un copil și plângeam foarte ușor. Stăvilarul se rupea. Am fost în armată patru ani și jumătate. Nu aveam nicio problemă atunci, nici speranțe, nici dorințe. Singurul meu gând era să ies când pacea avea să vină. Problemele mele, acum că am ieșit, sunt aceleași ca întotdeauna, îți zic, se întorc cu mult timp în urmă, înainte de a fi fost în armată. Iubesc copiii. Când eram în Filipine — îți spun, când am fost tânăr am jurat că n-o să uit niciodată copilăria mea nefericită — așa că atunci când i-am văzut pe acești copii în Filipine, m-am purtat cu ei foarte frumos. Obișnuiam să le ofer comete cu înghețată și să mergem la film. A fost doar o perioadă — m-am întors — și asta a trezit în mine niște emoții pe care credeam că le-am îngropat de mult. (O pauză. Pare foarte aproape să izbucnească în lacrimi.) Pe măsură ce acest conținut a fost citit, asemenea gânduri precum cele care urmează ar reprezenta un cadru extern de referință în tine, „consilierul". Mă întreb dacă ar trebui să îl ajut să vorbească. Este această incapacitate de a se pune pe picioare un fel de dependență? De ce această indecizie? Care ar putea fi cauza ei? Ce vrea să spună cu această focalizare pe căsătorie și familie? Pare să fie burlac. Nu știam asta. „Plânsul", „stăvilarul"... a sunat ca și cum acolo trebuie să existe multă refulare. Este un veteran. Ar fi putut fi un caz psihiatric? îmi pare rău pentru oricine a petrecut patru ani și jumătate în armată.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

42

Odată va fi nevoie, probabil, să pătrundă în acele experiențe timpurii nefericite. Ce reprezintă acest interes pentru copii? Identificare? Vagă homosexualitate? Observați că toate aceste atitudini sunt, în fond, pline de compasiune. Nu este nimic în „neregulă" cu ele. Acestea sunt chiar încercări de a „înțelege", în sensul de a „înțelege despre" mai degrabă decât a „înțelege cu". Locul de unde percepe este totuși în afara clientului. Prin comparație, gândurile care ți-ar putea trece prin minte, dacă ai avut destul de mult succes în asumarea cadrului intern de referință al clientului, ar tinde să fie de această natură: Vrei să faci eforturi către normalitate, nu-i așa? Este Într-adevăr greu pentru tine să începi. Luarea unei decizii chiar pare imposibilă pentru tine. Vrei să te căsătorești, dar nu ți se pare că ar fi posibil. Te simți copleșit de sentimente copilărești. Pentru tine, armata a reprezentat stagnare. Să fii foarte drăguț cu copiii a fost cumva semnificativ pentru tine. Dar a fost și este o experiență tulburătoare pentru tine.

Așa cum am arătat înainte, dacă aceste gânduri simt exprimate într-o formă finală și declarativă, atunci ele se transformă și devin o evaluare din poziția de observator a consilierului. Dar, în măsura în care acestea sunt încercări de a înțelege, provizorii în formulare, ele reprezintă atitudinea pe care încercăm să o descriem ca fiind „adoptarea cadrului intern de referință al clientului".

Rațiunea rolului consilierului > întrebarea poate să apară în mintea multora, de ce să adopți acest tip neobișnuit de relație? în ce fel implementează ipoteza de la care am pornit? Care este rațiunea acestei abordări? Pentru a avea o bază clară de analiză a acestor întrebări, să încercăm să redăm, mai întâi în termeni formali și apoi în parafrază, o expunere a scopului consilierului atunci când funcționează astfel. în termeni psihologici, intenția consilierului este să perceapă pe cât de sensibil și precis posibil toate elementele câmpului perceptual așa cum este trăit de client, cu aceleași relații figură-fond; și, realizând astfel această percepție a cadrului intern de referință al celuilalt pe cât de complet este posibil, să-i arate clientului măsura în care el vede prin ochii acestuia.

CARL R. ROGERS

Să presupunem că încercăm o descriere realizată mai degrabă în termenii atitudinilor consilierului. Consilierul afirmă de fapt: „Ca să îți fiu de ajutor, mă voi lăsa pe mine deoparte — Șinele interacțiunilor obișnuite — și voi intra în lumea ta de percepție pe cât de complet sunt capabil. Voi deveni, într-un fel, un alt Sine al tău — un alterego al propriilor tale atitudini și sentimente — o oportunitate sigură pentru tine să te deslușești mai clar, să te trăiești pe tine mai adevărat și mai profund, să faci alegeri mai semnificative".

43

Rolul consilierului în implementarea unei ipoteze în ce fel această abordare implementează ipoteza centrală a muncii noastre? Ar fi o eroare gravă să spunem că metoda noastră actuală sau conceptualizarea metodei s-a dezvoltat din teorie. Adevărul este că, așa cum se întâmplă cu cele mai multe dintre problemele asemănătoare, o persoană începe să descopere, pe baza intuiției clinice, că anumite atitudini sunt eficiente, iar altele nu. O altă persoană încearcă să pună în legătură aceste experiențe cu teoria fundamentală și astfel acestea se clarifică și indică direcția pentru generalizări ulterioare. în felul acesta am ajuns la conceptualizarea de față, și această conceptualizare se va schimba fără îndoială pe măsură ce vom rezolva câteva dintre paradoxurile menționate la sfârșitul acestui capitol. Pentru moment, mie mi se pare că, în calitate de consilier, să îmi concentrez întreaga atenție și efortul pe a înțelege și a percepe așa cum clientul percepe și înțelege este o demonstrație practică remarcabilă a credinței pe care o am în valoarea și însemnătatea acestui client particular. în mod evident, cea mai importantă valoare pe care o am este, așa cum atitudinile mele și comportamentul meu verbal o arată, clientul însuși. Chiar faptul în sine că îngădui ca rezultatul să se bazeze pe această înțelegere profundă este, probabil, dovada practică de o importanță vitală că am încredere în capacitatea persoanei de schimbare constructivă și dezvoltare în direcția unei vieți mai împlinite și mai satisfăcătoare. Așa cum un client grav dezorganizat se luptă cu incapacitatea lui uriașă de a lua orice decizie sau așa cum un alt client se chinuie cu impulsurile sale puternice de a comite un suicid, faptul că pătrund cu o profundă înțelegere în sentimentele disperate care există, dar nu încerc să preiau responsabilitatea, este cea mai semnificativă expresie a încrederii fundamentale în tendințele de progres ale organismului uman. Am putea spune atunci că pentru mulți terapeuți care funcționează în orien­ tarea centrată pe client intenția sinceră de a pătrunde „înlăuntrul" atitudinilor clientului, de a intra în cadrul intern de referință al clientului este până acum implementarea completă a ipotezei centrale de respect pentru capacitatea per­ soanei și de încredere în aceasta.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

44

Trăirea consilierului de către client întrebarea rămâne totuși cărui scop psihologic îi servește încercarea de a duplica, așa cum se spune, câmpul perceptual al clientului în mintea consilierului? Ne-ar fi de ajutor aici să înțelegem cum i se pare această experiență clientului. Din numeroase declarații scrise sau oferite de clienți după terapie, înțelegem că purtarea consilierului este resimțită într-o multitudine de feluri, dar pare că acolo există anumite indicii care sunt în mod frecvent evidente. Un prim fragment poate fi luat din declarația unei cliente avizate din punct de vedere profesional, care a încheiat recent o serie de cinci ședințe. L-a cunoscut și a lucrat cu consilierul în altă calitate profesională.

Inițial, am discutat despre posibilitatea ca aceste ședințe să interfereze cu relația noastră în calitate de colegi. Simt categoric că ședințele nu au afectat în niciun fel această relație. Eram doi oameni în întregime diferiți în cele două relații ale noastre și niciuna nu a interferat deloc cu cealaltă. Cred că asta s-a datorat în mare măsură faptului că noi, aproape inconștient, din cauza naturii terapiei, ne-am acceptat unul pe celălalt și pe noi înșine ca fiind oameni diferiți în cele două relații pe care le aveam unul cu celălalt. în calitate de colegi, eram două persoane care abordau împreună diferite probleme cotidiene. în consi­ liere noi eram în special eu, lucrând împreună la situația mea așa cum o ve­ deam eu. Poate că ultima afirmație exprimă într-o măsură destul de mare cum mă simțeam în relația de consiliere. Abia dacă eram conștientă în timpul ședințelor de cine era persoana care stătea în birou cu mine. Eu eram cea care conta, ceea ce gândeam era lucrul care era important și consilierul meu era aproape o parte din mine care lucra la problema mea așa cum cum eu aș fi vrut să lucrez la ea. Impresia predominantă a ședințelor este dificil de pus în cuvinte. Pe măsură ce vorbeam, mă simțeam aproape ca și cum aș fi fost „de pe altă planetă". Câteodată abia dacă îmi dădeam seama de ceea ce tocmai spusesem. Asta se poate întâmpla ușor, dacă cineva vorbește cu sine însuși pentru lungi perioade de timp — devine atât de implicat în verbalizare, încât nu este profund conștient de ceea ce tocmai spune și, foarte sigur, nu este conștient de ceea ce înseamnă cuvintele de fapt. Era rolul consilierului să mă aducă înapoi la mine, să mă ajute să fiu cu mine în tot ceea ce spuneam, să înțeleagă ceea ce am spus. Nu mi-am dat niciodată seama că reflecta sau reformula lucruri pe care le-am spus, ci doar că era chiar acolo lângă mine, în procesul meu de gândire, pentru că îmi spunea lucruri pe care le afirmasem, dar pe care el le clarifica pentru mine, aducându-mă cu picioarele pe pământ, ajutându-mă să văd ceea ce spusesem și ce însemna pentru mine.

CARLR. ROGERS

De mai multe ori, folosindu-se de analogii, mă ajuta să văd semnificația a ceea ce am spus. Câteodată spunea ceva precum „mă întreb dacă asta este ceea vrei să spui" sau „este asta ceea ce vrei să spui?" și deveneam conștientă de dorința ca ceea ce am spus să fie clarificat, nu atât de mult de către el, ca persoană, cât prin el, să îmi clarific mie. în timpul primelor două ședințe, a întrerupt pauzele. Știu că asta s-a întâmplat pentru că menționasem înainte să încep consilierea că pauzele mă intimidează. Cu toate astea, îmi amintesc că atunci îmi doream să mă lase să mă gândesc fără să mă întrerupă. Ședința pe care mi-o amintesc cel mai limpede a fost aceea în care au existat multe pauze lungi în timpul cărora am lucrat foarte intens. începusem să capăt un oarecare insight cu privire la situația mea și, deși nimic nu a fost spus, am avut sentimentul, din atitudinea consilierului, că lucra cot la cot cu mine. Nu era neliniștit, nu a scos o țigară, a stat pur și simplu uitându-se, cred, pătrunzător drept spre mine, în timp ce mă holbam la podea și lucram în mintea mea. A fost o atitudine de cooperare totală și mi-a dat sentimentul că era cu mine în ceea ce gândeam. înțeleg acum valoarea enormă a pauzelor, dacă atitudinea consilierului este una de colaborare, nu una în care așteaptă pur și simplu ca timpul să treacă. Am mai văzut tehnici non-directive folosite înainte — nu cu mine — unde tehnicile reprezentau factorii dominanți și nu am fost întotdeauna mulțumită de rezultate. Ca urmare a propriei experiențe de client, sunt convinsă că acceptarea totală din partea consilierului, exprimarea atitudinii de disponi­ bilitate de a-1 ajuta pe client, căldura sa sufletească dată de sinceritatea cu care se dăruiește pe sine clientului într-o cooperare desăvârșită cu tot ceea ce face sau spune el sunt fundamentale în acest tip de terapie.

45

Observați cum tema semnificativă a relației este „noi eram în special eu lucrând împreună la situația mea așa cum o vedeam eu". Cele două euri au devenit cumva unul singur, rămânând în același timp două — „noi eram eu". Această idee este repetată de mai multe ori; „consilierul meu era aproape o parte din mine care lucra la problema mea așa cum eu aș fi vrut să lucrez la ea"; „era rolul consilierului să mă aducă înapoi la mine"; „îmi dădeam seama de o dorință ca ceea ce am spus să fie clarificat, nu atât de mult de către el ca persoană, cât prin el, să îmi clarific mie"; impresia este aceea că, într-un fel, clientul „își vorbea sieși" și că totuși a fost un proces foarte diferit, el vorbindu-și sieși prin intermediul unei alte persoane. Un alt exemplu poate fi luat dintr-o însemnare scrisă de o tânără care, la momentul în care a venit pentru consiliere, era destul de profund tulburată. Avea o idee vagă despre terapia centrată pe client înainte să ceară ajutor. Relatarea din care a fost extras acest fragment a fost scrisă spontan și din proprie inițiativă, cam la șase săptămâni după încheierea ședințelor de terapie.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

46

în primele ședințe, spuneam întruna lucruri precum „nu sunt eu însămi"; „nu m-am mai purtat niciodată așa înainte". Ceea ce am vrut să spun era că această persoană retrasă, neglijentă și apatică nu eram eu însămi. încercam să spun că aceasta era o persoană diferită de aceea care înainte funcționase cu ceva ce păruse a fi o adaptare satisfăcătoare. Mi s-a părut că trebuie să fie adevărat. Apoi am început să înțeleg că eram aceeași persoană, profund interiorizată etc., acum, așa cum fusesem și înainte. Asta nu s-a întâmplat decât după ce am verbalizat respingerea de sine, rușinea, disperarea și îndoiala în cadrul plin de acceptare al ședinței. Consilierul nu era surprins sau șocat. îi spuneam toate aceste lucruri despre mine însămi care nu se potriveau cu imaginea mea de licențiată, de profesoară, de persoană rațională. A răspuns cu acceptare deplină și interes cald, fără nuanțe emoționale apăsătoare. Iată că aici se află o persoană normală și inteligentă, acceptând din toată inima acest comportament care mie mi se părea atât de rușinos. îmi amintesc că am simțit o senzație organică de relaxare. Nu trebuia să mai continui să lupt pentru a acoperi și a ascunde această persoană reprobabilă. Retrospectiv, mi se pare că ceea ce am simțit ca fiind „acceptare caldă fără nuanțe emoționale" a fost ceea ce am avut nevoie ca să lucrez cu dificultățile mele. Unul dintre lucrurile cu care mă chinuiam era natura relației mele cu ceilalți. Eram prinsă în plasa dependenței și cu toate astea luptam împotriva ei. Mama mea, înțelegând că este ceva în neregulă, a venit să mă vadă. Dragostea ei era atât de puternică, încât puteam să simt cum mă învăluie. Suferința ei era atât de reală, încât puteam să o ating. Dar nu am putut să vorbesc cu ea. Chiar și atunci când, purtată de propriul insight, a spus, în timp ce vorbea despre relațiile mele cu familia, „poți să fii cât de dependentă sau de independentă vrei", tot m-am împotrivit ei. Obiectivitatea interesată a consilierului mi-a permis să îmi exprim sentimentele. Clarificarea din situația terapeutică mi-a prezentat atitudinea ca fiind un ding an sich1 la care puteam să mă uit, pe care puteam să îl manipulez și să îl pun la locul lui. Organizându-mi atitudinile, am început să mă organizez pe mine. îmi amintesc că stăteam în camera mea și mă gândeam la elementele trebuințelor infantile și la dependența în neadaptare, în timp ce mă opuneam cu putere ideii că ar exista vreun aspect al dependenței în comportamentul meu. Cred că am reacționat în felul în care aș fi făcut-o dacă un terapeut ar fi interpretat acest lucru pentru mine în cadrul unei ședințe, înainte ca eu să fiu pregătită. Am continuat să mă gândesc totuși la asta și am început să văd că, deși îmi tot spuneam cu insistență că vreau să fiu independentă, erau destule semne că îmi doream, de asemenea, protecție și dependență. Asta era o situație rușinoasă, așa am simțit. Nu am ajuns să accept această indecizie din mine „Lucru în sine" (germ.). (N. red.)

CARLR. ROGERS

până când nu am scos-o cu vinovăție la suprafață în ședințe, până când nu am acceptat-o și apoi am formulat-o din nou cu mai puțină anxietate. în această situație, reflectarea sentimentului de către consilier cu acceptare deplină mi-a permis să văd atitudinea cu o anumită obiectivitate. Insight-ul fusese structurat rațional înainte să merg la ședință. Cu toate acestea, nu a fost intemalizat până când atitudinea nu mi-a fost reflectată, lipsită de rușine și vină, un lucru în sine la care puteam să mă uit și pe care puteam să îl accept. Reformulările mele și prezentarea ulterioară a sentimentului după reflectarea consilierului au reprezentat propria acceptare și internalizare a insight-ului.

47

Cum să înțelegem funcția consilierului așa cum a fost trăită de această clientă? Poate ar fi corect să spunem că atitudinile pe care putea să le exprime, dar pe care nu putea să le accepte ca parte din ea au devenit acceptabile atunci când un alterego, consilierul, le-a privit cu acceptare și fără emoție. Doar atunci când un Sine substitut s-a uitat la comportamentul ei fără rușine sau încărcătură emo­ țională ea l-a putut privi în aceeași manieră. Aceste atitudini au fost astfel obiectivate pentru ea, ocazie cu care au putut fi supuse controlului și organizării. Insight-urile pe care aproape că le realizase în camera ei au devenit cu adevărat insight-uri când altcineva le-a acceptat și le-a formulat, având ca urmare faptul că ea le-a putut reformula cu mai puțină anxietate. Aici avem o trăire diferită a rolului consilierului și cu toate acestea fundamental asemănătoare. Este normal ca acei clienți care se exprimă mai bine și sunt mai avizați să ofere descrieri mai complete ale semnificației pe care experiența a avut-o pentru ei. Totuși, aceleași elemente par să fie prezente și în expunerile simple și relativ prost exprimate ale clienților întru totul neavizați. Un veteran cu puțină școală scrie astfel despre experiența sa de consiliere.

Spre surprinderea mea, dl L., consilierul, m-a lăsat să vorbesc până mi s-a uscat gura, ca să zic așa. Credeam că-mi va pune întrebări despre diverse aspecte ale problemei mele. A făcut asta în mică măsură, dar nu atât de mult pe cât mă așteptam. Intreținându-mă cu dl L., m-am ascultat pe mine în timp ce vorbeam. Și, făcând asta, aș putea să spun că mi-am rezolvat propriile probleme. încă o dată, pare corect să presupunem că atitudinea și răspunsurile con­ silierului au făcut să fie mai ușor pentru client să „se asculte pe sine".

0 teorie a rolului terapeutului Cu acest tip de material în minte, o posibilă explicație psihologică a eficacității rolului consilierului ar putea fi dezvoltată în acești termeni. Psihoterapia se

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

48

ocupă în primul rând de organizarea și funcționarea Sinelui. Există multe aspecte ale experienței cu care Șinele nu se poate confrunta, pe care nu le poate percepe cu claritate, pentru că a se confrunta cu ele sau a le admite nu ar corespunde structurii actuale a Sinelui sau ar fi amenințătoare pentru aceasta. în terapia centrată pe client, clientul găsește în consilier un alterego autentic, într-un sens tehnic și operațional — un Sine care s-a dezbărat temporar (cât de mult posibil) de propria individualitate, cu excepția unei singure calități, aceea a de a se strădui să înțeleagă. în experiența terapeutică, atunci când o persoană își vede propriile atitudini, confuzii, ambivalențe, sentimente și percepții exprimate cu acuratețe de altcineva, dar dezgolite de complicațiile lor emoționale, înseamnă ca această persoană să se vadă pe sine obiectiv și asta îi înlesnește calea către acceptarea în structura Sinelui a tuturor acelor aspecte care acum sunt mult mai limpede percepute. Reorganizarea Sinelui și funcționarea lui într-o manieră mai integrată sunt astfel încurajate. Haideți să încercăm să reformulăm această idee. în căldura emoțională oferită de relația cu terapeutul, clientul începe să trăiască un sentiment de siguranță și află că orice atitudine ar exprima este înțeleasă aproape în același mod în care el o percepe și este acceptată. Atunci este capabil să exploreze, de exemplu, un vag sentiment de vină pe care l-a resimțit. în această relație sigură, poate percepe pentru prima oară semnificația ostilă și scopul anumitor aspecte ale comportamentului său și poate înțelege de ce s-a simțit vinovat în legătură cu asta și de ce a fost nevoie să nege pătrunderea în conștiință a semnificației acestui comportament. Dar această percepție mai clară este în sine tulburătoare și generatoare de anxietate, nicidecum terapeutică. Devine evident pentru client că există în interiorul său incongruențe perturbatoare, că nu este ceea ce crede el că este. Dar, pe măsură ce dă voce acestor noi percepții și anxietății care le însoțește, descoperă că acest alterego plin de acceptare, terapeutul, această altă persoană, care este numai în parte altă persoană, percepe și ea aceste experiențe, dar cu o nouă calitate. Terapeutul percepe Șinele clientului așa cum clientul l-a cunoscut, și îl acceptă; percepe aspectele contradictorii care au fost negate conștiinței și le acceptă și pe acelea ca fiind o parte din client; și ambele feluri de acceptare sunt la fel de pline de căldură și respect. Astfel, clientul, resimțind în cealaltă persoană acceptarea ambelor aspecte care sunt prezente în el însuși, poate să preia și să interiorizeze aceeași atitudine față de el însuși. Descoperă că și el poate să se accepte, chiar și cu adăugirile și deformările pe care le implică aceste noi percepții despre sine ca fiind ostil. Se poate trăi pe sine ca pe o persoană care are atât sentimente ostile, cât și alte feluri de sentimente și se poate trăi pe sine în felul acesta fără vină. I s-a îngăduit să facă asta (dacă teoria noastră este corectă) pentru că o altă persoană a fost capabilă să adopte cadrul său de referință, să perceapă împreună cu el și, în același timp, să perceapă cu acceptare și respect.

CARL R. ROGERS

Un produs secundar

49

Ca un comentariu oarecum parantetic, poate fi menționat despre conceptul atitudinii și funcției terapeutului care a fost prezentat mai sus că tinde să reducă foarte mult o problemă cu care s-au confruntat alte orientări terapeutice. Este vorba despre modul în care poate fi prevenită interferarea dintre propria inadaptare a terapeutului, înclinațiile sale emoționale și petele sale oarbe cu procesul terapeutic al clientului. Fără îndoială că fiecare terapeut, chiar și atunci când și-a rezolvat multe dintre dificultățile personale într-o relație terapeutică, tot are con­ flicte perturbatoare, tendințe de a proiecta sau atitudini nerealiste despre anumite chestiuni. Cum să împiedici aceste atitudini deformate să blocheze terapia sau să îi dăuneze clientului a fost o temă importantă în gândirea terapeutică. In psihoterapia centrată pe client, această problemă a fost minimizată con­ siderabil de însăși natura funcției terapeutului. Atitudinile deformate sau nerea­ liste e cel mai probabil să apară acolo unde sunt făcute evaluări. Atunci când evaluarea clientului sau a expresiilor sale este aproape inexistentă, înclinația consilierului are o șansă destul de mică să devină evidentă sau chiar să existe. în orice terapie în care consilierul se întreabă pe sine „cum văd asta?; cum înțeleg acest material?" ușa este larg deschisă pentru ca nevoile personale sau conflictele terapeutului să distorsioneze aceste evaluări. Dar acolo unde întrebarea centrală a consilierului este „cum vede clientul asta?" și acolo unde el verifică în mod continuu propria înțelegere a percepției clientului, emițând o formulare cu titlu provizoriu a acesteia, distorsiunea care are la bază conflictele consilierului este mult mai puțin predispusă să intervină și mult mai pretabilă să fie corectată de client, dacă intervine totuși. Acest principiu poate fi exprimat într-o manieră ușor diferită. într-o relație terapeutică în care terapeutul intră ca persoană, făcând interpretări, evaluând semnificația materialului și altele asemenea, distorsiunile sale intră odată cu el. într-o relație terapeutică în care terapeutul se străduiește să se păstreze la distan­ ță, ca persoană separată, și acolo unde întreaga sa strădanie este să-l înțeleagă pe celălalt atât de deplin, încât devine aproape un alterego al clientului, distorsiunile personale și atitudinile disfuncționale au mult mai puține șanse să apară. Deși acest punct de vedere a fost formulat aici doar în termeni generali, el a fost confirmat de experiența formării clinice. Anumite persoane pot fi atât de dezadaptate, încât nu au capacitatea de a percepe experiența din perspectiva altei persoane. Clienții simt că asemenea consilieri în formare nu arată înțelegere și tind să renunțe la ședințe. Și asemenea consilieri tind să părăsească domeniul. Pentru cei mai mulți consilieri în formare, eficacitatea dobândirii cadrului intern de referință al celuilalt este suficient de satisfăcătoare încât să facă din aceasta centrul efortului lor. Problemele lor personale, care la început ar fi putut reprezenta o cauză a dificultății de a înțelege cu exactitate sau de a reflecta sau

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

accepta atitudini, tind, prin urmare, să joace un rol din ce în ce mai mic. Intricarea emoțională profundă dintre client și terapeut care poate apărea acolo unde terapeutul își vede rolul ca fiind unul evaluativ este aproape absentă, din experiența noastră.

50

Dificultatea de a înțelege percepțiile unei alte persoane Până acum, explicarea funcției consilierului așa cum este formulată aici a fost făcută fără vreo referire particulară la dificultățile speciale implicate. Din experiența noastră, există multe situații clinice în care este cu adevărat dificil chiar și pentru consilierul experimentat să ajungă la cadrul intern de referință al clientului. Un fragment din materialul clientului poate să exemplifice câteva dintre problemele pe care le-am întâlnit. Conținutul este extras din a treia ședință cu un tânăr dintr-o secție psihiatrică. Materialul este înregistrat audio și prezentat așa cum a fost oferit de client. Dacă o persoană se plasează în rolul consilierului, i-ar putea fi oarecum dificil să perceapă împreună cu acest client. Multe gânduri bune, multe sentimente bune sunt chiar acolo în capul meu. Tocmai le pun... eu tocmai... nu știu... le simt în capul meu, s-au oprit. (O scurtă pauză.) Tocmai ajung la lucrurile din capul meu și din gândul și din mintea mea, dar numai că eu... numai că eu... nu știu... ce se întâmplă, se întâmplă diferit, se întâmplă înăuntru, asta mă oprește... mă oprește repede. Doar că eu, eu mă întreb foarte tare dacă m-aș putea întoarce în salonul acela al meu și să trăiesc cu adevărat, să fiu cu adevărat cineva. Eu doar... mi-a țâșnit din cap. M-am întrebat dacă ar fi posibil să mă duc înapoi acolo și să fac asta, să fiu cu adevărat cineva acolo. (Scurtă pauză.) Mă tot întreb, mă tot gândesc la asta și dacă voi fi vreodată... doar să mă duc direct înapoi la ceva și să fac ceva și să fiu cineva acolo. (Scurtă pauză.) Ar putea probabil doar să mă ajute să continui să fiu diferit, un om diferit, o persoană diferită, acolo. Aici, în acest birou, vin în general cu câteva gânduri firești și idei, ceva cu un pic de sentiment real în el, o minte reală, un gând real. Ieri, când am venit aici, trăiam doar și... voi fi astăzi. Sunt foarte sigur de asta. Pot doar să fiu. Pot să mă descurc cu asta tot atât de bine și aici, apoi eu... este prea mult.1

Aici problema întâmpinată de consilier constă în faptul că o mare parte din exprimarea clientului este confuză și redată cu un simbolism atât de intim, încât este dificil să intri în câmpul lui perceptual și să înțelegi experiența în aceiași termeni. S-ar părea că modul de gândire empatic promovat de un consilier care 1

Dintr-o ședință psihanalitică înregistrată de Earl Zinn și folosită cu acordul clientului.

CARLR. ROGERS

a reușit să fie centrat pe client în legătură cu acest conținut ar include gânduri de acest tip:

51

Pare ca și cum sentimentele și gândurile te blochează. Sunt gândurile interioare, așa cum înțeleg eu, care te opresc. Este întrebarea, nedumerirea, dacă ai putea să fii cineva. Pot să înțeleg că gândurile te părăsesc brusc, așa cum apar. Te întrebi și te tot întrebi dacă ai putea fi o persoană acolo, în salon. Simți că o parte din reacțiile tale sunt autentice și sensibile. Ți se pare că aici, în ora de terapie, ești cu adevărat viu. Acest gând este pur și simplu copleșitor — mai mult decât poți să suporți.

Atunci când consilierul menține această atitudine centrată pe client constantă și dacă îi transmite ocazional clientului ceva din înțelegerea lui, atunci el face tot ce poate pentru a-i oferi clientului experiența de a fi profund respectat. Aici gândirea confuză, nesigură și aproape incoerentă a unei persoane care știe că a fost evaluată ca anormală este cu adevărat respectată, considerându-se că merită să fie înțeleasă. Pe de cealaltă parte, terapeutul poate să descopere că îi trec prin minte gânduri de natură evaluativă, apreciind acest material din propriul cadru de referință sau de natură egocentrică, unde atenția s-a mutat de la client către sine însuși. O asemenea gândire ar putea include teme precum cele care urmează: Aici gândirea este confuză și exprimarea dezarticulată. Par să existe sentimente de derealizare. Este acesta un schizofrenic? înțeleg corect ceea ce vrea să spună? Ar trebui să îi încurajez dorința de a deveni un Sine? Aici se află un exemplu izbitor al Sinelui conștient care se zbate să recâștige o senzație de control asupra organsimului. Reacționează cu oarecare panică la gândul de a trăi și de a fi o persoană. Cum să răspund? Astfel de gânduri îi pot trece prin minte oricărui consilier câteodată, indiferent cât de fundamental centrate pe client pot fi convingerile sale. Totuși, s-ar părea să fie adevărat că acolo unde tema este evaluativă sau egocentrică există întru câtva mai puțin respect deplin pentru cealaltă persoană, spre deosebire de percepțiile profund empatice anterior citate. Acolo unde consilierul este preocupat de sine și de ceea ce ar trebui să facă există inevitabil un centru de interes scăzut pentru respectul pe care îl simte pentru client. Atunci când gândește în termeni evaluativi, fie că evaluarea este în mod obiectiv corectă sau

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

incorectă, într-o oarecare măsură își asumă un cadru de gândire critic, vede persoana ca pe un obiect mai degrabă decât ca pe o persoană și, în consecință, îl respectă mai puțin ca persoană pe client. Pe de altă parte, să pătrunzi adânc cu acest bărbat în lupta lui confuză pentru individualitate este poate cea mai bună implementare pe care o cunoaștem acum pentru a arăta semnificația ipotezei noastre de bază, aceea că individul reprezintă un proces care este profund demn de respect, atât pentru ceea ce este, cât și luând în considerare potențialitățile sale.

52

Câteva aspecte profunde Ipoteza rolului terapeutic care a fost descrisă ridică Într-adevăr câteva în­ trebări fundamentale. Un exemplu dintr-o ședință terapeutică poate să prezinte unele dintre aceste chestiuni pe care dorim să le analizăm. Domnișoara Gill, o tânără femeie care a fost în câteva ședințe terapeutice destul de deznădăjduită cu privire la ea, a petrecut cea mai mare parte a orei discutând despre sentimentele ei de inadecvare și de lipsă a valorii personale. O parte din timp a folosit fără scop vopselele de pictat cu mâna. Tocmai a încetat să își exprime dorința de a se îndepărta de toți ceilalți — de a nu mai avea de-a face cu oameni. După o lungă pauză, apar următoarele: S1: Nu am mai spus asta nimănui până acum... dar m-am gândit de mult timp... este un lucru înfiorător de spus, dar, dacă aș putea doar... ei bine (un acces de râs, amar; pauză), dacă aș putea doar să găsesc o cauză măreață pentru care să îmi dau viața, aș fi fericită. Nu pot să fiu genul de persoană care vreau să fiu. Presupun, poate, că nu am curajul... sau puterea... să mă omor... și dacă altcineva m-ar absolvi de responsabilitate... sau aș avea un accident... eu... eu... pur și simplu nu mai vreau să trăiesc. C1 2: în momentul de față, lucrurile ți se par atât de negre, încât nu mai vezi niciun rost să trăiești... S: Da... îmi doresc să nu fi început niciodată această terapie. Eram fericită când trăiam în lumea mea de vis. Acolo puteam să fiu genul de persoană care voiam să fiu... dar acum... este o prăpastie adâncă, adâncă... între idealul meu... și ceea ce sunt. Mi-aș dori ca oamenii să mă urască. încerc să îi fac să mă urască. Pentru că atunci le-aș putea întoarce spatele și i-aș învinovăți pe ei... dar acum... totul stă în mâinile mele... asta este viața mea... și fie accept faptul că sunt absolut fără valoare... fie mă lupt cu orice este ceea ce mă ține în acest conflict îngrozitor. Și presupun că, dacă accept faptul că sunt fără valoare, atunci m-aș putea duce undeva — și mi-aș lua o cămăruță undeva... 1 2

Subiect sau client. Consilier.

CARLR. ROGERS

mi-aș lua o slujbă ușoară undeva... și m-aș retrage din nou în siguranța lumii mele imaginare în care aș putea să fac lucruri, să am prieteni isteți, să fiu genul acela de persoană minunată... C: Este cu adevărat o luptă dură — să cercetezi felul în care ești — și, uneori, adăpostul lumii tale imaginare pare mult mai atractiv și confortabil. S: Lumea mea de vis sau sinuciderea. C: Lumea ta de vis sau ceva mai definitiv decât visurile... S: Da. (O pauză lungă. Schimbare totală a tonului.) Și atunci nu văd de ce ți-aș mai pierde timpul... venind aici de două ori pe săptămână... nu merit... ce crezi? C: Depinde de tine, Gill... nu îmi pierzi timpul... aș fi bucuros să te văd... de câte ori vii... dar așa simți despre asta... dacă nu vrei să vii de două ori pe săptămână... sau dacă vrei să vii de două ori pe săptămână?... o dată pe săptămână?... depinde de tine. (Pauză lungă.) S: N-ai de gând să-mi spui să vin mai des? Nu ești îngrijorat și nu te gândești că ar trebui să vin... în fiecare zi... până scap de asta? C: Cred că ești capabilă să iei propriile decizii. Te voi vedea de câte ori îți dorești să vii. S: (O notă de uimire în vocea ei.) Nu cred că ești îngrijorat în legătură cu asta... înțeleg... poate că mi-e frică de mine însămi... dar ție nu ți-e frică de mine... (Se ridică — o privire ciudată pe chipul ei.) C: Spui că s-ar putea să îți fie frică de tine însăți — și te întrebi de ce pare că mie nu mi-e teamă pentru tine? S: (Uri alt râs scurt.) Ai mai multă încredere în mine decât am eu. (Strânge dezordinea pe care a făcut-o în timp ce picta cu degetele și iese din cameră.) Ne vedem săptămâna viitoare — (același râs scurt) poate. (Atitudinea ei părea încordată, deprimată, mâhnită, complet înfrântă. S-a îndepărtat încet.)

53

Acest fragment ridică acut întrebarea cât de departe poate merge terapeutul pentru a-și păstra ipoteza centrală. Atunci când viața, destul de literal vorbind, este în joc, care este cea mai bună ipoteză după care să acționezi? Să rămână ipoteza sa una de profund respect pentru capacitatea persoanei? Ori să își schimbe ipoteza? Dacă acesta este cazul, care sunt alternativele? Una dintre acestea ar fi ipoteza că „pot fi cu succes responsabil pentru viața celuilalt". O alta este ipoteza „pot să fiu temporar responsabil pentru viața celuilalt, fără să îi afectez capacitatea de autodeterminare". încă o alta este: „Persoana nu poate fi responsabilă pentru ea însăși, nici eu nu pot fi responsabil pentru ea, dar este posibil să găsesc pe cineva care poate fi responsabil pentru ea". în pasajul pe care l-am redat sunt răspunsurile consilierului, cele care indică un cadru extern de referință — „aș fi bucuros să te văd", „cred că ești capabilă să iei propriile decizii" — răspunsuri eficiente sau răspunsurile eficiente sunt

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

cele a căror perspectivă este situată înlăuntrul clientului? Ori este respectul profund, fie că este arătat dintr-un cadru extern sau intern de referință, ingre­ dientul important? Are consilierul dreptul, profesional sau moral, să permită unui client să ia în considerare cu seriozitate psihoza sau suicidul, ca ieșire, fără să facă un efort activ de a preveni aceste alegeri? Este o parte a responsabilității noastre sociale generale să nu putem tolera o asemenea gândire sau acțiune din partea altcuiva? Acestea sunt chestiuni profunde care lovesc chiar în esența terapiei. Nu sunt chestiuni pe care o persoană le poate decide pentru altcineva. Diferite orientări terapeutice au acționat pe baza unor ipoteze diferite. Tot ce poate să facă o persoană este să își décrié propria experiență și dovezile care rezultă din acea experiență.

54

Lupta fundamentală a consilierului Din experiența mea am constatat că numai atunci când consilierul, printr-o modalitate sau alta, și-a stabilit în interiorul său ipoteza după care va acționa, de-abia atunci va putea să fie de maxim ajutor persoanei. Tot din experiența mea știu că, pe măsură ce se bazează mai profund pe forța și capacitatea clientului, cu atât mai profund descoperă acea forță. A reieșit clar din experiența noastră clinică, dar și din cercetările noastre că, atunci când consilierul percepe și acceptă clientul așa cum este, când lasă deoparte toate evaluările și intră în cadrul perceptual de referință al clientului, îi permite clientului să își exploreze viața și experiența dintr-o perspectivă nouă, îi permite să perceapă în acea experiență noi semnificații și noi scopuri. Dar este terapeutul dispus să-i ofere clientului libertate deplină în ceea ce privește urmările? își dorește cu adevărat pentru client ca acesta să-și organizeze și să-și dirijeze viața? își dorește pentru acesta să își aleagă scopuri care sunt sociale sau antisociale, morale sau imorale? Dacă nu, pare incert că terapia va fi o experiență profundă pentru client. Chiar și mai dificil, este dispus să accepte ca acesta să aleagă mai degrabă regresia decât creșterea sau maturitatea? Să aleagă mai degrabă nevrotismul decât sănătatea mentală? Să aleagă să respingă ajutorul mai degrabă decât să îl accepte? Să aleagă mai degrabă moartea decât viața? Mie mi se pare că numai atunci când terapeutul este totalmente dispus să accepte orice rezultat, orice direcție ar alege — numai atunci înțelege puterea vitală a capacității și a potențialității persoanei pentru acțiune constructivă. Este ca și cum ar fi dispus să accepte moartea ca alegere, dar este aleasă viața; ca nevrotismul să fie alegerea, dar o normalitate sănătoasă este aleasă. Cu cât mai deplin se comportă după ipoteza sa centrală, cu atât mai convingătoare este dovada că ipoteza este corectă.1 1

Va fi evident din această discuție că nici în practică, nici în teorie nu putem să fim de acord cu comentariul lui Green (72) pentru care consilierea centrată pe client este doar o modalitate

CARL R. ROGERS

Aspecte nerezolvate

55

Paragrafele anterioare prezintă experiența unei singure persoane, autorul, într-o formă pozitivă (sau, așa cum le va părea unora, unilaterală). Haideți să revenim pentru a ne gândi la o minimă formulare în legătură cu atitudinea con­ silierului și cu efectul pe care această atitudine îl are asupra clientului. Mulți consilieri și clienți deopotrivă au observat că, atunci când consilierul adoptă într-o manieră autentică funcția pe care el o înțelege ca fiind caracteristică unui consilier centrat pe client, clientul tinde să aibă o experiență vitală și eli­ beratoare care are multe similarități de la un client la altul. Se pare că există un fenomen recognoscibil, unul care poate fi descris. Dacă descrierea actuală este una exactă, este o cu totul altă discuție. Diferiți consilieri au folosit concepte descriptive diferite și numai timpul și cercetarea pot să indice care descriere este cea mai aproape din punct de vedere semantic de aproximarea acestui fenomen. Este disponibilitatea de a accepta orice atitudine exprimă clientul elementul crucial din atitudinea consilierului? Este astfel permisivitatea cel mai semnifica­ tiv factor? In terapie, aceasta nu este o explicație tocmai adecvată, totuși în terapia prin joc deseori pare că există un oarecare fundament pentru această concep­ tualizare. Terapeutul, uneori, poate să fie destul de lipsit de succes în adoptarea cadrului intern de referință al copilului, de vreme ce exprimarea simbolică poate să fie atât de complexă sau de unică, încât terapeutului îi scapă înțelegerea. Cu toate astea, terapia înaintează în general, s-ar părea, pe baza permisivității, din moment ce acceptarea cu greu poate fi completă în cazul în care consilierul nu a reușit mai întâi să înțeleagă.1 Un alt tip de conceptualizare ar accentua faptul că particularitatea esențială a relației este modalitatea nouă de satisfacere a trebuinței însușită de client într-o atmosferă de acceptare. Astfel, Meister și Miller descriu experiența ca pe „o în­ cercare din partea consilierului de a-i oferi clientului un nou tip de experiență prin care ciclul de răspunsuri neobișnuite poate fi întrerupt, din moment ce consilierul nu îi încurajează prin respingerea pe care celelalte contacte sociale i-au furnizat-o.

1

subtilă de a-i strecura clientului aluzii care indică aprobarea valorilor culturale. Ipoteza sa ar putea fi parțial menținută în câteva dintre cazurile centrate pe client timpurii, dar nu pare să fie susținută deloc în cazurile actuale conduse de consilieri experimentați. Pe măsură ce psihoterapia centrată pe client s-a dezvoltat, devine din ce în ce mai evident faptul că nu poate fi explicată pe baza unui asemenea fundament. De la scrierea celor de mai sus, o altă explicație i-a fost indicată autorului. Copilul este destul de posibil să presupună că terapeutul percepe situația așa cum el o face. Copilul, mult mai mult decât adultul, presupune că toată lumea împarte cu el aceeași realitate perceptuală. Prin urmare, atunci când există permisivitate și acceptare, acest fapt este trăit de copil ca înțelegere și acceptare, din moment ce el ia drept sigur faptul că terapeutul percepe așa cum el o face. Dacă această descriere este precisă, atunci situația din terapia prin joc nu diferă în mod esențial de descrierea relației care a fost oferită de-a lungul capitolului.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

56

Relatarea clientului despre comportamentul său, comportamentul actual și nevoia de a se comporta așa cum o face sunt toate «acceptate». Astfel, prin relația de consiliere în sine, clientul adoptă un nou mod de răspuns, un model diferit de satisfacere a nevoilor". (131, pp. 61-62) O altă conceptualizare plasează accentul pe nivelul de încredere al con­ silierului sau pe nivelul de expectanță în legătură cu persoana. Această perspec­ tivă ridică întrebarea: oare clientul nu răspunde încrederii depline a consilierului în abilitatea persoanei de a se autodirecționa? Astfel, în cazul domnișoarei Gill, citat mai devreme, afirmația consilierului „cred că ești capabilă să iei propriile decizii" ar putea fi privită ca o oportunitate de verbalizare a atitudinii eficiente a consilierului care a fost crucială pentru întreaga relație. Din acest punct de vedere, așteptarea consilierului că „poți să fii autodirecționată" este stimulul social căruia clientul îi răspunde. încă un tip de conceptualizare poate fi acela oferit de Shaffer, în care psiho­ terapia este văzută ca „un proces de învățare prin intermediul căreia o persoană dobândește o abilitate de a vorbi cu sine însăși în maniere adecvate pentru a-și controla propria conduită". (181) Din această perspectivă, atitudinea consilierului poate fi văzută pur și simplu ca asigurând o atmosferă optimă în care clientul să învețe „să stea de vorbă cu sine însuși în maniere adecvate". încă o altă descriere se referă la faptul că relația este una care îi oferă clientului oportunitatea de a face alegeri responsabile, într-o atmosferă în care se presupune că este capabil să ia decizii pentru sine. Astfel, în orice consiliere, clientul face sute de alegeri — referitor la ce să spună, ce să creadă, de la ce să se abțină, ce să facă, ce să gândească, ce valoare să atașeze experiențelor sale. Relația devine o zonă de practică neîntreruptă pentru luarea deciziilor din ce în ce mai mature și mai responsabile. După cum se va observa, aceste conceptualizări diferite nu se află în opoziție puternică. Diferă accentul, dar probabil că toate (inclusiv conceptualizarea oferită în acest capitol) sunt încercări imperfecte de a descrie o experiență despre care încă avem prea puține cunoștințe obținute din cercetare.

0 definiție obiectivă a relației terapeutice Va fi fost deosebit de evident că materialul acestui capitol s-a bazat pe expe­ riența clinică și pe aprecieri mai degrabă decât pe vreun fundament științific sau obiectiv. Aproape nicio cercetare nu a fost realizată pe problemele complexe ale relației subtile dintre client și terapeut. Un început a fost făcut de Miller (132) într-un mic studiu bazat pe opt ședințe — două psihanalitice, una „ne-non-directivă" și cinci non-directive. Utilizând manuscrisele dactilografiate transcrise ca

CARLR. ROGERS

bază pentru analiză, evaluatorii s-au străduit să distingă în mod obiectiv cum au fost trăite de client răspunsurile consilierului (independent de intenția consilieru­ lui). Evaluatorii trebuiau să hotărască dacă afirmația consilierului a fost trăită ca (1) „acceptantă", definită ca respectând sau admițând validitatea poziției clientu­ lui, (2) suportivă, (3) invalidantă sau (4) neutră. Prin analiza tehnicii varianței s-a arătat că diferențele dintre evaluări nu erau mari, mai ales în relație cu ședințele non-directive. De fapt, categoriile păreau mult mai pretabile pentru aceste ședințe decât pentru celelalte. Descoperirea esențială a fost aceea că ședințele non-directive erau în mare măsură caracterizate de o experiență de acceptare din partea clien­ tului decât de aceea de neutralitate sau suport. S-a descoperit, de asemenea, că într-un interviu considerat de consilier nereușit erau tot atât de multe răspunsuri resimțite ca invalidante sau de negare, pe câte erau și în ședințele din celelalte orientări. Cu alte cuvinte, formularea răspunsurilor într-o formă non-directivă nu le împiedică să fie percepute ca invalidare sau respingere. Acest studiu este primul care a făcut încercarea de a măsura relația din perspectiva clientului. Un alt studiu care nu este important doar în sine, ci promite mult în sensul con­ tinuării analizei obiective a multora dintre aspectele subtile ale relației dintre terapeut și client a fost recent încheiat. Este vorba despre o pereche de cercetări coordonate de Fiedler (57,58) și poate fi descris pe scurt în paragrafele care urmează. Fiedler a plecat de la premisa, asumată de aproape toți terapeuții, că relația este un factor important în facilitarea terapiei. în consecință, toți terapeuții se străduiesc să creeze ceea ce ei consideră a fi relația ideală. Dacă sunt, Într-adevăr, mai multe feluri de relație terapeutică, fiecare distinctivă în funcție de școala diferită de terapie, atunci scopurile către care terapeuți competenți din aceste școli diferite se orientează în munca lor vor prezenta relativ puține asemănări. Dacă totuși există doar un singur fel de relație care este, de fapt, terapeutică, atunci ar trebui să se găsească o concordanță în conceptul relației ideale, așa cum este el asumat de terapeuți experimentați. Ne-am aștepta în acest caz la un acord mai mare între terapeuții experimentați, indiferent de orientarea teoretică, decât între terapeuții experimentați și cei începători din cadrul aceleiași școli de gândire, din moment ce o experiență mai bogată ar trebui să ofere intuiții mai pătrunzătoare despre acele elemente ale relației. Pentru a testa această serie de ipoteze oarecum complexe, Fiedler a făcut mai întâi un studiu-pilot utilizând opt terapeuți și apoi un studiu mai minuțios în care au fost implicate zece persoane. în studiul principal au fost trei terapeuți orientați analitic, trei din orientarea centrată pe client, unul adlerian și trei nespecialiști. Sarcina acestora a fost să descrie relația terapeutică ideală. Au făcut acest lucru folosind tehnica sortării „Q", concepută de Stephenson (201, 202).1

1

57

Vedeți nu doar referința indicată, dar și pagina 133 a Capitolului 4, în care este descris un alt studiu care utilizează această tehnică.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

58

Șaptezeci și cinci de afirmații au fost extrase din literatura de specialitate sau din discursurile terapeuților, fiecare afirmație descriind un posibil aspect al relației. (Ca să ilustrăm, trei dintre aceste afirmații erau „terapeutul empatizează cu pacientul", „terapeutul încearcă să se vândă pe sine", „terapeutul tratează pacientul cu multă considerație".) Fiecare dintre cei zece evaluatori au sortat aceste șaptezeci și cinci de afirmații descriptive în șapte categorii, de la cele în mare măsură caracteristice pentru o relație ideală până la cele în cea mai mică măsură caracteristice. Din moment ce acest lucru a însemnat că fiecare evaluator a atașat o valoare de la unu la șapte fiecărui item, clasificarea făcută de orice evaluator putea fi acum corelată cu aceea a oricărui alt evaluator. Rezultatele sunt destul de interesante. Toate corelațiile au fost puternic pozitive, clasându-se de la 0,43 la 0,84, indicând faptul că toți terapeuții, chiar și nespecialiștii, au avut tendința să descrie relația ideală în termeni similari. Atunci când corelațiile au fost analizate factorial, un singur factor a fost găsit, arătând că, fundamental, există o singură relație către care toți terapeuții tind. A existat o corelație mai înaltă între specialiștii care erau considerați buni terapeuți, indife­ rent de orientare, decât între specialiști și nespecialiști, în cadrul aceleiași orien­ tări. Faptul că până și un nespecialist poate să descrie relația terapeutică ideală în termeni care corelează puternic cu cei ai profesioniștilor sugerează că relația tera­ peutică cea mai bună poate fi raportată la relații interpersonale bune, în general. Care sunt caracteristicile acestei relații ideale? Când toate categoriile sunt puse împreună, iată itemii plasați în primele două categorii. în special caracteristic Terapeutul este capabil să participe deplin la comunicarea pacientului.

Foarte caracteristic Comentariile terapeutului sunt întotdeauna în acord cu ceea ce pacien­ tul încearcă să transmită. Terapeutul îl consideră pe pacient un coechipier în rezolvarea unei probleme comune. Terapeutul îl tratează pe pacient ca pe un egal. Terapeutul este foarte capabil să înțeleagă sentimentele pacientului. Terapeutul urmărește întotdeauna șirul gândurilor pacientului. Tonul vocii terapeutului transmite capacitatea deplină de a împărtăși sentimentele pacientului.

Aici, din perspectiva acestui capitol, se află o confirmare extraordinară a im­ portanței empatiei și a înțelegerii desăvârșite din partea terapeutului. O parte dintre itemi arată, de asemenea, respectul pe care terapeutul îl are pentru client. Este totuși o oportunitate scăzută de a aprecia măsura în care încrederea este

CARL R. ROGERS

investită în capacitatea fundamentală a clientului, din moment ce prea puțini itemi cu privire la această chestiune au fost incluși. Din evaluarea acestor câteva caracteristici ar putea fi spus că o asemenea încredere este doar moderat caracteristică pentru aceste grupe heterogene de terapeuți. în partea negativă a scalei sunt plasați acei itemi care îl descriu pe terapeut ca fiind ostil sau dezgustat de pacient ori purtându-se într-o manieră superioară. La polul negativ extrem se află afirmația „terapeutul nu arată niciun fel de înțelegere pentru sentimentele pe care clientul încearcă să le comunice". Legat de un al doilea aspect major al acestei cercetări, Fiedler s-a străduit să măsoare tipul de relație care este, de fapt, asumată de terapeuți diferiți și gradul în care aceasta este apropiată de ideal. în acest studiu, patru evaluatori au ascultat zece ședințe înregistrate audio și pentru fiecare ședință au clasificat cei șaptezeci și cinci de itemi descriptivi astfel încât să indice măsura în care aceștia erau caracteristici acelei ședințe anume. Din cele zece ședințe, patru au fost conduse de terapeuți de orientare psihanalitică, patru de terapeuți centrați pe client, două de adlerieni. în fiecare grup, jumătate dintre ședințe erau susținute de terapeuți experimentați, jumătate de începători. Descoperirile, bazate pe diverse corelații, au fost următoarele: 1. Experții au creat relații semnificativ mai apropiate de „ideal" decât începătorii. 2. Asemănările dintre specialiștii diferitelor orientări au fost mari sau mai mari decât asemănările dintre experții și începătorii din cadrul aceleiași orientări. 3. Cel mai important factor care îi diferențiază pe specialiști de nespecialiști este legat de abilitatea terapeutului de a înțelege, de a comunica și de a menține legătura cu clientul. Există anumite indicii că specialistul este mult mai capabil să păstreze o distanță emoțională adecvată, aparent cel mai bine descrisă ca interesată, dar neimplicată emoțional. 4. Diferențele cele mai evidente care au apărut între școli sunt legate de statutul pe care terapeutul și-l asumă față de client. Adlerienii și câțiva dintre terapeuții analitici se situează într-un rol mai tutelar, mai autoritar; terapeuții centrați pe client apar la extrema opusă a acestui factor. Semnificația primară a acestor două studii este dată nu numai de descoperirile lor, din moment ce studiile sunt bazate pe eșantioane mici, ci de faptul că un început a fost făcut în această zonă complexă și subtilă. Pe măsură ce metodologia devine din ce în ce mai rafinată, pare în întregime posibil să fie găsite răspunsuri obiective la câteva dintre întrebările paradoxale ridicate de relația terapeutică. Ar părea, de asemenea, din perspectiva capitolului de față, că descoperirile acestor studii confirmă într-un mod general câteva dintre elementele subliniate în secțiunile precedente. Importanța înțelegerii depline și sensibile a atitudinilor și a sentimentelor clientului, așa cum îi apar lui, este întărită de munca lui Fiedler. Cât privește importanța încrederii în capacitatea clientului, studiul este rezer­ vat, dar este evident că acum nu mai există nicio barieră în calea unui studiu

59

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

60

exhaustiv pe o asemenea chestiune. Dezvoltarea rafinamentului și a compe­ tențelor metodologice fac posibilă cercetarea care până acum părea imposibilă. Tocmai prin prisma acestei promisiuni pentru viitor studiul lui Fiedler are o importanță fundamentală. Pare clar că, în timp, acest capitol despre atitudinea terapeutului și despre relația lui cu clientul va putea fi rescris în termeni obiectivi, verificați, bazați pe ipoteze clinice testate științific.

Dovezi coroborativeîn sprijinul ipotezei fundamentale Ar putea fi bine ca în încheierea acestui capitol să ne întoarcem la premisa lui fundamentală și să o examinăm în legătură nu doar cu terapia, dar și în legătură cu experiența noastră generală. O ipoteză de bază a fost formulată cu privire la capacitatea individului de a aborda constructiv și din intenție proprie problemele implicate în situațiile de viață. Această ipoteză nu este încă în mod definitiv confirmată sau infirmată de dovezile de cercetare din domeniul terapiei. Până acum, în ceea ce privește experiența clinică, unii clinicieni afirmă că experiența lor clinică susține această ipoteză, în timp ce alții o privesc cu un scepticism considerabil și arată că din perspectiva experienței lor o asemenea încredere în capacitatea persoanei este de o validitate foarte îndoielnică. în această situație nesatisfăcătoare din punct de vedere științific poate că merită efortul să analizăm dovezile izolate din domeniile exterioare psihoterapiei care au relevanță pentru ipoteză. Există o oarecare sumă de dovezi obiective și câteva dovezi empirice, provenind din alte zone. în bine-cunoscutul studiu despre grupurile autoritare, democratice și nonintervenționiste realizat de Lippitt și alții (118) s-a descoperit că în grupurile democratice în care rolul liderului era unul de interes și permisivitate, grupul și-a asumat responsabilitatea pentru sine și, referitor atât la cantitatea, cât și la calita­ tea productivității, la moralul grupului și la absența ostilității, a depășit rezultatele celorlalte grupuri. In grupul nonintervenționist, în care nu a existat nicio struc­ tură coerentă și niciun conducător interesat și în grupul autoritar unde compor­ tamentul a fost controlat de dorințele liderului, urmările nu au fost așa de favorabile. Deși acest studiu este bazat pe un eșantion mic și este, probabil, redus ca valoare de faptul că liderii erau autentici în funcțiile lor democratice în timp ce în alte grupuri jucau un rol, este cu toate acestea demn de luat în considerare. într-un studiu făcut cu mulți ani înainte de Herbert Williams (223) a fost formată o clasă de elevi cu cei mai agresivi delincvenți juvenili dintr-un sistem școlar de masă. Așa cum era de așteptat, acești băieți erau întârziați din punct de vedere intelectual (I.Q. mediu 82) și aveau performanțe școlare slabe. Nu a existat niciun echipament special, cu excepția unei mese mari pe care au fost așezate numeroase cărți de citire și culegeri pentru diferite vârste. Nu au existat decât

CARLR. ROGERS

două reguli: fiecare trebuie să se mențină ocupat făcând ceva și nimănui nu-i era permis să îi sâcâie sau să îi deranjeze pe ceilalți. întâlnim aici o situație de permisivitate autentică bazată pe limite realiste și tolerante, cu responsabilitatea în mod evident atribuită individului. încurajarea și sugestiile au fost oferite doar după ce o activitate a fost începută din proprie inițiativă. Astfel, dacă un băiat se concentra pe domeniul artistic, putea primi ajutor să intre într-o clasă specială de artă; sau, dacă activitățile de matematică ori mecanică îi captau interesul, putea participa la cursuri cu aceste tematici. Grupul a rămas împreună patru luni, deși unii dintre participanți nu au frec­ ventat grupul pe toată durata acestuia. In timpul celor patru luni, performanțele educaționale măsurate au crescut cu 11,2 luni pentru vârsta de citire, cu 14,5 luni pentru vârsta aritmetică și în mod similar pentru alte materii. Dezvoltarea totală a vârstei educaționale a fost de 12,2 luni și, dacă sunt omiși trei membri a căror participare a fost de scurtă durată, creșterea medie este de 15,2 luni — mai mult de patru ori decât expectația obișnuită pentru un grup cu nivelul acesta de întârziere. Asta s-a petrecut într-un grup în care abundau deficiențele de citire și alte dizabilități educaționale. într-un domeniu cu totul diferit, un studiu asupra obiceiurilor alimentare a fost făcut în timpul războiului, sub conducerea lui Kurt Lewin (112). S-a des­ coperit că, atunci când grupurile erau îndemnate de către un lector să folosească porțiuni de came mai puțin utilizate — inimi, rinichi, creier —, doar câțiva (10 la sută) au pus Într-adevăr această sugestie în practică. în alte grupuri problema deficitului creat de război a fost discutată cu membrii grupului și le-au fost oferite informații simple despre cărnuri, după care membrilor grupului le-a fost cerut să ia propriile decizii cu privire la consumarea organelor în discuție. S-a constatat, prin intermediul unui sudiu de urmărire, că aceste decizii au avut tendința de a fi păstrate, iar 52 la sută dintre participanți consumau Într-adevăr unul sau mai multe dintre aceste organe. Acțiunile responsabile și demarate din proprie inițiativă s-au dovedit de departe mai eficiente decât acțiunea ghidată. Un studiu de Coch și French (41) ajunge la aceeași concluzie în ceea ce îi privește pe muncitorii din industrie. Păstrând condițiile de plată constante, câteva grupuri de muncitori au fost orientate către o sarcină nouă și instruite cu grijă în legătură cu modul în care să o realizeze și cu modul de creștere a eficienței respectivei sarcini. Altor grupuri li s-a repartizat noua sarcină și li s-a permis să discute, să planifice și să găsească propria metodă de a se ocupa de noua problemă. La grupurile din urmă, productivitatea a crescut mult mai rapid, a crescut până la un nivel mai înalt, s-a păstrat la un nivel mai înalt, iar moralul a fost categoric mai ridicat decât în grupurile care au fost instruite. Un studiu de control dintr-o companie de asigurări a fost făcut de Centrul pentru Studii Cantitative (206). Atunci când unitățile în care poductivitatea și buna dispoziție erau ridicate au fost comparate cu acelea în care acestea erau

61

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

62

scăzute, au fost descoperite diferențe semnificative între metodele și perso­ nalitățile supervizorilor. în unitățile cu productivitate ridicată, supervizorii și liderii de grup aveau tendința să fie în primul rând interesați de muncitori ca persoane, iar interesul pentru producție era secundar. Supervizorii încurajau participarea grupului și discuțiile și deciziile de grup pe probleme care le afectau munca. în sfârșit, supervizorii din aceste unități „înalte" s-au concentrat mai puțin pe controlul realizării muncii, având însă tendința să atribuie responsa­ bilitatea muncitorului. Alte studii din domeniul industriei (62,116,126, 207), deși în esență mai puțin obiective, le susțin pe cele două care au fost citate. Diferite unități de producție din această țară și din Marea Britanie au descoperit că în situații de muncă destul de divergente există o îmbunătățire a eficacității și a stării de spirit atunci când muncitorii sunt investiți cu încrederea că sunt capabili de o rezolvare responsabilă a propriei lor situații. Aceasta a însemnat permisiunea de a participa activ la analiza problemelor și dorința ca ei să ia decizii sau să facă alegeri responsabile ori să participe la acest proces. Pe lângă asemenea dovezi provenite din mediul industrial, există o experiență socială importantă care sprijină acest subiect. Modul în care capacitățile de autodirecționare ale comunităților mici au fost utilizate în dezvoltarea proiectului TVA este foarte bine descris de David Lilienthal (115). într-o situație-problemă foarte diferită, aceea a antrenării forțelor de atac ale Marinei, generalul Carlson s-a bazat extrem de mult pe capacitățile de autodirecționare ale individului în crearea faimosului Carlson's Raiders. în lucrul cu delincvența juvenilă există experiențe asemănătoare. Proiectele zonale dezvoltate de Clifford Shaw în zonele cu delincvență s-au dovedit a avea succes atunci când s-au sprijinit pe forța grupului. Dacă liderul era un catalizator, o persoană cu adevărat capabilă să accepte comunitatea așa cum era și să îi permită grupului să lucreze pentru obiectivele și scopurile lui reale, rezultatul a fost unul în direcția socializării. Gangsterilor, politicienilor meschini, proprie­ tarilor de localuri, când li s-a oferit oportunitatea să își exprime atitudinile adevărate și libertatea deplină să aleagă scopuri, au avut tendința să aleagă scopuri care au mișcat grupul către obiective mai sociale. Pe de cealaltă parte,

este puțin probabil ca încercările de a produce schimbări pentru comunitate, prin mijloace instituționale prefabricate și programe planificate, dezvoltate, finanțate și implementate de persoane din afara comunității, să cunoască mai mult succes în viitor decât au făcut-o în trecut. Această procedură este, din punct de vedere psihologic, incorectă, deoarece îi situează pe rezidenții comunității pe o poziție inferioară și implică rezerve serioase cu privire la capacitatea și interesul lor pentru propria bunăstare. Tot atât de important este că neglijează cel mai mare dintre toate bunurile de preț ale oricărei comunități,

CARL R. ROGERS

și anume talentele, energiile și alte resurse umane ale oamenilor înșiși... Este nevoie, credem, de organizarea și încurajarea autoajutorării sociale pe o bază de cooperare. (183)

63

într-o zonă cu totul diferită — aceea a confruntării cu problemele de sănă­ tate — găsim alte experiențe sociale relevante. Faimosul Experiment Peckham de la Londra oferă oportunitatea de a studia ipoteza fundamentală dintr-o poziție cu totul nouă. Centrul Peckham este un centru organizat pentru sănătate familială și recreere de un grup de biologi. In încercarea de a promova în rândul indivizilor și familiilor sănătatea și plenitudinea de a trăi, grupul inițiator a învățat multe lecții care sunt profund relevante pentru înțelegerea psihoterapiei. Să observăm mai întâi maniera în care s-a dezvoltat abordarea faptelor examinării medicale. Trebuie accentuată o altă caracteristică extraordinară a investigațiilor biologice [examinării sănătății]. Datele obținute și semnificația lor sunt pe cât posibil prezentate familiei în întregime în termeni obișnuiți. Niciun sfat nu este oferit din proprie inițiativă. Poate că omului obișnuit i se pare normal, din moment ce nu se doresc sfaturi; dar pentru oricine a fost pregătit în profesia medicală — care presupune în mod specific să dai sfaturi — este atitudinea cel mai dificil de dobândit. Într-adevăr, „să dai sfaturi" pare să fie un impuls aproape irezistibil pentru toate ființele umane aflate într-o situație de autoritate. încercăm atunci să nu dăm sfaturi și să ne abținem de la asumarea autorității unei cunoașteri speciale. Așa cum a formulat unul dintre membri, „doctorul îți spune pur și simplu cum stai". Apoi fiecare este lăsat să acționeze în funcție de propriul nivel de inteligență. Este o preocupare intensă și interesantă să observi și să notezi diferitele acțiuni întreprinse (deseori cu un sacrificiu considerabil în alte direcții) atunci când inteligența familiei este pusă să acționeze asupra datelor care i-au fost prezentate după examinare. Aproape întotdeauna familia răspunde ca un întreg, arareori individul. O tehnică în direcția acestui rezultat pare să fie fundamentală, pentru că îi oferă familiei o oportunitate de a-și exersa responsabilitatea pe care o simte atât de profund. Este dificil de înțeles, Într-adevăr, cum o atitudine nonintervenționistă legată de o dantură cariată ar schimba lucrurile ca rezultat al noilor circumstanțe, dar o face; sau de ce situația unei femei sau a unui bărbat care se complace cu un surplus de greutate inutil s-ar schimba cu ceva — dar așa se întâmplă; având ca rezultate, în fiecare situație, beneficii evidente atât pentru individ, cât și pentru familie. S-a constatat din practică faptul că, atunci când examinările au fost realizate într-un spirit care ducea la concluzii de tipul unor frânturi de sfaturi, adeseori nicio acțiune nu era întreprinsă; în timp ce, lăsând acțiunea în seama spontaneității individului și propriului simț al responsabilității, ea este realizată în majoritatea covârșitoare a cazurilor. Tocmai această acțiune

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

64

reprezintă exercițiul unei capacități care a fost în mare parte inactivă. Exersând această capacitate, sănătatea se dezvoltă. Capacitatea pentru responsabilitate nu face excepție de la această regulă. (145, pp. 49-50)

Cu acest tip de abordare, cu un respect profund pentru dreptul și capacitatea persoanei de a fi responsabilă pentru ea însăși, 90% dintre persoanele cărora le este descoperită vreo afecțiune merg să se trateze. Această ipoteză s-a dovedit a fi eficientă nu numai în legătură cu activitățile legate de sănătate. Scopul Centrului este și acela de a oferi familiilor o opor­ tunitate pentru îmbogățirea recreativă a vieților. Descrierea experienței trăite în procesul deplasării realiste către acest scop oferă o paralelă interesantă la evoluția gândirii în conceptualizarea terapiei centrate pe client.

Problema noastră este „omul de rând". Este omul fără pulsiunea egoistă; este omul modest și umil. Pentru că pare a-i lipsi inițiativa, este lăsat pe cont propriu — și pare că nu se poate descurca. Este destul de dificil să îl atragi către vreo organizație; să îl păstrezi acolo reprezintă încă o problemă. Dar, pentru că el formează masele, merită cel mai mult să fie studiat, pentru că de el depinde succesul oricărei organizații sociale. Prima încercare de a-i încuraja pe membri să acționeze a fost bazată pe asumpția comună că oamenilor obișnuiți le place să îi imite pe cei care le sunt superiori; că o etalare la un nivel mai înalt a abilităților, a perfecțiunii relative, le-ar stimula capacitățile imitative și i-ar conduce către acțiuni similare. Am descoperit că această metodă de abordare este inutilă; asumpția nu a fost confirmată de experiment. In primul rând, indivizii sunt conștienți doar de propria capacitate și acționează în consecință. Pot admira, pot fi chiar invidioși pe standarde exterioare, dar nu le folosesc nici măcar ca stimuli cu care să își provoace pro­ priile capacități. Abilitățile care le depășesc capacitățile tind să îi sperie, să îi inhibe, mai degrabă decât să-i stimuleze să le reproducă. Statutul de „profesor" tinde inevitabil să submineze încrederea în sine. Eșecurile noastre din timpul primelor optsprezece luni de muncă ne-au învățat ceva foarte important. Oamenilor, de la copii până la persoanele în vârstă, le displace sau le este greu să arate vreun interes pentru orice lucru care la început le este prezentat prin intermediul unei discipline, unui regulament sau instructaj, care reprezintă un alt aspect al autorității. (Chiar și „ideea de centru" are o anumită tentă de autoritate, iar asta contribuie la lentoarea procesului nostru de recrutare.) Acum oferim doar un mediu bogat în instrumente pentru acțiune, mai precis o șansă de a face lucruri. încet, dar sigur, aceste șanse sunt sesizate și folosite ca oportunități pentru dezvoltarea capacității inerente. Instrumentele de acțiune au o caracteristică în comun: trebuie să vorbească prin ele însele.

