Problema Spinoza

Citation preview

IRVIN D. YALOM Problema Spinoza

Prolog Spinoza m-a intrigat multă vreme, şi ani de zile mi-am dorit să scriu despre acest îndrăzneţ gânditor din secolul al XVII-lea, atât de singur — fără o familie, fără o comunitate —, autor al unor cărţi ce au schimbat lumea în profunzime. El a anticipat secularizarea, statul politic liberal democratic, precum şi apariţia ştiinţelor naturale, deschizând astfel calea spre Iluminism. Faptul că a fost excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi cenzurat de către creştini pentru tot restul vieţii m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina propriilor mele înclinaţii iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de înrudire cu Spinoza a fost întărit de informaţia că Einstein, unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein vorbea despre Dumnezeu, vorbea despre Dumnezeul lui Spinoza — un Dumnezeu pe de-a-ntregul echivalent cu natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanţele, un Dumnezeu „care nu joacă zaruri cu universul" — ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă, fără excepţie, respectă legile ordonate ale naturii. De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche şi Schopenhauer, despre viaţa şi filosofia cărora am publicat două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru domeniul meu, al psihiatriei şi psihoterapiei — de pildă că ideile, gândurile şi sentimentele sunt provocate de experienţe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă, că înţelegerea duce la transcendenţă — şi am dorit să-i comemorez contribuţiile printr-un roman de idei. Dar cum să scrii despre un om care a avut o viaţă foarte contemplativă, marcată de atât de puţine evenimente exterioare remarcabile? A fost extraordinar de retras, iar propria persoană nu transpare în scrierile sale. Nu am avut la dispoziţie niciunul dintre materialele care de obicei se pretează la a fi povestite — drame de familie, poveşti de dragoste, de gelozie, anecdote ieşite din comun, certuri, ciorovăieli sau regăsiri. A purtat o corespondenţă bogată, dar, după moarte, confraţii i-au urmat instrucţiunile şi au eliminat aproape toate comentariile personale din scrisori. Nu, n-au prea existat drame exterioare în viaţa sa: majoritatea cercetătorilor îl privesc pe Spinoza ca pe o persoană blândă şi placidă; sunt exegeţi care îi compară viaţa cu cea a sfinţilor creştini, unii chiar cu a lui Isus. Aşa că m-am hotărât să scriu un roman despre viaţa sa lăuntrică. Aici, expertiza personală m-ar fi putut ajuta la istorisirea poveştii lui Spinoza. La urma urmei, a fost şi el om, aşadar trebuie să se fi confruntat cu aceleaşi conflicte fundamentale omeneşti care ne-au tulburat atât pe mine, cât şi pe numeroşii mei pacienţi cu care am lucrat de-a lungul deceniilor. Trebuie să fi avut o reacţie emoţională puternică când a fost excomunicat de către comunitatea evreiască din Amsterdam, la vârsta de douăzeci şi patru de ani — un edict ireversibil care poruncea ca toţi evreii, inclusiv propria-i familie, să-l evite pentru totdeauna. Niciun evreu nu mai avea voie să-i vorbească vreodată, să facă negoţ cu el, să-i citească scrierile sau să se apropie de el la o distanţă mai mică de patru metri şi jumătate. Şi, desigur, nimeni nu trăieşte fără să aibă o viaţă lăuntrică cu fantezii, vise, pasiuni şi dorinţă de iubire. Cam un sfert din principala lucrare a lui Spinoza, Etica, este dedicat „depăşirii sclaviei afectelor." Ca psihiatru, eram convins că n-ar fi putut scrie acest capitol dacă n-ar fi trecut printr-o luptă conştientă cu propriile afecte.

Şi totuşi, am fost blocat ani de zile, căci nu găseam povestea de care are nevoie un roman — până când o vizită în Olanda, în urmă cu cinci ani, a schimbat totul. Venisem pentru nişte prelegeri şi, ca parte a răsplăţii mele, am solicitat şi mi s-a acordat o „zi Spinoza". Secretarul Asociaţiei Spinoza din Olanda, un proeminent filosof spinozist, a fost de acord să petreacă o zi cu mine vizitând toate locurile importante legate de Spinoza: locuinţele sale, mormântul şi, principala atracţie, Muzeul Spinoza din Rijnsburg. Acolo am avut revelaţia. Am intrat în Muzeul Spinoza din Rijnsburg, aflat la 45 de minute de mers cu maşina din Amsterdam, cu mari aşteptări, căutând — ce anume? Poate o întâlnire cu spiritul lui Spinoza. Poate o poveste. Dar, intrând în muzeu, am fost de îndată dezamăgit. Mă îndoiam că acest muzeu mic, sărăcăcios m-ar fi putut apropia de Spinoza. Singurele lucruri cu un vag caracter personal erau cele 151 de volume din biblioteca lui Spinoza, aşa că m-am îndreptat imediat spre ele. Gazdele mi-au permis accesul liber şi am luat una după alta aceste cărţi din secolul al XVIIlea, mirosindu-le şi ţinându-le în mână, încântat să ating obiecte atinse cândva de mâinile lui Spinoza. Dar reveria mi-a fost imediat întreruptă de vocea gazdei: — Desigur, Dr. Yalom, lucrurile lui — patul, îmbrăcămintea, încălţămintea, condeiele şi cărţile — au fost scoase la licitaţie după moartea sa pentru plata cheltuielilor de înmormântare. Cărţile au fost vândute şi împrăştiate în lumea largă, dar, din fericire, notarul a întocmit o listă completă a acestor cărţi înainte de licitaţie şi, 200 de ani mai târziu, un filantrop evreu a pus laolaltă majoritatea titlurilor, folosind aceleaşi ediţii, din aceiaşi ani şi publicate în aceleaşi oraşe. Aşadar, noi o numim biblioteca lui Spinoza, dar de fapt este o copie. Degetele lui n-au atins niciodată aceste cărţi. M-am îndepărtat de bibliotecă şi am privit portretul de pe perete. Treptat am simţit cum mă topesc în ochii aceia imenşi, trişti, ovali, cu pleoape groase, aproape ca o experienţă mistică — lucru rar pentru mine. Dar apoi gazda mi-a spus: — Poate nu ştiaţi, dar nu aşa arăta cu adevărat Spinoza. Aceasta e doar o reprezentare imaginată de un artist, pe baza câtorva rânduri care-1 descriau. Dacă au existat desene cu Spinoza făcute în timpul vieţii sale, ele nu au supravieţuit. Poate o poveste despre eschivarea absolută, mi-am zis. în timp ce examinam dispozitivul de şlefuit lentile din cea de-a doua încăpere — care, la fel, nu era cel pe care îl folosise el, spunea plăcuţa din muzeu, ci unul similar — am auzit-o pe una dintre gazdele mele din bibliotecă pomenind de nazişti. Am revenit în bibliotecă. —

Poftim? Naziştii au fost aici? în acest muzeu?

— Da, la câteva luni după blitzkriegul din Olanda, trupele ERR au venit cu ditamai maşinile şi au furat tot — cărţi, un bust şi un portret al lui Spinoza — tot. Le-au încărcat, apoi le-au sigilat şi

au expropriat muzeul. —

ERR? Ce înseamnă asta?

— Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg. Trupele de şoc ale liderului nazist Rosenberg — adică Alfred Rosenberg, cel mai important ideolog nazist antisemit. El era responsabilul cu jaful în Cel de-al Treilea Reich şi, sub comanda lui Rosenberg, trupele ERR au jefuit întreaga Europă — la început, doar bunuri evreieşti, iar ulterior, pe măsură ce războiul a continuat, orice lucru de valoare. — Deci aceste cărţi i-au fost confiscate de două ori lui Spinoza? am întrebat. Vreţi să spuneţi că aceste cărţi au trebuit achiziţionate din nou, ca biblioteca să fie refăcută pentru a doua oară? — Nu, în mod miraculos, aceste cărţi au supravieţuit şi au fost aduse înapoi după război, cu doar câteva exemplare lipsă. — Uimitor! Există, totuşi, o poveste, m-am gândit. Dar de ce să-şi fi bătut Rosenberg capul cu aceste cărţi? Ştiu că unele au o valoare modestă — fiind din secolul al XVII-lea şi chiar mai vechi —, dar de ce n-au intrat pur şi simplu în Amsterdam Rijksmuseum să înşface un Rembrandt care valorează de cincizeci de ori cât toată această colecţie? — Nu, nu despre asta e vorba. N-a fost vorba despre bani. Trupele ERR aveau un interes suspect pentru Spinoza. în raportul său oficial, ofiţerul lui Rosenberg, nazistul care s-a ocupat efectiv de jefuirea bibliotecii, a scris o propoziţie semnificativă: „Conţine lucrări timpurii valoroase de mare importanţă pentru cercetarea chestiunii Spinoza". Puteţi vedea raportul pe internet, dacă doriţi, se află printre documentele oficiale de la Nürnberg. Eram şocat. „O cercetare a «chestiunii Spinoza» făcută de nazişti? Nu înţeleg. Ce-a vrut să spună? Ce însemna această chestiune Spinoza pentru nazişti?" Ca la un semn, gazdele mele au ridicat din umeri şi şi-au întors palmele în sus. Am insistat. — Vreţi să spuneţi că din cauza acestei chestiuni Spinoza ei au protejat cărţile de aici şi nu leau ars, aşa cum au ars o parte atât de mare din Europa? Ei au dat din cap aprobator. —

Şi unde a fost păstrată biblioteca în timpul războiului?

— Nimeni nu ştie. Cărţile pur şi simplu au dispărut timp de cinci ani şi au reapărut în 1946, într-o mină de sare din Germania. — O mină de sare? Uimitor! Am apucat una dintre cărţi — un exemplar al Iliadei din secolul al XVII-lea — şi am spus, în timp ce-i mângâiam coperta: Deci această carte de poveşti antice are propria-i poveste.

Gazdele m-au dus să văd şi restul casei. Venisem într-un moment prielnic — puţini vizitatori văzuseră şi cealaltă jumătate a clădirii, întrucât fusese ocupată timp de secole de către o familie de muncitori. Dar ultimul membru al familiei murise recent, iar Societatea Spinoza achiziţionase urgent imobilul şi tocmai începea reconstrucţia pentru a-1 adăuga muzeului. M-am plimbat printre resturile de moloz din modesta bucătărie şi din camera de zi şi am urcat apoi scările înguste, abrupte, spre dormitorul mic, neinteresant. Am cercetat rapid camera simplă şi am început să cobor, când am zărit o crăpătură îngustă, de 0,5 pe 0,5 metri într-un colţ al tavanului. —

Ce e asta?

Bătrânul îngrijitor a urcat câteva scări pentru a vedea şi mi-a spus că era o trapă ce ducea la o mansardă minusculă unde două evreice, o mamă vârstnică şi fiica ei, se ascunseseră de nazişti pe toată durata războiului. —

Le-am hrănit şi le-am îngrijit.

Incredibil! Patru din cinci evrei olandezi fuseseră ucişi de către nazişti! însă la etaj, în casa lui Spinoza, ascunse în pod, două evreice fuseseră îngrijite cum se cuvine pe toată durata războiului. Iar la parter, micul Muzeu Spinoza fusese jefuit, sigilat şi expropriat de către un ofiţer din trupele de şoc ale lui Rosenberg, care considera că biblioteca acestuia i-ar putea ajuta pe nazişti să rezolve „chestiunea Spinoza". Dar ce însemna pentru ei această chestiune Spinoza? Mă întrebam dacă nazistul Alfred Rosenberg nu îl căutase şi el pe Spinoza, prin metode proprii, din motive personale. Intrasem în muzeu cu un mister şi îl părăseam cu două. La scurt timp, am început să scriu. Capitolul întâi Capitolul doi Capitolul trei Capitolul patru Capitolul cinci Capitolul opt Capitolul nouă Capitolul zece Capitolul cincisprezece Capitolul şaisprezece Capitolul optsprezece Capitolul nouăsprezece Capitolul douăzeci Capitolul douăzeci şi doi Capitolul douăzeci şi patru Capitolul douăzeci şi şase Capitolul douăzeci şi opt Capitolul treizeci Capitolul treizeci şi unu

Capitolul treizeci şi doi Capitolul treizeci şi trei Epilog Adevăr sau ficţiune? Clarificări Mulţumiri

Capitolul întâi Amsterdam — aprilie 1656 în timp ce ultimele raze de lumină alunecă peste apele canalului Zwanenburgwal, Amsterdamul îşi încetează activitatea. Vopsitorii îşi adună ţesăturile purpurii, puse la uscat pe malurile de piatră ale canalului. Comercianţii coboară storurile şi trag obloanele dughenelor din piaţă. Câţiva muncitori care se târăsc spre case se opresc pentru o gustare cu gin olandez la standurile cu heringi de pe canal şi apoi îşi continuă drumul. Amsterdamul se mişcă încet: oraşul e în doliu, încă în convalescenţă după ciuma care, cu doar câteva luni în urmă, a ucis unul din nouă locuitori. La câţiva metri de canal, pe Breestraat, la nr. 4, Rembrandt van Rijn, falit şi niţel afumat, aplică o ultimă trăsătură de penel picturii sale Jacob binecuvântând pe fiii lui Iosif se semnează în colţul din dreapta, jos, îşi azvârle paleta pe podea şi se întoarce pentru a coborî scara îngustă, spiralată. Imobilul, care peste trei secole va deveni muzeu şi casă memorială, este, în această zi, martor al ocării suferite de pictor. Casa roieşte de ofertanţi care aşteaptă ca toate bunurile artistului să fie licitate. Dând morocănos la o parte mulţimea de gură-casă de pe scară, el iese pe uşa din faţă, inhalează aerul sărat şi se îndreaptă poticnit spre taverna din colţ. La Delft, 70 de kilometri spre sud, un alt artist îşi începe ascensiunea. Johannes Vermeer, în vârstă de 25 de ani, îşi priveşte pentru ultima dată noua pictură, Codoaşa. îşi plimbă privirea de la dreapta la stânga. Prima dată, prostituata într-o haină de un galben ţipător. în regulă, în regulă. Galbenul luceşte precum lumina vie a soarelui. Şi grupul de oameni din jurul ei. Excelent — oricare dintre ei ar putea să iasă din tablou şi să înceapă o conversaţie. Se apleacă pentru a surprinde mai de aproape privirea micuţă, dar tăioasă a tânărului şmecher, cu pălărie de filfizon. Vermeer dă din cap aprobator spre replica sa miniaturală. Satisfăcut la culme, se semnează cu o înfloritură în colţul din dreapta, jos. Revenind la Amsterdam, pe Breestraat, la doar două clădiri distanţă de pregătirile pentru licitaţia de la domiciliul lui Rembrandt, un neguţător în vârstă de 23 de ani (născut cu numai câteva zile înainte de Vermeer, pe care îl va admira, dar nu-1 va întâlni niciodată) se pregăteşte să-şi închidă prăvălia de import-export. Pare prea delicat şi frumos pentru un neguţător. Trăsăturile sale sunt perfecte, pielea sa măslinie fără pată, ochii săi întunecaţi, mari şi plini de viaţă. Privi pentru ultima dată în jur: multe dintre rafturi sunt la fel de goale ca buzunarele lui. Piraţii interceptaseră ultimul său transport din Bahia, şi nu avea nici cafea, nici zahăr sau cacao. Timp de o generaţie, familia Spinoza condusese o prosperă afacere de import-export angro, dar acum cei doi fraţi Spinoza, Gabriel şi Bento, trebuiau să se mulţumească cu o mică prăvălie de vânzare cu amănuntul. Trăgând în piept aerul plin de praf, Bento Spinoza identifică, cu resemnare, excrementele fetide de şobolan care însoţeau aroma de smochine uscate, stafide, ghim-bir confiat, migdale şi năut şi aburii de vin acru spaniol. Ieşi din prăvălie şi îşi începu, ca în fiecare zi, lupta cu lacătul ruginit ce fereca uşa de la intrare. O voce necunoscută, adresându-i-se într-o portugheză pompoasă, îl făcu să tresară.

— Dumneata eşti Bento Spinoza? Spinoza se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu doi străini, tineri şi obosiţi, care păreau să fi bătut cale lungă. Unul era înalt, cu un cap masiv, zdravăn, aplecat înainte, parcă prea greu pentru a fi ţinut drept. Avea haine de calitate, dar murdare şi şifonate. Celălalt, în haine ţărăneşti zdren-|ulte, stătea în spatele tovarăşului său. Avea părul lung, Încâlcit, ochii negri, bărbia îndrăzneaţă şi un nas viguros, lira foarte ţeapăn. Doar ochii i se mişcau, jucându-i în cap ca nişte mormoloci înfricoşaţi. Spinoza aprobă din cap precaut. — Numele meu este Jacob Mendoza, spuse cel mai înalt. Trebuie să ne primeşti. Trebuie să-ţi vorbim. Acesta e vărul meu, Franco Benitez, pe care tocmai l-am adus din Portugalia. Vărul meu, şi Jacob îşi puse mâna pe umărul lui Franco, e într-o criză. —

Da, răspunse Spinoza. Şi?

—

într-o criză profundă.

—

Da. Şi de ce mă căutaţi pe mine?

—

Ni s-a spus că tu eşti cel care ne poate oferi ajutor. Poate singurul.

—

Ajutor?

— Franco şi-a pierdut credinţa. Se îndoieşte de tot. De toate ritualurile religioase. De rugăciune. Chiar şi de prezenţa lui Dumnezeu. E înspăimântat tot timpul. Nu are somn. Vorbeşte despre sinucidere. — Şi cine v-a prostit să veniţi aici? Eu nu sunt decât un negustoraş care are o mică afacere. Şi nu una foarte profitabilă, după cum vedeţi. Spinoza arătă spre fereastra prăfuită prin care se vedeau rafturile pe jumătate goale. Rabinul Mortera e îndrumătorul nostru spiritual. La el trebuie să mergeţi. — Am ajuns ieri, şi azi-dimineaţă ne-am propus să facem întocmai. Dar proprietarul nostru, un văr îndepărtat, a fost de altă părere. „Franco are nevoie de ajutor, nu de un judecător", a spus el. Ne-a povestit că Rabinul Mortera e sever cu cei care se îndoiesc, că el consideră că pe toţi evreii din Portugalia care s-au convertit la creştinism îi aşteaptă osânda veşnică, chiar dacă au fost siliţi să aleagă între convertire şi moarte. „Rabinul Mortera nu îl va face pe Franco decât să se simtă şi mai rău. Mergeţi la Bento Spinoza. El e înţelept în astfel de probleme", aşa a zis. —

Ce vorbe sunt acestea? Eu sunt doar un simplu negustoraş...

— El susţine că dacă n-ai fi fost obligat să intri în afaceri din cauza morţii fratelui tău mai mare şi a tatălui tău, ai fi fost următorul mare rabin al Amsterdamului.

—

Trebuie să plec. Am o întâlnire.

— Mergi la slujba de Sabat de la sinagogă? Da? Şi noi. îl duc pe Franco, căci trebuie să revină la credinţă. Putem merge cu tine? —

Nu, mă duc la un alt fel de întâlnire.

— Ce fel de întâlnire? întrebă Jacob, dar apoi imediat îşi înghiţi vorba. îmi pare rău. Nu-i treaba mea. Eventual ne putem întâlni mâine? Eşti dispus să ne ajuţi în ziua de Sabat? E voie, căci aceasta e o mitzvah, o poruncă. Avem nevoie de tine. Vărul meu este în pericol. — Interesant. Spinoza clătină din cap. N-am mai auzit de o astfel de cerere. îmi pare rău, dar te înşeli. Nu am nimic de oferit. Franco, care privise în pământ cât vorbise Jacob, îşi ridică acum ochii şi vorbi pentru prima dată: — îţi cer puţin, doar câteva vorbe cu tine. Poţi să refuzi tu un frate evreu? E datoria ta faţă de un călător. Am fost silit să părăsesc Portugalia la fel cum tatăl tău şi familia ta au trebuit să fugă, să scape de Inchiziţie. —

Dar ce pot eu să...

— Tatăl meu a fost ars pe rug cu numai un an în urmă. Crima sa? S-au găsit pagini din Tora îngropate în grădina din spatele casei noastre. Fratele tatălui meu, tatăl lui Jacob, a fost ucis la scurt timp după aceea. Am o întrebare. Gândeşte-te la această lume, în care un fiu trebuie să miroasă carnea arsă a tatălui său. Unde este Dumnezeul care a creat o astfel de lume? De ce îngăduie astfel de lucruri? Mă poţi învinui că întreb asta? Franco îl privi stăruitor în ochi pe Spinoza câteva clipe şi apoi continuă: Cu siguranţă că un om ce poartă numele de „binecuvântat", Bento în portugheză şi Baruch în ebraică, nu va refuza să discute cu mine. Spinoza aprobă solemn. —

Voi discuta cu tine, Franco. Mâine la prânz?

—

La sinagogă? întrebă Franco.

—

Nu, aici. Hai să ne întâlnim aici, la prăvălie. Va fi deschis.

—

La prăvălie? Deschis? sări Jacob. Şi Sabatul?

—

Fratele meu mai mic, Gabriel, reprezintă familia Spinoza la sinagogă.

— Dar în Tora cea sfântă, insistă Jacob, ignorându-1 pe Franco, care-1 trăgea de mânecă, scrie că e voia lui Dumnezeu să nu lucrăm în ziua de Sabat, că trebuie să petrecem această zi sfântă aducându-I rugăciuni şi ascultându-I poruncile.

Spinoza se întoarse şi vorbi încet, ca un profesor unui tânăr elev: —

Spune-mi, Iacob, crezi că Dumnezeu este atotputernic?

Jacob dădu din cap aprobator. —

Că Dumnezeu este perfect? Autosuficient?

Jacob fu iarăşi de acord. — Atunci cu siguranţă vei fi de acord că, prin definiţie, o fiinţă perfectă şi suficientă nu are nevoi, lipsuri, pofte, dorinţe. Nu-i aşa? Jacob se gândi, ezită, iar apoi aprobă din cap prudent. Spinoza observă un început de zâmbet pe chipul lui Franco. — Atunci, continuă Spinoza, eu susţin că Dumnezeu nu are nicio dorinţă cu privire la cum, sau chiar la dacă II slăvim. Permite-mi, aşadar, Jacob, să-l iubesc pe Dumnezeu în felul meu. Franco făcu ochii mari. Se întoarse spre Jacob parcă pentru a spune: —

Ai văzut, ai văzut? Ăsta e omul pe care îl caut!

Capitolul doi Reval, Estonia — 3 mai 1910 Ora: 16.00 Locul: O bancă de pe holul principal, în faţa biroului directorului Epstein de la Petri-Realschule Pe bancă se frământă Alfred Rosenberg, în vârstă de şaisprezece ani, care nu e sigur de ce a fost chemat în biroul directorului. Alfred are un trup vânjos, ochi de un albastru metalic şi un chip germanic bine proporţionat; o şuviţă de păr castaniu atârnă tocmai în unghiul dorit deasupra frunţii. Nu are cearcăne întunecate la ochi — ele vor apărea mai târziu. îşi ţine bărbia ridicată. Poate că e sfidător, dar pumnii care se strâng şi se relaxează arată teamă. El arată ca oricine şi, în acelaşi timp, ca nimeni altul. E aproape bărbat, cu o viaţă întreagă în faţă. Peste opt ani, va pleca de la Reval la München şi va deveni un prolific jurnalist antibolşevic şi antisemit. Peste nouă ani, va auzi un discurs impresionant la o întrunire a Partidului Muncitoresc German, ţinut de o tânără speranţă, un veteran din Primul Război Mondial pe nume Adolf Hitler, iar Alfred se va înscrie în partid la scurt timp după Hitler. Peste 20 de ani va pune jos stiloul şi va rânji triumfător terminând de scris ultima pagină a cărţii sale, Mitul secolului XX. Menită să devină un bestseller şi să se vândă în milioane de exemplare, aceasta va furniza o mare parte din fundamentul ideologic al partidului nazist şi va oferi o justificare pentru nimicirea evreilor din Europa. Peste 30 de ani, trupele sale vor năvăli într-un mic muzeu olandez din Rijnsburg şi vor confisca biblioteca personală a lui Spinoza cuprinzând 151 de volume. Iar peste 36 de ani, ochii săi încercănaţi vor părea uimiţi şi va răspunde dând din cap „Nu" atunci când călăul american de la Nürnberg îl va întreba: „Aveţi ceva de spus?" Tânărul Alfred auzi ecoul unor paşi care se apropiau pe coridor şi, zărindu-1 pe Herr Schăfer, mentorul şi profesorul său de germană, sări în picioare pentru a-1 saluta. Herr Schăfer se mulţumi să se încrunte şi să-şi încline discret capul când trecu pe lângă elev şi deschise uşa directorului. Dar chiar înainte să intre, ezită, se întoarse spre Alfred şi, cu o voce nelipsită de îngăduinţă, şopti: — Rosenberg, m-ai dezamăgit, ne-ai dezamăgit pe toţi cu decizia ta neînţeleaptă din discursul de aseară. Această decizie neînţeleaptă nu este anulată de faptul că ai fost ales reprezentantul clasei. Chiar şi aşa, continui să cred că promiţi. Vei absolvi în numai câteva săptămâni. Nu te prosti acum. Discursul electoral din seara precedentă! A, deci asta era. Alfred se plesni cu palma peste frunte. Desigur, de asta am fost chemat aici. Deşi aproape toţi cei 40 de colegi ai săi din ultimul an fuseseră acolo — cei mai mulţi, germani din ţările baltice şi doar o mână de ruşi, estonieni, polonezi şi evrei —, Alfred îşi îndreptase toate comentariile de campanie către majoritatea germană şi le înflăcărase spiritele vorbind despre misiunea de păstrători ai nobilei culturi germane. „Păstraţi pură rasa noastră", le spusese el. „Nu o slăbiţi prin uitarea

tradiţiilor noastre nobile, prin acceptarea ideilor inferioare, prin amestecul cu rasele inferioare." Poate că ar fi trebuit să se oprească acolo. Dar se lăsase dus de val. Poate că mersese prea departe. Reveria îi fu întreruptă de deschiderea uşii zdrahonice, înaltă de trei metri, şi de vocea răsunătoare a directorului Epstein: —

Herr Rosenberg, bitte, pofteşte.