CARLR. ROGERS

Vocea omului de vânzări sau a profesorului îi înspăimântă pe potențialii utilizatori. Cum se reflectă acest fapt asupra organizației și oportunitatea de observare experimentală asupra acestui material? Oferindu-le membrilor o șansă să facă lucruri, descoperim că trebuie să îi lăsăm să facă ce consideră ei cu ele. A trebuit să învățăm să stăm în umbră și să așteptăm ca aceste activități să apară. Orice nerăbdare din partea noastră, transpusă în ajutor, le-a înăbușit eforturile — a trebuit să cultivăm din ce în ce mai multă răbdare în noi înșine. Alternativa cultivării acestei îngăduințe este, bineînțeles — folosirea constrângerii într-una sau alta dintre multiplele ei forme, poate cea mai tentantă fiind persuasiunea. Dar, fiind fundamental interesați de sursa și originea acțiunii spontane — așa cum toți biologii trebuie să fie —, a trebuit să renunțăm până și la acel instrument pentru inițierea activităților. Chiar și seducția, cea mai blândă formă de constrângere, nu funcționează, pentru că ființele umane, până și copiii, știu, de fapt, care este semnificația morcovilor; cel puțin am depășit stagiul de măgar! Nu sugerăm că participarea în comun, echipa, regulamentul, sistemul, disciplina, autoritatea, instrucția nu sunt lucruri dezirabile, dar nici nu putem să fim de acord că este ceva în neregulă cu aceia care disprețuiesc aceste lucruri; nu suntem misionari care încearcă să convertească oamenii la lucruri care sunt de dorit, ci oameni de știință care caută adevărul în fapte. Civilizația, până acum, a urmărit orientarea societății prin intermediul unui „sistem" impus derivat dintr-o autoritate extrinsecă precum religia, educația „culturală" sau persuadarea politică. Biologul concepe o ordine care emană din organismul viu în echilibru cu mediul său. Prin urmare, nevoia noastră este să asigurăm curgerea liberă a forțelor în mediu, astfel încât să poată apărea ordinea inerentă a materialului pe care îl studiem. Interesul nostru este acel echilibru al forțelor care susține natural și spontan formele de viață pe care le studiem. Centrul este prima stație experimentală în biologia umană. Adresează întrebarea „ce circumstanțe vor susține ființele umane în capacitatea lor pentru o funcționare deplină (adică de a fi sănătoase); și ce orientare vor da vieții umane (adică societății) asemenea entități deplin funcționale?" (145, pp. 38—40)

65

Aici este, în mod evident, o disponibilitate fundamentală din partea iniția­ torilor acestui centru ca oamenii să fie ei înșiși, chiar și când asta implică o diferențiere față de valorile deținute de organizatori. Să-i lași persoanei libertatea de a alege sau de a respinge ceea ce noi numim „lucruri de dorit" necesită o interogare interioară a atitudinilor de bază care nu este mai ușoară pentru biolog decât pentru psihoterapeut, așa cum următoarele afirmații o arată.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

66

Pregătirea personalului este dificilă. De fapt, nu este lucru ușor pentru individ, ca om de știință, să se pună pe sine, ca un instrument de cunoaștere, complet la dispoziția oricărui membru și, în același timp, fără să își exercite autoritatea, să își asume dreptul și poziția cuvenite în comunitate, ca entitate socială. Dar este acolo și pentru a face observații. Membrii au ajuns să accepte destul de repede asta, glumind atunci când se descriau ca fiind „șobolanii" biologilor. Au ajuns curând să aprecieze că preocuparea primordială a omului de știință este să fie utilizat de membri ca mijloc de a dobândi și de a susține propria capacitate maximă pentru sănătate. Mai mult decât atât, au ajuns să simtă că, atunci când își îndeplinesc activitățile sau inițiază unele noi prin metoda autoajutorării, mulți dintre ei se transformă, pas cu pas, în membri importanți ai personalului. (144, p. 78)

Pasivitatea activă a observatorului nu este ușor de atins fără o lărgire esențială a disciplinei de laborator a omului de știință, care permite faptelor să vorbească prin ele însele. în biologia umană faptele sunt acțiuni care complică serios problema, dar nu elimină posibilitatea unei soluții. Necesitățile biologice ale situației ne obligă atunci să îi lăsăm pe membri pe cont propriu, să inițieze propriile acțiuni, propria ordine a lucrurilor. Nu avem reguli, regulamente și nici alte restricții de la acțiune, cu excepția unui program de masă foarte flexibil. în optsprezece luni, aparentul haos și dezordinea s-au transformat rapid în ceva foarte diferit. Asta este evident chiar și pentru vizitatorii noștri, unul dintre aceștia descriind la plecare viața în Centru ca fiind asemănătoare cu un fluviu căruia i se dă voie să își formeze albia și bancurile după configurația naturală a pământului. (145, p. 41)

Aici, în efortul acestei comunități, este vizibilă emergența aceluiași tip de ipoteză după care terapeutul centrat pe client își fundamentează munca. Ipoteza este asemănătoare nu numai în ceea ce privește persoana, clientul, dar concluzia cu privire la rolul „liderului" are, de asemenea, multe similarități izbitoare. Este vreun consens în aceste frânturi de dovezi adunate din surse atât de diverse? Este ceva relevant pentru preocuparea noastră legată de psihoterapie în studiile care acoperă asemenea chestiuni divergente referitoare la cum să fie condusă o unitate industrială sau dacă oamenii mănâncă rinichi? Eu simt că este. Dacă ne gândim la firul central care trece prin toate aceste studii și expe­ riențe atât de variate, ar părea că poate fi rezumat printr-o afirmație de tipul „dacă-atunci".

Dacă individul sau grupul se confruntă cu o problemă; Dacă un lider catalizator oferă o atmosferă permisivă;

CARLR. ROGERS

Dacă responsabilitatea este în mod autentic plasată în interiorul individului sau al grupului; Dacă există un respect fundamental pentru capacitatea individului sau al grupului; Atunci este făcută o analiză responsabilă și adecvată a problemei; apare autodirecționarea responsabilă; creativitatea, productivitatea, calitatea produsului prezentat sunt superioare rezultatelor altor metode comparabile; moralul și încrederea individului și grupului evoluează.

67

S-ar părea că ipoteza care este centrală pentru acest capitol și fundamentală pentru funcționarea terapeutului centrat pe client este o ipoteză care a fost și este investigată și în alte tipuri de relații umane și că dovezile cu privire la ea au o similaritate importantă și obiectivă, indiferent de domeniul de cercetare.

Lecturi recomandate Cititorul care dorește să considere mai în detaliu propriile atitudini așa cum funcționează ele, de fapt, în relațiile lui cu alte persoane și mijloacele de implementare ale atitudinilor sale de bază în terapie, va găsi hrană pentru minte și ajutor practic din belșug în cartea lui Porter, An Introduction to Therapeutic Counseling (O introducere în consilierea terapeutica) (148). O analiză incipientă a implementării se află în Capitolul 6 din Counseling and Psychotherapy (166). O discuție amănunțită despre psihologia relației terapeutice, acoperind atât descrierea, cât și dinamicile sale se regăsește în articolul lui Estes (54). Pentru alte prezentări ale atitudinii și orientării terapeutului, trei referințe ar fi în mod special pertinente. Primele două sunt psihanalitice, a treia este perspectiva unui consilier religios. Acestea sunt: capitolul „What Does the Analist Do?" („Ce face analistul?") de Horney (89, pp. 187-209); Reik, Listening with the Third Ear (A asculta cu a treia ureche) (161); Hiltner, Pastoral Counseling (Consiliere pastorală) (83, Capitolul 7). Pentru o cunoaștere a cercetărilor cu privire la funcția consilierului, se reco­ mandă studiul lui Porter (149,150) sau Snyder (197), ca exemple timpurii. Seeman (180), Fiedler (58, 57) reprezintă o muncă recentă în acest domeniu, studiile lui Fiedler fiind în mod particular semnificative prin metodologia lor nouă. Pentru un exemplu de dovadă din alte surse cu privire la ipoteza fundamentală a terapiei centrate pe client, scurtul studiu al lui Coch și French (41) ar fi un început.

Terapia centrată pe client ■ Atitudinea și orientarea consilierului

CAPITOLUL 3

Relația terapeutică asa / cum este trăită de client Pe măsură ce experiența noastră ne-a purtat mai departe, a devenit din ce în ce mai evident că probabilitatea înaintării terapiei într-un caz particular depinde în primul rând nu de personalitatea consilierului, nici de tehnicile acestuia, nici măcar de atitudinile sale, ci de modul în care toate acestea sunt trăite de client în relație. Poziția centrală a percepției ședințelor de către client s-a impus recunoaș­ terii noastre. Modul în care clientul apreciază este ceea ce determină dacă rezolvarea conflictelor, restructurarea, creșterea, integrarea — toate aceste ele­ mente pe care le incumbă terapia — vor apărea. înțelegerea noastră despre terapie ar fi cu mult mai avansată dacă am ști răspunsurile acestor două întrebări: ce înseamnă că o relație este trăită de client ca terapeutică? Și cum putem noi să facilităm trăirea unei relații ca terapeutice? Nu avem răspunsurile acestor întrebări, dar cel puțin am învățat să le adresăm. Modul în care clientul percepe sau trăiește ședințele reprezintă o arie de investigație care este nouă și în care datele sunt foarte limitate. Până acum nicio cercetare nu a fost terminată în acest domeniu și i s-a oferit relativ puțină atenție. Este totuși o zonă care pare să aibă o semnificație viitoare enormă și din acest motiv vom încerca să prezentăm în acest capitol cunoștințele imperfecte și prea puțin suficiente pe care le avem. Din cauza situației empirice a gândirii, vor fi folosite multe afirmații directe făcute de clienți, pentru ca cititorul să formuleze singur acele elemente care i se par semnificative, în loc să se bazeze prea mult pe opiniile enunțate de autor. Aceste observații ale clientului și comentariile asupra lor sunt prezentate sub diferite titluri, dar se va constata că există multe suprapuneri în prezentare. După această încercare de prezentare organizată, va fi oferită o relatare mai completă a modului în care terapia a fost trăită de un client sensibil și expresiv. în această expunere mai completă par să existe multe indicii sugestive pentru investigații viitoare.

CARL R. ROGERS

Trăirea consilierului și a situației de consiliere de către client

69

Așteptări Maniera în care clientul îl percepe pe consilier și percepe ședința este inițial influențată foarte profund de așteptările pe care el le are. Nivelul acestor așteptări este colosal. Clientul s-ar putea aștepta din partea consilierului ca acesta să fie o figură paternală care îl va adăposti de rele și care va prelua conducerea vieții sale. S-ar putea aștepta ca terapeutul să fie un chirurg psihic care va cerceta rădăcina dificultăților sale, producându-i multă durere și tratându-1 împotriva voinței sale. S-ar putea aștepta să fie un sfătuitor, și sfatul lui ar putea fi dorit într-un mod real și dependent sau ar putea fi dorit pentru a-i arăta terapeutului că sfatul lui este greșit. Ar putea, din pricina experiențelor anterioare nefericite cu psihiatri sau consilieri psihologici, să se uite la această nouă experiență ca la una în care va fi etichetat, catalogat ca anormal, rănit, tratat cu lipsă de respect și astfel să se teamă profund de relație. L-ar putea privi pe consilier ca pe o extensie a autori­ tății care l-a trimis pentru ajutor — parohul, Administrația Veteranilor, tribunalul. Ar fi posibil, dacă are câteva cunoștințe despre psihoterapia centrată pe client, să vadă ședința de consiliere ca pe un loc unde va trebui să își rezolve propriile probleme și asta ar putea să i se pară o împrejurare benefică sau foarte ame­ nințătoare. Chiar și această enumerare a câtorva dintre cele mai comune așteptări pe care clientul le aduce în terapie de-abia sugerează toate consecințele pe care ele le-ar putea avea. Dintr-o ședință înregistrată cu un director executiv putem să extragem acele afirmații care indică așteptările pe care le are în legătură cu relația. A fost recomandat de psihologul organizațional, care a descoperit în acest bărbat, prin intermediul testelor de personalitate, existența unei tensiuni și a unui conflict. „A spus că ar trebui... doar să îți spun lucrurile pe care i le-am spus și lui. Doctorul părea să creadă că le-ai putea corecta. Acum nu doresc să îți pierd timpul sau pe al meu, dacă ai de gând să îmi spui să mă apuc de fotografie sau ceva de genul ăsta..." „Ei bine, nu știu cât timp îți va lua..." „îți zice asta ceva despre lucrurile pe care ar trebui să ți le spun? Ori stau degeaba aici, pierzându-mi vremea?" „Nu știu ce aș mai putea să adaug la asta, care să conteze." „Păi acum, dacă vrei să îmi spui care sunt sugestiile tale și ceva despre asta, desigur aș vrea să le aud." „Sunt un războinic. Foarte bine. Ei bine, poți să îmi spui «păi du-te acasă și nu-ți face griji». Ei bine, dacă ăsta este răspunsul, îmi pot pune prietenii

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

70

să îmi zică asta și nu trebuie să vin până aici ca să o faci tu. Exagerez un pic aici cu sentimentele mele pentru tine și pentru ceea ce poți să realizezi, dar îți spun clar că, dacă ăsta este răspunsul, atunci pentru mine nu este niciun fel de răspuns." Aici, la acest bărbat, este evidentă o așteptare de a fi transformat de către terapeut. Este în aparență cooperant, vrea să ofere informațiile necesare pentru remodelarea personalității, dar în același timp oferă un avertisment amplu că va rezista cu putere oricăreia dintre sugestiile pe care le dorește. Ar putea fi men­ ționat că unor asemenea clienți, cu această atitudine ambivalență de dependență-rezistență, pare să le fie dificil să ajungă să trăiască ședințele ca terapeutice. Fie că asta este din cauza incapacității noastre de a oferi ajutor, fie că acest tip de atitudine este fundamental mai dificil pentru terapie, numai timpul și cercetarea vor arăta. Un alt client, un student, exprimă aceeași așteptare de bază în termeni mai succinți atunci când spune: Mă faci să-mi pun mintea la contribuție, și asta nu-mi place. Vreau un sfat. Am fost la toată lumea pentru un sfat. Nu poți să ieși în pierdere când îl primești. Dacă persoana îți oferă un sfat care îți place, asta te face să te simți bine; dacă primești sfaturi care nu îți plac, ceilalți sunt niște proști, și asta te face să te simți bine. (147, p. 26)

Aici, ca pentru cei mai mulți clienți, a fost descoperită o discrepanță între așteptare și experiența curentă a terapiei, iar descoperirea acestei discrepanțe poate să trezească resentiment, ca aici, sau ușurare, sau oricare dintr-o multitu­ dine de alte reacții. Din moment ce un număr din ce în ce mai mare de clienți au o oarecare impresie despre terapia centrată pe client înainte să vină pentru ajutor, ar putea fi util să oferim o relatare scrisă de o clientă după încheierea consilierii, despre câteva dintre sentimentele ei dinainte de a veni. Menționează că dorința ei de a primi ajutor a determinat-o să lectureze câteva dintre cărțile despre consilierea non-directivă.

Probabil pentru că îmi doream atât de mult să fiu ajutată, tot ce am putut să văd în aceste cărți a fost o descriere a unui tratament sigur și miraculos. La acel moment, am ratat ideea terapiei centrate pe client, de fapt, nu am văzut prea mult din ceea ce am citit. înainte să îl rog pe dr.... să mă accepte printre clienții săi, vânam în cărțile astea tot ceea ce spuneau clienții despre experiență. „A fost dureros? A funcționat? Cât de sigur a fost să îi oferi toată încrederea ta altcuiva?" erau întrebările pe care le aveam înainte să înceapă consilierea.

CARLR. ROGERS

Acest sentiment nesigur, temător, ambivalent este, probabil, atitudinea cel mai des întâlnită la clienți, fie că au vreo cunoștință despre terapie sau nu. Clienții este evident că vin cu expectații extrem de variate, dintre care multe nu se. vor potrivi cu experiența pe care o au. Cu toate acestea, așteptarea le va guverna percepția într-o măsură considerabilă. Este limpede că omul de afaceri citat mai sus îl va percepe pe terapeut ca pe un sfătuitor, ca pe cineva care îl va face bine, și această percepție va persista într-un oarecare grad, chiar dacă nu primește niciun sfat și nu resimte nicio încercare de a-1 manipula din partea consilierului. In același fel, femeia citată anterior va vedea relația ca sigură și deținătoare a potențialităților de recuperare magică, chiar dacă atitudinea consi­ lierului și comportamentul acestuia pot să nu justifice o asemenea așteptare. S-ar părea că progresul real sau înaintarea în terapie este în mare măsură facilitată atunci când atât clientul, cât și consilierul percep relația în aceeași manieră. Cum poate fi înfăptuit acest lucru este problema care trebuie ridicată neîntrerupt. Din experiența noastră este limpede un aspect. Percepția nu apare spunându-i clien­ tului cum s-ar cuveni să trăiască relația. Percepția plină de sens este o chestiune de experiență senzorială directă și nu numai că nu ajută, dar ar putea să obstrucționeze o percepție unificată dacă terapeutul încearcă să descrie, intelectual, caracterul relației sau al procesului. Consilierii care funcționează dintr-o perspectivă centarată pe client, din acest motiv, au încercat să renunțe la orice încercări de a „structura", deși odinioară acestea erau considerate ca fiind valoroase.

71

Trăirea atitudinilor și metodelor consilierului Ceva din modul în care clientul îl simte pe terapeut a fost deja descris (Capi­ tolul 2, paginile 44-47). Din materialul disponibil de la clienți, ar părea că asemenea elemente precum sexul, înfățișarea, manierismele consilierului joacă un rol mai mic decât s-ar fi crezut. Când consilierul este perceput favorabil, este perceput ca o persoană cu căldură și interes pentru client, cineva cu înțelegere. Un client spune despre consilier „a fost prima persoană care părea să înțeleagă cum arătau pentru mine temerile mele". Pe de altă parte, când terapeutul este simțit ca o persoană care nu este de ajutor, asta, de obicei, se întâmplă deoarece clientului i se pare că îi lipsesc aceste calități. Un student a terminat cu succes terapia cu un al doilea consilier, la câteva luni după o singură ședință cu primul consilier. Când și-au luat la revedere, a fost întrebat de ce i s-a părut posibil să lucreze la problemele sale cu al doilea consilier, dar a abandonat lucrul cu primul consilier după o singură ședință. S-a gândit pentru un moment și a replicat: „Ai făcut cam aceleași lucruri pe care le-a făcut și el, dar tu păreai cu adevărat interesat de mine".

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

72

Cu privire la metodele utilizate de consilierul centrat pe client, pare că de multe ori clientul le trăiește ca frustrante la început și apoi ca valoroase. Câteva afirmații din reacțiile scrise ale clienților profani obținute de Lipkin (117) pot clarifica acest lucru. „Acest tip de ajutor psihologic mi s-a părut ciudat la prima întâlnire. M-am întrebat cum naiba poate să mă ajute asta — doar să vorbesc despre lucrurile care nu erau limpezi nici măcar pentru mine? N-o să neg că după prima întâlnire m-am îndoit că el m-ar putea ajuta." „Fiind nevoie să-mi pun grijile în cuvinte și propoziții logice, ceea ce era necesar de vreme ce nu puteam să păstrez liniștea mai mult decât consilierul, am început să le înțeleg mai bine și să le văd în altă lumină. O parte din gândurile mele cele mai vagi erau puse în cuvinte de consilier și așa am înțeles mai bine trei lucruri în legătură cu care eram îngrijorat. După ce i-am spus despre problema mea și nu mi-a sugerat nicio soluție, ceea ce aștep­ tasem de la consilier, am găsit din nou că liniștea poate să fie stânjenitoare și am considerat că trebuie să născocesc niște metode de a-mi depăși difi­ cultățile care, mai târziu, după ce au fost reformulate de consilier, au început să aibă sens." „în timpul ședințelor, psihologul meu [sz'c] mi-a luat gândurile și părerile și le-a pus în așa fel încât să înțeleg ce se întâmplă. Nu a tras concluzii, dar mi le-a oferit reformulate, ca eu să pot trage propriile concluzii. Lucrurile despre care am vorbit păreau mai clare în mintea mea și le-a organizat într-o măsură în care acum cred [sic] că pot să judec lucrurile pentru mine." (117, p. 140)

Din perspectiva clientului, avantajul reflectării atitudinilor pare să fie, așa cum a fost menționat mai devreme din declarația unei cliente, că „era rolul consilierului să mă aducă înapoi la mine, să mă ajute fiind cu mine în tot ceea ce spuneam, să înțeleagă ceea ce spusesem". (Capitolul 2, p. 44) Atunci când clientul suferă în procesul terapiei o reorganizare autentică a Sinelui, relația cu consilierul și cu ședințele de consiliere ajunge să implice un sens foarte aparte al securității, care este ușor de perturbat prin schimbări arbi­ trare. O clientă care s-a confruntat în interiorul ei cu atitudini profunde și semnificative, care s-a întâlnit cu consilierul în birouri diferite și uneori la ore neregulate vorbește despre resentimentele ei față de aceste aspecte ale consilierii și descrie situația astfel (a douăzeci și una ședință, înregistrată):

De exemplu, schimbând de la o zi a săptămânii la alta, de la o oră la alta, dintr-un loc în altul — aceste lucruri nu sunt doar surse de indignare, dar indignarea este rezultatul sentimentului că nu există nicio siguranță nicăieri. Și, din cauză că, pentru o vreme, unica siguranță care există se află în această

CARLR. ROGERS

oră, orice schimbare, fie chiar înaintea, fie după sau în timpul ei, este cu mult mai importantă decât ar fi în alte condiții.

73

Se pare că în experiența clientului, în special dacă problemele au fost adânc înrădăcinate, singurul fragment stabil de experiență este ora statornică de acceptare din partea terapeutului. In acest sens, terapia centrată pe client este trăită ca un sprijin, ca o insulă de stabilitate într-o mare de dificultăți haotice, deși nu este „suportivă" sau aprobatoare în mod superficial. Această stabilitate și siguranță este cea care îi permite clientului să simtă terapia, subiect pe care îl vom dezbate în continuare.

Cum este simțită terapia de către client

Trăirea responsabilității Unul dintre elementele care pare să iasă în evidență cu proeminență din reacția inițială a clientului este descoperirea că în această relație este responsabil pentru el însuși. Clienții au folosit diverse căi pentru a descrie acest fapt. Un veteran scrie: Am fost pierdut în prezența ta, în special când mi s-a spus că am o oră cu tine. Puteam fie să stau, fie să vorbesc sau să fac după bunul plac. Impresia pe care am avut-o a fost aceea de a fi lăsat singur, pe cont propriu, cu toate problemele mele. Dar am aflat în curând că, vorbind despre indecizia și despre problema mea, am putut să văd clar că problema mea era rezolvată mai degrabă din propria inițiativă decât de consilierea intervievatorului meu. (117, p. 141) S-ar părea că acolo a existat o oarecare structurare a relației de către consilier și asta, în parte, din cauza sentimentului de singurătate pe care clientul l-a resimțit. Dacă ar fi descoperit responsabilitatea în ritmul său, s-ar fi putut ca alta să fie reacția. Un alt client veteran a simțit iritare odată cu această descoperire — probabil o altă reacție caracteristică —, dar a ajuns să înțeleagă valoarea faptului de a fi responsabil pentru sine.

Consilierul încerca să mă facă să judec totul după mintea mea. Uneori liniștea lui mă înfuria, dar în același timp am simțit că trebuie să aibă un scop. Datorită reținerii sale de a nu răspunde sau de a-și spune părerea, a trebuit să sap în mintea mea mai adânc, și mai adânc. Cu alte cuvinte, răspunsurile erau ale mele în întregime și din acest motiv m-am împotmolit. (117, p. 140)

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

74

încă un alt client arată trecerea de la așteptarea inadecvată la experiența autentică de asumare a responsabilității. La început, am încercat să îmi dau seama ce ar fi vrut el să spun sau să fac. încercam să îl intuiesc pe el sau mai degrabă să diagnostichez cazul meu așa cum credeam că ar face-o el. Asta n-a mers prea bine. Tot eu am vorbit. (117, p. 141)

Experiența explorării Până acum, reacțiile oferite sunt dintre acelea care inițiază terapia sau care fac terapia posibilă. în procesul explorării atitudinilor, clientul începe să simtă mai întâi că acest proces în care este angajat va implica o schimbare în el însuși, de natura unora pe care nu și le-a imaginat. Se teme, dar în același timp își dorește această schimbare pe care de-abia o întrezărește. Atitudinea față de o asemenea explorare este descrisă cu aceste cuvinte de un client, după încheierea terapiei.

îmi amintesc multă tensiune emoțională în a doua ședință în care am pomenit pentru prima oară despre homosexualitate. îmi amintesc că m-am simțit tras în jos în interiorul meu, într-un loc în care nu voiam să merg, într-un loc în care nu prea mai fusesem înainte și pe care trebuia totuși să îl văd. Cred că m-a înspăimântat această ședință mai mult decât oricare alta dintre cele de la început, pentru că mi-a fost atât de frică înainte să înceapă consilierea că voi ajunge la acest subiect. Și teamă că n-o voi face. Este surprinzător că în aceste circumstanțe am ajuns la asta atât de devreme, plecând în special de la îngrijo­ rarea spontană cu privire la remarca unei persoane, pe care am interpretat-o greșit, despre mine și consilier. încă îmi amintesc vocea caldă, plină de accep­ tare a consilierului și sentimentul meu că fricile pe care tocmai le exprimasem erau ceva mai acceptate decât le-aș fi putut accepta eu, dar nu îndeajuns de diferit încât asigurarea pe care o simțeam să devină amenințătoare. Un aspect care apare frecvent în această perioadă de căutare este trăirea incongruenței Sinelui. Când este posibil să vorbești liber, să exprimi liber atitudini, atunci contradicții care nu au fost remarcate înainte sunt descoperite. O expunere clară a acestui sentiment este oferită de domnișoara Har, o profesoară care la câteva luni după consiliere a scris din proprie inițiativă reacțiile față de experiență. Spre deosebire de majoritatea clienților, ea a ascultat o parte dintre ședințele ei înregistrate după ce acestea au fost ținute și, în plus, ulterior a citit transcrierile ședințelor. Ea începe astfel relatarea propriei experiențe.

CARLR. ROGERS

Știu că acesta va fi un raport subiectiv și că într-un sens științific nu poate fi o descriere precisă a ceea ce „s-a întâmplat de fapt". Cu toate acestea, cred că va avea valoare, pentru că în ultimele opt luni — în timpul și de la con­ siliere — am simțit că în atitudinea față de mine însămi și față de consiliere am fost și pot să fiu onestă, cu adevărat onestă. Mi se pare că este pentru prima dată în viața mea când am fost capabilă să simt că asta a fost valabil despre relația mea cu orice, ca și cum a trebuit să fiu liberă să fiu onestă față de mine însămi, înainte să pot fi așa în legătură cu orice altceva. îmi amintesc limpede când am început pentru prima dată să fiu conștientă de asta. în a doua ședință am spus despre prima: „După două sau trei zile îmi tot doream să spun ceva, să corectez impresiile care nu erau chiar adevărate, care erau în defavoarea mea. Și apoi m-am gândit — ei, ce naiba, nu schimbă mare lucru". în timp ce spuneam asta, m-am simțit nedumerită, pentru că în același timp credeam și nu credeam ceea ce spusesem cu puțin timp înainte. Nu mi-am dat seama cum de puteau incongruențele să fie adevărate. Mai întâi, incongruențele dintre ceea ce simțisem față de mine (și spusesem în ședința de consiliere) și ceea ce credeam despre mine erau cele mai enervante. Mai târziu, incongruențele dintre o ședință și cealaltă mă deranjau mult mai tare. Mă bucuram de sentimentul de a fi sinceră pentru prima dată și nu îmi plăcea această mărturie vizibilă a falsității. N-aș putea spune dacă afirmațiile de mai târziu au fost mai mult sau mai puțin adevărate decât primele. Am încercat să îi explic asta unei prietene în ultima parte a consilierii. M-a întrebat: „Vrei să spui că ai descoperit mai târziu că ceea ce spuseseși înainte nu era adevărat?" Când i-am răspuns „nu", a zis „vrei să spui că este adevărat încă?" A trebui să îi explic „nu", încă o dată. Eram nervoasă pe ea și pe mine însămi, pentru că nu puteam să explic satisfăcător că există ceva mai profund decât incongruențele, prin care acestea erau adevărate și care le permitea acest lucru.

75

Poate că o explicație a terapiei este că incongruențele Sinelui simt recunoscute, confruntate, reexaminate, iar Șinele este modificat în feluri care duc către congruență. Siguranța relației cu consilierul, absența totală a oricărei amenințări, ceea ce îngăduie sinceritatea chiar și în exprimarea incongruențelor par să facă această explorare foarte diferită de conversația obișnuită. O clientă afirmă că a vorbit despre toate aceste conflicte cu prietenii ei, deși în realitate nu a făcut așa. „De fapt, spuneam ceva aflat în proximitatea lucrului care mă deranja cu adevărat." Această înțelegere a ședinței terapeutice ca locul în care o persoană poate să vor­ bească deschis despre temeri așa cum sunt ele simțite pare să fie o caracteristică semnificativă a experienței. Asta nu înseamnă că un client poate să comunice tot ceea ce îl neliniștește sau că încearcă măcar asta. Domnișoara Har, după ce a citit transcrierile câtorva dintre primele ei ședințe, dă glas unei atitudini care, fără

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

76

îndoială ar fi împărtășită de cei mai mulți clienți. Vorbind despre aceste transcrieri, în a patra ședință declară: „Nu spun că n-ar fi vorbele mele, dar sunt doar o zecime din ceea ce gândeam". Acest punct poate fi extins. Nu numai că un client este capabil să comunice doar o mică fracțiune din atitudinile și sentimentele pe care le trăiește, dar este, de asemenea, adevărat că ceea ce gândește în timpul ședinței este doar o mică parte din ceea ce prelucrează între ședințe. Dna Ett vorbește despre această experiență cu o oarecare uimire în a treia sa ședință: S: Și apoi am observat asta: primele două dăți după ce am plecat nu au fost ca și cum te-am lăsat și am continuat ședința o bună bucată de vreme după aceea (râde). Vorbeam cu mine însămi și părea aproape straniu, pentru că eu mi-am dat seama că vorbesc cu mine însămi și-mi spuneam — ei bine, cu alte cuvinte, efectul ședinței nu a încetat în momentul în care am ieșit pe ușă, a fost foarte revigorant, asta pot să spun, m-am simțit în culmea fericirii după aceea. C: Sunt niște lucruri care continuă după ce ședința în sine se încheie. S: Într-adevăr. Și ăsta este un lucru uluitor. Mi-a atras atenția, pentru că, în general, după o întrevedere de orice fel, îți cam vezi de treaba ta și de gându­ rile tale...

Probabil că această calitate persistentă, înțelegerea că un proces nou pentru el se desfășoară în interiorul lui, este ceea ce îi dă clientului perseverența uimitoare în continuarea ședințelor, chiar și atunci când se confruntă cu o suferință intensă. într-un studiu făcut la Centrul de Consiliere de-a lungul a trei luni s-a descoperit că aproximativ 3% din aproape 1500 de programări erau anulate. Alte programări erau, bineînțeles, modificate sau amânate, dar în doar trei situații din 100 clientul pur și simplu nu a apărut. Având în vedere natura complet voluntară a tuturor întâlnirilor și disconfortul considerabil care este adeseori implicat și stângăciile consilierului, acesta pare să fie un record surprinzător. Acest element este, de asemenea, trăit cu o oarecare uimire de client. Dna Ett o afirmă într-un fel care le-ar fi caracteristic multora, în cea de-a șaptea ei ședință. Sunt surprinsă de tenacitatea mea față de acest lucru. în general încep ceva și după două trei încercări îl abandonez cu tot felul de scuze prostești, în mare parte pentru că nu cred că mă ajută sau îmi face vreun bine, mă refer la artă, muzică, orice. Și... vin aici și mă gândesc că asta este a șaptea sau a opta vizită și nu există nicio îndoială în mintea mea. Vin aici la fel cum pur și simplu... la fel cum trebuie să te duci la salonul de înfrumusețare sau... ceva de genul ăsta (râde). Știi că este o tâmpenie, deși într-un fel este comparabil, deoarece încerc să îmi dezvolt propria personalitate tot atât de mult pe cât încerc să îmi dezvolt propria înfățișare. Vin aici ca și cum aș... vreau să spun că doar vin aici, nu pot

CARLR. ROGERS

să înțeleg de ce vin aici, îmi este în întregime străin acest impuls de a veni aici. E un efort destul de mare să vin aici. înseamnă pregătiri pentru copii, fata care să aibă grijă de ei, mâncare, să conduc până la tren, să mă trezesc foarte devreme și să o iau la fugă ca o nebună, copiii nu suportă să mă vadă plecând. Deci este un efort, un efort categoric și totuși ar fi fost nevoie de mult mai puțin pentru a mă descuraja în altceva, înțelegi ce vreau să spun?... Chiar este ca un imbold misterios (râde).

77

Descoperirea atitudinilor negate Rezultatul explorării verbale a atitudinilor și problemelor este descoperirea atitudinilor pe care clientul le-a trăit, dar pe care și le-a negat conștiinței. Clienții spun că vorbesc despre „lucruri la care nu m-am gândit niciodată înainte" sau folosesc alte fraze ca să descrie acest aspect al experienței lor. Un client, un bărbat cu puțină educație, zice așa: La început, m-am întrebat de ce trebuia să vorbesc numai eu, dar, pe măsură ce a continuat, am putut să văd că avea efectul de a mă face să sap adânc în mine și să aduc la suprafață lucruri despre care abia știam că mă deranjează. Știu că, practic, de fiecare dată când am început, de-abia știam despre ce să vobesc, dar, odată cu trecerea timpului, am vorbit mult mai liber. (117, p.140)

Domnișoara Har descrie cu o oarecare însuflețire faptul că ura față de tatăl ei, a cărei existență de dată recentă a negat-o, și dragostea pentru tatăl ei, care a fost mult mai profund negată, au fost descoperite acum ca atitudini prezente. Următorul fragment înregistrat este din a douăzeci și una ședință. Afirmația că îmi urăsc tatăl este încă... este ceva cu care aș fi fost de acord anul trecut... Am simțit că am scăpat de ea, dar nu... nu era la suprafață, cel puțin. Asta pentru că, am spus, în timpul experienței mele din armată, nu am simțit ca și cum l-aș fi urât, deși, cu siguranță, mi se făcea greață când oamenii vorbeau despre el. Dar după asta, până anul trecut, încă simțeam ca și cum nu l-aș fi urât. Și credeam că, spunând că nu și îndreptându-mă în altă direcție, asta, cumva, sau alte lucruri se vor aranja de la sine. Și acum mi se pare că am ajuns — cel puțin dacă pot să dau crezare ultimelor două ședințe — să spun că în același timp îl urăsc, dar îmi doresc să îl pot plăcea și uneori chiar îmi plac anumite lucruri pe care mi le amintesc despre el și în special îmi plac anumite calități pe care le văd în mine și despre care înainte simțeam că trebuie să le urăsc pentru că mă asemănau cu el.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

78

Observați cum până și acceptarea acestor atitudini este șovăitoare. Spune „dacă pot să dau crezare ultimelor două ședințe", atunci aceste atitudini sunt reale. Ele sunt încă privite ca și cum s-ar afla parțial în exteriorul ei. Durerea de a include aceste atitudini negate ca parte a Sinelui va fi menționată în secțiunea următoare. Experiența de a descoperi în propria persoană atitudini și emoții care au fost visceral și fiziologic trăite, dar care nu au fost niciodată recunoscute în conștiință constituie unul dintre cele mai profunde și mai semnificative fenomene ale terapiei. Un veteran care scrie despre el însuși la persoana a treia descrie această experiență în cuvinte simple. în timpul consilierii, a fost forțat, în mintea lui, să accepte că mai multe dintre aceste lucruri erau greșite. A început să se gândească și chiar să își dea seama de lucruri despre el pe care mai înainte nu s-ar fi gândit niciodată să le recunoască. A început să vadă tocmai ce era la rădăcina tuturor acțiunilor sale — de ce era atât de des în stare să acopere cu scuze ceea ce a făcut. (117, p. 141)

Experiența restructurării Sinelui Pe măsură ce aceste aspecte negate ale experienței sunt aduse în conștiință, a fost nevoie de un proces pe care am ajuns să îl conceptualizăm ca restructurare a Sinelui. Imaginea Sinelui pe care clientul a avut-o trebuie să fie modificată pentru a conține aceste noi percepții ale experienței. Asta poate să presupună o mică schimbare când experiențele negate sunt doar ușor incongruente cu Șinele; sau poate să implice cea mai drastică restructurare, în care Șinele și Șinele în relațiile lui cu realitatea este atât de transformat, încât puține aspecte rămân neatinse. în prima situație, ar putea să existe un disconfort ușor. în cazul unei restructurări radicale, clientul poate să treacă prin cea mai sfâșietoare durere și printr-o confuzie totală și haotică. Această suferință poate fi asociată cu schimbări rapide ale configurațiilor personalității, fiind într-o zi o persoană nouă și cufundându-se înapoi în vechiul Sine în următoarea zi, doar ca să afle că vreun eveniment minor pune iar noua organizare a Sinelui într-o poziție de suveranitate. O să încercăm să ilustrăm din mai multe declarații ale clienților această ampli­ tudine a sentimentului asociat cu restructurarea. Să ne uităm mai întâi la tânărul veteran fără carte care a descoperit că terapia i-a oferit un concept al Sinelui mai puțin măgulitor, dar mai realist. Asta a impli­ cat un anumit grad de disconfort, dar nu covârșitor. își descrie experiența.

Cât despre consilierea pe care am făcut-o, pot s-o spun, chiar determină un om să-și despoaie mintea și, când face asta, știe atunci ce este, de fapt, și ce

CARLR. ROGERS

poate să facă. Sau cel puțin crede că se cunoaște destul de bine. Cât despre mine, cred că ideile mele erau puțin prea mari pentru ceea ce sunt cu adevărat, dar acum îmi dau seama că o persoană trebuie să înceapă de la nivelul său. Acum, după patru vizite, am o imagine mult mai clară despre mine și despre viitorul meu, mă face să mă simt un pic deprimat și dezamăgit, dar pe de altă parte m-a scos din întuneric, povara pare mult mai ușoară acum, adică îmi văd drumul acum, știu ce vreau să fac, știu cam ce pot să fac, și acum, că îmi văd ținta, voi fi în stare să muncesc mult mai ușor la nivelul meu. (117, pp. 142-143)

79

Un alt veteran ne spune despre experiența sa într-un fel care pune mai mult accent pe oscilațiile ample de dispoziție care par să acompanieze atât de des această parte a procesului.

Am început să vorbesc despre lucrurile care m-au deranjat și, periodic, dl L. îmi consolida divagațiile în câteva cuvinte mai clare, mai concise... Multe dintre gândurile și fricile din mintea mea erau difuze — nu le puteam formula în cuvinte clare, exacte. Frica era lucrul care îmi copleșea gândurile. Nu am văzut niciodată asta limpede. Nu am putut să pun în cuvinte, pentru că părea să nu însemne nimic pentru mine. Dl L. a luat aceste gânduri vagi și fricile și le-a pus în cuvinte pe care puteam să le înțeleg și să le văd mai clar. Făcând asta, am putut să înțeleg cât de importante erau. O parte dintre lucrurile de care îmi era frică păreau neim­ portante, așa cum erau în realitate. Frica este totuși cea care împiedică judecata. Aveam nevoie de ajutor și dl L. mi l-a oferit... în timpul celei de-a doua întâlniri am primit prima mea zdruncinătură. Luându-mi gândurile mele nedeslușite, mi-a spus în câteva cuvinte ceea ce însemnau de fapt. Am izbucnit într-o nădușeală, transpiram, într-un fel de panică. Acele câteva cuvinte deschiseseră ușa pentru mine. Când am pășit în stradă, după ședință, era ca și cum mă aflam într-o lume nouă. Oamenii arătau diferit, mai uman, lumea părea un loc mai bun în care să trăiești. La școală am pus în practică unele lucruri pe care le-am învățat și am descoperit că funcționează. Mi se părea că mă înțeleg mai bine cu ceilalți studenți și uneori frica și tensiunea aproape că se evaporau. Alteori totuși devenea tot atât de rău, dar veneau în valuri care se retrăgeau când mă străduiam. In timpul ședințelor care au urmat am învățat din ce în ce mai multe despre mine însumi până când astăzi, la a cincea noastră ședință, i-am spus necazul adevărat care mă supără — toate celelalte frici despre care îi spusesem în celelalte ședințe fiind legate de această frică principală.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

80

Noaptea trecută am scris o altă piesă de ficțiune și pentru prima oară în șase ani avea în ea tot ce îmi dorisem să spun. Era bună, și prietenii mei au confirmat asta. A fost o ușurare imediată să scap de aceste frici, de încordarea și chinul care se duc odată cu ele. (117, pp. 145-146) O descriere a unei experiențe care a implicat o restructurare profundă este oferită de domnișoara Har. Mare parte din viața ei și din configurația de per­ sonalitate a fost structurată în jurul urii față de tatăl său. Ce se întâmplă când înțelege că a negat sentimentul opus este bine exprimat cu propriile ei cuvinte. A optsprezecea ședință reprezintă pentru mine un amalgam de sentimente, în această ședință am ajuns aproape să spun că îmi plăcea tatăl meu, uneori. Am simțit atunci că am ajuns pe marginea unei prăpăstii îngrozitoare; m-am referit la asta mai târziu ca la o groapă pe care mi-am săpat-o singură. Când am întrebat: Care-i efectul ei asupra „fundamentului întregii mele vieți?" de-abia mai puteam vorbi. Am simțit mai profund decât pot să descriu că ajunsesem într-un punct foarte îndepărtat de tot ceea ce cunoscusem vreodată. Disperare, frică și durere — toate mult mai intense decât orice am simțit înainte — se aflau în spatele acestei întrebări. Imediat ce s-a încheiat ședința, am vrut să aud înregistrarea, așa cum făceam uneori. îmi amintesc că nu am mai opus rezistență în timp ce o ascul­ tam și tremuram pe măsură ce ajungea mai aproape de punctul în care mi-era teamă că spusesem „îmi iubesc tatăl". Cred că nu am auzit niciodată această parte pe care o așteptam. Am adormit și am dormit până când înregistrarea s-a terminat. Când m-am trezit, am fost speriată și nefericită. în următoarea ședință, am fost furioasă și confuză, speriată de ceea ce aș putea să fac sau să spun în continuare. Intre aceste două ședințe am avut ore de panică adevărată. A fost o experiență dezintegratoare care s-a terminat cu o integrare mai bună, dar în același timp a fost greu de suportat. Următoarele trei ședințe arată cât de tare am încercat să fug de ea și cât de imposibil a fost să neg o experiență, odată ce a fost adusă la lumină. Doar la a douăzeci și doua ședință, optsprezece zile mai târziu, am fost în stare să fiu cu desăvârșire calmă în privința ei.

Observați că această stare de dezorganizare a urmat comentariilor citate anterior din a douăzeci și una ședință (p. 76), în care domnișoara Har a început să asimileze aceste percepții contradictorii. în acest moment (a optsprezecea șe­ dință), experiențele negate au fost recunoscute, dar au efectul de a produce haos în personalitate. întrebarea „care-i efectul ei asupra fundamentului întregii mele vieți?" este una care, Într-adevăr, este pusă de fiecare client care se confruntă cu experiențe semnificative care au fost profund negate conștiinței. Confuzia care

CARL R. ROGERS

apare este bine descrisă de domnișoara Har în a douăzeci și una ședință ca „starea amorfă în care am intrat". Această calitate fluidă, amorfă este foarte greu de suportat, chiar dacă prevestește pierderea unei organizări inadecvate a Sinelui și deține posibilitatea unei structuri de personalitate mai eficiente și mai puțin vulnerabile. O descriere suplimentară a acestei experiențe de dezorganizare și reorganizare dureroasă este cuprinsă în a șaisprezecea ședința cu Alfred, care era, când a venit prima oară, un student extrem de închis în sine, o persoană solitară care trăia foarte mult în fantezie. în această ședință înregistrată înfățișează nu doar conflictul interior, dar și conștientizarea naturii constructive, deși dureroase, a reorganizării.

81

Cred cu siguranță că problema este mult mai clară decât cu ceva vreme înainte totuși... poate... este ca gheața care se crapă la suprafața unui lac, primăvara, este... în timp ce lucrurile sunt mult mai aproape să... în timp ce lacul este mult mai aproape să fie nimic altceva decât apă limpede, totuși lucrurile sunt mai fluide acum, poate, decât atunci când lacul era acoperit cu gheață. Ceea ce încerc să spun este că mi se pare că mă aflu mai tot timpul într-o ceață teribilă în ultima vreme, dar mă simt mult mai binedispus decât eram înainte, pentru că atunci nu înțelesesem care era problema. Dar poate că toată această ceață și așa-zisa dificultate se datorează celor două forțe opuse din mine acum. Știi că nu este vorba, de fapt, doar despre a o lăsa pe vreuna să fie mai puternică, ci este un fel de a rupe și de a reorganiza, asta se întâmplă acum și face ca lucrurile să pară de două ori mai rele. Deci poate că o duc mai bine decât cred. Există un aspect al acestui proces al reorganizării Sinelui care este adesea dificil de înțeles pentru consilier și care poate fi mai clar dacă ascultăm experiența clientului despre el. Este vorba despre faptul că, deși clientul poate să facă un progres observabil în explorarea câmpului său perceptual total, poate să aducă în lumina conștiinței sentimente și atitudini până acum negate, poate să pară că merge înainte către o reconstrucție pozitivă a Sinelui, stările care acompaniază acest proces par să aibă o legătură restrânsă cu progresul care este făcut. După o înțelegere profundă și semnificativă, clientul poate să se adâncească în cea mai neagră mâhnire, cu gânduri de sinucidere și sentimente de disperare. Pe măsură ce conflictele și problemele par să se rezolve, tensiunea inițială și disconfortul nu arată niciun semn de domolire și adeseori sunt mult mai accentuate. Poate că un indiciu despre experiența interioară a acestui aspect al terapiei este transpus într-o diagramă desenată de o clientă, dna Ett, în a opta sa ședință. A atins intuiții semnificative, dar concluzionează o expunere a unuia dintre conflictele ei spunând:

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

82

S: Poate că este doar felul în care mă simt săptămâna aceasta, nu știu, dar totul este foarte, foarte tensionat pentru mine. C: Ar putea fi temporar, dar, oricum ar fi, este puternic pentru moment. S: Da. în mintea mea am desenat o diagramă. Poate că toată treaba este că sunt — ei bine, nu am niveluri [evident, nu se referă la niciun nivel lin de experiență] deloc, vezi, este lângă suprafață și totul este așa, vezi. (Desenează o linie de unde energice și tumultuoase. Vezi diagrama, primul stadiu.') Acum când vin aici, simt că am lămurit asta, vezi (acoperă o porțiune a undelor) și sunt la acest nivel (desenează o linie nouă și mai scurtă a undelor, la un nivel mai înalt), dar este tot așa (valurile sunt încă tumultuoase. Vezi diagrama, al doilea stadiu.) Și acum, pe măsură ce continui, continui la niveluri mai înalte, așa, vezi... Acum, chiar acum, este tot același sentiment (de turbulență), dar am un sentiment de înaintare, acea parte a vieții mele s-a blocat deja, ca asta, și o fază a fost discutată și blocată... totuși, nu este ca și cum am reușit să calmez acest nivel, este tot acolo, este tot turbulent, dar este un sentiment de a înainta cu acea turbulență... (Vezi diagrama, al treilea stadiu.) Este o îmbunătățire, bineînțeles, nu este ca și cum simt, ei bine, că totul este disperat, așa cum făceam. Spun că anumite lucruri s-au așezat și totuși totul este încă disperat,... dar cu alte cuvinte simt că, ei bine, cu aceste tratamente, ce se va întâmpla este că voi continua să urc până când ating acest punct unde nu vor mai fi niciun fel de turbulențe. (Al patrulea stadiu al diagramei.)

Această descriere ne ajută să explicăm modul în care tensiunile interioare și fluctuațiile sunt trăite pe măsură ce terapia înaintează. „Turbulențele" care rămân par tot atât de disperate, așa cum părea întreaga experiență când terapia a început. Fluctuațiile încă sunt violente. Un client a încercat să facă o hartă a senti­ mentelor trăite în timpul terapiei. în ansamblu, sunt mai multe experiențe de nefericire, de spaimă și depresie în timpul celei de-a doua jumătăți a terapiei decât în timpul primei jumătăți; și fluctuații violente de la bucurie la nefericire sau de la încredere la depresie sunt mai degrabă regula decât excepția. Este de un oarecare interes că această clientă a simțit că aceeași stare a fost prezentă la începutul și la sfârșitul terapiei — și anume o atitudine de siguranță. încă un alt aspect al acestei experiențe a reorganizării Sinelui implică o asemănare cu psihodrama. Clientul încearcă la un nivel simbolic și verbal să experimenteze noul Sine, noul comportament către care tinde. Putem adesea să vedem mărturia acestui lucru în ședințe. Mult mai rar clientul verbalizează această experiență. încă o dată îi suntem îndatorați domnișoarei Har pentru o relatare care are legătură cu această chestiune. Pe măsură ce se chinuie să afle care sunt sentimentele ei adevărate pentru tatăl său, cele care se potrivesc cu experiența ei senzorială, folosește ședința ca pe un teren de testare. în a nouă­ sprezecea ședință, spune:

CARLR. ROGERS

Patru stadii ale diagramei desenate de dna Ett PRIMUL STADIU:

„Nici un nivel, este chiar lângă suprafață, și totul este așa. AL DOILEA STADIU:

„Am clarificat asta și sunt la acest nivel, dar este tot așa (turbulent).

Pe măsură ce înaintez, înaintez la niveluri mai înalte. Este tot turbulent, dar am un sentiment de progres odată cu acea turbulență.

Continuă pașii schițați până când aceștia includ toate turbulențele.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

84

Data trecută am folosit timpul puțin diferit de modul în care o fac uneori, pentru că am încercat să mă fac să spun ceva și apoi să văd dacă era adevărat sau dacă aș fi știut că era adevărat după ce am spus-o... câteodată poți într-un fel să testezi... expresii diferite ale sentimentelor, să vezi dacă folosesc la ceva sau nu sau dacă se potrivesc sau nu.

Trăirea progresului Contrar a ceea ar putea să-și închipuie cineva, progresul pare să fie trăit de client încă de la început. Ceea ce îl încurajează pe client să meargă înainte este faptul că descoperă că o parte din aspectele pe care le-a discutat, o parte din experiențele negate pe care le-a acceptat nu îi mai provoacă durere sau anxietate. Conștientizarea că un segment din structura personalității a fost reconstruit și că noi forme de comportament decurg din el — asta este ceea ce consolidează încrederea clientului în propria abilitate de a progresa în explorarea de sine. încă o dată putem să împrumutăm de la domnișoara Har o descriere a sentimentului lăuntric al unui asemenea proces. In a patra ședință discută despre schimbarea sentimentelor ei, care s-a produs în primul rând prin intermediul catharsisului. Este minunat cât de relaxată pot să devin când vorbesc despre idei la care nici nu puteam să mă gândesc anul trecut, lucruri care chiar cer să fie spuse, să scap de ele. Anul trecut mă gândeam ce cale plăcută de scăpare ar fi boala. Anul ăsta, în reveriile mele, când același lucru se întâmplă, spun „la naiba, nu, nu asta este ceea ce vreau".

Vorbește, de asemenea, și despre evoluția în comportamentul ei și despre satisfacția pe care o resimte din această cauză. Ședința pe care o descrie este situată la mai puțin de o treime din parcursul terapiei și multe aspecte dureroase sunt încă acolo în fața ei. Cu toate acestea, un progres important este deja trăit, așa cum explică în prezentarea scrisă după încheierea consilierii.

Amintirea câtorva ședințe este atât de vie, încât m-am gândit la ele deseori, de la întâlnirea finală a consilierii. N-o să uit niciodată fericirea, exaltarea, bucuria copleșitoare și mulțumirea de sine totală pe care le-am simțit în timpul primei părți a celei de-a șaptea ședințe, când tocmai ajunsesem să îmi dovedesc mie că aș putea să înfrunt și în prezența altcuiva decât a consilierului sentimentul care fusese cu mine de ani de zile: că toată lumea credea că am manifestat tendințe homosexuale. Am simțit că a fost prima dovadă a faptului că aș putea afla ce mă separa de ceea ce oamenii credeau că sunt sau, mai degrabă, mă separa de ceea ce eu credeam că ei cred că sunt. îmi amintesc cât

CARL R. ROGERS

de puternic am simțit propria plăcere reflectată în ochii consilierului, la care mă uitam direct pentru prima oară în toate ședințele. Asta în sine a fost ceva ce îmi doream foarte mult încă de la prima oră. în timpul acestei ședințe, m-am gândit pentru prima oară la sfârșitul consilierii; înainte de asta n-aș fi putut să cred că cineva s-ar putea de bunăvoie retrage dintr-o asemenea situație sigură, satisfăcătoare.

85

Acest sentiment al progresului și al împlinirii este simțit nu doar în momente de entuziasm și plăcere, dar chiar și atunci când drumul pare mai întunecat și confuzia mai mare. Astfel, dna Ett, într-o trăire de disperare cu privire la ea însăși, formulează astfel:

Mă cufund într-un mormânt. Chiar asta este, puțin câte puțin, mă duc într-un mormânt. Totul se strânge în jurul meu. (Pauză.) Dacă aș putea doar să îndepărtez pereții. (Pauză) Și totuși, de fapt, venirea mea aici m-a ajutat, înțelegi, așa că poate trebuie să continui să vin aici. Poate că mă va ajuta să ies din el. Nu s-a terminat, acea diagramă arată cum mă simt. Am clarificat unele lucruri.

Este evident că până și în sentimentul ei de regresie experiența progresului este cu ea și o susține la suprafață. Asta pare să fie caracteristic celor mai mulți clienți. Nu de puține ori este adevărat că trăirile cele mai negre și cea mai adâncă disperare apar mai degrabă cu puțin timp înainte de sfârșitul terapiei. Uitându-ne la asta mai profund, am putea spune că, pentru a înfrunta cele mai ame­ nințătoare atitudini negate, clientul are nevoie să simtă o încredere considerabilă, care vine din recunoașterea faptului că o problemă după alta a fost rezolvată, că o experiență după alta a fost asimilată. Totuși, este adevărat și faptul că aceste negări fundamentale sunt profund tulburătoare când sunt aduse la suprafață în ora de terapie și că toată încrederea pe care a avut-o în trecut nu poate să împiedice clientul să se cufunde în disperare pe măsură ce descoperă că mult din ceea ce este fundamental pentru organizarea sa personală este fals și trebuie dureros reconstruit. Totuși, contextul în care apare această stare de descurajare este reprezentat de o serie de experiențe ale progresului lăuntric vital pentru reorganizare și, oricât de neagră și tragică ar putea părea descoperirea actuală, cadrul pozitiv în care are loc este, de asemenea, o parte din experiența integrală a clientului.

Experiența sfârșitului Cum trăiește clientul sfârșitul terapiei? Ca și în alte aspecte ale terapiei, găsim atât unicitate,’ cât si 9 lucruri comune în felul9 în care clientii simt faza de încheiere

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

a ședințelor. într-o ședință care s-a dovedit a fi antepenultima, dna Ett oferă o descriere a sentimentului nesigur și șovăielnic pe care îl are în legătură cu finalul terapiei, însoțit totuși de o încredere surprinzătoare, din perspectiva faptului că dispoziția ei fusese la pământ cu doar câteva zile înainte. O discuție lungă purtată cu soțul ei, care pentru ea a însemnat o criză în restructurarea comportamentului, a fost descrisă pe îndelete mai devreme în ședință, dar rezumă un aspect important al acesteia aici. Fragmentul este luat din partea de încheiere a celei de-a treisprezecea ședințe. S: O să-ți spun cum mă simt în legătură cu venirea mea aici. Nu cred că trebuie să vin de două ori pe săptămână. Aș vrea să vin o dată pe săptămână pentru moment și să văd și să vorbesc despre problemele mele doar o dată pe săptămână. Și apoi, dacă totul merge bine cu treaba asta, o dată pe săptămână, atunci cred că am terminat. Singurul motiv pentru care nu mă opresc acum, deși simt că în acest moment nu mai am nevoie, este pentru că vreau să mai simt gustul sfârșitului pentru câteva îmbucături, ca să zicem așa. C: Vrei să te simți suficient de sigură că ai terminat cu adevărat, înainte să renunți. S: Sau dacă asta este una dintre acele săptămâni liniștite, dacă este, de ce să fie nevoie să încep să vin din nou de două ori pe săptămână, poate de trei ori, sper să nu. C: în mare, simți că te apropii de final. S: Așa cred. Cum poate cineva să hotărască asta? C: Tot așa cum tu hotărăști. S: Ah, chiar așa, doar simțind că nu trebuie să mai vii așa de des? C: Când ești gata să îi pui punct, atunci îi vom pune punct. S: Aha. Și apoi, fără reîntoarceri? C: A, ba da, dacă simți că vrei. S: Și atunci aș avea prioritate la tine, nu-i așa? C: A, da, da, nu închidem ușa și o încuiem, doar spunem la revedere și, dacă vrei să iei legătura cu mine din nou, desigur, simte-te liberă să o faci. S: Adică simt ca și cum tocmai am acoperit aproape fiecare fază a dificultății mele și, ...cred că cineva ar putea să continue să vorbească, și să vorbească, și să tot vorbească, în cazul în care nu ar fi avut niciun efect. Ce vreau să spun — dacă terapia n-ar fi început, și cred că a început — e că m-am echilibrat oarecum, mi se pare că destul de neașteptat, pentru că săptămâna trecută, de ce spun asta, marțea trecută când am fost aici mă aflam într-o stare îngrozitoare, în starea asta îngrozitoare. M-am gândit la suicid, la care nici măcar nu mă mai gândisem de aproape un an sau cam așa și totuși, marți noapte, poate că este întunericul dinaintea răsăritului sau ceva de genul ăsta, știi tu, platitudini. C: Uneori așa este; (S: Așa este?) uneori nu, adică, este interesant...

. ROGERS

S: Da, dar chiar am atins cel mai scăzut nivel și poate că pare superficial să spun că în trei sau patru zile am revenit și mă simt o persoană cu totul diferită, dar cred că poate am atins o anumită stare emoțională — m-am pregătit pentru o revelație emoțională, o revelație subconștientă despre care nu știam, dar care tocmai ieșea la suprafață ca un clocot. C: Ducându-te în punctul în care a trebuit să faci ceva în legătură cu toată problema. S: Da, am. înțeles situația, că trebuia să o scot afară, și așa am făcut, marți noapte, și nu a fost ca și cum am stat jos și am spus: „Ei bine, Arnold, hai să vorbim despre asta, să ne dăm voie să vorbim despre asta..." Nu am făcut așa. Sentimentul meu de ură față de el era atât de intens, că eram vlăguită deja, chiar eram atât de vlăguită încât... am spus ceva și nu m-a înțeles. Și apoi nu l-am înțeles eu pe el și am spus: „Arnold, nu ne mai întâlnim aproape deloc, nu-i așa, Arnold?" atunci el a spus: „Ei bine, să vorbim", așa că ne-am așezat și am vorbit. El a luat inițiativa și am început să vorbesc cu el timp de o oră și jumătate. înainte să deschidem subiectul îl uram, nu puteam să vorbesc: „Ah, n-o să înțeleagă", „Nu suntem pe aceeași lungime de undă". îmi spuneam mie însămi: „Hai să ne îndepărtăm unul de celălalt, nu suport să fiu cu tine, mă iriți..." Apoi, dintr-odată, am spus: „Arnold, știi că mă simt inferioară sexual ție" și asta a pus capac. Simplul fapt că am putut să îi spun lui asta. Ceea ce a fost, cred că a fost lucrul esențial, să recunosc toată ideea, nu să mi-o recunosc mie, pentru că am știut asta tot timpul, dar să o aduc la suprafață în așa fel încât să i-o recunosc lui, ăsta cred că a fost punctul de cotitură. C: Să fii în stare să recunoști ceea ce tu considerai că este cea mai profundă slăbiciune a ta. S: Da. C: Chiar asta a deschis calea de comunicare. S: Acest sentiment de inadecvare sexuală, dar acum că îl cunoaște — nu mai este important. E ca și cum am purtat un secret cu mine și am vrut pe cineva cu care să îl împărtășesc, și în special cu Arnold, și până la urmă a aflat despre el, așa că mă simt mai bine. Deci nu mă simt inadecvată. C: Ce era mai rău a fost cunoscut și acceptat.

87

Nu arareori, când terapia se îndreaptă către o încheiere, clientul este înfricoșat și are o senzație de pierdere și o indisponibilitate temporară de a înfrunta viața singur, fără susținerea subiacentă a orei terapeutice. Aceasta a fost experiența domnișoarei Har, care conturează această imagine a plecării ei.

Al douăzeci și treilea interviu, care am sperat să fie ultimul, a fost atât de trist cum nu-mi amintesc să fi fost altul. Am simțit că îmi doream simpatie, confort, asigurare — toate lucrurile despre care am ajuns să cred, în urma

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

88

consilierii non-directive, că erau „greșite" — și mi-a fost așa de rușine de mine însămi, încât am fost sigură că și consilierului trebuie să îi fie. în această ședință, am uitat complet de progresul care a fost asumat în precedenta. în locul lui erau îndoială, rușine și o descurajare profundă. Dintre toate ședințele, asta este singura pe care mi-aș dori cel mai puțin să o retrăiesc.

Atât de întunecată a fost experiența acestei ședințe, încât nu s-a putut convinge pe sine să încheie terapia în acest punct și a cerut încă o ședință. în această discuție finală, atitudinea ei a revenit la una de încredere fundamentală în propriile puteri, deși o oarecare teamă era și ea prezentă. Ceva din substratul acelei frici este explicat în descrierea sentimentelor ei pe care a scris-o cam zece săptămâni mai târziu. Nu am terminat lucrul cu integrarea și restructurarea mea, dar asta este doar derutant, nu descurajant, acum când înțeleg că este un proces con­ tinuu. Asta este ceva ce nu am știut în timpul ultimelor șase săptămâni ale consilierii, când mi-a fost teamă să închei ședințele pentru că am crezut că aș rămâne cu oricare ar fi fost ultimele concluzii despre mine și „cum să știu că ele erau mai adevărate decât acelea din oricare altă ședință?" Mi-am făcut mai puține griji în legătură cu asta în timpul săptămânilor trecute, pentru că am văzut niște schimbări interioare care s-au reflectat în comportamentul meu. Comportamentul mă face să mă plac pe mine mai mult, așa că este mai ușor să accept modificările contradictorii ocazionale. Este palpitant, câteodată supărător, dar profund încurajator să te simți pe tine în acțiune și aparent știind încotro te îndrepți, deși nu întotdeauna știi conștient unde este asta.

Prin ochii unui client Până în acest punct ne-am străduit să generalizăm cumva observațiile făcute, utilizând reacțiile mai multor clienți, astfel încât să putem constata o parte din lucrurile comune ale experienței lor. Totuși, probabil că putem învăța cu și mai multă profunzime, încercând să înțelegem cum a simțit terapia, cum a fost ea trăită de un singur client. Clienta care a furnizat conținutul din care o să cităm mai departe este o femeie între 35 și 40 de ani, căreia o să-i spunem domnișoara Cam, o profesionistă cu o oarecare pregătire psihologică și care urmase un curs de psihoterapie. Când a venit pentru terapie, ea se afla temporar în oraș cu o prietenă și intenționa să plece într-o vacanță în scurt timp. Prima ședință nu a fost stabilită oficial și, prin urmare, a fost scurtă, nu mai mult de 20 sau 25 de minute. După această primă ședință, și-a notat reacțiile foarte detaliat și i-a arătat documentul consilierului,

CARLR. ROGERS

înaintea celei de-a doua întâlniri. El a încurajat-o să facă o astfel de relatare după fiecare ședință, pentru a completa înțelegerea noastră despre terapie. A fost menționat că va fi cu atât mai valoroasă consemnarea, cu cât mai pe deplin onestă relatarea, fie că erau afirmații pozitive sau negative. Nu a mai existat o altă men­ ționare a documentului în ședințele de consiliere, iar consilierul nu l-a primit până la încheierea întâlnirilor terapeutice. Declarația, în mare măsură, nu are nevoie de alte explicații, deși autorul o va întrerupe din când în când cu comentarii. Fragmentul citat reprezintă o parte destul de mare — probabil jumătate — din manuscrisul integral. Pare să nu fie nevoie să descriem conținutul general al ședințelor care nu au fost înregistrate, în afară de a menționa că, deși consilierea a început în legătură cu o problemă minoră, a continuat spre adâncimi mai mari și a implicat, după cum a înțeles consilierul, o restructurare considerabilă a personalității. într-un caz sau două, este descris materialul ședinței, în așa fel încât comentariile clientei să fie inteligibile. De-aici înainte, ar fi mai bine să o lăsăm pe domnișoara Cam să vor­ bească în nume propriu.

89

Scris după prima ședință Cum e să fii client? La început am fost total bulversată. înainte să începem știam și am acceptat ideea că va trebui să fac toate astea singură, așa că, bineînțeles, am sărit peste stadiul în care clientul încearcă să își dea seama ce naiba se întâmplă aici... Dar una este să accepți ideea și alta să o pui în practică. într-un fel sau altul, păream să mă aștept ca lucrurile pe care mi le-ai spus să îmi ofere un indiciu, dar de cele mai multe ori nu s-a întâmplat. Păreai să o vezi în felul meu de fiecare dată. Acum, asta e minunat, dar, dacă mă înțelegi atât de bine, ce nevoie mai este de cuvinte? Este aproape un echilibru static. Am sentimentul că trebuie să fie mișcare, dacă este să ajung undeva — o mișcare vitală, un flux de comunicare ca un curent electric, nu doar, cred, să alergi într-o singură direcție. Dar vreau să înaintez cu problema mea, deci ce pot să fac? Ei bine, dacă privesc mai cu atenție, pot să găsesc ceva care va înclina balanța — ceva ce nu vei înțelege, ceva despre care vei avea o opinie, ceva despre care știi mai multe și poți să lămurești, chiar dacă este doar sesizarea unui sentiment sau a unui înțeles din spatele cuvintelor mele, despre care am puțină înțelegere conștientă sau deloc. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat pentru o vreme și m-am întrebat dacă este posibil ca tu să vezi mai mult decât cred eu, mai mult decât văd eu însămi? Ei bine, uitându-mă la reflecția ta asupra câmpului meu perceptual dinspre propriul meu câmp perceptual, văd o imagine-oglindă, nimic mai mult. Poate dacă eu aș intra în câmpul tău perceptual și m-aș uita la mine prin ochii tăi, oare aș vedea ceva mai mult? Pare ca și cum ar putea fi sigur. Imaginea-oglindă

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

90

este atât de credincioasă, oare ar fi sigur să trec dincolo de ea? Poate că este ca geamul care este oglindă dintr-o parte, dar transparent din partea cealaltă — și în ambele cazuri vezi același lucru? Până acum, încordarea a crescut con­ siderabil: am venit pentru consiliere, prin urmare, am vrut să mă văd pe mine mai clar decât o fac acum; și o imagine-oglindă nu este suficientă. într-un fel sunt deja familiarizată cu aceste reflecții personale continue. Propria mea oglindire era vălurită și distorsionată, pentru că oglinda în sine era o parte ciobită a mea; și am făcut un oarecare progres, pentru că oglinda pe care o ții mă reflectă toată — judecător și acuzat, în același timp. Dar nu am realizat astfel ceea ce caut. Și mi-a accentuat dorința să mă văd pe mine însămi ca pe o persoană adevărată, vie, în carne și oase. Am doar un obstacol în cale — s-ar putea să nu vrei să intru — poate că acolo sunt lucruri de-ale tale împrăștiate, pe care nu vrei să le văd? Așa că mă uit la tine pe deplin pentru prima dată. Cu această privire, îți cer permisiunea să intru și, într-un fel, încerc să îți spun că n-o să cerșesc. N-o să cer nici măcar să mă uit la tabloul cu mine care atârnă pe peretele tău, dacă vei binevoi doar să mă lași să intru și să mă uit de la fereastra ta către mine. Răspunsul tău este cea mai prietenoasă și absolut dezarmantă urare familiară de bun-venit. Dacă ai fi fost exuberant, aș fi fost atât de jenată și/sau ocupată să îți răspund la urarea de bun venit, încât aș fi fost prea timidă și prea înspăimântată să nu te ofensez că sunt mult prea atentă să arunc o privire impasibilă pe fereastra ta. Pe de altă parte, dacă urarea ta de bun-venit ar fi fost alta și ai fi spus, de fapt: „Bine, intră și privește pe fereastră, dar vezi să nu te uiți la nimic altceva", mi-ar fi fost frică să intru, cu siguranță casa ta ar fi fost plină de lucruri stranii și neprietenoase. Chiar și așa cum este, am fost prea timidă să arunc mai mult decât cea mai fugară privire pe fereastră: dar, chiar dacă nu știu ce am văzut, am o puternică impresie că asta a fost prima mișcare pozitivă din ședință și de o importanță vitală. Ba nu, îmi amintesc ceva din ce am văzut: am văzut o persoană separată... o persoană pe care ai văzut-o și ai acceptat-o ca fiind o parte distinctă de tine, cu o organizare proprie și cu o lege a dezvoltării caracteristică acelei organizări. Despre trăsăturile specifice totuși nu am văzut nimic. Diferite elemente ale acestei declarații par tipice multor clienți. Descoperirea faptului că trăirea responsabilității pentru propria persoană este foarte diferită de ideea de responsabilitate este unul dintre acestea. Uimirea și frustrarea unui dialog „într-o singură direcție" este un altul. Faptul că duce la expunerea unui conținut mai bogat din „dulap" este încă un altul. Sentimentul că simpla imagi­ ne-oglindă reflectată de consilier nu este suficientă pentru mișcarea terapeutică merită o apreciere atentă. Descrierea fascinantă a descoperirii că este văzută ca o persoană separată de către consilier poate să fie o experiență unică sau poate să fie mai generală. Ne întoarcem din nou la relatarea domnișoarei Cam.