Alfred intră şi îi văzu pe director şi pe profesorul său de germană aşezaţi în capul unei mese lungi din lemn masiv, închis la culoare. Se simţea întotdeauna mic în prezenţa directorului Epstein, care avea peste 1,80 m înălţime şi ale cărui ţinută impunătoare, ochii pătrunzători şi barba bogată, bine îngrijită, întruchipau autoritatea. Directorul Epstein îl invită pe Alfred să se aşeze pe un scaun din capul mesei. Acesta era vizibil mai mic decât cele două scaune înalte de la celălalt capăt al mesei. Directorul nu pierdu vremea şi intră în miezul problemei. — Deci, Rosenberg, eu sunt de origine evreiască, nu-i aşa? Şi soţia mea este tot evreică, nu-i aşa? Iar evreii sunt o rasă inferioară şi nu ar trebui să le predea germanilor? Şi, din câte înţeleg, să nu fie în niciun caz ridicaţi la rangul de director? Niciun răspuns. Alfred expiră, încercând să se facă cât mai mic în scaunul său, şi puse capul în pământ. —

Rosenberg, am descris corect poziţia ta?

— Domnule... Ăăă, domnule, am vorbit fără să gândesc. Am făcut aceste observaţii doar la modul general. Era un discurs electoral şi am vorbit în acest fel pentru că asta doreau ei să audă. Cu colţul ochiului, Alfred îl văzu pe Herr Schăfer lăsându-se în scaun, scoţându-şi ochelarii şi frecându-se la ochi. — O, înţeleg. Ai vorbit la modul general? Dar acum iată-mă în faţa ta, nu în general, ci în particular. —

Domnule, eu spun doar ceea ce cred toţi germanii. Că trebuie să ne apărăm rasa şi cultura.

—

Iar eu şi evreii?

Alfred puse iar capul în pământ, tăcut. Ar fi vrut să privească pe fereastră, aflată la jumătatea mesei, dar îl privi pe director, cu teamă. — Da, desigur, nu poţi răspunde. Poate că limba nu-ţi va mai fi la fel de ascuţită dacă îţi voi spune că descendenţa mea şi a soţiei mele e pur germană şi că strămoşii noştri au venit în zona baltică în secolul al XIV-lea. Mai mult, suntem luterani practicanţi.

Alfred dădu încet din cap. —

Şi totuşi, ne-ai făcut pe mine şi pe soţia mea evrei, continuă directorul.

—

Nu am spus asta. Am spus doar că au existat zvonuri...

— Zvonuri pe care le-ai răspândit bucuros, pentru propriul avantaj în alegeri. Şi spune-mi, Rosenberg, pe ce fapte se bazează zvonurile? Sau vin de nicăieri? —

Fapte? Alfred clătină din cap. Aăă, poate numele dumneavoastră?

— Deci Epstein e un nume evreiesc? Toţi cei care se numesc Epstein sunt evrei, asta e? Sau jumătate? Sau doar unii? Sau poate doar unul dintr-o mie? Ce arată investigaţiile tale ştiinţifice? Niciun răspuns. Alfred clătină din cap. — Vrei să spui că, în ciuda educaţiei ştiinţifice şi filosofice primite la şcoala noastră, nu te gândeşti niciodată cum anume ştii ceea ce ştii? Nu este asta una dintre lecţiile fundamentale ale Iluminismului? Te-am dezamăgit noi? Sau tu pe noi? Alfred păru consternat. Herr Epstein bătu darabana cu degetele în masa cea lungă, apoi continuă: —

Şi numele tău, Rosenberg? Şi numele tău este un nume evreiesc?

—

Sunt sigur că nu.

— Eu nu sunt atât de sigur. Dă-mi voie să-ţi spun câte ceva despre nume. în perioada Iluminismului, în Germania... Directorul Epstein făcu o pauză şi apoi se răsti: Rosenberg, ştii dumneata când şi ce anume a fost Iluminismul? Aruncând o privire spre Herr Schăfer şi cu o voce rugătoare, Alfred răspunse sfios: —

A fost în secolul al XVIII-lea şi... şi a fost epoca... epoca raţiunii şi ştiinţei?

— Da, corect. Bun. Lecţiile lui Herr Schăfer n-au fost în van. Ulterior, în acelaşi secol, în Germania au fost adoptate măsuri de transformare a evreilor în cetăţeni germani, iar aceştia au fost obligaţi să aleagă şi să plătească pentru nume germane. în cazul în care refuzau să plătească, puteau primi nume ridicole, precum Schmutzfinger sau Drecklecker. Majoritatea evreilor au acceptat să plătească pentru un nume mai frumos sau mai elegant, poate de floare — cum ar fi Rosenblum — sau nume asociate într-un fel cu natura, ca Greenbaum. Şi mai populare au fost numele de castele. De exemplu, castelul Epstein avea conotaţii nobile şi aparţinuse unei mari familii din Sfântul Imperiu Roman, iar numele acestuia a fost ales adesea de către evreii care trăiau în vecinătatea lui în secolul al XVIII-lea. Unii evrei au plătit sume mai mici pentru nume tradiţionale evreieşti, cum ar fi Levy sau Cohen. Acum, numele tău, Rosenberg, este, la rândul său, un nume foarte vechi. Dar, de peste un veac, a renăscut. El a devenit un nume evreiesc comun în patria noastră şi, te asigur că dacă vei face, când vei face, o excursie prin ţară, vei vedea priviri şi zâmbete afectate şi vei auzi zvonuri despre strămoşii evrei din genealogia ta.

Spune-mi, Rosenberg, când se va întâmpla asta, ce le vei răspunde? —

Voi urma exemplul dumneavoastră, domnule, şi le voi vorbi despre originile mele.

— Am cercetat personal genealogia familiei mele până în urmă cu câteva secole. Dar dumneata? Alfred clătină din cap. —

Ştii să faci o astfel de cercetare?

încă o clătinare de cap. — Atunci, unul dintre proiectele dumitale de cercetare pentru absolvire constă în a învăţa detaliile cercetării genealogice şi apoi a face o cercetare a propriilor strămoşi. —

Unul dintre proiectele mele, domnule?

— Da, vor exista două proiecte, pentru a elimina orice dubiu cu privire la calificarea dumitale de a absolvi, precum şi de a fi admis la Institutul Politehnic. După discuţia noastră de astăzi, Herr Schăfer şi cu mine vom decide cu privire la încă un proiect edificator. —

Da, domnule. Alfred deveni tot mai conştient de precaritatea situaţiei în care se afla.

— Spune-mi, Rosenberg, continuă directorul Epstein, ştiai că la întrunirea de aseară au fost prezenţi elevi evrei? Alfred aprobă anemic. Directorul Epstein întrebă: — Şi te-ai gândit la sentimentele şi la reacţia lor faţă de spusele tale cum că evreii ar fi nevrednici de această şcoală? — Cred că întâia mea datorie este faţă de Patrie şi faţă de protejarea purităţii măreţei noastre rase ariene, forţa creatoare a tuturor civilizaţiilor. — Rosenberg, alegerile s-au încheiat. Scuteşte-mă de discursuri. Răspunde-mi la întrebare. Team întrebat despre sentimentele evreilor din public. — Eu cred că, dacă nu suntem atenţi, rasa evreiască ne va doborî. Evreii sunt slabi. Sunt nişte paraziţi. Inamicul veşnic. Rasa opusă valorilor şi culturii ariene. Surprinşi de vehemenţa elevului, directorul Epstein şi Herr Schăfer schimbară priviri îngrijorate. Directorul Epstein continuă. — Se pare că vrei să eviţi întrebarea pe care ţi-am adresat-o. Să încerc altfel. Evreii sunt o rasă slabă, parazitară, inferioară? Alfred dădu aprobator din cap.

— Atunci spune-mi, Rosenberg, cum poate o astfel de rasă slabă să ameninţe atotputernica noastră rasă ariană? în timp ce Alfred încerca să formuleze un răspuns, Herr Epstein continuă: —

Spune-mi, Rosenberg, l-ai studiat pe Darwin la orele lui Herr Schăfer?

— Da, răspunse Alfred, la cursul de istorie al lui Herr Schăfer şi, de asemenea, la cursul de biologie al lui Herr Werner. —

Şi ce ştii dumneata despre Darwin?

—

Ştiu despre evoluţia speciilor şi selecţia naturală.

— A, da, cei mai adaptaţi supravieţuiesc — selecţia naturală. Desigur, ai citit cum se cuvine Vechiul Testament la cursul de religie, nu-i aşa? —

Da, la cursul lui Herr Millier.

— Deci, Rosenberg, să luăm în considerare faptul că aproape toate popoarele şi culturile — şi au fost cu zecile — descrise în Biblie au dispărut. Corect? Alfred aprobă din cap. —

Poţi numi câteva dintre aceste popoare dispărute?

Lui Alfred i se puse un nod în gât: —

Fenicienii, moabiţii... şi edomiţii.

Alfred îl privi pe Herr Schăfer, care aprobă din cap. — Excelent. Dar sunt toate moarte şi dispărute. Cu excepţia evreilor. Evreii au supravieţuit. Nu ar susţine deci Darwin că evreii sunt cei mai adaptaţi dintre toţi? Mă urmăreşti? Alfred îi răspunse cu viteza fulgerului: — Dar nu prin propria lor forţă. Ei au fost paraziţi şi au tras în jos rasa ariană, împiedicând-o să se adapteze şi mai bine. Ei supravieţuiesc doar sugându-ne puterea şi aurul şi bogăţia. — Aha, deci nu joacă corect, spuse directorul Epstein. Sugerezi că există loc pentru echitate în marele sistem al naturii. Cu alte cuvinte, animalul nobil, în lupta sa pentru supravieţuire, nu trebuie să se folosească de camuflaj sau de vicleşuguri vânătoreşti? Ciudat, nu-mi amintesc nimic în opera lui Darwin despre echitate. Alfred, pus în încurcătură, tăcu.

— Ei bine, să lăsăm asta, zise directorul. Să ne gândim la alt aspect. Desigur, Rosenberg, vei fi de acord că rasa evreiască a dat oameni de excepţie. Gândeşte-te la Domnul nostru Isus, care s-a născut evreu. Din nou, Alfred răspunse rapid: — Am citit că Isus s-a născut în Galileea, nu în Iudeea, unde trăiau evreii. Chiar dacă unii galileeni au ajuns, în cele din urmă, să practice iudaismul, ei n-aveau nicio picătură de sânge israelit autentic. — Poftim? Directorul Epstein îşi aruncă mâinile în aer şi se întoarse spre Herr Schăfer întrebând: De unde-i vin ideile acestea, Herr Schăfer? Dacă ar fi fost adult, l-aş fi întrebat ce a băut. Asta predai dumneata la cursul de istorie? Herr Schăfer negă şi se întoarse spre Alfred. — Cum ţi-au venit aceste idei? Spui că le-ai citit, dar nu la ora mea. Ce citeşti dumneata, Rosenberg? —

O carte nobilă, domnule. Fundamentele secolului al XIX-lea.

Herr Schăfer se lovi peste frunte şi se prăbuşi în scaun. —

Ce-i asta? întrebă directorul Epstein.

— Cartea lui Houston Stewart Chamberlain, răspunse Herr Schăfer. E englez, acum e ginerele lui Wagner. Scrie istorii închipuite, adică istorii pe care le inventează pe măsură ce le scrie. Se întoarse înapoi spre Alfred. —

Cum ai dat peste cartea lui Chamberlain?

— Am citit o parte acasă la unchiul meu şi apoi am mers s-o cumpăr de la librăria de vizavi. Nu o aveau, dar au comandat-o pentru mine. Citesc la ea de o lună. — Cât entuziasm! Aş vrea să fi fost atât de entuziasmat de textele de la curs, spuse Herr Schăfer, arătând spre rafturile cu cărţi legate în piele care căptuşeau peretele din biroul directorului. Măcar de un singur text de la curs! —

Herr Schăfer, întrebă directorul, cunoaşteţi această lucrare, pe acest Chamberlain?

— în măsura în care îmi doresc să cunosc opera oricărui pseudoistoric. Este un popularizator al lui Arthur Gobineau, rasistul francez ale cărui scrieri despre superioritatea fundamentală a rasei ariene l-au influenţat pe Wagner. Atât Gobineau, cât şi Chamberlain fac afirmaţii extravagante despre arienii care au condus măreţele civilizaţii greacă şi romană. —

Au fost cu adevărat măreţe! interveni brusc Alfred. Până când s-au amestecat cu rasele

inferioare — evreii, negrii, asiaticii otrăvitori. Apoi, toate aceste civilizaţii au decăzut. Atât directorul Epstein, cât şi Herr Schăfer fură surprinşi că un elev îndrăzneşte să le întrerupă conversaţia. Directorul îl privi pe Herr Schăfer ca şi cum ar fi fost responsabilitatea acestuia. Herr Schăfer dădu vina pe elevul său: — De-ar fi fost atât de activ şi în clasă! Se întoarse spre Alfred: De câte ori ţi-am spus asta, Rosenberg? Păreai atât de puţin preocupat de educaţia ta. De câte ori n-am încercat să te provoc să participi la lecturile noastre? Şi, dintr-odată, eşti înflăcărat de o carte. Ce să înţelegem de aici? — Poate pentru că n-am mai citit nicio astfel de carte — o carte care spune adevărul despre nobleţea rasei noastre, despre cum oamenii de ştiinţă au scris în mod eronat că istoria e progresul omenirii, când adevărul e că rasa noastră a creat civilizaţia tuturor marilor imperii! Nu numai în Grecia şi Roma, dar şi în Egipt, Persia, chiar şi în India. Toate aceste imperii s-au prăbuşit doar când rasa noastră a fost otrăvită de rasele inferioare din jur. Alfred îl privi pe director şi îi spuse cu tot respectul de care era capabil: — Dacă îmi permiteţi, domnule, acesta este răspunsul la întrebarea dumneavoastră de mai devreme. Acesta este motivul pentru care nu îmi fac griji cu privire la sentimentele rănite ale câtorva elevi evrei sau ale slavilor, care sunt, de asemenea, inferiori, dar nu atât de organizaţi precum evreii. Directorul Epstein şi Herr Schăfer schimbară iarăşi priviri, acum, în sfârşit, conştienţi de gravitatea problemei. Acesta nu era un simplu adolescent pus pe farse sau Impulsiv. Directorul Epstein spuse: — Rosenberg, te rog, aşteaptă afară. Trebuie să discutăm între patru ochi.

Capitolul trei Amsterdam — 1656 Pe Jodenbreestraat, la asfinţit, în ziua de Sabat, era plin de evrei. Cu toţii duceau câte o carte de rugăciuni şi o punguţă de catifea conţinând un şal de rugăciune. Toţi evreii sefarzi din Amsterdam se îndreptau spre sinagogă, cu excepţia unuia. După ce îşi închise prăvălia, Bento stătu în prag, privi lung la şirul de confraţi evrei, trase cu putere aer în piept şi se aruncă în mulţime, mergând în direcţia opusă. Evită privirile tuturor şi îşi şopti încurajări pentru a-şi linişti conştiinţa. Nimeni nu observă, nimănui nu-i pasă. Ce contează e o conştiinţă bună, nu o reputaţie proastă. Am făcut asta de multe ori. Dar inima care-i bătea cu putere era insensibilă la slabele arme ale raţiunii. Apoi încercă să alunge lumea din afară, să se cufunde înăuntrul său şi să-şi distragă atenţia minunându-se de acest ciudat duel al raţiunii şi emoţiei, un duel din care raţiunea ieşea întotdeauna învinsă. Când mulţimea se rări, el se putu plimba cu mai mare uşurinţă şi o luă la stânga pe strada limitrofă Canalului Koningsgracht spre casa şi sala de clasă a lui Franciscus van den Enden, profesor extraordinar de latină şi studii clasice. Deşi întâlnirea cu Jacob şi Franco fusese remarcabilă, o întâlnire chiar mai memorabilă avusese loc în prăvălia lui Spinoza cu câteva luni înainte, când Franciscus van den Enden îi trecuse pentru prima dată pragul. Pe drum, Bento se amuza reamintindu-şi întâlnirea. Detaliile îi rămăseseră în minte clare ca lumina zilei. Era aproape seară, în ajunul Sabatului, şi un bărbat corpolent, înveşmântat elegant, între două vârste, cu o ţinută de curtean intră în prăvălia sa pentru a cerceta mărfurile. Bento rra prea absorbit să mâzgălească în jurnal pentru a observa apariţia clientului. în cele din urmă, van den Enden tuşi politicos pentru a-şi face simţită prezenţa şi apoi remarcă într-o manieră fermă, dar diplomată: —

Tinere, nu suntem prea ocupaţi pentru a servi un client, nu-i aşa?

Aruncând condeiul în mijlocul frazei, Bento sări în picioare. — Prea ocupaţi? Dimpotrivă, domnule. Sunteţi primul client de azi. Vă rog, iertaţi-mi lipsa de atenţie. Cu ce vă pot ajuta? — Aş dori un litru de vin şi, poate, în funcţie de preţ, un kilogram din acele stafide uscate din coşul de colo, cel mic. în timp ce Bento puse o greutate de plumb pe un taler al cântarului şi cu o lingură uzată de lemn adăugă stafide pe celălalt taler pentru a-l echilibra, van den Enden adăugă: — Dar te-am întrerupt din scris. Ce experienţă reconfortantă şi neobişnuită — nu, mai mult decât neobişnuită, permite-mi să spun singulară — e să intri într-o prăvălie şi să dai peste un

tânăr studios atât de absorbit de scris, că nu bagă de seamă clienţii. Ca profesor, am parte, în general, de experienţa opusă. Dau peste elevi care nu scriu şi nu gândesc atunci când ar trebui s-o facă. — Afacerea merge prost, îi răspunse Bento. Aşa că stau cu orele, neavând nimic altceva de făcut decât să gândesc şi să scriu. Clientul arătă spre jurnalul lui Spinoza, încă deschis la pagina pe care scria. — Dă-mi voie să risc o presupunere cu privire la ce anume scriai. Afacerea mergând prost, fără îndoială îţi faci griji pentru soarta stocurilor. Notezi cheltuielile şi veniturile în jurnal, faci un buget şi enumeri posibile soluţii? Am dreptate? Bento, înroşindu-se, îşi întoarse jurnalul cu faţa în jos. — Nu ai de ce te ascunde de mine, tinere. Sunt un maestru al spionajului şi ştiu să păstrez un secret. Şi eu am gânduri interzise. Mai mult, sunt de meserie profesor de retorică şi mai mult ca sigur ţi-aş putea îmbunătăţi stilul. Spinoza îşi ridică jurnalul la vedere şi întrebă, cu o umbră de zâmbet: —

Cum staţi cu portugheza, domnule?

— Portugheza! M-ai prins, tinere. Olandeza, da. Franceza, engleza, germana, da. Da, latina şi greaca. Da, chiar şi puţină spaniolă, precum şi o brumă de ebraică şi aramaică. Dar portugheză, nu. Olandeza pe care o vorbeşti este excelentă. De ce nu scrii în limba olandeză? Cu siguranţă teai născut aici! — Da. Tatăl meu a emigrat din Portugalia pe când era copil. Deşi folosesc olandeza în relaţiile comerciale, nu mă simt pe de-a-ntregul în largul meu cu olandeza scrisă. Uneori mai scriu în spaniolă. Şi am studiat temeinic ebraica. — Dintotdeauna am tânjit să citesc Scripturile în original. Din păcate, iezuiţii mi-au oferit doar o instruire săracă în ebraică. Dar tot nu mi-ai spus despre ce scrii. — Concluzia dumneavoastră că scriu despre bugete şi creşterea vânzărilor se bazează, presupun, pe comentariul meu despre afacerea care merge prost. O deducţie rezonabilă, dar în acest caz pe de-a-ntregul incorectă. Mintea mea arareori se opreşte asupra afacerilor şi niciodată nu scriu despre asta. — îmi mărturisesc greşeala. Dar înainte de a merge mai departe cu obiectul scrierilor tale, îngăduie-mi, te rog, o mică digresiune — un comentariu pedagogic, un obicei de care cu greu mă pot dezbăra. Modul în care ai folosit cuvântul „deducţie" este incorect. Procedeul prin care se porneşte de la observaţii particulare pentru a trage o concluzie raţională, cu alte cuvinte, raţionarea de jos în sus, către teorie, pornind de la observaţii individuale, se numeşte inducţie, în timp ce deducţia porneşte de la o teorie apriorică şi derivă într-o serie de concluzii.

Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă: —

Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

—

Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă. — Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite. —

De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă: — Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta gândesc şi mâzgălesc eu. Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri. Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. Acela fusese momentul — momentul cel mare. Lui Bento îi plăcuse acel moment, surpriza, noul şi tot mai puternicul interes şi respect de pe faţa străinului. Şi ce mai străin! Un emisar al lumii din afară, din măreaţa lume neevreiască. Evident, un om însemnat. îi fusese imposibil să retrăiască acel moment doar o dată şi revăzuse scena pentru a doua oară şi, ulterior, câteodată, pentru a treia şi a patra oară. Şi, de fiecare dată când o retrăia, ochii i se umpleau de lacrimi. Un profesor, un elegant om de lume era interesat de el, luându-1 în serios, poate gândind: „Ce tânăr extraordinar." Bento se rupse cu greutate de momentul cel mare şi continuă cu amintirea primei lor întâlniri. Clientul insistă: — Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte. Vorbeşte-mi despre această „altă parte". — Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci e lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată. —

Cum te numeşti, tinere?

—

Bento Spinoza. în ebraică mă numesc Baruch.

— Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui... hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă „spin", respectiv „spinos". —

D'espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin de spini.

— Genul ăsta de întrebări se poate dovedi spinos pentru nişte dascăli ortodocşi, doctrinari. Buzele lui van den Enden se deschiseră într-un rânjet răutăcios. Spune-mi, tinere, ai fost un ghimpe în coasta profesorilor tăi? Bento schiţă la rându-i un zâmbet. — Da, aşa s-a întâmplat mai demult. Dar acum m-am îndepărtat de profesorii mei. îmi limitez ascuţimea spinilor la jurnalul meu. Tipul de întrebări pe care mi le pun nu e binevenit într-o comunitate superstiţioasă. — Superstiţia şi raţiunea n-au fost niciodată buni tovarăşi. Dar poate ar trebui să-ţi prezint nişte oameni care gândesc la fel. Aici, de exemplu, e un om pe care ar trebui să-l întâlneşti. Van den Enden băgă mâna în sacoşă şi scoase un volum vechi, pe care i-l dădu lui Bento. E vorba de Aristotel, iar această carte cuprinde cercetările sale privind acest tip de întrebări. Şi el considera că mintea şi încercarea de perfecţionare a puterilor raţiunii noastre e proiectul uman suprem şi unic. Etica nico-mahică a lui Aristotel ar trebui să fie una dintre viitoarele tale lecţii. Bento duse cartea la nas şi îi inhală aroma înainte de a-i deschide paginile. —

Am auzit de acest om şi doresc să-l cunosc. Dar nu pot conversa cu el. Nu cunosc greaca.

— Atunci şi greaca ar trebui să facă parte din educaţia ta. Asta după ce vei stăpâni latina, desigur. Ce păcat că rabinii dumneavoastră cei învăţaţi îi cunosc atât de puţin pe clasici. Orizontul lor e atât de îngust, încât uită adesea că şi neevreii se angajează în căutarea înţelepciunii. Bento îi răspunse instantaneu, revenind la evreitatea sa ca de fiecare dată când evreii erau atacaţi: — Nu e adevărat. Atât rabinul Menassch, cât şi rabinul Mortera l-au citit pe Aristotel în traducere latină. Iar Maimonide îl considera pe Aristotel cel mai mare dintre filosofi. Van den Enden se apropie. — Bine spus, tinere, bine spus. Cu acest răspuns tocmai ai trecut examenul meu de admitere. O asemenea loialitate faţă de vechii profesori mă determină acum să-ţi adresez invitaţia oficială de a studia la Academia mea. A venit timpul nu doar să fi auzit de Aristotel, ci să-l şi cunoşti. îl pot traduce pe înţelesul tău laolaltă cu universul tovarăşilor săi, precum Socrate şi Platon şi mulţi alţii.

—

O, dar e problema taxei de şcolarizare. Aşa cum spuneam, afacerea merge prost.