CARLR. ROGERS

Cu asta am prins mai multă speranță și, prin urmare, a devenit mai presant să ajung la rădăcina problemei. Apoi ai făcut reflectarea care a aprins scânteia... și nu este ciudat că nu îmi pot aminti cuvintele exacte?1 Dacă îmi amintesc corect, au fost și alte răspunsuri care au spus cam același lucru: este ca și cum o încărcătură s-a acumulat treptat în încercările mele zadarnice de a stabili un flux emoțional și, până la urmă, a dobândit destulă forță pentru a sări hăul. Aici, un alt lucru interesant s-a întâmplat. într-un fel sau altul, mi-ai reflectat nu numai sentimentul de a fi atins ceva semnificativ, dar și plăcerea mea legată de această întâmplare: satisfacția mea, nu satisfacția ta în a fi realizat ceva cu acest caz, până la urmă. Cred că, dacă ar fi fost vreun element pe care să-l fi interpretat ca felicitare de sine în răspunsul tău, m-ar fi încetinit considerabil. Pe de altă parte, dacă n-ai fi reușit să oglindești câtuși de puțin din acea plăcere, ceva întru totul vital ar fi lipsit. La scurt timp după asta, ședința s-a terminat, fără să mă fi dus mai departe către soluția problemei mele, așa cum înțelegeam în acel moment. Dar am rămas cu un puternic sentiment că asta n-o să se rezolve la nivelul problemei. Chiar dacă am ajuns la o explicație inadecvată despre cauza angajării mele în acest comportament particular, explicația în sine nu avea nicio valoare terapeutică. Ar fi trebuit să fac ceva înainte să mă folosesc de vreo explicație și până atunci explicația n-ar mai fi contat oricum.

91

Observați, în al doilea paragraf de mai sus, că sentimentele ei încep să devină primordiale pentru întreaga experiență și asta pare deja atât de firesc, încât o intruziune a oricărei atitudini sau sentiment care aparține consilierului ar însemna să vătămeze relația. Mai departe, comentează despre o altă reacție la această primă ședință.

[Am descoperit că] încercarea de a mă exprima pe mine s-a lovit de difi­ cultăți gramaticale nemaipomenite. Am fost nemulțumită de exprimare, știam că nu am exprimat ceea ce am vrut să spun, dar a fost tot ce am putut să fac în acel moment. Acest „tot ce am putut să fac în acel moment" arăta probabil că a fost tot ce am putut să înfrunt în acel moment. Dar, dacă cineva m-ar fi confruntat pe neașteptate cu semnificația din spatele exprimării mele, aș fi fost totalmente exasperată. Ce crede că sunt, oricum? Crede că sunt atât de proastă, încât nu pot să văd asta? Pur și simplu nu mă înțelege, iată de ce, și o să-i arăt 1

Răspunsul la care se referă ca la cel care a aprins scânteia a fost, din punctul de vedere al consilierului, pur și simplu o reflectare bună a atitudinii pe care tocmai o exprimase. Ceva despre modul în care a rostit-o sau poate doar obiectivarea sentimentului a lovit-o cu o oarecare forță. A răspuns cu niște cuvinte cam ca acestea: „Hm, asta a atins ceva. Va trebui să mă gândesc încă o dată. Cred că duce undeva".

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

eu lui cât de prost este el. Sau poate că nu folosește la nimic și aș putea la fel de bine să șterg cu buretele. Pe de altă parte, răspunsul tău a stârnit un răspuns de genul „sigur, așa este până acum, dar sunt multe alte chestii aici despre care nu ți-am spus încă și mi-ar plăcea să o fac". Aici, s-ar părea că se află o excelentă afirmație a faptului că reflectarea atitudinilor de către consilier nu numai că este trăită ca neamenințătoare, dar prin însăși obiectivarea esenței a ceea ce a fost exprimat tinde să atragă atenția clientului cu privire la numeroasele lucruri care nu au fost spuse.

Au fost câteva urmări interesante ale acestei experiențe. Mai întâi, tocmai s-a ivit o problemă adevărată. După-amiaza trecută am primit o ofertă pentru un post la Universitatea X; trebuia să iau o decizie în 24 de ore și m-am simțit total depășită de situație. Era o ofertă foarte atractivă și postul mă tenta din toate punctele de vedere. Dar mai este și celălalt plan al meu... munca de pionierat, nesigură, cu prea puține satisfacții personale evidente, ceva despre care ceilalți oameni or să creadă că este un fleac până când va avea succes, dacă va avea vreodată. Am avut o noapte jalnică, n-am putut să dorm și am venit la ședință obosită și tot indecisă. Atât din punctul de vedere al satisfacției profesionale imediate, cât și din punctul de vedere al „succesului", întrevederea de la Universitatea X era răspunsul. Dar nu este chiar așa de simplu, pentru că nu confortul este singurul criteriu — este chestiunea subtilă a creșterii și a asumării unor rezultate sociale fructuoase. Ei bine, cred că nu este întâmplător că după ședința noastră am realizat subit că nu trebuia să îmi fac griji legate de standardele social acceptate ale succesului — este un standard care are prea puțină însemnătate pentru mine. Dar rămânea încă întrebarea dacă aș putea să „cresc" într-un loc de muncă la fel de mult ca în celălalt. Dar cum aș putea hotărî asta? Răspunsul se află încă în perspectivă și cu mult dincolo de posi­ bilitatea mea de a-1 atinge. Eram disperată. Atunci m-am gândit, ei bine, de ce trebuie să decid între aceste două ocupații? De ce să nu decid pur și simplu dacă îl accept sau nu pe acesta? Și atunci a devenit limpede că singura obiecție pentru acest post era aceea că n-aș fi putut să îmi iau vacanța de care aveam atâta nevoie și aș fi început să mă simt obosită și precipitată și nepregătită. Dar nimeni nu refuză locuri de muncă bune doar pentru că vrea o vacanță. Și de ce nu? Pentru că toată lumea trebuie să lucreze ca să mănânce. Dar eu nu trebuie să lucrez ca să mănânc, ce are asta de-a face cu mine? Ei bine, oamenii care chiar n-au încotro s-au folosit de asta de atâtea ori împotriva mea, încât simt că ar trebui să mă comport ca și cum aș fi unul dintre ei. He, he, s-a făcut lumină și am refuzat oferta. După asta, am fost capabilă să am în vedere faptul că există o probabilitate destul de mare ca oferta să fie reiterată la anul și că încă alte două posturi excelente sunt ținute vacante pentru mine, dacă postul

la care aspir nu va mai fi disponibil. Deci nu este nicio bază reală pentru o senzație de tensiune sau precipitare. Am înțeles, de asemenea, că sentimentul de a fi obligată să aleg între două posturi a apărut tot din ideea că trebuia să mă comport ca și cum trebuia să lucrez ca să mănânc. Și acum am cel mai plăcut sentiment, că multe alte decizii importante, nu doar din această zonă, vor fi incomparabil mai ușoare pentru mine și o grămadă de alte probleme și șarade psihologice se vor dizolva într-o sinteză mai mare. Aceasta este o terapie pervazivă, ceva care îți intră în fluxul sangvin, nu doar o cataplasmă cu aplicație locală.

93

Este de un oarecare interes că problema deciziei între aceste două chestiuni nu a apărut deloc în prima ședință, clienta nesimțindu-se poate îndeajuns de în siguranță ca să discute aspecte importante, și durata ședinței fiind prea scurtă. Aceasta pare să fie o descriere bună a felului în care terapia este un factor declanșator între ședințe. Clienta descoperă că este mai sigur să privească experiența așa cum este și descoperă că asta este cel mai satisfăcător. Acest tip de manifestare pare să-i aducă clientului convingerea interioară, deseori ne­ verbalizată, că ceva se întâmplă în structura și în funcționarea sa psihologică și asta face ca suportarea durerii să merite toată osteneala. O altă urmare a ședinței noastre este suferința psihică îngrozitoare — ceva cu care am devenit familiară la confesional. întotdeauna precede un pas adevărat înainte și nu poate fi ignorat... Și acum sunt visele. Mai întâi, unul îngrozitor, în care dinamicile „problemei" mele au fost formulate, dar care, din fericire, conținea și asigurarea că vechea motivație se stinge. Apoi unul mai plăcut, care părea să spună că motivul nou, liber și vital îl ține în frâu pe cel vechi.

Scris după a doua ședință Materialul este intitulat, semnificativ, „Trei ore postoperatorii". Sunt atât de nefericită și descurajată, încât de-abia pot să mă adun să scriu asta. La ce bun totul? O mare, o revărsare de emoții haotice care se înalță de undeva din lăuntrul meu cel mai profund și stă să mă copleșească. Sunt emoții? Sau sunt mii de senzații contradictorii? Toate senzațiile care se trezesc din toate întâmplările disparate ale vieții mele atât exterioare, cât și interioare și care, în condiții obișnuite, sunt organizate în configurații de emoții și gânduri? Este posibil ca atunci când scoți o cărămidă mică întreaga structură să se prăbușească într-o grămadă amorfă de cărămizi și să trebuiască să fie

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

94

reconstruită într-o nouă formă? Poți în acest moment să alegi stilul arhitec­ tural — mai bun sau mai rău, exact așa cum preferi? Unul dintre lucrurile importante pe care terapeutul trebuie să învețe să îl accepte este că va fi dificil, adeseori imposibil și categoric ineficient pentru terapie să încerce să facă predicții cu privire la efectul pe care îl va avea o ședință. Din perspectiva consilierului, ședința care a evocat această disperare a fost o ședință în care progresul a fost clar perceptibil. Clienta începuse să pătrundă în problemele pe care le resimțea profund și să se gândească la atitudinile ei față de ea însăși. Că va prilejui o asemenea senzație catastrofică de descurajare fără îndoială nu a fost anticipat de consilier și nici nu ar fi avut consilierul cum să știe asta din atitudinea ei în următoarea ședință. Sigur că nu toți clienții trăiesc această senzație a structurii care se desface în bucăți și o alta a nevoii ca o construcție nouă să o înlocuiască. Ideea că trăgând „o cărămidă mică" poate să îi provoace colapsul este fără îndoială semnificativă pentru faptul că Șinele a fost structurat pe un fundament nerealist. Dar o să avem în vedere această problemă când vom discuta despre o teorie a personalității care corespunde fenomenelor terapeutice. Domnișoara Cam continuă să vorbească despre sentimentele ei printr-o analogie complicată cu un lac profund agitat. încheie:

Faptul că terapeutul are suficientă încredere să accepte experiențele „periculoase" ale clientului, calm și curajos — așa cum reiese din abilitatea lui de a le reformula —, îi sporește clientului credința în rezultat, credință necesară pentru a susține o restructurare drastică? Aici se pare că găsim o bază pentru ideea exprimată într-un capitol anterior, conform căreia clientul află că este posibil să accepte noile atitudini față de sine în special pentru că descoperă că terapeutul acceptă aceste atitudini. Este aceasta simplă imitație? Pare că se aseamănă prea puțin cu ea. „Șaizeci de ore mai târziu" este titlul pe care Domnișoara Cam îl dă urmă­ torului paragraf despre reacțiile ei: A durat patru ore să scriu această pagină și jumătate — patru ore de cufun­ dare — nu, nu este cufundare, este mai mult expansiune, ca și cum legăturile s-ar fi slăbit și un model omogen s-ar fi făcut mai mare, și mai mare, până când ai putea să vezi că ceea ce păreau a fi linii continue erau, de fapt, rânduri de puncte separate și, pe măsură ce modelul se împrăștia, punctele se îndepărtau din ce în ce mai mult, până când în final conexiunile deveneau atât de fragile, încât plesneau, iar figura se prăbușea într-un talmeș-balmeș de bucățele și fragmente fără legătură între ele. Este, într-un fel, o senzație profundă de

CARLR. ROGERS

ușurare să lași să se ducă, să destinzi efortul de a ține acea multiplicitate copleșitoare de fragmente într-o oarecare ordine și unitate aparentă. Este îngrozitor de dureros, o confuzie așa de cumplită, o așa de literalmente cutremurătoare, amețitoare cantitate de impresii — este fără speranță, este omenește imposibil să faci vreodată inteligibil și ordonat un asemenea haos: cât de minunat ar fi să renunți la ultimul firicel de conștiință de sine — per­ cepția mea asupra acestei confuzii ca fiind confuzie — să mă pierd pe mine în ea, să devin încă o altă fărâmă a ei, una cu ea, să mă cufund mai adânc și mai adânc în pacea și uitarea odihnitoare a necunoașterii. Și totuși, ce ciudat că m-aș gândi să îmi găsesc liniștea cedând în fața a ceea ce pare haos și dezor­ dine. Ce ciudat că, atunci când îmi imaginez acea uitare, am o conștiință a păcii și a ordinii, a mișcării ușoare și fără efort prin toată acea învălmășeală de lucruri care par atât de haotice și amenințătoare când sunt privite din afară. Este o profundă bucurie și fericire aici, o apartenență reală, o funcționare perfectă în care sunt tot timpul înflăcărată, activă, dar stabilă, deși cufundată într-un mediu activ și schimbător — un mediu compus dintr-o diversitate infinită de lucruri îmbinate armonios. Au individualitate și formă, cu toate astea nu sunt rigide. Sunt pline de lumină și culoare, dar nu transparente; materiale, totuși nu solide. Forma se mișcă și se schimbă, și este plină de viață. Nu este ca un caleidoscop, nu este plină de bucățele și fragmente ținute laolaltă de structuri geometrice rigide și nici nu se transformă prin acea prăbușire abruptă și reorganizare. Nu este nimic din acea rigiditate lipsită de viață — mai degrabă toate părțile sunt vii, curgând ușor către noi legături dinamice și armonioase. De ce nu, poate că am înțeles greșit. Forma nu se schimbă, poate că părțile sunt toate atât de vii, legăturile atât de vitale, încât nu o pot asocia cu statismul și invariabilul, așa că, bineînțeles, am crezut că se schimbă. Dar sunt eu cea care se mișcă, cea care plutește în și împrejurul acestei infinite diversități, privind-o din unghiuri noi, descoperind mai mult și mai mult despre ea. Nu este forma cea care se schimbă, ci poziția din care o văd. „Eu" sunt distinctă de acest mediu, cu toate acestea îl conțin: este experiența mea, este a mea, este parte din mine, dar nu este „eu." Sunt separată de ea, cu toate astea sunt intim legată de ea, printr-o legătură de cunoaștere și iubire. Sunt deschisă către ea, o cuprind, deși uneori pare că ea mă cuprinde pe mine. Oricum ar fi, o iubesc și este cu mult mai pe deplin conștientă decât tipul de autoobservație în care stai în afara ta și îți pui etichete. Dar acum am ținut de ea cât de mult am putut — încă puțin și o voi distorsiona.

95

Aici se află un conținut care suportă să fie citit și recitit. Experiența în care domnișoara Cam are o viziune fugară este, poate, experiența unei adaptări interioare autentice, în care Șinele nu se străduiește să distorsioneze experiența, ci să o accepte, să se miște odată cu experiența fundamentală mai degrabă decât

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

96

împotriva ei și, prin abandonarea „controlului", câștigă controlul. Este oarecum uimitor că experiența descrisă aici urmează unei a doua ședințe. Noțiunile teoretice prin care o să încercăm mai târziu să descriem experiența se referă la conceptul organizat al Sinelui și al Sinelui-în-relație, care este con­ gruent cu experiența senzorială și viscerală a organismului. S-ar părea că proza însuflețită a domnișoarei Cam este o încercare de a formula ceea ce o asemenea frază impersonală și tehnică semnifică. Atunci când Șinele „deține" experiența, o asimilează, dar nu are nevoie să o nege sau să o distorsioneze, atunci apare în mod firesc un sentiment de libertate și unitate legat de experiență. Nu mai este nicio nevoie pentru defensivitate, iar domnișoara Cam face să fie limpede acest lucru, în următoarea ei relatare. Știi, pare ca și cum toată energia consumată să țină structura arbitrară laolaltă a fost chiar inutilă — o pierdere. Crezi că trebuie să configurezi chiar tu structura, dar sunt atât de multe fragmente și este atât de greu să vezi unde se potrivesc. Câteodată, le pui în locul necuvenit și, cu cât mai multe fragmente nepotrivite, cu atât este mai mare efortul de a le ține la un loc, încât la urmă ești atât de obosit, că până și acea confuzie îngrozitoare este mai bună decât să le mai ții împreună. Atunci descoperi că, lăsate în pace, fragmentele învălmășite cad la locul lor destul de natural și o structură vie se ivește fără niciun fel de efort din partea ta. Treaba ta este doar să o descoperi și, în timp ce faci asta, te vei găsi pe tine și îți vei găsi locul. Se pare că întreaga viață este destul de non-directivă, nu-i așa? Trebuie să lași chiar propria experiență să îți spună care este înțelesul ei: în minutul în care tu îi spui ei ce înseamnă, obții același antagonism pe care l-ai obține de la un client și ești în război cu tine însuți.

„Trebuie să lași propria experiență să îți spună care este înțelesul ei" — când această afirmație va fi profund înțeleasă, vom ști, în aprecierea autorului, multe din ceea ce ne dorim să știm cu privire la terapie. Care este alternativa obișnuită? Este să încercăm să distorsionăm multe fațete ale experienței astfel încât să se potrivească exact cu conceptele pe care deja le-am structurat. îmi iubesc copilul, și acest sentiment clocotitor de iritare și neplăcere este o aberație temporară sau apare pentru că sunt obosit. îmi urăsc părinții, prin urmare, acest sentiment de căldură și afecțiune este ceva a cărui existență nu îndrăznesc să o admit. Nu simt niciun fel de dorințe sexuale imorale, și, prin urmare, acest sentiment crescând către un obiect sexual interzis nu a fost niciodată trăit. Nu mă tem de nimic, așa că această anxietate paralizantă, această spaimă de un ceva fără nume, fără formă, această bătaie a inimii mele este un accident, nu înseamnă nimic, va fi numaidecât uitată. Nu am făcut nimic rău, deci acuzațiile care îmi vin în minte trebuie să fi venit de la alții, nu de la mine. Este acesta felul în care noi încercăm să deformăm senzațiile văzului, ale auzului, ale tensiunii musculare, ale bătăilor inimii, ale

CARL R. ROGERS

constricțiilor gastrice să fie în concordanță cu parțial adevăratele și parțial falsele conceptualizări pe care deja le-am construit în conștiința noastră. Am putea lăsa doar experiența să ne spună care este înțelesul ei propriu? Am putea să recunoaștem ura ca ură, dragostea ca dragoste, teama ca teamă și să asimilăm aceste înțelesuri fundamentale în propria structură a Sinelui? Pentru că atunci n-ar mai rămâne nimic din această tensiune interioară care este atât de obișnuită pentru noi toți. Asta este ceea ce domnișoara Cam pare să sugereze. Dacă ne întrebăm, așa cum unii o fac, dacă abandonarea acestui control artificial și încordat n-o să ducă la o dezorganizare totală, poate că următorul paragraf al domnișoarei Cam ne oferă un răspuns parțial.

97

Când am părăsit prima ieșire, eram într-o stare deplorabilă. Mi-am dorit să renunț și să devin una cu nefericirea mea. Am renunțat să mai scriu, doar pentru că aveam o întâlnire și a trebui să mă adun pentru ea. La început a fost dificil — eram amorțită și epuizată. Dar treptat, pe măsură ce m-am concentrat pe lucrul care trebuia făcut, un fel de structură de urgență s-a dezvoltat și confuzia s-a retras. Asta a fost destul de eficient încât să mă poarte ușor și cu voioșie prin două zile foarte aglomerate, deși într-un colț al minții mele era gândul că trebuie să mă întorc la asta cât de curând se poate. Și acum, privind-o retrospectiv, trebuie să fi fost mai mult decât o structură de urgență. Este un oarecare element nou în ea, ceva relativ stabil, pentru că a durat tot timpul ăsta și încă mai durează, fără niciun efort. Dar este nouă pentru mine și subtil diferită. Oricare ar fi înțelesul acestui nonsens semimistic pe care îl scriu, chiar descrie o experiență reală, reprezintă o eliberare adevărată de un fel de tensiune necunoscută. Dar o înfățișează într-o formă exagerată, cred — mai mult ca pe o viziune a perfecțiunii decât ca pe o stare psihologică perma­ nentă. Și totuși, a existat sentimentul acela că descriam un fapt, așa că poate ar fi mai aproape de adevăr să spun că o restructurare a personalității ar putea, pentru moment, să fie destul de statică. Dar, de vreme ce simt atât de obișnuită să îmi controlez experiența și de vreme ce fiecare secundă adaugă noi informații ale experienței, acea configurație sau organizare perfectă este destul de probabil că va fi denaturată în scurt timp. Simt deja, deși doar printr-o opoziție abia perceptibilă, dezordinea subtilă și disconfortul, o premoniție a reîntoarcerii la confuzie și durere. Se poate ca în terapie, ca și în viață, procesul să fie unul al întoarcerii, din nou și din nou, prin confuzie, la o perfecțiune temporară a organizării; aceste momente apar din ce în ce mai des și durează din ce în ce mai mult de fiecare dată, până când, în sfârșit, acea capacitate de asimilare facilă este ferm stabilită, sau cel puțin suficientă pentru scopuri obișnuite! De fiecare dată când te confrunți cu un fapt înspăimântător, dezor­ ganizator, aceasta duce nu la distrugere, ci la o nouă bucurie și la ușurința de a trăi și astfel încrederea se construiește. Și perioadele de dezorganizare devin

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

98

mai puține, pentru că accepți experiența așa cum vine și așa cum este, fără să simți nevoia să o învălui într-o formă întâmplătoare de apărare; și, pentru că o percepi cu claritate, informațiilor li se va permite să își găsească locul lor firesc și vei acumula mai greu materie străină, agasantă, și mai greu vei în­ ghesui lucruri în locuri în care nu au ce căuta, dereglând structura care func­ ționează lin și creând fricțiuni și tensiune.

Faptul uimitor legat de aceste fragmente este că au fost scrise după a doua ședință și totuși par să descrie o senzație foarte intimă a ceea ce a fost obținut în terapie. Autorul a cunoscut și alți clienți care par să fi trăit esența terapiei în una, două sau trei ședințe, deși restructurarea totală este departe de a fi dobândită. Dacă această înțelegere profundă (insight) este câtuși de puțin comună, putem explica de ce clientul continuă să se întoarcă, în ciuda suferinței pe care și-o cauzează.

Cum a apărut această restructurare nu prea știu. S-a întâmplat totuși o succesiune de evenimente care ar putea conține un indiciu. Mai întâi, confuzia îngrozitoare și dezorganizarea. Apoi, nevoia de a-mi vedea de treburile mele. Când cea din urmă a apărut, pur și simplu am lăsat confuzia acolo unde se afla. Era prea mult pentru mine, chiar fără speranță să mă gândesc să fac ceva ca să restabilesc ordinea. Așa că pur și simpu am aban­ donat-o și mi-am concentrat atenția pe ceea ce trebuia făcut. Și, parcă atunci când am întors spatele acelei confuzii, s-a organizat de la sine în mod firesc și mult mai bine decât aș fi făcut-o eu cu bună știință. De fapt, se pare că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru nevoia care mi-a solicitat atenția. Altfel aș fi încercat, probabil, să împing și să înghesui dezordinea în vreun fel de formă și aș fi făcut o treabă de mântuială, fără îndoială. Cei mai mulți oameni care merg la terapie trebuie să se supună rutinei de zi cu zi atunci când părăsesc ședința terapeutică. Și poate că alternarea concentrării este o parte vitală a procesului terapeutic. Atâta ne place să gândim, încât toate lucrurile importante se petrec sub ochii noștri vigilenți! Ne este oarecum evocată aici afirmația lui Angyal că Șinele conștient adesea „tinde să preia guvernarea întregii personalități, o sarcină pentru care nu este pregătit" (9, p. 118). Cel puțin, s-ar părea că organizarea personalității este ca o lovitură bună la golf, nu întotdeauna cel mai bine obținută prin concentrarea conștientă asupra ei. în ultimele două zile, mintea mea s-a întors din nou și din nou la ședința noastră și gânduri și intuiții ciudate au năvălit în conștiință. Uneori au fost destul de clare și au rămas așa destul de mult încât să mă gândesc la ele și

CARL R. ROGERS

i

să le urmăresc o vreme. Dar apoi dispar destul de subit și nici măcar nu îmi amintesc ce au fost. Persistă cel mai mult când mă aflu în baie și mă întreb dacă asta este pentru că nu am în preajmă hârtie și stilou și așa sunt în siguranță, la adăpost de a fi prinse și obiectivate? Știu că dispar ca prin magie când mă gândesc să le scriu. în special o intuiție iese la suprafață iar și iar, dar nu pot nici în ruptul capului să îmi dau seama ce este, știu doar că este ceva ce mi-am dorit întotdeauna să aduc în discuție la următoarea noastră ședință.

99

Atât în timpul, cât și în afara ședinței, mulți clienți au experiențe comparabile cu aceasta. Dovada eficacității organizării noastre integrale, fiziologice și psiho­ logice, dacă este nevoie de vreuna, rezidă în eficiența cu care ne protejăm de a fi nevoie să recunoaștem atitudini sau experiențe care au fost negate conștiinței pentru că simt amenințătoare pentru Sine. O clientă a cărei viață a fost ridicată pe fundamentul negării unei proporții considerabile din experiența ei actuală a arătat într-un mod uimitor zbuciumul psihic care poate să existe. Recunoștea în interiorul său o fațetă semnificativă a experienței cu care nu s-a confruntat, începea să o verbalizeze în ședință. Uita complet, în mijlocul unei propoziții, ceea ce tocmai era pe cale să spună. Stătea și se lupta cu ea însăși până când conținutul devenea din nou conștient sau, dacă era necesar, începea să vorbească despre vreun subiect înrudit, până când putea să o surprindă din nou și cu fermitate să întâlnească și să asimileze experiența pe care atât de evident voia să o accepte și atât de evident voia să o nege.1 Domnișoara Cam a povestit și mai departe experiența celui de-al doilea interviu.

începând de la sfârșit, continuând cu mijlocul, am ajuns în cele din urmă la început — la începutul ședinței în sine. Am avut destul de mult trac atunci când am ajuns la ședință — în parte frică, în parte speranță, în parte stânjeneală. Teamă că nimic nu se va întâmpla, că nu îmi voi găsi niciodată calea de ieșire spre acea lume minunată a libertății întrezărită pentru un moment efemer la ședința noastră anterioară; speranța că o voi găsi sau mai degrabă că tu o vei găsi pentru mine, că tu ai cheia cu care vei descuia poarta închisorii. Stânjeneala se datorează faptului că mi-aș dori să gândești frumos despre mine și iată-mă aici, arătându-ți toată nebunia și inadecvarea mea, fără nicio oportunitate să îmi demonstrez competența sau controlul... După ce nervozitatea inițială s-a diminuat, am tot căutat o repetare a acelei experiențe din prima ședință — sentimentul că ceva a făcut un declic, că acolo a existat o unitate reală a percepției. Așa că am venit cu tot felul de istorii personale în speranța că voi provoca acel răspuns. Și e amuzant, nu-i 1

Comparați, de asemenea, și experiența domnișoarei Har, citată mai devreme, pagina 80, de a adormi mai degrabă decât să audă înregistrarea propriei voci exprimând afecțiune pentru tatăl său.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

100

așa? Din câte îmi amintesc, relatările mele au fost în mare parte destul de diacronice și de obiective, evocând prea puțin din reacția mea emoțională. Dar am avut reacții emoționale puternice, eram perfect conștientă de ele și mi le amintesc, dar întotdeauna m-am gândit la ele ca la un accident, pur și simplu ceva cu care trebuie să te descurci, printre alte lucruri — și când vorbesc despre evenimentele trecute, felul în care am simțit despre ele pare irelevant în comparație cu evenimentele în sine. Nu cred că îmi place să nu am niciunul dintre acele sentimente. Este aproape ca și cum o parte a experienței mele ar fi inaccesibilă pentru mine. Este o tâlhărie, într-un fel, mă face să mă simt mai puțin decât eu însămi, retezată. Ei bine, oricum, cu toate că am limpezit aceste lucruri, nu s-a întâmplat nimic — cel puțin nimic din ce am sperat eu. Sigur, ai prins sensul a ceea ce am spus, imaginea oglindă a fost la fel de fidelă ca și înainte, dar și-a pierdut din prospețime, era temă și fără viață comparativ cu priveliștea de la fereastra ta. Pe măsură ce timpul s-a scurs, am devenit nespus de descurajată, dezamă­ gită, aproape disperată. Voiam o repetare a acelei experiențe atât de mult, și când nu a venit, a părut că accentul trece de la dorința de eliberare către o năzuință de a fi în contact cu tine, orice fel de contact. M-am uitat la tine ocazional, sperând că ceea ce nu s-a întâmplat prin cuvinte s-ar putea întâmpla printr-o privire și, nereușind asta, m-am uitat pur și simplu la tine în speranța unei reasigurări. Ai fi putut și tu să mă privești ca și cum m-ai fi plăcut sau ai fi simpatizat cu mine sau ceva. Dar nici asta nu s-a întâmplat, deși te uitai la mine perfect calm și prietenos, și deschis și într-un fel gata pregătit. Pregătit pentru ce? Să accepți tot ce am spus? Să te uiți la tot fără să stabilești niciun fel de limite, dar fără să te lași prins în noduri emoțio­ nale? Dacă te poți uita la toate posibilitățile oribile ale vieții cu o privire atât de clară, poate că și eu pot? Nu este ca și cum experiența mea este atât de îndepărtată de a ta, încât să nu te afecteze deloc. Nu poate să fie atât de îndepărtată pentru că pare că o înțelegi atât de bine. Și ești și tu om, mi s-a întâmplat mie, i s-ar putea întâmpla oricui, inclusiv ție. Suntem cu toții conștienți de asta, cred, și din această cauză refuzăm atât de des să acceptăm experiența altor oameni, pentru că, atunci când facem asta, ne confruntăm cu posibilitatea că ni s-ar putea întâmpla și nouă. Dar, prin înțelegerea și accep­ tarea ta, pari să accepți posibilitatea că ți s-ar putea întâmpla și ție, și tot în­ frunți perspectiva cu un calm imperturbabil. Asta oferă perspective interesante pentru mine, dar acum sunt îngrozitor de dezamăgită și vreau o asigurare imediată. Mi-ar plăcea să te ating, să îmi pun capul pe umărul tău și să plâng. Poate că m-ai îmbrățișa, m-ai atinge pe umăr și mi-ai spune „gata, gata, totul este bine, nu plânge"; și m-aș simți alinată și ușurată și m-aș putea opri pur și simplu să mă mai lupt cu toate lucrurile astea. M-aș simți atât de confortabil, dar în același timp am sentimentul că ar strica ceva. Ar face viața ușoară și

CARL R. ROGERS

dulceagă, dar aș pierde ceva — ce, nu știu —, ceva atât de prețios, atât de personal, încât voi fi întotdeauna bântuită după aceea de un sentiment subtil de pierdere și eșec. Dacă nu știam deja, dacă nu acceptasem măcar parțial faptul că nu o să-mi dai nimic din toate lucrurile astea călduțe, aș fi putut să lupt pentru ele sau să mă ocup să mi le asigur, mai degrabă decât să mă ocup de soluționarea problemelor, care pare lipsită de speranță. Și, dacă n-aș fi avut cunoștință de subterfugiile tale (!!), faptul care m-ar fi susținut ar fi fost presupoziția ta nerostită despre ceva mai bun. Ba nu — asta este adevărat într-un fel, dar am înțeles-o în întregime greșit. N-am atins acea experiență a libertății după care tânjesc prin mângâiere, fie ea reală sau simbolizată și nici experiența trecută nu a dat naștere acelor exprimări obișnuite ale simpatiei. Simpatia ar fi putut fi odihnitoare și mi-ar fi permis să revin la acțiune cu vitalitate regenerată, dar nu mi-a fost niciodată de ajutor direct în rezolvarea problemelor mele. Pentru o vreme, a creat iluzia că mediul, alți oameni se vor schimba, așa că n-o să fie nevoie ca eu să fac nimic. Dar acea iluzie dispare cu repeziciune când intru din nou în acțiune. Pe termen lung, simpatia chiar nu a funcționat și am fost nevoită să conchid că ar fi trebuit să fac ceva în așa fel încât acțiunea să nu fie atât de dificilă. Când am venit la tine, aveam două lucruri în minte: (1) Am sperat că voi putea să mă comport liber, dar nu aveam prea multă experiență în sensul acesta, așa că nu am fost sigură că pot. (2) Simpatia mi-a oferit o oarecare consolare în trecut, sunt sigură de asta, și în cel mai rău caz pot să apelez la ea. încă mai am o slabă speranță că tu vei face ceva în așa fel încât acțiunea să devină ușoară pentru mine și asta mă predispune în continuare la pasivitate. De vreme ce această problemă nu se rezolvă ușor de la sine, îndoiala mea despre propria capacitate este foarte accentuată și, dacă ar fi să îmi oferi simpatie în acest moment, mi-ai confirma cea mai rea suspiciune... Dar tu nu îmi confirmi îndoielile; tu îmi susții speranța. Nu sunt recunos­ cătoare pentru asta, nu e o trăire ieșită din comun, dar într-un fel neclar îmi permite să merg mai departe pe cont propriu. Dar mă agăț încă de posibilitatea interesantă de a avea mai mult contact personal cu tine — nu sunt încă suficient de sigură de mine și ăsta este asul meu din mânecă. Știu destule despre terapie încât să înțeleg cât de departe voi ajunge cu asta, dar chiar și așa nu îmi pot scoate ideea din cap. Este plăcut să mă simt liberă să mă exprim pe mine însămi, este interesant să descopăr că este mai mult de exprimat decât am anticipat și truda de a depăși obstacolele aduce o satisfacție nedeslușită; continuă să pară că este o atmosferă sigură și plăcută în care să faci acele lucruri, dar, în cazul în care vreodată vei retrage sau diminua acea atmosferă, o să mă agăț de alte posibilități. La nevoie, asta poate să foloseas­ că scopului dublu de a-mi apăra slăbiciunea și de a-ți distruge aparenta independență.

101

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

102

Două aspecte din acest fragment au nevoie de comentarii. Aici se află o exemplificare a acelor atitudini care în alte terapii ar putea la fel de bine să fie începutul unui transfer pozitiv. (Vezi capitolul 5 pentru o discuție mai amplă asupra acestei chestiuni.) Dar cel puțin aici clienta însăși recunoaște că o relație transferențială este în mod vădit cel mai bun scop secundar. Alți clienți trăiesc relația într-o manieră întru câtva diferită, așa cum va fi evident în capitolul următor (Capitolul 4, pp. 157-161). Celălalt aspect este modul în care ea pare să confirme într-o oarecare măsură teoria rolului terapeutului care a fost oferită mai devreme. Să vezi o altă persoană, terapeutul, că acceptă experiența în loc să o respingă, în special când pare că i s-ar putea întâmpla și lui, facilitează propria acceptare a experienței.

Scris după a treia ședință Când am venit astăzi la ședința noastră, nu mai eram deloc nervoasă, așa cum fusesem data trecută. Era o anumită surescitare în fundal, dar nu tracul. Nu mai sunt atât de speriată sau preocupată de părerea ta despre mine. Cu siguranță nu a mai fost în prim-plan și, în acele circumstanțe, să rezolv misterul comportamentului meu straniu se releva ca o îndeletnicire din ce în ce mai interesantă și mai provocatoare. Cel puțin trebuie să umplu cumva timpul, nu? Dacă nu pot să mă îndeletnicesc cu dezbaterea opiniilor tale despre problema mea, singurul lucru care rămâne este să sap și să văd dacă pot să descopăr care este problema mea. Pentru că acum îmi dau seama că nu știu care este.

Sentimentul „fluturilor în stomac" chiar înainte de ședință este un fenomen interesant care este comun multora, dacă nu celor mai mulți dintre clienți. Este interesant că el apare într-o atmosferă care, mai presus de orice, este trăită ca neamenințătoare. Răspunsul, bineînțeles, constă în faptul că, deși consilierul și situația sunt neamenințătoare, experiența cu care o persoană încearcă să se des­ curce este foarte amenințătoare, Într-adevăr. Un aspect al terapiei care nu este suficient de clar pentru mulți începători este că „problemele" care sunt aduse în terapie nu sunt rezolvate în mod direct și că o experiență frecventă în terapie este constatarea treptată că problema este ceea ce nu apare ca fiind cunoscut în conștiință. într-un sens foarte concret clientul nu știe niciodată care este problema până când nu se află destul de aproape pe calea către o soluționare. Un alt mod de a formula acest fenomen este că problema pare să fie aceeași în toate cazurile; este problema asimilării experienței negate într-un Sine restructurat. Dar domnișoarei Cam nu-i lipsește materialul.

CARL R. ROGERS

Oricum, este ceva despre care chiar vreau să vorbesc de data aceasta. Poate că despre asta era toată acea agitație anticipatorie? Este ceva nou; poate că voi ajunge undeva, acum? Am un oarecare sentiment în legătură cu asta, dar sunt un pic nesigură cu privire la modul în care va fi primit. Mi-ar plăcea să o fac cu eleganță, mi-ar plăcea să potrivesc forma cu fondul, dar nu prea știu cum să o fac. Nu sunt sigură ce caracteristici ar trebui să aibă forma. Dacă asta este situația, și sunt curioasă încă să aflu încotro mă va duce, singura cale este să plonjez înăuntru, indiferent cum. Asta nu provoacă niciun fel de dezaprobare și este o ușurare deplină. Este bine să spun măcar o dată ce gândesc. încerc din nou, cu puțin mai multă încredere. Este încă și mai plăcut și am ajuns treptat în punctul în care pot doar să mă delectez cu amuzamentul de a mă exprima pe mine, de a lăsa fragmentele să cadă unde-or vrea. încă nu le pot da drumul întru totul — până la urmă nu trebuie să par genul de persoană care merge până la extreme (și de ce nu?) și, oricum, mai există posibilitatea ca tu să mă condamni când vei afla cum sunt cu adevărat. Dar accentul s-a mutat de la ce ai putea tu să crezi sau să spui, pe experiența înviorătoare a exprimării pro­ priilor sentimente. Tu îți pierzi destul de mult din importanță; și, de fapt, în unele feluri mi-ar conveni destul de mult dacă tu doar ai sta acolo unde te afli și n-ai spune nimic. Când vorbești, deseori pare ca o întrerupere și nu fac decât să aștept mai mult sau mai puțin răbdătoare să termini, ca eu să merg mai departe. Nu pot să identific aceste momente, dar știu că nu au fost acelea când ai înțeles sentimentul meu că trebuia să mă conformez cumva opiniilor altor oameni. Asta a fost frapant, nu perturbator. Odată, ai râs cu mine destul de spontan și, deși a fost foarte agreabil, mi s-a părut că surprind o vagă notă personală în râsul tău, care m-a făcut să mă simt stânjenită. Nu pentru că am interpretat acea notă personală ca fiind jignitoare sau peiorativă — a fost mai degrabă ca râsul degajat pe care prietenii îl împărtășesc când se amuză pe seama slăbiciunilor reciproce. Deși aici m-am jucat cu ideea unei relații mai personale, când văd orice care îi seamănă câtuși de puțin, mă face să mă opresc brusc. Nu este bizar? Una este să îți imaginezi o asemenea posibilitate, dar, dacă acea posibilitate este înfăptuită, ar fi pe cale să mă implice într-un fel de situație care este dureroasă și amenințătoare. Un fel de complicație emoțională cu care mi-e teribil de teamă că n-o să mă pot descurca.

103

Aici este limpede că atât clientul, cât și terapeutul percep situația în același fel și sensul lucrului împreună la relație este în mod categoric mai evident. Probabil că este o experiență destul de des întâlnită ca măcar unele dintre răspunsurile terapeutului să fie considerate întreruperi. Experiența clinică ar oferi totuși două motive pentru răspunsurile ocazionale. în primul rând, obiec­ ția rapidă a clientului la o reflectare imprecisă a atitudinii este o dovadă a semnificației pe care înțelegerea o are pentru el. A ajuns să o accepte mai degrabă

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

într-un mod obișnuit, dar, dacă îl pune pe gânduri, devine imediat conștient de acest fapt. Un alt motiv pentru a evita tăcerea este posibilitatea ca ea să faciliteze proiecția și transferul. Dacă terapeutul a arătat prin ceea ce a spus, cât și prin atitudinile și comportamentul său înțelegere și acceptare atitudinilor dureroase care sunt explorate, atunci acest fapt este purtat în minte și dificil de distorsionat. Pe de altă parte, dacă terapeutul a păstrat liniștea, atunci este mai ușor pentru client, în perioada de după ședință, să proiecteze înțelesuri în acea tăcere. Tera­ peutul ar fi putut fi aprobator, dezaprobator, disprețuitor, plictisit — nevoile clientului fac să fie ușor să proiecteze în această manieră, atunci când există puține dovezi pentru a merge mai departe.

104

Când am venit la ședință, am luat și hotărârea de a nu mai căuta experiența incitantă a primei ședințe... La început, a fost puțin dificil să nu mai arunc nicio privire plină de năzuință în acea direcție, dar, pe măsură ce am devenit mai preocupată să îmi exprim sentimentele prezente, s-a pierdut în fundal. Și cu toate că ședința s-a terminat fără vreo repetare a acelei experiențe valoroase, nu a existat nimic din descurajarea și disperarea și confuzia pe care le-am simțit înainte. In schimb, m-am simțit ca și cum aș fi ajuns undeva, ca și cum aș fi avut ceva din care să mușc și am simțit o neplăcere destul de mare că ședința a trebuit să se încheie în acel punct. După aceea m-am gândit la tot felul de lucruri despre care aș vrea să vorbesc data viitoare când te voi vedea. Pe majoritatea le-am uitat acum, și este destul de exasperant, dar nu sunt extraordinar de îngrijorată. încep să mă simt puțin ca Mr. Micawber1 — „Ceva tot va ieși la suprafață." Nu am făcut niciun efort să încep să scriu imediat după ședință. Eram plină până în gât cu mine însămi și cu problemele mele și nu simțeam că le-aș putea măcar vedea, chiar dacă aș fi încercat. Așa că mi-am ascultat acel impuls și am fost la o plimbare și, cu alte cuvinte, m-am simțit bine până în seara următoare. După ce m-am uitat la mine atât de mult timp, este foarte reconfortant să te uiți în jur, la lumea din afară. Desigur că mă găsesc foarte interesantă, dar după o vreme ajung să mă satur până peste cap de un asemenea subiect atât de restrâns. Poate că ședințele funcționează în mod obișnuit așa, într-o oarecare măsură? Centrarea dublă exclusivă asupra Sinelui duce la sațietate, astfel încât mediul arată plăcut și proaspăt de data asta. O persoană evadează de regulă din mediu în interiorul Sinelui, dar acum procedeul este inversat și mediul este văzut într-o nouă lumină, satisfăcând o nevoie pozitivă. Este un fel de acceptare primitivă a mediului.

1

Personaj din cartea lui C. Dickens, David Copperfield. (N. red.)

CARLR. ROGERS

Scris după a patra ședință

105

Consilierului i s-a părut că, în a patra ședință, domnișoara Cam a ajuns la câteva intuiții noi despre anumite aspecte ale comportamentului ei. Cu toate aces­ tea, nu ar fi ghicit profunzimea entuziasmului care a însoțit această experiență.

La naiba, la naiba, la naiba, mă simt minunat! Caldă, luminoasă, fericită și relaxată. Este o adevărată relaxare vasculară. Pielea mea are acea senzație particulară fină, catifelată, în tot corpul meu, la fel. Dintre toate lucrurile, să se întâmple asta! Să renunț la toate analizele elaborate, să mă gândesc în termenii cei mai simpli la problemele din relațiile umane, ca un copil mic silabisind cuvintele, și să apar cu concluzia evidentă, de parcă aș fi fost Columb desco­ perind America. Și, la naiba, am știut lucrurile astea de ani, dar le-am îmbrăcat pe toate într-un jargon atât de elaborat, încât nu am mai putut să văd care este semnificația lor... Un alt lucru care îmi place la felul ăsta de fericire este că e atât de lină, de firească și de calmă. Nu felul acela de fericire aproape violentă, sălbatic de însuflețită, extravagantă și în cele din urmă extenuantă cu care sunt obișnuită. Aceea s-a evaporat ca aburul și s-a autoconsumat într-o precipitare nesăbuită, ca și cum ar fi anticipat momentul inevitabil în care capacul va fi din nou pus. [Următoarea însemnare este datată „Dimineața următoare"] Devine din ce în ce mai dificil să scriu aceste relatări — orice ar fi ceea ce se întâmplă, devine mai așezat și mai subtil... are mai multă continuitate, așa că evenimentele disparate nu mai ies în evidență cu limpezime dramatică și este foarte dificil să văd ce se întâmplă în interiorul meu. Mai mult, de acum este departe de investigația științifică, este o experiență cum nu se poate mai personală și asta are mai multe urmări: energiile mele sunt destul de bine prinse în oricare ar fi procesul care se desfășoară și este nevoie de un efort extraordinar să observ și să înregistrez acest proces: instinctul sau impulsul meu, sau mai știu eu ce sunt toate împotriva analizei și autoreflectării — sunt mult mai înclinată să mă las în pace și să mă bucur pur și simplu de rezultate sau să le las să mă inunde, când nu mă bucur de ele: într-un fel sau altul, întregul proces de consiliere pare să militeze împotriva oricărui fel de in­ trospecție sau preocupare cu Șinele. Bineînțeles că tot felul de întrebări și insight-uri și unele ipoteze (deși remarcabil de puține) apar între ședințe, dar există o tendință foarte mică să te pierzi, să devii preocupat sau să te refugiezi în ele; îți atrag atenția cam în felul în care o fac evenimentele externe; sunt mult mai predispuse să apară în timp ce faci ceva și sunt foarte predispuse să dispară dacă îți întorci întreaga atenție către ele și încerci să le prinzi.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

106

Este ceva fascinant în legătură cu acest paragraf. Clienta, în ora terapeutică, își concentrează întreaga atenție asupra propriei persoane, până la un nivel pe care nu l-a cunoscut probabil niciodată înainte. Cu toate acestea, situația este trăită ca un proces care duce la o îndepărtare de preocuparea față de propria persoană. întrebarea care merită pusă este dacă nu cumva terapia este o trăire a Sinelui și nu o experiență despre Sine. Astfel, interesul intelectual, introspectiv, legat de Sine pălește în favoarea unei experiențe primare. Referirea ei legată de faptul că insight-urile apar în momente neobișnuite, când atenția este fixată în altă parte, este o experiență foarte obișnuită a clienților. O serie de clienți au menționat că modul în care aceste înțelegeri semnificative despre Sine par să apară „din senin", atunci când se așteaptă mai puțin, este pentru ei o dovadă în plus a puterii procesului care s-a pus în mișcare. Domnișoara Cam se referă mai apoi la o experiență a progresului care este comună multor clienți, constatarea că anumite constelații dureroase ale expe­ rienței și-au pierdut caracterul amenințător. Este evident că nu întotdeauna e nevoie ca un astfel de material să fi fost menționat în ședință. Atitudinea Sinelui față de el este aceea care pare să se fi modificat. încă mă simt relaxată și foarte mulțumită și interesată de viață. Am observat cel mai extraordinar lucru noaptea trecută! Marți seara, înainte de ședința noastră, s-a întâmplat să mă gândesc la un incident din copilăria mea, aproape singurul pe care mi-1 amintesc. Era o ceartă între mama și tata, în care mama răsucea mânerul unei oglinzi pe care o primisem de Crăciun și care îmi era foarte dragă. Mi-a fost teamă că mama o va sparge și așa a și făcut. Cred că aveam cinci sau șase ani, dar îmi amintesc fiecare detaliu al acelei scene (mai puțin cuvintele) — priviri, tonuri, așezarea; și, până marți seara inclusiv, nu am fost niciodată capabilă să mă gândesc la acest moment fără să trăiesc agonia copilărească îngrozitoare și teroarea, ca și cum ar fi fost ieri. Ei bine, noaptea trecută m-am gândit la asta din nou și, știi, fiecare părticică din acea emoție a dispărut și este pur și simplu ceva care mi s-a întâmplat dintr-odată. Au mai fost ocazii ulterioare — toate legate de relația dintre părinții mei — care mi-au produs aceeași durere când îmi aminteam. Așa că m-am uitat la acelea și, când colo, și ele simt tot istorie. Mai mult, pot să îmi amintesc o parte dintre evenimentele normale din copilărie pentru care am avut, până acum, o amnezie totală. Și asta elucidează un aspect care m-a preocupat în timpul ședințelor noastre. Se presupunea că sufăr de atitudini și experiențe negate (etichete, totuși!) și nu puteam să descopăr niciuna. Sunt foarte puține senti­ mente pe care am refuzat să le admit în conștiință. Desigur, mi-am iubit și mi-am urât părinții în același timp, dar întotdeauna am știut și am acceptat asta; și așa mai departe, de la un capăt la altul. Mai mult, am recunoscut întotdeauna, din câte îmi amintesc, dreptul celorlalți oameni de a-și conduce

CARL R. ROGERS

propriile vieți în propriul lor fel și chiar mi-am acordat și mie acest drept. Așa că am recunoscut dreptul părinților mei de a-și destrăma căminul, chiar dacă a fost foarte greu pentru mine. Am înțeles că nu aveau nicio intenție să mă rănească și că, atunci când au făcut-o, a fost ceva accidental; s-a întâmplat să fiu la mijloc atunci când s-au atacat reciproc sau când s-au angajat în manevre defensive și mi-a fost milă de ei. Dar singurul lucru pe care nu-1 conștientizam era că, în ciuda faptului că știam că ei nu intenționau să mă rănească sau să mă atace, m-am simțit ca și cum ar fi făcut-o. Mi-a fost milă și de mine și, cu toate că am recunoscut acest lucru într-o oarecare măsură, nu am avut răbdare cu el și am negat o bună parte din el.

107

O persoană complexă din punct de vedere psihologic are tendința să simtă că nu și-a respins propriile atitudini și sentimente, pentru că le-a acceptat pe acelea care sunt în mod obișnuit negate. Dar, dacă acolo se află o tensiune internă și o lipsă de integrare, aceasta pare că se datorează întotdeauna faptului că senzațiile și sentimentele care există la nivel organic sunt împiedicate să devină conștiente. Domnișoara Cam discută apoi o altă atitudine pe care a avut-o și despre care simte că nu a fost în mod fundamental a ei. „A fost o atitudine, nu în întregime atitudinea mea." Continuă:

Ca urmare... lucrurile care mi-ar fi permis să mă respect pe mine nu erau nici ele ale mele și m-am devalorizat aproape în întregime. Valoram mai exact nimic și nu m-am putut convinge de altceva, în ciuda tuturor dovezilor care arătau contrariul. Spune ceva neplăcut despre mine și voi fi imediat și cu toată inima de acord; dar încearcă să îmi spui ceva drăguț despre mine și voi petrece ore în șir încercând să te conving, să îți explic până în cel mai mic detaliu cât de mult greșești. Nu era nici falsă modestie, chiar mă simțeam disperat de inconfortabil și necinstită în acceptarea aprecierii. Acesta pare să fie un bun exemplu al tenacității cu care individul ține la conceptul de Sine în jurul căruia și-a organizat experiența. Este tot atât de dificil să accepți experiența care ar extinde acest Sine, pe cât de dificil este să accepți materialul care l-ar putea contracta — ambele tipuri de experiențe sunt incongru­ ente cu imaginea pe care o menținem despre Sine și sunt respinse. Descrierea clientei cu privire la ședința în sine conține câteva elemente care sunt noi și semnificative. De data aceasta, eram nerăbdătoare să vin la ședință: aveam lucruri despre care voiam să vorbesc și n-ar fi putut fi prea curând pentru mine. Este înne­ bunitor felul în care acele lucruri dispar când ajungi să le rostești — mintea mea este în întregime o foaie albă, nici măcar vreun aspect irelevant de care să

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

108

te agăți. Șmecheria într-o astfel de situație constă, se pare, în a nu forța lucrurile — abandonează-te în fața foii albe și așteaptă să apară ceva de acolo. De-abia dacă mai sunt conștientă de prezența ta sau poate ar fi mai bine să spun că nu sunt jenată de tine. Nu îmi mai este frică de opinia ta despre mine (sau, cel puțin, micile reminiscențe mă amuză doar), deși într-un fel sunt mult mai conștientă de faptul că trebuie să ai una și aș fi întru totul sincer interesată să o aud. Și întru totul neafectată de ea, cred. Acum sunt întotdeauna interesată de ceea ce spui și total dispusă să amân ceva ce tocmai voiam să spun, ca să te ascult — și să te ascult cu adevărat — pe tine. Ai spus multe lucruri de data asta care au pătruns atât de departe dincolo de ceea ce am spus eu, încât mi-a fost oarecum dificil să înțeleg că la asta mă gândisem de fapt. Totuși, ai avut dreptate și, în ciuda faptului că ai luat-o cu mult înaintea mea, am fost interesată și stimulată mai degrabă decât înspăimântată și în retragere. O, la naiba, am fost înspăimântată odată, nu-i așa? Chiar aproape de început, când am spus ceva despre faptul că sunt mai bine decât cei mai mulți oameni și tu ai reformulat, astfel că am părut de-a dreptul îngâmfată. Ai mers drept la țintă cu asta, așa cum, ulterior, chiar am înțeles destul de limpede, dar atunci am fugit repede în direcția opusă. La un moment dat, ai spus ceva despre relații, ce nu am priceput deloc. Și cu toate acestea aveam sentimentul că era oarecum adevărat, așa că am fost de acord fără să înțeleg și am mers mai departe. Judecând după rezultate, ședința a fost un succes răsunător și toate remarcile tale au mers în direcția în care eu încercam să merg. Totuși, îmi imaginez că unii oameni, citind o înregistrare a ei, ar spune că a fost o frumoasă demonstrație a convingerii potrivit căreia consilierii (chiar) își introduc propriile evaluări și chiar direcționează clientul. Dar, dacă te întreb „Scuză-mă, dar eu în ce direcție călătoresc?" și tu îmi răspunzi „spre nord", nu văd pe ce bază poți spune aici că m-ai împins în direcția aceea. Este mai curând dificil de dovedit totuși. Am primit multe dintre răspunsurile tale cu un mic șoc — în special tema recurentă a „etichetelor" și a „conformității" și o grămadă dintre cele pe care le-ai dezgropat din ceea ce părea un conținut destul de nepromi­ țător. Dar acele șocuri au fost plăcute, a fost o ușurare să mi se îndepărteze prefăcătoria. Vreau să scap de ea, dar nu prea pot să mă descurc singură, așa că tu doar duci mai departe propria mea dorință reală. Dar, încă o dată, oricine se uită la situație dintr-un cadru extern de referință te-ar acuza, probabil, de selectivitate în ceea ce privește opiniile și valorile tale.

Aici este de mare interes pentru terapeut că răspunsurile sale din această ședință i-au părut clientei ca fiind de un tip oarecum diferit, că au pătruns cu mult mai departe dincolo de ceea ce a spus, că au mers dincolo de ea și, mai mult, chiar dacă în direcția în care ea mergea. Percepția consilierului asupra situației este oarecum diferită. In opinia lui, răspunsurile sale au fost de același

CARL R. ROGERS

tip ca acelea din ședințele anterioare, reflectând pur și simplu atitudinile expri­ mate. Din punctul său de vedere, diferența a părut să fie aceea că, acum, clienta explora cu adevărat în teritoriul care pentru ea era necunoscut și că afirmațiile sale timide erau de tipul celor pe care alți clienți le-au descris astfel: „Nu prea știam ce spuneam". Când aceste exprimări ale atitudinilor care sunt la limita conștiinței sunt luate și reformulate pe scurt de către consilier, percepția lor într-o formă mai clară pare să fie pentru clientă o nouă experiență. O duce mai departe în propria gândire, este văzută ca mergând mai profund în propriile înțelesuri decât ea însăși a mers, este văzută chiar ca fiind amenințătoare, ceva de care să fugi. Este de un oarecare interes care dintre aceste percepții ale experienței se apropie cel mai mult de realitatea obiectivă, din moment ce ar arunca mai multă lumină asupra procesului terapiei. în mod evident, avem nevoie de cazurile în care deținem atât înregistrările, cât și reacțiile introspective ale clientului (și poate reacțiile introspective ale consilierului), astfel încât să poată fi făcute comparații.

109

începi să arăți mult mai mult ca persoană decât ca cineva din categoria „consilieri". Mi se pare că în această ședință ai părut mult mai mult Șinele tău întreg, și nu doar partea aceea din tine care este consilier. Bineînțeles, știu că asta este în mare măsură pentru că te-am lăsat să intri, dar mă întreb dacă te simți puțin mai liber și mai mult „tu însuți?" Acum, când râzi, seamănă mai mult cu felul acela de râs pe care îl împărtășesc prietenii și nu mă mai face să tresar așa cum a făcut-o atunci, în ședința anterioară. Din contră, mi-a plăcut foarte mult. Mă face să mă simt foarte activă și competentă, și dornică să continui cu cercetările mele. Până la urmă, dacă putem să împărtășim aceleași glume și pot să înțeleg când îmi reflecți propriile semnificații, poate că sunt tot atât de competentă pe cât pari să fii tu, poate că sunt chiar o persoană capabilă, în definitiv. In fond, când ai început să pătrunzi atât de adânc cum ai făcut-o în înțelesurile mele, înseamnă să te apropii de normal, un schimb prietenesc, nu-i așa?

Consilierul este de aceeași părere, că în această ședință și în următoarele a fost și a părut mai mult un Sine întreg. In ședințele inițiale, când atitudinile exprimate sunt relativ superficiale, procesul înțelegerii clientului poate să nu necesite un efort total din partea terapeutului și există mai mult riscul ca reflectarea atitudinilor să fie o tehnică, mai degrabă decât exprimarea întregii personalități a consilierului. Dar, pe măsură ce ședințele conduc către gândirea obscură și cumva incoerentă, pe măsură ce clientul explorează cu autenticitate necunoscutul, consilierul devine pe deplin implicat în încercarea de a ține pasul cu această căutare confuză și deconcertantă. Atenția sa este în întregime concentrată pe încercarea de a percepe din interiorul cadrului de referință al clientului și astfel nu mai reprezintă o tehnică în acțiune, ci implementarea unui scop personal

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

110

captivant. în această încercare de a se zbate alături de client, de a întrezări împreună cu el cauzele pe jumătate înțelese ale comportamentului, de a se lupta cu sentimente care apar în conștiință și apoi scapă din nou, este în întregime posibil ca simplul concept al „reflectării adecvate a sentimentului" să nu se mai armonizeze cu comportamentul terapeutului. Mai degrabă decât să fie o oglindă, terapeutul devine un însoțitor pentru client, pe măsură ce acesta răzbește în puterea nopții prin pădurea încâlcită. Răspunsurile terapeutului sunt mai mult de natura unor chemări prin întuneric: „Sunt cu tine?" „Este acesta locul în care te afli?" „Suntem împreună?" „Este aceasta direcția în care te îndrepți?" Așa cum ar fi de așteptat, răspunsul la aceste întrebări este câteodată „nu", câteodată „da". Consilierul se află uneori împreună cu clientul, alteori poate să o ia înainte, alteori înțelegerea sa rămâne în urmă. Astfel de abateri minore de la drum sunt relativ neimportante, de vreme ce este atât de limpede că terapeutul spune în general: „Mă străduiesc să țin pasul cu tine, cât timp faci această căutare primejdi­ oasă și înspăimântătoare". Acest aspect pare să reiasă din următoarea expunere a domnișoarei Cam.

Ai spus anumite lucruri care nu păreau să fie chiar ceea ce am vrut să spun. Dar, departe de a fi amenințătoare, au fost de-a dreptul încurajatoare. Este plăcut să aflu că o neînțelegere nu este irevocabilă — că o pot corecta și că tu vei înțelege și vei accepta rectificarea. Nu este necesar să fiu perfect clară și înțeleasă de fiecare dată când vorbesc. Nu este nevoie să fiu speriată de moarte de fiecare dată când deschid gura de teamă că voi spune ceva care nu este absolut precis și dincolo de orice reproș sau critică. Nu este nevoie să îmi aleg cuvintele cu atâta grijă încât să ajung să mă exprim mult mai puțin clar decât dacă aș fi spus pur și simplu primul lucru care mi-a venit în minte.

Aici se află răspunsul pentru aceia care întreabă: „Nu este terapia centrată pe client Într-adevăr directivă, consilierul fiind cel care selectează elementele cărora le va răspunde, îndreptând astfel cu subtilitate clientul către anumite zone și scopuri?" Așa cum a fost arătat aici, dacă atitudinea terapeutului este de a urma inițiativa clientului, clientul nu numai că percepe acest lucru, dar îl și corectează prompt pe consilier atunci când acesta se află pe o pistă greșită, și se simte confortabil să facă așa.

Spre sfârșitul ședinței, când prinsesem viteză, am început să mă simt pur și simplu minunat, din cap până-n picioare — caldă, relaxată și fericită. Erai mult mai prezent pentru mine decât ai fost vreodată înainte. într-un fel, indispensabil pentru fericirea mea din acel moment — mă simțit mult mai mult eu însămi în compania ta decât m-aș fi simțit de una singură. Dar nu este dependent într-un sens peiorativ — presupun că este ceea ce a fost numit

CARL R. ROGERS

„libertatea de atunci poți s legătura, de r< de mișcare. Și doar că arată degrabă decât decât ceva în c o reciprocitate lat-o acolo, și fundamentale sentimentul de oaspete foarte unele camere e, mutat în ea și 1« mă așez. Așa cum sugei persoane, a atitud baza experienței s< și a terapiei. Cu sig fraza ei „sunt acasă O idee despre os tului în timp ce Sin materialul domnișo încep să simt i fac și pare că nu întâmplat de tot ș sau o iluzie. Dar r Tocmai când am c: și cum ceva s-ar f simplu mă paște o

„Nu s-ar putea cai dintre cele mai interj acela că, odată ce uni tendință ca altele să aț au fost distorsionate s| pentru Sine. în sigură tizarea și restructurare} tul de vedere al confq

„libertatea dependenței". Dacă poți să spui că un pește este dependent de apă, atunci poți să spui că personalitatea mea, Șinele meu este dependent de legătura, de relația cu Șinele altor persoane, pentru viață și creștere și libertate de mișcare. Și, la naiba!, este o repetare a acelei prime experiențe emoționante, doar că arată diferit la prima privire, pentru că este stabilă și continuă, mai degrabă decât surprinzătoare și trecătoare. Ceva care am devenit mai degrabă decât ceva în care m-am aruncat. Dar ce este? Pot să spun că este o comuniune, o reciprocitate, chiar dacă limitată, a experienței; și nu am explicat mai nimic, lat-o acolo, și este cel mai firesc lucru din lume; și, ca toate elementele fundamentale ale vieții, a refuzat pur și simplu să își releve misterul. Gata cu sentimentul de a intra în casa ta. Sunt acasă în propria casă acum și tu ești un oaspete foarte bine-venit. Sunt foarte încântată să îți arăt casa, chiar dacă în unele camere este dezordine, deocamdată. Dar, la urma urmei, de-abia m-am mutat în ea și la ce poți să te aștepți? Va arăta mai bine când voi avea timp să mă așez.

111

Așa cum sugerează aici domnișoara Cam, comunicarea Sinelui real al unei persoane, a atitudinilor sale autentice către o alta e foarte posibil să reprezinte baza experienței sociale profunde, a prieteniei, a dezvoltării interpersonale, dar și a terapiei. Cu siguranță o altă fațetă a creșterii terapeutice este bine descrisă în fraza ei „sunt acasă în propria casă acum, și tu ești un oaspete foarte bine-venit". O idee despre oscilația de dispoziție și atitudine care apare în interiorul clien­ tului în timp ce Șinele este reorganizat este transpusă în următorul paragraf din materialul domnișoarei Cam. încep să simt un fel de înstrăinare din nou; nu pot să descopăr ce vreau să fac și pare că nu pot să mă opresc la nimic. Ceea ce s-a întâmplat ieri s-a întâmplat de tot și nu sunt îngrijorată că s-ar putea dovedi doar un accident sau o iluzie. Dar nu s-ar putea ca acolo să fie ceva ce încă nu am descoperit? Tocmai când am crezut că nu mai am nicio grijă pe lume? Se simte aproape ca și cum ceva s-ar pregăti să se năpustească asupra mea. Sau poate că pur și simplu mă paște o răceală? „Nu s-ar putea ca acolo să fie ceva ce încă nu am descoperit?" Este un aspect dintre cele mai interesante, ulterior discutat mai pe larg de domnișoara Cam, acela că, odată ce unele atitudini negate sunt conștientizate, există o puternică tendința ca altele să apară, de asemenea. Am putea să spunem și așa. Experiențele au fost distorsionate sau negate, pentru că a le admite părea să fie prea distructiv pentru Sine. în siguranța relației terapeutice este descoperit că, deși conștien­ tizarea și restructurarea necesară sunt ambele dureroase, totuși câștigul din punc­ tul de vedere al confortului intern și al eliberării de tensiune în mod limpede

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

112

cântărește mai greu decât durerea. Astfel, pare să se ivească o tendință puternică de a privi conținuturi și mai profund negate. Pasajul de mai înainte pare să fie primul sentiment de anxietate, prevestind alte descoperiri despre sine, care urmau să vină. Am sunat-o pe mama; ca de obicei, mi-a spus ce s-ar cuveni să fac, ca de obicei, m-am simțit descurajată și fără speranță, și chiar răcesc. De ce a trebuit să se întâmple acum, tocmai când aștept cu nerăbdare următoarea ședință și plecarea în vacanță?... Of, Doamne, am crezut că acea problemă (legată de mama) era sub control și iat-o din nou. Voi fi vreodată în stare să mă eliberez de șorțul mamei? Ce rost are? — am încercat atât de tare și pur și simplu nu pot să o duc așa la nesfârșit.

Acincea ședință t

l

în următoarea zi, domnișoara Cam a venit la a cincea ședință. Plănuise, de la început ca la două zile după această ședință să plece în concediu. în timpul contactului, a pătruns foarte adânc în multe zone ale experienței sale, inclusiv în cea a relației cu mama sa. A simțit că este imposibil să schimbe acea relație. La un moment dat a spus: „Sunt doar un copilaș. Dar este atât de dezgustător să fii o fetiță când ești atât de bătrână ca mine". In încheierea ședinței, care consilierului nu i s-a părut nicidecum caracteristică pentru sfârșitul terapiei, i-a urat consi­ lierului rămas-bun, afirmând că va încerca să continue pe cont propriu. Următorul material a fost scris la câteva ore după ședință. Ce prilej disperat de trist! Atât de searbăd și lipsit de speranță, ca și cum te-ai confrunta cu un zid gol nesimțitor — imuabil, impenetrabil, de neescala­ dat, o fundătură pentru viață și creștere, un perete sterp, căruia nu-i pasă de enigma care mă separă de mine însămi. Este dificil să exprim calitatea stranie a neajutorării, a stagnării, ca și cum întreg universul ar fi realmente și cu adevărat lipsit de sens — nu are niciun rost încercarea de a rezolva misterul ființei tale, niciun rost în nimic, pentru că, dacă viața este lipsită de semnificație, se poate termina doar în moarte și în frustrare și ceea ce pare a fi un mister este doar revelarea inutilității și nimicniciei supreme. Nu este ca și cum ar fi ceva ce nu înțelegi, ci mai degrabă nu este nimic de înțeles. Tu ai putea la fel de bine să nu fii acolo, în pofida a tot binele pe care îl poți face, în pofida a tot binele pe care această ședință sau orice altceva îl poate săvârși. Analizez zadarnic o existență zadarnică, pe care tu cu zădărnicie o reflecți. Este un nonsens; este un nonfapt; pur și simplu, nu este. Și, ca să înrăutățești totul, pari dezaprobator. Acum știu foarte bine că nu arăți, de fapt, în felul acela și, pe de

CARL R. ROGERS

o parte, nu prea îmi mai pasa dacă aprobi sau dezaprobi. Dar, vezi, data trecută fața ta a arătat dintr-odată diferit — de parcă s-ar fi înnegrit de tăciune și apoi ar fi fost spălată, dezvăluind o prospețime și o individualitate în întregime neașteptate. Am fost încântată de această descoperire și sunt atât de dezamăgită ca un copil că am pierdut acea viziune clară. Și este ceva îngrozitor de greșit și contrariant în felul în care îmi apari acum. Tot vreau să îmi frec ochii, ca și cum aș îndepărta negura și păienjenișurile. Și aș vrea să îți curăț fata. O pot vedea acoperită de tăciune și îmi aduce puțină ușurare să îmi imaginez că iau mult săpun și apă și un burete zdravăn și o spăl până devine strălucitoare. într-un fel sau altul, acea funingine de pe fața ta pare că ți-a făcut mult rău și simt că vreau să îl îndrept și să fac îmbunătățiri. Dar este prea târziu, poate că întotdeauna a fost prea târziu. Este peste tot acum și iată-mă într-un iad de nefericire din care nu voi scăpa niciodată fără ajutor. Și, din moment ce nu există niciun ajutor, nu voi scăpa niciodată. Punct. Dar am săpat groapa aceea pentru mine însămi și, când am început să sap, m-am angajat să înfrunt consecințele. Și, dacă am săpat un pic mai adânc decât am anticipat? Și dacă nu mai găsesc niciodată ieșirea? Atunci va trebui pur și simplu să învăț să trăiesc aici; și condiția pentru această învățare este o credință neabătută că există o ieșire, chiar dacă eu însămi n-o voi găsi niciodată singură.