— Vom ajunge la o înţelegere. în primul rând, vom vedea ce fel de profesor de ebraică eşti. Fiica mea şi cu mine dorim să ne perfecţionăm ebraica. Şi mai putem găsi şi alte forme de troc. Deocamdată, propun să adaugi un kilogram de migdale la vinul şi stafidele mele. Şi nu din stafidele astea sfrijite — hai să le încercăm pe cele rotunjoare, de pe raftul de sus. * într-atât de captivantă fusese rememorarea începutului noii sale vieţi, încât Bento, pierdut în reverie, merse cu câteva cvartale mai departe decât destinaţia sa. îşi veni în fire, se orientă rapid şi refăcu drumul spre casa lui van den Enden, o clădire îngustă, cu patru etaje, care dădea spre Singel. în timp ce urca la ultimul etaj, unde se ţineau cursurile, Bento, ca întotdeauna, se opri la fiecare etaj pentru a trage cu ochiul la zonele locuite. Păru foarte puţin interesat de podeaua de gresie cu model complicat mărginită de un rând de plăci de faianţă de Delft înfăţişând mori de vânt, în albastru şi alb, de la primul cat. La catul al doilea, aroma de varză acră şi curry iute îi reaminti că uitase, din nou, să ia prânzul sau cina. La catul al treilea, nu zăbovi pentru a admira harpa strălucitoare şi tapiseriile de pe pereţi, ci, ca de obicei, savură numeroasele picturi în ulei care împodobeau toţi pereţii. Timp de câteva minute, Bento privi un mic tablou cu o barcă aruncată pe uscat şi observă cu atenţie perspectiva oferită de personajele de dimensiuni mari de pe mal şi de cele două personaje mai mici din barcă — unul stând la proră, iar celălalt, şi mai mic, la pupă — în-tipărindu-şi-1 în memorie pentru a face o copie în cărbune mai spre seară. La catul al patrulea, fu întâmpinat de van den Enden şi de şase tineri elevi ai Academiei, unul care studia latina şi cinci care trecuseră la greacă. Van den Enden începu seara, ca întotdeauna, dictând un text în latină pe care elevii trebuiau să-l traducă fie în olandeză, fie în greacă. Sperând să le insufle pasiunea pentru stăpânirea limbilor străine, van den Enden folosea texte menite să amuze şi să fie interesante. Textul din ultimele trei săptămâni fusese din Ovidiu, iar în seara aceea van den Enden citi o bucată din povestea lui Narcis. Spre deosebire de ceilalţi elevi, Spinoza arătase un interes minim faţă de poveştile magice ale metamorfozelor fantastice. în scurt timp fu evident că nu avea nevoie de distracţii. în schimb, era pasionat de învăţătură şi avea o uluitoare aptitudine pentru lingvistică. Deşi van den Enden intuise imediat că Bento urma să fie un elev extraordinar, continua să fie uluit de modul în care tânărul înţelegea şi reţinea fiecare concept, fiecare consideraţie cu caracter general şi fiecare particularitate gramaticală înainte ca explicaţiile să fi părăsit buzele profesorului său. Corvoada cotidiană a exerciţiilor de latină era supravegheată de fiica lui van den Enden, Clara Maria, o slă-bănoagă cu gâtul lung, în vârstă de treisprezece ani, cu un zâmbet seducător şi adusă de spate. Clara era ea însăşi un copil-minune în domeniul limbilor străine şi îşi etala cu neobrăzare această aptitudine în faţa celorlalţi elevi trecând de la un idiom la altul în timp ce ea şi tatăl ei discutau despre lecţiile fiecărui elev din acea zi. La început, Bento fu şocat: una dintre

dogmele evreieşti pe care nu le contestase niciodată era inferioritatea femeilor — drepturi inferioare şi intelect inferior. Deşi era uimit de Clara Maria, ajunse s-o considere o ciudăţenie, un monstru, o excepţie de la regula potrivit căreia mintea femeii nu era egală cu cea a bărbatului. Odată ce van den Enden părăsi încăperea în care se aflau cei cinci elevi care studiau greaca, Clara Maria începu, cu o gravitate aproape comică pentru cei treisprezece ani ai săi, să facă exerciţii de vocabular şi declinare cu Bento şi cu un elev german, Dirk Kerckrinck. Dirk studia latina pregătindu-se să intre la şcoala de medicină din Hamburg. După exerciţiile de vocabular, Clara Maria le ceru lui Bento şi lui Dirk să traducă în latină 0 poezie populară olandeză de Jacob Cats despre comportamentul potrivit tinerelor necăsătorite, pe care ea o citi cu voce tare într-o manieră fermecătoare. Fata zâmbi, se ridică şi făcu o reverenţă când Dirk, căruia i se alătură repede şi Bento, îi aplaudă interpretarea. Ultima parte a serii era întotdeauna punctul culminant pentru Bento. Toţi elevii se adunau în sala cea mare de curs, singura cu ferestre, pentru a asculta discursul lui van den Enden despre Antichitate. Subiectul din această seară era ideea greacă de democraţie, în opinia lui cea mai bună formă de guvernare, chiar dacă — aici privi spre fiica sa, care participa la toate prelegerile pe care le ţinea —, recunoştea el, „democraţia greacă excludea peste 50% din populaţie, şi anume femeile şi sclavii." Apoi continuă: „Gândiţi-vă la poziţia paradoxală a femeilor în drama greacă. Pe de o parte, grecoaicelor le era interzis să participe la spectacole, sau, în secolele ulterioare, mai luminate, le era permis accesul în amfiteatre, dar numai în zonele cu cea mai proastă vedere spre scenă. Pe de altă parte, gândiţi-vă la eroinele din drame — femeile de fier care erau protagonistele celor mai mari tragedii ale lui Sofocle şi Euripide. Permiteţi-mi să descriu pe scurt trei dintre personajele cele mai formidabile din întreaga literatură: Antigona, Fedra şi Medeea." După prezentare, în timpul căreia el îi ceru Clarei Maria să citească câteva dintre cele mai puternice pasaje din Antigona în greacă şi în olandeză, van den Enden îl rugă pe Bento să mai rămână câteva minute după plecarea celorlalţi. — Vreau să discut cu tine despre câteva chestiuni, Bento. în primul rând, îţi aminteşti de oferta pe care ţi-am făcut-o la prima noastră întâlnire, cea de la prăvălie? Propunerea mea de a-ţi prezenta nişte gânditori înrudiţi? Bento dădu aprobator din cap, iar van den Enden continuă: Nu am uitat de ea, şi voi începe să-mi îndeplinesc promisiunea. Ai făcut progrese admirabile cu latina şi ne vom ocupa acum de limba lui Sofocle şi Homer. Săptămâna viitoare, Clara Maria va începe să te înveţe alfabetul grecesc. Mai mult, am ales texte care ar trebui să te intereseze în mod special. Vom lucra pe nişte pasaje din Aristotel şi Epicur care se referă tocmai la aspectele faţă de care te-ai arătat interesat la prima noastră întâlnire. —

Vă referiţi la însemnările din jurnalul meu despre obiectivele pieritoare şi cele nepieritoare?

— întocmai. Ca un pas spre perfecţionarea latinei du-mi tale, îţi sugerez să începi să scrii în această limbă. Bento dădu din cap aprobator.

— Şi încă o chestiune, continuă van den Enden. Maria Clara şi cu mine suntem gata să ne începem lecţiile de ebraică sub îndrumarea ta. Eşti dispus să îi dăm drumul săptămâna viitoare? — Bucuros, a răspuns Bento. Mi-ar face mare plăcere şi, în plus, mi-ar permite să-mi achit imensa datorie faţă de dumneavoastră. — Atunci, poate e timpul să te gândeşti la nişte metode pedagogice. Ai vreo experienţă pedagogică? — Acum trei ani, rabinul Mortera m-a rugat să-l ajut să predea ebraica elevilor mai tineri. Miam notat foarte multe idei despre complexitatea ebraicii şi sper ca, într-o /I, să scriu o gramatică a limbii ebraice. —

Excelent. Fii convins că vei avea nişte elevi dornici ţl atenţi.

— Coincidenţa face, adăugă Bento, să fi primit o ciudată solicitare pedagogică în această dupăamiază. Doi bărbaţi cuprinşi de mâhnire m-au căutat acum câteva ore şi au încercat să mă angajeze ca pe un soi de consilier. Bento începu să-i relateze detaliile întâlnirii cu Jacob şi Franco. Van den Enden îl ascultă cu atenţie şi, când Bento termină, îi spuse: — Voi mai adăuga un cuvânt la tema ta de vocabular latin din seara aceasta. Te rog să scrii caute. Poţi ghici sensul din spaniolul cautela. —

Da, „precauţie" — cuidado în limba portugheză. Dar de ce caute?

—

în latină, te rog.

—

Quad cur caute?

— Am un spion care mi-a spus că prietenii tăi evrei nu sunt încântaţi de faptul că studiezi cu mine. Nu sunt încântaţi deloc. Şi nu sunt încântaţi că te îndepărtezi tot mai mult de comunitatea ta. Caute, băiatul meu. Ai grijă să nu le oferi şi alte motive de nemulţumire. Nu încredinţa niciunui străin gândurile şi îndoielile tale intime. Săptămâna viitoare vom vedea dacă Epicur îţi poate oferi nişte sfaturi folositoare.

Capitolul patru Estonia — 10 mai 1910 După plecarea lui Alfred, cei doi vechi prieteni se ridicară şi îşi dezmorţiră oasele în timp ce secretara directorului Epstein puse pe masă o farfurie de ştrudele cu mere şi nuci. Se aşezară şi mâncară tăcuţi în timp ce femeia le pregătea ceaiul. —

Aşadar, Hermann, oare aşa arată viitorul? întrebă directorul Epstein.

— Nu e un viitor pe care să-mi doresc să-l văd. Mă bucur de ceaiul fierbinte — prezenţa lui mi-a dat fiori reci. —

Cât de îngrijoraţi ar trebui să fim cu privire la acest băiat, la influenţa sa asupra colegilor?

O umbră trecu — un elev traversă holul — şi Herr Schăfer se ridică pentru a închide uşa, care fusese lăsată întredeschisă. — Am fost mentorul lui de la început şi mi-a fost elev la mai multe cursuri. Ciudat, nu îl cunosc deloc. După cum vezi, are ceva mecanic şi straniu. îi văd pe băieţi angajaţi în conversaţii animate, dar Alfred nu li se alătură niciodată. El rămâne foarte retras. —

Cu greu am putea spune că a fost retras în aceste ultime minute, Hermann.

— A fost ceva cu totul inedit. Sunt şocat. Am văzut un alt Alfred Rosenberg. Lectura din Chamberlain i-a dat curaj. — Poate este şi o parte bună. Poate că alte cărţi îl vor înflăcăra într-un mod diferit. în general, însă, spui că nu iubeşte cărţile? — Ciudat, mi-e greu să răspund. Uneori cred că iubeşte ideea de carte, sau aura ei, sau poate doar coperţile. De multe ori defilează prin şcoală cu un teanc de cărţi sub braţ — Hauptman, Heine, Nietzsche, Hegel, Goethe. Câteodată atitudinea asta e aproape comică. Este un mod de a ttt* făli cu intelectul său superior, de a se lăuda că preferă ( ărţile în locul popularităţii. M-am îndoit de multe ori că le citeşte cu adevărat. Astăzi nu ştiu ce să mai cred. — O asemenea pasiune pentru Chamberlain... remarcă directorul. A mai fost pasionat şi de alte lucruri? — Greu de spus. El şi-a ţinut mereu sentimentele în Irâu, dar îmi amintesc o scânteie de entuziasm legată de preistoria locală. De câteva ori am luat mici grupuri de elevi pentru a participa la săpăturile arheologice din partea de nord a bisericii Sf. Olai. Rosenberg s-a oferit întotdeauna voluntar pentru astfel de expediţii. Cu ocazia unei expediţii, el a ajutat la descoperirea unor unelte din Epoca de piatră şi a unei vetre preistorice şi a fost încântat.

— Ciudat, spuse directorul răsfoind dosarul lui Alfred. A ales să vină la şcoala noastră, şi nu la un liceu unde ar fi putut să studieze clasicii şi să intre la Facultatea de I,itéré sau la Filosofie, care par să fie interesele sale. De ce merge la Politehnică? — Cred că din raţiuni financiare. Mama lui a murit pe când era mic, iar tatăl său suferă de ftizie şi lucrează doar sporadic, ca funcţionar bancar. Noul profesor de artă, Herr Purvit, îl consideră un desenator destul de bun şi îl încurajează să urmeze o carieră de arhitect. — Deci se izolează de ceilalţi, spuse directorul închizând dosarul lui Alfred, şi totuşi a câştigat alegerile. Nu n fost el şi preşedinte al clasei acum câţiva ani? — Cred că asta nu prea are de-a face cu popularitatea. Elevii nu respectă această funcţie, iar băieţii populari evită, în general, să fie preşedinţi de clasă din pricina sarcinilor pe care asta le presupune şi a pregătirilor necesare pentru discursul de absolvire. Nu cred că băieţii îl iau în serios pe Rosenberg. Nu l-am văzut niciodată în mijlocul unui grup sau glumind cu ceilalţi. Cel mai adesea e ţinta băşcăliilor. E un singuratic, se plimbă mereu prin Reval cu caietul său de schiţe. Aşa că nu m-aş îngrijora prea tare cu privire la răspândirea acestor idei extremiste. Directorul Epstein se ridică şi merse la fereastră. Afară se vedeau nişte foioase cu frunze abia mijite, de primăvară, şi, în depărtare, clădiri albe, impunătoare, cu acoperişuri din cărămidă roşie. — Spune-mi mai multe despre acest Chamberlain. Interesele mele livreşti sunt diferite. Cât e de popular în Germania? — Popularitatea sa creşte rapid. Alarmant de rapid. Cartea sa a fost publicată acum vreo zece ani şi popularitatea ei continuă să crească. Am auzit că s-au vândut peste 100.000 de exemplare. —

Ai citit-o?

— Am început, dar m-am plictisit şi am frunzărit restul. Mulţi dintre prietenii mei au citit-o. Istoricii de profesie îmi împărtăşesc reacţia — la fel şi biserica şi, bineînţeles, presa evreiască. Cu toate acestea, numeroşi oameni de vază o laudă — Kaizerul Wilhelm, americanul Theodore Roosevelt şi multe ziare străine importante i-au făcut recenzii pozitive, unele chiar extatice. Chamberlain foloseşte un limbaj elevat şi pretinde că se adresează impulsurilor noastre nobile. Dar eu cred că le încurajează pe cele mai josnice. —

Cum îţi explici popularitatea sa?

— Scrie convingător. Şi îi impresionează pe cei needucaţi. Pe fiecare pagină găseşti citate cu iz de profunzime din Tertulian sau Sf. Augustin, sau poate din Platon sau vreun mistic indian din secolul al VIII-lea. Dar aceasta e doar o erudiţie de faţadă. De fapt, el a cules pur şi simplu citate fără nicio legătură, din toate timpurile, în sprijinul ideilor sale preconcepute. Popularitatea sa este ajutată, fără doar şi poate, de recenta căsătorie cu fiica lui Wagner. Mulţi îl privesc drept succesor al moştenirii rasiste a lui Wagner.

—

încoronat de Wagner?

— Nu, ei nu s-au întâlnit niciodată. Wagner a murit înainte ca Chamberlain să-i curteze fiica. Dar Cosima i-a dat binecuvântarea ei. Directorul îşi mai turnă ceai. — Ei bine, tânărul nostru Rosenberg pare atât de atras ile rasismul lui Chamberlain, încât ar putea fi dificil să-l îndepărtăm de el. Dar, dacă stai să te gândeşti, care adolescent nepopular, singuratic şi prostuţ nu ar toarce ile plăcere aflând că face parte dintr-o rasă superioară? C ă strămoşii săi au întemeiat marile civilizaţii? In special un băiat care n-a avut o mamă care să-l preţuiască, al cărui tată este pe moarte, al cărui frate mai mare este bolnăvicios, care... — Ah, Karl, aud ecourile vizionarului tău, medicul vienez Freud, care scrie, de asemenea, convingător şi face apel la clasici, nepierzând nicio ocazie de a veni cu un citat savuros între dinţi. — Mea culpa. Mărturisesc că ideile sale îmi par tot mai de bun-simţ. Spre exemplu, tocmai ai spus că s-au vândut 100.000 de exemplare din cartea antisemită a lui Chamberlain. Din mulţimea de cititori, câţi îl resping, aşa cum faci tu? Şi câţi sunt electrizaţi de el, ca Rosenberg? De ce stârneşte aceeaşi carte o gamă atât de largă de reacţii? Trebuie să existe ceva, în fiecare cititor, care vine în întâmpinarea cărţii. Viaţa sa, psihologia sa, imaginea sa despre sine. Trebuie să existe ceva în străfundurile minţii — sau, după cum susţine acest Freud, în inconştient — care face ca un anume cititor să se îndrăgostească de un anume scriitor. — Un subiect plin de miez pentru discuţia de la următoarea noastră cină! între timp, bănuiesc că bietul meu elev, Rosenberg, freamătă şi asudă afară. Ce ne facem cu el? — Mda, am evitat subiectul. I-am promis teme şi trebuie să le găsim. Poate că exagerăm. Oare nu e posibil să-i dăm o sarcină care ar putea exercita o influenţă pozitivă în cele numai câteva săptămâni de care mai dispunem? Văd la el atâta amărăciune, atâta ură pentru orice altceva decât fantasma „adevăratului german". Cred că trebuie să-l îndepărtăm dinspre idei spre ceva concret, ceva ce poate fi atins. —

Sunt de acord. E mai greu să urăşti un individ decât o rasă, spuse Herr Schăfer.

— Am o idee. Ştiu un evreu de care ar trebui să-i pese. îl voi chema înapoi şi voi începe cu asta. Secretara directorului Epstein luă ceştile de ceai şi reveni cu Alfred, care îşi reluă locul în capul mesei. Herr Schăfer îşi umplu încet pipa, o aprinse, inhală, apoi expiră un nor de fum şi începu: — Rosenberg, mai avem câteva întrebări. îţi cunosc sentimentele faţă de evrei în termeni generali, rasiali, dar trebuie să fi întâlnit şi evrei de treabă. întâmplarea face să ştiu că noi doi am

avut acelaşi medic, Herr Apfelbaum. Am auzit că el te-a adus pe lume. —

Da, a spus Alfred. E doctorul meu de o viaţă.

— El mi-a fost şi prieten apropiat în toţi aceşti ani. Spune-mi, este el otrăvitor? E un parazit? Nicio persoană din Reval nu e mai muncitoare. Când erai mic, am văzut cu ochii mei cum s-a străduit zi şi noapte încercând să-ţi salveze mama de tuberculoză. Şi mi s-a spus că a plâns la înmormântarea ei. — Doctorul Apfelbaum este un om bun. întotdeauna ne tratează cum se cuvine. Şi întotdeauna îl plătim, că veni vorba. Da, pot exista şi buni evrei. Ştiu asta. Nu vorbesc de rău persoana sa, ci doar sămânţa evreiască. Este de netăgăduit că toţi evreii poartă seminţele unei rase pline de ură şi că... — Ah, din nou cuvintele astea, „pline de ură", interveni directorul Epstein încercând din greu să se abţină. Am auzit multe despre ură, Rosenberg, dar nimic despre iubire. Nu uita că iubirea este miezul mesajului lui Isus. Nu doar să-L iubeşti pe Dumnezeu, ci să-l iubeşti şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu vezi nicio contradicţie Intre ceea ce citeşti la Chamberlain şi ceea ce auzi despre Iubirea creştină la biserică, în fiecare săptămână? —

Domnule, eu nu mai merg la biserică în fiecare săptămână. Am încetat s-o mai fac.

—

Ce părere are tatăl tău despre asta? Ce părere ar nvea Chamberlain?

— Tata spune că n-a pus piciorul într-o biserică în viaţa lui. Şi am citit că şi Chamberlain şi Wagner susţin că învăţătura Bisericii mai degrabă ne slăbeşte, decât să ne întărească. —

Tu nu-L iubeşti pe Domnul nostru Isus?

Alfred făcu o pauză; vedea capcane peste tot. Era un teren periculos: directorul se declarase deja luteran devotat. Era mai sigur să rămână la Chamberlain, şi Alfred se chinuia să-şi amintească cuvintele din cartea acestuia. — La fel ca Chamberlain, îl admir foarte mult pe Isus. Chamberlain îl numeşte un geniu moral. El a avut multă putere şi curaj, dar, din păcate, învăţăturile sale au fost iudaizate de către Pavel, care l-a transformat pe Isus într-un om suferind, umil. Toate bisericile creştine au tablouri sau vitralii cu Isus răstignit. Nicăieri nu sunt imagini cu Isus puternic şi curajos — acel Isus care a îndrăznit să se opună rabinilor corupţi, acel Isus care, de unul singur, i-a alungat pe vânzători din templu! —

Deci Chamberlain îl vede pe Isus ca pe un leu, nu ca pe un mieluşel?

— Da, spuse Rosenberg, prinzând curaj. Chamberlain spune că a fost o tragedie că Isus a apărut în locul şi momentul acela. Dacă Isus ar fi predicat pentru poporul germanic sau, să zicem, pentru poporul indian, cuvintele sale ar fi avut o cu totul altă influenţă.

— Să revenim la întrebarea mea de mai devreme, spuse directorul şcolii, realizând că a luat-o pe o cale greşită. Am de fapt o întrebare şi mai simplă: pe cine iubeşti tu? Cine este eroul tău? Cel pe care îl admiri mai presus de toţi ceilalţi? în afară de acest Chamberlain, vreau să spun. Alfred nu răspunse imediat. Deliberă mult timp înainte de a răspunde. —

Goethe.

Directorul Epstein şi Herr Schăfer se îndreptară puţin în scaunele lor. —

Interesantă alegere, Rosenberg, spuse directorul. E alegerea ta sau a lui Chamberlain?

— A amândurora. Şi cred că şi alegerea lui Herr Schăfer. El l-a lăudat pe Goethe în clasa noastră mai mult ca pe oricine. Alfred îl privi pe Herr Schăfer pentru confirmare, iar acesta dădu din cap aprobator. —

Şi, spune-mi, de ce Goethe? întrebă directorul.

— El este geniul german etern. Cel mai măreţ dintre germani. Un geniu al scrisului şi al ştiinţei şi al artei şi filo-sofiei. Este un geniu în mai multe domenii decât oricine. — Un răspuns excelent, spuse directorul Epstein, înflăcărându-se brusc. Şi cred că acum am găsit proiectul de absolvire perfect pentru dumneata. Cei doi profesori discutară în privat, şoptind încet. Directorul Epstein părăsi încăperea şi reveni în scurt timp cu o carte voluminoasă. El şi Schăfer se aplecară asupra cărţii împreună şi o răsfoiră câteva minute, cercetând textul. După ce directorul notă câteva numere de pagină, se întoarse spre Alfred. — Aceasta este tema dumitale. Trebuie să citeşti foarte atent două capitole — XIV şi XVI — din autobiografia lui Goethe şi trebuie să notezi fiecare rând în care e vorba despre eroul său personal, un om care a trăit cu mult timp în urmă, pe nume Spinoza. Cu siguranţă, te va bucura acest proiect. Va fi o bucurie să citeşti o parte din autobiografia eroului tău. Goethe e omul pe care îl iubeşti şi îmi imaginez că vei fi interesat să afli ce părere are despre omul pe care el îl iubeşte şi admiră. Aşa este? Alfred dădu din cap aprobator, cu prudenţă. Uimit de »l.irea de spirit bună a directorului, intui o capcană. — Aşadar, continuă directorul, să fie foarte clar în ce constă tema ta, Rosenberg. Trebuie să citeşti capitolele XIV şi XVI din autobiografia lui Goethe şi să copiezi flecare propoziţie în care scrie despre Benedict Spinoza. Trebuie să faci trei exemplare, unul pentru tine şi câte unul pentru fiecare dintre noi. Dacă descoperim că ai scăpat vreun comentariu despre Spinoza în însemnările Inie, va trebui să refaci întreaga temă până va fi corectă. Ne vedem în două săptămâni pentru a-ţi citi tema scrisă pi pentru a discuta toate aspectele legate de tema dumitale de lectură. E limpede?

încă o aprobare din cap. — Domnule, pot să vă pun o întrebare? înainte, aţi npus două proiecte. Eu trebuie să fac o cercetare genealogică, trebuie să citesc două capitole şi trebuie să scriu în Irei exemplare tema despre Benedict Spinoza. —

întocmai, spuse directorul. Şi întrebarea dumitale?

—

Domnule, nu sunt mai degrabă trei proiecte decât două?

— Rosenberg, interveni Herr Schăfer, — şi douăzeci de teme ar fi prea puţine. Să susţii că directorul şcolii tale nu e potrivit să-şi ocupe funcţia pentru că e evreu este un motiv suficient de exmatriculare în orice şcoală din Estonia sau din Germania. —

Da, domnule.

—

Aşteaptă, Herr Schăfer, poate că băiatul are dreptate.

I ema legată de Goethe e atât de importantă, încât vreau s-o realizeze cu mare atenţie. Directorul Epstein se întoarse spre Alfred: Eşti scutit de proiectul genealogic. Concentrează-te cu totul asupra cuvintelor lui Goethe, întâlnirea noastră s-a încheiat. Ne vedem aici, peste exact două săptămâni. La aceeaşi oră. Şi nu uita să-mi predai cu o zi înainte exemplarele temei scrise.

Capitolul cinci Amsterdam — 1656 - Bună dimineaţa, Gabriel, spuse Bento auzind că fratele său se spală, pregătindu-se pentru slujba de Sabat. Gabriel mormăi un răspuns, dar reintră în dormitor şi se aşeză greoi pe patul cu baldachin pe care îl împărţeau. Patul, care ocupa cea mai mare parte din cameră, era singura lor moştenire de familie. Tatăl lor, Michael, îi lăsase toate bunurile familiei lui Bento, fiul cel mare, dar cele două surori ale lpi Bento contestaseră testamentul tatălui lor, pe motiv că acesta alesese să nu fie un membru devotat al comunităţii evreieşti. Deşi tribunalul evreiesc decisese în favoarea lui Bento, el uimise pe toată lumea cedând imediat toate bunurile rudelor sale, păstrând pentru sine un singur lucru — patul cu baldachin al părinţilor. După căsătoria celor două surori ale sale, el şi Gabriel rămăseseră singuri în frumoasa casă albă cu trei caturi în care familia Spinoza stătuse cu chirie zeci de ani. Casa lor dădea spre Hout-gracht, în apropierea celei mai aglomerate intersecţii din cartierul evreiesc al Amsterdamului, la doar o clădire distanţă de mica sinagogă Beth Jacob şi de sălile de clasă adiacente. Bento şi Gabriel hotărâseră, plini de regret, să se mute. Odată ce surorile lor plecaseră, vechea casă era prea mare şi bântuită de imagini ale celor morţi. Şi, de asemenea, prea costisitoare — războiul dintre Olanda şi Anglia din 1652 şi raidurile piraţilor asupra navelor din Brazilia fuseseră dezastruoase pentru afacerile comerciale ale familiei Spinoza, obligându-i pe fraţi să închirieze o căsuţă la doar cinci minute de mers pe jos de la prăvălie. Bento îi aruncă o privire lungă fratelui său. Când ( iiibriel era mic, oamenii îi spuneau adesea „micul Bento" «lin pricină că aveau aceeaşi faţă lungă, ovală, aceiaşi ochi pătrunzători de bufniţă, acelaşi nas proeminent. Acum Insă, adult în toată regula, Gabriel avea cu douăzeci de kilograme mai mult decât fratele său mai mare, era mai Înalt cu cinci centimetri şi mult mai puternic. Iar ochii săi iui mai păreau a privi în depărtare. Fraţii stăteau tăcuţi unul lângă celălalt. De obicei, I lento preţuia tăcerea şi se simţea confortabil luând masa eu Gabriel sau lucrând împreună în prăvălie fără să schimbe o vorbă. Dar de această dată tăcerea era apăsătoare şl dădea naştere la gânduri negre. Bento se gândea la Kebeca, sora sa, care fusese întotdeauna vorbăreaţă şi exuberantă. Acum şi ea îl trata cu tăcere şi îi evita privirea ori de câte ori îl vedea. Tăcuţi, de asemenea, erau şi toţi morţii, toţi cei care îşi tlăduseră ultima suflare legănaţi chiar de acest pat: mama nu, Hanna, care murise în urmă cu şaptesprezece ani, când el avea numai şase ani; fratele său mai mare, Isaac, cu şase ani în urmă; mama sa vitregă, Estera, cu trei ani în urmă; tatăl şi sora sa, Miriam, cu doar doi ani în urmă. Dintre fraţii săi — acea gaşcă zgomotoasă, plină de viaţă, care se jucase şi se certase şi se împăcase şi se întristase din pricina mamei, ajungând, încetişor, să-şi iubească mama vitregă — mai rămăseseră doar Rebeca şi Gabriel, care se îndepărtau cu repeziciune de el.

Aruncând o privire la faţa buhăită şi palidă a lui Gabriel, Bento rupse tăcerea. —

Iarăşi ai dormit prost, Gabriel? Te-am auzit zvâr-colindu-te.

— Da, iarăşi. Bento, cum să dorm? Nimic nu e bine acum. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Urăsc problema pe care o avem. Uite, în dimineaţa asta mă gătesc pentru Sabat. Soarele străluceşte pentru prima dată în această săptămână, deasupra se vede cerul albastru şi ar trebui să simt bucurie, ca toată lumea, ca toţi vecinii noştri. în schimb, din pricina propriului meu frate... iartămă, Bento, dar voi exploda dacă nu vorbesc. Din pricina ta viaţa mea e mizerabilă. Nu am nicio bucurie mergând la sinagoga mea pentru a mă alătura poporului meu pentru a mă ruga Dumnezeului meu. —

Mă întristează să aflu asta, Gabriel. îmi doresc să fii fericit.

—

Cuvintele sunt una. Faptele, alta.

—

Ce fapte?

— Ce fapte?! exclamă Gabriel. Şi când te gândeşti că atâta vreme, toată viaţa mea, mi-am închipuit că ştii totul. Dacă altcineva mi-ar fi pus o astfel de întrebare, i-aş fi răspuns: „Glumeşti", dar ştiu că tu nu glumeşti niciodată. Şi totuşi, cu siguranţă ştii la ce fapte mă refer. Bento oftă. — Ei bine, să începem cu respingerea obiceiurilor evreieşti şi cu respingerea comunităţii însăşi. Şi apoi necinstirea Sabatului. Şi îndepărtarea de sinagogă şi faptul că nu ai donat, practic, nimic anul acesta — la genul acesta de fapte mă refer. Gabriel îl privi pe Bento, care rămase tăcut. — Şi-ţi mai dau şi alte fapte, Bento. Nu mai departe de seara trecută ai refuzat cina de Sabat de la Sarah de acasă. Ştii că am de gând să mă căsătoresc cu Sarah, şi totuşi nu contribui la apropierea dintre cele două familii, ală-turându-te nouă de Sabat. îţi dai seama cum mă simt eu? Sau sora noastră, Rebeca? Ce scuză putem oferi? Putem spune că fratele nostru preferă lecţiile de latină cu iezuitul ăla? — Gabriel, e mai bine pentru digestia tuturor să nu vin. Ştii asta. Ştii că tatăl lui Sarah este superstiţios. —

Superstiţios?

— Adică dogmatic. Ai văzut că prezenţa mea îl provoacă la dispute religioase. Ai văzut că orice răspuns al meu nu face decât să işte şi mai multă discordie, deci şi mal multă durere pentru tine şi Rebeca. Absenţa mea âujoşte cauzei păcii, n-am nicio îndoială. Absenţa mea înseamnă pace pentru tine şi Rebeca. Mă gândesc tot mai uluit la această ecuaţie. Gabriel clătină din cap:

— Bento, îţi aminteşti că, pe când eram mic, uneori mă periam imaginându-mi că lumea va dispărea când închid ochii? Tu mi-ai corectat gândirea. M-ai liniştit cu privire la realitate şi la legile veşnice ale Naturii. Cu toate acestea, acum faci aceeaşi greşeală. îţi închipui că orice controversă legată de Bento Spinoza dispare când nu este prezent? Seara trecută a fost dureroasă, continuă Gabriel. Tatăl lui Sarah a început masa vorbind despre tine. S-a înfuriat din nou că ai evitat tribunalul nostru local evreiesc şi că ţi-ai încredinţat procesul tribunalului civil olandez. Nimeni, de când se ştie, a spus el, n-a insultat vreodată tribunalul rabinic în felul ăsta. Este aproape un temei pentru excomunicare. Asta îţi doreşti? Un cherem? Bento, tatăl nostru e mort, fratele nostru mai mare e mort. Tu eşti capul familiei. Cu toate acestea, ne insulţi pe toţi apelând la tribunalul olandez. Şi momentul ales! Nu puteai, cel puţin, să aştepţi până după nuntă? — Gabriel, am explicat în repetate rânduri, dar nu m-ai auzit. Ascultă-mă iarăşi, ca să cunoşti toate faptele. Şi, mai presus de toate, te rog încearcă să înţelegi că îmi iau în Ncrios responsabilitatea faţă de tine şi Rebeca. Gândeşte-te la dilema mea. Tatăl nostru, binecuvântat fie el, a fost nn om generos. Dar a comis o eroare de judecată garan-lând o poliţă deţinută de cămătarul acela lacom, Duarte Kodriguez, pentru văduva Henriques, care era în doliu. Soţul ei, Pedro, fusese o simplă cunoştinţă a tatălui nostru, din câte ştiu nici măcar n-a fost vreo rudă sau vreun prieten apropiat. Niciunul dintre noi nu ne întâlniserăm vreodată cu el sau cu ea şi este un mister de ce tatăl nostru n-a angajat să garanteze acea poliţă. Dar îl ştii pe tata — când vedea oameni suferind, încerca să-i ajute din tot sufletul, fără să se gândească la consecinţe. Când văduva şi singurul ei copil au murit anul trecut din pricina ciumei, lăsând datoria neplătită, Duarte Rodriguez — evreul pios care şade la temelia, la bima sinagogii şi deţine deja jumătate din casele de pe Jodenbreestraat — a încercat să ne transfere nouă pierderea, făcând presiuni asupra tribunalului rabinic să oblige săraca familie Spinoza să plătească datoria unei persoane pe care niciunul dintre noi nu o cunoscuse. Bento făcu o pauză: —

Ştii asta, Gabriel? Nu-i aşa?

—

Da, dar...

— Dă-mi voie să termin, Gabriel. E important să cunoşti toate faptele. S-ar putea ca într-o bună zi tu să fii capul familiei. Aşadar, Rodriguez a dus cazul în faţa tribunalului evreiesc, un tribunal care cuprinde numeroşi membri care caută să intre în graţiile lui Rodriguez, ca principal donator al sinagogii. Spune-mi, Gabriel: ar fi îndrăznit să-l supere? Aproape imediat, tribunalul a decis că familia Spinoza trebuie să-şi asume întreaga datorie. Şi este o datorie care va seca resursele familiei noastre pentru tot restul vieţii. Şi mai rău, ei au mai decis că moştenirea lăsată nouă de mama ar trebui să fie folosită pentru plata datoriei faţă de Rodriguez. Mă urmăreşti, Gabriel? După ce fratele său aprobă reticent din cap, Bento continuă. — Aşadar, acum trei luni am apelat la legea olandeză, deoarece este mult mai rezonabilă. în primul rând, numele de Duarte Rodriguez nu are nicio putere asupra lor. Şi, potrivit legii olandeze, capul familiei trebuie să aibă douăzeci şi cinci de ani pentru a fi responsabil pentru o asemenea datorie. Având în vedere că nu am încă douăzeci şi cinci de ani, familia noastră se

poate salva. Nu trebuie să acceptăm datoriile făcute de tatăl nostru şi, mai mult, putem primi banii pe care ni i-a lăsat mama. Şi, când spun asta, mă gândesc la tine şi la Rebeca — am de gând să vă IInu vouă întreaga mea parte. Eu nu am familie şi nu am n*Voie de bani. Şi încă un lucru, continuă el. Cu privire In alegerea momentului. Deoarece ziua în care împlinesc douăzeci şi cinci de ani cade înaintea nunţii tale, a trebuit acţionez acum. Aşa că, spune-mi, nu vezi că acţionez în mod responsabil pentru familie? Nu preţuieşti libertatea? Dacă eu nu fac nimic, vom fi robi întreaga viaţă. Asta l|l doreşti? — Prefer să las asta în mâinile Domnului. Nu ai dreptul ni! conteşti legea comunităţii noastre religioase. Iar cu privire la înrobire, o prefer ostracizării. în plus, tatăl lui Sarah a vorbit şi despre altceva decât despre proces. Vrei Nil auzi ce a mai spus? —

Cred că îmi vei spune oricum.

— El a spus că originea „problemei Spinoza", după cum o numeşte el, poate fi găsită acum mulţi ani, la impertinenţa din timpul pregătirii tale pentru bar mitzvah. I'!l şi-a amintit că rabinul Mortera te prefera tuturor celorlalţi elevi. Că te vedea ca pe un posibil succesor al său. Şi atunci ai numit povestea biblică cu Adam şi Eva o „fabulă". Tatăl lui Sarah a spus că, atunci când rabinul te-a certat pentru tăgăduirea cuvântului lui Dumnezeu, ai răspuns: „Tora este confuză, căci dacă Adam a fost primul om, cu cine, mai exact, s-a căsătorit fiul său, Cain?" Ai spus tu asta, Bento? E adevărat că ai numit Tora „confuză"? — Este adevărat că Tora îl numeşte pe Adam primul om. Şi e adevărat că spune că fiul acestuia, Cain, s-a căsătorit. Cu siguranţă că avem dreptul să punem întrebarea care se impune: dacă Adam a fost primul om, cum ar fi putut exista cineva cu care Cain să se căsătorească? Această teorie — se numeşte chestiunea „preadamiţi-lor" — e discutată în studiile biblice de peste o mie de ani. Deci, dacă mă întrebi dacă o consider o fabulă, trebuie să răspund afirmativ — evident, povestea e doar o parabolă. — Spui asta pentru că n-o înţelegi. Oare înţelepciunea ta o depăşeşte pe cea a lui Dumnezeu? Nu ştii că există motive pentru care nu putem şti şi că trebuie să ne încredem în rabinii noştri pentru a interpreta şi clarifica Scripturile? — Această concluzie este extraordinar de convenabilă pentru rabini, Gabriel. De-a lungul veacurilor, profesionişti într-ale religiei au căutat să fie singurii interpreţi ai misterelor. Le convine de minune. — Tatăl lui Sarah a spus că această insolenţă de a pune la îndoială Biblia şi pe liderii noştri religioşi este jignitoare şi periculoasă nu numai pentru evrei, ci şi pentru comunitatea creştină. Biblia este sacră şi pentru ei. — Gabriel, crezi că ar trebui să renunţăm la logică, să renunţăm la dreptul nostru de a pune întrebări?

— Eu nu contest dreptul tău personal la logică şi dreptul tău personal la contestarea legii rabinice. Nu contest dreptul tău de a pune la îndoială sfinţenia Bibliei. De fapt, nu contest nici măcar dreptul tău de a-1 mânia pe Dumnezeu. E treaba ta. Poate că e boala ta. Dar ne răneşti pe mine şi pe sora ta refuzând să-ţi păstrezi părerile pentru tine. — Gabriel, acea conversaţie despre Adam şi Eva pe care am purtat-o cu rabinul Mortera a avut loc cu peste zece ani în urmă. După aceea, mi-am păstrat părerile pentru mine. Dar acum doi ani am jurat să-mi trăiesc viaţa într-o manieră pioasă, care include faptul de a nu mai minţi niciodată. Astfel, dacă mi se cere părerea, o voi oferi întocmai — şi de aceea am refuzat să iau cina cu tatăl lui Sarah. Dar, mai presus de toate, Gabriel, aminteşte-ţi că noi suntem două suflete separate. Ceilalţi nu te confundă cu mine. Ei nu te fac responsabil pentru aberaţiile fratelui tău mai în vârstă. Gabriel ieşi din cameră clătinând din cap şi mormăind: —

Fratele meu mai mare vorbeşte ca un copil.

CAPITOLUL ŞASE Estonia — 1910 Trei zile mai târziu, Alfred, palid şi agitat, căuta să dlucute cu Herr Schăfer. — Am o problemă, domnule, începu Alfred deschi-/ându-şi servieta şi scoţând autobiografia lui Goethe, de 700 de pagini, cu mai multe bucăţele de hârtie rupte neglijent ieşind dintre pagini. El deschise la primul semn de carte şi arătă spre text. — Domnule, Goethe pomeneşte de Spinoza aici, în acest rând. Şi, apoi, din nou aici, câteva rânduri mai jos. Dur există mai multe paragrafe unde numele nu apare (ti nu-mi dau seama dacă este vorba despre el sau nu. De fapt, nu înţeleg mai nimic. E foarte greu. întoarse paginile şi indică un alt paragraf: aici, la fel. Pomeneşte de Spinoza de două sau trei ori, apoi urmează patru pagini tn care nu-1 pomeneşte. Din câte îmi dau seama, nu e clar ilucă vorbeşte despre Spinoza sau nu. Mai vorbeşte şi despre cineva pe nume Jacobi. Şi asta se întâmplă în alte patru locuri. Am înţeles Faust când l-am citit la ora dumneavoastră şi am înţeles Suferinţele tânărului Werther, dar aici, in această carte, sunt pagini întregi pe care nu le înţeleg. — E mult mai uşor să citeşti Chamberlain, nu-i aşa? Dar imediat Herr Schăfer îşi regretă sarcasmul şi se grăbi să adauge, pe un ton blând: Ştiu că s-ar putea să nu pricepi toate cuvintele lui Goethe, Rosenberg, dar trebuie Hă pricepi că aceasta nu este o lucrare cu o structură clară, ci o serie de reflecţii asupra vieţii sale. Ai ţinut vreun jurnal scris sau ai scris despre viaţa ta? Alfred dădu din cap aprobator. —

Acum câţiva ani, dar numai pentru câteva luni.

—

Ei bine, gândeşte-te că acesta e un fel de jurnal. Goethe l-a scris în egală măsură pentru el şi

pentru cititori. Crede-mă, când vei creşte şi vei afla mai multe despre ideile lui Goethe, vei înţelege şi aprecia mai mult cuvintele sale. Dă-mi cartea. După ce parcurse paginile marcate de Alfred, Herr Schăfer spuse: — Acum văd care e problema. întrebarea ta e legitimă şi va trebui să-ţi revizuiesc tema. Să parcurgem aceste două capitole împreună. Cu capetele apropiate, Herr Schăfer şi Alfred se concentrară asupra textului, iar Herr Schăfer notă pe un carneţel o serie de numere de pagină şi de rând. înmânându-i lui Alfred carneţelul, spuse: — Iată ce trebuie să copiezi. Nu uita, trei exemplare scrise lizibil.. Dar există o problemă. Aici sunt doar douăzeci sau douăzeci şi cinci de rânduri, o sarcină cu mult mai redusă decât cea pe care domnul director ţi-o dăduse iniţial, ceea ce mă îndoiesc că îl va satisface. Deci trebuie să mai faci ceva: să memorezi această versiune scurtată şi să o reciţi la întâlnirea noastră cu domnul director Epstein. Cred că va considera asta acceptabil. Câteva secunde mai târziu, observând o urmă de încruntare pe faţa lui Alfred, Herr Schăfer adăugă: — Alfred, chiar dacă nu-mi place cum te-ai schimbat — prostiile legate de superioritatea rasei —, încă sunt de partea ta. în ultimii patru ani ai fost un elev bun şi ascultător — deşi, după cum ţi-am spus de atâtea ori, ai fi putut fi mai sârguincios. Ar fi tragic să-ţi distrugi şansele de viitor neabsolvind. Tăcu pentru câteva clipe aşteptând ca vorbele să-şi facă efectul. Pune tot sufletul în acest proiect. Domnul director Epstein îţi va cere mai mult decât să copiezi şi să reciţi. El se aşteaptă să înţelegi ce ai citit. Deci, concentrează-te, Rosenberg! Şi eu îmi doresc să te văd absolvind. —

Mai trebuie să vă dau exemplarul meu înainte de-a face celelalte două exemplare?

Lui Herr Schăfer i se rupse inima la răspunsul mecanic al lui Alfred, dar spuse doar atât: —

Dacă respecţi instrucţiunile mele din carneţel, nu va fi necesar.

Pe când Alfred se îndepărta, Herr Schăfer îl chemă Înapoi. — Rosenberg, acum un minut am făcut un efort şi ţi-am spus că ai fost un elev bun şi că îmi doresc să te văd absolvind. N-ai niciun răspuns? în fond, am fost profesorul tău patru ani. —

Da, domnule.

—

Da, domnule?

—

Nu ştiu ce să spun.

—

Bine, Alfred, poţi pleca.

Herr Schăfer îşi umplu servieta cu lucrările elevilor care aşteptau să fie citite, şi-l scoase pe Alfred din minte şi, în schimb, se gândi la cei doi copii ai săi, la soţia sa, precum şi la cina cu Spătzle şi verivorst pe care ea i-o promisese pentru acea seară. Alfred plecă într-o stare de confuzie cu privire la tema sa. Oare înrăutăţise lucrurile? Sau beneficiase de o scutire? La urma urmei, memorarea era ceva uşor pentru el. îi plăcea să memoreze pasaje pentru spectacole de teatru şi discursuri. * Două săptămâni mai târziu, Alfred stătea la unul dintre capetele mesei celei lungi din biroul lui Herr Epstein, aşteptând instrucţiuni de la directorul şcolii care, astăzi, arăta mai masiv şi mai aprig ca niciodată. Herr Schăfer, mult mai mic, cu o faţă gravă, îi făcu semn lui Alfred să înceapă să recite. Aruncând o ultimă privire asupra propriului exemplar al lucrării lui Goethe, Alfred se ridică şi proclamă: —

Din autobiografia lui Goethe...

După care începu: „Mintea care a acţionat în mod decisiv asupra mea şi a avut o imensă influenţă asupra întregului meu mod de gândire a fost Spinoza. După ce căutasem zadarnic în întreaga lume un mijloc de a-mi cultiva ciudata natură, am ajuns, în cele din urmă, la Etica acestui om. Am găsit aici un sedativ pentru pasiunile mele; părea să se deschidă pentru mine o perspectivă largă şi liberă asupra lumii materiale şi muritoare." —

Deci, Rosenberg, îl întrerupse directorul. Ce a învăţat Goethe de la Spinoza?

—

Ăăă, e vorba de etica sa?

— Nu, nu. Doamne Dumnezeule, n-ai înţeles că Etica este numele cărţii lui Spinoza? Ce spune Goethe că a învăţat din cartea lui Spinoza? Ce crezi că înţelege el prin cuvintele „un sedativ pentru pasiunile mele"? —

Ceva care l-a calmat?

—

Da, şi asta. Dar continuă acum — ideea asta va reveni din nou în foarte scurt timp.

Alfred recită pentru sine o clipă, pentru a găsi locul unde rămăsese, şi începu: —

„Dar ce m-a atras în special la Spinoza a fost interesul său nemărginit care strălucea..."

— Dezinteresul, nu interesul, zbieră directorul Epstein, care urmărea pe text fiecare cuvânt recitat. — „Dezinteres" înseamnă să nu fii ataşat emoţional. Alfred dădu din cap aprobator şi continuă: — „Dar ce m-a atras în special la Spinoza a fost dezinteresul său nemărginit care strălucea din fiecare propoziţie. Această expresie minunată: «Cel care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu

trebuie să vrea ca Dumnezeu să-l iubească înapoi», cu toate premisele pe care se bazează şi toate consecinţele care decurg de aici, mi-a acaparat întreaga putere de gândire." — Acesta este un pasaj mai dificil, spuse directorul. I)t1-mi voie să-ţi explic. Goethe spune că Spinoza l-a învăţat să-şi elibereze mintea de influenţa celorlalţi. Să îşi găsească propriile sentimente şi concluzii şi apoi să acţioneze în conformitate cu ele. Cu alte cuvinte, iubirea tn trebuie să fie nestăvilită şi nu influenţată de ideea Iubirii pe care o poţi obţine în schimb. Am putea aplica această idee în cazul discursurilor electorale. Ar ţine Goethe un discurs doar pentru a obţine admiraţia celorlalţi? Bineînţeles că nu! Şi nici nu ar spune ceea ce ar vrea alţii să-l audă spunând. Ai înţeles? Ai prins ideea? Alfred dădu din cap aprobator. Ceea ce înţelesese cu adevărat era că domnul director Epstein îl antipatiza profund. Aşteptă până când directorul îi făcu semn să continue: — „în plus, nu se poate nega faptul că cele mai apropiate uniuni iau naştere din lucruri opuse. Calmul liniştitor al lui Spinoza se afla într-un puternic contrast cu activitatea mea zbuciumată. Metoda sa matematică era opusul sentimentelor mele poetice. Modul său disciplinat ile gândire m-a transformat în discipolul său pătimaş, în adoratorul său cel mai hotărât. Minte şi inimă, înţelegere şi sentiment, s-au căutat reciproc cu o afinitate necesară şi astfel s-a produs uniunea acestor naturi diferite." — Ştii ce vrea să spună aici prin cele două naturi il i ferite, Rosenberg? întrebă directorul Epstein. —

Cred că vrea să spună minte şi suflet?

—

Exact. Şi care este Goethe şi care Spinoza?

Alfred părea nedumerit. — Acesta nu este doar un exerciţiu de memorie, Rosenberg! Vreau să înţelegi aceste cuvinte. Goethe este poet. Deci care e el, mintea sau inima? —

El este inima. Dar el avea şi o minte măreaţă.

— Ah, da. Acum înţeleg confuzia. Dar aici el spune că Spinoza îi oferă echilibrul care-i permite să-şi împace pasiunea şi imaginaţia explozivă cu calmul şi raţiunea necesare. Şi de aceea Goethe spune că e „adoratorul cel mai hotărât" al lui Spinoza. Ai înţeles? —

Da, domnule.

—

Acum continuă.

Alfred ezită, cu semne de panică în ochi. —

Mi-am pierdut şirul. Nu mai ştiu unde am rămas.

— Te descurci bine, interveni Herr Schăfer, într-un efort de a-1 calma. Ştim că e greu să zici pe de rost cu atâtea întreruperi. îţi poţi verifica notiţele ca să vezi unde ai rămas. Alfred respiră adânc, îşi răsfoi scurt notiţele şi continuă: — „Unii l-au crezut pe acest om ateu şi l-au considerat reprobabil, dar apoi au recunoscut şi că era un om liniştit, gânditor, un bun cetăţean, o persoană simpatică. Deci criticii lui Spinoza par să fi uitat cuvintele Evangheliei: «După roadele lor îi veţi cunoaşte», căci cum ar putea o viaţă plăcută oamenilor şi lui Dumnezeu să ia naştere din principii corupte? încă îmi amintesc calmul şi claritatea care m-au cuprins când am răsfoit pentru întâia dată paginile Eticii acelui om remarcabil. Aşa că m-am grăbit din nou spre opera căreia îi eram atât de îndatorat, şi din nou acelaşi suflu de pace a plutit deasupra mea. M-am abandonat lecturii şi mi-am spus, când m-am privit pe mine însumi, că nu mai văzusem lumea atât de clar. Alfred răsuflă greu după ce termină ultimul rând. Directorul îi făcu semn să şadă şi comentă: — Recitarea dumitale a fost satisfăcătoare. Ai o memorie bună. Acum să vedem ce ai înţeles din acest ultim fragment. Spune-mi, crede Goethe că Spinoza este ateu? Alfred clătină din cap. —

Nu am auzit răspunsul dumitale.

— Nu, domnule. Alfred vorbi cu voce tare. Goethe nu credea că Spinoza era ateu. Dar alţii credeau că era. —

Şi de ce nu era Goethe de acord cu ei?

—

Din cauza eticii sale?