113

Această disperare totală reprezintă o opoziție interesantă față de starea de relaxare, de fericire calmă, care a urmat după a patra ședință (vezi pagina 105) și ilustrează amplitudinea extraordinară a trăirii care poate însoți în cazul anumitor clienți procesul extenuant al transformării Sinelui. O asemenea dezolare cumplită, din experiența autorului, este cel mai probabil să apară în situațiile în care are loc o restructurare fundamentală și extensivă a Sinelui. Descrierea însuflețită a schimbărilor în perceperea consilierului se leagă foarte semnificativ de teoria personalității. în a patra ședință, fața consilierului, care a părut neagră, devine brusc curată, proaspătă și individuală. Observați cât de aproape se potrivește acest fapt cu percepția clientei despre ea însăși din a patra ședință (revedeți paginile 105-111). Dar acum, când se vede pe sine ajungând într-un punct mort, fără soluție, al unei existențe fără sens, fața consilierului se înnegrește șiîși dobândește o înfățișare dezaprobatoare. într-un capitol ulterior, câteva dintre dovezile noastre de cercetare care susțin această experiență vor fi dezvăluite. Pare să fie foarte adevărat că ceilalți sunt percepuți de client cam în aceiași termeni în care se percepe pe sine și modificările percepției de sine duc la schimbări în modul în care ceilalți sunt percepuți. Este extraordinar pentru mine cât de autonom, cât de incontrolabil este acest proces, odată inițiat. Miercuri (a patra ședință) am fost într-o formă minunată, într-o relație mult mai bună cu mine însămi și cu lumea decât am

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

114

fost vreodată și de un calm plin de voioșie, gândindu-mă la toți acei ani și ani de probleme, de tensiuni și încordări. Vinerea trecută a fost pur și simplu excelent să orânduiesc toate proiectele neterminate și toată treaba. Apoi, a fost acea apariție cât se poate de involuntară a unei nefericiri inexplicabile. Am considerat-o prostească și am acordat atenție altor lucruri — cu siguranță nu am încurajat și nu am amplificat vreo trăire vagă, dându-i o atenție exagerată. Nu, odată ce ți-ai dat consimțământul, procesul își urmează propriul curs și se reîntoarce la seninătate numai după ce treaba presantă a restructurării este încheiată — și se pare că evaluarea conștientă a unei persoane cu privire la momentul când treaba este încheiată nu este foarte demnă de încredere și nici nu are multă influență.

încă o dată, aici se află dovada, într-o zonă neașteptată, că „experiența trebuie să îți spună propriul ei înțeles". A crezut că terapia s-a încheiat, dar nu o trăiește ca fiind încheiată. Trăirea inevitabilității procesului pe care îl descrie este cu certitudine un fenomen frecvent, deși este posibil ca suficientă frică sau defensivitate să oprească procesul pentru o perioadă oarecare. Toată această chestiune merită o examinare mai atentă. Următoarele paragrafe dureroase au fost scrise mai târziu în acea vineri seara, ziua celei de-a cincea ședințe. » 9

Am rătăcit ca o fantomă toată seara, încercând să aflu răspunsul, spunându-mi că nu este așa, pur și simplu nu pot să fiu în halul ăsta de nefericită, nu are sens și apoi sunt invadată de înțelegerea faptului că este așa, cu sau fără sens, sunt atât de nefericită. Și atunci mă prăbușesc într-un scaun și încerc să privesc direct acea durere, o las să mă inunde în speranța, presu­ pun, că ar putea funcționa ca o criză — că, dacă suport toată forța dintr-odată, poate să mă arunce în întunericul și uitarea din care voi apărea o altă per­ soană. Ei bine, nu a funcționat în felul acela, dar, pe când mă ghemuiam acolo într-un cuib de nefericire, la care se adăuga și faptul că răceala mea se înrăutățea cu repeziciune, fața ta, cu expresia ei dezaprobatoare, a apărut cu intensitate în ochii minții mele. Poate că îmi îndreptam gândurile către tine... serios, nu pot să îmi amintesc, dar, oricum, duceam mai departe o luptă disperată de a rezolva enigma relației mele cu mama când, deodată, două lucruri s-au întâmplat... și nici în ruptul capului nu îmi amintesc care s-a întâmplat primul, dar, oricare ar fi fost, s-au călcat unul pe celălalt pe degete. Mai întâi, m-am gândit dintr-odată că și mama, bineînțeles, are dreptul să facă propriile alegeri și să fie orice fel de persoană alege să fie. Atât de simplu este răspunsul. Celălalt lucru a fost că, pe măsură ce mă uitam la fața ta, era ca și cum o mână s-ar fi întins și, întru totul literal, a jupuit de pe ea o umbră apăsătoare, dezvăluind fața proaspătă și personală pe care am fost atât de

CARLR. ROGERS

dezamăgită să o pierd în această după-amiază. A fost o experiență extraordinar de vie; nu ar fi deloc adecvat să spun că a fost ca o halucinație — a fost o halucinație. Nu fața, asta este, a fost doar o amintire vie, ci umbra propriilor sentimente, pe care am proiectat-o în ea. Nu este uimitor cum această înțelegere corectează nu doar sentimentele actuale, dar se întoarce să corecteze distorsiunile amintirilor stocate? Și asta explică senzația stăruitoare, dar evazivă pe care am avut-o în legătură cu ceva ciudat și derutant din înfățișarea ta, astfel încât am fost sfâșiată între dezgustul puternic de a mă uita la tine și dorința de a privi și a privi cu stăruință, în speranța că voi pătrunde și voi descifra enigma. Atunci au fost două sau trei dăți în care aș fi putut să jur că ai râs, dar, când m-am uitat la tine, erai absolut sobru și era cu totul evident că nu ai făcut-o și n-ai fi putut nici măcar să zâmbești. Și într-una dintre aceste ocazii, când m-am uitat la tine, ceva a părut că se deplasează cu repezi­ ciune dinspre fața ta către mâna mea stângă și dispare. Halucinații, dintre toate lucrurile! Poate că pe tine nu te surprinde, dar pe mine pur și simplu mă uimește. Oricum, suferința s-a risipit și, deși mă simt obosită și mi-e frică oarecum să o cred și răceala mea este absolut îngrozitoare, viața este din nou mai mult decât suportabilă și, de fapt, aproape că vreau să mă duc de îndată acasă, să practic noua abordare.

115

Aici, ca de atâtea ori, insight-urile semnificative apar între ședințe și, deși insight-ul pare să fie destul de simplu, faptul că ajunge să aibă o semnificație emoțională și practică îi oferă noutatea și intensitatea. Când același insight a fost verbalizat în următoarea ședință a părut semnificativ, dar consilierul n-ar fi ghicit niciodată profunzimea și claritatea experienței care l-a precedat. „Halucinațiile" sunt foarte neobișnuite, deși nu sunt unice în experiența, clienților terapiei centrate pe client. în general, în cazul clienților care suferă o restructurare drastică a Sinelui, comportamentele care ar putea fi etichetate ca „psihotice" dintr-un cadru diagnostic de referință sunt întâlnite cu o oarecare frecvență. Când o persoană vede aceste comportamente din cadrul intern de referință, înțelesul lor funcțional reiese atât de clar, încât devine de neconceput faptul că ele ar trebui privite ca simptome ale unei „boli". Să privești toate comportamentele ca pe încercări pline de semnificație ale organismului de a se adapta sieși și mediului său — acest lucru pare mai productiv pentru înțelegerea proceselor personalității decât să încerci să cataloghezi anumite comportamente ca anormale sau ca entități constitutive ale bolilor. Următoarea însemnare a fost scrisă luni. Ei bine, iar o luăm de la capăt — și este încă un exemplu destul de înfricoșător al caracterului autonom al acestei chestiuni. Ca și cum ai fi un

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

116

adept al unei forțe implacabile, după primul act în care te arunci de bunăvoie în fața ei, devii copleșit, fie că îți place, fie că nu, și ești copleșit până la capăt, nu poți să spui „Oprește-te, este suficient, îmi doresc să fiu copleșită doar parțial". Este totul sau nimic. Și, cumva, singurul răspuns care mai are puțină demnitate este să îți oferi consimțământul deplin pentru ceea ce oricum nu poți evita. Sâmbătă dimineața am vrut să îți telefonez și să-ți spun că totul a fost bine, pentru că am fost sigură că vei fi mulțumit să știi că treaba a fost mai mult sau mai puțin satisfăcător încheiată. Dar, deși spiritul era atât de voios și doritor, carnea era îngrozitor de bolnavă din cauza răcelii și pur și simplu nu m-am putut târî din pat să merg până la telefon... Spre seară, am descoperit că acea durere și frică incomprehensibile începeau să mă inunde din nou. Până la ora zece, chestia a atins o nouă intensitate și de această dată era dominată de o frică sălbatică, irațională — o frică atât de îngrozitoare încât, printr-o clemență ciudată, nu am putut să îi preiau tot impactul. (Până acum cred că frica a fost subordonată durerii.) Pentru mult timp, am căutat ca o nebună să deslușesc cauza acelei frici, dar, tocmai când mă gândeam că nu pot s-o mai îndur niciun minut, a năpădit dintr-odată asupra mea — ca să vezi, mi-e frică de moarte! Acea revelație a fost extrem de neașteptată pentru mine! întotdeauna m-am gândit la moarte cumva ca fiind coroana vieții, o experiență unică, de o însemnătate supremă, pentru care ar trebui să te pregătești bine din vreme, pentru că, dacă nu profiți de ocazie, nu vei mai avea niciodată o altă șansă și întotdeauna am simțit că trebuie să ai o stare de sănătate bună ca să mori. într-un fel, elementul de șoc a părut să amorțească frica suficient de mult încât să mă lase să gândesc un moment. Și bineînțeles că primul meu gând a fost că, într-o astfel de situație crtică, Dumnezeu este singurul refugiu. Dar, când m-am întors către El, am înfruntat groaza supremă, răsturnarea și trădarea de neînchipuit — El, care pretindea că este Dragostea însăși, era neguțătorul de moarte, răzbunătorul crud, distrugătorul, și L-am urât și mi-a fost frică de El: în necazul meu cel mai amar, Prietenul către care m-am întors S-a revelat pe Sine ca fiind Dușmanul. Dacă nu știi, nu pot să îți spun cum este să ajungi la capătul a tot și să afli că este infinit mai înspăimântător decât orice ai bănuit sau ai visat vreodată. Ei bine, m-am luptat cu acest gând îngrozitor, dar nu poți să te confrunți cu o asemenea oroare la infinit — mintea se dă înapoi și în acea retragere există o anumită ușurare. Intr-una dintre aceste perioade gândul meu s-a întors de la Dumnezeu, pe care nu-1 puteam schimba, către frica de moarte, pentru care aș putea să găsesc o oarecare alinare. Și iată gândul, la îndemână — desigur, moartea este de temut doar anticipativ! Este ceva ce nu este, atâta timp cât acolo este viața, și viața este întotdeauna vie în momentul prezent, un fel de acum etern. Viața și moartea sunt atât de diametral opuse, încât nu este

CARL R. ROGERS

posibil să ai vreo înțelegere sau experiență a morții până când nu ești mort. Chiar și atunci când te apropii de moarte, până și în secunda iminentă a morții, ești ocupat să trăiești. Nu este posibil să îți fie frică de moarte, serios, poate să îți fie frică doar de viață. Așa de simplu era, poate chiar mai simplu. Și toată frica aceea s-a topit. Cu frica dispărută, eram liberă să înfrunt problema dureros de crudă a acestui Dumnezeu care părea că m-a trădat. Am încercat de mai multe ori să mă țin deasupra valurilor de durere care mă inundau la gândul acesta, dar în cele din urmă am răzbit până la a înțelege că era din nou alegerea, sub o altă formă: este Dumnezeu Iubire sau este El Ură? Nu pot să dovedesc niciuna dintre propoziții și trebuie să dau crezare uneia sau alteia. Nu poate nici să fie puțin din fiecare, pentru că se exclud reciproc. Simt că El este crud și plin de ură acum, dar alteori l-am simțit ca fiind Iubire. Dar natura Lui nu este determinată de ceea ce simt eu pentru El, așa că trebuie să îmi fundamentez alegerea pe o altă bază. Nu știu care este această bază, știu doar că alegerea este absolut clară: El este Iubire. Dar, dacă așa stau lucrurile, de ce mi-ar fi frică și de ce L-aș urî? Presupun că trebuie să fie din cauza faptului că undeva, într-un trecut uitat, vreo relație apropiată de dragoste m-a expus durerii și trădării evidente, așa că, de atunci, mi-a fost frică și m-am îndoit de iubire. Păi atunci nu este nimic în neregulă cu Dumnezeu, doar cu mine este ceva în neregulă. N-ai crede că este o asemenea alinare să afli că ceva este în neregulă cu tine, nu-i așa? Și, dacă este așa, pot să fac ceva în legătură cu asta: ar putea să fie dificil, ar putea să fie dureros, poate chiar nu voi reuși niciodată, dar cel puțin pot să încerc și există o șansă de reușită. Ajungând atât de departe, criza s-a terminat cumva. Într-adevăr, este mai degrabă un sentiment nesigur, mai mult ca un răgaz decât ca o soluție: încă există chestiunea incertă de „a face ceva în legătură cu mine", dar în acel moment a fost o așa ușurare să o formulez în acei termeni, încât nu mi-am mai făcut griji în legătură cu ea. Așa că am dormit împăcată și ieri m-au înfășurat în pături și perne și m-au dus la țară să coc la soare răceala. M-am simțit chiar veselă și relaxată în rolul unei bolnave răsfățate.

117

Acest conflict și confuzie profunde, această înfruntare a atitudinilor înfri­ coșătoare din interiorul său necesită prea puține lămuriri, cu excepția faptului, poate, de a sublinia încă o dată că, adeseori, cele mai importante lupte se duc în afara ședinței în sine.

Doar după ce am ajuns seara acasă mi-a venit gândul înspăimântător că poate nu voi fi niciodată în stare să rezolv enigma ființei mele, oricât de mult aș încerca, și poate că va trebui să umblu pentru tot restul vieții mele cu un fel de „lucru" necunoscut, dușmănos, încuiat în interiorul meu, neștiind niciodată când o să iasă la iveală, întotdeauna și pentru totdeauna înspăimântată de

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

118

mine însămi. Așa că bineînțeles că m-am gândit la tine cu dor... și m-am gândit, de asemenea, că ar fi un abuz, că trebuie să-ți dorești vreo vacanță și așa mai departe... Te pot lăsa în voie să-ți imaginezi cât de puțin a ajutat noul conflict starea mea! Dar, deși a fost destul de dureros, într-un fel sau altul am putut să îmi controlez un pic sentimentele de data asta. în cele din urmă, am ajuns la concluzia cutremurătoare că aș putea cel puțin să îți cer ajutorul fără să abuzez de tine. Așa că am hotărât că îți voi telefona de dimineață — ei bine, probabil — și într-un final m-a luat somnul. M-am trezit foarte voioasă... M-am gândit la ceea ce îți voi spune și am analizat tot felul de fraze politicoase de scuze, dar am renunțat la ele una câte una... In cele din urmă, am găsit ceva care era potrivit, pentru că puteam să îți las libertatea de a-mi răspunde în orice fel alegeai... Când te-am sunat, ai fost atât de drăguț în legătură cu asta și totul a fost atât de ușor, încât m-am simțit chiar însuflețită și încrezătoare. Dar prietena mea își făcea bagajele să plece în această după-amiază și, pe măsură ce timpul se scurgea, mi s-a făcut din ce în ce mai frică la gândul plecării ei. Aici, ca în cazul oricărui alt client, responsabilitatea pentru reluarea con­ tactului terapeutic îi este lăsată clientului. Pot exista circumstanțe în care unele modificări ale acestui punct de vedere sunt de dorit, dar în cea mai mare parte păstrarea locului responsabilității în interiorul clientului este de departe mai terapeutică. Gândiți-vă, de exemplu, cât de înspăimântător ar fi fost pentru această clientă dacă la sfârșitul celei de-a cincea ședințe, terapeutul i-ar fi sugerat să se întoarcă. Ar fi însemnat doar că terapeutul era îngrijorat și implicat emo­ țional în lupta ei pentru sănătate și că îi evalua în mod negativ progresul. Cel mai probabil ar fi precipitat un conflict mult mai grav. în această situație, ea însăși a hotărât să își amâne vacanța pentru a continua sarcina dificilă pe care singură și-a stabilit-o. Observați, de asemenea, în partea de început a acestei relatări cât de strâns echilibrată pare să fie lupta. Pentru acest client, ca pentru cei mai mulți, ipoteza că o persoană are capacitatea de a se confrunta cu propriile conflicte nu este o ipoteză ușoară sau optimistă. Forțele care se îndreaptă către creștere tind să depășească forțele regresive și autodistructive, dar nu cu mult. în schimb, urma­ rea, atât pentru client, cât și pentru terapeut pare să se afle în multe, multe cazuri în cel mai delicat echilibru. Marți dimineață. Am rătăcit toată seara trecută, suferind toate torturile damnaților. Am făcut ceva treburi casnice, dar niciuna dintre ele nu mi-a adus vreo ușurare — aproape că este mai ușor să te abandonezi în întregime și să te lași pradă torturii. în cele din urmă, m-am dus în pat, unde m-au năpădit valuri de senzații fizice aproape indescriptibile. Poți aproape să vezi și să simți

CARLR. ROGERS

un val de întunecime care îți inundă creierul și ai un fel de țiuit bizar în urechi. Mi s-a părut că, dacă aș putea doar să mă abandonez ei, dacă întunecimea m-ar putea doar învălui și eu m-aș putea cufunda din ce în ce mai adânc în inconștient, atunci aș ieși complet curată și vindecată și absolut nouă. Dar, deși am încercat întruna, chiar în ultimul moment, când credeam că o să reușesc, eram împinsă înapoi în conștiința deplină... în cele din urmă, am adormit. Și în această dimineață m-am trezit cât se poate de voioasă — aș putea să fiu întru câtva euforică, dacă mi-aș permite. Am încercat să mă simt nefericită (!!!), însă nu pot. Chiar mă simt mai degrabă provocată de faptul că sunt voioasă, întreținând convingerea bizară că sunt mult mai capabilă să ajung undeva în ședința noastră din după-amiaza aceasta dacă sunt teribil de nefericită. La naiba, ce proști suntem noi, muritorii!

119

Scris după a șasea ședință Marți după-amiază, domnișoara Cam a venit pentru a șasea ședință. Con­ ținutul ședinței a avut multă legătură cu conflictele sexuale timpurii și ulterioare. Consilierului nu i s-a părut să aibă așa mare legătură cu atitudinile actuale îmbibate de emoții, ca în alte ședințe, dar de unele orientări terapeutice, conți­ nutul ar putea fi considerat foarte profund. Miercuri dimineață. Nu este nimic de spus despe ședința de ieri — a fost placidă, inertă, de parcă aș fi făcut-o pentru că am spus că o fac, dar amân­ doi am înțeles că era o formalitate — chestiunea de a muri ca un gentleman. Găunoasă și neutră, și tu păreai la fel de neutru — ca o persoană jucând politicos un rol care i-a fost desemnat... Am regăsit durerea pe care într-un mod atât de ridicol am căutat-o — nu pentru că am căuta-o, ci pentru că ședința a fost așa o fundătură. Seara trecută a fost doar o reluare a zilei de luni, inclusiv faptul că mi-am impus să fac diverse activități mărunte și senzația ciudată când am mers la culcare. Se pare că nu există nimic altceva decât durere în tot universul — atât de crud, atât de absolut incomprehensibil, atât de inutil. Spun întruna de ce — de ce, de ce, de ce a trebuit să i se întâmple asta unei persoane relativ inocente? Nu pot să cred că vreodată am făcut ceva să merit asta, și într-un fel sunt convinsă că nu are nimic de-a face cu răsplata, are de-a face cu altceva ce nu înțeleg. Nu există creștere fără o oarecare durere, dar este imposibil să cred — nu, nu să cred — să simt că ceva creativ poate să iasă din ceva care pare atât de înfiorător de distructiv... Tânjesc să plec în vacanța mea. Mă îndrept către ea cu toată dorința disperată a înecatului către țărmul îndepărtat. Nu știu cum pot răbda să aștept și în același timp știu că nu mi-ar face niciun bine acum. Nu există nicăieri odihnă pentru mine atâta timp cât port chinul înlăuntrul meu.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

120

Unii clienți sunt capabili să ajungă la restructurare cu o suferință minimă. Cu alții, ca în acest caz, „chinul din lăuntru" devine aproape de nesuportat atâta timp cât incongruențe profunde din experiență sunt explorate. Cu toate acestea, recunoașterea conflictului ca fiind situat în întregime înlăuntru și înțelegerea faptului că nicio vacanță, niciun repaus nu poate fi un repaus de la sine însuși sunt un aspect categoric al progresului.

A șaptea și a opta ședință A șaptea ședință a avut loc miercuri și a opta joi dimineață. O parte din a șaptea ședință trebuie redată din notele terapeutului, pentru a face inteligibile unele comentarii. Confuzia profundă și incertitudinea au fost evidente în ședință, dar clienta a simțit că se apropie de o oarecare decizie finală, care părea să fie de viață și de moarte — cel puțin de viață și de moarte din punct de vedere psihologic. A povestit cum în timpul ultimilor ani tensiunile și conflictele au cres­ cut constant, cu multe reacții profunde din partea ei. Am simțit înăuntru ca și cum acolo ar fi fost un animal mic care iese dintr-o peșteră — doar un animal mic lipsit de apărare, care a fost bătut fără milă, înfrânt, îngrozitor de schilodit și însângerat. Pare întru totul și din cale afară de neajutorat. Am simțit ca și cum era ceva izolat, în așa fel încât aș putea să stau de-o parte și să-l privesc, dar era tot ceva din interiorul meu. Uneori săracul animal intra înapoi, dar exista întotdeauna posibilitatea ca el să apară din nou. (Pauză.) Acum nu mai simt ca și cum l-aș vedea. Simt ca și cum sunt acel animal, biciuit, neajutorat și înspăimântător de rănit.

După a șaptea ședință care a inclus acest material și a opta ședință de joi dimineața, a fost scris următorul. Joi dimineață. Ședința de ieri a fost ca și cea de dinainte, lipsită de viață și inutilă. Singura diferență consta în faptul că a fost dezolantă într-un mod ceva mai activ — pentru că eșecul părea mai aproape — și a început, așa cum s-a și terminat, în deznădejde. Miercuri a fost o repetare a zilelor de marți și luni, cu excepția faptului că dorul pentru pacea de neatins pe care o reprezintă vacanța mea a devenit mai arzător. Totul a devenit mai arzător — tot mai mult din același lucru.

Povestește cum miercuri seară a fost la spovedanie și a simțit că i-a adus puțină alinare. După asta:

CARL R. ROGERS

Dar, pe când mergeam pe stradă, mi-a apărut un gând timid: „Cine te-a bătut? Cine este responsabil pentru starea îngrozitoare a micuțului animal torturat? Ai putea fi tu?" Nu avea niciun rost și oricum eram prea obosită să înhaț ideea cu putere. A insistat să fie tratată cu grație și delicatețe. Așa că m-am dus liniștită la culcare — nu fericită, dar nu așa de amărâtă; sfârșită, dar mai împăcată, cu o speranță timidă, dar nu istovitoare. Nu întru totul resemnată, dar într-un fel mult mai capabilă să înfrunt perspectiva ca lucrurile să nu iasă chiar așa cum vreau eu. M-am trezit chiar strălucitoare și voioasă, așa cum ai văzut de dimineață. Ședința noastră din această dimineață [a opta ședință] a fost plăcută. Plină de speranță, dar cu un sentiment realist, solid, de a fi cu picioarele pe pământ, în legătură cu ea. Totul a devenit viu și optimist din nou — tu și eu, și lucrurile în general. Știam că nu am găsit întreaga rezolvare, dar am simțit că am suficient material cu care să continui și că acum era timpul să fac ceva, nu doar să mă gândesc la asta. Dar știi, în ciuda faptului că ți-ai schimbat înfățișarea în aceste ultime ședințe, nu a avut calitatea halucinatorie pe care am observat-o înainte. Nu o pot descrie, pur și simplu simt că e diferită de ce a fost înainte ca umbra aceea să-ți fie jupuită de pe față. M-am simțit un pic încurcată în legătură cu terminarea ședințelor, în parte pentru că tu ai putea să crezi că m-am oprit și am fugit când era mai greu, dar în cea mai mare parte pentru că nu simt în întregime sigură că nu asta este ceea ce fac. Dar, serios, nu cred că este așa. Cred că este pur și simplu timpul să mă opresc... Aici, în Chicago, unde sunt departe de mediul meu și nu am nicio responsabilitate și nici prieteni, este, în mare, practică „imaginară". Ei bine, cu certitudine pot să confirm că e înțelept să-ți continui munca și relațiile obișnuite în timpul psihoterapiei!

121

în debutul celei de-a opta și ultime ședințe, ea extinde insight-ul insinuat la începutul acestei relatări, realizând că a fost autopunitivă, că ea este cea care l-a „torturat pe micuțul animal", că ea este cea care a făcut judecăți aspre despre ea însăși și că nu este neapărat nevoie să fie așa. Ședința s-a încheiat în nota „Pot să văd că lucrurile nu sunt fără speranță, că asta este în mine și că pot să fac ceva în legătură cu ea. Nu vreau să spun că o să fie ușor, dar cred că ar trebui să fiu blândă cu mine, nu să mă pedepsesc, așa cum am făcut-o". Această notă pozitivă nesigură și precaută este foarte caracteristică pentru încheierea terapiei.

Câteva săptămâni mai târziu Următoarea însemnare a fost scrisă câteva săptămâni mai târziu, în timp ce era în vacanță.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

în vacanță. Sosirea mea a fost o dezamăgire, deși o dezamăgire pentru care nu am fost nepregătită. Sunt prea epuizată emoțional ca să mai trăiesc plăcere în ceva. Zilele se scurg și eu continui să mă simt ca o convalescentă — nici bolnavă, nici sănătoasă, nici moartă, nici vie. Și sunt fantastic de irascibilă. Cel mai mic lucru este în stare să mă enerveze până mă scoate din minți și chiar pare să fie o sensibilitate cu totul irațională. Ei bine, nu, poate că este un fel de șablon în asta — devin deosebit de violentă când cineva întrerupe ceea ce fac sau sugerează să mergem spre nord, când eu m-am gândit că am putea merge spre sud sau când alții se ambalează și mi se cere să mă acomodez lor. Și iritarea mea pare să fie proporțională cu cantitatea de energie necesară pentru a mă adapta. Așa că e posibi să fie doar oboseală, în parte. Dar mare parte din asta, cea mai mare, poate, este că sunt atât de obosită, încât chiar am nevoie de odihnă; și am interpretat ca și cum oamenii îmi datorează odihnă și sunt tot atât de furioasă ca o viespe, când ei nu mi-o oferă. îngrozitor de ușor de uitat acea lecție greu câștigată că eu am fost aceea care am ales să mă simt lovită de oameni! Există un lucru amuzant aici — că furia pare să se ivească destul de spontan, dar în același timp sunt perfect conștientă că sunt absolut liberă de a alege dacă să fiu sau să nu fiu furioasă. Nu este doar o chestiune de a fi capabil să suprimi apariția sau manifestarea mâniei, ci de a putea alege între a fi furios și a fi cu convingere prietenos. La fel de obiectiv ca și cum ai avea o piatră în mână și ai hotărî dacă o arunci sau o așezi pe pământ. Nu ca izbucnirile mele ocazionale din trecut, când a părut în întregime, înspăimântător de involuntar, ca și cum aș fi fost posedată. Și nu sunt fericită că trebuie să recunosc că aleg să fiu furioasă o mare parte din timp. Cred că m-am așteptat poate ca noile mele insight-uri să facă lucrurile în locul meu și sunt mai degrabă indignată să aflu că trebuie să le fac eu însămi. Probabil că mă fac bine fără să îmi dau seama — întotdeauna mă aștept ca lucrurile să izbucnească din mine cu acea impetuozitate dramatică a unei comete și nu observ niciodată creșterea lentă —, dar nu știu dacă Într-adevăr merg spre mai bine sau spre mai rău, și asta mă îngrijorează teribil. Dacă am trecut prin toată acea agonie pentru nimic? Știu că asta este un fel de idee iresponsabilă, dar pare că nu pot să găsesc niciun fel de criteriu pe baza căruia să decid în legătură cu mine, iar asta mă face să mă simt extraordinar de expusă și lipsită de apărare. Dar poate că nu sunt obișnuită cu modul în care te simți când te abții de la judecăți despre tine; poate fac o grămadă de lucruri destul de constructive și nu o recu­ nosc, pentru că nu identific sentimentul natural de a lăsa lucrurile să se întâmple în mod spontan.

în analiza sentimentelor ei despre furie, pare să fie o descriere uimitor de clară modului în care se simte, dintr-un cadru intern de referință, când lași experiența i pătrundă nestingherită în conștiință. Dacă mai înainte furia era negată până

când izbucnea într-o ieșire necontrolată care nu era o parte a Sinelui, acum furia apare imediat în conștiință. Dar acolo unde experiența este liber simbolizată în conștiință, ea este, de asemenea, mult mai supusă controlului. Manifestarea furiei devine o alegere, sentimentele de furie pot fi privite alături de sentimente de prietenie și oricare dintre acestea poate fi ales în mod conștient pentru a fi exprimat. Asta nu este neapărat mai plăcut; există mai puțină experiență care este negată sau distorsionată și astfel o poliță extrem de redusă de plătit sub forma tensiunii defensive. Fie că cititorul acceptă acest tip de explicație sau nu, citatul pare să transmită „senzația" vie a ceea ce înseamnă să ai o mai mare disponi­ bilitate de a fi Șinele tău autentic. Faptul că doar schema restructurării este trasată în terapie și că mai sunt multe de făcut pentru a implementa acea schemă care reiese atât din experiența clinică, dar și din cercetare. Atunci când experiența terapeutică este profund asimilată, schimbarea personalității și a comportamentului continuă pentru o lungă perioadă după încheierea ședințelor în sine. După ce a amintit de sentimentul ei de „însuflețire suspendată" din timpul vacanței, fără niciuna dintre solicitările obișnuite de a ne întâlni, domnișoara Cam continuă:

123

Există un singur lucru plin de speranță pe care l-am descoperit și nu îmi oferă nicio consolare acum — unul dintre motivele principale pentru care nu mă bucur așa mult de această casă de vacanță este pentru că de obicei era singurul loc din lume în care mă simțeam acasă, liniștită și printre prieteni. Dar acum sunt pe cale să fiu acasă oriunde și cu oricine și asta îi fură acestui loc acea căldură specială extraordinară. Merită să observăm că restructurarea Sinelui înseamnă noi percepții despre orice, inclusiv despre experiențele considerate odinioară satisfăcătoare. O modi­ ficare în structura Sinelui înseamnă că persoana trăiește, destul de literal, într-o nouă lume, devenită nouă prin schimbarea percepțiilor. Nu mică e mirarea atunci că parcursul este, cel puțin pentru o vreme, un pic dificil.

Trei luni mai târziu Privirile noastre fugare în lumea interioară a experienței domnișoarei Cam trebuie să se încheie cu un bilet scris cam la trei luni după terapie, ca răspuns la o solicitare din partea consilierului. Vorbește despre câteva dintre interesele ei actuale și continuă:

între timp, pentru că ești atât de bun să întrebi, clienta progresează în mod favorabil — cred —, dar sunt totalmente obosită să mă mai uit la mine însămi

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

124

și atât de ostenită de instabilitatea emoțională, încât nu pot să ofer un raport precis. Tot mă mai simt într-o oarecare măsură tulburată emoțional și sunt supusă (din ce în ce mai rar?) atacurilor de „nefericire"; dar încep să cred că sunt, în parte, o consecință a furtunii și, în parte, manifestări care provin din lucrurile pe care le fac sau din anticiparea lor și pe care întotdeauna le-am ratat sau le-am evitat înainte. Și parțial descurajare, pentru că nu am văzut niciun semn de ameliorare. Presupun că am așteptat ca schimbarea să apară ca o serie de „Aha! "-uri — așa că nu am observat până de curând că sunt schimbări care trebuie să fi izvorât aproape spontan dintr-o transformare în atitudine. Mă înțeleg destul de bine cu mama și reușesc să fac amândurora un fel de dreptate, fără să mă simt abuzată sau dominată. Pun lucrurile în ordine fără să mă plâng [o treabă la care înainte s-ar fi revoltat] și cred că devin din ce în ce mai bună în a face lucrul pe care îl fac acum, fără să îmi fac griji ce voi face două ore sau două zile mai târziu. Sunt mai liniștită, mai relaxată și fără nicio aplecare să fac pe grozava în cadrul grupurilor — era aproape să uit de asta. Am fost atât de amuzată când am realizat dintr-odată cât de diferită eram. Și sunt mult mai atentă și interesată de alți oameni. La naiba, asta e absolut surprinzător, nu-i așa? Și presupun că sunt și alte lucruri asemănătoare, dar poate că așa îți vei putea face o idee. Nu m-am mai complăcut în prea multe autoevaluări (Slavă Domnului!) — serios, nu mai sunt atât de interesată să mă caut pe mine pe cât sunt de interesată să mă pierd. Este așa o ușurare să scapi de povara aceea.

Câteva aspecte caracteristice pentru cei mai mulți clienți reies de aici. Primul este acela că schimbările comportamentale au loc atât de spontan, se dezvoltă atât de natural din structura actuală a atitudinilor, încât ele nu sunt observate până când vreo circumstanță exterioară nu își concentrează atenția asupra lor. Un altul este sentimentul brut, instabil, „nou născut", care însoțește schimbarea personalității. O caracteristică finală este faptul foarte interesant că terapia centrată pe client, cu concentrarea ei intensă pe Sine, are ca rezultat final nu mai multă conștiință de sine, ci mai puțină. Am putea spune că există mai puțină conștiință de sine și mai mult Sine. Un alt mod de a formula este acela că Șinele funcționează lin în experiență, mai degrabă decât să fie un obiect al introspecției. Sau așa cum un client afirmă într-o ședință de control, la un an după încheierea terapiei: „Nu mai sunt așa conștient de mine cum obișnuiam să fiu... Nu mă concentrez să fiu eu însumi. Pur și simplu sunt". Prezentarea materialului așa de bogat al acestei cliente nu este făcută pentru a sugera că aceasta ar fi o experiență tipică. Fără îndoială că este atipică în tot atâtea feluri în care este și tipică. Ideea este că toată terapia este o experiență absolut unică pentru client și, cu cât mai deplin simțim acest lucru, cu atât ar fi mai posibil pentru noi să facilităm această experiență unică la alte persoane. Cu siguranță pare să fie adevărat că înțelegerea noastră despre terapie va fi mult mai

CARL R. ROGERS

puternic fundam percepție sensibil cum am fost privi

Lecturi recorr Foarte puțin efc terapia este trăită d extrase, reprezint; sistematică o repn însuflețită a terapi prezent, dar și cât Wood (227) oferă n Boring (35), Landis ale experienței lor < Social Psychology. T< terapia a fost înche: intitulat „Ce faci în o relatare a unui tei rienței clientului po; of Nondirective Count fragmente în care cl și conflictele care sw oricare dintre aceste de puțin a fost explc

puternic fundamentată când va fi posibil să înțelegem în totalitate și cu o percepție sensibilă lumile intime ale numeroșilor clienți care vin la terapie, așa cum am fost privilegiați să întrezărim experiența acestei cliente.

125

Lecturi recomandate Foarte puțin efort a fost făcut pentru explorarea sistematică a modului în care terapia este trăită de client. Articolul de Lipkin (117), din care câteva citate au fost extrase, reprezintă o astfel de încercare. O prezentare întru câtva mai puțin sistematică o reprezintă un articol recent de Axline (16) care oferă o descriere însuflețită a terapiei prin joc, așa cum este trăită de tinerii participanți atât în prezent, dar și câțiva ani mai târziu. Cu referire la psihanaliză, un articol de Wood (227) oferă reacțiile unui psiholog la propria analiză. Alții — spre exemplu Boring (35), Landis (107) și Shakow (182) — oferă descrieri ceva mai puțin intime ale experienței lor din analiză, într-un singur număr al Journal of Abnormul and Social Psychology. Toate acestea suferă de faptul de a fi fost scrise mult după ce terapia a fost încheiată. Un capitol de Kilpatrick, în cartea lui Homey (89), este intitulat „Ce faci în analiză?" și încearcă să descrie reacțiile clientului. Este totuși o relatare a unui terapeut, nu o relatare directă. Mai multă lumină asupra expe­ rienței clientului poate fi obținută citind cazurile înregistrate textual din Casebook ofNondirective Counseling, a lui Snyder (199), care acordă o atenție specială acelor fragmente în care clientul descrie trăirea procesului mai mult decât problemele și conflictele care simt în mod obișnuit în centrul atenției. Cititorul care studiază oricare dintre aceste referințe recomandate va descoperi, printre alte lucruri, cât de puțin a fost explorat tot acest domeniu.

Terapia centrată pe client ■ Relația terapeutică așa cum este trăită de client

CAPITOLUL 4

Procesul terapiei în fiecare orientare terapeutică, oamenii sunt ajutați. Se simt mai confortabil cu ei înșiși. Comportamentul lor se schimbă deseori în direcția unei mai bune adaptări. Personalitățile lor par diferite atât pentru ei, cât și pentru cei care îi cunosc. Dar ce se întâmplă cu adevărat în terapia de succes? Care sunt procesele psihologice prin care apare schimbarea? Printre toate nuanțele bogate ale schim­ bării gândurilor și sentimentelor, așa cum a fost ilustrat în capitolul anterior, există generalități ce pot fi observate, modalități exacte obiective și științifice prin care procesul poate fi descris pentru toți clienții? Capitolul este dedicat analizei acestor întrebări, în relația lor particulară cu terapia centrată pe client. Să spunem de la bun început că în starea actuală a cunoștințelor noastre, nu știm cu adevărat care este procesul esențial al terapiei. Am devenit din ce în ce mai profund impresionați de multiplele ramificații ale procesului și de modul în care capătă diferite înțelesuri, în funcție de punctul de vedere al observatorului, dar recunoaștem că descrierea sa finală reprezintă încă o sarcină pentru viitor. Decât să încercăm, într-o manieră dogmatică, să facem perfect clar ceea ce nu este perfect clar, cel mai bine pare a fi să prezentăm numeroasele ipoteze asumate în prezent cu referire la procesul terapiei centrate pe client, precum și dovezile din cercetare care le susțin pe unele dintre acestea. Poate că tocmai diversitatea ipotezelor va folosi la extinderea gândirii profesionale și va stimula descoperirea unor ipoteze mai precise și mai cuprinzătoare. în general, terapia este un proces de învățare. Mowrer (136,138) a contribuit eficient la demonstrarea acestui lucru, așa cum au făcut-o și alții (190, 191, 184, 185). Clientul învață noi aspecte despre el însuși, noi modalități de a relaționa cu ceilalți, noi modalități de a se comporta. Dar ce, mai exact, este învățat și de ce? Asta este ceea ce ne-am dori să știm. Nu este suficient să iei teoria învățării așa cum a fost dezvoltată din studiile cu șobolani sau din experimentele cu silabe fără sens și să o așezi peste procesul terapiei. Experiența fertilă a terapiei poate să contribuie mai mult la înțelegerea noastră despre ce este învățarea semnifica­ tivă, așa cum are mult de câștigat din integrarea cunoștințelor anterioare despre învățare în faptele cunoscute despre terapie. Astfel, în starea actuală a științelor

CARL R. ROGERS

psihologice, suntem lăsați cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire la procesul și conținutul învățării care are loc în terapie. într-o asemenea situație, pare cel mai bine să ne uităm, pe cât de îndeaproape putem, la fapte așa cum le avem, fie că sunt observații clinice sau descoperiri din cercetare validate. In consecință, în materialul care urmează, sunt grupate, sub titluri generale adecvate, câteva dintre schimbările despre care știm că sunt sau despre care emitem ipoteza că sunt părți caracteristice ale acestui proces tera­ peutic de învățare, aspecte caracteristice a ceea ce se consideră a fi „mișcarea" clientului în terapie. Ordinea prezentării nu este importantă, cu excepția faptului că o serie de aspecte în legătură cu care avem cele mai multe dovezi din cercetare au fost plasate la început. După aceste conceptualizări descriptive care în unele cazuri se suprapun și în unele cazuri pare că se contrazic între ele, va fi prezentată o teorie cuprinzătoare a procesului terapiei care, sperăm, va fi satisfăcătoare pentru a integra dovezile până acum valabile.

127

Schimbare sau mișcare caracteristică în terapie

în forma materialului prezentat Unul dintre primele aspecte ale procesului terapeutic care a fost studiat prin metode de cercetare a fost modificarea formei conținutului verbal prezentat de client. S-a observat că, deși persoana avea la început tendința să vorbească despre problemele și simptomele sale majoritatea timpului, acest fel de a vorbi a avut tendința să fie înlocuit, pe măsură ce terapia a progresat, de afirmații pătrun­ zătoare care arătau o oarecare înțelegere a relațiilor dintre comportamentul său trecut și prezent și dintre comportamentele actuale. Mai târziu, a părut să existe o intensificare în discutarea de către client a noilor modalități de acțiune care erau în acord cu noua sa înțelegere a situației. Acest proces al explorării sen­ timentelor și atitudinilor legate de zonele problematice, urmat de un insight și o înțelegere de sine sporite, urmate de analiza și reorientarea comportamentului pe fondul noilor înțelegeri, a fost secvența cea mai accentuată de autor în descrierea terapiei centrate pe client, în cartea sa anterioară (166). Există acum dovezi obiective considerabile care să susțină această descriere. Snyder, într-un studiu încheiat în 1943, (196,197) și Seeman, șase ani mai târziu (180), au găsit rezultate foarte apropiate. Afirmațiile din categoria celor referitoare la discutarea problemei s-au redus în ultimul studiu de la 52 la sută din totalul conversației clientului din prima cincime a consilierii, la 29 la sută în timpul ultimei cincimi. Afirmații despre insight-uri și percepții modificate trăite ca rezultat al consilierii au crescut de la 4 la sută, în prima cincime, la 19 la sută, în cincimea de încheiere. Discutarea planurilor, care implică de obicei o reorientare a comportamentului, a fost aproape inexistentă în timpul primelor trei cincimi

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

128

ale consilierii, oscilând între 1 și 2 la sută, dar s-a ridicat la aproape 5 la sută în timpul ultimei cincimi. O imagine factuală mai completă a descoperirilor lui Seeman este oferită în Tabelul I.

Tabel I. Forma materialului prezentat de client (Procente ale diferitelor categorii ale procesului de consiliere în cuantile)* CATEGORII ALE CONȚINUTULUI Cuantile

Discutarea problemei

Insight

Discutarea planurilor

Acceptare simplă

Toate celelalte categorii

1

51,8%

4,2%

1,2%

34,1%

8,7%

2

44,7%

6,2%

2,2%

40,2%

6,7%

3

44,5%

8,8%

1,7%

37,0%

8,0%

4

35,4%

17,0%

4,6%

36,7%

6,3%

5

28,6%

19,3%

4,7%

31,4%

16,0%

ATITUDINI Cuantile

Total pozitiv

Total negativ

Ambivalență totală

Pozitiv

Negativ

1

32,1%

62,1%

5,8%

30,6%

69,4%

2

40,9%

52,7%

6,4%

42,3%

57,7%

3

35,2%

55,3%

9,5%

40,1%

59,9%

4

43,7%

48,1%

8,2%

56,3%

43,7%

5

46,6%

45,3%

8,1%

62,2%

37,8%

Doar timpul prezent

* Adaptat după Seeman (180, pp. 161, 164, 165) Studiul lui Snyder s-a bazat pe o analiză a câtorva mii de afirmații ale clienților din șase cazuri și al lui Seeman pe zece cazuri, toate înregistrare audio. Fidelitatea clasificărilor făcute de evaluatori diferiți a fost ridicată, investigațiile lui Seeman arătând o concordanță de 87% în evaluările asupra conținutului categoriilor pe care le-am discutat și de 76% în clasificarea atitudinilor menționate mai jos. Astfel, tendințele subliniate par să fie mai degrabă caracterizări demne de încredere ale cel puțin unui aspect al procesului terapeutic. Că aceste tendințe se află în legătură cu succesul terapeutic este sugerat de faptul că există o corelație de 0,56 între un indicator al acestora și evaluările rezultatelor de către consilier. încă un aspect care a fost studiat este tipul atitudinilor exprimate. S-a obser­ vat că, în vreme ce clientul, la începutul terapiei, pare să dea glas în special

CARL R. ROGERS

sentimentelor negative, a părut să existe o schimbare într-o direcție pozitivă. Acest lucru a părut să fie adevărat, indiferent dacă atitudinile erau cu privire la sine, la alții sau chiar cu privire la mediul său fizic. Atât Snyder, cât și Seeman au studiat acest aspect, iar rezultatele cercetării au confirmat impresia clinică, adăugând o fațetă nouă semnificativă legată de timpul exprimării (prezent sau trecut). în general, poate fi spus că dovezile (vezi Tabelul I pentru detalii) arată că, în timp ce atitudinile negative predomină în faza de început a terapiei, balanța se schimbă pe măsură ce procesul continuă și atitudinile pozitive ajung să le depășească ușor pe cele negative. Dar, când studiul se limitează la sentimentele actuale ale clientului — acelea exprimate la timpul prezent —, se constată că tendința este mult mai pronunțată. O aproximare brută a acestor descoperiri ar fi să spunem că sentimentele actuale sunt o treime pozitive și două treimi negative în timpul primei cincimi a terapiei; în ultima cincime, situația este inversată, cu aproape două treimi din sentimente fiind pozitive și ușor peste o treime negative. Sunt și alte modalități de a descrie schimbările care au loc în materialul verbal care este exprimat pe parcursul terapiei. Ar mai putea fi menționate câteva, care nu au fost încă supuse unui test obiectiv. Din punct de vedere clinic, pare clar că există mișcare de la simptome către Sine. Explorarea clientului gravitează mai întâi în jurul diverselor aspecte ale problemei, dar treptat preocuparea este din ce în ce mai mult în legătură cu Șinele. Ce fel de persoană sunt? Care sunt sentimentele mele reale? Care este Șinele meu autentic? Un volum din ce în ce mai mare de conversație se concen­ trează în jurul acestor teme. Nu numai că există mișcare de la simptome către Sine, ci de la mediu către Sine și de la ceilalți către Sine. Adică, verbal, clientul își prelucrează situația, dedicând o parte însemnată din timpul său luării în considerare a elementelor exterioare Sinelui, cât și a celor din interiorul său. Dar, treptat, se explorează pe sine excluzând aproape în totalitate elementele care nu au legătură cu Șinele. Acest lucru pare să se datoreze, în parte, faptului că atenția terapeutului se concentrează pe sentimentele, percepțiile, evaluările sale — cu alte cuvine, asupra sa. Se datorează, de asemenea, și faptului că simte că elemen­ tele Sinelui sunt aspectele situației care, potențial, se află cel mai sigur. în limitele controlul său. Mai este și pentru că simte că, dacă ar fi unitar și lămurit în interiorul său cu privire la scopurile și intențiile sale, s-ar putea ocupa cu un oare­ care succes de aspectele externe ale problemei sale. O altă tendință în conținutul conversației este aceea de trecere de la un material care a fost întotdeauna disponibil în conștiință către un material care, până la terapie, nu a fost disponibil pentru o analiză conștientă. Despre asta vom avea mai multe de spus acum. încă o altă schimbare în conținut este de la trecut către prezent. Nu ar fi corect să afirmăm că există o progresie constantă din acest punct de vedere, din moment

129

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

ce ședințele de început sunt adeseori preocupate de problemele actuale. în aprecierea oricărui conflict sau relație particulară, în special dacă este amenin­ țătoare sau dureroasă, clientul are tendința să înceapă cu unele aspecte trecute și numai treptat înfruntă chestiunile primordiale și adeseori neplăcute așa cum există ele în prezent. Astfel, terapia se termină cu persoana care are de-a face cu sine însăși — atitudinile, emoțiile valorile, scopurile sale — așa cum există ele în mod curent. A învățat că este sigur să lase aprecierile mai puțin periculoase cu referire la simptomele sale, la alții, la mediu și la trecut și să se concentreze pe descoperirea lui „eu, aici și acum".

Schimbare în percepția și atitudinea față de Sine Cele două capitole anterioare au arătat deja că mult din ceea ce se întâmplă în procesul terapiei este cel mai bine explicat prin referire la constructul de Sine. Șinele a fost pentru mulți ani un concept nepopular în terapie, iar cei care lucrau terapeutic într-o orientare centrată pe client cu siguranță nu au fost inițial înclinați spre utilizarea Sinelui drept construct explicativ. Totuși, atât de mult din schimbul verbal al terapiei are de-a face cu Șinele, încât atenția a fost întoarsă fără voie în această direcție. Clientul a simțit că nu a fost Șinele său real, adeseori a simțit că nu a știut care era Șinele său autentic și a simțit satisfacție când a devenit într-un mod mai real el însuși. Din punct de vedere clinic, aceste tendințe nu au putut fi trecute cu vederea. Observațiile clinice au fost susținute și dezvoltate de o mulțime însemnată de studii de cercetare. Raimy (153,154) a fost primul care s-a ocupat de această zonă, furnizând un cadru teoretic extins de gândire despre conceptul de Sine care, din nefericire, nu a fost niciodată publicat, conducând primul studiu obiectiv despre atitudinile față de Sine. A fost urmat de mulți alții. în toate aceste cercetări, constructul central este conceptul de Sine, sau Șinele, ca obiect perceput în câmpul fenomenal. Dacă o definiție pare utilă, ar putea fi spus că experiența clinică și dovezile din cercetare ar sugera o definiție în acest sens. Conceptul de Sine, sau structura Sinelui, poate fi considerat o configurație organizată a percepțiilor Sinelui care sunt disponibile conștiinței. Este compus din asemenea elemente precum percepțiile abilităților și caracteristicilor unei persoane; percepțiile și conceptele despre Sine în relație cu ceilalți și cu mediul; valorile care sunt percepute ca fiind asociate cu experiențe și obiecte; și scopurile și idealurile care sunt percepute ca având valențe pozitive sau negative. Această definiție s-a dezvoltat din examinarea dovezilor și ar putea să se schimbe pe măsură ce explorarea fenomenelor din terapie va continua. Cu această definiție în minte, să ne întoarcem la întrebarea noastră funda­ mentală: ce schimbări se petrec în mod caracteristic în cadrul Sinelui în timpul unei succesiuni de ședințe terapeutice? Cele câteva studii menționate mai sus

furnizează cel puțin începutul unui răspuns. Am descoperit că atitudinile față de Sine ca obiect perceput se schimbă în mod substanțial. în cazurile în care există orice indiciu că schimbarea a avut loc sau că terapia a fost „de succes" (fie atunci când criteriul este aprecierea clientului, aprecierea consilierului sau evaluarea făcută de un alt clinician), următoarele afirmații vor fi susținute de dovezile din cercetare.

131

Există o tendință către un număr și o proporție în creștere de referiri la Sine și atitudini cu privire la Sine modulate pozitiv, pe măsură ce terapia progresează. (154, 180, 197, 203, 204) Există o tendință către un număr și o proporție în scădere de referiri față de Sine și atitudini cu privire la Sine care sunt negative în expresia emoțională. (154, 180,197, 203, 204) Atitudinile de ambivalență față de Sine, în care sentimente pozitive și negative sunt exprimate împreună, tind să crească ușor până undeva dincolo de punctul de mijloc al terapiei și apoi să descrească ușor. în niciun moment, atitudinile ambivalențe nu reprezintă o exprimare frecventă. (2,154,180) La finalul terapiei sunt mai multe referiri la Sine modulate pozitiv decât negativ. (2,154,180, 197, 203, 204) Aceste tendințe nu sunt găsite sau sunt găsite într-o proporție mai mică, în cazurile considerate nereușite. (154,195) în faza inițială a terapiei, referirile la Sine tind să fie exprimări negative, cu o tonalitate emoțională sau în mod obiectiv negative; la finalul terapiei referirile la Sine tind să fie ori exprimări obiective, neutre în tonul emo­ țional, ori exprimări în mod obiectiv pozitive. (203) Există anumite descoperiri, mai puțin generale în natura lor, care tind să caracterizeze aceste afirmații. Cea mai fină și mai clară măsurătoare a tendințelor de mai sus se face în termenii sentimentelor pozitive și negative față de Sine, care sunt exprimate așa cum sunt simțite în mod actual. înlăturarea atitudinilor trecute din examinare înalță panta ambelor curbe. (180) într-un caz particular, deși tendințele generale sunt așa cum au fost descrise, pot exista fluctuații ample de la ședință la ședință în atitudinile cu privire la Sine. După o creștere lentă a atitudinilor pozitive, atitudinile negative pot deveni brusc predominante pentru o perioadă de timp etc. (49) în cadrul tendințelor generale descrise există mai multă variabilitate în atitudinile cu privire la Sine în stadiile mai înaintate ale terapiei decât în stadiile de început. (180)

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

132

Există adesea o descreștere inițială a atitudinilor cu privire la Sine modulate pozitiv, înainte ca tendința generală ascendentă să devină evidentă. (154,180) Cazurile „nereușite" pot rămâne în mod constant ridicate în ceea ce privește sentimentele negative despre Sine sau în mod constant ridicate în ceea ce privește atitudinile pozitive față de Sine. (154, 195) Acest material are de-a face cu sentimentele și atitudinile pe care clientul le are față de el însuși și cu modul în care aceste sentimente se schimbă. Probabil că schimbarea fundamentală are loc în modul în care se percepe pe sine. Din păcate, aceasta este o problemă prea complexă și intricată pentru a fi investigată cu metodologia de cercetare. Studiile de până acum sunt puține, iar descoperirile insuficiente, deși sugestive prin semnificația lor. Studiul cel mai important este cel făcut de Sheerer și, întrucât rezultatele sale fac referire la Sine, ar putea fi rezumate așa cum urmează:

Există o tendință ca „acceptarea Sinelui", definită din punct de vedere opera­ țional, să crească în timpul terapiei. Acceptarea Sinelui, conform definiției utilizate, înseamnă tendința clientului: să se perceapă ca pe o persoană de valoare, demnă de respect mai degrabă decât de condamnat; să își perceapă standardele ca fiind bazate pe propria experiență, mai degrabă decât pe atitudinile sau dorințele celorlalți; să își perceapă propriile sentimente, motive, experiențe sociale și personale fără distorsiunea informațiilor senzoriale primare; să se simtă confortabil manifestându-se în acord cu aceste percepții; (188,189) Studiul pe care aceste afirmații sunt bazate este confirmat de altele, cele mai multe dintre ele având un caracter mai puțin riguros. Din aceste alte studii ar părea că persoana tinde în terapia „reușită" să:

își perceapă abilitățile și caracteristicile cu mai multă obiectivitate și cu un confort mai mare; (174) să perceapă toate aspectele Sinelui și Șinele în relație cu mai puțină emoție și mai multă obiectivitate; (203) să se perceapă mai independent și mai capabil să facă fața problemelor vieții; (117,174) să se perceapă mai capabil să fie spontan și autentic; (117)

CARL R. ROGERS

să se perceapă ca evaluator al experienței mai degrabă decât să se perceapă existând într-o lume în care valorile sunt inerente și atașate obiectelor percepției sale; (101) să se perceapă mai integrat, mai puțin scindat; (117,174)

133

Cum putem rezuma toate aceste schimbări în percepția de sine? Elementele esențiale ar părea să fie acelea că persoana se schimbă în trei modalități generale. Se percepe pe sine ca fiind o persoană mai adecvată, cu mai multă valoare și cu mai multe posibilități de a întâmpina viața. Permite mai multor informații din experiență să pătrundă în conștiență și astfel dobândește o apreciere mai realistă asupra sa, asupra relațiilor sale și asupra mediului său. Tinde să plaseze sistemul de valori în interiorul său, înțelegând că „bunătatea" sau „răutatea" oricărei experiențe sau obiect perceptual nu este ceva inerent acelui obiect, ci este o va­ loare atașată de el însuși acelui obiect. Aceste schimbări în percepția Sinelui merită să fie mult mai studiate decât au fost până acum. în momentul scrierii de față, o altă cercetare asupra acestei chestiuni este întreprinsă utilizând tehnica „Q", dezvoltată de William Stephenson1. Aceasta permite o analiză detaliată a percepțiilor Sinelui înainte și 1

Fără să intrăm într-o descriere generală a tehnicii Q, adaptarea ei la acest tip de problemă poate fi descrisă. Dintr-o serie de cazuri de consiliere înregistrate, a fost realizat un eșantion extins format din toate afirmațiile referitoare la Sine. Din acesta a fost făcută o selecție aleatorie de 150 de afirmații, astfel încât un grup utilizabil să poată fi obținut. în mod evident lista include o gamă largă de modalități în care Șinele este perceput. Pentru scopurile acestei cercetări, clientul este rugat, înainte de terapie, să sorteze aceste enunțuri în unsprezece categorii, cu acei itemi cel mai puțin caracteristici în categoria 0, iar pe cei mai caracteristici în categoria 10. Mai departe, este instruit să plaseze în fiecare categorie un număr dat — 4, 5, 10, 16, 25, 30, 25, 16, 10, 5, 4, astfel încât rezultatul este o distribuție normală forțată. Terminând această sortare care oferă o imagine destul de detaliată a Sinelui perceput, clientul este rugat să sorteze din nou cartonașele, de data aceasta pentru a con­ figura Șinele dorit sau idealul de Sine. După încheierea terapiei, îi este din nou cerut să sorteze cartonașele, atât pentru Sine, cât și pentru Șinele care dorește să fie. Din moment ce în cadrul fiecărei sortări itemii au fost plasați în raport cu ceilalți pe același continuum, rezultatele unei sortări pot fi corelate cu rezultatele altei sortări. Astfel putem afla corelația dintre Șinele premergător terapiei și Șinele ulterior terapiei, corelația Sinelui premergător terapiei cu idealul dinaintea terapiei etc. Mărimea coeficientului de corelație reprezintă în această situație similaritatea dintre aprecieri când corelația este pozi­ tivă — o lipsă de similaritate atunci când corelația este aproape de zero — și un contrast între aprecieri, atunci când corelația este negativă. Eficiența maximă a metodei este obținută dacă toate corelațiile sunt calculate și matricea rezultată este factorizată prin tehnicile obișnuite. Acest lucru ne permite să descoperim orice tipare sau „factori" care se repetă în toate sortările clientului. Unul dintre avantajele acestei tehnici este acela că permite utili­ zarea unor proceduri elaborate statistic pe un eșantion mare de itemi care poate proveni dintr-un singur caz sau dintr-un număr mic de cazuri. Se realizează astfel mai puțină risipă a bogăției clinice prin analiza statistică. Acest mod de abordare este foarte promițător ca unealtă de cercetare. Din păcate, nicio descriere prea adecvată a ei nu este încă disponibilă în formă publicată, deși cititorul este îndrumat către Stephenson. (201,202)

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

134

după terapie. Rezultate din primele câteva cazuri au arătat că idealul de Sine se schimbă cumva în timpul terapiei, poate în direcția unui ideal mai realist și mai realizabil. Șinele perceput se schimbă încă mai pregnant și într-o direcție care îl aduce mai aproape atât de idealul premergător terapiei, cât și de idealul ulterior terapiei. Corelația dintre Sine și ideal este inițial scăzută, dar devine mult mai ridicată ca rezultat al terapiei, datorită schimbărilor într-o direcție convergentă atât cu Șinele, cât și cu idealul. Astfel, rezultatele terapiei par să fie o mai mare congruență între Sine și ideal. Șinele și valorile pe care le deține nu mai sunt atât de disparate. Aceste afirmații sunt doar o ipoteză și ar putea suferi multe modificări odată cu încheierea cercetării care se desfășoară deja. Acestea sunt menționate aici pentru a arăta că acum parcursul metodologic este deschis unui studiu riguros și detaliat al percepțiilor Sinelui, cu toate ramificațiile sale. Acum putem să studiem separat percepțiile caracteristicilor Sinelui, ale Sinelui-în-relație-cu-ceilalți, ale valorilor în jurul cărora Șinele este organizat și ale scopurilor și idealurilor sale. Acestea pot fi studiate intensiv nu numai prin studii corelative, dar și punându-le în relație cu aprecieri și evaluări făcute de alții — utilizând, preferabil, aceeași metodă a sortării Q.

0 descriere clinică Să încercăm să formulăm în termeni mai personalizați și mai clinici o parte din materialul care a fost expus mai înainte cu o terminologie obiectivă și de cercetare. Clientul tinde să intre în terapie privindu-se critic, simțindu-se mai mult sau mai puțin valoros și judecându-se destul de mult în funcție de normele stabilite de ceilalți. Are un ideal pentru el însuși, dar vede acest ideal ca fiind foarte diferit de Șinele său actual. Emoțional, echilibrul sentimentelor față de el însuși oscilează incontestabil către partea negativă. Pe măsură ce terapia înaintează, se simte deseori chiar și mai descurajat și mai critic în legătură cu el. Descoperă că în mod frecvent trăiește atitudini foarte contradictorii față de el însuși. Pe măsură ce le explorează, devine treptat mai realist în percepția lui față de el însuși și mult mai capabil să se accepte „așa cum e". Pe măsură ce preocuparea pentru sentimentele și atitudinile sale actuale crește, află că acum le poate privi obiectiv și le poate trăi nici ca pe o bază pentru autoculpabilizarea emoțională, nici ca pe o bază pentru aprobarea de sine. Acestea sunt pur și simplu el însuși, observat în acțiune. Acest Sine „așa cum este" este văzut ca fiind valoros, ca fiind ceva cu care poate să trăiască. Acest proces nu este câtuși de puțin unul lin; pot fi ședințe în care propria evaluare a Sinelui se afundă într-o stare jalnică, iar el se simte în întregime lipsit de valoare și fără speranță. Cu toate acestea, el ajunge, în general, să se teamă mai puțin de atitudinile pe care le descoperă odată cu experiențele sale; devine mai puțin temător în legătură cu modul în care va fi judecat de ceilalți și petrece mai mult

CARL R. ROGERS

din timpul său hotărând care sunt propriile valori fundamentale. Pe măsură ce aceste schimbări se petrec, se simte mai spontan în atitudinile și comportamentele sale; se trăiește pe sine ca pe o persoană mai reală, mai integrată. Descoperă încet că ceea ce își dorește să fie a ajuns într-un punct în care devine o țintă mai realizabilă și că, de fapt, el însuși s-a schimbat într-o măsură care îl face să fie mult mai în acord cu idealul său. Viața sa interioară devine mai confortabilă, mai puțin tensionată. Aceasta pare să fie descrierea clinică a schimbărilor Sinelui în timpul terapiei, așa cum este relevată de studiile obiective.

135

Schimbări ale manierei de percepție Un alt grup de fenomene care arată o mișcare sau schimbare în timpul psihoterapie! are legătură cu un proces de diferențiere mărită în cadrul câmpului perceptual. Ne-am fi putut referi la aceste fenomene sub titlul „mișcarea în procesul învățării", din moment ce învățarea este în esență o diferențiere crescută a câmpului (200, p. 38). Ar fi putut fi numite „dezvoltarea unui proces mai adec­ vat de gândire" sau „schimbare în direcția unei judecăți mai bine fundamentate". Aspectul esențial în legătură cu terapia, atunci când este privită din acest unghi, este acela că modul în care clientul percepe obiectele în câmpul său fenomenal — experiențele sale, sentimentele sale, celelalte persoane, mediul său — suferă o schimbare în direcția unei diferențieri crescute. Aceasta reprezintă o modalitate importantă de a ne uita la terapie și este păcat că, până acum, simt prea puține cercetări în acest domeniu, cu excepția unei cercetări asupra percepției Sinelui deja menționate și a studiului lui Beier (21), prezentat mai jos.1 în mod caracteristic, clientul se schimbă de la niveluri înalte de abstractizare către percepții mai diferențiate, de la generalizări extinse către generalizări limitate, strâns înrădăcinate în experiențele primare. Clientul care începe terapia 1

Studiul foarte interesant al lui Beier oferă dovezi indirecte despre această chestiune a dife­ rențierii perceptuale, prin inversarea procesului și inducerea anxietății, studiind apoi rezultatele. El a administrat tuturor subiecților săi (șaizeci și două de femei) un test Rorschach, un test de dezorientare perceptuală și o baterie de teste măsurând abilitatea de abstractizare — capacitatea de a susține mai multe sarcini în același timp, de a le sintetiza, de a clasifica materiale, de a trece de la un concept la altul. Apoi a indus amenințarea în grupul experimental, dând fiecărui membru o interpretare structurată, dar precisă și individualizată a rezultatelor sale la testul Rorschach. Atunci când grupul experimental și grupul de control corespondent au fost retestate cu testele pentru raționament abstract, s-a descoperit că grupul experimental a arătat o scădere a capacității de abstractizare și o creș­ tere în rigiditatea gândirii și a percepției, comparativ cu grupul de control. Diferențele au fost semnificative. Din perspectiva interesului nostru pentru terapie, acest studiu sugerează că diferențierea și constituirea ipotezelor flexibile sunt scăzute sub amenințare și, probabil, crescute în absența amenințării; de asemenea, acea amenințare la adresa Sinelui poate fi cu ușurință provocată prin evaluarea dintr-un cadru extern de referință, de către un expert.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

136

cu sentimentul declarat că este fără speranță și fără nicio valoare ca persoană ajunge în timpul terapiei să se trăiască pe sine uneori ca neavând, Într-adevăr, nicio valoare, dar alteori manifestând calități pozitive, așa cum tot de atâtea ori prezintă agresivitate negativă. Se trăiește pe sine ca fiind destul de variabil în funcționare — pe scurt, ca o persoană care nu este în întregime nici neagră, nici albă, ci o colecție interesantă de umbre cenușii schimbătoare. Află că este mult mai ușor, așa cum a fost arătat, să accepte această persoană mai diferențiată. Or să ne gândim la clienta a cărei atitudine exprimată devreme în terapie este aceea că „Mama e o nenorocită!" In timpul terapiei, începe să perceapă într-o manieră diferențiată feluritele sale experiențe în legătură cu mama sa. Aceasta a respins-o în copilărie, dar uneori a răsfățat-o; mama ei îi dorește binele; are simțul umorului; nu este bine educată; are o fire violentă și irațională; își dorește foarte mult să fie mândră de fiica ei. Relația din copilărie cu mama este analizată și diferențiată de relația pe care o are cu mama astăzi. Pe măsură ce acest proces continuă, generalizarea globală „mama este o nenorocită și nu este posibil să o scot la capăt cu ea" este considerată destul de inadecvată pentru a se potrivi cu datele complexe ale experienței primare. Acest proces poate fi observat cu aproape fiecare client. El se deplasează de la generalizări care s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare pentru călăuzirea vieții sale către o examinare a experiențelor primare bogate pe baza cărora sunt funda­ mentate, o mișcare ce trădează falsitatea multora dintre generalizările sale și oferă o bază pentru abstractizări noi și mai adecvate. La încheierea terapiei, el se află în mod obișnuit în procesul formulării pentru sine a acestor noi vademecuri. Bineînțeles că în terapia cea mai reușită a internalizat și dezirabilitatea construirii într-o relație mult mai apropiată cu experiența directă, mai ales atunci când vademecurile pe care le-a folosit pentru existența lui se dovedesc a fi discutabile. Este evident că procesul nu se întâmplă pur și simplu. Este facilitat de condițiile speciale ale relației terapeutice — libertatea totală de a explora fiecare parte a câmpului perceptual și eliberarea totală de amenințarea la adresa Sinelui, oferite în special de terapeuții centrați pe client. Cititorul va fi observat că ceea ce am spus este în acord esențial cu o parte din gândirea fundamentală din domeniul semanticii (81, 98, 105). Punând câteva dintre aceleași idei în terminologie semantică, putem spune despre client că a trăit după o hartă. In terapie, el descoperă în primul rând că harta nu este teritoriul — că teritoriul experienței este foarte diferit și de departe mult mai complex. Descoperă, de asemenea, că harta sa a conținut greșeli grave, chiar și pentru o hartă. Terapia îi oferă oportunitatea protectoare de a coborî de la nivelul înalt de abstractizare al hărții sale și de a explora teritoriul experienței primare. Pe când își va construi o nouă hartă, conștientizând acum că este doar o hartă și nu experiența în sine, terapia va fi gata să se încheie.