— Nu, nu. Ai uitat deja că Etica este numele cărţii lui Spinoza? Reluăm, de ce nu era Goethe de acord cu criticii lui Spinoza? Alfred fremătă şi rămase tăcut. —

Doamne, Dumnezeule, Rosenberg, uită-te la notiţe, «puse directorul.

Alfred cercetă paragraful final şi îndrăzni. —

Pentru că era bun şi ducea o viaţă plăcută lui Dumnezeu?

Exact. Cu alte cuvinte, nu contează ceea ce crezi sau Npui că ai crede, ci cum trăieşti. Acum, Rosenberg, o ultima întrebare despre acest pasaj. Spune-ne din nou, ce n învăţat Goethe de la Spinoza? — El a spus că a primit un suflu de pace şi calm. De asemenea, a spus că a privit lumea mai clar. Acestea au fost cele mai importante lucruri.

Exact. Ştim că marele Goethe a purtat un exemplar al Eticii lui Spinoza în buzunar timp de un an. Imagi-nează-ţi - un an întreg! Şi nu numai Goethe, dar şi mulţi alţi mari germani. Lessing şi Heine au vorbit despre o claritate şi o senzaţie de calm care i-a cuprins după citirea acestei cărţi. Cine ştie, ar putea veni un moment în viaţa ta când şi tu vei avea nevoie de calmul şi claritatea oferite de Etica lui Spinoza. Nu îţi voi cere să citeşti cartea asta acum. Eşti prea tânăr ca s-o pricepi. Dar vreau să promiţi că, înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani, o vei citi. Sau poate ar trebui să spun, s-o citeşti până vei atinge vârsta maturităţii depline. Am cuvântul tău de bun german? —

Da, domnule, aveţi cuvântul meu.

Alfred ar fi promis că va citi întreaga enciclopedie în chineză, numai să scape de această inchiziţie. — Acum, să trecem la miezul acestei teme. Eşti pe deplin conştient de motivul pentru care ţiam dat această temă de lectură? — Aăă, nu, domnule. Am crezut că doar pentru că am spus că îl admir pe Goethe mai mult decât pe oricine altcineva. —

Cu siguranţă că şi de asta. Dar cu siguranţă ai înţeles care a fost adevăratul motiv?

Alfred părea mut. — Te întreb ce înseamnă pentru tine faptul că omul pe care îl admiri mai mult decât pe oricine altcineva îl admiră pe un evreu mai mult decât pe oricine altcineva? —

Pe un evreu?

—

Nu ştiai că Spinoza era evreu?

Tăcere. —

Nu ai aflat nimic despre el în aceste ultime două săptămâni?

—

Domnule, eu nu ştiu nimic despre acest Spinoza. Asta nu a făcut parte din proiectul meu.

— Şi aşa, slavă Domnului, ai evitat ocazia îngrozitoare de a învăţa ceva nou? Despre asta e vorba, Rosenberg? — Dă-mi voie să reformulez, interveni Herr Schăfer. Gândeşte-te la Goethe. Ce-ar fi făcut el în această situaţie? Dacă lui Goethe i s-ar fi cerut să citească autobiografia unui necunoscut, ce ar fi făcut Goethe? —

S-ar fi interesat cu privire la acea persoană.

—

Exact. Acest lucru este important. Dacă admiri pe cineva, imită-1. Foloseşte-1 ca ghid.

—

Vă mulţumesc, domnule.

— Să revenim la întrebarea mea, spuse directorul Epstein. Cum îţi explici admiraţia şi recunoştinţa fără margini a lui Goethe faţă de un evreu? —

Goethe ştia că era evreu?

—

Dumnezeule mare! Desigur că ştia.

— Dar, Rosenberg, spuse Herr Schăfer, care devenea, la rându-i, tot mai nerăbdător, gândeştete la întrebare. Ce contează dacă ştia că Spinoza era evreu? Ce rost are să pui această întrebare? Crezi că un om de statura lui Goethe — tu însuţi l-ai numit geniu universal — n-ar îmbrăţişa nişte idei măreţe, indiferent de sursa lor? Alfred era buimăcit. Niciodată nu mai fusese martorul unei asemenea desfăşurări de idei. Directorul Epstein, pimftndu-şi mâna pe braţul lui Herr Schăfer pentru a-1 potoli, nu renunţă. — Nu mi-ai răspuns încă la cea mai importantă între-cum se explică faptul că geniul universal german e rt|»tat într-o asemenea măsură de ideile unui membru al unei rase inferioare? — Poate e vorba despre ce am răspuns şi în cazul domnului doctor Apfelbaum. Poate, graţie unei mutaţii, I- posibil să existe şi un evreu bun, chiar dacă rasa este coruptă şi inferioară. — Acesta nu este un răspuns acceptabil, spuse directorul. E una să vorbim despre un medic care e de treabă pi tşi practică profesia aşa cum se cuvine şi alta să vorbim «Ntfel despre un geniu care e posibil să fi schimbat cursul Utoriei. Şi mai sunt mulţi evrei al căror geniu e binecunoscut. Gândeşte-te la ei. Dă-mi voie să ţi-i reamintesc pe cei de care ai auzit tu însuţi, dar poate nu ştiai că au fost evrei. Herr Schăfer îmi spune că, în clasă, ai recitat din poeziile lui Heinrich Heine. El mi-a mai spus că îţi place muzica şi îmi imaginez că ai ascultat compoziţii ale lui ( iustav Mahler şi Felix Mendelssohn. Corect? —

Sunt evrei, domnule?

—

Da, şi sigur ştii că Disraeli, marele prim-ministru al Angliei, era evreu.

—

Nu ştiam, domnule.

— Da. Şi chiar acum, la Riga, se montează opera Poveştile lui Hoffmann compusă de Jacob Offenbach, un alt membru al rasei evreieşti. Atâtea genii! Cum îţi explici? — Nu pot răspunde la întrebarea aceasta. Va trebui să mă gândesc la asta. Vă rog, îmi permiteţi să plec, domnule? Nu mă simt prea bine. Promit să mă gândesc la asta. — Da, poţi pleca, spuse directorul. Şi îmi doresc foarte mult să te gândeşti. Gândirea este bună. Gândeşte-te la discuţia noastră de astăzi. Gândeşte-te la Goethe şi la evreul Spinoza.

* După plecarea lui Alfred, directorul Epstein şi Herr Schafer se priviră câteva momente înainte ca directorul să vorbească. —

El spune că se va gândi, Hermann. Care sunt şansele s-o facă?

— Aproape nule, cred, spuse Herr Schăfer. Hai să-l trecem şi să scăpăm de el. Are o lipsă de curiozitate care este, cel mai probabil, incurabilă. Oriunde ai săpa în mintea lui, dai peste un strat de convingeri neîntemeiate. — Sunt de acord. Nu am nicio îndoială că Goethe şi Spinoza se retrag rapid, chiar în acest moment, din mintea sa şi nu-1 vor mai deranja niciodată. Cu toate acestea, mă simt uşurat de ceea ce tocmai s-a întâmplat. Temerile mi s-au mai domolit. Acest tânăr nu are nici inteligenţa, nici tăria de a provoca rău prin atragerea altora spre felul său de a gândi.

Capitolul şapte Amsterdam — 1656 Bento privea pe fereastră, urmărindu-şi fratele care mergea spre sinagogă. Gabriel are dreptate; chiar îi rănesc pe irl apropiaţi. Alegerile mele sunt îngrozitoare - fie mă fac mic, renunţând la natura mea lăuntrică şi înfrânându-mi curiozitatea, fie îi rănesc pe cei apropiaţi. Descrierea făcută de ( ia briei despre furia îndreptată spre Bento de la cina din /lua de Sabat îi aminti de avertismentul părintesc al lui van den Enden despre pericolele tot mai mari cu care se confruntă în comunitatea evreiască. Se gândi la strategii tic evitare a acestei capcane aproape o oră înainte de a se ridica, a se îmbrăca, a-şi face o cafea şi a ieşi pe uşa din «pate, cu cana în mână, spre prăvălia de import-export it familiei Spinoza. Acolo şterse praful şi mătură gunoiul în stradă, apoi deşertă într-un coş un sac mare de smochine uscate înmiresmate, tocmai venit din Spania. Şezând la locul său obişnuit de la fereastră, Bento îşi sorbi cafeaua, ciuguli din smochine şi se concentră asupra fanteziilor care îi treceau prin minte. în ultima vreme, practica o tehnică de meditaţie prin care se deconecta de la şirul gândurilor »nle şi îşi privea mintea ca pe un teatru, iar pe el însuşi ca pe un membru al publicului urmărind spectacolul care se joacă. Chipul lui Gabriel, plin de tristeţe şi confuzie, apăru de îndată pe scenă, dar Bento învăţase cum să tragă cortina şi să treacă la actul următor. In curând se materializă van den Enden. Acesta lăudă progresele lui Bento la latină în timp ce-i strângea uşor umărul într-un gest patern. Această atingere era o atingere plăcută. Dar, se gândi Bento, dacă Rebeca şi, acum, Gabriel mă resping, cine mă va mai atinge vreodată? Apoi mintea lui Bento zbură la o imagine cu el pre-dându-le ebraică profesorului său şi Clarei Maria. Zâmbi imaginându-şi cum îi învăţa pe cei doi elevi, ca pe nişte copii, aleph, bet, gimmel, şi zâmbi chiar mai larg la imaginea micuţei Clara Maria învăţându-1, la rându-i, literele greceşti alfa, beta, gamma. El observă claritatea strălucitoare, aproape incandescentă, a imaginii Clarei Maria — Clara Maria, slăbănoaga de treisprezece ani, cocoşată, feme-ia-copil al cărei zâmbet

neastâmpărat contrazicea pretenţia ei de a fi o profesoară adultă şi severă. Un gând răzleţ se insinuă: dacă ar fi fost mai mare... Pe la prânz, meditaţia îi fu întreruptă de agitaţia care se zărea pe fereastră. în depărtare îi văzu pe Jacob şi pe Franco conversând în timp ce se îndreptau spre prăvălia sa. Bento îşi jurase să se comporte într-o manieră pioasă şi ştia că nu era corect să-i privească pe alţii pe furiş, în special pe unii care poate vorbeau despre el. Cu toate acestea, nu îşi putea lua privirea de la scena ciudată care se desfăşura în faţa ochilor săi: Franco rămase trei sau patru paşi în spatele lui Jacob, după care Jacob se întoarse, îl apucă de mână şi încercă să-l tragă. Franco se eliberă şi scutură energic din cap. Jacob îi răspunse şi, după ce privi în jur pentru a se asigura că nu sunt martori, îşi puse mâinile imense pe umerii lui Franco, îl scutură cu brutalitate şi îl împinse până ajunseră la prăvălie. Pentru o clipă, Bento se aplecă înainte cu privirea aţintită asupra acestei scene, dar în curând intră din nou în starea meditativă şi se gândi la misterul purtării neobişnuite a celor doi. în câteva minute fu scos din reverie de sunetul uşii prăvăliei deschizându-se şi de zgomotul de paşi dinăuntru. Sări în picioare, îi salută pe vizitatori şi le oferi două scaune în timp ce el se aşeză pe o ladă mare cu smochine uscate. — Veniţi de la slujba de Sabat? ■— Da, răspunse Jacob, unul dintre noi întremat, iar celălalt, mai agitat ca înainte. — Interesant. Un eveniment identic care naşte două reacţii diferite. Care e explicaţia acestui fenomen curios? întrebă Bento. Jacob se grăbi să răspundă. — Problema nu este atât de interesantă, iar explicaţia e evidentă. Spre deosebire de Franco, care nu a beneficiat de o educaţie evreiască, eu am fost crescut în tradiţia ovreiască şi în limba ebraică şi... — Permite-mi să te întrerup, spuse Bento. Dar din capul locului explicaţia ta necesită o explicaţie. Toţi copiii crescuţi în Portugalia, într-o familie de marrani, sunt lipsiţi tie educaţia privind ebraica şi ritualul evreiesc. Asta îl Include şi pe tatăl meu, care a învăţat ebraica doar după ce a părăsit Portugalia. El mi-a spus că, pe când era copil In Portugalia, orice familie care şi-ar fi învăţat copiii limba ebraică sau tradiţia evreiască ar fi fost aspru pedepsită. De fapt, şi Bento se întoarse spre Franco, nu am auzit chiar ieri despre un tată iubit ucis pentru că Inchiziţia i-a găsit o Tora îngropată? Franco, trecându-şi nervos degetele prin părul lung, nu spuse nimic, dar dădu uşor din cap. Revenind la Jacob, Spinoza continuă: —

Deci, întrebarea mea, Jacob, este cum de cunoşti ebraica?

— Familia mea a intrat în rândurile noilor creştini cu Irei generaţii în urmă, spuse Jacob repede, dar ei au rămas cripto-evrei, hotărâţi să păstreze vie credinţa. Tatăl meu m-a trimis la Rotterdam să lucrez în comerţ la vârsta de unsprezece ani, iar în următorii opt ani am petrecut fiecare noapte studiind ebraica cu unchiul meu, care era rabin. El m-a pregătit pentru bar mitzvah-u\ de la sinagoga tlin Rotterdam şi apoi a continuat cu educaţia mea evreiască până la moartea sa. Am petrecut cea mai mare parte din ultimii doisprezece ani la Rotterdam şi m-am întors de curând în Portugalia doar pentru a-1 salva pe Franco. — Şi tu, se întoarse Bento spre Franco, ai cărui ochi erau interesaţi doar de podeaua prost măturată a prăvăliei familiei Spinoza, nu cunoşti ebraica? Dar Jacob răspunse: — Bineînţeles că nu. După cum tocmai ai spus, ebraica e interzisă în Portugalia. Noi toţi suntem învăţaţi să citim Scripturile în latină. —

Deci, Franco, nu cunoşti ebraica?

încă o dată, Jacob interveni: — în Portugalia, nimeni nu îndrăzneşte să predea ebraica. Nu doar că ar risca să fie ucis pe loc, ci întreaga sa familie ar fi vânată. în acest moment, mama lui Franco şi două surori se ascund. — Franco, spuse Bento aplecându-se pentru a-1 privi în ochi, Jacob e cel care răspunde în locul tău. De ce nu răspunzi tu? —

El încearcă doar să mă ajute, răspunse Franco în şoaptă.

—

Şi te ajută faptul că rămâi tăcut?

— Sunt prea supărat să mă încred în cuvintele mele, spuse Franco, vorbind mai tare. Jacob spune adevărul, familia mea este în pericol şi, după cum a zis, nu am nicio pregătire evreiască în afară de aleph, bet, gimmel, litere pe care mi le-a desenat el în nisip. Chiar şi pe acestea a trebuit să le şteargă cu picioarele. Bento se întoarse cu tot corpul spre Franco, evitându-1 în mod ostentativ pe Jacob. —

Şi tu consideri că, deşi el a fost întremat de slujbă, pe tine mai mult te-a agitat?

Franco dădu din cap aprobator. —

Iar motivele agitaţiei tale au fost...?

— Au fost îndoiala şi anumite sentimente. Franco îi aruncă pe furiş o privire lui Jacob. Sentimente atât de puternice, că mi-e teamă să le descriu. Chiar şi ţie.

Ai încredere că-ţi voi înţelege sentimentele şi nu le voi judeca. Franco privi în jos, cu capul tremurând. Atâta teamă, continuă Bento. Voi încerca să te liniştesc. în primul rând, te rog, gândeşte-te dacă teama li» este raţională. Franco făcu o grimasă şi privi la Spinoza, nedumerit. Să vedem dacă teama ta are sens. Să ne gândim la două lucruri: în primul rând, nu reprezint o ameninţare. I|i promit că nu voi repeta nimănui cuvintele tale. Mai mult, şi eu mă îndoiesc de multe lucruri. S-ar putea chiar *»V|i împărtăşesc unele sentimente. Şi, în al doilea rând, nu «xlltă nici un pericol în Olanda; aici nu există nicio Inchiziţie. Nici în această prăvălie, nici în această comunitate, nici în acest oraş, nici chiar în această ţară. Amsterdamul e Independent de Iberia de mulţi ani. Ştii asta, nu-i aşa? —

Da, răspunse Franco încet.

— Şi, cu toate acestea, o parte din mintea ta, pe care n-o controlezi, continuă să se comporte ca şi cum ar exista un pericol mare, iminent. Nu e remarcabil modul cum minţile noastre sunt împărţite? Cum raţiunea, partea cea mai elevată a minţii noastre, e subjugată de emoţiile noastre? Franco nu păru defel interesat de aceste evenimente remarcabile. Bento ezită. Simţea deopotrivă o nerăbdare crescândă şi sentimentul că avea o misiune, aproape o datorie. Dar turn să procedeze? Oare se aştepta la prea mult, prea » urând de la Franco? îşi reaminti numeroase situaţii în care raţiunea nu reuşise să-i înăbuşe temerile. Se întâmplase chiar seara trecută, pe când mergea împotriva mulţimii care se îndrepta spre slujba de Sabat de la sinagogă. în cele din urmă, decise să-şi folosească singura tehnică disponibilă şi, pe cel mai blând ton, spuse: — M-ai rugat să te ajut. Am fost de acord s-o fac. Dar dacă doreşti ajutorul meu, trebuie să ai încredere în mine astăzi. Trebuie să mă ajuţi să te ajut. înţelegi? —

Da, răspunse Franco, oftând.

—

Ei bine, atunci următorul pas este să-ţi exprimi temerile.

Franco clătină din cap: —

Nu pot. Sunt terifiante. Şi periculoase.

— Nu sunt prea terifiante ca să reziste în lumina raţiunii. Şi tocmai ţi-am arătat că nu sunt periculoase dacă nu există motive să te temi. Curaj! Acum e momentul să le înfrunţi. Dacă nu, îţi repet, şi aici Bento vorbi răspicat, nu are niciun rost să ne continuăm întâlnirea.

Franco respiră profund şi începu: —

Astăzi, la sinagogă, am auzit Scripturile cântate într-o limbă ciudată. Nu am înţeles nimic...

— Dar Franco, îl întrerupse Jacob, normal că n-ai înţeles nimic. De-atâtea ori ţi-am spus că această problemă este temporară. Rabinul predă ebraica. Răbdare, răbdare. — Şi tot de-atâtea ori, ripostă Franco, cu o furie care acum îi îneca vocea, ţi-am spus că e mai mult decât limba. Ascultă-mă odată! E vorba de întreg spectacolul. La sinagogă, dimineaţă, am privit în jur şi i-am văzut pe toţi cu tichiile lor fistichii brodate, cu şalurile lor de rugăciune cu franjuri, albastre şi albe, cu capetele legănându-li-se înainte şi înapoi, ca nişte papagali la farfurioara cu mei, cu ochii ridicaţi spre cer. I-am auzit, i-am văzut şi m-am gândit... nu, nu pot spune la ce m-am gândit... —

Spune, Franco, a spus Jacob. Doar ieri mi-ai spus că acesta este învăţătorul pe care îl cauţi.

Franco închise ochii. — M-am gândit: care e diferenţa dintre asta şi spectacolul — nu, voi fi sincer — prostia care se petrecea la liturghia catolică la care noi, noii creştini, trebuia să participăm? După liturghie, când eram copii, Jacob, îţi aminteşti cum obişnuiam să-i ridiculizăm pe catolici? Klillculizam veşmintele ciudate ale preoţilor, nesfârşitele Imagini sângeroase cu răstignirea, aplecările până la pământ ale sfinţilor, hostia şi vinul şi mâncatul trupului '•l băutul sângelui... Vocea lui Franco crescu în intensitate: livrei sau catolici... nu există nicio diferenţă... E o sminteală. E pură sminteală. Jacob îşi puse tichia pe cap, îşi aşeză mâna pe ea şi, încet, începu să recite o rugăciune în ebraică. Bento, la i Aiului său, era impresionat şi căuta cu atenţie cuvintele potrivite, cele mai liniştitoare. — Să ai astfel de gânduri şi să crezi că eşti singurul. Să le simţi singur în îndoiala ta. Trebuie să fie terifiant. Franco îi dădea înainte: — Mai e ceva, încă un gând îngrozitor. Mă tot gân-ilt'sc că pentru această sminteală tatăl meu şi-a sacrificat viaţa. Pentru această sminteală ne-a pus pe toţi în pericol — pe mine, pe părinţii lui, pe mama mea, pe fratele ţl surorile mele. Jacob nu se mai putu abţine. Păşind mai aproape şi apropiindu-şi imensul cap de urechea lui Franco, el spuse, lără asprime: —

Poate că tatăl ştie mai multe decât fiul.

Franco clătină din cap, deschise gura, dar apoi nu spuse nimic. —

Şi mai gândeşte-te, continuă Jacob, că aceste cuvinte lac ca moartea tatălui tău să-şi piardă

sensul. Asemenea gânduri fac ca moartea lui să fie irosită. A murit pentru i« păstra credinţa sacră pentru tine. Franco păru frânt şi îşi plecă capul. Bento ştia că trebuie să intervină. Prima dată, se întoarse la Jacob şi spuse încet: — Acum o clipă stăruiai ca Franco să spună ce îl frământă. Acum, când face ce i-ai cerut, oare n-ar fi mai bine să-l încurajezi decât să-l reduci la tăcere? Jacob făcu o jumătate de pas îndărăt. Bento continuă să i se adreseze lui Franco pe acelaşi ton calm: — Ce dilemă pentru tine, Franco: Jacob susţine că, dacă nu crezi nişte lucruri pe care le consideri de necrezut, faci ca martiriul tatălui tău să fie zadarnic. Şi cine doreşte să-şi rănească propriul tată? Atâtea obstacole în calea gândirii independente. Atâtea obstacole în calea perfecţionării de sine prin folosirea capacităţii noastre, oferite de Dumnezeu, de a raţiona. Jacob clătină din cap. — Aşteaptă, aşteaptă... Ultima parte, cu capacitatea oferită de Dumnezeu de a raţiona... Eu nu asta am spus. Răstălmăceşti lucrurile. Vorbeşti despre raţiune? îţi arăt eu raţiune. Foloseşte-ţi bunul simţ! Deschide-ţi ochii! Vreau să faci o comparaţie! Uită-te la Franco. El suferă, plânge, se umileşte, disperă. îl vezi? Bento dădu din cap aprobator. — Şi acum uită-te la mine. Sunt puternic. Iubesc viaţa. Am grijă de el. L-am salvat de Inchiziţie. Mă sprijin pe credinţa mea şi pe acceptarea fraţilor mei evrei. Mă linişteşte gândul că poporul nostru şi tradiţia noastră continuă. Compară-ne pe noi doi cu preţioasa ta raţiune şi spune-mi, înţeleptule, ce zice raţiunea. „Ideile false oferă un confort fals şi fragil", se gândi Bento. Dar îşi ţinu gura. Jacob continuă pe un ton şi mai apăsat. — Şi aplică asta şi în cazul tău, învăţatule. Ce suntem noi, ce eşti tu fără comunitatea noastră, fără tradiţia noastră? Poţi trăi bătând pământul de unul singur? Aud că nu eşti însurat. Ce viaţă poţi avea în absenţa oamenilor? Fără o familie? Fără Dumnezeu? Bento, care obişnuia să evite conflictele, se simţi atins de invectivele lui Jacob. Jacob se întoarse spre Franco şi îşi îmblânzi vocea. — Te vei simţi sprijinit, ca mine, când vei şti cuvintele şi rugăciunile, când vei înţelege ce înseamnă lucrurile acestea.

- Cu această afirmaţie sunt de acord, spuse Bento, Im urcând să-l împace pe Jacob, care îl privea încruntat. Nedumerirea îţi accentuează starea de şoc, Franco. Orice mnano care părăseşte Portugalia este dezorientat, trebuie »ă Kt' educat pentru a redeveni evreu, trebuie să înceapă • .1 un copil şi să înveţe aleph, bet, gimmel. Timp de trei ani I .un asistat pe rabin la cursurile de ebraică pentru evreii mrrani şi te asigur că vei învăţa repede. Nu, insistă Franco, aducând cu acel Franco în-. ăpăţânat pe care Bento îl văzuse pe fereastră. Nici tu, Irtcob Mendoza, nici tu, Bento Spinoza, nu mă ascultaţi. Vă repet, nu e vorba de limbă. Eu nu cunosc ebraica, dar a/l-dimineaţă, la sinagogă, pe toată durata slujbei, am Ultlt traducerea spaniolă a Torei celei sfinte. E plină de minuni. Dumnezeu desparte apele Mării Roşii, abate năpaste asupra egiptenilor, vorbeşte deghizat într-un rug aprins. De ce toate minunile se întâmplă atunci, în epoca Torei? Spuneţi-mi, de ce s-a încheiat vremea miracolelor? Să fi adormit măreţul, atotputernicul Dumnezeu? Unde **ra acel Dumnezeu când tatăl meu a fost ars pe rug? Şi pentru ce motiv? Pentru protejarea cărţii sfinte a aceluiaşi Dumnezeu? N-a fost Dumnezeu suficient de puternic pentru a-1 salva pe tatăl meu, care îl slăvea atât de mult? Ducă e aşa, cine are nevoie de un astfel de Dumnezeu Nlub? Sau nu ştia Dumnezeu că tatăl meu îl slăvea? Dacă e aşa, cine are nevoie de un astfel de Dumnezeu ignorant? A fost Dumnezeu suficient de puternic pentru a-1 proteja, dar a ales să n-o facă? Dacă e aşa, cine are nevoie de un astfel de Dumnezeu neiubitor? Tu, Bento Spinoza, care eşti numit „cel binecuvântat", îl cunoşti pe Dumnezeu, eşti un învăţat. Explică-mi asta. — De ce ţi-a fost teamă să vorbeşti? întrebă Bento. Ai pus nişte întrebări importante, întrebări care i-au chinuit pe credincioşi de secole. Cred că problema provine dintr-o mare eroare fundamentală, eroarea de a considera că Dumnezeu este o fiinţă vie, gânditoare, o fiinţă având chipul şi asemănarea noastră, o fiinţă care gândeşte ca noi, o fiinţă care se gândeşte la noi. Grecii antici au înţeles această eroare. Acum 2000 de ani, un înţelept pe nume Xenofan scria că dacă boii, leii şi caii ar fi avut mâini cu care să sculpteze imagini, L-ar fi închipuit pe Dumnezeu după propriile însuşiri şi I-ar fi dat un trup ca al lor. Eu cred că dacă triunghiurile ar putea gândi, ele ar crea un Dumnezeu cu înfăţişarea şi atributele unui triunghi, iar cercurile ar crea... Iacob îl întrerupse înfuriat. — Vorbeşti de parcă noi, evreii, n-am şti nimic despre natura lui Dumnezeu. Nu uita că noi avem Tora, care conţine cuvintele Lui. Şi, Franco, să nu crezi că Dumnezeu e lipsit de putere. Nu uita că evreii rezistă, că indiferent ce ni se face, noi rezistăm. Unde sunt toate popoarele dispărute — fenicienii, moabiţii, edomiţii — şi atâtea altele ale căror nume nu le ştiu? Nu uita că noi trebuie să ne ghidăm după legea pe care Dumnezeu însuşi le-a dat-o evreilor, ne-a dat-o nouă, poporului Său ales. Franco îi aruncă lui Spinoza o privire care parcă spunea: Vezi cu ce trebuie să mă lupt? şi se întoarse spre Jacob: —

Toţi cred că Dumnezeu i-a ales — creştinii, musulmanii...