CARLR. ROGERS

Utilizând o altă terminologie semantică, putem spune despre client că reduce treptat calitatea conotativă a reacțiilor sale — tendința de a vedea experiența în termeni absoluți și necondiționali, de a suprageneraliza, de a fi dominat de concept sau convingere, de a eșua în ancorarea reacțiilor sale în spațiu și timp, de a confunda faptele și evaluările, de a se baza pe idei mai degrabă decât pe testarea realității — și se îndreaptă către un tip de reacție mai denotativ. Aceasta ar putea fi definită ca tendința de a vedea lucrurile în termeni limitați, diferențiați, de a fi conștient de fixarea în spațiu și timp a evenimentelor, de a fi dominat de fapte, nu de concepte, de a evalua în modalități multiple, de a fi conștient de diferitele niveluri de abstractizare, de a testa inferențele și abstractizările prin intermediul realității, în măsura în care este posibil. încă o altă modalitate de a descrie această problemă a diferențierii este să o discutăm în relație cu simbolizarea. Ființa umană are de-a face cu o mare parte din experiența sa prin intermediul simbolurilor atașate ei. Aceste simboluri îi permit să manipuleze elemente ale experienței sale în relație unele cu altele, să se proiecteze pe sine în situații noi, să facă multe predicții despre lumea sa fenomenală. în terapie, una dintre schimbările care se petrec este aceea că sim­ bolurile incorecte și generalizate sunt înlocuite cu simboluri mai diferențiate, mai precise și mai adecvate. Astfel, să ne gândim la mama care trăiește multe senti­ mente negative față de copilul ei. Aceste sentimente sunt toate reunite sub for­ mularea simbolică „sunt nervoasă și furioasă pe el pentru că este rău". Dar, când nu simte nicio amenințare la adresa ei, poate să examineze aceste experiențe atitudinale și viscerale și poate să le atașeze simboluri mult mai precis diferențiate. O parte dintre ele sunt încă descrise cu exactitate în termenii pe care altădată îi folosea, dar altele devin simbolizate în termeni precum „sunt nervoasă pe el pentru că îmi doresc să nu-1 fi avut niciodată", „simt furioasă pe el pentru că mi-a întrerupt cariera", „mă irită pentru că reprezintă responsabilitatea adultului, pe care am încercat întotdeauna să o evit". Pe măsură ce simbolurile utili­ zate corespund mai îndeaproape cu experiența actuală și primară, atunci concluziile trase pe baza manipulării simbolice devin mai clare, pentru că sunt bazate pe realitate. Ar trebui să subliniem că termenul diferențiere așa cum este utilizat în această secțiune nu înseamnă pur și simplu perceperea unor aspecte din ce în ce mai detaliate ale câmpului fenomenal. înseamnă a separa și a aduce în figură orice element perceptual semnificativ care până atunci a fost nerecunoscut. Astfel, Curran (49), într-o analiză semnificativă și exhaustivă a douăzeci de ședințe terapeutice cu un singur caz, descoperă că percepția legăturilor este unul dintre aspectele importante ale procesului terapiei. în ședințele de început, o persoană foarte retrasă abordează douăzeci și cinci de „probleme" diferite, într-o manieră destul de separată. Pe măsură ce terapia progresează, există din ce în ce mai multe situații în care relațiile dintre probleme sunt văzute. Astfel, ajunge să își

137

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

138

perceapă tendința către timiditate și retragere ca fiind legată de sentimentele sale că este un geniu și superior celorlalți. Treptat se percepe integral ca o con­ figurație mult mai unitară, în care lupta și conflictul gravitează în jurul anumitor chestiuni fundamentale. Pe acestea este capabil să le înfrunte și să le rezolve, acum că a diferențiat elementele cruciale care străbat atât de multe paliere ale vieții sale. încă un alt aspect al acestei experiențe terapeutice de diferențiere crescută ar putea fi descris în termenii rezolvării de probleme. Duncker (52) a oferit o analiză profundă a proceselor psihologice implicate atunci când subiectul se ocupă de sarcini-problemă și de exerciții matematice. Dar, în mare parte, aceleași fenomene sunt evidente în terapie. Este explorarea unei ipoteze după cealaltă, într-o manieră nu foarte ordonată. Este experiența a ceva ce până atunci a fost fond în câmpul perceptual, care apare în figură. Această schimbare specială în relația figură-fond este descrisă de Duncker ca libertatea versus fixitatea unui obiect perceptual. Asta înseamnă că atât în rezolvarea de probleme, cât și în terapie, persoana a ajuns să accepte un anumit element al situației ca pe ceva dat sau fixat. Când îl percepe din nou ca pe ceva care nu este fixat, este capabil să aibă o adevărată experiență „Aha!" și descoperă că se află mult mai aproape de o soluție pentru problema sa. Astfel, înțelegerea subită a subiectului lui Duncker că dopul din sticla cu cerneală nu este fixat în acea relație percepută, ci este o posibilă unealtă, o pană care să țină un stilou în poziția dorită, l-a schimbat dintr-un obiect fix în cadrul câmpului său perceptual într-unul liber și mane­ vrabil. Asemenea mamei care își vede copilul ca fiind rău, ajunge să constate în terapie că acesta nu este un aspect dat sau fixat al situației, ci unul care este manevrabil, modificabil, un element perceptual „liber". Sau clientul care își vede homosexualitatea ca fiind o parte invariabilă a imaginii, ajunge să vadă această parte a comportamentului său ca fiind posibil de modificat, ca fiind nu mai fixă decât oricare altă configurație a comportamentului său. Această schimbare de la perceperea elementelor ca rigide și fixe la perceperea lor ca „libere" sau maleabile este unul dintre cele mai importante tipuri de diferențiere care au loc în terapie. Poate că această discuție va arăta de ce pentru unii procesul terapiei poate fi în întregime descris în termenii diferențierii. Astfel, Snygg și Combs afirmă că „am putea, prin urmare, să definim psihoterapia dintr-un punct de vedere fenomenologic ca: furnizarea experienței prin intermediul căreia persoanei îi este permis să facă diferențieri mai adecvate ale Sinelui fenomenal și ale relațiilor lui cu realitatea externă. Dacă o asemenea diferențiere poate fi făcută, nevoia persoanei pentru menținerea și sporirea Sinelui fenomenal va face restul". (200, pp. 285).

CARLR. ROGERS

Mișcare către conștientizarea experiențelor negate

139

Una dintre cele mai caracteristice și poate una dintre cele mai importante schimbări în terapie este aducerea în conștientă a experiențelor de care până atunci clientul nu a fost conștient. Ce, din punct de vedere psihologic, se întâmplă atunci când persoana are, așadar, de-a face cu material „refulat?" Experiența noastră arată că procesul tocmai discutat este cel mai bine descris în termenii unei diferențieri mai mari a percepției și ai unei simbolizări mai adecvate. Să luăm un exemplu simplu și să-i urmărim desfășurarea. O femeie a început să sufere de amețeli și stări de leșin pentru care nicio cauză organică nu a putut fi găsită. Acest comportament apare în diverse momente impredictibile, de obicei la adunări sociale, spre marea ei rușine și a tuturor celor implicați. Nu poate să vadă nicio cauză pentru acest comportament. Pe măsură ce explorează situația, identifică faptul că pare să se ivească atunci când îi provoacă cea mai mare jenă soțului său. Dar asta nu-i oferă niciun ajutor în înțelegerea problemei, spune, pentru că ține la soțul ei și nu are niciun motiv să facă ceva care l-ar răni. Pe măsură ce toate acestea sunt acceptate, se mișcă încet, în ședințe succesive, către afirmația că, dacă a existat un sentiment de ostilitate față de soțul ei, acesta a fost în totalitate inconștient și neintenționat; că a mai simțit opoziție față de soțul ei cu mai mulți ani înainte, atunci când simptomul a debutat; că încă are o dorință de a-1 controla și că simptomul ei a fost im mijloc de a încerca asta; că, presupune, a folosit atât scopului de a se opune lui, cât și de a se pedepsi, pentru că a făcut așa; că, în lumina tuturor acestor fapte nou percepute, va trebui să găsească modalități mai deschise și mai directe prin care să-și exprime sentimentul de ostilitate atunci când îl simte. Dacă analizăm această secvență dintr-o perspectivă psihologică, ar părea limpede că ea tot timpul a trăit, la nivel visceral, sentimente de opoziție față de soțul ei. Elementul lipsă cel mai important este simbolizarea corespunzătoare a acestor experiențe. Această explicație se leagă de faptul că a menționat în primele ei ședințe că era adeseori încordată și supărată înainte ca amețeala și stările de leșin să apară. Până aici a mers simbolizarea. Pare, de asemenea, clar că motivul fundamental pentru fenomenul „refulării" sau al „negării experienței" este acela că simbolizarea adecvată a experienței în cauză va fi în mod categoric și adeseori în profundă contradicție cu conceptul de Sine al persoanei. Femeia pe care tocmai am descris-o nu era, în ochii ei, o femeie care s-ar opune cu încăpățânare bunului ei soț ori o persoană care ar întreține sentimente ostile iraționale față de el. Astfel, unor asemenea senzații viscerale trebuie să li se dea o simbolizare distorsionată sau să nu fie deloc simbolizate. Ar părea, de asemenea, că deblocarea „refulării" sau aducerea în conștiință a experiențelor negate nu este doar o chestiune de a testa aceste lucruri, fie de către client, fie de către terapeut. Până când conceptul de Sine nu este suficient revizuit pentru a le accepta, acestea nu pot fi deschis

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

140

simbolizate. Schimbarea Sinelui precede mai degrabă decât urmează recuperarea materialului negat sau refulat. Dar intrăm din ce în ce mai profund într-o teorie a procesului căreia ne-am propus să ne dedicăm în ultima parte a acestui capitol. Haideți să ne întoarcem la un nivel mai descriptiv cu privire la aceste experiențe nesimbolizate sau necorespunzător simbolizate. în practică s-a constatat că primul pas către dezvă­ luirea unui astfel de material este, de obicei, perceperea incongruențelor. In cazul tocmai amintit femeia ajunge să recunoască mai întâi o discrepanță de această natură: îmi iubesc soțul, însă comportamentul meu pare ca și cum mi-aș fi dorit să îl stânjenesc. în altă situație ar putea fi: mi-aș dori să înaintez din punct de vedere profesional, totuși pic exact la cursurile necesare ca să înaintez. Sau în alt caz: vreau ca mariajul meu să continue, dar pare că mă comport într-un asemenea mod ca și cum aș vrea să îl rup. Când astfel de discrepanțe sunt clar percepute, clientul nu le poate ignora. Este motivat să afle explicația pentru incongruență, fie că se datorează unei descrieri inexacte a propriilor sentimente (ceea ce este de obicei adevărat), fie unei descriei inexacte a comportamentului. Deși acest proces al aducerii experienței într-o formă conștientă adecvat simbolizată este recunoscut de numeroase orientări terapeutice ca fiind un element important și fundamental al terapiei, până acum nu există o analiză obiectivă a acestuia. Dintr-o perspectivă clinică descriptivă, putem spune că terapia de succes pare să necesite aducerea în conștiință, într-un mod cores­ punzător diferențiat și precis simbolizat, a acelor experiențe și sentimente care, actualmente, se află în contradicție cu conceptul de Sine al clientului.

Mișcare caracteristică în procesul devalorizare Pe măsură ce ascultăm înregistrările ședințelor terapeutice și analizăm materialul transcris, este foarte evident, Într-adevăr, că terapia are mult de-a face cu ceea ce este perceput ca fiind „rău" sau „bun", „corect" sau „greșit", „satis­ făcător" sau „nesatisfăcător." într-un fel, implică sistemul de valori al persoanei și schimbările din interiorul acelui sistem. Acesta este un aspect al terapiei care a fost puțin discutat și, până acum, de-abia atins din perspectiva cercetării. Această discuție asupra sa trebuie privită mai degrabă ca exploratorie decât într-un sens câtuși de puțin final. Pare să fie adevărat că, la începutul terapiei, persoana trăiește în mare parte conform valorilor pe care le-a introiectat de la ceilalți, din mediul său cultural personal. Situația ar putea fi reprezentată schematic, redând câteva dintre va­ lorile afirmate sau implicate de clienți și plasând între paranteze originea acestor valori.

CARLR. ROGERS

„Nu ar trebui să fiu niciodată furioasă pe cineva" (pentru că părinții mei și Biserica privesc furia ca pe ceva greșit).

141

„Ar trebui să fiu întotdeauna o mamă iubitoare" (pentru că orice altă atitu­ dine este inacceptabilă în grupul meu din clasa de mijloc).

„Ar trebui să am succes la cursurile mele" (pentru că părinții mei contează pe succesul meu).

„Am impulsuri homosexuale, ceea ce este foarte rău" (conform întregii noastre culturi). „Ar trebui să fiu asexuat" (pentru că mama pare să considere sexul ca pe ceva păcătos, nelalocul lui pentru orice persoană întreagă la minte).

„Ar trebui să fiu întru totul permisiv în legătură cu comportamentul sexual" (pentru că prietenii mei sofisticați au această atitudine).

Pe măsură ce terapia progresează, clientul ajunge să înțeleagă că încearcă să trăiască în funcție de cum gândesc ceilalți, că nu este Șinele său real și că este din ce în ce mai puțin satisfăcut cu această situație. Dar, dacă abandonează aceste valori introiectate, ce anume le va lua locul? Urmează o perioadă de confuzie și nesiguranță cu privire la valori, o anumită senzație de insecuritate, legată de lipsa unei baze pentru aprecierea a ceea ce este corect sau greșit, bine sau rău. Treptat, această confuzie este înlocuită de o înțelegere emergentă că dovezile pe care își poate baza judecățile de valoare sunt furnizate de propriile simțuri, de propria experiență. Satisfacțiile pe termen scurt și lung pot fi identificate nu prin ceea ce spun alții, ci prin examinarea propriei experiențe. Sistemul de valori nu este ceva în mod necesar impus din afară, ci este ceva trăit. Persoana descoperă că are în interiorul său capacitatea de a cântări dovezile care provin din experiență și de a decide pe baza acestora lucrurile care vor duce la creșterea Sinelui pe termen lung (care, inevitabil, implică, de asemenea, creșterea Sinelui altor persoane). Astfel, o cercetare preliminară efectuată de Kessler (101), analizând materialul a trei cazuri, a arătat că, la început, evaluările au avut tendința să fie simțite ca fiind fixate și inerente acelui obiect; această viziune a avut tendința să fie înlocuită de o înțelegere că judecățile de valoare nu simt neapărat imuabile, ci modificabile; în cele din urmă, a existat o tendință de a înțelege că evaluările au fost făcute de persoană și că evaluarea personală ar putea fi modificată, în funcție de dovezi. O altă conceptualizare a acestui proces s-a dezvoltat din gândirea noastră cu privire la locul evaluării (locus of evaluatiori). în cele mai multe afirmații care fac sau implică o judecată de valoare, locul spațial al originii evaluării poate fi destul de ușor de intuit. în terapie, în fazele inițiale pare să existe tendința ca locul evaluării să rezide în afara clientului. Este considerat o funcție a părinților,

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

142

a culturii, a prietenilor și a consilierului. Cu privire la acesta din urmă, unii clienți fac eforturi extenuante pentru a-1 determina pe terapeut să-și exercite funcția valorizării, astfel încât să le ofere indicii pentru acțiune. Totuși, în terapia centrată pe client, o descriere a comportamentului consilierului este aceea că menține constant locul evaluării în client. O parte din acest lucru este evident din modul în care își construiește răspunsurile. „Ești furios pe„Ești dezorientat de„Ți se pare că„Simți că„Iți imaginezi că ești rău pentru că Cu fiecare dintre aceste răspunsuri, atitudinea, dar și exprimarea sunt de o asemenea natură încât să arate că evaluarea situației de către client este aceea acceptată. Puțin câte puțin, clientul descoperă că este nu doar posibil, ci și satisfăcător și sănătos să accepte locul evaluării ca avându-și originea în interiorul său. Când această experiență devine internalizată, valorile nu mai sunt percepute ca lucruri fixe ori amenințătoare. Sunt judecăți făcute de persoană, bazate pe propria experiență și sunt, de asemenea, modificabile dacă și atunci când o nouă experiență oferă dovezi noi și modificate. Astfel, o parte dintre valorile acceptate care au fost rezumate schematic mai devreme pot deveni apreciabil transformate atunci când sunt evaluate în lumina propriei experiențe a clientului. „Ar trebui să fiu furios pe o persoană atunci când simt furie la un nivel profund, pentru că asta lasă mai puține efecte reziduale decât înfrânarea trăirii și, de fapt, duce la o relație mai bună și mai realistă."

„Ar trebui să fiu o mamă iubitoare când simt așa, dar nu trebuie să-mi fie frică de alte atitudini, atunci când ele există." „Ar trebui să am succes la cursurile mele doar dacă acestea au o semnificație de perspectivă pentru mine." „Am impulsuri homosexuale și acestea sunt capabile de manifestări care duc la creșterea Sinelui meu și al altora, cât și de manifestări care generează contrariul."

„îmi accept sexualitatea și valorizez extrem de mult acele manifestări ale ei care duc la creșterea pe termen lung a Sinelui meu și al altora; nu valorizez așa de mult acele manifestări care oferă doar satisfacții trecătoare sau care nu duc la creșterea Sinelui." Poate că ceva din mișcarea ce se petrece în această comutare a locului evaluării poate fi ilustrată prin cazul unei tinere cliente. O parte din a doua ședință poate arăta cum au ajuns să fie introiectate anumite norme și valori și efectul pe care acestea le-au avut asupra comportamentului ei. Este foarte clar că în timpul vieții sale de odinioară aceste valori reprezentau ghiduri satisfăcătoare pentru acțiune,

CARLR. ROGERS

dar că acum este simțită un fel de discrepanță care este profund nesatisfăcătoare. Simte că nu își mai dorește să rămână credincioasă acestor valori, dar nu are nimic să pună în locul lor.

143

S102: Pare că... nu știu... probabil că merge înapoi până în copilăria mea. Am... dintr-un oarecare motiv am... mama mi-a spus că am fost răsfățata tatălui meu. Deși nu mi-am dat seama niciodată — vreau să spun că nu m-au tratat niciodată ca pe o răsfățată, deloc. Și ceilalți oameni păreau întotdeauna să creadă că am fost un fel de privilegiată a familiei. Dar eu nu am avut niciun motiv să cred așa. Și din câte pot să văd, uitându-mă acum în urmă la asta, ai mei îi lăsau pe ceilalți copii să scape mai ușor decât o făceau cu mine, de obiciei. Și cred că, dintr-un oarecare motiv, m-au supus unor norme mult mai rigide decât au făcut-o cu ceilalți copii. CI03: Nu ești așa de sigură că ai fost privilegiată în vreun fel, dar, mai mult, situația familiei te-a supus unor standarde destul de ridicate. S103: Aha! Asta este exact ce mi s-a întâmplat; și ceilalți oameni puteau într-un fel să facă greșeli sau să facă lucruri copilărești obraznice, sau „asta era doar o năzbâtie copilărească", sau „asta este exact ceea ce te-ai fi putut aștepta", dar Alice nu trebuia să facă lucrurile acelea. C103: Aha! Cu altcineva, ar fi fost doar — of, ești o obrăznicătură; dar în ceea ce te privea pe tine, n-ar fi trebuit să o faci. S104: Asta este, de fapt, ideea pe care am avut-o. Cred că întreaga problemă a standardelor mele, a valorilor mele este una la care am nevoie să mă gândesc cu destul de multă grijă, din moment ce m-am îndoit de foarte mult timp că am măcar vreunele sincere. C105: Aha! Nu ești convinsă că ai cu adevărat vreo valoare profundă de care să fii sigură. SI05: Îhî. C106: Te îndoiești de asta de ceva timp. S106: Păi, am trăit asta înainte. Deși un singur lucru, atunci când iau decizii, nu am... nu cred... se pare că unii oameni au... au valori destul de ferme cu care pot cântări lucrurile, atunci când vor să ia o decizie. Ei bine, eu nu am și nu am avut și presupun că sunt o oportunistă (râde). Fac ce pare să fie cel mai bun lucru de făcut pe moment și renunț la acea valoare. C107: Nu ai unități de măsură specifice pe care să le folosești. S107: Da. Îhî. Asta este ceea ce simt. (Pauza) Timpul nostru este pe sfârșite, dle L.? C108: Păi cred că au mai rămas câteva minute. S108: M-am gândit la problema asta a standardelor. Eu, oarecum, am dezvoltat un fel de pricepere de a... ei bine... obicei... de a încerca să îi fac pe oameni să se simtă în largul lor cu mine sau să fac lucrurile să meargă lin.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

144

Nu știu dacă asta are legătură cu copilăria mică sau... vreau să spun, cu situația noastră familială, unde era vorba despre o familie extinsă și atât de multe diferențe de opinie și altele, încât întotdeauna trebuia să existe un împăciuitor prin preajmă (râde) care să caute motivele de dispută și să fie într-un fel uleiul care separa apele. Ei bine, acesta este un rol pe care mi l-am asumat pentru mult timp. Și... eu... chiar așa s-a întâmplat... vreau să spun că, înainte ca așa ceva să apară, am înțeles că eu, ca persoană într-o situație socială sau într-un grup de oameni de genul ăsta — la o mică întâlnire sau la o petrecere micuță sau ceva —, puteam să fac astfel încât lucrurile să decurgă frumos și păreau că se simt bine. Și vedeam când cineva avea nevoie de încă o băutură sau când cineva nu avea un partener, sau când altcineva era plictisit de acea persoană, sau ceva... dacă alții stăteau într-un colț, puteam să mă duc într-acolo și să îi întâmpin. Și câteodată mă surprindeam pe mine însămi contrazicând ceea ce credeam cu adevărat când vedeam că persoana care trebuia să se ocupe de tot devenea destul de nemulțumită dacă eu nu o făceam. Cu alte cuvinte, pur și simplu nu am fost niciodată... vreau să spun, nu am considerat niciodată că sunt categorică în legătură cu lucrurile. Puteam să văd ceea ce credeam că este nevoie în situație și care era ideea pe care aș fi putut să o strecor în așa fel încât să îi fac pe oameni să se simtă fericiți și așa făceam. C109: Cu alte cuvinte, ceea ce ai făcut a fost întotdeauna în direcția de a încerca să păstrezi lucrurile liniștite și să-i faci pe ceilalți oameni să se simtă mai bine și să calmezi situația. S109: Da. Cred că asta este. Acum motivul pentru care am făcut-o a fost, probabil... vreau să spun, nu pentru că am fost un mic bun samaritean umblând de colo-colo ca să îi facă pe ceilalți oameni fericiți, dar asta a fost probabil rolul pe care l-am simțit cel mai ușor de interpretat. II jucasem pe-acasă de atâtea ori. Pur și simplu, nu am luat atitudine pentru propriile convingeri, până într-acolo încât nu mai știu dacă mai am vreo convingere pentru care să iau atitudine. C110: Simți că pentru mult timp ai jucat rolul de a liniști într-un fel divergențele sau diferențele, sau ce nu... S110: Îhî. Cili: ...în loc să ai vreo opinie sau vreo reacție personală în acea situație. Asta este? Sili: Asta este. Sau că nu am fost cu adevărat sincer eu însămi sau că nu am știut, de fapt, care este Șinele meu real și că am jucat doar un fel de rol fals. Orice rol pe care nu îl juca nimeni și de care era nevoie să fie jucat în acel moment încercam să îl ocup eu. C112: De orice fel de persoană era nevoie să descurce situația ai fi fost acel gen de persoană, mai mult decât să fii orice altceva autentic sau profund al tău.

CARL R. ROGERS

SI 12: Cred că da. lini amintesc o vară. Verile, obișnuiam să mergem în tabăra YWCA. Și familia noastră trăia aproape de marginea orașului. Ne-am dus cu grupurile școlare care au mers la un moment dat în timpul verii. Ei, nu îi cunoșteam pe acei copii foarte bine, pentru că nu îi vedeam decât duminica, atunci când mergeam la biserică. Așa că mersul în tabără nu a fost o experiență extraordinar de satisfăcătoare, pentru că m-am simțit destul de ciudat printre copii. Ei bine, vara aceasta — mai fusesem în tabăra o singură dată înainte — cred că am hotărât că o să fiu una dintre cele mai populare fete din tabără. Așa că am mers în tabără cu acești copii pe care nu îi cunoșteam foarte bine. Și nu îmi amintesc ce am făcut în acea vară; dar, oricum, m-am întors acasă votată cea mai populară fată din tabără. Ceea ce îmi amintesc totuși este că, atunci când m-am pregătit să merg în tabără, eu — și nu știu câți ani aveam pe-atunci — nu împlinisem treisprezece, nu cred; poate doisprezece sau treisprezece, chiar nu știu ce vârstă aveam; am decis pur și simplu că o să fiu cea mai populară fată din tabără. Așa că am mers în tabără cu acea hotărâre și am făcut lucrurile care trebuiau făcute. Oricare ar fi fost, sunt sigură că nu... vreau să spun, era probabil și multă muncă de corvoadă; cum ar fi să faci paturile altor oameni și să faci alte lucruri asemănătoare... sunt sigură. Dar oricum, am dus o campanie premeditată și m-am întors acasă și am fost Într-adevăr aleasă cea mai populară fată din tabără (râde). Și se pare că ceea ce am făcut a fost să fac lucruri ca acelea în loc să îmi dezvolt un Sine real. C113: Cu alte cuvinte, a fost un fel de campanie plănuită în fiecare caz, mai degrabă decât pentru că ai simțit cu adevărat în felul acela sau că îți doreai cu adevărat să fii genul acela de persoană. Asta este? S113: Păi da. Așa cred. Se pare că este mai mult... că nu este adevărat, sau că nu este cinstit, sau că nu... nu este sincer, poate.

145

Schimbarea locului evaluării în acest caz a fost profundă și cuprinzătoare. Drept scurt exemplu, o experiență minoră va ilustra natura schimbării pe care am descris-o. în a opta ședință, se petrece acest episod. S346: Acum unul dintre lucrurile pe care le făceam, ceva ce... ce mă îngrijora a fost, ei bine, e greu să stai la cămin, nu doar pentru că nimerești într-un grup de oameni care nu sunt interesanți, ci pur și simplu pentru că sunt prin preajmă. Ei bine, eu, ..., mi-am dat seama că am petrecut mult mai mult timp cu un grup de oameni pe care nu i-am găsit interesanți — toți sunt oameni plăcuți și au fost anumite activități pe care le-am făcut împreună cu ei care mi-au plăcut, dar, ei bine, au fost și multe lucruri pe care nu le-am avut în comun. Și ne-a intrat în obicei să luăm micul dejun împreună, și prânzul împreună, și cina împreună și pierdeam o grămadă de timp, probabil seara. Așa că acum îmi dau seama că sunt..., capabilă să ..., cel puțin să mă

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

146

îndepărtez un pic de acel grup. Și, ..să fiu cu oameni care sunt puțin mai provocatori și cu oameni cu care descopăr Într-adevăr că am mai multe interese în comun. C346: Adică ai ales Într-adevăr să te retragi din acel grup în care ai fost pur și simplu aruncată din întâmplare și alegi oameni cu care îți dorești mai mult să te asociezi. Asta este? S347: Asta este ideea. Eu... eu..., nu fac nimic drastic. Nu am făcut pași mari prin salturi și sărituri. Dar, ei bine, una dintre fete locuia pe același palier cu mine și venea și ciocănea la ușă, spunând că vrea să ia prânzul, sau hai să luăm prânzul la douăsprezece, ori să coborâm cu toții să mâncăm la douăsprezece. îmi era greu să spun: „Păi, nu. Mi-aș dori să mănânc la două­ sprezece și jumătate, ..., astfel încât să iau prânzul și apoi să merg la cursul meu de la ora unu și jumătate." Așa că mă opream din orice aș fi făcut și mă târâm jos, la ora douăsprezece, împreună cu grupul. Ei bine, acum uneori spun: „Păi mie nu îmi convine. Prefer să mănânc mai târziu" sau „Prefer să mănânc mai devreme." Ca să zic așa, înainte era mai ușor pentru mine să spun: „Bine, mă voi duce și voi mânca acum." Și apoi, un alt lucru este acela că, ..., cu grupul de puști cu care mâneam am simțit aproape ca și cum aș fi fost într-un fel târâtă în grup. Nu erau oameni... unul sau doi dintre ei erau oameni pe care i-am plăcut cu adevărat și ei într-un fel m-au tras într-un grup al prietenilor lor, pe care nu i-aș fi ales eu, în mod special. Și așa m-am trezit că tot timpul meu era ocupat cu acești oameni și acum încep să caut oameni pe care eu însămi îi prefer, vreau să spun, oameni pe care îi aleg eu însămi mai degrabă decât să fiu trasă înăuntru cu grămada. C347: Ai descoperit că este cât de cât posibil, înțeleg, să îți exprimi atitudinile adevărate într-o situație socială, precum a dori să mergi la prânz, sau a nu dori să mergi la prânz și altele asemănătoare, ..., să faci propriile alegeri cu privire la prieteni și la oamenii cu care vrei să ai relații. S348: Deci asta mi se pare... că, la fel, nu este o înaintare cu pași mari, dar, eu, ... C348: Este un proces lent. S349: Dar eu... cred că ajung la asta. Și nu știu dacă, vreau să spun la început, am încercat să văd dacă pur și simplu nu mă retrăgeam din această grămadă de puști cu care îmi pierdeam timpul și sunt sinceră gândindu-mă la asta,..., nu este retragere, ci este mai mult o afirmare a intereselor mele reale. C349: Cu alte cuvinte, ai încercat să fii autocritică pentru a vedea dacă fugi de situație, dar simți cu adevărat că este o expresie a atitudinilor tale pozitive. S350: Eu... eu cred că da.

Aici clienta nu numai că își afirmă propriile evaluări făcute prietenilor și situațiilor sociale în contradicție cu valorile grupului, dar este capabilă să verifice

CARL R. ROGERS

propriile evaluări pentru a vedea dacă acestea sunt, de fapt, bazate pe experiență. „Am încercat să văd dacă nu mă retrăgeam din această grămadă de puști... dar este mai mult o afirmare a intereselor mele reale." Descoperă că este capabilă să recunoască, pe baza dovezilor propriei experiențe, care dintre cunoștințele ei au valoare pentru ea și care nu au, care comportamente sunt evazioniste și care nu, care sunt afirmări pozitive ale scopului. Aici se află cel puțin un exemplu mărunt al schimbării care are loc în procesul de valorizare. De când a fost scrisă analiza de mai sus, Raskin (157) a încheiat un studiu care tinde să confirme câteva dintre ideile prezentate. Raskin a investigat măsura în care putea fi arătat că locul evaluării clientului s-a schimbat în timpul terapiei. Expresia a fost definită în termenii structurii de personalitate a clientului — măsura în care valorile și standardele sale depind de judecățile și expectațiile celorlalți sau sunt bazate pe o încredere în propria experiență. Primul pas a fost să stabilească dacă itemii interviului relevanți pentru acest concept puteau fi selectați de evaluatori, cu un coeficient ridicat de fidelitate. S-a găsit o concordanță mai mare de 80 la sută între doi evaluatori. Următorul pas a fost construirea unei scale pentru aprecierea locului evaluării. Douăzeci și doi de itemi ai interviului conținând material relativ la acest concept au fost etalonați de optsprezece evaluatori competenți și din aceste estimări a fost construită o scală obiectivă de evaluare, cu valori mergând de la 1,0 la 4,0, cu doisprezece itemi reprezentativi a căror valoare a fost stabilită de cei optsprezece experți. Al treilea pas a fost stabilirea gradului de fidelitate al acestei scale. în cadrul celor cincizeci și nouă de itemi, câte unul din fiecare ședință apreciată, a existat o concordanță de 76 la sută între cercetător și un alt evaluator, cu o corelație de 0,91. Această scală a fost apoi aplicată celor cincizeci și nouă de ședințe dintre cele zece cazuri studiate. Aceleași cazuri au fost folosite ca date fundamentale pentru mai multe studii coordonate (43), așa că diverse tipuri de date au fost disponibile pentru fiecare caz și fiecare ședință. In general, scala locului evaluării a arătat o schimbare de la plasarea locului evaluării în ceilalți, către păstrarea acestuia în interiorul Sinelui. Media primelor zece ședințe a fost 1,97, în timp ce media pentru ultimele zece a fost 2,73. Când cineva se raportează la cinci cazuri care au fost evaluate prin intermediul a cinci criterii obiective ca fiind cele mai de succes, schimbarea este și mai accentuată. Pentru aceste cinci cazuri, media scalei locului evaluării a fost de 2,12 pentru prima ședință, 3,34 pentru ultima. Cu toate acestea, cea mai frapantă descoperire a fost faptul că măsura locului controlului a corelat pozitiv cu alte măsuri care au fost folosite pentru aceste cazuri. Cu scala de autoacceptare dezvoltată de Sheerer (189) corelația a fost 0,61. Scala atitudinilor față de Sine care a fost dezvoltată de Stock (203) a corelat cu 0,67. Indexul pentru insight dezvoltat de Seeman (180) a corelat cu 0,35 cu scala lui Raskin, și cu măsurarea maturității comportamentale a lui Hoffman, corelația a fost de 0,45. Corelația cu scala de defensivitate utilizată de Haigh (76) a fost negativă, așa cum

147

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

148

am anticipat, dar numai -0,19, prea mică pentru a fi semnificativă. Când aceste cinci mărimi separate sunt combinate într-un singur index bazat pe scoruri standard, corelația cu mărimea locului evaluării este 0,85 pentru cele cincizeci și nouă de ședințe din cele zece cazuri. Este, de asemenea, semnificativ că gradul de ameliorare pe scala locului evaluării corelează 0,60 cu evaluarea rezultatelor de către consilier. Aceste corelații sugerează cu tărie ideea care a fost deja menționată, că procesul terapiei pare să fie un fenomen unitar în care toate măsurătorile, așa brute cum unele dintre ele ar putea fi, prezintă o corelație pozitivă puternică. Raskin concluzionează: „conceptul locului evaluării funcționează într-o relație compatibilă cu criterii anterior stabilite ale progresului terapeutic, cum ar fi atitudinile privitoare la Sine, înțelegerea și insight-ul, maturitatea comportamen­ tală și defensivitatea". (157, p. 41) Acest studiu permite concluzia că are loc o schimbare în procesul de valorizare în timpul terapiei, și o caracteristică a acestei schimbări este aceea că persoana se îndepărtează de o stare în care gândirea, sentimentele și comportamentul său sunt guvernate de judecățile și expectațiile celorlalți, îndreptându-se către o stare în care se bazează pe propria experiență pentru valorile și standardele sale.

Dezvoltări caracteristice în relație I Există un număr de terapeuți — atât din alte orientări, cât și din orientarea centrată pe client — al căror punct de vedere este acela că procesul terapiei este cel mai bine descris în termenii relației emoționale în schimbare, existente între terapeut și client. Aceștia consideră că multe dintre schimbările verbale, atitudinale și perceptuale sunt doar produse secundare ale unei experiențe emoționale fundamentale dintr-o relație între două ființe umane. Unul dintre argumentele pentru acest punct de vedere este acela că, în special în terapia prin joc, multe dintre procesele pe care le-am discutat fie nu apar, fie apar doar într-o formă neverbalizată, și cu toate acestea o schimbare constructivă are loc. Ce vom considera ca fiind esențial pentru psihoterapie, dacă succesul apare în lucrul cu un copil atunci când nu a existat niciun insight verbalizat, foarte puține exprimări ale atitudinilor față de Sine, nicio manifestare specifică a experiențelor negate, ci doar o trăire a Sinelui, proaspătă și vitală? Este firesc că ar trebui să acordăm o atenție crescută tipului de relație în care asemenea schimbări se petrec. Poate că un scurt exemplu al uluitorului gen de „succes" care este găsit cu un nivel considerabil de frecvență, în special printre clienții tineri, va folosi ca introducere în analiza relației consilier-terapeut. Un consilier cu o experiență apreciabilă descrie într-o scrisoare către autor un caz pe care l-a încheiat.

CARL R. ROGERS

Tocmai am încheiat cel mai ciudat caz de consiliere pe care l-am avut vreodată. Cred că te-ar putea interesa. Joan a fost una dintre primele mele cliente când am început consilierea, o jumătate de zi pe săptămână, la liceul local. Aceasta i-a spus consultantei fetelor: „Mă simt atât de timidă, încât nu aș putea nici măcar să îi spun care este problema mea. îi vei spune tu pentru mine?" Astfel, consultanta mi-a spus, înainte să o văd pe Joan, că își făcea griji despre faptul că nu avea prieteni. Consultanta a adăugat că a observat că Joan părea întotdeauna să fie foarte singură. Prima dată când am văzut-o pe Joan, a vorbit puțin despre problema ei și destul de puțin despre părinții ei, de care părea să fie chiar atașată. Cu toate acestea, au existat pauze lungi, lungi. Următoarele patru ședințe ar putea fi reproduse cuvânt cu cuvânt pe această bucățică de hârtie. Pe la sfârșitul lunii noiembrie, Joan a remarcat că „lucrurile merg destul de bine". Nicio elaborare pe această temă. între timp, consultanta a explicat că profesorii au remarcat cum Joan le zâmbea cu un salut prietenos, atunci când aceștia o întâlneau pe holuri. Asta era ceva nemaiauzit înainte. Totuși, consultanta a văzut-o puțin pe Joan și nu putea să spună nimic despre contactele ei cu ceilalți elevi. în decembrie, a avut loc o ședință în timpul căreia Joan a vorbit liber; celelalte erau caracterizate de tăcere, în timp ce stătea aparent profund îngândurată, din când în când uitându-se în sus, cu un zâmbet. Și mai multă liniște de-a lungul următoarelor două luni și jumătate. Apoi mi-a comunicat că a fost aleasă „femeia lunii", de către fetele din liceu! Baza pentru această alegere este întotdeauna sportivitatea și popularitatea printre celelalte fete. în același timp, am primit un mesaj de la Joan: „Nu cred că mai am nevoie să te văd". Nu, se pare că nu mai are, dar de ce? Ce s-a întâmplat în timpul acelor ore de liniște? Credința mea în capacitatea clientului a fost aspru încercată. Mă bucur că nu am șovăit.

149

Experiențe de acest fel ne-au obligat să recunoaștem că terapia poate înainta chiar dacă în afară clientul prezintă foarte puține dintre elementele pe care noi le-am considerat caracteristice pentru progresul terapeutic. Orice s-a întâmplat pare să nu se fi întâmplat ca rezultat al interacțiunii verbale. Bineînțeles, este posibil ca rezultatul să se fi datorat unor factori în întregime din afara terapiei. Când avem în vedere un număr de cazuri de această natură, pare mai probabil că rezultatul s-a datorat unei experiențe dintr-o relație. Și, dacă asta este adevărat în asemenea cazuri nonverbale, poate că este la fel de adevărat și în altele. Cum putem atunci formula procesul terapeutic în termenii unei relații? O ipoteză este aceea conform căreia clientul se mișcă de la trăirea sa ca o persoană lipsită de valoare, inacceptabilă și de neiubit către înțelegerea că este acceptat, respectat și iubit în această relație limitată pe care o are cu terapeutul.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

150

i I i

„Iubit" are aici, poate, înțelesul său cel mai profund și mai universal — acela de a fi profund înțeles și profund acceptat. în termenii acestei ipoteze am putea face supoziții în legătură cu cazul lui Joan. Simțind că este o persoană care nu merită să aibă prieteni, în parte pentru că este atât de timidă și necomunicativă, intră într-o relație cu consilierul. Aici găsește acceptare totală — sau dragoste, dacă vrei — la fel de evidentă în perioadele ei de liniște și de timiditate, cât și în momentele în care poate să vorbească. Descoperă că poate să fie o persoană tăcută, și tot să fie plăcută, că poate să fie Șinele ei timid, cu toate acestea să fie acceptată. Poate că asta este ceea ce îi oferă mai mult un sentiment al valorii și schimbă relațiile sale cu ceilalți. Crezând despre ea că merită să fie iubită ca persoană timidă și retrasă, află că este acceptată de ceilalți și că aceste caracteristici tind să cedeze. O altă ipoteză clinică poate fi formulată în termeni ușor diferiți. Pe măsură ce clientul trăiește atitudinea de acceptare pe care terapeutul o are față de el, este capabil să admită și să trăiască aceeași atitudine față de el însuși. Astfel, pe măsură ce începe să se accepte, să se respecte, să se placă și să se iubească pe sine însuși, este capabil să trăiască aceste atitudini față de ceilalți. Unul dintre membrii personalului nostru, dl Oliver H. Bown, a fost în mod special preocupat de punctul de vedere ilustrat aici, iar câteva fragmente dintr-un memoriu pe care l-a scris vor oferi o descriere mai însuflețită a terapiei, în care accentul este pus pe o relație profundă și semnificativă în care clientul poate să aducă tot ceea ce, emoțional, este el și în care este întâmpinat de sentimentele terapeutului. Acest memoriu a fost un document privat și informai pentru personal, dar dl Bown și-a dat permisiunea de a cita din el aici. Simte că „iubire", acest cuvânt, oricât de ușor de răstălmăcit ar putea fi, este cel mai util cuvânt pentru a descrie un ingredient de bază al relației terapeutice. Folosesc acest cuvânt intenționat, pentru a transmite o serie de lucruri. Primul, acela că în calitate de terapeut pot să permit unui sentiment foarte puternic sau emoție de-a mea să intre în relația terapeutică și să mă aștept ca prelucrarea acestui sentiment care vine de la mine către client să reprezinte pentru el o parte importantă a procesului terapiei. Al doilea, că o nevoie fundamentală reală a terapeutului poate fi satisfăcută în mod legitim (sau aș spune mai degrabă trebuie să fie satisfăcută, dacă este ca relația să fie sănătoasă și îndreptățită) în relația sa cu clientul lui. Și al treilea, că interacțiunea terapeutică la acest nivel emoțional, mai degrabă decât interacțiunea la un nivel cognitiv intelectual, indiferent de conținutul implicat, este ingredientul eficient în creșterea terapeutică. Acestea, îmi dau seama, sunt vorbe goale. Mi se pare în momentul de față că ele sunt afirmații care pot fi dovedite doar prin intermediul experienței subiective, și informațiile care în cele din urmă vor fi supuse unei demonstrații

CARL R. ROGERS

sau unei contest; inaccesibile unui Dar, dacă ace modalitate de a această comunica sau subconștient aduc aceste lucru Mi se pare că amenințați de ea; lucruri care ne af< acele motivații fun de relații compati dacă o persoană e moment cu excep manieră defensivă ostilitate ca fiind o se împotrivește să; manifest cu iubire iubită, dar care în a și cumva mai imp pozitive exprimate amenințare, mai alt festa, nu este în mc mai sus. Aș putea < prezent cu privire li adecvat a fost căuta meu, dar însuși ace profunde cu clienți c amenințat de sentirr Așezând din not să mă întorc la cele reiasă din acest conc Mai întâi aș vrea i sentiment puternic motivul pe care mi l-< fel implicat emoționa experimentați în dom de-o parte; trebuie săj ale noastre; nu ar trei bineînțeles că totul sd implicați" — aceste h

sau unei contestări, deși întotdeauna prezente în relație, sunt cel mai adesea inaccesibile unui aparat de înregistrat. Dar, dacă aceste fenomene pot fi în mod subiectiv trăite, există, evident, o modalitate de a comunica despre ele. în terapie sunt destul de convins că această comunicare are loc în primul rând la niveluri subverbale, subliminale sau subconștiente. Pot doar să încerc, făcând tot ce îmi stă în putere aici, să aduc aceste lucruri la nivelul cuvintelor. Mi se pare că putem iubi o persoană doar în măsura în care nu suntem amenințați de ea; o putem iubi dacă reacțiile ei față de noi sau față de acele lucruri care ne afectează sunt inteligibile pentru noi și în mod clar legate de acele motivații fundamentale pentru noi toți, care tind să ne aducă mai aproape de relații compatibile și semnificative cu ceilalți oameni și cu lumea. Astfel, dacă o persoană este ostilă față de mine și nu pot vedea nimic în ea în acel moment cu excepția ostilității, sunt destul de sigur că voi reacționa într-o manieră defensivă la ostilitate. Dacă, pe de cealaltă parte, pot să văd această ostilitate ca fiind o componentă inteligibilă a defensei acelei persoane prin care se împotrivește să simtă nevoia de apropiere față de oameni, pot atunci să mă manifest cu iubire față de această persoană care, de asemenea, vrea să fie iubită, dar care în acest moment trebuie să pretindă că nu. în mod asemănător și cumva mai important pentru mine din experiența mea, simt că trăirile pozitive exprimate de client față de noi pot fi o foarte adevărată sursă de amenințare, mai ales că această expresie pozitivă, sub orice formă s-ar mani­ festa, nu este în mod limpede legată de aceste motivații de bază, menționate mai sus. Aș putea adăuga că lupta cea mai mare pe care am avut-o până în prezent cu privire la ceea ce pare un proces continuu de a deveni un terapeut adecvat a fost căutarea mea a acestor așa-zise motivații de bază în interiorul meu, dar însuși acest proces mi-a permis să intru în relații din ce în ce mai profunde cu clienți de ambele sexe și de toate vârstele, fără să mă simt personal amenințat de sentimentele mele față de client și de ale lui față de mine. Așezând din nou „iubirea" în centrul considerațiilor mele de aici, aș vrea să mă întorc la cele trei afirmații amintite mai sus care pentru mine par să reiasă din acest concept și să le analizez mai în amănunt. Mai întâi aș vrea să mă gândesc de ce în trecut am fost refractar să las orice sentiment puternic de-al meu să intre în relația terapeutică. La început, motivul pe care mi l-am oferit pentru această împotrivire de a deveni în orice fel implicat emoțional a fost preluat din afirmațiile multor oameni care erau experimentați în domeniu. Afirmații precum „terapeutul trebuie să se mențină de-o parte; trebuie să reacționăm la sentimentele și nevoile clientului, și nu la ale noastre; nu ar trebui să ne așteptăm ca clientul nostru să ne fie terapeut; și bineînțeles că totul se duce pe apa Sâmbetei atunci când noi înșine devenim implicați" — aceste lucruri sunt familiare pentru noi toți și, când sunt privite

151

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

152

în lumina unor modalități specifice de implicare în care terapeutul ar putea cădea, sunt interdicții foarte rezonabile. La acest nivel am fost efectiv blocat pentru mult timp, temându-mă de ce este mai rău dacă aș lăsa orice fel de implicare personală să intre în relația mea cu clienții. Totuși, treptat, am început să descopăr un alt nivel al motivului fricii mele de implicare, care avea legătură cu propria mea abilitate de a-mi accepta sentimentele și nevoile în relație cu ceilalți oameni mai degrabă decât cu o teorie despre ceea ce în­ seamnă „terapia bună". Aș vrea să menționez câteva dintre motivațiile specifice pe care le-am găsit la acest nivel, ca exemple. Clientul destul de profund tulburat este, de obicei, preocupat de sine însuși și de propriile sale probleme și am început să înțeleg că de-a lungul întregii mele vieți am fost dispus să mă implic emoțional cu oameni — adică să le ofer cu adevărat ceva din mine însumi — numai când păreau să fie în postura de a-mi da ceva de care aveam nevoie în schimb. Și, ca să spun lucrurile mai pe șleau, m-am zbătut toată viața să îmi satisfac nevoile și, întrucât clienții, așa cum eu îi vedeam, aveau un potențial sărac pentru satisfacerea nevoilor mele, a fost mai sigur să nu îmi exprim deloc aceste nevoi — de fapt, să nu le exprim deloc în relația terapeutică. Această absență a posibilității de satisfacție directă și imediată a fost o cauză a refuzului meu de a intra cu adevărat într-o relație terapeutică, dar a existat o cauză încă și mai puternică. O lipsă a satisfacției este una, respingerea directă și categorică este altceva, și astfel m-am temut că, dacă aș fi permis unora dintre părțile mele mai tandre să devină expuse într-o relație terapeutică, atunci acestea ar fi fost călcate în picioare, brutalizate sau, poate, ridiculizate. Acestea au fost câteva dintre motivele reale pentru care o lipsă de implicare era atrăgătoare sau, chiar mai mult decât atât, obligatorie. Am presupus că, bineînțeles, clienții nu știau nimic despre asta; că lor le-am părut o persoană corespunzătoare din punct de vedere profesional, care lucra împreună cu ei într-o manieră înțelegătoare și empatică. Acest lucru ar fi putut fi adevărat la nivelul conștient al clientului, dar, inconștient, cred că învățau direct de la mine „Nu fi liber în această relație. Nu te lăsa dus. Nu îți exprima cele mai profunde sentimente și nevoi, pentru că, în această relație, asta este periculos." Ce vreau să spun prin învățare subconștientă din partea clientului? In acest punct pot spune doar că, atunci când a devenit mai puțin necesar pen­ tru mine să dețin această atitudine în terapie, clienții mei s-au deplasat imediat spre acele zone mai delicate pe care le-am zăvorât în interiorul meu, iar sentimentele și nevoile care erau implicate în aceste zone au putut nu doar să fie discutate, ci și să fie trăite liber și fără frică. înainte, aș fi spus că nu am nevoie să îmi las propriile nevoi și sentimente să interfereze cu progresul terapiei; acum aș spune că reacționam pe un număr infinit de căi minuscule la nevoia mea de a apăra anumite părți ale Sinelui meu, de a reține acele părți ale mele să se manifeste în această relație în loc să îmi exprim sentimentele și

CARLR. ROGERS

nevoile mele mai calde, de care simt că orice relație adevărată depinde și prin care este hrănită. Aproape spun că simt că este imposibil pentru un terapeut să nu se comporte în termenii propriilor sale nevoi. Singura alegere care este implicată pentru mine este dacă doresc să reacționez la oricare ar fi nevoia pe care o am, de a mă apăra împotriva a ceea ce simt, a ceea ce am nevoie și împotriva implicării, în general, sau dacă doresc să dezvolt o acceptare sufi­ cientă a acestor nevoi și sentimente, astfel încât acestea să poată influența liber toate relațiile, terapeutice sau de altă natură. In acest moment aș vrea să reacționez la un contraargument care este înaintat uneori, referitor la faptul că, atunci când terapeutul își satisface nevoile în relația terapeutică, aceasta reprezintă o formă distorsionată de sublimare, mai degrabă un abuz hidos și parazitar al vulnerabilității emoționale a clientului. Cu siguranță simt că asta s-ar putea întâmpla, dar a răspunde acestei posibilități reținând orice emoție de care ne este teamă că ar putea scăpa din mâini este pentru mine o modalitate nepotrivită și castratoare de a aborda aceeași emoționalitate care simt că se află chiar în esența celor mai bune relații interpersonale. Putem acum să ne întoarcem către a doua mea afirmație, din moment ce discuția de mai sus înainte a oferit o oarecare bază care îmi permite să mă ocup de nevoile terapeutului. De îndată ce cuvântul „nevoie" este menționat în această conjunctură, cred că deseori devenim preocupați de nevoi mai degrabă specifice care cer în mod obișnuit, în cultura noastră, un context caracteristic în care acestea pot fi cu legitimitate satisfăcute. Atâta timp cât aceste nevoi specifice și evidente sunt în centrul preocupărilor terapeutului, pare Într-ade­ văr ridicol și deplasat să sugerăm ca ele să fie satisfăcute în relația terapeutică. Care sunt atunci aceste nevoi fundamentale pe care, probabil, le-am făcut să sune misterioase și obscure, care susțin că trebuie exprimate de terapeut, pentru ca un client să simtă maximum de securitate și libertate în relație? în articolul meu anterior puteam să le exprim doar într-o manieră negativă, spunând că erau liber exprimate și funcționale atunci când terapeutul se simțea totalmente liber, dezinhibat și necontrolat. Să exprim toate aceste nevoi într-o manieră pozitivă este cumva foarte dificil, pentru că toate cuvintele la care mă pot gândi sună atât de trivial, în timp ce sentimentele însele se simt atât de autentic și atât de pline de forță. Se simt ca nevoia pentru un fel de răspuns elementar din partea oamenilor; un răspuns care este alcătuit în principal dintr-o căldură fundamentală pătrunzătoare; un răspuns care este simplu, totuși întru câtva absolut și, cu siguranță, nespecificat. Este un răspuns despre care simt că nu poate fi transpus în cuvinte. Există aproape ca o formă de energie pură care poate fi primită de o altă persoană numai prin intermediul sentimentelor sale, și nu prin intermediul intelectului său. Deși asta ar putea suna foarte confuz, simt că este un fenomen tot atât de simplu ca trăirea

153

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

154

durerii. Când ne atingem, de fapt, de o sobă fierbinte, nu trebuie să gândim prin intermediul legilor termodinamicii, chimiei corpului și neurologiei, înainte să fim intens conștienți de durere. Oarecum într-o asemenea modalitate, cred, acest răspuns pozitiv este perceput, în ciuda absenței a ceva foarte tangibil ca stimul. Acum am putea întreba de ce este important ca terapeutul să simtă această nevoie în relația cu clientul sau. La această nevoie, apropo, s-a făcut referire mai sus ca la una dintre motivațiile noastre cele mai profunde pentru „relații compatibile și semnificative cu oamenii". Răspunsul care se simte corect din punct de vedere operațional și cred că și din punct de vedere logic este acela că eu cred că numai atunci când terapeutul poate să trăiască această nevoie, această motivație în interiorul său ca o parte vie a sa, atunci poate să o per­ ceapă, pe ea sau orice fragment al ei care iese la suprafață, inclusiv toate defensele foarte complexe pe care organismul le poate dezvolta pentru a suprima această nevoie în clientul său. Pentru a reformula cumva mai simplu, punctul meu de vedere este că numai atunci când putem să ne exprimăm nevoile noastre cele mai profunde, de-abia atunci suntem capabili să percem acțiunea acestor nevoi într-o altă persoană și de-abia atunci acest răspuns esențial de care avem nevoie de la ceilalți oameni ne este disponibil pentru a-1 oferi lor. în termenii situației terapeutice, cred că acest sentiment îi spune clientului „am o foame reală să te cunosc, să îți simt căldura, expresivitatea — în orice formă ar fi —, să beau cât de profund pot din trăirea de tine, în relația cea mai apropiată, cea mai dezgolită pe care o putem obține. Nu vreau să te schimb ca să te potrivești mie; tu-ul adevărat și ew-ul adevărat sunt ingrediente perfect compatibile ale unei relații potențiale care transcende, dar sub nicio formă nu încalcă identitățile noastre separate". Toată această idee pare importantă pentru mine, nu atât de mult din punct de vedere teoretic, ci, mai mult, din cauza importanței ei vizibile în procesul prin care unii dintre clienții mei au trecut. Trăind pur și simplu acest gen de sentiment față de clienții mei, am rămas cu sentimentul că dau tot ce pot relației terapeutice și asta, în schimb, mă lasă fără niciun sentiment de reținere sau de vinovăție. Pare, de asemenea, răspunzătoare pentru capacitatea mea crescută de a spune „nu" unor dorințe și solicitări pe care clientul le-ar putea face, fără sentimentul că l-aș respinge și l-aș dezamăgi în vreun fel. Fie că mă păcălesc sau nu din punct de vedere teoretic, acest sentiment de adecvare emoțională într-o relație terapeutică pare esențial pentru crearea unei relații spontane și absolut libere cu clienții. A treia mea afirmație, și anume creșterea terapeutică, are loc ca rezultat al unei experiențe care are o semnificație emoțională, mai mult decât intelectuală pentru clienți, se încadrează mai mult în zona acelor lucruri despre care există un acord comun apreciabil. Vorbim deseori, de exemplu, despre impactul

CARL R. ROGERS

emoțional al acceptării, acolo unde respingerea este de așteptat. Vreau doar să adaug că acceptarea este un fenomen emoțional, nu unul intelectual. Cred că implică faptul că simțim ceva pozitiv față de client mai degrabă decât că sentimentul nostru față de el e neutru. Clienții cred că sunt foarte conștienți de diferența dintre consilierul care ascultă și înțelege și pur și simplu nu reacționează și acela care înțelege și căruia, în plus, îi pasă cu adevărat de semnificația pentru client a sentimentelor, reacțiilor și experiențelor pe care el le explorează. O altă experiență pe care am avut-o, care subliniază semnificația nivelului emoțional de interacțiune, este aceea că au fost dăți în care o mare parte din interacțiune s-ă petrecut la acest nivel, într-un moment în care verbalizarea clientului a lipsit în mare parte. Poate cea mai bună reprezentare a acestui gen de interacțiune este ilustrată de reacțiile clientului, așa cum sunt oferite la sfârșitul acestui articol, la acest proces emoțional persistent. în încheierea acestei discuții lungi și, sunt sigur, nu foarte clare, despre investiția emoțională a terapeutului în terapie, aș vrea să spun că simt un client care stabilește același tip de relație cu terapeutul pe care o formează cu alți oameni din mediul său. Conține aceleași inhibiții, ambivalențe, conflicte, nevoi, valori, scopuri și așa mai departe; și atunci când terapeutul poate să perceapă aceste elemente în acțiune, în prezentul imediat din terapie, surprinde una dintre sursele cele mai valoroase de înțelegere profundă a clientului său. Aș vrea să mă îndepărtez, în acest punct, de problema complicată a încer­ cării de a descrie relația terapeutică așa cum o văd eu și să menționez pe scurt și aleatoriu câteva idei teoretice care au ajuns să aibă importanță pentru mine. Prima dintre aceste idei are de-a face cu întrebarea de ce o nevoie sau un sentiment este refulat. A fost esențial pentru gândirea mea în această privință că, undeva pe parcurs, a fost învățat, cu reîntărirea emoțională corespunzătoare, că nevoia sau sentimentul în cauză este rău și că exprimarea lui va duce la respingere din partea acelora pe care îi valorizăm cel mai mult în situația noastră de viață. Sunt destul de sigur că asta este o dinamică extrem de bazală, care apare în constituția personalității tuturor; dar am ajuns să recunosc o altă dinamică la care am fost relativ orb înainte, una care pare cumva și mai importantă. Cred că anumite nevoi și sentimente sunt refulate nu pentru că am fost învățați că ele sunt rele, ci, mai degrabă, pentru că am fost învățați că, deși exprimate, acestea nu vor fi satisfăcute. Vorbesc aici despre fenomenul privațiunii emoționale, pe care cred, probabil, că l-am trăit, de asemenea, cu toții. Clienții mei au exprimat deseori sentimentul că au fost cumva privați emoțional, dar atât ei, cât și eu am considerat că încercarea de a rezolva acest sentiment este ca încercarea de a lucra cu ceva care nu este aici; este mai mult ca o „gaură" în partea centrală a unei persoane, mai degrabă decât ceva tangibil care poate fi examinat și manipulat. Descopăr că această refulare este,

155

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

156

adeseori, atât de totală, încât persoana poate deveni conștientă de această „gaură" numai atunci când este parțial umplută prin intermediul experienței hrănitoare cu o altă persoană. în terapia centrată pe client cred că oferim deseori acest tip de experiență prin atitudinile noastre de căldură, acceptare, respect pentru persoană și altele asemenea. Descopăr mai departe că o relație emoțională intensă care a fost discutată mai sus a fost foarte profund eficientă în sondarea „găurilor" care există în interiorul configurațiilor de personalitate și aducerea lor la nivelul de conștiență de unde pot fi prelucrate. Cred că doar din acest punct persoana poate deveni conștientă de toate mecanismele, în special de negarea de sine masochistă, care apar ca rezultat al acestor dorințe nesatisfăcute. O altă învățătură destul de recentă care a avut o semnificație foarte mare pentru mine este în legătură cu așa-zisul client „dependent", care a fost deseori o problemă oarecum deconcertantă în abordarea centrată pe client. Am ajuns la concluzia că, de câte ori mă surprind numind un client „dependent", nu înțeleg pe deplin natura sentimentelor care sunt exprimate. Cred că de cele mai multe ori i-am etichetat pe oameni ca dependenți când, într-un fel sau altul, îmi cer acel gen de răspuns pe care, dintr-un oarecare motiv personal, nu sunt dispus să îl ofer. Vorbesc acum despre vreo nevoie emoțională profundă a clientului care este exprimată mai mult decât despre o serie de solicitări specifice și, poate, nerezonabile. Am ajuns, de asemenea, la concluzia că, atunci când clientul începe să facă diverse solicitări specifice, este aproape întotdeauna o reflectare a lipsei pe care o simte în relație. Ideea mea finală are legătură cu forța pentru creștere pe care ne-am bazat atât de profund ca principiu explicativ. Am auzit, de asemenea, recent, termeni precum „tendință regresivă", „instinctul morții" și „forțe disruptive", folosite pentru a explica acele cazuri care par că se înrăutățesc. De curând propria mea gândire mă îndeamnă să pun la îndoială validitatea acestor două concepte. Am din ce în ce mai mult tendința să mă uit la individ ca la un organism cu o structură a „nevoii" mai degrabă definită și cu un potențial aproape nelimitat, având în vedere că mediul oferă oportunitatea ca individul să devină conștient de nevoile sale și de abundența sa de manifestări pozitive. Dacă, pe de cealaltă parte, aceste oportunități sunt aspru limitate, sunt destul de sigur că orga­ nismul se va adapta într-un fel care pare regresiv sau disruptiv. Acest concept mă ajută să explic de ce simt că mediul terapeutic trebuie să conțină un număr de ingrediente precise mai degrabă decât să fie pur și simplu eliberat de alte ingrediente pe care noi le evaluăm ca fiind negative în termenii efectului lor asupra creșterii. Anexez acestui articol o declarație oferită mie de către un client care expri­ mă într-un mod emoțional potrivit multe din ceea ce m-am străduit să relatez într-o manieră mai sistematică. Pentru mine, acest document are o mare însemnătate și sunt fericit să vi-1 transmit, pentru utilitatea lui în înțelegerea

CARL R. ROGERS

a ceea ce am îi acest articol vt dintre noi care se pot schimba

Este greu să Unul dintre m experiențele car dar nu le pot rei la acel moment, pot să separ aces impresiile mele < Unul dintre p durerea -- toate durere fizică rea cap și așa mai de aș fi introdus un meu și toate mă: mi-am dat seama tu m-ai condus ce eu trebuia să de dificilă — de fapt, m-am hotărât să b să o beau pe toată mă opream ca să i Prima mea rea bilitatea și conști» exprimam într-un dar nu am crezut c Apoi am începe față de sentimentel sentimentul cu can emana din tine — d pe când îl întindea! din ochii tăi, atunci acestui sentiment, u fereastra, dar am fol amintesc că ai pârtie} special) și ai stat lân întins piciorul și apr

a ceea ce am încercat să comunic, oricare ar fi ea. Este speranța mea reală că acest articol va servi ca stimul pentru o comunicare extinsă tuturor acelora dintre noi care sunt profund interesați de oameni și de procesele prin care ei se pot schimba și pot crește.

157

[Declarația clientului] Este greu să explic ce s-a întâmplat cu mine în ultimele luni... foarte greu. Unul dintre motive este acela că îmi dau seama că nu pot să retrăiesc experiențele care au fost atât de importante pentru mine. Pot să mă uit la ele, dar nu le pot retrăi în totalitate. Presupun că le-am trăit atât de total și deplin la acel moment, încât pur și simplu au devenit o parte din mine și acum nu pot să separ aceste părți de întreg. Aș vrea să încerc totuși să ofer câteva dintre impresiile mele actuale despre ce s-a întâmplat. Unul dintre primele, cele mai puternice și mai stăruitoare sentimente, a fost durerea — toate acele luni am simțit durere; nu doar durere mentală, ci și durere fizică reală, greață, bătăi rapide ale inimii, circulație slabă, dureri de cap și așa mai departe. îmi amintesc că spusesem odată că mă simt ca și cum aș fi introdus un cuțit în mine și l-aș fi răsucit, și răsucit, astfel încât sângele meu și toate măruntaiele s-ar fi revărsat în afară. Durerea a început când mi-am dat seama că trebuia să decid dacă încep sau nu terapia. Am simțit că tu m-ai condus către apă prin simplul fapt că ai arătat interes real și grijă, dar eu trebuia să decid dacă beau sau nu. Asta a fost o decizie groaznic de dificilă — de fapt, poate cea mai dificilă pe care am luat-o vreodată. Odată ce m-am hotărât să beau, a devenit o chestiune de urgență disperată pentru mine să o beau pe toată cât de repede puteam și să ajung până la fund. De câte ori mă opream ca să respir, mă dojeneam pentru că întârziam procesul. Prima mea reacție față de tine, cred, a fost una de surpriză față de sensi­ bilitatea și conștiența ta a ce și cum mă simțeam, chiar și atunci când o exprimam într-un fel nedeslușit sau deloc. Știam că erai receptiv și sensibil, dar nu am crezut că cineva poate avea atâta înțelegere. Apoi am început să am sentimentul că erai nu numai sensibil și înțelegător față de sentimentele mele, dar că îți și pasa, și îți păsa foarte mult. Acesta este sentimentul cu care cred că m-am luptat cu putere tot timpul. Pur și simplu emana din tine — din mâinile tale pe când umblai cu bricheta, din piciorul tău pe când îl întindeai în fața mea și îl mutai ușor înapoi și înainte și în special din ochii tăi, atunci când am avut curajul să îi privesc. Din cauza puterii acestui sentiment, uneori mi s-a părut necesar să vorbesc cu peretele sau cu fereastra, dar am fost întotdeauna dureros și acut conștient de tine. Odată îmi amintesc că ai participat la un curs (ziua în care m-am simțit groaznic, în mod special) și ai stat lângă mine. Nu am vrut să te văd deloc în acea zi. Apoi ți-ai întins piciorul și aproape că l-ai atins pe al meu. Nu știu dacă a fost cu intenție

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

158

sau nu, dar mie mi-a spus „știu ce nefericit ești și îmi pasă de modul în care te simți pentru că îmi pasă de tine". Aproape că am țipat. Am vrut să mă ridic și să fug din cameră. Din moment ce nu puteam face asta, m-am închis într-o cochilie și am așteptat până când am putut să plec. Nu am putut să vorbesc sau să fac ceva, decât să fiu conștient de tine. In toate ședințele mele am fost concentrat pe relația mea cu tine. De câte ori făceam orice încercare de a mă retrage din ea, de a discuta alte relații la un nivel intelectual, m-am simțit obligat să mă întorc la tine. Pur și simplu nu puteam să te clatin. Eram ferm convins că a oferi dragoste însemna să îmi vând sufletul, să devin în totalitate dominat și dependent de cel pe care îl iubeam și acea iubire nu putea fi primită fără să plătesc acest prea mare preț. Prin urmare, m-am luptat cu disperare împotriva oricărei iubiri mi-ai fi putut oferi. Am încercat să îți spun cât de lipsit de valoare eram — cât de egoist, de nepotrivit, de meschin. Am încercat să te urăsc și să te atac. N-ar fi fost posibil să mă iubești, prin urmare, erai înșelător și crud, pretinzând asta. Am încercat să te înfrâng cerându-ți dovezi ale afecțiunii tale. Am încercat chiar să mă „întăresc" și să bat câmpii despre cât de minunat era. Dar tu erai întotdeauna acolo, ca o stâncă neclintită pe care o loveam în zadar și care spunea doar „te iubesc". Atunci am început să văd, deși nu foarte limpede, că iubirea ta nu mă controla și eu nu puteam să o con­ trolez pe ea. Așa cum o văd acum, înlăturam straturi după straturi de apărări. Le construiam, le încercam și apoi le aruncam, atunci când rămâneai același. Nu am știut ce se află la fund și mi-a fost foarte frică să aflu, dar trebuia să continui să încerc. La început am simțit că nu era nimic în interiorul meu — doar un mare hău, unde aveam nevoie de și doream un miez dens. Apoi am început să simt că mă aflam în fața unui zid masiv din cărămidă, mult prea înalt ca să trec de partea cealaltă și prea gros ca să pot trece prin el. într-o zi, peretele a devenit translucid mai curând decât solid și m-am simțit plin de speranță că aș putea realmente vedea prin el. Aceasta a fost ziua, cred, în care am înțeles că judecata morală nu avea nimic de-a face cu modul în care mă simțeam, doar cu modul în care mă comportam. A devenit dintr-odată limpede că a iubi și a urî, de exemplu, nu simt nici corecte, nici greșite, pur și simplu sunt. După asta zidul a părut că dispare, dar în spatele lui am descoperit un dig care stăvilea ape furioase și agitate. Am simțit ca și cum eu stăvileam forța acestor ape și, dacă aș fi deschis chiar și o gaură micuță, eu și totul despre mine ar fi fost distrus în șuvoiul de sentimente care ar fi urmat, simbolizate de apă. (S-ar putea să te copleșesc cu aceste imagini care, așa cum îți vei aminti, sunt aceleași pe care le-am folosit și în timpul ședințelor noastre. Ori de câte ori am simțit și am trăit ceva, ori de câte ori am simțit că ceva s-a „întâmplat", nu puteam să găsesc o altă modalitate de a exprima sentimentele sau înțelegerea pe care am avut-o, fie ție, fie mie însumi, decât prin intermediul

CARL R. ROGERS

acestor imagir momente care timentele expri Odată apa s pe care o ținea vlăguit. în cele Tot ce am făcu depline și chini regăsit în vârful Am simțit de pa în vârful unei di deschid larg bra limpede, răcoros dunei, de-a lunș afund, până cân euforia unui seni pându-mă în el f blândă a soarelui bine știi, dar a fc ceilalți în timp ce oricât de mult aș: la a mea. După această i acum mă aflam îr pic pe marginea e așa cum am simți înainte. Deseori ai fugeam. Asta m-a vreme. De mai mu tul că, dacă nu „o" asemenea, să îmi c am avut cu adevăr să îmi exprim sau : Știu că presiunea a sentimentelor mele Treptat, ținta sa drumul spre supra] chiar aproape de si vorbit, la nivel intel naștere. Am dat rr sentimentele mele

acestor imagini. Singurele momente pe care mi le pot aminti și singurele momente care par importante pentru mine sunt acelea în care am trăit sen­ timentele exprimate prin aceste imagini.) Odată apa s-a preschimbat în tigri — tigri care se zbăteau cu furie în lesa pe care o țineam cu disperare, pe măsură ce mă simțeam din ce în ce mai vlăguit. în cele din urmă n-am mai putut să mă opintesc și i-am dat drumul. Tot ce am făcut, de fapt, a fost să cedez compasiunii față de mine însumi, depline și chinuitoare, apoi urii, apoi dragostei. Tigrii au dispărut și m-am regăsit în vârful unei dune de nisip, într-un extaz desăvârșit al sentimentului. Am simțit de parcă aș fi răzbătut prin nisipul adânc și schimbător ca să ajung în vârful unei dune mari. Odată ajuns acolo, puteam să stau la înălțime, să îmi deschid larg brațele și să cuprind cu ele albastrul strălucitor al cerului și lacul limpede, răcoros. Apoi puteam să alerg — din ce în ce mai repede — în josul dunei, de-a lungul plajei și prin apa rece, clară a lacului, continuând să mă afund, până când am căzut cu fața înainte și mi-am acoperit tot corpul cu euforia unui sentiment desăvârșit. Apoi mă întindeam pe nisipul cald, îngropându-mă în el până când deveneam una cu el și împreună sorbeam căldura blândă a soarelui. Aceasta a fost o experiență autentică pentru mine, așa cum bine știi, dar a fost toată numai a mea. Puteam să îi văd și să mă bucur de ceilalți în timp ce lunecau pe dunele lor de nisip la fel de fericiți și exaltați, dar, oricât de mult aș fi vrut, nu puteam să ajung la dunele lor și ei nu puteau veni la a mea. După această experiență, am simțit ca și cum aș fi sărit peste o prăpastie și acum mă aflam în siguranță pe partea cealaltă, deși încă mă mai clătinam un pic pe marginea ei. Nu știam ce caut sau încotro merg, dar am simțit atunci, așa cum am simțit întotdeauna de câte ori am trăit cu adevărat, că mergeam înainte. Deseori am simțit că mă apropiam de țintă, oricare ar fi fost, și apoi fugeam. Asta m-a descurajat, pentru că am simțit că este așa o pierdere de vreme. De mai multe ori m-am gândit să renunț, dar eram mânat de sentimen­ tul că, dacă nu „o" găsesc de data asta, niciodată nu o voi face. Am început, de asemenea, să îmi dau seama că, atunci când am găsit cu adevărat ceva, când am avut cu adevărat o experiență, a fost întotdeauna atunci când am încercat să îmi exprim sau să mă opresc din a-mi exprima sentimentele față de tine. Știu că presiunea sentimentelor tale față de mine m-a făcut să lucrez asupra sentimentelor mele față de tine (și prin tine, față de toți ceilalți din viața mea). Treptat, ținta sau sfârșitul căutării mele a devenit o lumină care își căuta drumul spre suprafață (pe măsură ce am progresat). Săptămâna trecută eram chiar aproape de suprafață. Mai aveam un singur strat de îndepărtat. Eu am vorbit, la nivel intelectual, despre sentimentele mele de a fi neiubit, încă de la naștere. Am dat mai multe exemple și am încercat să izolez și să explic sentimentele mele în relație cu aceste exemple. Pe măsură ce vorbeam, am

159

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

160

început să mă simt din ce în ce mai inconfortabil, pentru că tu păreai să simți mult mai intens decât mine. Apoi am început să simt că tu nici măcar nu ascultai ceea ce spuneam, dar că simțeai toate lucrurile pe care eu le simțeam, chiar mai mult decât eram eu conștient de sentiment, și că îți pasă. Dintr-odată am simțit ca și cum aș fi devenit un copil și eram ținut confortabil, în siguranță, cu înțelegere caldă și multă iubire, în brațele mamei mele. Apoi am înțeles că asta a fost ceea ce mi-a lipsit, și asta era ceea ce voiam acum și ceea ce voisem toată viața mea. Am înțeles, de asemenea, că tocmai fusesem iubit în felul acela și că n-aș fi putut niciodată să descopăr ceea ce lipsea până n-aș fi trăit asta — pe deplin. Acum puteam să stau pe duna mea de nisip și să întind mâna către tine, pe duna ta, către tatăl meu, pe duna lui, către mama mea, pe duna ei, și către toți ceilalți din viața mea pe care am vrut să îi iubesc. Puteam cu toții să ne împreunăm mâinile și să ne afundăm în lac. Oricum, sentimentul pe care l-am simțit de data aceasta a fost imul de bucurie, nu extazul nebunesc pe care l-am simțit înainte, când mă aflam singur pe duna mea. In plus am descoperit în acest moment că toate sentimentele și eveni­ mentele, și ideile din trecutul și prezentul meu sunt de natura celor pe care acum le-am înțeles. Se așază ușor-ușor la locul lor, dar nu voi fi sigur niciodată de locul în care vor cădea. Ceva ar putea să pară că se stabilește într-un loc, apoi o nouă înțelegere va crea o adiere care o va trimite cu repeziciune într-o altă direcție. Am încercat să prind aceste nuanțe și să le împing în anumite locuri, dar asta este imposibil. Nu poți să forțezi nuanțele. Singurul loc în care se vor potrivi confortabil și unde vor rămâne este locul în care se așază natural. De acum încolo le voi lăsa să se așeze singure și pur și simplu voi fi suficient de atent încât să înțeleg când și unde s-au așezat și când își schimbă locul. Mă lungesc destul de mult, dar mai este un singur sentiment pe care aș vrea să îl exprim. Așa cum ți-am spus săptămâna trecută, când lumina pe care o căutam a apărut, nu a fost câtuși de puțin surprinzător pentru mine, a pătruns cu blândețe la suprafață și abia a fost recunoscută, dar a zăbovit îndelung și stăruitor. Nu am nicio îndoială totuși că asta este ceea ce am căutat. De asemenea, am întâmpinat-o cu lacrimi și tristețe, nu cu euforie. Hăul a dispărut, dar este trist să mă gândesc că a fost acolo atâta timp. Aici, în acest material extrem de personal, atât terapeutul, cât și clientul au ajuns la un nou tip de conceptualizare a procesului terapiei. Nu este înțeles cu ușurință, iar reacțiile față de el par să fie puternice. Este, din punctul de vedere al grupului nostru, într-un stadiu embrionar și incert. E limpede totuși că accentul este pus pe trăirea directă în relație. Procesul nu este văzut ca având în primul rând legătură cu rememorarea trecutului de către client, nici cu explorarea problemelor cu care se confruntă, nici cu percepțiile pe care le are despre el

CARL R. ROGERS

însuși, nici cu experiențele pe care s-a temut să le admită în conștiință. Procesul terapiei este, după aceste ipoteze, văzut ca fiind sinonim cu relația experiențială dintre client și terapeut. Terapia constă în trăirea Sinelui într-o multitudine de feluri, într-o relație cu terapeutul semnificativă din punct de vedere emoțional. Cuvintele — fie ale clientului, fie ale consilierului — sunt apreciate ca având o impor­ tanță minimă în comparație cu relația emoțională actuală care există între cei doi. Aceasta este o conceptualizare provocatoare a terapiei care, în câteva moduri semnificative, se află în contradicție cu descrierile anterioare. Ipotezele care sunt implicite în cadrul acestei conceptualizări vor fi dificil — dacă nu chiar impo­ sibil — de supus unei testări riguroase. Acest mod de a privi schimbarea petre­ cută în terapie nu poate fi trecut cu vederea.

161

Schimbări caracteristice în structura și organizarea personalității Sunt schimbările care apar în psihoterapia centrată pe client doar schimbări de suprafață sau ele influențează ceea ce a fost considerat ca fiind „structura" fundamentală a personalității? Câteva dovezi au fost deja oferite, în sensul că organizarea Sinelui este modificată, dar întrebarea care rămâne totuși este dacă măsurători ale personalității mai convenționale și posibil mai extinse vor arăta vreo schimbare. Cel mai bun răspuns pe care îl avem până acum la această întrebare constă în cinci studii implicând o sută cinci clienți cărora le-a fost aplicat testul Rorschach, înainte și după terapie; zece dintre acești clienți au primit un test adițional Rorschach la douăsprezece până la optsprezece luni de la încheierea terapiei; douăzeci și șapte de clienți cărora un test Bernreuter le-a fost aplicat înainte și după terapie; patruzeci de clienți care au fost pre și posttestați cu Bell Adjustment Inventory (Chestionarul de Adaptare Bell); douăzeci și opt de clienți care au fost pre și posttestați cu Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota; douăzeci și opt de clienți pre și posttestați cu Hildreth Feeling-Attitude Scale (Scala Hildreth de Atitudini și Sentimente); și unsprezece clienți cărora le-a fost aplicat Kent-Rosanoff Word Association Test (Testul Asociativ-Verbal Kent-Rosanoff), înainte și după terapie. O sută douăzeci și trei de clienți distincți din patru clinici au fost implicați în aceste studii. Mai mult de treizeci de terapeuți diferiți s-au ocupat de aceste cazuri. Descoperirile acestor studii vor fi revăzute pe scurt, organizate în funcție de testele utilizate.1 1

Cititorul care nu este familiarizat cu aceste teste va găsi scurte descrieri introductive ale testelor Rorschach și Kent-Rosanoff in Bell (22). Descrieri similare ale Bernreuter Adjust­ ment Inventory și Minnesota Multifazic sunt disponibile în Rosenzweig (176). Hildreth Feeling-Attitude Scale este descrisă într-un articol (82). Bell Adjustment Inventory, împreună

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

162

Din moment ce Rorschach este unul dintre cel mai des folosit test de personalitate astăzi, rezultatele în funcție de Rorschach pot fi prezentate primele. Muench (140), în prima încercare de a măsura în mod obiectiv consecințele oricărei forme de terapie asupra personalității, a administrat teste Rorschach unui număr de doisprezece clienți înainte și după terapie. A folosit o metodă de analiză cantitativă, bazată pe semnele de adaptare și inadaptare propuse de Hertz și Klopfer. A găsit schimbări semnificative în acești indicatori Rorschach, în direcția unei mai bune adaptări. Aceste rezultate Rorschach au fost confirmate de rezultatele altor teste menționate mai sus. A existat o corespondență apre­ ciabilă între succesul cazului, conform evaluării clinice, și măsura schimbării Rorschach. Deși Muench nu a utilizat niciun grup de control, un grup de control i-a fost oferit, prin eforturile consecutive ale lui Hamlin și Albee (79). Aceștia au folosit șaisprezece subiecți al căror statut inițial a fost similar cu cel al clienților lui Muench, pe care i-a retestat cinci luni mai târziu; în perioada dintre cele două testări nu a fost urmată nicio terapie. Au folosit aceleași metode de analiză și nu au găsit schimbări semnificative în configurațiile Rorschach ale acestui grup. într-un studiu mai recent, Carr (40) a găsit rezultate opuse față de cele ale lui Muench. Analizând testele Rorschach aplicate înainte și după terapie unui număr de nouă cazuri, Carr a folosit, în esență, aceiași indicatori de adaptare ca și Muench, dar nu a descoperit nicio schimbare semnificativă. De asemenea, acesta a oferit rezultatele testului Rorschach pentru o analiză calitativă unui specialist experimentat care nu a știut dacă aceste cazuri erau considerate reușite sau nu. S-a considerat că cinci dintre ele nu au arătat nicio schimbare (în trei dintre acestea a existat chiar o idee de descreștere) și patru au fost evaluate ca arătând o îmbunătățire ușoară sau moderată. Aceste estimări au demonstrat o oarecare relație, deși nu una strânsă, cu evaluarea gradului de succes de către consilier. în general acest studiu nu coroborează cu descoperirile lui Muench, și Carr recu­ noaște incapacitatea de a înțelege discrepanța. Mosak (139), într-un studiu pe douăzeci și opt de clienți nevrotici al căror număr mediu de ședințe terapeutice a fost cincisprezece, a utilizat, de asemenea, Rorschach pentru pre și posttestare. Când a folosit semnele de adaptare ca mă­ surători — utilizând aceiași indicatori ca Muench și Carr —, nu a existat nicio schimbare semnificativă. Când protocoalele Rorschach au fost evaluate de trei clinicieni experimentați, două dintre cazuri au fost evaluate ca prezentând o îmbunătățire considerablă, cam jumătate din grup a arătat o ușoară îmbunătățire și aproape jumătate au fost apreciate ca relativ neschimbate în configurațiile Rorschach. în mod evident, evaluările subiective făcute de specialiștii Rorschach au arătat o schimbare mai mare decât măsurătoarea bazată pe semne izolate. cu un manual descriptiv, se poate obține de la Stanford University Press, Universitatea Stanford, California.

CARL R. ROGERS

Cel mai complex Haimowitz (78), care z de cincizeci și șase dt cazuri. Dintre acești c terapie individuală și grup. Numărul de ore teristică distinctivă a a din cincisprezece perse educație. în analiza te: elaborat de Harrowerevaluare pentru evaluai ale terapiei centrate pe următoarele: calitatea dependență, atitudinile la funcționarea intelect personalității, atitudini emoționale. Un manual < și indicarea semnelor R Coeficientul de fidelitate cercetătorul a reevaluat 1! a fost făcuta de alți evalu Rezultatele obținute d ambele metode de analiz clienți au scăzut de la 3,0 un coeficient critic de 4,0 arătat o medie a evaluări diferență în direcția unei Nouă din cele zece caracl pozitivă, cinci dintre aces scala pentru spontaneitate grupului de control au răm și la sfârșitul acesteia, o de: și clinice. Grupul de control a pr< mental. Deși în mai multe c tante între prima și a doua tl (4,0 și 3,9) și media evaluării; cativă (3,0 și 2,9). S-ar părea J nu au tendința să apară într Informațiile din cele zec< un an după încheierea teraj

Cel mai complex studiu al rezultatelor Rorschach este acela realizat de Haimowitz (78), care a aplicat teste Rorschach înainte și după terapie unui număr de cincizeci și șase de clienți. Treisprezece terapeuți au fost implicați în aceste cazuri. Dintre acești clienți, treizeci și doi se aflau în terapie individuală sau în terapie individuală și de grup și douăzeci și patru se aflau doar în terapie de grup. Numărul de ore terapeutice s-a situat între trei și treizeci și opt. O carac­ teristică distinctivă a acestui studiu a fost utilizarea unui grup de control format din cincisprezece persoane, similar grupului consiliat în funcție de vârstă, sex și educație. In analiza testelor, Haimowitz a utilizat indexul de semne nevrotice elaborat de Harrower-Erickson. Ea a elaborat, în plus, o serie de zece scale de evaluare pentru evaluarea testului Rorschach în termenii conceptelor terapeutice ale terapiei centrate pe client, eticheta scurtă sau titlul celor zece scale fiind următoarele: calitatea orientării în realitate, nivelul de anxietate, nivelul de dependență, atitudinile Sinelui, gradul de acceptare a emoționalității, adecvarea la funcționarea intelectuală, gradul de spontaneitate-flexibilitate, integrarea personalității, atitudinile față de ceilalți și calitatea adaptării la problemele emoționale. Un manual detaliat a fost conceput pentru definirea fiecărui concept și indicarea semnelor Rorschach pe care urma să se bazeze fiecare apreciere. Coeficientul de fidelitate al aplicabilității acestor scale a fost ridicat atunci când cercetătorul a reevaluat 150 de aprecieri după o perioadă de timp. Când evaluarea a fost făcută de alți evaluatori, corelația a fost de doar 0,53. Rezultatele obținute de Haimowitz au indicat îmbunătățiri semnificative prin ambele metode de analiză. Numărul mediu de semne nevrotice prezentate de clienți au scăzut de la 3,0 la 2,0, semnificația acestei descreșteri fiind indicată de un coeficient critic de 4,03. Analizele bazate pe cele zece scale de evaluare au arătat o medie a evaluărilor de 3,13 înainte de terapie și 3,59 după terapie, o diferență în direcția unei adaptări îmbunătățite, cu un coeficient critic de 6,31. Nouă din cele zece caracteristici evaluate au indicat schimbări într-o direcție pozitivă, cinci dintre acestea fiind semnificative la un prag de 0,02. Numai pe scala pentru spontaneitate și flexibilitate nu a existat nicio schimbare. Rezultatele grupului de control au rămas în întregime la fel de mari, la începutul terapiei, cât și la sfârșitul acesteia, o descoperire aflată în contradicție cu așteptările teoretice și clinice. Grupul de control a prezentat un contrast însemnat față de grupul experi­ mental. Deși în mai multe cazuri de control au existat schimbări de viață impor­ tante între prima și a doua testare, numărul de semne nevrotice a rămas constant (4,0 și 3,9) și media evaluării pe cele zece scale nu a arătat vreo schimbare semnifi­ cativă (3,0 și 2,9). S-ar părea că schimbările de acest fel găsite în grupul de terapie nu au tendința să apară într-o populație omogenă care nu urmează terapie. Informațiile din cele zece cazuri retestate pentru a treia oară la mai mult de un an după încheierea terapiei sunt importante. A existat o creștere a mediei

163

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

164

de 0,82 pe scalele de evaluare de la pretest până la testul de urmărire pentru aceste zece cazuri, un coeficient semnificativ statistic. A existat o creștere con­ stantă de la pretest până la posttest și de la posttest până la testul de urmărire, deși acești pași mai mărunți nu furnizează cifre semnificative statistic. Poate la fel de semnificativ precum creșterea generală este faptul că această creștere a provenit din șase dintre cele zece cazuri, celelalte patru nereușind să demonstreze alte îmbunătățiri consecutive terapiei sau să arate vreo urmă de regresie față de starea dinaintea terapiei. Pare evident că, dacă am fi cunoscut măcar factorii care îi diferențiază pe indivizii care au continuat să își amelioreze adaptarea per­ sonalității după terapie de aceia care nu au făcut acest lucru, înțelegerea pe care o avem asupra procesului terapeutic ar fi mult mai avansată. O asemenea înțelegere trebuie totuși să aștepte studii ulterioare. Un alt aspect al cercetării lui Haimowitz merită explicații. Când a fost făcută încercarea de a lega aceste configurații de bază ale personalității cu gradul de schimbare în terapie, a existat o descoperire preliminară care prezintă însem­ nătate. Bărbații profund tulburați, cu o tendință către modele intrapunitive de reacții ale personalității, au părut să răspundă la terapia centrată pe client cu cea mai mare amplitudine a schimbării personalității. In timp ce această descoperire este preliminară, marchează prima încercare de a răspunde într-o manieră științifică la întrebarea deseori pusă „Ce tip de individ este cel mai probabil să fie ajutat de terapia centrată pe client?" Cam atât despre măsurarea schimbării personalității prin intermediul testului Rorschach. Rezultatele altor teste de personalitate par să ofere aceeași imagine generală. Muench a folosit atât Inventarul de Bell Adjustment Inventory, cât și Kent-Rosanoff Word Association Test, pe lângă Testul Rorschach. Rezultatele la ambele teste au arătat o mișcare în direcția unei adaptări îmbunătățite. Chestio­ narul Bell a arătat scoruri ameliorate în toate cele cinci arii, dar numai în ariile sănătății și adaptării emoționale schimbările au fost semnificative statistic. Scorul total a prezentat o descreștere care are nouă șanse din zece să fie semnificativă statistic. Șapte dintre cele douăsprezece cazuri au arătat o îmbunătățire la acest test, după terapie. In cinci cazuri care au prezentat o oarecare descreștere, trei au fost cazurile cu cel mai puțin succes, în termenii evaluărilor făcute de terapeuți, îmbunătățirea la testul Bell a fost frapantă în patru cazuri considerate de terapeuți ca fiind cele mai de succes. La testul Kent-Rosanoff schimbarea generală a fost în direcția oferirii mai multor asociații normale și, atunci când asociațiile au fost scorate prin metoda elaborată de Jellinek și Shakow (97), diferența între pre și posttestări a fost semnificativă la un prag de 0,01. Mosak (139) a folosit de asemenea Bell Adjustment Inventory cu grupul său format din douăzeci și opt de subiecți, iar rezultatele au fost izbitor de asemănătoare cu acelea găsite de Muench. Scorul mediu a coborât de la 62,8 la 47,6, o schimbare înalt semnificativă. încă o dată, schimbarea cea mai mare a survenit în ariile

CARLR. ROGERS

adaptării emoționale și sănătății, cu adaptarea socială pe locul trei ca importanță, îmbunătățirea a fost prezentă în toate cele cinci arii, inclusiv în adaptarea familială și ocupațională. Două teste care nu au mai fost utilizate în cercetări anterioare au fost folosite de Mosak. Inventarul Multifazic Minnesota a arătat descreșteri semnificative la cinci dintre cele nouă scale diagnostice și la două dintre scalele de validitate. Scalele care au prezentat cele mai mari schimbări în direcția normalității au fost Depresie (D) și Schizofrenie (Sc). Schimbări semnificative au apărut, de asemenea, pe următoarele scale: Ipohondrie (Hs), Isterie (Hy) și Paranoia (Pa). Când profilul mediu al grupului înainte de terapie este comparat cu profilul de după terapie, imaginea profilului rămâne în mare parte aceeași, dar este observată o scădere generală în accentuarea profilului. în mod evident, schimbarea care apare este pervazivă și nespecifică în acest grup de cazuri evaluate ca nevrotice de inten­ sitate moderată până la severă, mai mult decât îngustă sau specifică. Un alt instrument utilizat de Mosak a fost Hildreth Feeling-Attitude Scales, concepută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a investiga intensitatea sentimentelor și atitudinilor. Scalele cotate de client acoperă starea sentimentelor individului, nivelul său de energie, gradul de optimism cu privire la viitor, starea sa mentală, atitudinile față de muncă și atitudinile sale față de ceilalți. Aceste scale au arătat o îmbunătățire semnificativă atunci când au fost comparate scorurile înainte și după terapie. Cea mai amplă schimbare a fost indicată de scorul sentimentelor. Terapeutul a făcut, de asemenea, pre și postestimări în legătură cu acești clienți, utilizând aceleași scale, și cotările lor au arătat o creștere ușor mai mare. Destul de interesant, terapeuții au evaluat clienții, atât înainte, cât și după terapie, mai scăzut decât au făcut-o clienții înșiși. Deși scala Hildreth nu este un instrument precis, schimbările au părut să indice câteva mișcări semnificative din partea clienților, în direcția unor sentimente și atitudini considerate în general constructive. Cowen (45) a studiat rezultatele Testului Bernreuter aplicat unui număr de douăzeci și șapte de clienți înainte de terapie și repetat la douăzeci de luni după încheierea terapiei. Acest studiu a fost parte dintr-o cercetare extinsă în care au fost utilizate atât ședințe de urmărire, cât și chestionare de personalitate. Cowen recunoaște faptul că testul Bernreuter este mai degrabă un instrument brut și nesatisfăcător. Este important totuși că au fost găsite schimbări semnificative în direcția unei mai bune adaptări și aceste schimbări au fost, în general, confirmate de ședințele de urmărire. La scorurile pentru Tendințe Nevrotice, Introversie, încredere și Sociabilitate, schimbările au fost pozitive și semnificative la un prag de 0,01. Scorurile pentru Autonomie și Dominanță nu au arătat nicio schimbare semnificativă. Testul de Apercepție Tematică este poate mai bine adaptat decât testele menționate până acum să măsoare tipurile de schimbare care ar fi de așteptat ca

165

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

166

rezultat al psihoterapie!. Până în momentul de față totuși a fost folosit doar pentru cazuri izolate și niciun studiu de cercetare semnificativ care să fi utilizat acest test nu a fost încheiat. Analiza clinică a câtorva cazuri pare să susțină des­ coperirile din testele de personalitate deja citate. Să ne întoarcem la întrebarea cu care a început această secțiune: schimbările care apar în terapia centrată pe client modifică structura de bază a personalității? Studiile care au fost menționate ar părea să justifice un răspuns în acest sens. Când este făcută o cercetare a unui grup de clienți arbitrar selecționați care bene­ ficiază de terapie centrată pe client, se descoperă, în general, că o consecință a experienței constă într-un grad semnificativ de schimbare a configurației de bază a personalității. Aceste schimbări par să fie în direcția: unei unificări și integrări crescute a personalității; unui grad scăzut de tendințe nevrotice; unui nivel redus de anxietate; unui grad mai mare de acceptare a Sinelui și a emoționalității ca parte a Sinelui; unei obiectivități crescute în legătură cu realitatea; unor senti­ mente și atitudini mai constructive; și a unei funcționări intelectuale mai eficiente. Pe baza acestor dovezi limitate, ar părea că aceste schimbări ale personalității sunt relativ permanente, continuând frecvent în direcția deja descrisă. Sunt două comentarii în legătură cu o interpretare precaută de adăugat la aceste descoperiri pozitive. Testele de personalitate pe care le-am folosit pentru a măsura schimbarea sunt ele însele de o validitate îndoielnică. Într-adevăr, suntem tot atât de îndreptățiți să afirmăm că modificările rezultatelor testului ce apar în prezența terapiei indică o oarecare validitate a testelor, precum putem să afirmăm că schimbarea terapeutică e dovedită de rezultatele testelor. Avem de-a face cu două proceduri relativ nevalidate și acest fapt ar trebui recunoscut pe deplin. Faptul că descoperirile concordă cu ipotezele clinice și logica clinică este totuși încurajator. A doua precauție se referă la amploarea schimbării. în timp ce schimbările descrise au o amploare suficientă încât să fie semnificative statistic chiar și atunci când sunt aplicate unui grup aleator care include atât eșecurile terapeutice, cât și reușitele și, în timp ce schimbarea terapeutică este chiar mai pregnantă în unele dintre cazurile cu o rată înaltă de scucces, după câte s-ar putea presupune, este totuși adevărat că gradul schimbării, în comparație cu configurația totală a personalității, este mic. Oamenii nu se schimbă în mod obișnuit într-un grad covârșitor ca urmare a terapiei centrate pe client. Rămân în mod recognoscibil tot aceleași personalități, cu toate acestea semnificativ diferite decât înainte să intre în terapie. Schimbarea este modestă, dar importantă. Dovedesc alte terapii un grad mai mare al schimbării personalității? Din păcate, la momentul actual această întrebare nu poate căpăta un răspuns pentru că până acum doar terapeuții centrați pe client și-au expus munca în cadrul studiilor obiective ale rezultatelor. Totuși, probabil că rezultatul la care ne putem aștepta în urma oricărei terapii este o modestă schimbare a personalității de bază.

CARLR. ROGERS

Schimbări caracteristice ale comportamentului

167

Pentru omul de rând, problema capitală în legătură cu orice terapie este „îmbunătățește ea modul în care persoana se comportă?" Ceea ce omul obișnuit dorește să știe despre orice client care a trecut prin terapie este pur și simplu „A încetat să se mai certe cu nevasta?" „A luat note mai mari la examene?" „Se descurcă satisfăcător la muncă, acum?" Acestea sunt întrebări foarte în­ dreptățite. Din nefericire, orice încercare de a răspunde la ele în mod obiectiv atrage după sine dileme foarte complexe. în timp ce există dovezi clinice apre­ ciabile că în mod frecvent comportamentul se schimbă în timpul sau după terapie, este dificil de dovedit că această schimbare este consecința terapiei sau de arătat că reprezintă o îmbunătățire. îmbunătățire pentru un client poate însemna o nouă disponibilitate de a nu fi de aceeași părere cu soția lui, în timp ce pentru un altul poate însemna mai puține certuri cu nevasta. Pentru un client, îmbunătățirea poate fi indicată de faptul că acum ia un zece la examenele la care înainte primea opt sau șapte, dar un alt client ar putea să își manifeste îmbu­ nătățirea printr-o compulsivitate redusă, luând nouă sau opt la examenele la care înainte primea numai zece. Un om ar putea să arate că a profitat de pe urma terapiei printr-o adaptare mai ușoară și mai adecvată la locul de muncă, iar altcineva, dobândind curajul să își părăsească locul de muncă pentru un alt domeniu. Din punct de vedere clinic, fiecare dintre aceste comportamente pot părea, în mod limpede, un semn de adaptare ameliorată, dar nu există nicio îndoială că asemenea evaluări sunt subiective și, astfel, discutabile. Cum să abordăm atunci această problemă a schimbărilor comportamentale care însoțesc terapia? Cele câteva studii de cercetare realizate în terapia centrată pe client sunt insuficiente pentru a răspunde tuturor întrebărilor noastre, dar cel puțin reprezintă un început către un răspuns obiectiv. Le vom prezenta în ordine consecutivă, pe măsură ce se apropie din ce în ce mai mult de scopul dovezilor verificate din afară ale schimbării comportamentale în direcția unei adaptări îmbunătățite. Mai întâi va fi enunțată concluzia, după care le vom discuta.

1) în timpul ultimei părți a terapiei, conversația clientului include o dis­ cuție amplificată a planurilor și pașilor comportamentali care să fie întreprinși și discutarea urmărilor acestor pași. Snyder (197), Seeman (180) și Strom (104) au arătat că în ultimele două cincimi ale procesului de consiliere există mai degrabă o creștere accentuată a conținutului de acest fel, deși nu formează niciodată mai mult de o mică proporție (5 până la 12 la sută) din conversație. Ar putea fi spus că asemenea studii arată intenția clientului de a-și schimba comportamentul și discută modalitățile prin care l-a schimbat.

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

168

2) în terapia centrată pe client reușită o examinare a tuturor informațiilor legate de comportamentul actual arată că pe parcursul ședințelor există o schimbare de la un comportament relativ imatur la un comportament relativ matur. într-un mic studiu care merită să fie extins și repetat, Hoffman (86) a extras din ședințele a zece cazuri toate referirile la comportamentul actual și recent și la comportamentul planificat. Fiecare dintre acestea a fost înregistrată pe un car­ tonaș separat și cotată pentru maturitatea comportamentului de către un eva­ luator care nu cunoștea cazurile, rezultatul sau ședința din care această afirmație a fost extrasă. Scala a fost o scală simplă cu trei opțiuni, de la comportamentul imatur și iresponsabil până la comportamentul matur. Pentru cele zece cazuri, ca întreg, a existat o creștere categorică în maturitatea comportamentului declarat, dar această creștere nu a fost semnificativă statistic. Cele zece cazuri au fost atunci împărțite în cele mai reușite cinci cazuri și în cele cinci mai puțin reușite, utilizând drept criteriu rezultatele combinate a patru alte metode obiective de analiză. Când acest lucru a fost făcut, s-a descoperit că cele mai de succes cazuri au arătat o creștere semnificativă statistic a maturității comportamentului de­ clarat, iar cazurile cu cel mai puțin succes au arătat o schimbare neînsemnată. Această descoperire pare să materializeze gândirea clinică, și anume cu cât mai reușite par să fie ședințele, cu atât mai mare este schimbarea în direcția maturității comportamentului.

3) în terapia centrată pe client reușită are loc o descreștere în tensiunea psihologică, evidențiată în producțiile verbale ale clientului. Mai multe studii (11, 99,175, 228) au utilizat coeficientul disconfort-ușurare conceput de Dollard și Mowrer (51) ca măsură a gradului de tensiune psihologică existent în client. Acest instrument este bazat pe raportul dintre cuvintele care exprimă disconfort și tensiune și cuvintele elocvente pentru confort, satisfacție și bucurie. în aceste studii s-a găsit în mod sistematic că pe parcursul ședințelor comportamentul verbal sugestiv pentru tensiunea psihologică s-a diminuat, într-un mic studiu de N. Rogers (175) s-a descoperit că această descreștere a fost mult mai accentuată într-un caz apreciat prin intermediul mai multor criterii obiective ca fiind de succes decât în cazuri similare, apreciate ca având un succes moderat sau nereușite. în cazul reușit coeficientul disconfort-ușurare a scăzut de la 1,00 la 0,12 în nouă ședințe. în cazurile cu succes moderat, descreșterea a fost de la 0,83 până la 0,62 în șapte ședințe. în cazurile nereușite a existat o creștere de la 0,90 până la 0,95 în trei ședințe.

CARL R. ROGERS

Oricât de interesante ar fi aceste rezultate, din punctul nostru de vedere sunt nesatisfăcătoare în mai multe feluri. Indicatorii verbali ai tensiunii sunt măsurați doar în ședința de consiliere, nu și în verbalizările care apar în afara ședinței. De asemenea, ar putea exista o oarecare suspiciune legată de faptul dacă absența disconfortului sau tensiunii psihologice este sinonimă cu adaptarea.

169

4) în terapia centrată pe client reușită pare să existe o diminuare a com­ portamentelor actuale defensive și o mai mare conștientizare a acelor compor­ tamente defensive care sunt prezente. Hogan (87) a adus o contribuție teoretică însemnată la definiția defensivității. El vede defensivitatea ca pe o formă de comportament care urmează după per­ ceperea amenințării la adresa configurației Sinelui. Vom avea în vedere concepția sa mai pe larg când ne vom dedica subiectului teoriei personalității. în acest moment este necesar doar să menționăm că munca sa a oferit definițiile ope­ raționale pentru mai multe tipuri de comportament defensiv utilizate într-un studiu obiectiv făcut de Haigh (76). Acest studiu bazat pe zece cazuri este com­ plex și nu foarte precis în descoperirile sale. Multă muncă suplimentară trebuie făcută în acest domeniu înainte de a putea formula cu certitudine schimbările care apar în comportamentul defensiv. Având în vedere limitările acestui prim studiu totuși poate fi spus că în categoria cazurilor în care comportamentul defensiv descrește (o categorie care include cazurile evaluate ca fiind cele mai reușite, după alte criterii) apare un tipar semnificativ al schimbării. Diminuarea defensivității este observată într-o descreștere a comportamentului defensiv așa cum este adus la cunoștință în ședințe, dar, poate cel mai semnificativ, și așa cum este manifestat în ședințe. împreună cu aceste schimbări are loc o creștere a gradului în care clientul este conștient de defensivitatea sa. Asemenea schimbări nu sunt caracteristice categoriei de cazuri probabil mai puțin reușite, în care defensivitatea a crescut. Studiul lui Haigh este semnificativ nu doar pentru că astfel arată că în unele situații o schimbare comportamentală are loc în direcția unei defensivități reduse. Studiul său indică, de asemenea, că cel puțin în cazul unui client comportamen­ tul defensiv a crescut de fapt — un semn al progresului negativ —, chiar dacă o parte din alte măsurători ale procesului — insight-uri, atitudini față de Sine, comportamentul declarat — au arătat o direcție pozitivă. Credem că studiul atent al acestor contradicții a îmbogățit teoria generală care va fi formulată în încheierea acestui capitol. Limitându-ne pentru moment considerațiile la procesul care apare atunci când terapia este eficientă, am putea să spunem că munca lui Hogan și Haigh sugerează că distorsiunile realității protectoare ale Sinelui și comportamentele care sunt în acord cu aceste distorsiuni — comportamentele defensive — se reduc

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

170

în terapie. Nu mai sunt manifestate atât de frecvent, nu mai sunt relatate atât de frecvent și clientul este mai conștient de ele, de natura lor defensivă, atunci când le comunică sau le manifestă.

5) Ca rezultat al terapiei clientul prezintă o toleranță la frustrare crescută, așa cum este măsurată obiectiv în termeni fiziologici.

Ipoteza investigată de Thetford (213) într-un nou tip de studiu a fost precum urmează: „Dacă terapia îi permite unui individ să își recadreze schema sa de viață sau, cel puțin, să își reducă tensiunea și anxietatea pe care le simte cu privire la problemele sale personale, modalitatea în care răspunde unei situații stresante, așa cum este indicată de măsurători ale sistemului nervos autonom, ar trebui să fie modificată semnificativ de această terapie". Aceasta a fost prima tentativă de a răspunde la întrebarea dacă „terapia centrată pe client îl afectează suficient de profund pe client, astfel încât îi modifică funcționarea fiziologică?" In mod specific, produce schimbări în funcționarea sistemului său nervos autonom, atunci când se confruntă cu situații care implică frustrare? Studiul lui Thetford a fost simplu și clar cu privire la designul său experimental. Nouăsprezece persoane care erau pe cale să înceapă o terapie individuală sau de grup (sau ambele) au fost supuse unei situații standardizate de frustrare, implicând eșecul în repetarea cifrelor. înainte, în timpul și imediat după această frustrare, diverse măsurători fiziologice au fost făcute cu Fotopoligraful pentru Cercetarea Comportamentului, proiectat de Darrow. La scurt timp după această frustrare experimentală, acești clienți au început ședințele terapeutice. în încheierea seriei de contacte tera­ peutice, au fost din nou supuși frustrării experimentale și același tip de măsură­ tori au fost făcute din nou. Intre timp un grup de control format din șaptesprezece indivizi a fost supus experienței de frustrare în același mod, operațiune repetată după o perioadă de timp comparabilă cu aceea a grupului experimental. La „coeficientul de recuperare" și la „coeficientul de reacție-recuperare", ambele măsuri bazate pe răspunsurile galvanice ale pielii și ambele indicând rapiditatea cu care persoana își recapătă starea anterioară de echilibru fiziologic, grupul experimental a arătat o diferență semnificativă față de grupul de control. Un indice al variației bătăilor inimii a realizat o deosebire semnificativă între cele două grupuri. La alte măsurători fiziologice, diferențele nu au fost semnificative statistic, dar au fost compatibile cu direcția acestora. în general, grupul care a urmat terapie a dezvoltat un prag mai ridicat al frustrării în timpul sesiunii lor de ședințe terapeutice și și-a recăpătat mult mai rapid echilibrul homeostatic, după frustrare. Aceste rezultate nu au fost găsite în grupul de control. Thetford concluzionează că „descoperirile acestui studiu par să fie concordante cu teoria conform căreia organismul este capabil să elimine mult mai rapid și complet efectele frustrării induse experimental, ca rezultat al terapiei".

CARLR. ROGERS

în cuvinte mai simple, semnificația acestui studiu pare să constea în faptul că, după terapie, individul este capabil să facă față cu mai multă toleranță și mai puțină perturbare situațiilor de stres emoțional și frustrare; că această descriere se aplică în pofida faptului că acea frustrare particulară sau stres nu a fost niciodată analizată în terapie; că răspunsul din ce în ce mai eficient la frustrare nu este un fenomen de suprafață, ci este evident în reacțiile autonome pe care individul nu le poate controla în mod conștient și despre care este în întregime neștiutor. Aici se află o indicație a unui tip de schimbare comportamentală care, dacă va fi confirmată de studii ulterioare, este Într-adevăr semnificativă.

171

6) O urmare comportamentală a terapiei centrate pe client este funcționarea îmbunătățită în sarcinile de viață; îmbunătățire a cititului din partea elevilor; îmbunătățire în instruirea și performanța în muncă din partea adulților. Atât Bills (24), cât și Axline (13) au arătat că, atunci când copiii inadaptați care prezintă întârzieri în însușirea cititului urmează chiar și un număr moderat de ședințe terapeutice conduse într-o manieră centrată pe client, are loc o ameliorare în funcționarea copilului legată de citit, măsurată prin teste standardizate. In studiul condus de Bills nouă ședințe de terapie (șase individuale, trei de grup), în care cititul nu a fost sub nicio formă centrul experienței, au fost însoțite de o creștere cu aproximativ un an în abilitatea de citire, pe parcursul a treizeci de zile de școlarizare. Acest lucru s-a petrecut într-un grup de opt copii care au arătat o întârziere pronunțată în abilitatea de citire, comparată cu evaluarea lor la un test de inteligență. Poate că studiul care abordează cel mai îndeaproape întrebarea ridicată de omul de rând este cel condus de Administrația Veteranilor (18). Ca parte a programului de Consiliere Personală al Administrației Veteranilor, a fost realizat un studiu de urmărire a 393 de cazuri conduse de consilierii personali. După șase luni sau mai mult de la trimiterea la consilierul personal, fiecare veteran a fost evaluat de formatorul său pentru a vedea dacă a arătat vreo îmbunătățire în adaptarea la programul său de formare ori de muncă (sau la ambele). Formatorul nu a avut cunoștință despre ce s-a întâmplat în consiliere. Din totalul grupului, 17 la sută nu au prezentat nicio îmbunătățire, 42 la sută au arătat o oarecare îmbunătățire și 41 la sută au fost găsiți ca fiind cu mult ameliorați. Deși aceste descoperiri par semnificative, studiul este mai degrabă stângaci și posibilitatea unei oarecare predilecții generale din partea formatorilor pentru sau împotriva programului de consiliere nu este exclusă. Una dintre descoperirile secundare este, prin urmare, importantă. S-a descoperit că, atunci când evaluările au fost comparate cu numărul ședințelor de consiliere, a existat o relație clară. Formatorii nu aveau informații cu privire la numărul de ședințe în care veteranul s-a văzut cu consilierul său. Cu toate acestea, patruzeci și opt de bărbați care l-au văzut pe

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

172

consilier de zece ori sau mai des au fost evaluați, aproape toți, ca arătând o îmbunătățire, în timp ce aceia care s-au văzut cu consilierul de cel mult două ori au fost mult mai rar evaluați ca arătând o ameliorare. Această descoperire oferă mai multă greutate concluziilor generale, din moment ce sugerează că, în legătură cu un factor asupra căruia evaluatorii n-ar fi putut fi influențați, evaluările lor au arătat o tendință constantă, în conformitate cu expectațiile logice. Datele referitoare la acest fapt sunt prezentate în tabelul II. Tabel II. Relația dintre adaptarea în muncă și durata consilierii*

Număr

Durata consilierii

Evaluarea formatorilor în funcție de gradul de ameliorare Deloc

Puțin

Mult

148

Două ședințe sau mai puțin

28%

44%

28%

140

Trei până la cinci ședințe

12%

43%

45%

57

Șase până la nouă ședințe

10%

44%

46%

48

Zece ședințe sau mai mult

2%

31%

67%

Total

17%

42%

41%

393

* Calculat din (18), Tabelul III, p. 4.

Care este atunci răspunsul la întrebarea curentă dacă procesul terapiei cen­ trate pe client implică vreo schimbare în comportamentul și acțiunile clientului? Adunând laolaltă toate firele din aceste studii diverse, am putea spune că în timpul procesului terapiei centrate pe client dovezile valabile în prezent sugerează că modurile în care clientul își schimbă comportamentul sunt acestea: se gândește și relatează că pune în practică un comportament care este mai matur, autonom și responsabil, spre deosebire de comportamentul pe care l-a manifestat până acum; comportamentul său arată o reducere a tensiunii psihologice; tinde să se adapteze mai confortabil și mai eficient la școală și la muncă; înfruntă noi situații stresante cu un grad crescut de calm interior, calm care se reflectă în mai puțină agitație psihologică și într-o recuperare psihologică mai rapidă din aceste situații frustrante decât dacă acestea ar fi apărut înainte de terapie.

CARL R. ROGERS

Câteva lacune și vulnerabilități ale cunoștințelor noastre

173

Am încheiat rezumatul nostru despre cunoștințele empirice și ipotezele clinice care sunt disponibile la momentul actual pentru a descrie procesul terapiei centrate pe client. Pentru cititorul preocupat de problemele clinice, descrierea ar putea să pară prea statică, lipsită de dinamism și de calitatea fluidă care însoțește experiența terapiei. Pentru persoana preocupată de cercetare, ar putea părea prea inexactă, bazată pe studii care sunt întru câtva stângace, cărora le lipsește eleganța metodologică posibilă în alte domenii. Ambele critici par să fie justificabile. Pe prima sperăm să o remediem într-un oarecare grad prin formularea unei teorii a terapiei, aducând ceva din elementul dinamic care este evident în aceste schimbări. Celei de-a doua critici sperăm că timpul îi va răspunde, pe măsură ce metodele din ce în ce mai exacte vor deveni posibile. Am dori, de asemenea, ca sprijin al eforturilor noastre de până acum, să apelăm la afirmația lui Elton Mayo: „Este mult mai ușor să măsori factori nesemnificativi decât să fii mulțumit cu dezvoltarea unei prime aproximări a semnificativului". Dar în materialul deja prezentat vulnerabilități grave ar trebui subliniate. Una dintre acestea a fost sugerată, dar este nevoie să fie expusă mai clar. Munca făcută de Hogan și Haigh referitor la problema comportamentului defensiv a făcut să reiasă că o parte dintre schimbările pe care le-am descris pot însoți o creș­ tere a defensivității, precum și un progres terapeutic autentic. Astfel, s-ar părea, dacă munca lor este confirmată în continuare, că o creștere a atitudinilor pozitive, inclusiv a atitudinilor pozitive față de Sine, o acceptare crescută a Sinelui, un număr crescut de afirmații clasificate ca insight-uri, o tendință în direcția matu­ rității comportamentului declarat pot fi toate indicatori fie ai unei creșteri a de­ fensivității, fie ai progresului terapeutic în care defensivitatea scade. Acest fapt ridică o problemă deconcertantă și aruncă o oarecare umbră de îndoială asupra unui număr de instrumente de măsură care au fost elaborate, atâta timp cât sunt luate separat. Până acum discrepanța ar trebui expusă numai ca problemă, din moment ce instrumentul de măsură a comportamentului defensiv este complex, dificil de aplicat și implică mai multă judecată clinică subiectivă în aplicarea sa decât alte instrumente de măsură. Cu toate acestea singurul caz în care această contradicție apare este prima situație unde oricare dintre aceste instrumente de măsură care au fost concepute să surprindă progresul terapeutic au arătat în mod clar rezultate discrepante. înainte de descoperirile lui Haigh, elementul extra­ ordinar din cercetarea noastră a fost unitatea surprinzătoare a instrumentelor de măsură. Dacă un instrument a arătat într-un caz particular o tendință puternică, putea fi afirmat cu destul de multă siguranță că alte instrumente de măsură vor indica aceeași tendință. Raskin (156) a găsit intercorelații de la 0,39 până la 0,86 între patru dintre instrumentele de măsură utilizate. Astfel, instrumentul de măsură al comportamentului defensiv corelează în general cu celelalte instrumente de

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

174

măsură, în cazul de față corelațiile negative indicând o concordanță între desco­ periri, din moment ce comportamentele defensive sunt așteptate să descrească în timp ce alți indici cresc. Corelațiile obținute cu celelalte patru instrumente de mă­ sură se întind de la —0,34 până la —0,55. în acest fel, instrumentul de măsură al defensivității le confirmă pe celelalte. Faptul că într-un caz particular o tendință puternic marcată către insight, acceptare de sine și o mai mare maturitate a com­ portamentului declarat ar putea însoți un grad mai mare de defensivitate — acesta este elementul intricat și îngrijorător care necesită studii ulterioare1. O altă slăbiciune proeminentă în munca făcută până acum este inabilitatea de a profita de eșecurile noastre, în cercetare. Ca oricare altă orientare terapeutică, dispunem de toate tipurile de rezultate. Există persoane care au suferit în mod clar o reorganizare semnificativă a personalității în terapie, care au arătat o îmbunătățire continuă și reintegrare în urma terapiei și au oferit toate semnele că direcția schimbării este permanentă. La celălalt capăt al scalei se află aceia care au părut că nu profită de contactele terapeutice și care sunt, poate, mai tensionați ca rezultat al acestei încercări descurajatoare de a obține ajutor. între, se află tot felul de alte rezultate, inclusiv cele ale unei părți dintre clienții care au făcut progrese în terapie, dar care nu par capabili să își mențină reorganizarea pe care au obținut-o temporar. Este uimitor că, deși am învățat foarte mult din rezultatele pozitive, nu am fost capabili să învățăm în vreun mod semnificativ și general de la clienții pe care nu am reușit să îi ajutăm. Lipsa principală pare să fie absența oricărei ipoteze semnificative cu privire la eșecurile noastre. Din punct de vedere clinic este probabil adevărat că expli­ cația cea mai frecventă a eșecului este aceea că, într-un fel sau altul, consilierul nu a reușit să construiască o relație terapeutică. Dar în această zonă avem, până acum, prea puține instrumente de cercetare și de-abia încep să se dezvolte instrumente de măsură valide ale relației terapeutice, cu care să testăm această ipoteză. O altă ipoteză care uneori se impune cu putere este aceea că eșecurile noastre țin de anumite clasificări ale diagnozei personalității. Probabil că sunt anumite tipuri de persoane care nu pot fi ajutate prin terapia centrată pe client. 1

De când cele de mai sus au fost scrise, noi date apar, pentru a complica și mai mult imaginea. Mare parte din această examinare s-a bazat pe faptul că într-un caz înregistrat toate mă­ surătorile, cu excepția celei a defensivității, au arătat în mod precis progresul clientei, dar defensivitatea a crescut la fel de clar. Acum, totuși o ședință de urmărire cu clienta la un an de la încheierea terapiei și teste de urmărire date în același timp au indicat cu aceeași claritate că a existat un câștig real și de lungă durată. Clienta prezintă un progres uimitor în adaptarea ei interioară la rolul feminin și o mai mare libertate în a fi ea însăși. Oferă, de asemenea, multe dovezi care atestă o mai bună adaptare la familia ei, la prieteni, la viața socială și la munca ei. Oricine a citit înregistrarea ședinței o privește ca pe un rezultat de succes, fără nicio îndoială. Care este explicația? A fost defensivitatea măsurată incorect? Sau defensivitatea a cres­ cut în timpul terapiei și-a diluat mai târziu? Există, în mod evident, destul loc pentru cer­ cetări ulterioare asupra acestei chestiuni.

CARL R. ROGERS

Poate fi ceva adevăr în acest gen de ipoteză, dar nu am fost dispuși să o acceptăm prea curând, pentru că ar putea duce atât de ușor în derizoriu. De exemplu, pare să fi fost adevărat că mai puțin succes au avut consilierii cu acei indivizi care sunt dependenți în mod agresiv, care insistă ca responsabilitatea pentru tratamentul lor să fie preluată de consilier. Este aproape sigur că un studiu de cercetare va confirma această afirmație. Va fi posibil atunci să stăm confortabil cu mâinile încrucișate, refuzând astfel de cazuri pentru că nu sunt în mod special potrivite pentru terapia centrată pe client. Dar presupunem — așa cum cred terapeuții noștri cei mai buni — că motivul pentru eșecurile noastre cu acest grup rezidă nu în diagnoza personalității, ci în faptul că este mult mai dificil pentru terapeut să accepte profund o persoană care dorește imediat să îi impună lui responsabilitatea. Acest tip de ipoteză nu s-ar fi investigat niciodată dacă am fi eliminat pur și simplu anumite categorii diagnostice, sub pretextul că este puțin probabil să primească ajutor. Această discuție înfățișează o parte dintre motivele pentru reticența cu care ne folosim de cazurile noastre mai puțin reușite în cercetare. Fie că motivele sunt potrivite sau nu, un singur studiu de cercetare, și acela foarte dezamăgitor (195), a fost construit în jurul investigării eșecului. Nu am fost capabili până acum să formulăm ipoteze semnificative cu privire la lipsa succesului care să fie testabile prin datele brute disponibile. Acestea sunt, în opinia noastră, cele mai grave scăpări în încercările noastre de până acum de a oferi o imagine factuală și obiectivă a procesului terapiei. Multe critici au fost făcute de alții și considerăm că au un sâmbure de adevăr, dar nu le privim ca fiind grave. Este adevărat că multe dintre studiile noastre s-au bazat pe eșantioane mici, că designul experimental al unora este deschis criticii, că multe aspecte importante sunt încă neatinse și că unele dintre cercetări par să fie mai degrabă superficiale decât să se ocupe de dinamicile subtile și profunde ale terapiei. Suntem conștienți de asemenea critici și suntem deseori de acord cu ele. Dar într-un domeniu de pionierat o oarecare asprime, o oarecare lipsă de eleganță este inevitabilă; și, atâta timp cât fiecare an produce cercetări mai bune și mai rafinate, prinzând aspecte subtile și din ce în ce mai semnificative, nu vom fi deranjați de câteva dintre aceste imperfecțiuni. Cele două scăpări majore menționate sunt totuși chestiuni importante, deoarece se pare că ar fi putut fi evitate dacă am fi fost capabili să percepem mai profund și mai pătrunzător pro­ cesul care se desfășoară zi de zi dinaintea ochilor noștri, în viețile clienților noștri.

175

0 teorie coerentă a procesului terapiei Putem formula o teorie a terapiei care va lua în considerare toate datele observate și validate, o teorie care poate să rezolve contradicțiile aparente care

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

176

există? Materialul care urmează este o astfel de încercare, începând cu personali­ tatea așa cum există înainte ca o nevoie pentru terapie să se dezvolte și îndreptându-se către schimbările care apar în terapia centrată pe client. Așa cum a fost menționat înainte, teoria este generalizare fluctuantă și efemeră. Fenomenele observabile ale terapiei sunt elementele cele mai stabile în jurul cărora poate fi construită o diversitate de teorii. Haideți să începem cu persoana care este mulțumită de ea însăși, care în acest moment nu se gândește să caute ajutor în consiliere. Ar putea fi util să ne gândim la această persoană ca având o configurație organizată de percepții ale Sinelui și ale Sinelui-în-relație cu ceilalți și cu mediul. Această configurație, acest gestalt, este în detaliile sale un lucru fluid și schimbător, dar în mod categoric stabil cu elementele sale fundamentale. Este, așa cum Raimy spune, „folosit în mod con­ stant drept cadru de referință atunci când trebuie să fie făcute alegeri. Astfel, ajută la medierea comportamentului și poate ajuta la descrierea trăsăturilor invariabile observabile ale personalității". Această configurație este, în general, disponibilă conștiinței. Am putea privi această structură a Sinelui ca fiind o organizare a ipotezelor prin care ne raportăm la viață — o organizare care a fost relativ eficientă în satis­ facerea nevoilor organismului. O parte dintre ipotezele sale pot fi flagrant incorecte din perspectiva realității obiective. Atâta timp cât persoana nu are nicio suspiciune asupra acestei falsități, organizarea poate să o ajute bine. Ca un exemplu simplu, elevul-vedetă al unui liceu dintr-un mic orășel se poate percepe ca fiind o persoană genială remarcabilă, cu o minte neegalată de nimeni. Această conceptualizare îi poate fi de folos întru totul adecvat atâta timp cât rămâne în acel mediu. Ar putea avea câteva experiențe care sunt contradictorii cu această generalizare, dar fie neagă conștiinței aceste experiențe, fie le simbolizează de așa manieră încât să corespundă cu imaginea generală. Atâta timp cât gestaltul Sinelui este stabil organizat și niciun conținut contra­ dictoriu nu este nici măcar vag perceput, atunci sentimentele pozitive față de Sine pot exista, Șinele poate fi văzut ca valoros și acceptabil, iar tensiunea con­ știentă este minimă. Comportamentul se află în acord cu ipotezele organizate și cu conceptele structurii Sinelui. O persoană în interiorul căreia asemenea condiții există se va percepe ca funcționând în mod adecvat. într-o astfel de situație, gradul în care percepțiile individului asupra abili­ tăților sale și asupra relațiilor este incongruent cu realitatea percepută social va fi o măsură a vulnerabilității sale de bază. Gradul în care percepe vag aceste incongruențe și discrepanțe este o măsură a tensiunii sale interne și determină cantitatea comportamentului defensiv. Ca și comentariu parantetic, poate fi observat că în culturile înalt omogene, în care conceptul de Sine al persoanei tinde să fie susținut de societate, pot exista percepții flagrant nerealiste, fără să pro­ voace tensiune internă, și acestea pot folosi de-a lungul vieții ca ipoteze eficiente

CARLR. ROGERS

rezonabile pentru a întâmpina viața. Astfel, sclavul se poate percepe mai puțin valoros decât stăpânul lui și să trăiască după această percepție chiar dacă, judecată pe o bază realistă, poate fi falsă. Dar în cultura noastră modernă, cu subculturile sale conflictuale, cu seturile sale contradictorii de valori, scopuri și percepții, individul tinde să fie expus la o conștientizare a discrepanțelor din percepțiile Sale. Astfel, conflictul intern este accentuat. Să ne întoarcem la persoana noastră care nu este încă pregătită pentru terapie: doar atunci când structura organizată a Sinelui nu mai este eficientă pentru a veni în întâmpinarea nevoilor sale în situația realității sau atunci când percepe difuz discrepanțele din interiorul său ori atunci când comportamentul său pare în afara controlului și nu mai este concordant cu ea însăși, abia atunci devine „coaptă", ca să spunem așa, pentru terapie. Ca exemple ale acestor trei condiții am putea menționa liceanul „genial" din micul orășel care descoperă că nu mai este eficient la facultate, individul care este confuz pentru că vrea și nu vrea să se însoare cu fata și clientul care observă că propriul comportament este impredictibil, „nu mi se potrivește", și nu îl mai poate înțelege. Fără o experiență terapeutică, plănuită sau accidentală, este probabil ca astfel de condiții să persiste, pentru că fiecare dintre ele implică percepția experiențelor care sunt contradictorii cu organizarea actuală a Sinelui. Dar o asemenea percepție este amenințătoare pentru structura Sinelui și, prin urmare, tinde să fie negată sau distorsionată, să fie inadecvat simbolizată. Dar să presupunem că persoana noastră, acum vag sau profund tulburată și trăind o oarecare tensiune internă, intră într-o relație cu un terapeut care este centrat pe client în orientarea sa. Treptat simte o eliberare de amenințare, care este absolut nouă pentru el. Nu numai că nu este atacată. Asta a fost valabil pentru o parte a relațiilor sale. Este vorba despre faptul că fiecare aspect al Sinelui pe care îl expune este în mod egal acceptat, în mod egal valorizat. Afirmațiile aproape beligerante despre virtuțile sale sunt acceptate tot atât de mult, dar nu mai mult decât imaginea descurajată a calităților sale negative. Convingerea sa cu privire la anumite aspecte ale sale este acceptată și valorizată, dar așa sunt și incertitudinile sale, îndoielile sale, percepția difuză a contra­ dicțiilor din interiorul său. In această atmosferă de siguranță, protecție și accep­ tare, granițele ferme ale organizării Sinelui se relaxează. Nu mai este gestaltul rigid, ermetic, care este caracteristic fiecărei organizări aflate sub amenințare, ci o configurație mai destinsă, mai ambiguă. începe să își exploreze din ce în ce mai amplu câmpul perceptual. Descoperă generalizări incorecte, dar structura Sinelui este acum suficient de relaxată încât să poată să se gândească la expe­ riențele complexe și contradictorii pe care acestea sunt bazate. Descoperă experiențe de care nu a fost niciodată conștientă, care sunt profund contradictorii cu percepțiile pe care le-a avut despre ea însăși, și asta este amenințător, Într-adevăr. Se retrage temporar în gestaltul confortabil de dinainte, dar apoi,

177

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

178

încet și precaut, se îndreaptă către asimilarea acestei experiențe contradictorii într-o structură nouă și revizuită. In mod esențial acesta este un proces de dezorganizare și reorganizare și, în timp ce se petrece, poate fi cu certitudine dureros. Este profund derutant să nu ai un concept stabil al Sinelui prin care să stabilești comportamentul adecvat unei situații. Este înspăimântător sau dezgustător să constați că Șinele și comporta­ mentul fluctuează aproape de la o zi la alta, uneori fiind destul de mult în acord cu structura anterioară a Sinelui, alteori aflându-se într-o relație confuză cu un oarecare gestalt nou, vag structurat. Pe măsură ce procesul continuă, o configu­ rație nouă sau revizuită a Sinelui este construită. Conține percepțiile care înainte au fost negate. Implică o simbolizare mai precisă a unei game mult mai extinse de experiențe senzoriale și viscerale. Implică o reorganizare a valorilor, cu pro­ pria experiență a organismului în mod clar înțeleasă ca oferind dovezile pentru valorizări. Ușor, începe să apară un nou Sine care clientului i se pare mult mai mult Șinele său „real", pentru că se bazează într-o măsură mult mai mare pe toate experiențele sale, percepute fără distorsiune. Această dureroasă de- și re-structurare este facilitată de două elemente din relația terapeutică. Primul este deja menționat, și anume că percepțiile Sinelui, noi, ezitante, contradictorii sau anterior negate, sunt tot atât de mult valorizate de terapeut ca și aspectele în mod rigid structurate. Astfel, trecerea de la cel din urmă la cel anterior devine posibilă fără o pierdere prea dezastruoasă a valorii Sinelui și fără a face un salt prea înspăimântător de la cel vechi către cel nou. Celălalt element din relație este atitudinea terapeutului față de aspectele nou descoperite ale experienței. Pentru client, ele par amenințătoare, rele, imposibile, dezorganizatoare. Cu toate acestea, resimte atitudinea terapeutului de acceptare calmă față de ele. Constată că, într-un oarecare grad, poate să introiecteze această atitudine și poate să se uite la experiența sa ca la ceva ce poate să recunoască, să indentifice, să simbolizeze și să accepte ca pe o parte din sine. Dacă relația nu este corespunzătoare pentru a asigura această senzație a securității sau dacă experiențele negate sunt prea amenințătoare, atunci clientul își poate revizui conceptul de Sine într-o manieră defensivă. Poate să distorsioneze și mai mult simbolizarea experienței, poate să facă și mai rigidă structura Sinelui și astfel căpătă din nou sentimente pozitive față de Sine și o oarecare tensiune internă redusă, dar cu prețul unei vulnerabilități crescute. Fără îndoială că acesta este un fenomen temporar pentru mulți clienți care trec printr-o reorganizare considerabilă, dar dovezile sugerează posibilitatea că un client ar putea, oca­ zional, încheia contactele sale terapeutice într-o asemenea perioadă critică, obținând doar un Sine din ce în ce mai defensiv. Acolo unde clientul se confruntă cu mai mult din totalitatea experienței sale și acolo unde diferențiază și simbolizează în mod adecvat această experiență, atunci, pe măsură ce noua structură a Sinelui este organizată, devine mai fermă,

CARLR. ROGERS

mai clar definită, un ghid mai constant, mai stabil pentru comportament. Ca în situația în care persoana nu a simțit nicio nevoie pentru terapie sau ca în cazul reorganizării defensive a Sinelui, sentimentele pozitive față de Sine revin și atitudinile pozitive predomină față de cele negative. Multe dintre manifestările exterioare sunt aceleași. Dintr-un punct de vedere extern, diferența este aceea că noul Sine este mult mai congruent cu totalitatea experienței — că este o confi­ gurație derivată din sau percepută în experiență mai degrabă decât o configurație impusă asupra experienței. Din perspectiva internă a clientului, noul Sine este unul mai confortabil. Mai puține experiențe sunt percepute ca vag amenințătoare. Prin urmare, există mai puțină anxietate. Există mai multă încredere de a trăi în conformitate cu noul Sine, pentru că implică mai puține generalizări oscilante cu grad înalt de abstractizare și mai mult din experiența directă. Pentru că valorile sunt percepute ca avându-și originea în Sine, sistemul de valori devine mai realist și confortabil și într-o armonie mai strânsă cu Șinele perceput. Scopurile valo­ rizate par mai accesibile. Schimbările comportamentale țin pasul cu schimbările în organizarea Sinelui și această schimbare comportamentală nu este, destul de surprinzător, nici atât de dureroasă, nici atât de dificilă ca schimbările din structura Sinelui. Compor­ tamentul continuă să fie compatibil cu conceptul de Sine și se modifică pe măsură ce acesta se modifică. Orice comportament care înainte părea în afara controlului este acum trăit ca o parte a Sinelui și în interiorul granițelor controlului conștient, în general, comportamentul este mai adaptativ și mai adecvat din punct de vedere social, pentru că ipotezele pe care se bazează sunt mai realiste. Astfel, terapia produce schimbări în organizarea și structura personalității și o schimbare în comportament, ambele fiind relativ permanente. Nu este neapărat o reorganizare care va fi de folos o viață întreagă. încă poate să nege conștiinței anumite aspecte ale experienței, încă poate să manifeste anumite modele de comportament defensiv. Există o probabilitate redusă ca vreo formă de terapie să fie, în acest sens, completă. Sub influența unor noi solicitări de un anumit tip, clientul poate să considere că este necesar să apeleze din nou la terapie, pentru a dobândi o nouă reorganizare a Sinelui. Dar, indiferent dacă va exista o singură ședință sau mai multe serii de ședințe terapeutice, rezultatul esențial este o structură a Sinelui mai vast fundamentată, o incluziune într-o proporție mai mare a experienței ca parte a Sinelui și o adaptare la viață mai confortabilă și mai realistă. La baza acestui întreg proces al funcționării și al schimbării se află forțele evolutive ale vieții înseși. Această tendință fundamentală către conservarea și sporirea organismului și a Sinelui este cea care asigură forța motrice pentru tot ceea ce am descris. în virtutea acestei tendințe fundamentale, Șinele preterapeutic acționează pentru a-și satisface nevoile. Și datorită acestei forțe mai profunde persoana aflată în terapie tinde să se deplaseze către reorganizare mai degrabă

179

Terapia centrată pe client ■ Procesul terapiei

decât către dezintegrare. Această caracteristică a Sinelui reconceptualizat care este dobândită în terapie îi permite o înțelegere mai deplină a potențialităților organismului și este o bază mai eficientă pentru creșterea ulterioară. Astfel, procesul terapeutic este, în totalitatea sa, realizarea de către individ, într-un climat psihologic favorabil, de noi pași într-o direcție care deja a fost stabilită de procesele sale evolutive de creștere și maturizare, începând cu momentul concepției.

Lecturi recomandate Lecturile legate de acest capitol pot fi împărțite în două grupe: acelea preocupate să ofere o descriere clinică a procesului terapiei și acelea care exem­ plifică cercetarea obiectivă a acestui proces. în primul grup, Snygg și Combs (200, Capitolele 13 și 14) oferă o prezentare de actualitate a proceselor implicate în terapia inductivă sau „directivă", dar și o teorie a procesului terapiei centrate pe client sau „auto-directive". Teoria lor este strict fenomenologică. Dacă cititorul dorește să sape în trecut, poate compara capitolul de față cu Capitolele 6, 7 și 8 din Counseling and Psychotherapy (166). Pentru scopuri comparative, cititorul și-ar putea dori să vadă procesul psihana­ lizei. O scurtă relatare a procesului este conținută într-un capitol de Ivimey (89, pp. 211-234). O relatare mai extinsă care accentuează activitatea analistului mai mult decât procesul este conținută în Alexander și French. (4, Capitolele 1-8). Aproape toate cercetările obiective cu privire la procesul terapiei au fost legate de punctul de vedere centrat pe client și mare parte dintre acestea au fost citate în cadrul acestui capitol. Dacă cineva își dorește să dobândească o perspectivă istorică asupra lor, studiul mai degrabă stângaci, dar deschizător de drumuri al lui Lewis (114) și studiul întru câtva mai bine conceput al lui Snyder (197) vor exemplifica perioada de început. Cercetarea lui Curran (49), deși are lipsuri, se concentrează mai mult decât oricare alta pe procesul în sine. Cea mai bună descriere publicată a rezultatelor măsurate ale personalității este aceea a lui Muench (140). Pentru o secțiune transversală a cercetării recente, vezi Journal of Consulting Psychology, iunie, 1949; întreaga ediție este dedicată unei cercetări coordonate în terapie și conține scurte descrieri ale cercetărilor efectuate de: Seeman (180), Sheerer (189), Stock (203), Haigh (76), Hoffman (86), Carr (40) și Raskin (156).

CAPITOLUL 5

Trei probleme ridicate de alte perspective: transfer, diagnoză, aplicabilitate Acest capitol este scris în speranța de a îmbunătăți comunicarea între diverse terapii. Am observat că terapeuți deschiși din alte orientări terapeutice au fost adeseori interesați să învețe câte ceva din abordarea centrată pe client. Una dintre modalitățile lor de a învăța a fost să se intereseze despre perspectiva terapeutului centrat pe client asupra anumitor concepte și probleme care sunt de o importanță centrală în propria lor gândire. Și, din moment ce răspunsurile pe care le primesc uneori par să nu aibă sens din perspectiva acestor alte cadre de referință, concluzionează destul de firesc că perspectiva centrată pe client trebuie să fie stupidă, superficială sau iresponsabilă, dacă a oferit asemenea răspunsuri și, prin urmare, nu merită nici măcar explorată. Capitolul de față este scris pentru a încerca să construiască o punte peste această lacună în comunicare. Poate fi spus că aspectele discutate în acest capitol nu sunt sub nicio formă aspecte speciale din punctul de vedere al terapiei centrate pe client și nu ar avea nevoie de niciun tratament special din perspectiva unei persoane care învață această abordare. Acestea sunt aspecte speciale pentru terapeuții a căror pregătire a fost efectuată în alte orientări. Trei dintre întrebările cel mai frecvent puse, ale căror răspunsuri trebuie să pară absurde, sunt: „Cum te ocupi de problema transferului?" „în ce mod terapia ta se bazează pe diagnoză?" și „în ce fel de situații este terapia centrată pe client aplicabilă?" Când aceste răspunsuri sunt: „Transferul, ca problemă, nu apare", „Se consideră că diagnoza nu este necesară", „Poate că terapia centrată pe client se aplică tuturor cazurilor", atunci este probabil să apară o creștere a tensiunii arteriale a celui care întreabă, dar prea puțină comunicare ulterioară a semni­ ficațiilor. Dacă fiecare dintre aceste întrebări este abordată detaliat, probabil că poate să apară o mai bună înțelegere.