—

Nu! Ce contează ce cred alţii? Ceea ce contează este ceea ce scrie în Biblie.

Jacob se întoarse spre Spinoza: — Recunoaşte, Baruch, recunoaşte, învăţatule: nu spune cuvântul lui Dumnezeu că evreii sunt poporul ales? Poţi nega asta? — Am petrecut ani studiind această întrebare, Jacob, şi, dacă doreşti, îţi voi împărtăşi rezultatele cercetărilor mele. Bento vorbea uşor, ca un profesor care i se adresează unui elev curios. Pentru a-ţi răspunde la întrebările despre caracterul special al evreilor, trebuie să ne întoarcem la sursă. Doriţi să mă însoţiţi în explorarea cuvintelor Torei? Am un exemplar la numai câteva minute de aici. Amândoi dădură din cap aprobator, schimbând priviri, I i ridicară pentru a-1 urma pe Bento, care puse scaunele la loc cu grijă şi încuie uşa prăvăliei înainte de a-i însoţi la fl acasă.

Capitolul opt Reval, Estonia — 1917-1918 Prezicerea directorului Epstein cum că inteligenţa şi curiozitatea limitate ale lui Rosenberg l-ar face inofensiv se dovedi total greşită. Greşită fu şi prezicerea directorului potrivit căreia Goethe şi Spinoza vor dispărea instantaneu din mintea lui Alfred. Dimpotrivă: Alfred Rosenberg na reuşit niciodată să-şi scoată din minte imaginea marelui Goethe îngenunchind înainte evreului Spinoza. Ori de câte ori se gândea la Goethe şi Spinoza (acum uniţi pe vecie), această nepotrivire persista doar puţin, căci el o îndepărta cu orice mijloc avea la îndemână. Uneori, era convins de argumentul lui Houston Stewart Chamberlain cum că Spinoza, la fel ca Isus, făcea parte din cultura evreiască, dar nu avea nicio picătură de sânge evreiesc. Sau poate că evreul Spinoza furase ideile unor gânditori arieni. Sau poate că Goethe fusese vrăjit, hipnotizat de conspiraţia evreiască. De multe ori Alfred se gândise să studieze aceste idei în profunzime, la bibliotecă, dar niciodată n-o făcuse. Gândirea, adevărata gândire, era o întreprindere grea, la fel ca mutarea unor cufere grele prin pod. în schimb, Alfred deveni un maestru al reprimării. îşi distrase atenţia. Se implică în multe activităţi, îndeosebi, el se convinse că puterea convingerilor înlătură necesitatea întrebărilor. Un german adevărat şi nobil îşi onorează promisiunile şi, având în vedere că se apropia ziua în care urma să împlinească douăzeci şi unu de ani, Alfred îşi aminti de promisiunea făcută directorului, de a citi Etica lui Spinoza. Vrând să se ţină de cuvânt, cumpără un exemplar la mâna a doua şi purcese la citit doar pentru a fi întâmpinat, pe prima pagină, de o listă lungă de definiţii de neînţeles: I. Prin cauza sa înţeleg ceva a cărui esenţă îi include existenţa sau a cărui natură nu poate fi concepută decât ca existenţă. II. Lucrul care poate fi mărginit de un altul de aceeaşi natură cu el îl numesc finit în genul său. Se zice, bunăoară, că un corp este finit pentru că totdeauna putem concepe un alt corp mai mare. Astfel, o gândire este mărginită de altă gândire. Dar corpul nu este mărginit de gândire, nici gândirea de corp. III. Prin substanţă înţeleg ceea ce există în sine şi este înţeles prin sine însuşi; adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format. IV.

Prin atribut înţeleg ceea ce intelectul percepe în substanţă ca alcătuindu-i esenţa.

V. Prin mod înţeleg schimbările substanţei; cu alte cuvinte, ceva care se află în altceva, prin care este conceput. VI. Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită.1 Cine să înţeleagă aceste lucruri evreieşti? Alfred azvârli volumul în colţul celălalt al camerei. O

săptămână mai târziu el încercă din nou, sărind peste definiţii şi trecând la secţiunea următoare, de axiome: I. II.

Toate câte sunt există sau în sine, sau în altceva. Ceea ce nu poate fi conceput prin altceva trebuie sa fie conceput prin sine.

ipinoza, Baruch, Etica, traducere din limba latină, studiu introductiv pi note de Alexandru Posescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. UT. Dată fiind o cauză determinată, rezultă cu necesitate un efect; şi, dimpotrivă, dacă nu este dată nicio cauză determinată, este imposibil să rezulte un efect. IV.

Cunoaşterea efectului atârnă de cunoaşterea cauzei şi o include.

V. Lucrurile care nu au nimic comun între ele nu pot fi înţelese unele prin altele; cu alte cuvinte, ideea unuia nu include ideea celuilalt.1 Lucrurile astea erau la fel de indescifrabile, şi cartea îşi luă din nou zborul. Mai târziu, răsfoi secţiunea următoare, propoziţiile, de asemenea inaccesibile. în cele din urmă îşi dădu seama că fiecare parte depindea în mod logic de definiţiile şi axiomele precedente şi că se chinuie în zadar. Din când în când ridica volumul cel subţire, căuta portretul lui Spinoza de pe pagina de titlu şi se trezea ţintuit de faţa ovală şi lungă şi de expresivii ochi evreieşti cu pleoape groase (care se uitau fix la el indiferent cum rotea cartea). „Scapă de această carte blestemată, îşi spunea el, vinde-o" (dar asta nu i-ar fi adus nimic, cartea fiind mult mai uzată după câteva călătorii prin aer). „Sau dă-o pur şi simplu cadou. Sau arunc-o." Ştia că asta trebuia să facă, dar, ciudat, Alfred nu se putea despărţi de Etica. De ce? Ei bine, promisiunea, desigur, era un motiv, dar nu unul constrângător. Nu spusese directorul că trebuie să fi un adult în toată puterea cuvântului pentru a înţelege Etica? Şi nu mai avea el ani de studiu în faţă înainte de a deveni un adult în toată puterea cuvântului? Nu, nu, nu promisiunea îl supăra, ci chestiunea Goethe. El îl adora pe Goethe. Iar Goethe îl adora pe Spinoza. Alfred nu putea renunţa la cartea aceasta blestemată deoarece lui Goethe îi plăcuse suficient pentru a o purta în buzunar timp de un an întreg. Aceste obscure nonsensuri evreieşti calmaseră pasiunile nesupuse ale lui 1 lOt'lhe şi îl făcuseră să vadă lumea mai clar ca oricând. 1 um era posibil? Goethe văzuse în ea ceva ce el nu putea ilenluşi. Poate, într-o bună zi, va găsi profesorul care să-l lămurească. Tumultuoasele evenimente ale Primul Război Mondial I iui făcut în curând să-şi scoată din minte această enigmă. I >upă ce absolvi Reval Oberschule şi îşi luă la revedere de In directorul Epstein, Herr Schăfer şi de la profesorul său '•'*Herr Purvit, Alfred îşi începu studiile la Institutul I oii tehnic din Riga, în Letonia, cam la 320 de kilometri de i iiNii sa din Reval. Dar în 1915, când trupele germane .iinoninţau atât Estonia, cât şi Letonia, întregul Institut Politehnic fu mutat la Moscova, unde Alfred locui până In 1918, când îşi predă ultimul proiect — planul arhitectural al unui crematoriu — şi îşi primi diploma de arhitect pi Inginer.

Deşi avea o activitate academică de calitate, Alfred nu hi' simţise niciodată confortabil în meseria de inginer, preferând, în schimb, să-şi petreacă timpul citind mito-logie şi ficţiune. Era fascinat de poveştile din mitologia nordică din Edda, precum şi de romanele cu intrigă complicată ale lui Dickens şi de monumentalele opere ale lui Tolstoi (pe care le citi în rusă). Cochetă cu filosofia, părui rgând ideile esenţiale ale lui Kant, Schopenhauer, Piehte, Nietzsche şi Hegel şi, ca mai înainte, preferă să ci-Icască dezinvolt lucrări filosofice în locuri publice vizibile. în haosul Revoluţiei din 1917, Alfred fu îngrozit de priveliştea a sute de mii de protestatari furibunzi ieşiţi In stradă care cereau răsturnarea regimului existent. El rt|unse să creadă, pe baza cărţilor lui Chamberlain, că Kusia datorează totul influenţei ariene pe filieră vikingă, I igii Hanseatice şi imigranţilor germani ca el. Prăbuşirea civilizaţiei ruse însemna un singur lucru: temeliile nordice rrau răsturnate de rasele inferioare — mongoli, evrei, ’>lavi şi chinezi , iar sufletul Rusiei autentice se va pierde în curând. Aceasta urma să fie şi soarta Patriei sale? Haosul rasial şi degradarea urmau să ajungă şi în Germania? Vederea mulţimilor tot mai mari îi repugna. Bolşevicii erau animale având misiunea de a distruge civilizaţia, îi studie pe liderii lor şi ajunse la convingerea că cel puţin 90% erau evrei. începând din 1918, Alfred nu mai vorbi despre bolşevici: întotdeauna era vorba de „bolşevicii evrei", iar acest dublu epitet urma să facă carieră în propaganda nazistă. După absolvire, în 1918, Alfred fu încântat să urce în trenul care-1 ducea de-a curmezişul Rusiei înapoi acasă, la Reval. în timp ce trenul pufăia îndreptându-se spre vest, el privea, zi după zi, nesfârşita întindere a ruşilor. Uluit de acest spaţiu ah, spaţiul! —, se gândea la năzuinţa lui Houston Smith Chamberlain spre tot mai mult Lebensraum pentru patrie. Aici, dincolo de fereastra vagonului de clasa a doua, se afla acel Le-bensraum de care Germania avea nevoie cu disperare, şi totuşi vastitatea Rusiei o făcea de necucerit cu excepţia cazului... a cazului în care o armată de colaboratori ruşi urma să lupte alături de Patrie. Germenele unei noi idei încolţi: acest spaţiu deschis, interzis — ce să faci cu el? De ce să nu-i pui acolo pe evrei, pe toţi evreii din Europa? Fluieratul trenului, scârţâitul şi ţipătul frânelor anunţară sosirea acasă. La Reval era la fel de frig ca în toată Rusia. îşi îmbrăcă toate puloverele pe care le avea, îşi înnodă strâns eşarfa în jurul gâtului şi, cu pungi în mână şi diploma în servietă, expirând nori de abur, parcurse străzile familiare şi ajunse la casa copilăriei sale, locuinţa mătuşii Căcilie, sora tatălui său. Bătaia în uşă fu primită cu strigăte de bucurie, zâmbete largi, cu strângerile bărbăteşti de mână şi îmbrăţişările femeilor, şi fu introdus repede în bucătăria parfumată şi caldă pentru o cafea şi o bucată de streusel, în timp ce un nepot mai tânăr fu trimis în fugă s-o aducă pe mătuşa Lydia, care locuia la câteva case mai jos. în scurt timp, aceasta sosi încărcată cu mâncare pentru o cină festivă. Acasă era întocmai cum îşi amintea, şi o astfel de persistenţă a trecutului îi oferi lui Alfred un scurt răgaz din chinuitorul său sentiment de dezrădăcinare. Vederea camerei sale, practic neschimbată după atâţia ani, îi aduse pe chip o expresie de bucurie copilărească. Se lăsă în vechiul său scaun de lectură şi se bucură de priveliştea familiară a mătuşii sale bătând zgomotos perna şi înfoind plapuma cu puf de pe patul său. Alfred examină camera: exista un covoraş de rugăciune cărămiziu, de dimensiunea unei batiste, pe care, timp de câteva luni, cu ani în

urmă (când tatăl său cel antireligios nu-1 putea auzi), Alfred îşi spusese rugăciunile înainte de culcare: — Binecuvânteaz-o pe mama în ceruri, binecuvântea-/ă-1 pe tata şi însănătoşeşte-1 la loc şi vindecă-1 pe fratele meu, Eugen, binecuvânteaz-o pe mătuşa Ericka, şi pe mătuşa Marlene, şi binecuvântează întreaga noastră familie. Acolo, pe perete, încă feroce şi puternic şi, din fericire pentru el, fără să cunoască succesele modeste ale armatei germane, se afla un afiş imens cu Kaizerul Wilhelm. Iar pe raftul de sub afiş erau soldăţeii săi din plumb înfăţişând războinici vikingi şi soldaţi romani, pe care acum îi apucă tandru. Aplecându-se pentru a studia mica bibliotecă ticsită cu cărţile sale preferate, Alfred se bucură să le vadă încă aranjate în aceeaşi ordine în care le lăsase cu atâţia ■ni în urmă preferata sa, Suferinţele tânărului Werther, prima, apoi David Copperfield, urmate de toate celelalte, în ordinea descrescătoare a preferinţelor. Alfred continuă să se simtă ca acasă în timpul cinei cu mă tuşile, unchii, nepoţii şi nepoatele sale. Dar când toată lumea plecă şi se lăsă tăcerea, iar el se băgă sub plapuma iim puf, frământarea obişnuită îi reveni. Acasă începea să pălească. Până şi imaginea celor două mătuşi, încă zâmbind, făcând cu mâna şi dând din cap, se evaporă încet, lăsând în urmă doar întunericul rece. Unde era acasă? Cărui loc îi aparţinea el? A doua zi străbătu străzile oraşului Reval în căutare de feţe cunoscute, chiar dacă toţi tovarăşii de joacă din copilărie crescuseră şi se risipiseră şi, în plus, ştia în adâncul inimii că era în căutarea unor fantome — prietenii pe care îşi dorea să-i fi avut. Se îndreptă spre Oberschule, unde holurile şi sălile de clasă deschise arătau deopotrivă familiare şi neprimitoare. Aşteptă în faţa clasei profesorului de artă, Herr Purvit, care odinioară fusese atât de drăguţ cu el. Când sună clopoţelul, intră pentru a vorbi cu fostul său profesor între ore. Herr Purvit cercetă faţa lui Alfred, scoase un sunet de recunoaştere şi îl întrebă despre viaţa sa în termeni atât de generali, încât Alfred, îndepărtându-se în timp ce elevii sosiţi pentru ora următoare se repezeau la locurile lor, se îndoi că fusese recunoscut cu adevărat. Apoi căută în zadar clasa lui Herr Schăfer, dar observă clasa lui Herr Epstein, care nu mai era director, ci iarăşi profesor de istorie, şi trecu rapid de ea, întorcându-şi faţa. Nu dorea să fie întrebat dacă îşi respectase promisiunea legată de Spinoza sau să afle că promisiunea lui Alfred Rosenberg se evaporase de mult din mintea lui Herr Epstein. Din nou afară, se îndreptă spre piaţa centrală, unde văzu cartierul general al armatei germane şi luă, impulsiv, o decizie care i-ar fi putut schimba întreaga viaţă. El îi spuse ofiţerului de serviciu, în limba germană, că dorea să se înroleze şi fu îndrumat către sergentul Goldberg, o figură greoaie, cu un nas mare, mustaţă stufoasă, şi pe a cărui faţă scria, mare, „evreu". Fără a-şi ridica nasul din hârtiile sale, sergentul îl ascultă într-o doară pe Alfred şi apoi îi respinse morocănos cererea. — Suntem în război. Armata germană este pentru germani, nu pentru cetăţenii ţărilor combatante ocupate. Neconsolat şi deranjat de manierele sergentului, Alfred se réfugié într-o berărie aflată la câteva case depărtare, comandă o halbă şi se aşeză în capul unei mese lungi. Ridicând halba pentru a lua

prima înghiţitură, observă un I Ivii care se uita fix la el. Ochii li se întâlniră pentru o i llpă, iar străinul îşi ridică halba dând din cap spre Alfred. Acesta, ezitând, făcu la fel, apoi îşi retrase privirea. După i âteva minute, când se uită din nou, văzu că străinul, înalt, zvelt, atractiv, cu un craniu lung, german, şi ochi île un albastru intens, încă îl fixa. în cele din urmă, omul w ridică şi, cu halba în mână, se îndreptă spre Alfred ţii se prezentă. 1 Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit.

Capitolul nouă Amsterdam — 1656 Bento îi conduse pe Jacob şi Franco la casa pe care o împărţea cu Gabriel şi îi invită în camera sa de studiu, trecând înainte printr-o mică sufragerie a cărei amenajare trăda lipsa unei mâini femeieşti — doar o bancă şi un scaun din lemn neşlefuit, o mătură de paie în colţ şi un şemineu cu nişte foaie. Camera de studiu a lui Bento presupunea o masă de scris cioplită grosolan, un scaun înalt şi un scaun şubred de lemn. Trei dintre schiţele sale în cărbune înfăţişând scene de pe canalele Amsterdamului atârnau pe perete deasupra a două rafturi îndoite sub greutatea unei duzini de cărţi bine legate. Jacob merse imediat la raft pentru a citi titlurile cărţilor, dar Bento le făcu semn lui şi lui Franco să se aşeze, în timp ce aduse în grabă un alt scaun din camera alăturată. - Acum, la muncă, spuse el, apucând exemplarul uzat al Bibliei în ebraică, pe care o trânti în mijlocul mesei şi o deschise în aşa fel încât Jacob şi Franco s-o poată vedea. Brusc se răzgândi şi se opri, lăsând paginile să se închidă. _ îmi voi respecta promisiunea de a vă arăta exact ceea ce Tora noastră spune sau nu spune despre faptul că evreii simt poporul ales. Dar aş prefera să încep cu principalele concluzii rezultate în urma anilor de studiu biblic. Cu încuviinţarea lui Jacob şi a lui Franco, Bento începu. — Mesajul central despre Dumnezeu al Bibliei, cred eu, e faptul că El este perfect, complet şi posedă înţelepciune absolută. Dumnezeu este totul, şi din Sine El a creat lumea şi tot ce este în ea. Sunteţi de acord? Franco dădu din cap repede, aprobator. Jacob chibzui, îşi împinse înainte buza de jos, îşi deschise pumnul drept pentru a-şi arăta palma şi dădu din cap lent, prudent. — De vreme ce Dumnezeu, prin definiţie, este perfect pl nu are nevoi, rezultă că El nu a creat lumea pentru Sine, li pentru noi. El primi încuviinţarea lui Franco şi privirea dezorientată şl palmele ridicate ale lui Jacob, care spuneau: „Ce legătură are?" Bento continuă calm: — Şi, din moment ce El ne-a creat din propria Sa sub-Nlanţă, scopul Lui pentru noi toţi — care, repet, suntem parte a substanţei lui Dumnezeu — este să găsim fericire şl binecuvântare. Jacob dădu din cap aprobând din toată inima, de parcă ar fi auzit în cele din urmă ceva cu care putea fi de acord.

—

Da, l-am auzit pe unchiul meu vorbind despre scânteia dumnezeiască din noi toţi.

— Exact. Unchiul tău şi cu mine suntem perfect de acord, spuse Spinoza şi, observând o încruntare uşoară pe faţa lui Jacob, se hotărî să se abţină de la astfel de remarci în viitor — Jacob era prea inteligent şi suspicios pentru a putea fi luat de sus. Deschise Biblia şi căută în paginile ei. — Iată, să începem cu nişte versete din Psalmi. Bento începu să citească încet în ebraică urmărind cu degetul flecare cuvânt pe care îl traducea în portugheză pentru Franco. După numai câteva minute, Jacob interveni, scuturând din cap şi zise: —

Nu, nu, nu.

—

Ce nu? întrebă Bento. Nu-ţi place traducerea mea? Te asigur că...

— Nu e vorba de cuvintele tale, îl întrerupse Jacob. E vorba de felul în care o faci. Ca evreu, sunt ofensat de felul în care foloseşti cartea noastră sfântă. Nu o săruţi nüu cinsteşti. Practic, ai aruncat-o pe masă, arăţi cu degetul murdar. Şi citeşti fără a psalmodia, fără nicio inflexiune. Citeşti cu aceeaşi voce cu care ai citi un contract de cumpărare a unor stafide. Acest tip de lectură îl ofensează pe Dumnezeu. — îl ofensează pe Dumnezeu? Jacob, te implor să urmezi calea raţiunii. Nu am fost noi de acord că Dumnezeu este complet, că nu are nevoi şi nu este o fiinţă ca noi? Ar putea fi ofensat un astfel de Dumnezeu de lucruri atât de mărunte precum stilul meu de a citi? Jacob clătină din cap în tăcere, în timp ce Franco dădu din cap aprobator şi se apropie cu scaunul de Bento. Bento continuă să citească cu voce tare psalmii în ebraică şi să-i traducă în portugheză pentru Franco: — „Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările." Apoi sări mai departe, în acelaşi psalm, şi citi: „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El." Credemă, spuse el, pot găsi o mulţime de asemenea pasaje care atestă în mod clar că Dumnezeu le-a acordat tuturor oamenilor acelaşi intelect şi le-a plămădit inimile la fel. Bento îşi îndreptă atenţia spre Jacob, care clătină din nou din cap. — Nu eşti de acord cu traducerea mea, Jacob? Te asigur că scrie „tuturor", nu scrie „tuturor evreilor". — Nu pot să nu fiu de acord: cuvintele sunt cuvinte. Biblia spune ce spune. Dar Biblia are multe cuvinte şi există numeroase interpretări ale unor oameni evlavioşi. Ignori sau oare nu cunoşti iscusitele comentarii ale lui Rashi şi Abarbanel? Bento rămase impasibil.

— Am crescut cu comentarii şi cu comentarii la comentarii. Le-am citit din zori şi până-n seară. Am petrecut ani studiind cărţile sfinte şi, după cum tu însuţi mi-ai spus, mulţi oameni din comunitatea noastră mă respectă ca pe un învăţat. Acum câţiva ani am apucat-o pe propria mea cale, am devenit un maestru în ebraica veche şi în aramaică, am lăsat la o parte comentariile altora şi am studiat efectiv cuvintele Bibliei, cu alţi ochi. Pentru a înţelege cu adevărat cuvintele Bibliei trebuie să cunoşti limbajul din vechime şi să-l citeşti într-un spirit nou, nestingherit. Vreau să citim şi să înţelegem exact cuvintele Bibliei, nu ceea ce a crezut că înţelege nu ştiu ce rabin, nu nişte metafore închipuite pe care învăţaţii pretind că le văd şi nu vreun mesaj secret pe care cabaliştii îl văd în anumite succesiuni de cuvinte şi valori numerice ale literelor. Vreau să mă întorc şi să citesc ceea ce spune, de lapt, Biblia. Aceasta este metoda mea. Doriţi să continui? Franco răspunse pe loc: —

Da, te rog să spui mai departe.

Dar Jacob ezită. Agitaţia lui era evidentă, căci de îndată ce îl auzise pe Bento accentuând acel „tuturor", realizase Încotro se îndreaptă argumentaţia lui Bento — simţise capcana dinainte. El încercă o manevră preventivă: —

Nu mi-ai răspuns încă la întrebarea simplă şi presantă: „Negi că evreii sunt poporul ales?"

— Jacob, tu pui întrebările greşite. Evident, nu m-am făcut suficient înţeles. Eu doresc să pun sub semnul întrebării întreaga ta atitudine faţă de autoritate. Nu e vorba că eu o neg sau că un rabin sau un învăţat o aprobă. Să nu privim în sus spre o autoritate superioară, ci mai bine să privim la cuvintele cărţii noastre sfinte, care ne spun că adevărata noastră fericire şi binecuvântare constau exclusiv în a ne bucura de ceea ce este bun. Biblia nu ne Npune să ne mândrim că doar noi, evreii, suntem binecuvântaţi sau că noi ne bucurăm mai mult pentru că alţii nu cunosc adevărata fericire. Jacob nu dădu semne că ar fi convins, aşa că Bento Încercă o altă tactică. — Daţi-mi voie să vă dau un exemplu chiar din experienţa noastră de astăzi. Mai devreme, la prăvălie, am aflat că Franco nu cunoaşte ebraica. E adevărat? —

Da.