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

182

Problema transferului

Semnificația transferului Pentru terapeutul cu o orientare psihanalitică, conceptele de transfer, de relație transferențială și de nevroză de transfer au dobândit o mulțime de înțe­ lesuri semnificative. Sunt aproape de miezul gândirii sale terapeutice. Nu este ușor pentru mine să mă pun în cadrul de referință al analistului și să înțeleg pe deplin înțelesul pe care aceste concepte îl au pentru el. Dar, în măsura în care pot să înțeleg, presupun că transferul este un termen care este aplicat atitudinilor transferate terapeutului și care, la origine, erau direcționate cu mai multă justificare către un părinte sau o altă persoană. Aceste atitudini de dragoste, ură, dependență și așa mai departe sunt folosite de analist ca o expresie imediată a atitudinilor fundamentale și a conflictelor clientului și, prin intermediul acestor atitudini, are loc cea mai mare parte a psihanalizei. Din acest motiv metoda de a lucra cu atitudinile transferențiale este cea mai importantă parte a muncii ana­ listului. Fenichel afirmă: „înțelegerea conținuturilor din inconștientul pacientului, așa cum reiese din afirmațiile lui, este relativ cea mai simplă parte a sarcinii analistului. Gestionarea transferului este cea mai grea". (56, p. 48) Pentru a verifica acuratețea înțelegerii noastre asupra conceptului de transfer și a modului său de abordare, câteva citate scurte din surse psihanalitice demne de încredere pot fi examinate. Freud oferă un rezumat foarte clar în articolul său din Britannica: Prin „transfer" se înțelege o particularitate frapantă a nevroticilor. Aceștia dezvoltă față de medicul lor relații emoționale de un caracter atât afectuos, cât și ostil, care nu sunt bazate pe situația actuală, ci sunt derivate din relațiile față de părinții lor (complexul Oedip). Transferul este o dovadă a faptului că adulții nu și-au depășit dependența anterioară din copilărie; coincide cu forța care a fost numită „sugestie"; și, doar învățând să îl folosească, medicul este capabil să îl determine pe pacient să-și depășească rezistențele interne și să-și abandoneze refulările. Astfel, tratamentul psihanalitic acționează ca o a doua educație pentru adult, ca o corecție adusă educației sale din copilărie. (66, p. 674)

Aici se află o expunere succintă a semnificației transferului și a scopului analistului în utilizarea sa. Fenichel descrie metodele analistului în lucrul cu atitudinile transferențiale: Reacția analistului la transfer este aceeași ca în cazul oricărei alte atitudini a pacientului: analistul interpretează. El vede în atitudinea pacientului un derivat al pulsiunilor inconștiente și încearcă să-i arate acest lucru. (56, p. 49)

CARLR. ROGERS

Travaliul de interpretare sistematic și conștient, atât în interiorul, cât și în afara cadrului transferului, poate fi descris ca însemnând educarea pacientului producerii încontinuu derivate mai puțin deformate, până când conflictele sale pulsionale fundamentale sunt recunoscute. (56, p. 50)

183

Atitudinile transferențialeîn terapia centrată pe client Pe măsură ce examinăm experiența noastră clinică în terapia centrată pe client și cazurile noastre înregistrate, ar părea că este corect să spunem că atitudinile puternice de natură transferențială apar într-o minoritate de cazuri, dar că astfel de atitudini apar într-un oarecare grad în majoritatea cazurilor. Cu mulți clienți, atitudinile față de consilier sunt moderate și de o natură realistă, mai mult decât de una transferențială. în acest mod, un astfel de client se poate simți neliniștit în legătură cu prima întâlnire cu consilierul; se poate simți enervat în ședințele de început că nu primește îndrumarea la care s-a așteptat; poate simți o relație caldă cu consilierul, pe măsură ce își transformă atitudinile; părăsește terapia cu recunoștință față de consilier, pentru că i-a oferit oportunitatea de a rezolva singur lucrurile, dar nu cu o recunoștință dependentă sau puternică; și poate să îl întâlnească pe consilier, social sau profesional, în timpul sau după terapie, cu puțin afect în afară de ceea ce este în mod normal implicat în realitatea imediată a relației lor. Asta ar părea să descrie pentru mulți, poate pentru o majoritate a clienților noștri, afectul care este orientat către consilier. Dacă definiția cuiva în legătură cu transferul include toate afectele față de ceilalți, atunci acesta este transfer; dacă definiția care este utilizată se referă la transferul atitudinilor infantile într-o relație actuală în care acestea sunt inadec­ vate, atunci este prezent foarte puțin transfer sau aproape deloc. Sunt multe cazuri totuși în care clienții au atitudini emoționale mult mai puternice orientate către consilier. Poate fi o dorință de dependență față de consilier, însoțită de un afect profund; poate fi teamă de consilier, care este ase­ mănătoare fricilor resimțite față de orice autoritate și care este, fără îndoială, în mod genetic legată de frica de părinți; există atitudini de ostilitate care trec dincolo de atitudinile pe care un observator le-ar evalua ca fiind în mod realist legate de experiență; există, în anumite cazuri, expresii ale afecțiunii și dorința pentru o relație de iubire între client și consilier. în general, atunci, am putea spune că atitudinile transferențiale există în grade diferite într-o proporție considerabilă a cazurilor conduse de terapeuți centrați pe client. în această privință, toți terapeuții vor fi la fel, pentru că toți vor întâlni astfel de atitudini. Diferențele apar în legătură cu ceea ce se întâmplă cu ele. în psihanaliză aceste atitudini par să se dezvolte în mod caracteristic într-o relație care este esențială pentru terapie. Freud o descrie în acești termeni:

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

184

în orice tratament analitic se înfiripează... o relație afectivă intensă a pacientului față de persoana analistului... Ea este de natură pozitivă sau negativă, variază de la o dragoste pasională totalmente senzuală până la expresia extremă a împotrivirii, indignării îndârjite și urii. Acest — numit pe scurt — „transfer" apare la pacient curând în locul dorinței de însănătoșire și, atâta timp cât este tandru și ponderat, devine purtătorul influenței medicale și motorul propriu-zis al muncii analitice comune... [dacă] devine pasional sau este transformat în ostilitate... atunci se întâmplă și ca el să paralizeze activitatea de formare a ideilor asociative la pacient și să pericliteze reușita tratamentului. Ar fi însă lipsit de sens să vrei să îl eviți; o analiză fără transfer este o imposibilitate. (64, pp. 165-166) în terapia centrată pe client totuși această relație transferențială dependentă implicată și rezistentă nu are tendința să se dezvolte. Consilieri cu care scriitorul a avut contact personal au lucrat cu mii de clienți. Doar într-o minoritate a cazurilor conduse într-o manieră centrată pe client, acesta a dezvoltat o relație care ar putea, în vreun fel, să corespundă cu termenii lui Freud. în cele mai multe situații descrierea relației ar fi destul de diferită.

Abordarea atitudinilor transferențiale în terapia centrată pe client

j I | !

î i

Este această posibilitate a terapiei fără o relație transferențială profundă cea care merită o atenție deosebită. Posibilitatea terapiei scurte eficiente pare să atârne de posibilitatea terapiei fără relația transferențială, din moment ce re­ zolvarea situației transferențiale pare să fie în general înceată și consumatoare de timp. Poate atunci terapia să meargă mai departe fără ca o asemenea relație să se dezvolte? Este posibil ca anumite elemente ale răspunsului la această problemă să poată fi mai clare, dacă examinăm o parte din conținutul literal al ședinței. întrebarea fundamentală este aceasta: deși atitudinile transferențiale există în mulți clienți în terapia non-directivă, cum se face că acestea nu se transformă într-o relație transferențială sau într-o nevroză de transfer și că terapia nu pare să necesite ca o astfel de relație să se dezvolte? Dacă luăm unul dintre minoritatea cazurilor în care atitudini transferențiale categorice sunt trăite și discutate de către client, am putea afla ceva din ceea ce se întâmplă. Materialul următor este reprodus din începutul celei de-a cincea ședințe înregistrate audio a unei tinere căsătorite, dna Dar. în ședințele anterioare a dezvăluit lucruri în legătură cu care se simțea foarte vinovată.

CARL R. ROGERS

S: Ei bine, an că mă voi întoan C: Vrei să spi S: Îhî. (Râde) C: Aproape ci S: Mda. Păi, . văd și tu erai îngi de multe de făcut spus: „îmi pare r< dezgustătoare. Ei să alergi dintr-o c știut, ..., ce să fac simțit foarte rușin C: Hmm. S: Și... De-atur C: A avut o pai S: Da. C: Ai simțit, înt urâtă. S: Așa este. Că < C: Verdictul a fc S: (Râde.) Cred i putea întoarce în sii urmare, nu prea an C: Hmm. S: Doar despre foarte mult. C: Ai simțit apro S: Păi, de ce aș s gânduri în mintea ta cu asta. Pur și simpli meu, mă judecam pe C: Hmm. Simți Cc

Aici se află o situați a formulat vreo evalua nu a simțit să fi avut clientei. Cu toate aceșt negativă și reacționeaz Terapeutul le abordea către ceilalți. Ca să para

S: Ei bine, am avut un vis foarte curios. Aproape că nu suportam gândul că mă voi întoarce din nou, după vis. A... C: Vrei să spui că aproape te-ai gândit să nu te mai întorci, după vis? S: Îhî. (Râde) C: Aproape că a fost prea mult pentru tine. S: Mda. Păi, ..., vineri noaptea am visat că, ..., am fost la New York să te văd și tu erai îngrozitor de ocupat, alergai dintr-un birou într-altul și aveai atât de multe de făcut încât, în cele din urmă, m-am uitat la tine rugător și tu mi-ai spus: „îmi pare rău. Nu mai am timp pentru tine. Povestea ta este mult prea dezgustătoare. Eu... eu pur și simplu nu mai pot fi deranjat". Și ai continuat să alergi dintr-o cameră în alta și eu m-am ținut după tine, într-un fel. Nu am știut, ..., ce să fac și m-am simțit foarte neajutorată și, în același timp, m-am simțit foarte rușinată și șocată de faptul că ai spus ce ai spus. C: Hmm. S: Și... De-atunci nu-mi mai iese din minte. C: A avut o parte bună de realitate. S: Da. C: Ai simțit, într-un fel, că îți evaluam cumva situația ca fiind foarte, foarte urâtă. S: Așa este. Că erai... eu eram la proces și tu erai judecătorul și... (Pauză) C: Verdictul a fost vinovat. S: (Râde.) Cred că asta este. (Râde.) Este în regulă. Nu am știut cum m-aș putea întoarce în situație. Mă refer la circumstanțe, mă judecaseși deja și, prin urmare, nu prea am văzut cum aș putea, cu vreun chip, să mai vorbesc. C: Hmm. S: Doar despre alte lucruri. Și, ..., nu m-a părăsit. M-am gândit la asta foarte mult. C: Ai simțit aproape ca și cum ai fi fost judecată. S: Păi, de ce aș simți asta? ... Ei bine, probabil mi-am transferat propriile gânduri în mintea ta și, prin urmare,..., nu am avut nicio îndoială în legătură cu asta. Pur și simplu, nu putea fi schimbat. Era verdictul. Presupun că, în felul meu, mă judecam pe mine însămi. C: Hmm. Simți că poate tu erai, de fapt, judecătorul.

185

Aici se află o situație limpede a unei atitudini transferențiale. Consilierul nu a formulat vreo evaluare a comportamentului clientei în ședințele anterioare, nici nu a simțit să fi avut vreo atitudine evaluativă cu privire la comportamentul clientei. Cu toate acestea, clienta proiectează în terapeut atitudini de judecată negativă și reacționează cu frică și rușine la acele acuzații proiectate de vină. Terapeutul le abordează tot așa cum ar aborda atitudini similare direcționate către ceilalți. Ca să parafrazăm și să modificăm afirmația lui Fenichel pentru a o

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

186

face adevărată în cazul acestei abordări, am putea spune: „Reacția la transfer a terapeutului centrat pe client este aceeași ca la oricare altă atitudine a clientului: se străduiește să înțeleagă și să accepte". Așa cum este evident în acest fragment, acceptarea duce la recunoașterea de către clientă că aceste sentimente se află în interiorul lui, nu își au originea în terapeut. De ce se înfăptuiește acest lucru atât de repede și de ușor? S-ar părea că un motiv este acela că terapeutul a lăsat complet de-o parte Șinele interacțiunilor obișnuite, încât acolo nu se află nicio frântură de dovadă pe care proiecția să se fundamenteze. Timp de patru ședințe, această femeie a trăit înțelegere și acceptare, și nimic altceva. Nu a existat nicio dovadă că terapeutul încearcă să o „măsoare", să o diagnosticheze, să o evalueze din punct de vedere științific, să o judece din punct de vedere moral. Nu există nicio dovadă că aprobă sau dezprobă, indiferent ce face — comportamentul ei prezent sau trecut, subiectele pe care alege să le discute, modul în care le expune, inabilitatea de a se exprima pe sine, liniștea ei, interpretările pe care le dă propriului comportament. Prin urmare, atunci când simte că terapeutul o judecă moral și când acest sentiment este, de asemenea, acceptat, nu rămâne nimic de care această proiecție să se poată agăța. Trebuie să fie recunoscută ca venind din ea însăși, din moment ce fiecare mărturie a simțurilor ei face să fie limpede că nu vine de la terapeut și lipsa totală a amenințării imediate în situație duce la inutilitatea de a insista asupra sentimentului, în pofida mărturiei simțurilor ei. Astfel, în câteva momente, trece de la atitudinea transferențială clară, „mă simt prost pentru că tu crezi că sunt dezgustătoare", la sentimentul „mă judec singură și încerc să transfer în mintea ta acele gânduri".

Un exemplu suplimentar Poate că două fragmente dintr-un alt caz vor conferi o oarecare greutate acestui tip de explicație. Aceasta este o altă tânără căsătorită, dna Ett, care trăiește conflictual multe zone ale vieții sale, și materialul care urmează este redat din înregistrarea celei de-a zecea ședințe. Sunt oferite primele câteva momente ale ședinței.

C417 (pe un ton prietenos): Ei bine, ce se aude azi? S417: Oh, ar trebui să îți spun tot (râde) sau asta depinde de persoană? C418: Asta bineînțeles că depinde de tine, despre orice simți că vrei să vorbești, firește că ești liberă să vorbești... S418: Păi când spun că... C419: Nu analizăm nimic, dacă nu vrei să vorbești despre asta. S419: Ei bine, vreau să discut, altfel probabil că nu aș fi pus întrebarea. în legătură cu asta, am avut un conflict puternic înainte de a veni aici, chiar m-am

CARL R. ROGERS

înfuriat foarte tare și pur și simplu te-am pus la pământ, știi. ... Apoi bine­ înțeles că până când am ajuns aici am raționalizat asta până la nivelul la care cred că pot să înțeleg de ce am fost atât de furioasă pe tine. înainte de toate, ai vrea să știi de ce am fost atât de furioasă pe tine? ... Am fost furioasă pentru că m-am gândit că toată treaba asta este o înșelătorie. Vreau să spun, acum sunt foarte francă. Cred că — cel puțin am crezut atunci —, că ideea asta de a veni aici și de a vorbi și a vorbi nu este așa de remarcabilă, când te gândești că poți oricând să faci asta, aproape oriunde, dacă îți acorzi Într-adevăr timpul și îți dai osteneala să găsești pe cineva care să te asculte. C420: A părut ca și cum ar fi fost un fel de escrocherie și ceva ce ai fi putut obține de oriunde. S420: Nu am intenția să îți spun asta din ostilitate personală, ci mai degrabă pentru că încerc să rezolv singură lucrurile astea. (C: Hmm.) Nu am niciun fel de nemulțumire la adresa ta. C421: A fost un sentiment foarte real în tine și din acest motiv ai vrut să îl destăinui. S421: Da, da. Vreau să spun că îmi va clarifica de ce vin aici sau știi tu. Am un sentiment că lucrul de genul ăsta este foarte comun în multe situații. Fac reclamă, ai auzit despre asta, nu-i așa, oamenii fac reclamă și spun că pentru un dolar pe oră sau pentru doi dolari vor sta și te vor asculta. C422: îți vor asculta pur și simplu necazurile. S422: Te duci acolo, firește că nu am avut niciodată acea experiență, dar îmi imaginez că asta se întâmplă, te duci acolo și te așezi și vorbești și vorbești cu persoana, și persoana stă cu tine și face zgomotele necesare de ascultare și aprobare și,..., niciodată nu comentează, bineînțeles, așa că, atunci când timpul tău s-a scurs, pleci și le plătești cei doi dolari. Ei bine, fără îndoială că persoana care stă și ascultă nu are experiența vastă și educația pe care tu sau cei conectați la acest domeniu o au. Nu au făcut cercetare constantă și totuși ei fac exact același lucru cu succes, așa mi s-ar părea, pentru că este exact același lucru. Cu alte cuvinte, simt că îți pierzi timpul, pentru că ai irosit atâta timp și efort, știu că așa ai făcut, pentru a ajunge la stadiul în care ești și, vezi, îți spun despre asta cu sentimentul că mie nu îmi face niciun bine. Dar, după ce am stat de vorbă cu mine însămi și ți-am găsit tot felul de apelative (C; Hmm.), când urcam scările aici mi-a trecut prin minte că motivul pentru care nu voiam și nu acceptam asta este legat de același sentiment de nervozitate și agitație de fiecare dată când vin aici. Nu știu de ce, dar întotdeauna devin foarte neliniștită. (Pauză) Știu de ce, pentru că mă confrunt cu ceva cu care nu îmi place să mă confrunt. Să analizez singură lucrurile. C423: Hmm. Deci sentimentul pe care l-ai avut despre faptul că, până la urmă, o persoană cu o oarecare pregătire profesională doar ascultă și așa mai departe și sentimentul pe care l-ai avut, că asta ar fi un fel de înșelătorie, le

187

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

recunoști ca fiind parțial legate, poate, de propria iritare și frică de a trebui să te confrunți cu lucrurile din interiorul tău. S423: Așa este. Și ăsta este sentimentul logic. Bineînțeles că, dacă aș fi crezut că asta este o înșelătorie — vreau să spun — să folosesc genul ăla de cuvânt, n-aș fi venit aici pentru că sunt foarte suspicioasă, sunt o persoană foarte suspicioasă și, de obicei, nu intru în lucruri până când nu le privesc din tot felul de unghiuri, așa încât faptul în sine că vin aici înseamnă, probabil, că nu este o înșelătorie (râde) în ceea ce mă privește, vezi tu. C424: Cel puțin înseamnă că sentimentele tale sunt cu certitudine ames­ tecate. Vreau să spun, dacă ai fi fost suficient de sigură că asta este o escro­ cherie, n-ai fi venit. S424: Da. Așa este.

188

...sentimentele urmă ți-am sp ceva foarte per pentru că te gâ că așa se întârri spun, ești... est să te plac sau c niciodată o astf< C541: Chiar S542: Ah, d< că în mod sigur mea cu tine este bine, impersonal C542'. Este m S543: Ah, da plec și mă gândi curiozități despi cum aș avea desj: pe care îl am dej ment pare să cor de ce aș avea ace cu tine. (C: Hm.) șovăielile din mi limpede că e ceva fost. Nu a fost in Presupun că pe-a Când am plecat c mod în care pot să i-am spus dlui L, sentiment de bun bineînțeles, în acel persoană extrem < sentimente nu sun într-un fel sau altu C543: Ar puteai ai nicio bază reală urmare, te ajută, pr și oscilezi cu priviri

Observați cât de clar urmează dinamica modelul fragmentului anterior. Clienta este furioasă pe consilier pentru că nu face nimic, decât „stă și ascultă". Dar și aici pare să nu existe o bază realistă adecvată pentru furie, așa că, de nevoie, trebuie să caute motivul în ea însăși. Descoperă motivul pentru asta și motivul pentru neliniștea ei de la începutul ședințelor — „știu de ce, pentru că mă confrunt cu ceva cu care nu îmi place să mă confrunt". Caracterul adecvat al acestui gen de explicație este mai departe verificat într-un pasaj din a douăsprezecea ședință cu aceeași clientă, în care aceasta încearcă să pună în cuvinte semnificația pe care relația a avut-o pentru ea. Pare să formu­ leze în termeni hotărâți ceea ce mulți clienți au descris cu mai puțină claritate: S540: Apropo, este ceva ce am vrut să te întreb tot timpul. Stai aici și mă asculți și îmi asculți necazurile, care până la urmă nu sunt atât de importante, care sunt reacțiile tale la toată lumea care vine aici și stă și îți spune întreaga ei poveste? O trăiești împreună cu ea sau pur și simplu ești ca un post bun de ascultare? Sau asta este ceva ce n-ar trebui să întreb? C5401: Este o întrebare la care este extraordinar de greu de răspuns. Am discutat mult asta între noi. Este mai mult decât să asculți ca o stație, asta este foarte sigur. (S: Păi, firește.) Și este, de asemenea, ceva ca și cum,..., ai suferi cu persoana, vreau să spun... S541: Ei bine, problemele mele, de exemplu, sunt date cuiva să le dactilo­ grafieze, și, desigur, presupunând că extragi toate datele de identificare,..., ei bine, nu știu, legat de întrebare, chiar nu contează, de fapt. Chiar nu contează, nici măcar nu știu de ce am pus o întrebare ca asta. Poți să oprești înregistrarea. 1

Clienta a pus o întrebare directă la care consilierul nu poate să răspundă fără să implice orice tip de judecată asupra clientei și fără să sugereze în vreun fel cum ar trebui să se gândească sau să se comporte. Așa că, pentru moment, părăsește cadrul intern de referință al clientei și îi răspunde.

CARL R. ROGERS

1

Ca nu cumva cititorul la fel ca toți ceilalți", < cele douăsprezece șed

...sentimentele mele față de tine sunt foarte, nu ciudate, dar interesante. Până la urmă ți-am spus mai mult decât am spus oricui și, în general, când spui cuiva ceva foarte personal, începe într-un fel să îți displacă persoana în cele din urmă, pentru că te gândești că poate știe prea mult despre tine și ți-e teamă de ea. Știu că așa se întâmplă. Ei bine, nu am deloc acest sentiment față de tine. Vreau să spun, ești... este aproape impersonal. Te plac, bineînțeles, nu știu de ce ar trebui să te plac sau de ce nu ar trebui să te plac. Este un lucru ciudat. Nu am avut niciodată o astfel de relație cu nimeni înainte și m-am gândit deseori la asta. C541: Chiar este ceva foarte diferit de majoritatea relațiilor. S542: Ah, da, și totuși relația mea... n-aș putea să spun a noastră... pentru că în mod sigur nu mi-ai dat nimic, în așa fel încât să fie a noastră... dar relația mea cu tine este fascinantă. îmi face plăcere pentru că este atât de pură, ..., ei bine, impersonală, asexuală, tot ceea ce este constant. Ești ca un colac de salvare. C542: Este mai multă stabilitate, cumva. S543: Ah, da, și îmi place să fiu cu tine aceste trei sferturi de oră, și când plec și mă gândesc tot la tine, nu am nicio curiozitate. Ah, ba da. Am câteva curiozități despre tine, despre experiența ta, firește, dar nu atât de arzătoare cum aș avea despre altcineva și, în acea privință, vreau să spun, acest sentiment pe care îl am despre tine pare să confirme sau oricum îi spui, ... acest senti­ ment pare să confirme că terapia non-directivă este adevărată și bună, altfel de ce aș avea acest sentiment constant de siguranță. Cred că asta este ce este cu tine. (C.‘ Hm.) Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost adevărat, de ce, atunci, șovăielile din mintea mea ți-ar lăsa o impresie nemaipomenită, așa că este limpede că e ceva. (C: Hm.) Am avut un vis despre tine, nu îmi amintesc ce a fost. Nu a fost important, nu cred — erai ca un simbol al autorității, cred. Presupun că pe-atunci încercam să îmi dau seama dacă mă aprobi sau nu. Când am plecat de aici, totul — singurul mod în care pot să simt, singurul mod în care pot să gândesc, de multe ori plec de aici și mă gândesc, ei bine, ce i-am spus dlui L. acum, pentru că a râs, și apoi de multe ori plec cu un sentiment de bună dispoziție, pentru că gândești frumos despre mine și, bineînțeles, în același timp am sentimentul că, pfff, trebuie să creadă că sunt o persoană extrem de dezagreabilă sau cam așa ceva. Dar, de fapt, nu, acele sentimente nu sunt atât de profunde încât să îmi pot forma o opinie (C; Hm.) într-un fel sau altul despre tine. C543: Ar putea fi, și aici dă-mi voie să te întreb ceva, ar putea fi că, ..., nu ai nicio bază reală pentru a-mi cunoaște opinia în legătură cu asta și, prin urmare, te ajută, probabil, să înțelegi că acele atitudini se află în interiorul tău și oscilezi cu privire la ele?1

189

Ca nu cumva cititorul să gândească „Aha, acești terapeuți centrați pe client interpretează la fel ca toți ceilalți", ar putea fi remarcat că aceasta este prima interpretare exactă dintre cele douăsprezece ședințe. Consilierul mărturisește că a fost atât de interesat de percepțiile

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

190

S544: Așa este. Și ai reușit să așezi un singur lucru în mintea mea. Că nu pot veni la tine să îți cer sfatul, pentru că nu îl primesc, ceea ce este bine, pentru că am apoi un sentiment că sunt pe picioarele mele și, oh, chiar mă lupt până la capăt. (C Hm) Bineînțeles, odată cu acel sentiment, am sentimentul ăsta îngrozitor că parcă mă lovesc cu capul de un zid fără să... au fost momente când deveneam... C544: Un pic satisfăcător și un pic frustrant, sentimentul... S545: Păi, da. Pentru că am o nevoie așa de disperată de aprobare, tot timpul. în tot ce fac, așa că, uneori, devin foarte descurajată când mă gândesc că nu pot obține aprobare de la tine când Într-adevăr am nevoie de ea, când îmi deschid sufletul. Dar, într-un fel, este educativ. Vreau să spun, este... se comportă ca o disciplină, în ceea ce mă privește, așa că nu mai pun pe toată lumea față în față cu aprobarea sau dezaprobarea. Mă simt foarte sigură, ca și cum aș fi eu, cea adevărată (râde), fără prefăcătorii, fără nimic. C545: Cumva, aici, poți fi tu cu adevărat. Observați cât de limpede exprimă în cuvinte clienta, la S543, faptul că, deși este avidă să găsească o dovadă a evaluării sau un comportament pe baza căruia să își poată proiecta atitudinile evaluative, nu își poate „forma o opinie într-un fel sau altul despre tine".

Relația dintre consilier si client >

t

Termenii pe care această clientă îi folosește pentru a descrie relația sunt, în două privințe, foarte asemănători descrierii oferite de mulți clienți. Două dintre cuvintele ei care ar fi reprezentative pentru aceste aspecte sunt „impersonal" și „sigur." Este surprinzător cât de des clienta folosește cuvântul „impersonal" pentru a descrie relația terapeutică, după încheierea terapiei. Evident, asta nu vrea să spună că relația a fost rece sau dezinteresată. Pare să fie încercarea clientei de a descrie această experiență unică în care persoana consilierului — consilierul ca o persoană evaluativă, reactivă, cu nevoi proprii — este, în mod atât de clar, absentă, în acest sens este „im"-personal. Cuvintele dnei Ett, „relația mea — n-aș putea să spun a noastră — ... dar relația mea cu tine este fascinantă", înfățișează din nou și foarte profund faptul că relația este trăită ca o chestiune unilaterală, într-un sens foarte special. întreaga relație este compusă din Șinele clientei,

clientei cu privire la relația de consiliere, încât și-a dorit să vadă dacă această interpretare cu privire la ea va fi acceptată. A fost, dar acest „Așa este" al clientei nu transmite o cunoaștere autentică. Descrierea spontană a relației de către clientă este cea care oferă o dovadă reală a propriei sale percepții asupra relației.

CARL R. ROGERS

consilierul fiind c clientei". Această < parte, temporar, pi face ca relația să fie anterioară a cliente Al doilea aspect foarte evident, nu profund — o accept că nu va exista nici« personală a consilieri în care poate să reni să fiu eu, cea reală, f Posibil că baza ac caracteristici pe care Este trăită ca fundam nu simte că cineva e< există cineva care îl r alege. Siguranța nu e șurile în care acest tei peutul îl „place" în st adeseori, nu este nic terapeut: „Nu știu de « și simplu, nu există n. Dar că aceasta este o e aceasta este o experiei sau critică — nici măca sigur în mod treptat, clientul crede pentru c logic, este ceva ce trăieș

Dispariția atitudi

în această stranie ex] înțelege și respectă, ce, îj Ar părea că ceea ce se în nerealiste, ostile, temăt< relație, experiența cliente și interpretat realitatea; I această interpretare poti le-am admis în conștiii

consilierul fiind depersonalizat, pentru scopul terapiei, în „celălalt Sine al clientei". Această disponibilitate caldă din partea consilierului de a lăsa de-o parte, temporar, propriul Sine pentru a intra în experiența clientei este ceea ce face ca relația să fie una în întregime unică, precum nimic altceva din experiența anterioară a clientei. Al doilea aspect al relației este siguranța pe care clienta o simte. Asta, în mod foarte evident, nu vine din aprobarea consilierului, ci din ceva mult mai profund — o acceptare desăvârșită și constantă. Este această siguranță absolută că nu va exista nicio evaluare, nicio interpretare, nicio examinare, nicio reacție personală a consilierului care, treptat, îi permite clientei să trăiască relația ca una în care poate să renunțe la toate apărările — o relație în care clienta simte „pot să fiu eu, cea reală, fără prefăcătorii". Posibil că baza acestei siguranțe ar putea fi deslușită mai clar relevând câteva caracteristici pe care nu le posedă, pentru a le compara cu cele pe care le posedă. Este trăită ca fundamental suportivă, dar nu este în niciun fel suportivă. Clientul nu simte că cineva este în spatele lui, că cineva îl aprobă. El simte faptul că aici există cineva care îl respectă așa cum este și care dorește ca el să ia orice direcție alege. Siguranța nu este un gen de „relație de dragoste", în niciunul dintre sen­ surile în care acest termen este în mod comun înțeles. Clientul nu simte că tera­ peutul îl „place" în sensul obișnuit al unei evaluări favorabile și părtinitoare și, adeseori, nu este nici el sigur, ca în fragmentul de mai sus, dacă îl place pe terapeut: „Nu știu de ce ar trebui să te plac sau de ce nu ar trebui să te plac". Pur și simplu, nu există nicio dovadă pe care o asemenea judecată s-ar putea baza. Dar că aceasta este o experiență sigură, în care Șinele este profund respectat, că aceasta este o experiență în care nu trebuie să existe nicio teamă de amenințare sau critică — nici măcar în cea mai subtilă formă —, de acest lucru clientul devine sigur în mod treptat. Și această siguranță fundamentală nu este ceva în care clientul crede pentru că așa i s-a spus, nici ceva în legătură cu care se convinge logic, este ceva ce trăiește, cu propria sa înzestrare senzorială și viscerală.

191

Dispariția atitudinilor transferențiale în această stranie experiență unică a siguranței într-o relație cu altcineva care înțelege și respectă, ce, în mod specific, se întâmplă cu atitudinea transferențială? Ar părea că ceea ce se întâmplă este foarte asemănător cu toate celelalte atitudini nerealiste, ostile, temătoare, iubitoare, pe care clientul le dezvăluie. în această relație, experiența clientului pare să fie „acesta este modul în care eu am perceput și interpretat realitatea; dar în această relație în care nu am nicio nevoie să apăr această interpretare pot să recunosc că sunt alte dovezi senzoriale pe care nu le-am admis în conștiință sau le-am admis, dar le-am interpretat inexact".

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

S: Păi un alt motiv pentru care am lăsat haina acolo este acela că vreau să fiu dependentă, dar vreau să îți arăt că nu trebuie să fiu dependentă. C: Vrei și să fii, dar să și dovedești că nu trebuie să fii.

193

(Către sfârșitul ședinței) S: Nu am spus nimănui că a fost cea mai minunată persoană pe care am cunoscut-o, dar ție ți-am spus asta. Nu este doar sex. Este mai mult de-atât. C: Te simți cu adevărat foarte profund atașată de mine. Din a zecea ședință — către încheierea ședinței: S: Cred că emoțional am mare nevoie de un act sexual, dar nu fac nimic în legătură cu asta...1 Ceea ce vreau este să am un act sexual cu tine. Nu îndrăz­ nesc să îți cer, pentru că mi-e teamă că vei fi non-directiv. C: Ai această tensiune îngrozitoare și îți dorești atât de mult să ai relații cu mine. S: (Continuă în această dispoziție. în cele din urmă) Nu putem să facem ceva în legătură cu asta? Tensiunea asta este îngrozitoare! Vei potoli tensiunea... Poți să îmi dai un răspuns direct? Cred că ar putea să ne ajute pe amândoi. C (cu blândețe): Răspunsul ar fi nu. Pot să înțeleg cât de disperată te simți, dar nu aș fi dispus să fac asta.2 S: (Pauză. Suspin de ușurare.) Cred că asta mă ajută. Doar atunci când sunt supărată sunt așa. Ai putere, și îmi dă și mie putere.

A douăsprezecea ședință: S: (Liniște pentru două minute. Apoi începe să vorbească cu voce aspră și mono­ tonă, destul de diferită de tonul ei obișnuit. Nu se uită la consilier. A existat multă redundanță, dar fragmentele care urmează redau ideile cele mai importante.) Simți că vreau să vin, dar nu vreaul Nu mai vin. Nu face niciun bine. Nu te plac. Te urăsc! îmi doresc să nu te fi născut niciodată. C: Pur și simplu mă urăști cu atâta înverșunare.3 în aceste fragmente, o serie de puncte înseamnă că o parte din conținutul însemnărilor a fost omis. Ca în stabilirea oricărei limite a experienței terapeutice, asta este ceva ce reprezintă în întregime responsabilitatea terapeutului și își asumă acea responsabilitate. Nu încearcă să evalueze experiența clientei prin astfel de afirmații precum „asta chiar nu te-ar ajuta". își asumă pur și simplu responsabilitatea pentru propriul comportament, arătând în același timp înțelegere și acceptare pentru modul în care clienta trăiește situația. Tot așa cum sunt imposibil de transpus pe hârtie veninul și ura din vocea clientei, este absolut imposibil de transmis profunzimea empatiei din răspunsurile consilierului. Consilierul afirmă „am încercat să intru în ea și să exprim în vocea mea măsura completă a furiei chinuitoare pe care o revărsa. Cuvintele scrise par incredibil de șterse, dar în realitate au fost pe deplin impregnate cu același sentiment pe care atât de glacial și de adânc îl exprima".

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

S: Cred că o să te arunc în lac. O să te tai! Crezi că oamenii te plac, dar nu este așa... Crezi că poți să atragi femei, dar nu poți.... îmi doresc să fi fost mort. C: Mă detești și ți-ai dori cu adevărat să scapi de mine. S: Crezi că tata mi-a făcut lucruri rele, dar nu mi-a făcut! Crezi că nu a fost un om bun, dar a fost. Crezi că vreau să am relații sexuale, dar nu vreaul C: Simți că am denaturat în întregime toate gândurile tale. S: ...Crezi că îi poți face pe oameni să vină și să îți spună totul și ei vor crede că sunt ajutați, dar nu sunt! Pur și simplu îți place să îi faci să sufere. Crezi că îi poți hipnotiza, dar nu poțil Crezi că ești bun, dar nu ești. Te urăsc, te urăsc, te urăscl C: Simți că îmi place cu adevărat să îi fac să sufere, dar că nu îi ajut. S: Crezi că nu am fost directă, dar am fost. Te urăsc. Tot ce am avut este durere, durere, durere. Crezi că nu pot să îmi controlez propria viață, dar pot. Crezi că nu pot să mă fac bine, dar pot. Crezi că am avut halucinații, dar nu am avut. Te urăsc. (Pauză lungă. Se sprijină de birou într-o poziție încordată, epuizata). Crezi că sunt nebună, dar nu sunt. C: Ești sigură că eu cred că ești nebună. S: (Pauză) Sunt legată și pur și simplu nu pot să mă dezleg! (Ton al vocii disperat și lacrimi. Pauză.) Am avut o halucinație și a trebuit să o dau afară! ... [continuă cu conflictele ei profunde și povestește despre halucinația pe care a trăit-o, cu o încordare teribilă în voce, dar cu o atitudine foarte diferită de cea de la începutul ședinței.]

194

(Mai târziu în ședință) S: Am știut la birou că trebuia să scap de asta undeva. Am simțit că m-aș putea lăsa și să îți spun. Știam că vei înțelege. N-am putut să spun că mă urăsc. Asta este adevărat, dar n-am putut s-o spun. Așa că pur și simplu m-am gândit la toate lucrurile urâte pe care, în schimb, aș fi putut să ți le spun ție. C: Nu ai putut să spui lucrurile pe care le-ai simțit despre tine, dar ai putut să le spui despre mine. S: Știu că ne apropiem de ceva... Aici, încă o dată, într-un conținut foarte profund, clienta ajunge să înțeleagă că atitudinile pe care le deține față de alții și calitățile pe care le atribuie lor apar­ țin propriilor ei percepții, nu obiectului atitudinilor. Aceasta ar părea să fie esența explicației atitudinii transferențiale.1 1

Pentru a potoli curiozitatea cititorului, poate fi spus că această clientă a crescut și a progresat mult în treizeci de ședințe, deși a înțeles că mai are încă un drum lung de parcurs. Timp de zece luni a menținut aceste achiziții și apoi a fost încă o dată tulburată de conflictele ei. A încercat, într-o manieră ciudată, să ia legătura cu consilierul pentru a mai primi ajutor, însă acesta era plecat din oraș pentru câteva luni. Datorită canalului pe care l-a ales,

CARLR. ROGERS

Probleme clinic Pe baza experienț client experimentat a: sau atitudinilor de afi ar putea avea mai rr îndreptate către ceilal crește.) Atitudinile car ar putea fi numite „d capabil să ia propriile < controlului de către co: nu de puține ori eșua: foarte devreme în serii nu găsește ceea ce s-ar 1 dată, o mare parte din s a terapeutului de la o a responsabilă de termin cazuri totuși, dacă acest client, atunci terapia pa Este cu toate acestea foa privește atitudinile mai putea oferi cu succes d folosi singur.

Cum se dezvoltă u Până acum am discul tendința să se dezvolte în cu mai multă siguranță, cum se creează sau iniția încredere trebuie să pro^ dezvoltă frecvent. Fără în terapii putem studia astfc în care dependența este ii noastre putem doar să rit asupra acestui aspect.

consilierul nu a știut nimic < lună, a avut un episod psih perare parțială. Care ar fi fc imposibil de afirmat.

Probleme clinice cu privire la transfer

195

Pe baza experienței noastre clinice, ar putea fi spus că terapeutul centrat pe client experimentat arareori are dificultăți în abordarea atitudinilor de ostilitate sau atitudinilor de afecțiune care sunt îndreptate către el. (Consilierul începător ar putea avea mai multe dificultăți cu astfel de atitudini decât cu atitudini îndreptate către ceilalți, dar acestea dispar pe măsură ce încrederea în ipoteza sa crește.) Atitudinile care cel mai des par să fie abordate ineficient sunt acelea care ar putea fi numite „dependență agresivă". Clientul care este sigur că nu este capabil să ia propriile decizii sau să se conducă singur și care insistă cu preluarea controlului de către consilier este un tip de client cu care uneori avem succes, dar nu de puține ori eșuăm. în astfel de situații este posibil ca problema să apară foarte devreme în seria de ședințe. Clientul este enervat sau opozant pentru că nu găsește ceea ce s-ar fi așteptat și simte această enervare fără să fi trăit, deocam­ dată, o mare parte din satisfacția de a fi înțeles. Prin urmare, o foarte mică deviație a terapeutului de la o atitudine de respect deplin, înțelegere și acceptare poate fi responsabilă de terminarea terapiei după una sau câteva ședințe. în asemenea cazuri totuși, dacă acest punct incipient decisiv este trecut fără abandon de către client, atunci terapia pare să urmeze același proces esențial ca în oricare alt caz. Este cu toate acestea foarte limpede că avem mult de învățat, probabil în ceea ce privește atitudinile mai degrabă decât în ceea ce privește tehnicile, înainte de a putea oferi cu succes deplin acestui tip de client un ajutor pe care să îl poată folosi singur.

Cum se dezvoltă un transfer dependent? Până acum am discutat motivele pentru care un transfer dependent nu are tendința să se dezvolte în terapia centrată pe client. Am putea discuta chestiunea cu mai multă siguranță, dacă ar exista o înțelegere clară a problemei opuse: cum se creează sau inițiază un transfer dependent? Aici orice răspuns demn de încredere trebuie să provină din acele orientări în care o asemenea relație se dezvoltă frecvent. Fără îndoială că pe măsură ce avem înregistrări ale diferitelor terapii putem studia astfel de materiale, pentru a descoperi momente esențiale în care dependența este inițiată sau încurajată. In stadiul actual al cunoștințelor noastre putem doar să ridicăm întrebarea și să formulăm ipoteze preliminare asupra acestui aspect.

consilierul nu a știut nimic despre solicitarea ei și aceasta nu a primit niciun răspuns. într-o lună, a avut un episod psihotic în toată regula, din care și-a revenit treptat, până la o recu­ perare parțială. Care ar fi fost urmările în cazul în care consilierul ar fi fost disponibil este imposibil de afirmat.

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

196

O astfel de întrebare este aceasta: „Evaluarea clientului de către consilier creează dependență?" „Evaluarea" este folosită aici într-un sens larg, care include tot ceea ce este trăit de client ca „o judecată a fost făcută despre mine". Astfel va include nu doar evaluare morală („mă întreb dacă ai făcut o mișcare bună, acționând așa" sau „este destul de firesc să ai asemenea gânduri sexuale") și evaluarea caracteristicilor („abilitatea ta este la aproximativ 25 la sută" sau „probabil că ai ceva tendințe compulsive"), dar și evaluare a cauzelor sau mode­ lelor („mă întreb dacă dedesubtul acesteia se află o atitudine de ostilitate față de mama ta" sau „poate că simți Într-adevăr o oarecare atracție față de el, dar îl și urăști"). în acești termeni extinși pare că multe tehnici de interviu — interpre­ tarea, întrebări care investighează o anumită direcție, reasigurarea, critica, lauda, descrierea obiectivă —, toate sunt trăite într-o oarecare măsură ca evaluări. Sunt aceste experiențe de a fi evaluat cele care duc la dependență? Aceasta ar părea să fie o ipoteză apriorică rezonabilă, din moment ce una dintre diferențele cele mai evidente între terapia centrată pe client și celelalte terapii constă în numărul evaluărilor efectuate de consilier care sunt implicate. Atunci când o examinăm, dovezile par să fie atât pro, cât și contra. împotriva acestei ipoteze este faptul că în consilierea tradițională totuși dependența se dezvoltă numai ocazional, deși evaluarea este folosită des. Terapia adleriană ar putea fi descrisă în mod ase­ mănător. în domeniul psihanalizei, am avut oportunitatea de a analiza mostre din ședințele înregistrate, conduse de șapte analiști. în toate cu excepția uneia evaluarea, așa cum este definită aici, a fost prezentată într-o proporție considera­ bilă. A existat o relație transferențială dependentă categorică în toate cazurile, chiar și în situația în care evaluarea din partea terapeutului a fost destul de redusă. Astfel această ipoteză pare prea puțin satisfăcătoare, din moment ce evaluarea există atât în acele situații în care o relație transferențială se dezvoltă, cât și în cazurile unde nu se dezvoltă. O altă posibilitate este aceea că dependența apare atunci când este așteptată. Bineînțeles că expectațiile diferă foarte mult în diverse orientări, și expectațiile terapeutului sunt fără îndoială transmise în moduri subtile. Astfel accentul analistului pe folosirea asociațiilor libere va transmite, probabil, o așteptare în sensul dependenței clientului. Faptul că pacientul este sfătuit să evite toate sentimentele de responsabilitate pentru ceea ce spune, și așa cum Fenichel afirmă, „să nu fie activ deloc", ar tinde să implice că o altă persoană va fi responsabilă pentru el în această situație. Prin opoziție marcantă, terapeutul centrat pe client, în respectul pe care îl are pentru fiecare exprimare a clientului ca fiind, în acel moment, o manifestare responsabilă a Sinelui așa cum există atunci, va trans­ mite fără îndoială o așteptare legată de independență mai degrabă decât de dependență. Pe de altă parte, sunt situații în care transferul dependent nu se dezvoltă în analiză, chiar dacă terapeutul l-a așteptat, iar un terapeut non-directiv care nu se

CARLR. ROGERS

așteaptă la dependență devine interpretativ sau Mi s-a părut că un in de ipoteză. Atunci când prin propria experiență, care a făcut-o el însuși, îr construită. Atunci când t despre mine decât știu e decât să cedeze frâiele vi acest lucru să fie însoțit c asemenea, uneori poate i atât de indispensabilă. D ca o dependență dezirab raportează. Toate par să fi pacientul în punctul în ca: asupra propriei vieți este Un exemplu foarte siir această ipoteză extrem de războiului, un consilier ci ajute un soldat care fusese scurtă a dezvăluit faptul ( dificultăți maritale compl» soacră. Față de aceasta din intervievat în legătură cu a ajuns la concluzia că soa< atitudinea soldatului față d și-ar îmbunătăți această r A încercat să-i arate asta t prietenoasă soacrei sale, și interpretare a situației și a r Aceasta este modalitati Clientului i-a fost oferită o < sa. Nu este trăită ca fiind ai sentimentelor de competen cazul de mai sus s-ar fi tern pentru că nu a acceptat nici ț Povestea continuă totuși alte discuții și persuadări, so sale de genul celei în legăt^ încredere că îl va ajuta. Spre și prietenoasă de la ea și o sc

așteaptă la dependență poate să afle că aceasta se dezvoltă foarte rapid, dacă devine interpretativ sau evaluativ. Mi s-a părut că un indiciu la această dilemă ar putea consta în următorul gen de ipoteză. Atunci când clientul este evaluat și ajunge să înțeleagă cu claritate, prin propria experiență, că această evaluare este mai exactă decât oricare alta pe care a făcut-o el însuși, încrederea în sine se năruie și o relație transferențială este construită. Atunci când terapeutul este resimțit ca o persoană care „știe mai mult despre mine decât știu eu însumi", clientului i se pare că nu este nimic de făcut decât să cedeze frâiele vieții sale acestor mâini mai competente. Este probabil ca acest lucru să fie însoțit de sentimente confortabile de ușurare și plăcere, dar, de asemenea, uneori poate fi însoțit de ură pentru persoana care, astfel, a devenit atât de indispensabilă. Dacă această relație dependentă este privită de terapeut ca o dependență dezirabilă, depinde, bineînțeles, de teoria terapiei la care se raportează. Toate par să fie de acord totuși că, odată ce asta s-a întâmplat, a duce pacientul în punctul în care se simte din nou încrezător în controlul pe care îl are asupra propriei vieți este un proces lent. Un exemplu foarte simplu poate sublinia câteva dintre motivele pentru care această ipoteză extrem de provizorie pare să fie o explicație posibilă. în timpul războiului, un consilier cu relativ puțină pregătire sau experiență a încercat să ajute un soldat care fusese în arest pentru că absentase fără învoire. O conversație scurtă a dezvăluit faptul că episodul legat de învoire a apărut din cauza unor dificultăți maritale complexe, implicându-le atât pe soția bărbatului, cât și pe soacră. Față de aceasta din urmă, era extrem de ostil și de abuziv. Consilierul l-a intervievat în legătură cu întreaga situație și, pe baza mai multor interviuri, a ajuns la concluzia că soacra era, de fapt, un factor constructiv în situație și că atitudinea soldatului față de ea era atât regretabilă, cât și inadecvată, și că, dacă și-ar îmbunătăți această relație, întreaga imagine maritală va fi ameliorată. A încercat să-i arate asta bărbatului, sugerând ca acesta să-i scrie o scrisoare prietenoasă soacrei sale, și așa mai departe. Omul a respins categoric această interpretare a situației și a refuzat să scrie scrisoarea. Aceasta este modalitatea în care se poate încheia o consiliere directivă. Clientului i-a fost oferită o evaluare care poate fi cu mult mai adecvată decât a sa. Nu este trăită ca fiind adecvată și, prin urmare, nu are niciun efect asupra sentimentelor de competență pe care o persoană le deține. în viața obișnuită cazul de mai sus s-ar fi terminat probabil în acest punct în care clientul pleacă pentru că nu a acceptat nici evaluarea, nici sugestia. Povestea continuă totuși pentru că se afla în arest și nu putea să plece. După alte discuții și persuadări, soldatul i-a scris, în cele din urmă, o scrisoare soacrei sale de genul celei în legătură cu care a fost sfătuit. Nu a avut niciun fel de încredere că îl va ajuta. Spre marea lui surpriză, a primit o scrisoare constructivă și prietenoasă de la ea și o scrisoare de la soția lui, de asemenea, ambele scrisori

197

Terapia centrată pe client ■ Trei probleme ridicate de alte perspective...

198

ușurând tensiunea situației maritale și deschizând posibilitatea de a-și reface mariajul. Clientul a fost încântat și așa a fost și consilierul. în câteva săptămâni satisfacția consilierului s-a transfomat în uimire. A aflat că soldatul vrea să îl vadă în legătură cu multe probleme și multe aspecte. I-a cerut să decidă pentru el referitor la aspecte extrem de mărunte și insignifiante. Atunci când consilierul a încercat să îl oprească pe client, acesta s-a simțit rănit și ofensat. S-a dezvoltat o adevărată relație de dependență. Aici, în eforturile stângace ale acestui consilier naiv, este posibil să avem modelul fundamental care există în orice relație transferențială de natură puternic dependentă. Clientul descoperă că terapeutul îl cunoaște și îi cunoaște relațiile mai bine decât se cunoaște el pe sine, în relațiile sale. Aceasta nu este numai o observație intelectuală din partea clientului, ci este și ceva trăit în mod direct. Odată trăită, atunci, concluzia evidentă este aceea că persoana care este simțită ca având o înțelegere mai bună, o abilitate mai bună de a prognoza compor­ tamentul și altele asemănătoare ar trebui să fie persoana în control. Prin urmare rezultă un transfer dependent fundamental pozitiv, o relație cu puternice com­ ponente afective, pentru că este în mod atât de vital importantă pentru client. Are, în aceeași măsură, potențialități puternice pentru sentimente negative, din moment ce clientul resimte lipsa personalității independente care este, cel puțin temporar, implicată. Există încă o altă ipoteză care să descrie dezvoltarea unei relații transferențiale. Poate că, pe măsură ce clientul se explorează din ce în ce mai profund, amenin­ țarea la adresa Sinelui devine atât de intensă, încât devine mai necesară proiec­ tarea acestor amenințări în celălalt, terapeutul, ca în cazul domnișoarei Tir. Gradul de amenințare internă poate face, de asemenea, necesară trăirea unei dependențe mai accentuate. în favoarea acestei dependențe stă faptul că în cazurile noastre mai lungi (dintre care multe par să implice o reorganizare profundă) atitudinile transferențiale sunt mai frecvente și mai observabile. Această explicație ar avea totuși de-a face doar cu o singură parte a imaginii, aceea a clientului, și cu probabilitatea dezvoltării atitudinilor transferențiale, din moment ce până și în aceste cazuri există o diferență între experiența noastră și aceea a dezvoltării depline a unei relații transferențiale.

Rezumat Dacă atitudinile transferențiale sunt definite ca atitudini emoționale care au existat în alte relații și care sunt în mod inadecvat orientate către terapeut, atunci atitudinile transferențiale sunt evidente într-o proporție considerabilă în cazurile abordate de terapeuți centrați pe client. Atât psihanalistul, cât și terapeutul non-directiv abordează astfel de atitudini în aceeași manieră în care abordează

CARL R. ROGERS

orice alt afect. Pei atitudini și poate c relației transferenți cearcă să înțeleagă acceptate de client c deținută. Astfel, rel aproape întotdeaun ce nu pare să fie ac formă de terapie, c< cepțiile sale își au < percepțiilor sale se j că Șinele este acela c de reorganizare a Si în încercarea de < și al relațiilor transf Atitudinile transfere clientul simte o amc ținutul pe care îl ad poate, cu cea mai m având o înțelegere n

Problema diagr Ar trebui ca psihc psihologică plurival derutantă, o întrebai terapeutică. Ne von elementele implicate ] de vedere al terapiei

Concepții diferi Faptul că în aborc qua non a tratamenti ordinari ai medicinei foarte mare măsură l mai adecvate de die abordarea dificultăți' Pare deja clar că Într-adevăr, că „trat
un pas, o stație interr aspect este puternic tr la încheierea unui astl arde însemnările la sfâ de acest curs, am un st că vreau să continui".

Alte ilustrări ale j Unora, faptul că prt este consilierea, și conct discuție, li se va părea c dacă aceste concepte ini utilizate într-o diversita descrierile reproduse \ Putem răspunde într-o < dusă verbatim dintr-un t In cadrul acestui grt fiecare lecție a fost recon Așadar, aceasta este o s manieră centrată pe stud< unui cadru impus destt primelor șase lecții, iar u fost Etica lui Aristotel, Vc Dl C, care începe ora, se t note de subsol.

1. Dl C: Sunt multe 1 le înțeleg, dar cum asta bun început. (Râs genen „Fiecare disciplină um acțiune și căutare sunt acest motiv, bunăstarea lucrurile tind". Ei bine, acolo unde spune „este dogmatic când afirmă „ 1

I. In timpul primelor cinc rolul lui în grup, cel ma

ar fi avut-o dacă ar fi fost enunțată în mod autoritar de un profesor. Astfel, în loc să devină un punct fix, o barieră în calea învățării viitoare, este, în schimb, doar un pas, o stație intermediară pe drumul către învățarea de perspectivă. Acest aspect este puternic trăit de studenții la astfel de cursuri. Un student a afirmat, la încheierea unui astfel de curs: „Toată viața mea am făcut un ritual din a-mi arde însemnările la sfârșitul unui curs, pentru a arăta că am terminat cu el; legat de acest curs, am un sentiment cu totul diferit, că tocmai am început să învăț și că vreau să continui".

359

Alte ilustrări ale procesului Unora, faptul că prezentarea anterioară este dintr-un curs în care subiectul este consilierea, și conceptele terapiei centrate pe client sunt o temă frecventă de discuție, li se va părea o alegere regretabilă. întrebarea care poate fi ridicată este dacă aceste concepte influențează procesul de învățare. Aceleași metode au fost utilizate într-o diversitate de alte cursuri, inclusiv statistică și matematică, dar descrierile reproduse verbatim ale comportamentului din clasă sunt puține. Putem răspunde într-o oarecare măsură la întrebare preluând o porțiune repro­ dusă verbatim dintr-un curs de Cărți Esențiale, condus, de asemenea, de Shedlin. în cadrul acestui grup cărțile au fost recomandate, lectura de făcut pentru fiecare lecție a fost recomandată — până și liderul este descris ca un examinator. Așadar, aceasta este o situație în care, dacă liderul va fi să țină cursul într-o manieră centrată pe student, trebuie să creeze un climat de acceptare în interiorul unui cadru impus destul de rigid. A fost făcută o înregistrare stenografică a primelor șase lecții, iar următoarea porțiune este extrasă din prima oră. Tema a fost Etica lui Aristotel, Volumul I. Grupul a fost format din nouăsprezece adulți. Dl C, care începe ora, se ocupă de tipărire. Comentariile liderului sunt redate ca note de subsol.

1. Dl C: Sunt multe lucruri în legătură cu această lectură pe care știu că nu le înțeleg, dar cum asta e metoda mea obișnuită, aș vrea să atac ceva încă de la bun început. (Râs general.) Chiar în prima propoziție, afirmă (deschide cartea): „Fiecare disciplină umanistă și fiecare cercetare și, în mod similar, fiecare acțiune și căutare sunt gândite să țintească spre o oarecare bunăstare; și, din acest motiv, bunăstarea a fost pe bună dreptate declarată scopul către care toate lucrurile tind". Ei bine, mie mi se pare că Aristotel este ezitant într-un punct, acolo unde spune „este gândită să țintească spre o oarecare bunăstare", și foarte dogmatic când afirmă „a fost pe bună dreptate declarat" etc. Nu pare să fie logic.1 1

1. în timpul primelor cinci ore, Dl C a fost un participant energic și, pentru a caracteriza rolul lui în grup, cel mai bine ar fi să spunem că „el este omul care se bagă singur în

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

2. Prof: Vă deranjează faptul că trebuie să acceptați o judecată care pare să fie construită pe un fundament vulnerabil, asta este?1 3. Dl C: Sigur, acest om ar trebui să fie o autoritate, totuși pare să fie confuz încă de la început. Nu îmi place să înghit genul ăsta de chestii. Vorbește ca și cum tot ce spune este adevărat, cu toate astea este foarte nesigur uneori.2 4. Prof: Simțiți că, dacă un om îți dă impresia că știe tot, atunci ar trebui să cunoască tot.3 5. Dl C: Păi niciun om nu poate să știe tot, dar...4 6. Dl R: (intervine): Bineînțeles că nimeni nu știe tot. Și, până la urmă, cum poți să scrii, dacă nu crezi că ai dreptate? Nu cred că este atât de dogmatic; mai târziu, afirmă că adevărul poate fi formulat numai în termenii exactității subiectelor și premiselor.5 7. Dl H: Sunt de acord cu d-voastră, dle R, și cred că știu unde afirmă asta. (Citește) „Este, evident, la fel de ridicol să accepți un raționament probabil din partea unui matematician cât să îi ceri unui teoretician dovezi științifice." 8. Dl R: Mda. 9. Prof: Atunci, amândoi considerați că este oarecum clar în limitările sale și destul de umil în expunerea sa. 10. Dl J: Aș vrea să îi spun și eu ceva dlui C, referitor la asta. Uneori [Aristotel] sună ca și cum ar fi dogmatic, dar, dacă îl studiezi cu atenție, îți dai seama că urmează o schemă de argumentare.6 11. Prof: Credeți că argumentează mai degrabă decât să definească pur și simplu, asta este ceea ce vreți să spuneți? 12. Dl J: Da. Dar trebuie să fii atent la cuvintele introductive pe care le folosește.

360

1

2 3

4 5 6

încurcătură". Membrii grupului îl acceptă într-o lumină pe jumătate hazlie, dar par înclinați să aibă un respect considerabil pentru contribuțiile sale. Remarca lui este adresată grupului. 2. In această situație profesorul a răspuns după ce a acordat timp unuia dintre membrii grupului să înțeleagă observația. Răspunsul a fost o încercare de a înțelege sentimentele de moment ale dlui C cu privire la interpretarea sa despre Aristotel. Se pare că orice încercare de a-i pune sub semnul întrebării concepția ar fi acum prematură, ar putea stârni ostilitate și l-ar împiedica, probabil, să se autoanalizeze pe mai departe. 3. Iși continuă atacul, exprimându-și resentimentul într-un mod mai precis. 4. Acest comentariu a fost de natură să înțeleagă sentimentul și să clarifice ideea exprimată de dl C într-un asemenea mod încât să își dea seama că ceea ce formula era impresia lui personală. Din păcate trece dincolo de ceea ce a fost exprimat de dl C și astfel este perceput întru câtva amenințător. 5. Dl C simte presiunea încercării de clarificare. 6, 7, 8. Dl R și dl H par nerăbdători să îl bombardeze cu o revelație pe dl C și, în același timp, îl apără pe Aristotel. 10. Este interesat de observat cum o dispoziție subtilă de grup este exprimată aici. De la ultimul comentariu al dlui C, pare cât se poate de evident că, deși alții își formulează propriile puncte de vedere, încearcă în același timp să îl ajute pe dl C să își prelucreze atitudinea sa inițială.

CARLR. ROGERS

13. Dna S: Asta în anumite locuri. I mea retipărită le-ai spune: „și mai dep 14. Prof: Dnă S, sunt, de fapt, pași} 15. Dna S: Exact 16. Dl C: Poate c pentru acest obicei, mă uit pe unde calt deschid gura.2 17. Prof: Și uite a lui. (Râs general.)3 18. Dl C: Cum se 19. Dl S: Aș vres legătură cu natura menționează că exis politică și contempla 20. Prof: Da.6 21. Dl S: Poate ni dintre noi ne implică 22. Prof: Sunteți îr tuturor modurilor de 23. Dl S: Da, să p interpretezi motiveh descrie, dar este sufi mănânci. Ai putea sp Asta ar putea fi penti Ai putea să mergi la 1 teamă, sau altceva. înt 1 2

3

4 5

6

14. Privind retrospectiv,. 16. Aici, este vizibil că c tăcerii sale. Acesta verbal „mulțumesc" neîndemân 17. Este dificil de analizi O raționalizare care să fi general de umor al grupu 18. Este un strop de reseri 19. Cred că merită mențid s-a părut că, în mod activ] a simțit responsabilitatea | 20. Simpla acceptare a dli cum s-a simțit în legătură)

13. Dna S: Asta cu siguranță este adevărat. Am însemnat câteva dintre ele în anumite locuri. De exemplu, chiar aici în secțiunea 1094b și 1095a din ediția mea retipărită le-am subliniat. Prima lui afirmație începe cu „acum", în a doua spune: „și mai departe". 14. Prof: Dnă S, vreți să spuneți că acelea care par a fi afirmații absolute sunt, de fapt, pași progresivi în argumentație?1 15. Dna S: Exact. Iși construiește premisele și apoi își dezvoltă concluziile. 16. Dl C: Poate că m-am grăbit un pic să îl judec pe acest om. Sunt renumit pentru acest obicei. (Râde.) Trebuie să citesc asta din nou, oricum, așa că o să mă uit pe unde calc, data viitoare. întotdeauna pare că primesc o lecție când deschid gura.12 17. Prof: Și uite așa se duse, ținând strâns cartea și târându-și sabia în urma lui. (Râs general.)3 18. Dl C: Cum se face că știți exact cum mă simt, tot timpul? (Râde.)4 19. Dl S: Aș vrea să ridic o întrebare despre cunoașterea lui Aristotel în legătură cu natura umană. (Privește de jur împrejur.) La un moment dat, menționează că există trei tipuri principale de existență. Căutarea plăcerii, politică și contemplativă. (Pauză și se uită împrejur.)5 20. Prof: Da.6 21. Dl S: Poate nu am înțeles eu bine, dar mie mi se pare că cei mai mulți dintre noi ne implicăm în toate aceste activități de-a lungul vieților noastre. 22. Prof: Sunteți împotriva etichetării lor, adică sunteți împotriva împărțirii tuturor modurilor de viață în doar trei tipuri. 23. Dl S: Da, să presupunem că privești doar o singură zi și încerci să îți interpretezi motivele. Este mult mai complicat decât modul în care o voi descrie, dar este suficient ca să explic ceea ce vreau să spun. Te trezești și mănânci. Ai putea spune că asta a însemnat căutarea plăcerii. Citești ziarul. Asta ar putea fi pentru plăcere sau din considerente politice sau alte lucruri. Ai putea să mergi la biserică; asta ar fi contemplare spirituală sau ar putea fi teamă, sau altceva. înțelegeți ce vreau să spun? 1 2

3

4 5

6

361

14. Privind retrospectiv, acest răspuns pare în întregime inutil și cu siguranță redundant. 16. Aici, este vizibil că activitatea grupului și-a exercitat efectul asupra dlui C, în ciuda tăcerii sale. Acesta verbalizează un insight și, în același timp, pare să îi spună grupului un „mulțumesc" neîndemânatic. 17. Este dificil de analizat care ar fi putut fi scopul acestui comentariu în acel moment. O raționalizare care să fie generoasă cu profesorul ar fi aceea că s-a lăsat dus de tonul general de umor al grupului din acel moment. 18. Este un strop de resentiment aici? Poate că tentativa de umor a profesorului a dat greș. 19. Cred că merită menționat că dl S a cercetat grupul destul de atent în timp ce vorbea. Mi s-a părut că, în mod activ, căuta acceptare din partea grupului. Aici apare implicit ideea că a simțit responsabilitatea implicată în relațiile sale interpersonale cu colegii. 20. Simpla acceptare a dlui S din partea profesorului i-a îngăduit să comunice nemijlocit cum s-a simțit în legătură cu ceea ce a citit.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

38. Prof: Este frustrant să știi ce vrei să spui și să constați că este atât de dificil să o exprimi cu claritate. 39. Dra W: Sigur că este. 40. Dna D: Cred că înțeleg ce vrea să spună. De exemplu, dacă doi oameni observă un eveniment, îl vor observa în termenii a ceea ce înseamnă pentru fiecare, datorită modului în care fiecare îl vede. Și fiecare îl vede diferit din cauza a ce este fiecare. Asta este ceea ce încercați să spuneți? 41. Dra W: Da, cam asta este ce vreau să spun.1 (186, pp. 26-30)

363

Deși subiectul aflat în discuție este foarte diferit, descrierea procesului ca o rezolvare de probleme personalizată ar părea să fie în continuare valabilă. în măsura în care am fost capabili să observăm, conținutul cursului pare să aibă relativ puțină influență asupra tipului procesului de învățare pe care l-am descris.

Problema evaluării Cum vom rezolva problema notelor, a promovării cursurilor și examinărilor, când această abordare este folosită în situația de clasă? Cum urmează să fie evaluat studentul? Pare să existe un singur răspuns la această întrebare, care este în întregime compatibil cu abordarea în sine. Dacă scopurile individului și ale grupului reprezintă esența schematică a cursului; dacă scopurile individului sunt îndeplinite, în condițiile în care află de la curs cunoștințe semnificative, care să rezulte într-o îmbogățire a Sinelui; dacă funcția profesorului este de a facilita astfel de cunoștințe; atunci nu există decât o singură persoană care se află în postura de a evalua gradul în care obiectivul a fost atins, și aceasta este studentul însuși. Autoevaluarea pare să fie metoda logică pentru descoperirea acelor moduri în care experiența a fost o nereușită și a acelor privințe în care a fost plină de însemnătate și fertilă. Acesta este, Într-adevăr, apogeul corespunzător al unei „educații pentru conducători". Cine poate să spună dacă studentul a dat dovada strădaniei sale neîntrecute? Ce slăbiciuni și lacune există în cunoștințele sale? Care a fost calitatea gândirii sale în timp ce s-a luptat cu problemele pe care propriile sale scopuri le-au ridicat? Persoana cea mai competentă care să înde­ plinească această sarcină ar părea să fie individul responsabil care a trăit scopu­ rile, care a observat îndeaproape eforturile pentru a le atinge — studentul care a fost în centrul procesului. Aici, încă o dată, se află dovada caracterului revo­ luționar al acestei abordări a educației, din moment ce tocmai esența tuturor 1

41. Prin intermediul ultimelor câteva replici, dna S, dna D și profesorul par să o ajute pe dra W să-și înțeleagă raționamentul.

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

364

programelor noastre educaționale este evaluarea riguroasă (am putea spune aproape nemiloasă) a studentului, fie de către profesor, fie prin intermediul unui test standardizat și impersonal. Experiența noastră a confirmat principiul teoretic referitor la faptul că auto­ evaluarea este cel mai dezirabil mod de apreciere, în cadrul unui curs centrat pe student. Cu cât mai mare libertatea de a folosi autoevaluarea într-o astfel de situație, cu atât mai evident favorabile au fost rezultatele. Studenții resimt sarcina autoaprecierii ca pe încă o oportunitate pentru creștere. Ei trăiesc cu surprindere faptul că nimeni nu va folosi un loc extern al evaluării. Nu trebuie să tremure de teamă că vor fi „picați"; și nici nu vor căuta aprecierea cu o anticipare copilărească, întrebarea pentru fiecare student este: Care este aprecierea mea onestă față de ceea ce am făcut în legătură cu propriile mele scopuri? Nu există nici măcar un beneficiu de obținut din augmentarea autoaprecierii. Așa cum un student scrie: „Am început să o fac să pară destul de favorabilă, dar pe cine aș fi păcălit, și de ce să mă păcălesc singur?" A duce la bun sfârșit o autoevaluare este adesea cea mai dificilă sarcină. înseamnă că studentul trebuie să își formuleze propriile criterii de evaluare, trebuie să decidă asupra standardelor pe care le are pentru el însuși. înseamnă să trăiască pe deplin implicațiile descoperirii că, pe termen lung, locul evaluării se află în el însuși. Ceva din gustul acestei experiențe va fi transmis în următoarea porțiune, în care citatele vor fi redate din documente referitoare la autoevaluare. Să ne întoarcem acum totuși la o altă fază a acestei probleme a evaluării. Cei mai mulți profesori lucrează într-un cadru instituțional, în care filosofia operațională este aproape direct opusă celei pe care am prezentat-o. Studentul trebuie „motivat" să lucreze; singura dovadă că a fost motivat este prin intermediul examinărilor; notele sunt bilanțul unei astfel de evaluări; si de-a lungul întregului proces profesorul nu trebuie să aibă încredere în student. Devine atunci imposibil pentru un profesor să își poată conduce clasa într-o manieră centrată pe student, într-un astfel de context? Nu am constatat să fie așa, deși este adevărat că trebuie să existe unele compromisuri, dacă va fi să progresăm prin mijloace evolutive mai degrabă decât prin cele revoluționare. Și de data aceasta problemele își pierd caracterul lor copleșitor, dacă pro­ fesorului îi este clară propria sa abordare filosofică a situației. Notele și evaluarea devin pur și simplu încă o limitare impusă de mediu, încă o problemă pe care studenții și profesorul trebuie să o rezolve. Profesorul își expune dilema grupului. „Universitatea impune să îmi semnez numele alături de notele date tuturor membrilor clasei, arătând că aceștia și-au îndeplinit activitățile la un anumit nivel. Cum doriți să ne raportăm la această problemă?" Acționând într-un astfel de cadru, orice soluție este mai puțin decât perfectă, dar diverse clase au ajuns la soluții de lucru care au înlesnit incomparabil mai mult creșterea decât abordarea convențională. Câteva dintre acestea pot fi enumerate.

CARL R. ROGERS

La unele cursuri au participat la eval într-o grupă mice aceștia au hotărât s sfârșitul cursului. ] câștigat-o și a oferit: Grupul și profe; printr-un acord gene în cadrul anumit fi transformat. Utili, permițând ca autoev

La unele cursuri f: sa cu privire la un ca aceea că profesorul vj fi de acord cu el, caz i student și profesor.

Acestea reprezintă c; fost făcute. Chiar și ceh ca evaluarea studentul procesul evaluativ. Baze al atenției, iar studenții opun creșterii în terme conștient de faptul că o umane și failibile și că p de validă pentru el ca și în timp ce ne-am lupi academice și am compar evalueze singuri, am aju radicală. Aceea că dezv degrabă decât sporită d( sau nefavorabilă, nu p< responsabil ori socializat ție opusă. Asta nu înseamnă ci persoană dintre zece sol} medic, psiholog, avocat poate impune ca el să fi^ public, în așa fel încât soj această sarcină. Dar să re

La unele cursuri studenții au formulat examinarea propunând întrebări și au participat la evaluarea lor.

365

într-o grupă mică în care studenții erau familiarizați cu activitatea fiecăruia, aceștia au hotărât să ajungă la note printr-o discuție deschisă de grup, la sfârșitul cursului. Fiecare student a specificat nota pe care a simțit că a câștigat-o și a oferit motivațiile. Grupul și profesorul au intrat în discuție și s-a ajuns la fiecare notă printr-un acord general de opinie.

în cadrul anumitor universități, un calificativ de Admis ori Respins poate fi transformat. Utilizând acest aspect, clasele au acceptat un calificativ A, permițând ca autoevaluarea să fie judecata reală a muncii lor.