Atunci spune-mi: trebuie să mă bucur, prin urmare, că ştiu mai bine ebraica decât el? Oare ignoranţa lui în privinţa ebraicii mă face mai învăţat decât eram acum o oră? Bucuria dată de superioritatea faţă de alţii nu este binecuvântată. Este puerilă sau răutăcioasă. Nu-i aşa? Jacob îşi dezvălui scepticismul ridicând din umeri, dar Bento se simţi înviorat. împovărat de anii de tăcere impusă, el se bucura acum de posibilitatea de a expune cu voce tare multe dintre argumentele construite de el. I se adresă lui Jacob: —

Cu siguranţă vei fi de acord că binecuvântarea constă în iubire. Este mesajul suprem, central

al întregii Scripturi — şi al Noului Testament creştin. Trebuie să facem o distincţie între ceea ce Biblia spune şi ceea ce profesioniştii din domeniul religiei susţin că ar spune. Prea des rabinii şi preoţii îşi promovează propriul interes prin interpretări părtinitoare, interpretări care pretind că sunt singurele care deţin cheia adevărului. Cu colţul ochiului Bento îi văzu pe Jacob şi pe Franco schimbând uluiţi priviri; cu toate acestea, el continuă: — Aici, priviţi, în acest paragraf din Regi 3:12. Spinoza deschise Biblia într-un loc marcat cu un fir roşu. Ascultaţi cuvintele pe care Dumnezeu i le spune lui Solomon: „Nimeni nu va fi atât de înţelept ca tine în timpul care va veni". Gândiţi-vă acum, un moment, la cele spuse de Dumnezeu celui mai înţelept om din lume. în mod vădit aceasta este o dovadă că, iată, cuvintele Torei nu pot fi luate literal. Acestea trebuie înţelese în contextul vremurilor... —

Context? îl întrerupse Franco.

— Mă refer la limbajul şi la evenimentele istorice ale acelui moment. Nu putem înţelege Biblia din perspectiva limbajului de astăzi: trebuie s-o citim cunoscând convenţiile de limbaj ale momentului în care a fost scrisă şi compilată, adică acum circa 2000 de ani. — Poftim? exclamă Jacob. Moise a scris Tora, primele cinci cărţi, cu peste 2000 de ani în urmă! — Acesta este un subiect care necesită o discuţie mai amplă. Voi reveni la el în câteva minute. Deocamdată, voi continua cu Solomon. Ideea mea este că vorbele adresate de Dumnezeu lui Solomon sunt pur şi simplu o expresie utilizată pentru a exprima o înţelepciune mare, fără pereche, şi are menirea de a spori fericirea lui Solomon. îţi închipui că Dumnezeu se aştepta ca Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, să se bucure că ceilalţi vor fi întotdeauna mai puţin inteligenţi decât el? Desigur că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, Şi-ar fi dorit ca toată lumea să fie înzestrată cu aceleaşi facultăţi. Jacob protestă:. — Nu înţeleg despre ce vorbeşti. Tu alegi câteva cuvinte sau fraze, dar ignori faptul clar că suntem aleşi de I îumnezeu. Cartea Sfântă spune asta în repetate rânduri. — Iată, să vedem la Iov, spuse Bento, cu totul netulburat. El dădu paginile la Iov 28 şi citi: „Toţi oamenii trebuie să evite răul şi să facă binele". în astfel de pasaje, continuă Bento, este clar că Dumnezeu avea în vedere întreaga rasă umană. Şi apoi să nu uităm că Iov nu era evreu, şi totuşi, dintre toţi oamenii, el era cel mai plăcut lui Dumnezeu. Aşa scrie aici — citeşte şi tu. Jacob refuză să se uite. — Poate că Biblia conţine şi cuvintele astea. Dar există mii de cuvinte care spun altceva. Noi, evreii, suntem diferiţi, şi tu ştii asta. Franco tocmai a scăpat de Inchiziţie. Spune-mi, Bento, când au avut evreii Inchiziţie? Ceilalţi îi ucid pe evrei. I-am ucis noi vreodată pe ceilalţi?

Bento întoarse calm paginile, de această dată la Iosua 10:37 şi citi: „L-au luat şi l-au trecut prin ascuţişul săbiei, pe el, pe împăratul lui, toate cetăţile care ţineau de el şi pe toţi cei ce se aflau în el; Iosua n-a lăsat pe niciunul să scape, cum făcuse cu Eglonul, şi l-a nimicit cu desăvârşire împreună cu toţi cei ce se aflau în el." Sau Iosua 11:11, despre oraşul Haţor, continuă Bento: „Au trecut prin ascuţişul săbiei şi au nimicit cu desăvârşire pe toţi cei ce se găseau în el: n-a rămas nimic din ce avea suflare de viaţă şi a pus foc Haţorului." Sau aici, din nou, Samuel 18:6-7: „Pe când veneau ei, la întoarcerea lui David de la omorârea filisteanului, femeile au ieşit din toate cetăţile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând şi jucând, în sunetul timpanelor şi lăutelor şi scoţând strigăte de bucurie. Femeile care cântau îşi răspundeau unele altora, şi ziceau: Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii." Din păcate, există multe dovezi în Tora că, atunci când israeliţii au avut puterea, au fost la fel de cruzi şi nemiloşi ca orice alt popor. Ei nu au fost superiori din punct de vedere moral, mai drepţi sau mai inteligenţi decât alte popoare din vechime. Ei au fost superiori doar prin aceea că au avut o societate bine ordonată şi un guvernământ superior care le-a permis să reziste foarte mult timp. Dar acest vechi popor ebraic a încetat de mult să mai existe, iar de atunci el s-a aflat pe picior de egalitate cu celelalte popoare. Nu văd nimic în Tora care să sugereze că evreii ar fi superiori altor popoare. Dumnezeu le oferă harul în egală măsură tuturor. Cu neîncrederea întipărită pe chip, Jacob spuse: —

Susţii că nu există nimic care să-i deosebească pe evrei de celelalte neamuri?

—

Exact, dar nu eu spun asta, ci Sfânta Scriptură.

— Cum te poţi numi „Baruch" şi să vorbeşti astfel? Negi faptul că Dumnezeu i-a ales pe evrei, că i-a favorizat, că i-a ajutat pe evrei, că a aşteptat mult de la ei? — Iarăşi, Jacob, gândeşte-te ce spui. îţi reamintesc: fiinţele umane aleg, favorizează, ajută, valorizează, aşteaptă. Dar Dumnezeu? Să aibă Dumnezeu aceste atribute umane? Aminteşte-ţi ce spuneam despre eroarea de a-ţi imagina că Dumnezeu e făcut după chipul şi asemănarea noastră. Aminteşte-ţi ce spuneam despre triunghiuri şi despre un Dumnezeu triunghiular. —

Cu adevărat am fost făcuţi după chipul Său, spuse Jacob.

— Vezi Geneza. Dă-mi voie să-ţi arăt cuvintele... Bento recită din memorie: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie." — Exact, Baruch, acestea sunt cuvintele, spuse Jacob. Dacă şi evlavia ţi-ar fi la fel ca memoria... Dacă acestea «unt cuvintele lui Dumnezeu, cine eşti tu să pui sub semnul întrebării că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui? — Jacob, foloseşte mintea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Nu putem lua asemenea cuvinte literal. Acestea sunt metafore. Chiar crezi că noi, muritorii, unii dintre noi Nurzi sau cocoşaţi sau

constipaţi sau nenorociţi, suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Gân-diţi-vă la cei ca mama mea, care au murit la tinereţe, la cei născuţi orbi sau diformi sau nebuni, la cei cu retard mintal, la scrofuloşi, la cei ai căror plămâni cedează şi care scuipă sânge, la avari sau la criminali — sunt şi ei creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu are o mentalitate ca a noastră şi doreşte să fie flatat şi devine gelos şi răzbunător dacă nu ne supunem regulilor Lui? Ar putea fi prezente într-o fiinţă perfectă asemenea gânduri defectuoase, bolnave? Acesta este doar modul în care vorbeau cei care au scris Biblia. — Cei care au scris Biblia? Vorbeşti cu dispreţ de Moise şi Iosua, de profeţi şi judecători? Negi că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu? Glasul lui Jacob creştea în intensitate cu fiecare propoziţie iar Franco, care era atent la fiecare cuvânt rostit de Bento, îi puse mâna pe braţ ca să-l potolească. — Nu dispreţuiesc pe nimeni, spuse Bento. Concluzia asta e doar în capul tău. Dar susţin că ideile şi cuvintele bibliei sunt produse ale minţii umane, ale oamenilor care au scris aceste pasaje şi şi-au imaginat — nu, mai bine spus şi-au dorit — ca ei să semene cu Dumnezeu, să fi fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. —

Deci negi faptul că Dumnezeu vorbeşte prin glasurile profeţilor?

— E evident că toate cuvintele din Biblie despre care se spune că sunt „cuvintele lui Dumnezeu" sunt doar produse ale imaginaţiei diverşilor profeţi. — Imaginaţie! Imaginaţie spui? Jacob îşi duse mâna la gura deschisă cu groază, în timp ce Franco încercă să-şi înăbuşe un zâmbet. Bento ştia că fiecare vorbă a sa îl şochează pe Jacob, dar nu se putu abţine. Se simţi bucuros să rupă tăcerea şi să exprime cu voce tare toate ideile la care meditase în secret sau le împărtăşise rabinului doar într-o formă puternic voalată. Avertismentul lui van den Enden „caute, caute" îi veni în minte, dar de data aceasta el ignoră raţiunea şi se aruncă cu capul înainte. — Da, evident că e vorba de imaginaţie, Jacob, şi nu mai fi atât de şocat: ştim asta chiar din cuvintele Torei. Cu colţul ochiului, Bento remarcă zâmbetul lui Franco. Continuă: Aici, Jacob, citeşte asta împreună cu mine, în Deuteronom 34:10: „în Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă." Acum, Jacob, gândeşte-te ce înseamnă asta. Ştii, desigur, că Tora ne spune că nici chiar Moise nu L-a văzut pe Domnul la faţă, nu-i aşa? Jacob dădu din cap aprobator. —

Da, aşa spune Tora.

— Deci, Jacob, dacă eliminăm vederea, asta trebuie să însemne că Moise a auzit adevărata voce a lui Dumnezeu şi că niciun profet de după Moise nu I-a auzit adevărata voce. Jacob nu răspunse nimic. —

Explică-mi, spuse Franco, care urmărise cu atenţie fiecare cuvânt al lui Bento. Dacă

niciunul dintre ceilalţi profeţi n-a auzit vocea lui Dumnezeu, atunci care este nursa profeţiilor? Salutând participarea lui Franco, Bento răspunse Imediat: — Eu cred că profeţii au fost oameni dotaţi cu o imaginaţie neobişnuit de vie, dar nu neapărat cu o raţiune foarte dezvoltată. — Aşadar, Bento, spuse Franco, crezi că profeţiile miraculoase nu sunt nimic altceva decât idei imaginate de profeţi? —

Exact.

Franco continuă: —

E ca şi cum n-ar exista nimic supranatural. Tu faci nA pară că totul este explicabil.

—

Asta este întocmai ceea ce cred. Totul, şi prin asta vreau să spun totul, are o cauză naturală.

— Pentru mine, spuse Jacob, care-1 privise plin de ură pe Bento în timp ce acesta vorbise despre profeţi, există lucruri cunoscute numai lui Dumnezeu, lucruri făcute numai de voia lui Dumnezeu. — Eu cred că, cu cât ştim mai multe, cu atât mai puţine vor fi lucrurile cunoscute numai lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cu cât e mai mare ignoranţa noastră, cu atât îi atribuim mai multe lui Dumnezeu. —

Cum îndrăzneşti să...

— Jacob, îl întrerupse Bento. Să ne amintim de ce ne-am întâlnit noi trei. Aţi venit la mine deoarece Franco se afla într-o criză spirituală şi avea nevoie de ajutor. Nu eu v-am căutat — de fapt, v-am sfătuit să-l întâlniţi mai bine pe rabin. Ai spus că rabinul doar l-ar face pe Franco să se simtă mai rău. îţi aminteşti? —

Da, este adevărat, spuse Jacob.

— Atunci la ce slujeşte să intrăm într-o astfel de dispută? Există, de fapt, o singură întrebare importantă. Bento se întoarse spre Franco: Spune-mi, ţi-am fost de ajutor? Ţi-a fost de ajutor ceva din ce-am spus? — Tot ce-ai spus mi-a oferit consolare, spuse Franco, îmi face bine la suflet. îmi pierdeam minţile iar gândirea ta clară, modul în care nu iei nicio idee de bună, nu seamănă... nu seamănă cu nimic din ce am mai auzit vreodată. Simt mânia lui Jacob şi îmi cer scuze pentru el, dar pentru mine... da, pe mine m-ai ajutat. — în acest caz, spuse Jacob deodată, ridicându-se în picioare, am dobândit lucrul pentru care am venit şi ne-am încheiat treburile aici. Franco păru şocat şi rămase aşezat, dar Jacob îl apucă de cot şi îl împinse spre uşă.

— Mulţumesc, Bento, spuse Franco, stând în cadrul uşii. Spune-mi, te rog, mai eşti disponibil şi pentru alte întâlniri? — Eu sunt întotdeauna disponibil pentru o discuţie raţională — vino, pur şi simplu, pe la prăvălie. Apoi se întoarse spre Jacob: Dar nu sunt disponibil pentru o dispută care exclude raţiunea. Odată ce casa lui Bento nu se mai zări, Jacob zâmbi larg, îl cuprinse cu braţul pe Franco şi îl apucă de umăr: — Avem tot ce ne trebuie acum. Am lucrat bine împreună. Ţi-ai jucat bine rolul — aproape prea bine, dacă e să fiu sincer, dar n-am de gând să discut despre asta, pentru că ne-am încheiat treaba. Să vedem ce avem: evreii nu sunt aleşii lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic diferiţi de alte popoare. Dumnezeu nu are sentimente legate de noi. Profeţii şi-au imaginat, pur şi simplu, lucruri. Sfintele Scripturi nu sunt sfinte, ci în întregime produse de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu simt inexistente. Geneza şi restul Torei sunt fabulaţii sau metafore. Rabinii, chiar şi cei mai învăţaţi, nu posedă o cunoaştere aparte, ci acţionează doar în propriul interes. Franco clătină din cap. —

Nu avem tot ce ne trebuie, nu încă. Vreau să-l întâlnesc din nou.

— Tocmai ţi-am înşirat toate grozăviile sale: cuvintele lui sunt erezie pură. Asta ne-a cerut unchiul Duarte, iar noi am făcut întocmai. Dovada este copleşitoare: Bento Spinoza nu este un evreu; el este un antievreu. — Nu, repetă Franco, nu avem suficient. Trebuie să aud mai mult. Eu nu depun mărturie până nu am mai mult. — Avem mai mult decât suficient. Familia ta este în pericol. Am făcut o înţelegere cu unchiul Duarte — şi nimeni nu se retrage dintr-o înţelegere cu el. Este tocmai ce a încercat să facă nebunul de Spinoza: să-l păcălească prin ocolirea tribunalului evreiesc. Doar datorită relaţiilor unchiului, a mitei oferite de unchiul şi a corăbiei sale nu ne mai ascundem într-o peşteră din Portugalia. Şi în doar două săptămâni, corabia sa merge înapoi după mama şi sora ta şi după sora mea. Vrei ca ele să fie ucise, ca taţii noştri? Dacă nu mergi cu mine la sinagogă şi nu depui mărturie în faţa comitetului de conducere, tu vei fi cel care le aprinde rugul. — Nu sunt un prost şi n-am de gând să mă las mânat ca o oaie, spuse Franco. Avem timp şi am nevoie de mai multe informaţii înainte de a depune mărturie în faţa comitetului de la sinagogă. O zi în plus nu mai contează, şi tu ştii asta. Şi, mai mult, unchiul e obligat să aibă grijă de familia lui chiar dacă noi nu facem nimic. — Unchiul face ce pofteşte. îl ştiu mai bine ca tine. îşi urmează doar propriile reguli şi nu este o fire generoasă. Nu vreau să-l mai vizitez pe acest Spinoza. El ne calomniază întregul popor.

— Omul e mai inteligent decât toată comunitatea la un loc. Iar dacă tu nu vrei să mergi, voi vorbi cu el singur. — Nu, dacă mergi tu, merg şi eu. Nu te voi lăsa să mergi singur. Omul e prea convingător. Eu însumi mă simt neliniştit. Dacă mergi singur, următorul lucru va fi un cherem pentru tine, nu doar pentru el. Şi, observând nedumerirea lui Franco, Jacob adăugă: Cherem înseamnă excomunicare — încă un cuvânt ebraic pe care ai face bine să-l înveţi.

Capitolul zece Reval, Estonia — noiembrie 1918 — Guten Tag, spuse străinul, întinzând mâna, mă numesc Friedrich Pfister. Vă ştiu de undeva? îmi păreţi cunoscut. — Rosenberg, Alfred Rosenberg. Am crescut aici. Tocmai m-am întors de la Moscova. Am absolvit Politehnica cu doar o săptămână în urmă. — Rosenberg? Ah, da, da, asta era. Dumneata eşti fratele mai mic al lui Eugen. Văd că ai ochii lui. Pot să mă aşez aici? —

Desigur.

Friedrich puse halba pe masă şi se aşeză cu faţa spre Alfred. — Fratele dumitale şi cu mine am fost cei mai buni prieteni şi încă păstrăm legătura. Te-am văzut de mai multe ori la voi acasă — chiar te-am cărat în spate. Eşti cu cât — cu şase, şapte ani mai tânăr decât Eugen? — Cu şase. îmi păreţi cunoscut, dar nu-mi prea amintesc de dumneavoastră. Nu ştiu de ce, dar am puţine amintiri din prima parte a vieţii mele — s-au şters. Ştiţi, aveam doar nouă sau zece ani când Eugen a plecat să studieze la Bruxelles. L-am văzut rar de atunci. Spuneţi că păstraţi legătura? —

Da, acum nici două săptămâni am luat cina la Zürich.

—

La Zürich? A părăsit Bruxellesul?

— Acum vreo şase luni. Ftizia i-a recidivat şi a venit în Elveţia pentru o cură de odihnă. Eu studiam la Zürich şi l-am vizitat acolo, la sanatoriu. Va fi externat peste două săptămâni şi apoi se va muta la Berlin pentru a urma un curs bancar avansat. întâmplarea face ca eu să mă mut la Berlin pentru studii în câteva săptămâni, nşa că ne vom întâlni des acolo. Nu ştii nimic din toate acestea? — Nu, am mers pe căi separate. N-am fost niciodată prea apropiaţi, iar acum am cam pierdut legătura. — Da, Eugen a pomenit asta — cu nostalgie, mi s-a părut. Ştiu că mama voastră a murit când erai mic... bănuiesc cât de greu a fost pentru amândoi... şi îmi amintesc că tatăl vostru a murit şi el tânăr, de ftizie? — Da, avea doar patruzeci şi patru de ani. Asta se întâmpla când aveam unsprezece ani. Spuneţi-mi, Herr Pfister...

— Friedrich, te rog. Fratele unui prieten este şi prietenul meu. Deci, acum suntem Friedrich şi Alfred, bine? Alfred dădu din cap aprobator. —

Alfred, ce voiai să mă întrebi acum un minut?

—

Mă întreb dacă Eugen a pomenit vreodată de mine?

— La ultima noastră întâlnire, nu. Nu ne mai văzuserăm de vreo trei ani şi aveam multe de povestit. Dar mi-a vorbit despre tine de mai multe ori în trecut. Alfred ezită şi apoi izbucni: —

îmi poţi spune tot ce a spus despre mine?

— Tot? Voi încerca, dar mai întâi dă-mi voie să fac o observaţie: pe de-o parte îmi spui, franc, că tu şi fratele tău nu aţi fost apropiaţi şi păreţi să nu fi făcut niciun efort de a lua legătura. Cu toate acestea, azi pari dornic — aş spune flămând — de ştiri. E puţin paradoxal. Asta mă face să mă întreb dacă nu eşti într-un fel de căutare a sinelui şi a trecutului tău? Alfred tresări; era surprins de acurateţea întrebării. — Da, e adevărat. Sunt uimit că ai observat. Zilele astea sunt... ei bine, nu ştiu cum s-o spun... haotice. Am văzut mulţimi furioase la Moscova savurând anarhia. Acum ea mătură Europa de Est, întreaga Europă. Valuri de oameni dezrădăcinaţi. Iar eu sunt tulburat laolaltă cu ei, poate mai pierdut decât alţii... separat de tot. — Aşadar cauţi o ancoră în trecut — tânjeşti după trecutul neschimbător. Pot să înţeleg asta. Dă-mi voie să mă gândesc la comentariile lui Eugen despre tine. Lasă-mă un minut, permite-mi să mă concentrez, şi voi căuta imaginile pentru a le scoate la suprafaţă. Friedrich îşi închise ochii, dar după câteva clipe îi redeschise. — Există un obstacol — propriile amintiri despre tine par să se interfereze. Prima dată lasă-mă să le spun pe acestea, şi apoi voi extrage comentariile lui Eugen. In regulă? — Da, e bine, murmură Alfred. Dar nu era tocmai bine. Dimpotrivă, această întreagă conversaţie era ciudată la culme: fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Friedrich era neobişnuit şi neaşteptat. Chiar şi aşa, avea încredere în acest om care-1 cunoscuse în copilărie. Friedrich îi aducea aminte de „acasă". închizând ochii din nou, Friedrich începu să vorbească cu o voce absentă: — Luptă cu pernele... am încercat, dar tu nu voiai... Nu te-am putut convinge să te joci. Serios, atât de serios. Ordine, ordine... jucării, cărţi, soldaţi de jucărie, totul foarte ordonat... iubeai soldăţeii de jucărie... un băieţel extrem de serios... te-am plimbat în spinare de câteva ori... Cred

că ţi-a plăcut... dar întotdeauna săreai jos repede... distracţia nu era bună?... casa părea rece... fără mamă... tatăl îndepărtat, deprimat... tu şi Eugen nu vorbeaţi niciodată... unde erau prietenii tăi?... n-am văzut niciodată prieteni la voi acasă... erai plin de teamă... fugeai în camera ta, închideai uşa, întotdeauna fugeai la cărţile tale... Friedrich se opri, deschise ochii, luă o înghiţitură bună de bere şi îl privi pe Alfred. — Asta e tot ce iese din banca de amintiri despre tine — poate că alte amintiri vor ieşi la suprafaţă mai târziu. Asta îţi doreai, Alfred? Vreau să fiu sigur. Vreau să-i dau fratele celui mai bun prieten ce-şi doreşte şi ce are nevoie. Alfred dădu din cap aprobator şi îşi întoarse rapid capul, conştient de uimirea sa: nu mai auzise pe nimeni să vorbească aşa. Deşi cuvintele lui Friedrich erau în germană, limba lui era o limbă străină. — Atunci voi continua şi voi extrage comentariile lui Eugen despre tine. Friedrich îşi închise încă o dată ochii şi peste un minut vorbi din nou pe acelaşi ton ciudat, îndepărtat: Eugen, vorbeşte-mi despre Alfred. Friedrich împrumută o altă voce, o voce care voia, probabil, să fie vocea lui Eugen: Ah... fratele meu timid, fricos, un minunat artist... a moştenit tot talentul din familie... îmi plăceau desenele sale cu Revalul... portul şi toate navele ancorate, castelul teutonic cu turnul său semeţ... erau nişte desene desăvârşite chiar şi pentru un adult, iar el avea doar zece ani. Frăţiorul meu... mereu cu nasul în cărţi... bietul Alfred... un singuratic... atât de temător cu alţi copii... nepopular... băieţii îşi băteau joc de el şi îi spuneau „filosoful"... n-a prea avut parte de iubire — mama moartă, tata pe moarte, mătuşile noastre bune la suflet, dar întotdeauna ocupate cu propriile familii... ar fi trebuit să fac mai mult pentru el, dar era atât de greu de ajuns la el... şi eu însumi trăiam doar cu resturi. Friedrich îşi deschise ochii, clipi o dată sau de două ori şi apoi, revenind la vocea sa normală, spuse: — Asta e ceea ce îmi amintesc. A, da, şi mai e ceva, Alfred... ceva ce mi-e greu să spun... Eugen te învinuia pentru moartea mamei tale. —

Mă învinuia pe mine? Pe mine? Aveam doar câteva săptămâni.

—

Când cineva moare, de multe ori căutăm ceva sau pe cineva pe care să dăm vina.

—

Nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Adică Eugen chiar a spus asta? Nu are sens.

— Credem adesea lucruri care nu au sens. Bineînţeles că nu din cauza ta a murit, dar îmi imaginez că Eugen crede că dacă mama lui n-ar fi rămas gravidă cu tine, ar fi în viaţă acum. Dar, Alfred, asta e doar bănuiala mea. Nu-mi amintesc exact cuvintele lui, tot ce ştiu e că a avut un resentiment faţă de tine pe care el însuşi l-a etichetat drept iraţional. Alfred, cenuşiu la faţă, rămase tăcut timp de câteva minute. Friedrich îl privi, mai sorbi din bere şi spuse încet:

— Mi-e teamă că poate am spus prea mult. Dar când un prieten mi-o cere, încerc să-i dau tot ce pot. — Iar acesta e un lucru bun. Meticulozitate, onestitate — virtuţi germane bune, nobile. Te felicit, Friedrich. Şi atât de multe lucruri adevărate. Trebuie să recunosc că uneori m-am întrebat de ce Eugen nu a făcut mai multe pentru mine. Şi porecla aia răutăcioasă... „Micul filosof" — cât de des am auzit-o de la ceilalţi băieţi! Cred că m-a influenţat foarte mult şi mi-am pregătit răzbunarea pe ei toţi devenind, totuşi, un filosof. —

La Politehnică? Cum este posibil?