La unele cursuri fiecare student a scris o autoevaluare incluzând aprecierea sa cu privire la un calificativ corespunzător pentru el însuși. înțelegerea este aceea că profesorul va transforma acest calificativ doar dacă simte că nu poate fi de acord cu el, caz în care se va ajunge la calificativ printr-o consultație între student și profesor. Acestea reprezintă câteva dintre numeroasele abordări de compromis care au fost făcute. Chiar și cele mai defectuoase au acele avantaje. Accentuează faptul ca evaluarea studentului de către student merită mult mai multă greutate în procesul evaluativ. Baza pentru calificative se impune, inevitabil, în centrul acut al atenției, iar studenții ajung să înțeleagă că, deseori (dacă nu întotdeauna), se opun creșterii în termenii scopurilor personale. Studentul devine pe deplin conștient de faptul că o notă este un lucru extrem de artificial, bazat pe metode umane și failibile și că propria apreciere a realizărilor sale este cel puțin tot atât de validă pentru el ca și o apreciere dintr-un loc extern al evaluării. în timp ce ne-am luptat cu această problemă a calificativelor și a contabilității academice și am comparat-o cu acele experiențe în care studenții sunt liberi să se evalueze singuri, am ajuns la o concluzie care unora li se va părea cu adevărat radicală. Aceea că dezvoltarea personală este îngreunată și împiedicată mai degrabă decât sporită de evaluarea externă. Dacă acea evaluare este favorabilă sau nefavorabilă, nu pare să înlesnească dezvoltarea unui Sine mai matur, responsabil ori socializat, dar, Într-adevăr, are tendința să acționeze într-o direc­ ție opusă. Asta nu înseamnă că trebuie să abolim toate evaluările. Dacă angajez o persoană dintre zece solicitanți, îi evaluez pe toți. Dacă un om se angajează ca medic, psiholog, avocat sau arhitect, atunci probabil că bunăstarea societății poate impune ca el să fie evaluat în termenii unor anumite criterii disponibile public, în așa fel încât societatea să poată ști dacă este sau nu competent pentru această sarcină. Dar să recunoaștem că astfel de evaluări sunt făcute în numele

Terapia centrată pe client ■ Predarea centrată pe student

366

bunăstării organizației sau al bunăstării societății. Ele nu promovează, după câte putem stabili, creșterea sau bunăstarea individului. O astfel de ipoteză radicală merită o cercetare intensivă. Până acum autorul are cunoștință de un singur studiu referitor la acest subiect. Beier (21) a studiat efectul unei evaluări Rorschach asupra raționamentului, rezolvării de probleme și abilităților motorii.1 Unui număr de șaizeci și doi de studenți absolvenți li s-a aplicat un test Rorschach și teste de raționament abstract și de rezolvare de probleme. Au fost apoi împărțiți într-un grup experimental și un grup de control, corelate în funcție de vârstă, inteligență, de abilitatea în raționamentul abstract și de gradul de adaptare măsurat prin Rorschach. Membrilor grupului experimental li s-a înmânat apoi o interpretare structurată a rezultatelor obținute la Rorschach. Aceștia au fost expuși, cu alte cuvinte, unei evaluări (pe care ar fi probabil să o considere autoritară) făcută dintr-un cadru extern de referință. Ambele grupuri au fost apoi retestate pentru raționamentul abstract, sortarea cartonașelor și abilitatea de a desena în oglindă. Grupul experimental a prezentat mai multă anxietate, mai multă rigiditate și un grad mai mare al dezorganizării decât grupul de control. A părut mai puțin capabil să răspundă în mod felxibil și inteligent sarcinilor situației. Diferențele dintre grupuri au fost semnificative statistic. Deși acest studiu abordează doar o fază a problemei și are nevoie de multe alte adăugiri, descoperirile sale sunt în acord cu propria noastră experiență, indicând că, atunci când studentul simte că locul evaluării rezidă în afară sa, dezvoltarea și organizarea personalității sunt îngreunate; că, atunci când resimte locul eva­ luării ca fiind în interiorul său, creșterea personală este încurajată.

Urmări ale predării centrate pe student De obicei le-am cerut studenților să predea la sfârșitul cursului un fel de document personal — o autoevaluare sau o reacție la experiența cursului. Una dintre învățăturile impresionante care decurge din răsfoirea acestor documente este înțelegerea acută a faptului că fiecare student a urmat un curs diferit. Cu alte cuvinte, câmpul experienței fiecărei persoane este atât de diferit uneori, încât este foarte dificil de crezut că documentele predate au fost scrise referitor la ceea ce a reprezentat, dintr-un punct de vedere exterior, aceeași experiență obiectivă, adică un anumit curs, cu un anumit profesor. Să citești un astfel de grup de lucrări cu atenție presupune să renunți pentru totdeauna la noțiunea că un curs va însemna pentru toți studenții același grad de „acoperire" a subiectelor A, B și C. Experiența fiecărei persoane referitoare la curs este extrem de unică și intim legată de propriul trecut și de dorințele și scopurile sale actuale. 1

Acest studiu a fost anterior citat pentru a ilustra un alt aspect. Vezi Capitolul 4, pagini­ le 135-138, notă de subsol.

CARL R. ROGERS

în ciuda acestei unici în astfel de relatări. Pri poate întinde de la perpj frustrări profunde. Stud a fi lăsat pe cont propr pentru mulți poate fi lu
că nu este posibil să existe este o limită precisă între e sau o experiență este sau n însemnată de faptul dacă < Sine. Acele elemente pe ca] chiar și atunci când un astft afara controlului este trăită atunci când un picior amor} mai degrabă decât o parte a

fenomenal, alături de experiențe care nu îi implică pe ceilalți — de exemplu, că radiatoarele sunt fierbinți, scările sunt periculoase și bomboanele au gust bun. In acest stadiu al dezvoltării, s-ar părea, are loc un tip de simbolizare distorsionată a experienței și o negare a experienței din conștiință, care are multă importanță pentru dezvoltarea ulterioară a inadaptării psihologice. Să încercăm să exprimăm acest lucru în termeni generali și schematici. Unul dintre primele și cele mai importante aspecte ale trăirii Sinelui de către copilul obișnuit este acela de a fi iubit de părinții lui. Se percepe pe sine ca pe o ființă care poate fi iubită, demnă de iubire și relația cu părinții săi este una de afecțiune. Trăiește toate acestea cu satisfacție. Acesta este un element central și semnificativ al structurii Sinelui, pe măsură ce începe să se formeze. în același timp resimte evaluări senzoriale pozitive, resimte îmbogățirea în alte moduri. Este plăcut să aibă scaun în orice moment și în orice loc în care tensiunea psihologică este trăită. Este satisfăcător și stimulativ să îl lovească sau să încerce să scape de frățiorul lui. Pe când aceste lucruri sunt inițial trăite, ele nu sunt în mod necesar incongruente cu conceptul Sinelui ca persoană care poate fi iubită. Dar apoi pentru copilul nostru schematic apare o amenințare gravă la adresa Sinelui. Trăiește cuvinte și acțiuni ale părinților săi cu privire la aceste compor­ tamente satisfăcătoare, iar cuvintele și acțiunile se adaugă sentimentului: „Ești rău, comportamentul este rău și nu ești iubit sau nu poți fi iubit când te comporți în acest fel". Aceasta constituie o amenințare profundă pentru structura Sinelui care se naște. Dilema copilului ar putea fi schematizată în acești termeni: „Dacă admit în conștiință satisfacțiile acestor comportamente și valorile pe care le înțeleg din aceste experiențe, atunci acest lucru este incongruent cu Șinele meu ca fiind iubit sau capabil să fie iubit". Anumite consecințe urmează apoi în dezvoltarea copilului obișnuit. O con­ secință este negarea conștientizării satisfacțiilor care sunt trăite. Cealaltă este de a distorsiona simbolizarea experienței părinților. Simbolizarea exactă ar fi: „Percep că părinții mei trăiesc acest comportament ca fiind nesatisfăcător pentru ei". Simbolizarea distorsionată, distorsionată pentru a apăra conceptul amenințat al Sinelui, este: „Percep acest comportament ca fiind nesatisfăcător". Acesta este modul în care, s-ar părea, atitudinile parentale nu sunt doar introiectate, dar, ceea ce este mult mai important, sunt trăite nu ca atitudine a altcuiva, ci în manieră distorsionată, ca și cum ar fi bazate pe dovada propriei înzestrări senzoriale și viscerale a persoanei. Astfel, prin intermediul simbolizării distorsionate, manifestarea furiei ajunge să fie „trăită" ca fiind rea, deși, cu cât mai precisă este simbolizarea, cu atât mai des manifestarea furiei va fi trăită ca satisfăcătoare sau stimulatoare. Reprezentării mai exacte nu îi este permis totuși să intre în conștiință sau, dacă intră, copilul este anxios din cauza incongruenței pe care o întreține în interiorul său. în consecință, „îmi place frățiorul meu"

433

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

436

XI) Pe măsură ce experiențele apar în viața individului, acestea sunt fie (a) sim­ bolizate, percepute și organizate într-o oarecare relație cu Șinele, (b) ignorate pentru că nu există nicio relație percepută cu structura Sinelui, (c) negate simbolizării sau le este dată o simbolizare distorsionată pentru că experiența este incongruentă cu structura Sinelui. Să ne uităm mai întâi la acele experiențe care sunt ignorate pentru că sunt irelevante pentru structura Sinelui. Diferite zgomote se aud în depărtare, în acest moment. Până ca ele să-i fie utile nevoii mele intelectuale de moment, de exem­ plu, sunt relativ inconștient de ele. Ele există în fundalul câmpului meu feno­ menal, dar nu îmi întăresc sau îmi contrazic conceptul de Sine, nu îndeplinesc nicio nevoie legată de Sine, sunt ignorate. Adeseori ne-am putea îndoi că au existat vreodată în câmpul fenomenal, dacă nu am avea abilitatea de a ne con­ centra asupra acelor experiențe când ar putea servi unei nevoi. Am mers pe stradă de zeci de ori, ignorând cele mai multe dintre senzațiile pe care le-am trăit. Totuși, astăzi, am nevoie să găsesc un magazin cu articole de menaj. îmi aduc aminte că am văzut un magazin cu obiecte casnice pe stradă, deși nu l-am „observat" niciodată. Pentru că acum această experiență îndeplinește o nevoie a Sinelui, poate fi extrasă din fond în figură. Este, fără îndoială, adevărat că majori­ tatea experiențelor noastre senzoriale sunt astfel ignorate, niciodată ridicate până la nivelul simbolizării conștiente și există doar ca senzații organice, fără să fi fost vreodată legate, în orice fel, cu conceptul organizat al Sinelui sau cu conceptul Sinelui în relație cu mediul. Un grup mai important de experiențe este acela care e acceptat în conștiință și organizat într-o oarecare relație cu structura Sinelui, fie pentru că îndeplinește o nevoie a Sinelui, fie pentru că este congruent cu structura Sinelui și astfel o consolidează. Clienta care are un concept al Sinelui de genul „pur și simplu simt că nu îmi pot ocupa locul în societate, ca toți ceilalți", percepe că nu a acumulat din activitatea școlară, că eșuează atunci când încearcă să facă lucruri, că nu reacționează în mod normal și așa mai departe. Selectează din numeroasele ei experiențe senzoriale pe acelea care corespund cu conceptul despre ea însăși. (Ulterior, când conceptul Sinelui se schimbă, percepe că a inițiat cu succes noi proiecte, că este suficient de normală pentru a continua.) în același mod sunt simbolizate numeroase experiențe, pentru că sunt legate de nevoile Sinelui. Observ o carte pentru că are un subiect despre care vreau să aflu; percep cravatele când mă pregătesc să îmi cumpăr una. Un infanterist percepe urmele de pământ proaspăt întors pe drum atunci când acestea ar putea indica existența unei mine de teren. Al treilea grup de experiențe senzoriale și viscerale, acelea cărora pare că nu le este permis accesul în conștiință, este cel care necesită atenția noastră cea mai concentrată, pentru că pe acest tărâm se află multe dintre fenomenele com­ portamentului uman pe care psihologii s-au străduit să le explice. în anumite

CARLR. ROGERS

cazuri, negarea perce al cărei concept de Si: sunt inteligentă, pur cred. Nu știu de ce n dea încredere, dar m acceptă cu ușurință se cu conceptul ei de Sii accentuând alte perct Acest tip de negare m tuturor, în mod frecv Există totuși un ti freudienii au încerca părea că trăirea orgar sau are loc doar o sin adecvată a ei ar fi îr femeie al cărei concej religioasă foarte stri< permite accesul în co: Sine. Trăirea organici bolizarea acestor dori ce Șinele conștient pc familie excesiv de soli care este recunoscătc controlului subtil care bările psihologice car bolizarea acestor trăi simboliza într-o oare< Sinelui, cum ar fi perce Astfel, organizarei nu permite intruziui anumite condiții pe c parte, reacționează ai corp străin pătrunde: Ar trebui să reținei nu pentru că sunt dăi cepție care ar altera c din punct de vedere i într-o direcție constr clientei citate mai susj la fel cum o persoană' tarea experiențelor ca)

438

Multe aspecte derutante au legătură cu întrebarea: „Cum este realizată nega­ rea?" Pe măsură ce am studiat materialele noastre clinice și cazurile înregistrate, unii dintre noi — inclusiv autorul — au început să dezvolte teoria potrivit căreia, într-un fel, o experiență ar putea fi recunoscută ca amenințătoare și împiedicată să intre în conștiință fără ca persoana să fi fost vreodată conștientă de ea, chiar și pentru o clipă. Pentru alții din grup, aceasta a părut cea mai neplauzibilă explicație, pentru că implica un proces de „a ști fără a ști", „de a percepe fără a percepe". în acest moment o serie de studii clarificatoare au început să apară din cercetarea de laborator. Ca o consecință a muncii lui Bruner și Postman asupra factorilor personali care influențează percepția, au provenit anumite descoperiri care se referă în mod direct la problema pe care tocmai am definit-o. A început să reiasă că până și în prezentarea tahistoscopică a unui cuvânt subiectul știe sau „pre-percepe" sau răspunde la valoarea pozitivă sau negativă a cuvântului înainte ca stimulul să fie recunoscut în conștiință. Acest aspect al studiilor în domeniul percepției poate fi revăzut în trimiterile bibliografice către Postman, Bruner și McGinnies (151), McGinnies (122) și McCleary și Lazarus (121). Cu o cantitate sporită de dovezi bazate pe studii din ce în ce mai decisive, se pare că următoarea concluzie este justificată. Individul pare să fie capabil să deosebească stimulii amenințători de cei neamenințători și să reacționeze în conformitate, chiar dacă la nivel conștient nu poate să recunoască stimulul la care reacționează. McCleary și Lazarus, al căror studiu este mult mai atent controlat decât cele efectuate până în prezent, inventează termenul de „subcepție" pentru a descrie acest proces. Individul „subcepe" un cuvânt ca fiind amenințător, așa cum este indicat de răspunsul său galvanic cutanat, chiar și atunci când timpul de expu­ nere este prea scurt pentru a-1 percepe. Chiar dacă percepe cuvântul în mod eronat în conștiință, reacțiile sale autonome au tendința de a configura un răspuns la o situație amenințătoare, după cum arată RGC1. Autorii conchid că, „deși un subiect nu poate să afirme prezența unei discriminări vizuale [adică dă un răspuns incorect atunci când este constrâns să facă o alegere], este totuși capabil să facă o discriminare a stimulului la un oarecare nivel alăturat celui necesar pentru recunoaștere conștientă". (121, p. 178) Acest gen de descoperire pare să confirme ipoteza noastră clinică și teoretică, anume că individul poate nega conștiinței experiențe, fără să fi fost vreodată conștient de ele. Are loc cel puțin un proces de „subcepție", un răspuns organismic fiziologic discriminativ evaluativ la experiență, care poate preceda percepția conștientă a unei astfel de experiențe. Căpătăm astfel o posibilă descri­ ere elementară a modului în care poate fi împiedicată simbolizarea exactă și conștientizarea experiențelor amenințătoare la adresa Sinelui. 1

Răspuns galvanic cutanat. (N. red.)

\RLR. ROGERS

Și aici am putea avea l atât de multe inadaptări de conceptul organizat al zarea anumitor experier muncă experimentală este utilă pentru descrierea mo Din punct de vedere clini prin termenul de „subcepl

XII) Cele mai multe clinti sunt acelea care sunt congrc Deși există câteva excej fi discutate în propoziția i cazuri forma efortului de < organismul se străduiești trăită, forma pe care o ia ceptul de Sine. Bărbatul ca tindă către un sentiment al necinstite. Persoana care c își poate satisface nevoia c canale prin care nevoile f conceptul organizat al Sin în cele mai multe cazi nevoii care este satisfăcută pentru mâncare sau penti care sunt congruente cu cc când negarea experienței proces. De exemplu, unui netemător îi este atribuită c de vedere fiziologic, trăieș reacții nu pot fi simbolizai conceptul personal de Sini „motorul nu funcționează ț digestiv iritat" și din aceste multe altele care ar putea i în conștiință. Comportame dar urmează canale care st comportament este de ace face o nevoie care nu est tamentale care sunt congrt mod conștient. I ’ I j i i

Și aici am putea avea un fundament pentru descrierea anxietății care însoțește atât de multe inadaptări psihologice. Anxietatea poate fi tensiunea manifestată de conceptul organizat al Sinelui atunci când aceste „subcepții" arată că simboli­ zarea anumitor experiențe ar fi distructivă pentru organizare. Dacă această muncă experimentală este confirmată de cercetări ulterioare, va furniza o legătură utilă pentru descrierea modului în care are loc refularea sau negarea experiențelor. Din punct de vedere clinic, s-ar părea că un astfel de proces precum cel indicat prin termenul de „subcepție" este necesar pentru a explica fenomenele observate.

439

XII) Cele mai multe dintre modurile de comportament care sunt adoptate de organism sunt acelea care sunt congruente cu conceptul de Sine. Deși există câteva excepții importante de la această afirmație (excepții care vor fi discutate în propoziția următoare), este demn de reținut că în cele mai multe cazuri forma efortului de căutare este dictată de conceptul de Sine. Pe măsură ce organismul se străduiește să își îndeplinească nevoile în lumea așa cum este trăită, forma pe care o ia efortul său trebuie să fie o formă congruentă cu con­ ceptul de Sine. Bărbatul care are anumite valori atașate de onestitate nu poate să tindă către un sentiment al realizării prin intermediul mijloacelor care lui i se par necinstite. Persoana care consideră despre sine că nu are sentimente agresive nu își poate satisface nevoia de agresivitate prin nicio modalitate directă. Singurele canale prin care nevoile pot fi satisfăcute sunt acelea care sunt congruente cu conceptul organizat al Sinelui. în cele mai multe cazuri această canalizare nu implică nicio distorsiune a nevoii care este satisfăcută. Dintre numeroasele modalități de a satisface nevoia pentru mâncare sau pentru afecțiune, individul le selectează numai pe acelea care sunt congruente cu conceptul pe care îl are despre el însuși. Sunt dăți totuși când negarea experienței despre care am vorbit mai sus joacă un rol în acest proces. De exemplu, unui pilot care se consideră un individ curajos și relativ netemător îi este atribuită o misiune care implică un mare grad de risc. Din punct de vedere fiziologic, trăiește frică și o nevoie de a scăpa de acest pericol. Aceste reacții nu pot fi simbolizate în conștiință, din moment ce ar fi contradictorii cu conceptul personal de Sine. Nevoia organică totuși persistă. Poate percepe că „motorul nu funcționează tocmai cum trebuie" sau că „sunt bolnav și am un tract digestiv iritat" și din aceste motive este scutit de misiune. în acest exemplu, ca în multe altele care ar putea fi citate, nevoile organice există, dar nu pot fi admise în conștiință. Comportamentul adoptat este unul care satisface nevoia organică, dar urmează canale care sunt congruente cu conceptul de Sine. Cel mai nevrotic comportament este de această natură. în nevrozele tipice organismul își satis­ face o nevoie care nu este recunoscută în conștiință prin mijloace compor­ tamentale care sunt congruente cu conceptul de Sine și astfel pot fi acceptate în mod conștient.

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

440

în multe tipuri de comportament relativ neutre, reglarea formei comporta­ mentului de către conceptul de Sine așa cum am susținut în această propoziție nu este observabilă și ar putea părea inexistentă. Acest control devine totuși evident de îndată ce comportamentul este incongruent cu Șinele. Prin urmare, un astfel de comportament precum somnul, apărut din nevoia de a reduce tensiunea musculară asociată cu oboseala, este în cele mai multe cazuri un comportament neutru în ceea ce privește conceptul de Sine. Cu toate acestea, mama care se consideră responsabilă pentru fiica ei adolescentă nu poate să meargă la culcare până când nu se aude ușa, iar pașii de pe hol nu sugerează că fiica ei a ajuns acasă. Ar fi incongruent cu conceptul ei de Sine să adoarmă. în mod asemănător, bărbatul care crede despre sine că este un individ conștiincios și responsabil se trezește la o oră matinală atunci când responsabilitățile sale îi cer să procedeze așa, indiferent de nevoia lui organică de somn.

XIII) Comportamentul poate, în anumite cazuri, să fie determinat de experiențe organice și de nevoi care nu au fost simbolizate. Un asemenea comportament poate fi incongruent cu structura Sinelui, dar în astfel de cazuri comportamentul nu este „recunoscut" de către individ. în momente de mare pericol sau în alte situații presante, individul se poate comporta cu eficiență și ingeniozitate pentru a-și îndeplini nevoile de securitate sau orice alte nevoi există, dar fără a aduce vreodată astfel de situații sau comportamentul provocat la nivelul simbolizării conștiente. în asemenea cazuri individul simte că „nu știam ce fac", „efectiv nu eram responsabil pentru ceea ce făceam". Șinele conștient nu simte c-ar fi influențat cumva acțiunile care au avut loc. Aceeași afirmație ar putea fi făcută cu privire la sforăit sau la comportamenul agitat din timpul somnului. Șinele nu deține controlul și comportamentul nu este privit ca o parte a Sinelui. Un alt exemplu al acestui gen de comportament apare atunci când multora dintre nevoile trăite la nivel organic le este respins accesul în conștiință din cauza incongruenței cu conceptul de Sine. Tensiunea nevoii organice poate deveni atât de puternică, încât organismul inițiază propriul său comportament de căutare și astfel duce la satisfacerea nevoii, fără a asocia vreodată comportamentul de căutare cu conceptul de Sine. Astfel, un băiat a cărui educație i-a creat un concept de Sine definit prin puritate și libertate față de impulsurile sexuale „inferioare" a fost arestat pentru că a ridicat fustele a două fete și a privit sub ele. El a insistat că nu ar fi putut să manifeste acest comportament și, confruntat cu martori, a fost sigur că „nu am fost eu". Dezvoltarea sexualității unui adolescent și curiozi­ tatea care o însoțește au constituit o nevoie organică puternică pentru care nu a părut să existe niciun canal de satisfacere care să fie congruent cu conceptul de Sine. în cele din urmă, organismul s-a comportat într-un astfel de mod încât să obțină satisfacție, dar acest comportament nu a fost simțit ca fiind și nici nu a fost

CARLR. ROGERS

o parte a Sinelui. Comportamentul a fost cel disociat de conceptul de Sine și asupra căruia băiatul nu a exercitat niciun fel de control conștient. Caracterul organizat al comportamentului rezultă din faptul că organismul, pe o bază fiziologică, poate iniția și duce mai departe comportamente complexe pentru a-și îndeplini nevoile. în numeroase cazuri de inadaptare psihologică, una dintre cauzele de îngrijo­ rare din partea individului este aceea că anumite tipuri de comportament au loc fără controlul lui sau fără posibilitatea de a le controla. „Nu știu de ce am făcut-o. Nu vreau să o fac, dar totuși o fac", este un tip de afirmație destul de obișnuit. De asemenea, expresiile „pur și simplu nu sunt eu când fac acele lucruri", „nu am știut ce fac", „nu am control asupra acelor reacții". în fiecare caz, trimiterea este către comportamentul determinat organic, pe baza negării simbolizării exacte a experiențelor și, prin urmare, continuă să existe fără să fi fost pus în nicio relație congruentă cu conceptul de Sine.

441

XIV) Inadaptarea psihologică există atunci când organismul neagă conștiinței experiențe senzoriale și viscerale importante care, în consecință, nu sunt simbolizate și organizate în gestaltul structurii Sinelui. Când această situație există, acolo se află o tensiune psihologică potențială sau fundamentală. Baza pentru această propoziție a devenit evidentă în afirmațiile anterioare. Dacă ne gândim la structura Sinelui ca fiind o elaborare simbolică a unui frag­ ment al lumii trăirii intime a organismului, ne putem da seama că, atunci când mare parte a acestei lumi intime este simbolizare negată, rezultă anumite ten­ siuni fundamentale. Constatăm atunci o discrepanță foarte reală între trăirea organismului așa cum există și conceptul de Sine care exercită o astfel de influență guvernantă asupra comportamentului. Acest Sine reprezintă acum, foarte inadecvat, experiența organismului. Controlul conștient devine mai dificil pe măsură ce organismul se străduiește să își satisfacă nevoile care nu sunt admise în mod conștient și să reacționeze la experiențele care sunt negate de Șinele conștient. Atunci se creează tensiune și, dacă individul devine oricât de puțin conștient de această tensiune sau discrepanță, se simte anxios, simte că nu este unificat sau integrat, că este nesigur de direcția sa. Astfel de afirmații pot să nu reprezinte explicația de suprafață a inadaptării, o astfel de explicație de suprafață referindu-se cel mai adesea la înfruntarea dificultăților legate de mediu, dar sentimentul lipsei interioare de integrare este comunicat, de obicei, pe măsură ce individul se simte liber să dezvăluie mai mult din câmpul percepției care este disponibil conștiinței sale. Prin urmare, astfel de afirmații precum „nu știu de ce anume îmi este frică", „nu știu ce vreau", „nu mă pot decide asupra niciunui lucru", „nu am niciun scop real" sunt foarte des întâlnite în cazurile de consiliere și indică lipsa oricărei direcții intenționale integrate de deplasare a individului.

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

442

Pentru a ilustra pe scurt natura inadaptării, să luăm imaginea familiară a unei mame despre care diagnosticianul ar spune că își respinge copilul. Ea are, ca parte a conceptului său despre Sine, o întreagă constelație care ar putea fi rezumată spunând „sunt o mamă bună și iubitoare". Această conceptualizare a ei însăși, așa cum este indicat în Propoziția X e bazată, parțial, pe o simbolizare exactă a trăirii ei și, parțial, pe o simbolizare distorsionată, în care valorile deți­ nute de ceilalți sunt introiectate ca și cum ar fi propriile ei experiențe. Cu acest concept de Sine, ea poate să accepte și să asimileze acele senzații organice de afecțiune pe care le simte față de copilul ei. Dar experiența organică a repulsiei, a aversiunii sau a urii față de copilul ei este ceva negat Sinelui ei conștient. Trăirea există, dar nu îi este permisă o simbolizare precisă. Nevoia organică este îndreptată spre manifestări negative, care ar îndeplini aceste atitudini și ar satisface tensiunea existentă. Organismul tinde către realizarea acestei satis­ facții, dar poate face asta, în cea mai mare parte, numai prin intermediul acelor canale care sunt congruente cu conceptul de sine al unei mame bune. Din moment ce mama bună ar putea fi agresivă față de copilul ei doar dacă acesta merită să fie pedepsit, percepe o mare parte din comportamentul acestuia ca fiind rău, meritând a fi pedepsit și, prin urmare, manifestările agresive pot fi duse la bun sfârșit, fără să fie contrare valorilor organizate în imaginea ei despre sine. Dacă sub o presiune crescută ar trebui la un moment dat să strige la copilul ei „Te urăsc!" ar explica de îndată că „nu am fost eu însămi", că acest comportament a apărut, dar a fost în afara controlului ei. „Nu știu ce m-a făcut să spun asta, pentru că, firește, nu am vorbit serios." Aceasta este o ilustrare bună a celor mai multe inadaptări în care organismul se străduiește să obțină anumite satisfacții în câmpul așa cum este trăit la nivel organic, în timp ce conceptul de Sine este mai contractat și nu poate permite multor trăiri reale să intre în conștiință. Din punct de vedere clinic sunt observate două grade oarecum diferite ale acestei tensiuni. Mai întâi de toate există tipul tocmai ilustrat, în care individul are un concept de Sine definit și organizat, bazat în parte pe experiențele organice (în acest caz, sentimente de afecțiune) ale individului. în timp ce acest concept al unei mame bune a fost introiectat prin prisma contactelor sociale, s-a format parțial și pe baza unora dintre senzațiile trăite efectiv de individ, devenind astfel al ei, într-un mod mai autentic. în alte cazuri individul simte, pe măsură ce își explorează inadaptarea, că nu are niciun Sine, că este un zero, că singurul lui Sine constă în strădania de a face ceea ce alții consideră că ar trebui să facă. Conceptul de Sine, cu alte cuvinte, este bazat aproape în întregime pe evaluarea experienței care este preluată de la ceilalți și conține un minimum de simbolizări precise ale experienței și un minim al evaluării organismice a experienței. Din moment ce valorile deținute de ceilalți nu au, în mod obligatoriu, nicio legătură cu trăirile organice reale ale unei

CARL R. ROGERS

persoane, discrepanța să fie exprimată sub f femeie, după ce a pern formeze baza conceptu încercat întotdeauna să întreb dacă nu cumva a

XV) Adaptarea psihol încât toate trăirile senzori nivel simbolic într-o reiat Această propoziție ] spune că eliberarea de atunci când conceptul experiențele organismu femeia care își percepe acceptă ca parte a reali acestor dorințe, va accej nism în legătură cu ele., ei de Sine este suficient țele ei sexuale, cât și c cultură. Mama care își „ ciată relației pe care o an să-și accepte sentimente] țiune și plăcere. Sentimentul reducerii pe măsură ce progreseaz sentiment despre mine în că o mare parte din comp și după ce a acceptat faj comportamente pe care ] aceste cuvinte: „îmi pot c să continui lupta de a ac Costul menținerii unei st diferitelor experiențe în ci Cea mai bună definiție afirmație că toate experierl prin intermediul unei sim intern congruent și care i ce apare acest tip de intej funcțională și individul se i nice. Când structura Șinei

persoane, discrepanța dintre structura Sinelui și lumea trăirilor ajunge, treptat, să fie exprimată sub forma unui sentiment de tensiune și suferință. O tânără femeie, după ce a permis treptat propriilor experiențe să devină conștiente și să formeze baza conceptului ei de Sine, exprimă foarte pe scurt și precis astfel: „Am încercat întotdeauna să fiu ceea ce alții au crezut că ar trebui să fiu, dar acum mă întreb dacă nu cumva ar trebui pur și simplu să văd că sunt ceea ce sunt".

443

XV) Adaptarea psihologică există atunci când conceptul de Sine este de așa natură încât toate trăirile senzoriale și viscerale ale organismului sunt sau pot fi asimilate la un nivel simbolic într-o relație congruentă cu conceptul de Sine. Această propoziție poate fi exprimată în mai multe feluri diferite. Se poate spune că eliberarea de tensiunea interioară sau adaptarea psihologică există atunci când conceptul de Sine este cel puțin în linii marii congruent cu toate experiențele organismului. Pentru a folosi una dintre ilustrările oferite anterior, femeia care își percepe și acceptă dorințele sexuale și, de asemenea, percepe și acceptă ca parte a realității ei valorile culturale acumulate deasupra refulării acestor dorințe, va accepta și va asimila toate dovezile senzoriale trăite de orga­ nism în legătură cu ele. Acest lucru este posibil numai în cazul în care conceptul ei de Sine este suficient de amplu în această zonă, pentru a include atât dorin­ țele ei sexuale, cât și dorința de a trăi într-o oarecare armonie cu propria cultură. Mama care își „respinge" copilul poate slăbi tensiunea interioară aso­ ciată relației pe care o are cu copilul, dacă are un concept de Sine care îi permite să-și accepte sentimentele de aversiune față de copil, precum și pe cele de afec­ țiune și plăcere. Sentimentul reducerii tensiunii interioare este ceva ce clienții experimentează pe măsură ce progresează în „a fi adevăratul eu" sau în dezvoltarea unui „nou sentiment despre mine însumi". O clientă, după ce a renunțat treptat la noțiunea că o mare parte din comportamentul ei era definit prin „nu mă comport ca mine" și după ce a acceptat faptul că Șinele ei ar putea include aceste experiențe și comportamente pe care până acum le-a exclus, și-a exprimat sentimentul prin aceste cuvinte: „îmi pot aminti o senzație organică de relaxare. Nu mai trebuia să continui lupta de a acoperi și de a ascunde această persoană reprobabilă". Costul menținerii unei stări de alertă defensive pentru a preveni simbolizarea diferitelor experiențe în conștiință este, în mod evident, imens. Cea mai bună definiție despre ceea ce reprezintă integrarea pare să fie această afirmație că toate experiențele senzoriale și viscerale sunt admisibile în conștiință prin intermediul unei simbolizări precise și organizabile într-un sistem care este intern congruent și care constituie sau este legat de structura Sinelui. Odată ce apare acest tip de integrare, tendința către creștere poate deveni pe deplin funcțională și individul se mișcă în direcții normale tuturor formelor de viață orga­ nice. Când structura Sinelui este capabilă să accepte și să observe în conștiință

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

444

experiențele organice, când sistemul organizațional este suficient de expansiv pentru a le conține, atunci este obținută o integrare evidentă și un sentiment al direcției, iar individul simte că energia sa poate fi și este direcționată către scopul limpede al actualizării și al sporirii unui organism unificat. Un aspect al acestei propoziții pentru care avem câteva dovezi de cercetare, dar care ar putea fi testate chiar și mai clar este faptul că acceptarea conștientă a impulsurilor și a percepțiilor crește în mare măsură posibilitatea controlului conștient. Din acest motiv persoana care a ajuns să își accepte propriile experiențe capătă și sentimentul că are control asupra sa. Dacă pare derutant că termenul „conștiință lucidă" ar trebui folosit aproape în mod interșanjabil cu „control conștient", poate că o analogie va înlesni clarificarea. Conduc mașina pe un drum înghețat. îi controlez direcția (așa cum Șinele simte că are controlul organismului). Vreau să virez la stânga, pentru a urma curba drumului. In acest moment, mașina (analogă cu organismul fiziologic) reacționează la legile fizicii (analoge tensiunii fiziologice) de care eu nu sunt conștient și derapează, deplasându-se în line dreaptă în loc să ia virajul în curbă. Tensiunea și panica pe care le simt nu sunt diferite de tensiunea unei persoane care constată că „fac lucruri care nu mă reprezintă, pe care nu le pot controla". Terapia este, de asemenea, similară. Dacă sunt conștient și dispus să accept toate trăirile mele senzoriale, simt tendința mașinii de a merge în față, nu o neg, răsucesc volanul „odată cu deraparea" mai degrabă decât în jurul curbei, până când mașina se află din nou sub control. Atunci pot să întorc la stânga, mai ușor. Cu alte cuvinte, nu îmi ating imediat obiectivul conștient, dar, acceptând toate dovezile experienței și organizându-le într-un sistem perceptual integrat, capăt controlul prin care pot fi obținute obiective rezonabile conștiente. Acest lucru este foarte asemănător cu sentimentul persoanei care a încheiat terapia. Se poate să fi găsit necesar să își modifice obiectivele, dar orice dezamăgire în această privință este mai mult decât com­ pensată de integrarea crescută și controlul care decurg de aici. Nu mai există aspecte ale comportamentului său pe care să nu le poată regla. Această senzație a autonomiei, a autoguvernării este sinonimă cu faptul de a avea toate expe­ riențele disponibile în conștiință. Expresia „disponibile în conștiință" este în mod deliberat aleasă. Faptul că toate experiențele, impulsurile, senzațiile sunt disponibile este important, și nu neapărat faptul că acestea sunt prezente în conștiință. Organizarea conceptului de Sine împotriva simbolizării anumitor experiențe contradictorii cu acesta reprezintă aspectul negativ important. De fapt, când toate experiențele sunt asimilate în relație cu Șinele și devin o parte a structurii Sinelui, există tendința individului de a fi mai puțin din ceea ce se numește „conștiință de sine". Com­ portamentul devine mai spontan, exprimarea atitudinilor este mai puțin prote­ jată, pentru că Șinele poate accepta astfel de atitudini și un astfel de comportament ca parte din el. Deseori, un client aflat la începutul terapiei exprimă frica reală

:arl r. rogers

că ceilalți i-ar putea descoperi Șinele real. „Imediat ce încep să mă gândesc la ce sunt, am un conflict așa de îngrozitor din cauza a ce sunt, încât mă face să mă simt oribil. Este așa o autodevalorizare încât sper ca nimeni să nu afle niciodată... Mi-e frică să mă port natural, probabil, pentru că pur și simplu nu simt cum aș simți dacă m-aș plăcea pe mine". Cu această dispoziție, comportamentul trebuie să fie întotdeauna reținut, precaut, timid. Dar când aceeași clientă a ajuns să accepte în profunzime faptul că „sunt ceea ce sunt", atunci poate să fie spontană și poate să își destindă conștiința de sine.

445

XVI) Orice experiență care este incongruentă cu organizarea sau cu structura Sinelui poate fi percepută ca amenințătoare și, cu cât există mai multe astfel de percepții, cu atât mai rigid este organizată structura Sinelui pentru a se autoconserva. Această propoziție este o încercare de a formula o descriere a anumitor date clinice. Dacă mamei care-și respinge copilul, menționate anterior, i se spune că mai mulți observatori au ajuns la concluzia că își respinge Într-adevăr copilul, urmarea inevitabilă este aceea că, pentru moment, va exclude orice asimilare a acestei experiențe. Poate să atace condițiile observării, pregătirea sau autoritatea observatorilor, gradul de înțelegere pe care aceștia îl posedă și așa mai departe, își va organiza defensele propriului ei concept de mamă bună și iubitoare și va fi capabilă să demonstreze acest concept cu o mulțime de dovezi. Va percepe în mod evident evaluarea observatorilor ca pe o amenințare și se va organiza în apărarea propriului concept conducător. Același fenomen va fi observat dacă fata care consideră despre sine că este în întregime lipsită de capacități va primi un scor înalt la un test de inteligență. Ea poate și se va apăra împotriva acestei amenințări a incongruenței. Dacă Șinele nu este capabil să se apare împotriva amenințărilor profunde, rezultatul este o catastrofică prăbușire psihologică și dezintegrarea. O formulare concisă și ajutătoare a elementelor esențiale în amenințare și defensă, așa cum se aplică personalității, a fost elaborată de Hogan (87, 88). în rezumatul său, enumeră opt afirmații, în timp ce descrie modul în care com­ portamentul defensiv are loc. Acestea sunt următoarele:

1. Amenințarea apare atunci când experiențele sunt percepute sau anti­ cipate ca fiind incongruente cu structura Sinelui. 2. Anxietatea este răspunsul afectiv la amenințare. 3. Defensa este o secvență a comportamentului ca răspuns la amenințare, al cărei scop este menținerea structurii Sinelui. 4. Defensa implică o negare sau o distorsiune a experienței percepute pentru a reduce incongruența dintre experiență și structura Sinelui. 5. Conștientizarea amenințării și nu amenințarea în sine este redusă prin comportamentul defensiv.

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

6. Comportamentul defensiv crește susceptibilitatea la amenințare, în sensul că experiențele negate sau distorsionate pot fi amenințătoare prin intermediul percepțiilor recurente. 7. Amenințarea și defensa au tendința de a apărea din nou și din nou în succesiune; pe măsură ce această succesiune progresează, atenția este îndepărtată din ce în ce mai mult de amenințarea originară, dar o parte mai mare a experienței este distorsionată și sensibilă la amenințare. 8. Această succesiune defensivă este limitată de nevoia de a accepta realitatea. (88)

Teoria lui Hogan ne ajută să explicăm amploarea comportamentului defensiv al individului, remarcând faptul că este cu atât mai mare probabilitatea ca orice experiență nouă să fie percepută ca amenințătoare, cu cât mai multe experiențe senzoriale și viscerale sunt negate simbolizării sau le este atribuită o simbolizare distorsionată, din moment ce există o structură falsă mai amplă care trebuie să fie conservată.

XVII) în anumite condiții, implicând în primul rând absența totală a oricărei amenințări la adresa structurii Sinelui, experiențele care nu sunt congruente cu aceasta pot fi percepute și examinate, iar structura Sinelui revizuită pentru a asimila și a conține astfel de experiențe. Aici un fapt clinic important confirmat de multe cazuri terapeutice este dificil de formulat într-o formă generalizată precisă. Este limpede, conceptele de Sine se transformă atât în dezvoltarea obișnuită a individului, cât și în terapie. Propozițiile anterioare vorbesc despre defensele Sinelui, în timp ce aceasta se străduiește să expună modul în care poate apărea schimbarea. Să trecem de la exemplele mai clare către cele mai puțin clare: în terapia de tipul celei centrate pe client, prin intermediul relației și a modului în care con­ silierul o abordează, clientul este treptat asigurat că este acceptat așa cum e și că fiecare nouă fațetă dezvăluită este, de asemenea, acceptată. Atunci experiențele care au fost negate pot fi simbolizate, adesea foarte încet, și astfel aduse limpede în formă conștientă. Odată ce devin conștiente, conceptul de Sine este extins astfel încât să poată fi incluse ca parte a unui tot integrat. Prin urmare, mama ce-și respinge copilul, într-o astfel de atmosferă, este mai întâi capabilă să recu­ noască percepția comportamentului ei — „presupun că uneori trebuie să i se pară că nu îl plac" — și apoi posibilitatea unei experiențe incongruente cu Șinele — „presupun că uneori nu îl plac" — și, treptat, formularea unui concept lărgit al Sinelui: „pot să admit că îl plac și că nu îl plac și tot ne înțelegem satisfăcător". Sau o femeie care își urăște mama și justifică tiparul Sinelui care conține o astfel de ură ajunge mai întâi să admită că a fost altceva dincolo de

comportamentul de ură — „Tot fac curat în casă atunci când vine, ca și cum i-aș arăta cât de bună sunt, ca și cum aș încerca să intru în grațiile ei" —, apoi recunoaște experiențe în mod direct contradictorii cu conceptul ei de Sine — „simt o căldură adevărată față de ea, un fel de afecțiune binefăcătoare" — și, treptat, pe baza încercării de a trăi după un concept revizuit al Sinelui în această relație, ajunge să își lărgească acest concept până într-un moment în care tensiunea este diminuată — „Mă înțeleg bine cu ea. Este cel mai minunat lucru modul în care mi-am scos-o pe mama din minte. Pot să o accept sau să nu o accept fără atât de multă tensiune". Dacă încercăm să analizăm elementele care fac posibilă reorganizarea struc­ turii Sinelui, s-ar părea că există doi posibili factori. Unul este înțelegerea autoinițiată a noului conținut. Explorarea experienței este facilitată de consilier și, din moment ce Șinele este acceptat la fiecare pas al explorării sale și în orice transformare pe care ar putea s-o prezinte, pare posibil ca, treptat, să exploreze zone într-un ritm „sigur" și experiențe negate până acum sunt încet și ezitant acceptate, tot așa cum un copil mic, încet și ezitant, se apropie de un obiect înspăimântător. Un alt factor care ar putea fi implicat este acceptarea pe care consilierul o arată față de toate experiențele, toate atitudinile, toate percepțiile. Această valoare socială poate fi introiectată de client și aplicată propriilor sale experiențe. Cel din urmă cu siguranță nu poate fi motivul principal, din moment ce adeseori este cunoscut de client că persoana consilierului este una dintr-o mie care deține o astfel de valoare și că societatea, în general, nu îl va accepta pe client așa cum este. Totuși, această introiecție a atitudinii consilierului poate fi cel puțin un pas temporar sau parțial către trăirea clientului cu privire la sine, că poate fi acceptat. O altă problemă care trebuie avută în vedere este aceea că acceptarea expe­ riențelor incongruente cu Șinele se întâmplă deseori între ședințe, fără ca măcar să fie verbalizate consilierului. Factorul esențial pare să fie acela că persoana dobândește atitudinea în virtutea căreia poate privi în siguranță experiența organică și apoi îi poate da voie să fie simbolizată în conștiință, chiar dacă terapeutul nu este prezent. O problemă ridicată uneori este aceea că, dacă absența amenințării la adresa conceptului de Sine ar fi fost condiția unică necesară, individul ar fi putut, în orice moment de singurătate, să se confrunte cu aceste experiențe contradictorii. Știm că asta se întâmplă în multe situații neînsemnate. Un bărbat poate fi criticat pentru un eșec repetat. In acel moment, refuză să admită această experiență drept ceea ce pare a fi, pentru că este prea amenințătoare pentru organizarea Sinelui, își neagă vina, raționalizează critica. Dar mai târziu, când se află singur, regândește problema, acceptă critica întocmai, își revizuiește conceptul de Sine și, prin urmare, comportamentul. Pentru experiențele care sunt totuși profund negate pentru că sunt profund contradictorii cu conceptul de Sine, acest lucru nu

447

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

448

ajută. Persoanei îi pare posibil să se confrunte cu o astfel de incongruență numai într-o relație cu altcineva, în care este sigură că va fi acceptată. Pentru a părăsi această discuție cu un exemplu oarecum mai simplu, copilul care simte că este vulnerabil și lipsit de putere pentru a îndeplini o anumită sarcină, pentru a construi un turn sau pentru a repara o bicicletă poate descoperi, pe măsură ce lucrează la sarcină mai degrabă deznădăjduit, că are succes. Această experiență este incongruentă cu conceptul pe care îl are despre el însuși și poate să nu fie integrată imediat; dar, în cazul în care copilul este lăsat să se descurce singur, el asimilează treptat, din proprie inițiativă, un concept de Sine revizuit, anume că, deși în general este vulnerabil și neajutorat, în această privință are abilități. Aceasta este calea firească prin care, lipsite de amenințare, pot fi asimilate percepții noi. Dar dacă aceluiași copil părinții îi spun în mod repetat că este competent să ducă sarcina la bun sfârșit, este probabil să o nege și să dovedească prin comportamentul său că nu este capabil să o îndeplinească. Cu cât mai puternică este intruziunea noțiunii cu privire la competența sa, cu atât mai mult aceasta reprezintă o amenințare la adresa Sinelui și i se opune cu mai multă forță. Este limpede că o analiză mai rafinată este necesară, cu privire la condițiile exacte de care este nevoie pentru a permite o reorganizare a conceptului de Sine și asimilarea experiențelor contradictorii. Cunoaștem o modalitate prin care această reorganizare poate fi înfăptuită, dar condițiile primordiale pentru acest tip de experiență nu sunt suficient de cunoscute. Ar trebui, de asemenea, să fie evident că aici este descris un proces de învățare, poate cea mai importantă învățare de care o persoană este capabilă, și anume învățarea Sinelui. Sperăm că aceia care s-au specializat în teoria învățării pot începe să utilizeze cunoștințele din acest domeniu, ce-i vor ajuta să descrie modul în care un individ învață o nouă configurație a Sinelui. XVIII) Când individul percepe și accepta într-un singur sistem congruent și integrat toate trăirile sale senzoriale și viscerale, atunci este, inevitabil, mai înțelegător față de ceilalți și mai acceptant față de ceilalți, ca indivizi separați. Am simțit că această propoziție este adevărată în munca noastră clinică terapeutică, și acum este confirmată de cercetarea lui Sheerer (188,189). Este una dintre descoperirile neașteptate care au provenit din abordarea centrată pe client. Pentru persoana care nu este familiară cu experiența terapeutică, poate părea gândire magică să susții că persoana care se acceptă pe sine, datorită acestei autoacceptări, va avea relații interpersonale mai bune cu ceilalți.

Totuși, din punct de vedere clinic, constatăm că persoana care încheie terapia e mai relaxată atunci când este ea însăși, mai sigură de ea, mai realistă în relațiile sale cu ceilalți și dezvoltă relații interpersonale considerabil mai bune. O clientă,

CARLR. ROGERS

discutând despre rezultatele pe care terapia le-a avut pentru ea, exprimă câte ceva despre acest fapt în următoarele cuvinte: „Sunt eu însămi, și sunt diferită de ceilalți. Obțin mai multă fericire din a fi eu însămi și îmi dau seama că îi las din ce în ce mai mult pe ceilalți oameni să își asume responsabilitatea de a fi ei înșiși". Dacă încercăm să înțelegem fundamentul teoretic pe care acest lucru se întâmplă, pare să fie după cum urmează:

449

Persoana care își neagă anumite experiențe trebuie să se apere fără încetare împotriva simbolizării acelor experiențe. Ca o consecință, toate experiențele sunt văzute în mod defensiv ca poten­ țiale amenințări mai degrabă decât drept ceea ce sunt cu adevărat.

Astfel, în relațiile interpersonale, cuvinte sau comportamente sunt trăite și percepute ca fiind amenințătoare, chiar dacă nu asta a fost intenția lor.

De asemenea, cuvintele și comportamentele care aparțin celorlalți sunt atacate pentru că reprezintă sau seamănă cu experiențele temute. Atunci nu există o înțelegere adevărată a celuilalt ca persoană separată, din moment ce este perceput în cea mai mare parte în termeni amenințători sau neamenințători la adresa Sinelui.

Dar atunci când toate experiențele sunt disponibile conștiinței și sunt integrate, defensivitatea este redusă. Când nu există nicio nevoie de apărare, nu există nici o nevoie de atac.

Când nu este nicio nevoie de atac, cealaltă persoană este percepută pentru ceea ce este Într-adevăr: un individ separat care funcționează în termenii propriilor sale înțelesuri, bazate pe propriul câmp perceptual. Deși acestea pot suna abscons, sunt confirmate de multe dovezi din viața de zi cu zi, precum și de experiența clinică. Cine sunt persoanele din orice comu­ nitate sau din orice grup care insuflă relații de încredere, care par capabile să îi înțeleagă pe ceilalți? Acestea tind să fie persoane cu un grad înalt de acceptare a tuturor aspectelor Sinelui. în experiența clinică, cum apar relațiile interpersonale mai bune? Se întâmplă pe aceeași bază. Mama cu o atitudine respingătoare, care își acceptă propriile atitudini negative față de copilul ei, descoperă că această acceptare de care la început s-a temut o face să fie mai relaxată cu copilul ei. Poate să-l observe așa cum este, nu doar prin intermediul unui ecran de reacții defensive. Făcând asta, percepe că este o persoană interesantă, cu trăsături rele, dar și cu trăsături bune, față de care uneori se simte ostilă, dar față de care se simte uneori și afectuoasă. Pe această bază confortabilă, realistă și spontană,

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

450

o relație adevărată se dezvoltă din trăirea ei reală, o relație satisfăcătoare pentru amândoi. Poate să nu fie în întregime ușoară și plăcută, dar este de departe mai confortabilă decât orice relație artificială posibilă. Este bazată pe acceptarea faptului că, în primul rând, copilul ei este o persoană separată. Femeia care își ura mama ajunge, după ce și-a acceptat toate sentimentele de afecțiune, precum și pe cele de ură, să își vadă mama ca pe o persoană cu o diversitate de caracteristici: interesantă, bună, vulgară și rea. Cu această percepție mult mai precisă, își înțelege mama, o acceptă pentru ceea ce este și construiește cu ea o relație adevărată mai degrabă decât o relație defensivă. Implicațiile acestui aspect al teoriei noastre sunt de așa natură încât să ne provoace imaginația. Aici se află o bază teoretică pentru relații trainice inter­ personale, intergrupale și internaționale. Formulată în termenii psihologiei sociale, această propoziție devine afirmația că persoana (sau persoanele, sau grupul) care se acceptă pe sine întru totul își va ameliora în mod necesar relațiile cu aceia cu care are contact personal, datorită înțelegerii și acceptării sporite pe care o are pentru ei. Această atmosferă de înțelegere și acceptare este climatul cel mai probabil să creeze o experiență terapeutică și, prin urmare, autoacceptare la persoanele care sunt expuse acestei situații. Astfel avem, Într-adevăr, „o reacție în lanț" psihologică, părând să aibă potențialități enorme pentru abordarea problemelor relațiilor sociale. XIX) Pe măsură ce individul percepe și acceptă în structura Sinelui mai multe dintre experiențele sale organice, constată că își înlocuiește sistemul de valori actual — bazat într-o atât de mare măsură pe introiecții care au fost simbolizate în mod distorsionat — cu un proces continuu de evaluare organismică. în terapie, pe măsură ce persoana își explorează câmpul fenomenal, ajunge să analizeze valorile pe care le-a introiectat și pe care le-a folosit ca și cum acestea ar fi fost bazate pe propria experiență. (Vezi Propoziția X.) Este nemulțumită de ele, adeseori arătând că a făcut ce au considerat alții că ar trebui să facă. Dar ea ce crede că ar trebui să facă? în acest punct se simte confuză și pierdută. Dacă cineva renunță la îndrumarea unui sistem de valori introiectat, ce altceva îi va lua locul? Adeseori simte că nu este în stare să descopere și să construiască un sistem alternativ. Dacă nu mai poate accepta „s-ar cuveni" și „ar trebui", „adevărat" și „greșit", toate aceste constrângeri ale sistemului introiectat, cum poate ști cu ce valori să le înlocuiască? Treptat ajunge să trăiască faptul că face judecăți de valoare într-un mod care este nou pentru ea și totuși un mod care îi era cunoscut în copilăria mică. Tot așa cum copilul așază o valoare sigură peste o experiență, bazându-se pe dovezile propriilor simțuri, așa cum a fost descris în Propoziția X, în același fel clientul descoperă că propriul organism este cel care furnizează dovezile pe care sunt întemeiate judecățile de valoare. Descoperă că propriile simțuri, propria

CARLR. ROGERS

înzestrare fiziologică pot oferi informații pentru a face judecăți de valoare și pentru a le revizui constant. Nu trebuie să-i spună nimeni că este bine să se comporte într-o manieră mai liberă și mai spontană mai degrabă decât în modul rigid cu care a fost obișnuit. Sesizează, simte că este satisfăcător și stimulativ. Sau, atunci când se comportă într-o manieră defensivă, propriul său organism este cel care simte satisfacția imediată și pe termen scurt de a fi protejat, simțind, în plus, și nemulțumirea de perspectivă de a fi rămas în gardă. Face o alegere între două cursuri de acțiune, temător și ezitant, neștiind dacă a cântărit precis valorile. Dar apoi își dă seama că poate lăsa dovezile propriei experiențe să indice dacă a ales satisfăcător. Descoperă că nu trebuie să știe care sunt valorile corecte; prin intermediul informațiilor furnizate de organismul său, poate să simtă ce este satisfăcător și ce îl face să crească. Poate să se încreadă într-un proces de evaluare, mai degrabă decât într-un sistem de valori introiectat, rigid. Să ne uităm la această propoziție într-un mod ușor diferit. Valorile sunt întot­ deauna acceptate pentru că sunt percepute ca principii făcute pentru conser­ varea, actualizarea și îmbogățirea organismului. Pe această bază, valorile sunt introiectate din cultură. In terapie s-ar părea că reorganizarea are loc pe baza reținerii acelor valori care sunt trăite ca factori ai menținerii și îmbogățirii orga­ nismului, spre deosebire de cele despre care alții spun că ar fi spre binele organis­ mului. De exemplu, un individ acceptă din cultură valoarea „cineva nu ar trebui nici să aibă, nici să exprime sentimente de gelozie agresivă față de frații lui". Această valoare este acceptată pentru că se presupune că înlesnește creșterea individului — o persoană mai bună, mai satisfăcută. Dar în terapie această per­ soană, în calitate de client, analizează această valoare în termenii unui criteriu fundamental, și anume propriile experiențe senzoriale și viscerale: „Am simțit oare că negarea atitudinilor agresive a fost ceva care mi-a dezvoltat Șinele?" Valoarea este testată în lumina dovezilor organice personale. Ca urmare a acestei evaluări a valorilor, descoperim posibilitatea unor ase­ mănări fundamentale între toate experiențele umane. Pentru că individul testează astfel de valori și își identifică valorile personale, pare să ajungă la concluzii care pot fi formulate într-o manieră generalizată: cele mai importante valori pentru îmbunătățirea organismului apar atunci când tuturor experiențelor și tuturor atitudinilor le este permisă simbolizarea conștientă și, atunci când comportamentul devine satisfacția echilibrată și plină de însemnătate a tuturor trebuințelor, aceste trebuințe putând fi accesate de conștiință. Comportamentul care decurge astfel va satisface trebuința de aprobare socială, trebuința de a manifesta sentimente pozitive de afecțiune, trebuința de manifestare sexuală, trebuința de a evita vina și regretul, precum și trebuința de a manifesta agresivitate. Prin urmare, în timp ce stabilirea valorilor de către fiecare individ ar părea să inspire o anarhie totală a valorilor, experiența arată că tocmai contrariul este adevărat. Din moment ce toți indivizii au fundamental aceleași trebuințe, inclusiv trebuința de acceptare

451

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

452

din partea celorlalți, se pare că, atunci când fiecare individ își formulează pro­ priile valori pe temeiul propriei experiențe directe a organismului, nu este anarhie ceea ce rezultă, ci un grad ridicat de comuniune și un sistem de valori în mod autentic socializat. Atunci una dintre finalitățile esențiale ale unei ipoteze ce afirmă încrederea în individ și în capacitatea sa de a-și rezolva propriile conflicte este apariția sistemelor de valori unice și personale pentru fiecare individ și care sunt transformate de dovezile schimbătoare ale experienței organice, dar care sunt în același timp profund socializate, având un grad înalt de similitudine în aspectele lor fundamentale.

O prezentare schematică Unele dintre propozițiile anterioare, în special de la propoziția IX până la propoziția XIX, pot fi clarificate printr-o prezentare schematică a anumitor moduri în care Șinele funcționează în relație cu personalitatea. Orice reprezentare grafică a unui conținut complex are tendința de a suprasimplifica și de a părea mai completă decât este în fapt. Materialul care urmează ar trebui, prin urmare, să fie acceptat cu precauție critică și cu o înțelegere a limitărilor sale. Diagrama însoțitoare poate fi înțeleasă doar prin referire la definițiile fiecărui element.

percepute ca parte a proprie concepte și valori sunt intro mediu, dar sunt percepute : senzoriale.

Zona III. în această sferă s negate conștiinței pentru că si

Ilustrări specifice Literele din cercuri pot fi conținut specific, putem ilus un exemplu întru câtva neîns

Figu Structura Sv

Definiții 9

Personalitatea totală. Diagrama privită ca un întreg (Figurile I și II, pagini­ le 453-454) menită să se focalizeze asupra structurii personalității. Așa cum este desenată în Figura I, indică o personalitate într-o stare de tensiune psihologică.

Experiență. Acest cerc reprezintă câmpul nemijlocit al experienței senzoriale și viscerale. Poate fi comparabil cu câmpul fenomenal total al copilului. Reprezintă tot ceea ce este trăit de individ, prin toate mijloacele de simț. Este un câmp fluid și schimbător. Structura Sinelui. Acest cerc reprezintă configurația conceptelor care au fost definite ca structură a Sinelui sau concept de Sine. Include percepțiile configurate ale caracteristicilor și relațiilor individului, împreună cu valorile atașate de acestea. Este disponibil conștiinței. Zona I. în interiorul acestei porțiuni a câmpului fenomenal, conceptul de Sine și Sinele-în-relație este în acord sau este congruent cu dovezile furnizate de experiența senzorială și viscerală.

Zona II. Această arie reprezintă porțiunea câmpului fenomenal în care experiențe sociale sau de altă natură au fost distorsionate prin simbolizare și

R. ROGERS

(a) „Nu mă pricep deloc la m pricepere.“ Acesta este un conc preluat de individ de la părinț ar fi existat experiența senzorii dar nu este așa. Experiența a domeniul mecanic"; simbolizări mecanic". Motivul de bază pen părții importante a structurii S

percepute ca parte a propriei experiențe a individului. Rezultate ale percepției, concepte și valori sunt introiectate de la părinți și de la celelalte persoane din mediu, dar sunt percepute în câmpul fenomenal ca fiind produsul dovezilor senzoriale.

453

Zona III. în această sferă sunt acele experiențe senzoriale și viscerale care simt negate conștiinței pentru că sunt incongruente cu structura Sinelui.

Ilustrări specifice Literele din cercuri pot fi considerate elemente ale experienței. Dându-le un conținut specific, putem ilustra funcționarea personalității. Să luăm mai întâi un exemplu întru câtva neînsemnat, așa cum este ilustrat în Figura I. Figura I. Personalitatea totală

(a) „Nu mă pricep deloc la mecanică, iar aceasta este o dovadă a lipsei generale de pricepere." Acesta este un concept introiectat împreună cu valoarea sa asociată, preluat de individ de la părinții săi. Ghilimelele arată că este perceput ca și cum ar fi existat experiența senzorială directă a eșecului cu toate lucrurile mecanice, dar nu este așa. Experiența a fost „părinții mei mă consideră nepriceput în domeniul mecanic"; simbolizarea distorsionată este „sunt nepriceput în domeniul mecanic". Motivul de bază pentru distorsiune este protejarea împotriva pierderii părții importante a structurii Sinelui, „sunt iubit de părinții mei". Aceasta duce

Terapia centrată pe client ■ 0 teorie a personalității și comportamentului

454

la un sentiment care ar putea fi schematizat astfel: „Vreau să fiu acceptat de părinții mei și, prin urmare, trebuie să mă trăiesc pe mine ca fiind genul de persoană care ei cred că sunt".

potrivit", „n-aș putea simbolizare distorsion. din moment ce este co: conștiinței sub orice foi

(b) Resimt eșec atunci când, mâ ocup de dispozitive mecanice. Aceasta este o experiență directă care s-a petrecut de câteva ori. Aceste experiențe sunt asimilate în structura Sinelui pentru că sunt congruente cu ea.

Să luăm un alt exer Har, descrisă în Capito

Figura II. Personalitatea totală

(c) Experiența reușitei unei operațiuni mecanice dificile. Acesta este un tip de experiență senzorială care este incongruent cu conceptul de Sine și astfel nu poate fi recunoscut în mod direct în conștiință. Persoana nu poate să perceapă că „am avut succes cu operațiunile mecanice", pentru că această percepție va fi dezorganizatoare pentru structura Sinelui. în cazul unei astfel de întâmplări, este aproape imposibil să negi în întregime experiența din conștiință, din moment ce dovada senzorială este clară. Totuși, este „pre-percepută" ca amenințătoare și admisă în conștiință într-o manieră suficient de distorsionată pentru a elimina amenințarea la adresa structurii Sinelui. Prin urmare, apare în conștiință într-o astfel de manieră precum „a fost doar noroc", „piesele pur și simplu s-au

CARLR. ROGERS

(d) „Nu simt altceva t simt așa." Mama domniș că domnișoara Har a i valorile atașate lui ca și viscerală. (e) Am simțit repulsie care și-a întâlnit tatăl, ai nu au mulțumit-o. Acea: cu structura Sinelui și < această structură totală < (f) Experiența sentimei loc, dar au fost în totali urmare, au fost negate c< conștiință. Recunoaște f este rușinos". De asemen accesului unor astfel de afara câmpului ei fenom așa cum a fost descris m intern de referință.) Probabil c-ar mai pui iectarea valorilor din culi (g) „Consider îngrozitei sociale care aparține celo: experiență. (h) Simt aversiune pent riențe specifice, reacțiile i toare. Fiind în acord cu si (i) Trăiri ocazionale ale â că ar fi dezorganizatoare Multe aspecte ale Șinei exemple, dar vor fi de ace (j) îi aud pe alții spunân Aici, atitudinea celorlalți 1

potrivit", „n-aș putea s-o fac încă o dată nici într-un milion de ani". Această simbolizare distorsionată și-ar putea găsi locul în Zona II a diagramei noastre, din moment ce este congruentă cu Șinele. Experiența actuală totuși este negată conștiinței sub orice formă precis simbolizată și astfel rămâne în Zona III.

455

Să luăm un alt exemplu, extras de această dată din experiența domnișoarei Har, descrisă în Capitolul 3 (în mod special în paginile 80 și 78, în acea ordine.)

(d) „Nu simt altceva decât ură față de tatăl meu și sunt moralmente îndreptățită să simt așa." Mama domnișoarei Har a fost părăsită de soțul ei și nu este surprinzător că domnișoara Har a introiectat acest sentiment, acest concept al relației și valorile atașate lui ca și cum ar fi fost bazate pe propria experiență senzorială și viscerală. (e) Am simțit repulsie față de tatăl meu în contactele mele cu el. în rarele ocazii în care și-a întâlnit tatăl, au existat câteva elemente ale comportamentului său care nu au mulțumit-o. Aceasta a fost o experiență senzorială directă. Este congruentă cu structura Sinelui și asimilată în ea. Comportamentul ei se află în acord cu această structură totală a Sinelui. (f) Experiența sentimentelor pozitive față de tatăl ei. Astfel de experiențe au avut loc, dar au fost în totalitate incongruente cu întreaga structură a Sinelui. Prin urmare, au fost negate conștiinței. Numai în cea mai distorsionată formă apar în conștiință. Recunoaște percepția „sunt ca tatăl meu în mai multe feluri, și asta este rușinos". De asemenea, exagerează ura pentru tatăl ei, ca o defensă împotriva accesului unor astfel de experiențe în conștiință. (Aceasta este o inferență din afara câmpului ei fenomenologic. Este confirmată de faptul că, în cele din urmă, așa cum a fost descris mai târziu, poate percepe acest lucru din propriul cadru intern de referință.) Probabil c-ar mai putea fi adăugată o ilustrare, pentru a exemplifica introiectarea valorilor din cultură. (g) „Consider îngrozitor comportamentul homosexual." Aici, trăirea unei atitudini sociale care aparține celorlalți este percepută distorsionat, ca o valoare bazată pe experiență. (h) Simt aversiune pentru comportamentul homosexual. în cazul anumitor expe­ riențe specifice, reacțiile senzoriale și viscerale au fost neplăcute și nesatisfăcă­ toare. Fiind în acord cu structura Sinelui, aceste experiențe sunt asimilate în ea. (i) Trăiri ocazionale ale dorințelor sexuale. Acestea sunt negate conștiinței, pentru că ar fi dezorganizatoare pentru Sine. Multe aspecte ale Sinelui nu vor prezenta discrepanțele evidente în aceste trei exemple, dar vor fi de această natură: (j) îi aud pe alții spunând că sunt înalt și am și alte dovezi că ei mă consideră înalt. Aici, atitudinea celorlalți nu este introiectată, ci este pur și simplu percepută așa

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului

456

cum este. Intră, prin urmare, în categoria experiențelor senzoriale care s-au petrecut într-o relație socială și este simbolizată precis. (k) Mă simt înalt în raport cu ceilalți. (l) Foarte rar mă aflu într-un grup în care mă simt mai scund în raport cu ceilalți. j, k, l sunt trei feluri diferite de dovezi senzoriale, toate recunoscute în conștiință. Atitudinile celorlalți sunt percepute ca atare, nu ca experiențe proprii. Dovada faptului de a fi înalt care este însușită prin experiența senzorială este acceptată în conștiință. Dovezile ocazionale contradictorii sunt, de asemenea, acceptate și astfel alterează conceptul de Sine într-un oarecare grad. Astfel, individul are un concept despre el însuși în mod unitar și solid fondat ca fiind mai înalt decât cei mai mulți oameni, un concept care este bazat pe mai multe tipuri de dovezi, toate admise în conștiință. Imaginea formată până acum și concluzia care este bazată pe diagrama din Figura I ar fi aceea că, în cazul acestui individ schematic, există multă tensiune psihologică potențială. Există un grad însemnat de incongruență între experiența senzorială și viscerală a organismului și structura Sinelui, prima implicând mult din ceea ce este negat în conștiință, iar cea din urmă implicând o conștiință a mult din ce nu este negat. Dacă acest individ schematic se va simți inadaptat sau nu, va depinde de mediul său. Dacă mediul său a confirmat „cvasi"-elementele structurii Sinelui, el s-ar putea să nu recunoască niciodată forțele tensionale din personalitatea sa, deși va fi o persoană „vulnerabilă". în cazul în care cultura a oferit o susținere suficient de puternică pentru conceptul său de Sine, el va avea atitudini pozitive față de Sine. Va trăi tensiune și anxietate și se va simți inadaptat numai în măsura în care cultura sa ori dovezi senzoriale copleșitoare i-au oferit unele percepții vagi ale incongruențelor din interiorul personalității sale. O astfel de conștiință sau de anxietate ar putea, de asemenea, să apară, dacă am fi expuși unei situații extrem de permisive, în care granițele autoorganizării ar putea fi relaxate și experiențe de regulă negate conștiinței ar putea fi vag percepute. Orice ar cauza o astfel de anxietate sau neliniște, aceasta este starea în care individul va avea tendința să fie deschis la psihoterapie. Să vedem, schematic, ce se întâmplă în terapie.

Modificarea personalității în terapie Figura II (pagina 454) ne prezintă persoana noastră schematică după ce a încheiat cu succes psihoterapia. Definițiile cercurilor și zonelor rămân neschimbate, dar este evident că au o relație diferită una cu cealaltă, structura Sinelui fiind acum mult mai congruentă cu experiența senzorială și viscerală a individului. Modurile specifice prin care acea relație s-a schimbat pot fi ilustrate

R. ROGERS

referindu-ne din nou la Acestea au fost acum re fi exprimate după cum i (a) înțeleg că părinții mecanice și asta a avut o v (b) Propria mea experit (c) Dar am o oarecare a Observați că experie admisă în conștiință și oi percepută în manieră di atitudinilor celorlalți. (d) Percep că mama mec (e) îmi displace tatăl me (f) Dar îl și plac în anm sunt o parte a mea ce pot încă o dată, atitudinile sunt și nu mai sunt diste congruente cu Șinele pot extins pentru a le induc satisfacțiile pe care le adu< lalți. Ar fi bine ca în acest i Har, în Capitolul 3, pentru dobândită este unul durero este la început o acceptare evaluării în interiorul pr incertitudine în legătură cu g,h,i. Acestea rămân ne faptul că terapia nu duce n riență, nu îndepărtează nii întreaga zonă a experienței faptul că acceptarea nedistc știință este sigură, poate s sale sexuale (i) atunci când rale introiectate (g) ca fiinc au tendința de a se concentr a continua terapia. ;, k, l. Conceptul solid fu sa și celelalte concepte sta neschimbate.

Ar fi prea mult să sperăm că multiplele ipoteze ale acestei teorii se vor dovedi corecte. Dacă se dovedesc a fi un implus pentru studiul semnificativ al celor mai profunde dinamici ale comportamentului uman, atunci ele își vor fi servit bine scopul.

459

Lecturi recomandate Dacă cineva își dorește să compare teoria dezvoltării din acest capitol cu alte conceptualizări recente ale teoriei personalității, autorii menționați la pagina 419 vor fi un bun punct de plecare. (60, 9,127,128,137,109, 205,129,141, 38,104, 222, 200, 37). Pe această listă a noilor teorii ar trebui adăugată o expunere mai convențională a teoriei freudiene a personalității, cum ar fi cea a lui Fenichel (56). Unele sugestii cu privire la caracterul fluid și schimbător al gândirii care a fost prezentată în acest capitol pot fi obținute prin compararea unei conceptualizări anterioare (172) cu această expunere actuală.

Terapia centrată pe client ■ O teorie a personalității și comportamentului