— Nu chiar un filosof cu diplomă — diploma mea este de inginerie şi arhitectură, dar adevărata mea casă a fost filosofia, şi chiar la Politehnică am găsit profesori învăţaţi care mi-au ghidat lecturile private. Mai mult ca orice, am ajuns să venerez claritatea germană a gândirii. E singura mea religie. Cu toate acestea, acum, în acest moment, mă zbat într-o confuzie. De fapt, sunt aproape ameţit. Poate că am doar nevoie de timp pentru a asimila tot ce mi-ai spus. — Alfred, cred că pot explica ceea ce simţi. Am trecut şi eu prin asta şi am văzut-o la alţii. Tu nu răspunzi la amintirile pe care ţi le-am împărtăşit. E vorba de altceva. Aş putea explica mai bine într-o manieră filosofică. Şi eu am avut parte de o formare filosofică temeinică şi e o plăcere să vorbesc cu cineva cu o înclinaţie similară. — Ar fi o plăcere şi pentru mine. Ani de zile am fost înconjurat de ingineri şi tânjesc după o conversaţie filosofică. — Bine, în regulă. Dă-mi voie să încep astfel: îţi aminteşti şocul şi neîncrederea faţă de revelaţia lui Kant potrivit căreia realitatea exterioară nu este aşa cum o percepem în mod normal — cu alte cuvinte, că noi constituim natura realităţii exterioare în virtutea propriilor noastre constructe mentale interioare? Eşti bine familiarizat cu Kant, îmi imaginez? —

Da, sunt familiarizat. Dar ce relevanţă are pentru starea mea actuală de spirit?

— Ei bine, ce vreau să spun este că, brusc, lumea ta, şi mă refer acum la lumea ta interioară, constituită într-o foarte mare măsură din experienţele tale trecute, nu este aşa cum credeai. Sau, altfel spus, permite-mi să folosesc un termen al lui Husserl şi să spun că noema ta a explodat. —

Husserl? Eu evit pseudofilosofii evrei. Şi ce este o noemă?

— Te sfătuiesc, Alfred, să nu-1 respingi pe Edmund Husserl — e unul dintre cei mai buni. Termenul său de noema se referă la lucrul aşa cum îl experimentăm noi, la lucrul aşa cum e structurat de noi. De exemplu, gândeşte-te la ideea de clădire. Apoi imaginează-ţi că te rezemi de o clădire şi descoperi că această clădire nu este solidă şi că treci prin ea. în acel moment, noema ta despre clădire explodează — deodată, Lebenswelt-ul tău, lumea vieţii, nu este aşa cum îl credeai. —

îţi respect sfatul. Dar te rog explică-mi — înţeleg ideea de structură pe care o aplicăm lumii,

dar sunt totuşi nedumerit cu privire la relevanţa în cazul lui Eugen şi al meu. — Ce vreau să spun este că perspectiva ta cu privire la relaţia de o viaţă pe care ai avut-o cu fratele tău este, ca s-o spun pe şleau, modificată. Te-ai gândit la el într-un fel şi, deodată, trecutul se schimbă, doar un pic, şi afli acum că uneori te privea cu resentiment — chiar dacă, desigur, resentimentul era iraţional şi nedrept. —

Deci vrei să spui că mă simt ameţit pentru că terenul solid al trecutului meu s-a schimbat?

— întocmai. Foarte bine spus, Alfred. Mintea ta este supraîncărcată deoarece e în totalitate preocupată de reconstituirea trecutului şi nu are capacitatea de a-şi mai îndeplini sarcinile obişnuite — cum ar fi, să aibă grijă de echilibrul tău. Alfred dădu din cap aprobator: — Friedrich, această conversaţie a fost uluitoare. îmi dai mult de gândit. Dar permite-mi să subliniez că o parte din aceste ameţeli au precedat discuţia noastră. Friedrich aştepta calm, fără să-l întrerupă. Părea să ştie să aştepte. Alfred ezită: — De obicei, nu împărtăşesc atâtea. De fapt, nici nu vorbesc cu alţii despre mine, dar tu ai ceva foarte... cum să zic... ceva de încredere, care îmbie la vorbă. — Ei bine, într-un fel fac parte din familie. Şi, bineînţeles, ştii că nu-ţi poţi face noi prieteni vechi. — Nu-ţi poţi face noi prieteni vechi... Alfred se gândi un moment, apoi zâmbi: înţeleg. Foarte inteligent. Ei bine, mi-am început ziua simţindu-mă înstrăinat — ieri abia ce-am sosit de la Moscova. Sunt singur acum. Am fost căsătorit pentru scurt timp — soţia mea avea ftizie, iar tatăl ei a internat-o într-un sanatoriu din Elveţia în urmă cu câteva săptămâni. Dar e mai mult decât ftizia: familia ei bogată nu m-a acceptat din cauza sărăciei mele şi sunt sigur că foarte scurta noastră căsătorie s-a încheiat. Am petrecut puţin timp împreună şi chiar am încetat să ne mai scriem. Alfred luă în grabă o gură de bere, după care continuă: Când am ajuns ieri aici, mătuşile, unchii, nepoatele şi nepoţii mei păreau bucuroşi să mă vadă, iar primirea lor m-a făcut să mă simt bine. Simţeam că mi-am găsit locul. Dar nu pentru mult timp. Când m-am trezit azi dimineaţă, m-am simţit iar înstrăinat, fără casă, şi m-am plimbat prin oraş căutând... oare ce? Cred că o casă, prieteni, chiar şi chipuri familiare. Cu toate astea, am văzut numai străini. Nici măcar la Realschule n-am întâlnit pe nimeni cunoscut, cu excepţia profesorului meu preferat, profesorul de desen, care doar s-a făcut că mă recunoaşte. Şi apoi, acum mai puţin de o oră, a venit lovitura finală. Am decis să merg în locul căruia îi aparţin cu adevărat, să încetez să trăiesc în exil, să mă reconectez la rasa mea şi să revin în Patrie. Cu gândul de a mă alătura armatei germane, m-am dus la centrul militar german de peste drum. Acolo, sergentul responsabil cu înrolarea, un evreu pe nume Goldberg, m-a alungat ca pe un gândac. M-a gonit spunând că armata germană e pentru germani, nu pentru cetăţenii ţărilor combatante.

Friedrich dădu din cap înţelegător. — Poate că lovitura finală a fost o binecuvântare. Poate că ai fost norocos să obţii o amânare, o scutire de la o moarte fără sens, în noroi, în tranşee. — Ai spus că eram un copil ciudat de serios. Cred că încă sunt aşa. De exemplu, îl iau în serios pe Kant: consider că este un imperativ moral să mă înrolez. Ce s-ar alege de lumea noastră dacă toată lumea ar abandona Patria grav rănită? Când Patria cheamă, fiii ei trebuie să răspundă. — E ciudat, nu-i aşa, spuse Friedrich, că noi, germanii baltici, suntem mult mai germani decât germanii. Poate că noi toţi, germanii strămutaţi, avem acea năzuinţă puternică pe care o descriai — spre un „acasă" căruia să-i aparţinem cu adevărat. Noi, germanii baltici, suntem în plină maladie a dezrădăcinării. O simt cel mai acut în acest moment, deoarece tatăl meu a murit la începutul săptămânii. De aceea mă aflu la Reval. Acum nici eu nu mai ştiu cărui loc îi aparţin. Bunicii mei materni sunt elveţieni, şi totuşi nu aparţin nici acelui loc. —

Condoleanţele mele, spuse Alfred.

— Mulţumesc. Din mai multe puncte de vedere, mie mi-a fost mai uşor decât ţie: tatăl meu avea aproape optzeci de ani şi m-am bucurat de prezenţa lui, în putere, întreaga mea viaţă. Iar mama este încă în viaţă. Mi-am petrecut timpul ajutând-o să se mute la sora ei. De fapt, am lăsato aţipită şi trebuie să mă întorc la ea în scurt timp. Dar, înainte de a pleca, vreau să spun că eu cred că problema lui „acasă" este una fundamentală şi urgentă pentru tine. Mai pot rămâne puţin dacă doreşti s-o cercetezi mai aprofundat. — Nu ştiu cum s-o explorez. De fapt, capacitatea ta de a vorbi despre lucruri extrem de personale cu o asemenea uşurinţă mă uimeşte. N-am mai auzit pe nimeni exprimân-du-şi ideile lăuntrice atât de deschis ca tine. —

Vrei să te ajut s-o faci şi tu?

—

Cum adică?

—

Adică să te ajut să identifici şi să înţelegi sentimentele tale despre acasă.

Alfred păru reticent, dar, după o înghiţitură lentă şi lungă din berea sa letonă, fu de acord. — încearcă asta. Fă ce am făcut şi eu când am scormonit prin amintirile despre tine când erai mic. Iată sugestia mea: gândeşte-te la expresia „nu svrnt acasă" şi spune-ţi-o de mai multe ori: „nu sunt acasă", „nu sunt acasă", „nu sunt acasă". Buzele lui Alfred rostiră în tăcere cuvintele un minut sau două, apoi clătină din cap. —

Nu-mi vine nimic. Mintea mea este în grevă.

— Mintea nu intră în grevă; ea lucrează întotdeauna, dar adesea ceva ne blochează accesul către ea. De obicei, e vorba de conştiinţa de sine. în acest caz, îmi imaginez că este conştientă de

mine. încearcă din nou. îţi sugerez să închizi ochii şi să nu te gândeşti la mine, să nu te gândeşti la ce voi crede despre tine, să nu te gândeşti la cum aş putea judeca ce spui. Aminteşte-ţi că încerc să te ajut şi aminteşte-ţi că ai cuvântul meu că această conversaţie va rămâne doar între noi. Nu i-o voi împărtăşi nici măcar lui Eugen. Acum închide ochii, lasă să-ţi vină în minte gândurile legate de faptul că nu eşti acasă şi apoi dă-le glas. Doar spune ce-ţi trece prin minte — nu trebuie să aibă sens. Alfred închise din nou ochii, dar nu-i veni niciun cuvânt. —

Nu te prea aud. Mai tare, mai tare puţin, te rog.

încetişor, Alfred începu să vorbească. — Nu sunt acasă. Nicăieri. Nici cu mătuşa Căcilie, nici cu mătuşa Lydia... nu există un loc al meu, nici la şcoală, nici cu alţi băieţi, nici cu familia soţiei mele, nici în arhitectură, nici în inginerie, nici în Estonia, nici în Rusia... Mama Rusie, ce glumă bună... —

Bine, bine, continuă, îl îndemnă Friedrich.

— Mereu în afară, privind înăuntru, mereu dorind să le arăt cine sunt... Alfred tăcu, deschise ochii. Altceva nu-mi vine... —

Ai spus că vrei să le arăţi. Cui să-i arăţi, Alfred?

— Tuturor celor care şi-au bătut joc de mine. Celor din cartier, de la Realschule, de la Politehnică, de peste tot. — Şi cum le vei arăta cine eşti, Alfred? Rămâi în starea aceasta relaxată. Nu trebuie să aibă sens. —

Nu ştiu. Cumva, îi voi face să mă observe.

—

Dacă te vor observa, vei fi acasă, aşadar?

—

Acasă nu există. Asta încerci să-mi spui?

— Nu am un plan prestabilit, dar acum am o idee. Este doar o presupunere, dar mă întreb dacă poţi fi vreodată acasă oriunde, pentru că acasă nu este un loc — este o stare de spirit. Să fii cu adevărat acasă înseamnă să te simţi acasă în propria-ţi piele. Şi, Alfred, eu nu cred că te simţi acasă în pielea ta. Poate că nu te-ai simţit niciodată. Poate că ai căutat acest „acasă" în locul greşit toată viaţa. Alfred rămase ca fulgerat. Faţa îi căzu. îl ţintui cu privirea pe Friedrich. — Cuvintele tale m-au lovit drept în inimă. Cum de ştii astfel de lucruri, astfel de lucruri miraculoase? Ai spus că eşti filosof. De acolo îţi vin ideile? Trebuie să citesc această filosofie.

— Sunt un amator. întocmai ca tine, mi-ar fi plăcut să-mi petrec viaţa în mijlocul filosofiei, dar trebuie să-mi câştig existenţa. Am urmat medicina la Zürich şi am învăţat multe despre cum să-i ajut pe alţii să vorbească despre lucruri dificile. Iar acum — Friedrich se ridică de pe scaun — trebuie să te părăsesc. Mama mă aşteaptă şi poimâine trebuie să mă întorc la Zürich. — Ce păcat. A fost o experienţă revelatoare şi simt că suntem de-abia la început. Nu mai avem timp pentru o continuare înainte de a părăsi Revalul? — Ar mai fi doar mâine. De obicei mama se odihneşte după-amiaza. Poate la aceeaşi oră? Ne întâlnim aici? Alfred îşi înfrână pornirea şi dorinţa de a striga entuziasmat: „Da, da!" în schimb, îşi plecă sfios capul şi spuse pe un ton adecvat: —

Aştept cu nerăbdare.

Capitolul unsprezece Amsterdam — 1656 La întâlnirea de la van den Enden din seara următoare, lecţia de latină a Clarei Maria fu întreruptă de tatăl ei. Acesta se înclină reverenţios în faţa fiicei sale şi spuse: — Iartă-mă pentru deranj, domnişoară van den Enden, dar trebuie să discut cu domnul Spinoza. întorcându-se spre Bento, zise: Te rog să vii în camera mare într-o oră şi să te alături clasei de greacă, unde vom discuta câteva texte de Aristotel şi Epicur. Chiar dacă greaca ta este încă rudimentară, aceşti doi domni au ceva important să-ţi spună. Apoi i se adresă lui Dirk: Ştiu că ai un interes redus faţă de limba greacă din moment ce, în mod ruşinos, aceasta nu mai este o cerinţă pentru facultatea de medicină, dar poate vei găsi utile unele aspecte ale discuţiei când vei lucra cu pacienţii, în viitor. Van den Enden se înclină din nou reverenţios în faţa fiicei sale. —

Iar acum, domnişoară, te voi lăsa să continui lecţia de latină.

Clara Maria continuă să citească scurte pasaje din Cicero, pe care Bento şi Dirk le traduseră pe rând în olandeză. De mai multe ori ea bătu cu rigla în masă pentru a-i atrage atenţia distratului de Bento care, în loc să-l urmărească pe Cicero, era cu totul prins de mişcarea încântătoare a buzelor Clarei Maria când pronunţa m-urile şi p-urile din multa, pater, puer şi, mai ales, din praestantissimum. — Unde ţi-e concentrarea astăzi, Bento Spinoza? spuse Clara Maria, încercând din greu să-şi strâmbe chipul plăcut, oval, al unei fete de treisprezece ani, pentru a se încrunta fioros. —

îmi pare rău, pentru un moment am căzut pe gânduri, domnişoară van den Enden.

—

Fără îndoială, te gândeai la prelegerea de greacă a tatălui meu?

— Fără îndoială, se prefăcu Bento, care se gândise mult mai mult la fiică decât la tată. De asemenea, continua să fie bântuit de cuvintele pline de furie rostite de Jacob cu câteva ore mai devreme, prevestindu-i un destin singuratic, izolat. Jacob era încăpăţânat, încuiat la minte şi greşea în multe privinţe, dar aici avea dreptate: Bento ştia că nu putea avea nici soţie, nici familie, nici comunitate. Raţiunea îi spusese că libertatea trebuie să fie obiectivul său şi că încercarea de a se elibera de constrângerile comunităţii de evrei superstiţioşi ar fi caraghioasă dacă avea de gând doar să le schimbe cu cătuşele unei soţii şi ale unei familii. Libertatea era unicul său obiectiv, libertatea de a crede, de a analiza, de a transcrie gândurile furtunoase care-i treceau prin cap. Dar era greu, of, atât de greu, să-şi distragă atenţia de la minunatele buze ale Clarei Maria. Van den Enden îşi începu discursul de la ora de greacă exclamând: — Eudaimonia. Să examinăm cele două rădăcini: ew? îşi făcu mâna pâlnie la ureche şi aşteptă. Elevii spuseră timid „bun", „normal", „plăcut". Van den Enden dădu din cap aprobator şi repetă exerciţiul cu daimon, primind ca răspuns un cor mai hotărât de răspunsuri: „spirit", „demon", „zeitate minoră." — Da, da şi da. Toate sunt corecte, dar, în combinaţie cu eu, sensul se apropie de „noroc" şi, prin urmare, eudaimonia înseamnă, de obicei, „bunăstare", „fericire" sau „înfloritor". Sunt aceşti trei termeni sinonimi? La prima vedere aşa par, dar, de fapt, nenumăraţi filosofi au discutat diferitele nuanţe. Este eudaimonia o stare de spirit? Un mod de viaţă? Fără să aştepte un răspuns, van den Enden adăugă: Sau este pură plăcere? Să fie legată de conceptul de arete, care înseamnă...? Făcându-şi mâinile pâlnie la urechi, aşteptă până când doi elevi răspunseră simultan „virtute". — Da, exact, şi mulţi filosofi antici greci includ virtutea în conceptul de eudaimonia, ridicând-o astfel, probabil, de la starea subiectivă de plăcere la un nivel superior: viaţa virtuoasă, morală, dezirabilă. Socrate avea sentimente puternice legate de asta. Amintiţi-vă lectura din Apărarea lui Platon de săptămâna trecută, în care el îl abordează pe un atenian şi ridică problema lui arete vorbind astfel... In acel moment, van den Enden luă o postură teatrală şi recită din Platon în greacă, şi apoi, încet, traduse textul în latină pentru Dirk şi Bento: „Nu ţi-e ruşine de dorinţa ta de a poseda cât mai multă avere, reputaţie, onoruri, când nici nu-ţi pasă şi nici nu te gândeşti la înţelepciune sau adevăr sau la cea mai bună stare posibilă a sufletului tău?" Acum, vă amintiţi că lucrările timpurii ale lui Platon reflectă ideile profesorului său, Socrate, în timp ce în opera sa ulterioară, cum ar fi Republica, vedem apariţia propriilor idei ale lui Platon, punând accentul pe standardele absolute ale dreptăţii şi altor virtuţi de pe tărâmul metafizicii. Care este ideea lui Platon despre scopul nostru fundamental în viaţă? Acesta este atingerea celei mai înalte forme de cunoaştere şi asta, în opinia sa, e ideea de „bine", de la care îşi obţin valoarea toate celelalte. Doar ulterior, spune Platon, suntem capabili să ajungem la eudaimonia — în opinia sa, o stare de armonie a sufletului. Permiteţi-mi să repet această expresie: „armonie a sufletului". Merită reţinută; vă poate fi de folos în viaţă. Acum, să ne ocupăm de următorul mare filosof, Aristotel, care a studiat cu Platon, probabil, douăzeci de ani. Douăzeci de ani. Nu uitaţi asta, aceia dintre

voi care s-au plâns că programa mea e prea dură şi de lungă durată. în anumite părţi din Etica nicomahică, pe care le veţi citi săptămâna asta, veţi vedea că şi Aristotel avea nişte convingeri puternice despre ce înseamnă viaţa bună. El era sigur că aceasta nu constă în plăcerea senzuală ori în faimă sau avere. Care susţinea Aristotel că ar fi scopul nostru în viaţă? El credea că este realizarea funcţiei noastre specifice celei mai intime. „Ce anume ne deosebeşte de alte forme de viaţă?", întreabă el. Vă pun şi eu această întrebare. Niciun răspuns din clasă. în cele din urmă, un elev spuse: —

Noi putem râde, iar celelalte animale nu pot, stârnind râsetele câtorva colegi.

Altul: —

Ne deplasăm pe două picioare.

— Râsul şi picioarele, doar atâta puteţi? exclamă van den Enden. Astfel de răspunsuri prosteşti duc în derizoriu această discuţie. Gândiţi-vă! Care este atributul major ce ne deosebeşte de formele de viaţă inferioare? Brusc, se întoarse spre Bento: îţi pun ţie această întrebare, Bento Spinoza. Fără a reflecta defel, Bento spuse: —

Cred că e vorba de capacitatea noastră singulară de a raţiona.

— întocmai. Şi, prin urmare, Aristotel susţinea că cea mai fericită persoană este cea care realizează în cea mai mare măsură tocmai această funcţie. — Deci, cea mai înaltă şi mai nimerită strădanie este de a deveni filosof? întrebă Alphonse, cel mai inteligent elev din clasa de greacă, care se simţea descumpănit de răspunsul rapid al lui Bento. Nu sună ca o autojustificare când tocmai un filosof face o asemenea afirmaţie? — Aşa este, Alphonse, şi nu eşti primul gânditor care trage această concluzie. Iar această observaţie ne oferă prilejul trecerii la Epicur, un alt gânditor grec important care avea idei radical diferite despre eudaimonia şi despre misiunea filosofului. Când vom citi din Epicur peste două săptămâni, veţi vedea că şi acesta a vorbit despre viaţa bună, dar a folosit un cu totul alt cuvânt. El vorbeşte mult despre ataraxia, care s-ar traduce prin... Van den Enden îşi făcu iar mâinile pâlnie. Alphonse strigă instantaneu „linişte", şi imediat alţii adăugară „calm" şi „pace a minţii." — Da, da şi da, spuse van den Enden, în mod evident tot mai mulţumit de performanţa clasei. Pentru Epicur, ataraxia era singura fericire. Şi cum o putem obţine? Nu prin armonia sufletească a lui Platon, nici prin realizarea raţiunii lui Aristotel, ci, pur şi simplu, prin eliminarea grijii sau anxietăţii. Dacă Epicur v-ar vorbi în acest moment, el v-ar îndemna să vă simplificaţi viaţa. Iată ce v-ar spune dacă s-ar afla astăzi, aici. Van den Enden îşi drese glasul şi vorbi pe un ton colocvial: „Băieţi, nevoile voastre sunt puţine, sunt uşor de atins şi orice suferinţă necesară poate fi uşor tolerată. Nu vă complicaţi viaţa cu scopuri triviale precum bogăţia şi faima: ele sunt

inamicul ata-raxiei. Faima, de exemplu, constă în opiniile celorlalţi şi ne cere să ne trăim viaţa aşa cum îşi doresc ceilalţi. Pentru a obţine şi a păstra faima, trebuie să ne placă ceea ce le place celorlalţi şi să evităm tot ce evită aceştia. Aşadar, celebritatea sau viaţa politică? Fugiţi de aşa ceva. Iar bogăţia? Evitaţi-o! Este o capcană. Cu cât dobândim mai mult, cu atât ne dorim mai mult şi cu atât suntem mai trişti când dorinţa nu ne este îndeplinită. Băieţi, ascultaţi la mine: dacă vă doriţi fericirea, nu vă risipiţi viaţa luptând pentru ceva de care nu aveţi, de fapt, nevoie." Acum, continuă van den Enden reluându-şi vocea obişnuită, observaţi diferenţa dintre Epicur şi predecesorii săi. Epicur crede că binele cel mai mare este obţinerea ataraxiei prin eliberarea de îngrijorări. Comentarii, întrebări? A, da, domnul Spinoza. O întrebare? — Epicur ne propune doar o abordare negativă? Adică el spune că eliminarea suferinţei este suficientă şi că omul lipsit de griji exterioare este perfect, bun, fericit? Nu există atribute pozitive la care trebuie să năzuim? — Excelentă întrebare. Şi textele pe care le-am ales vor pune în lumină răspunsul lui. Din fericire, domnule Spinoza, nu va trebui să aştepţi să-ţi perfecţionezi greaca, întrucât poţi citi ideile lui Epicur transcrise în latină de poetul roman Lucreţiu, care a trăit cu vreo două sute de ani mai târziu. Voi selecta paginile potrivite pentru tine când va fi timpul. Astăzi am dorit doar să discut ideea centrală care-1 deosebeşte de ceilalţi: faptul că viaţa bună constă în eliminarea îngrijorării. Dar chiar şi o lectură superficială vă va arăta că Epicur este mult mai complex. El încurajează cunoaşterea, prietenia şi viaţa virtuoasă, temperată. Da, Dirk, ai o întrebare? Se pare că elevii mei de la latină sunt mai curioşi cu privire la greci decât cei din clasa de greacă. — La Hamburg, spuse Dirk, ştiu o tavernă care se numeşte „Desfătarea epicuriană". Aşadar, vinul bun şi berea sunt o parte a acestei vieţi bune? — Aşteptam întrebarea asta — eram sigur că va apărea. Mulţi oameni folosesc în mod eronat numele lui Epicur pentru a se referi la mâncare sau vin de calitate. Dacă ar afla asta, Epicur ar fi uimit. Cred că această ciudată eroare provine din materialismul său strict. El credea că nu există viaţă după moarte şi că, întrucât prezenta viaţă este tot ce există, trebuie să căutăm fericirea pământească. Dar să nu faceţi greşeala de a trage concluzia că Epicur insinua că ar trebui să ne petrecem viaţa desfătându-ne în activităţi senzuale sau desfrânate. Nici vorbă — el a trăit şi a pledat în favoarea unei vieţi ascetice. Repet: a crezut că putem maximiza cel mai bine plăcerea prin minimizarea durerii. Una dintre concluziile sale majore a fost că frica de moarte reprezintă o sursă majoră de suferinţă, şi şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând metode filosofice pentru diminuarea fricii de moarte. Alte întrebări, vă rog. — Pomeneşte el ceva despre activităţile în serviciul celorlalţi şi despre comunitate sau iubire? întrebă Dirk. — O solicitare demnă de un viitor medic. Vei găsi interesant faptul că el se considera un filosof-medic, ocupându-se de afecţiunile sufletului la fel cum un medic se ocupă de afecţiunile trupului. El a spus cândva că o filosofie incapabilă să vindece sufletul are tot atâta valoare ca o medicină incapabilă să vindece trupul. Am menţionat deja unele dintre afecţiunile sufletului care provin din căutarea faimei, a puterii, a bogăţiei şi a poftelor sexuale, dar acestea erau doar

secundare. Behemotul îngrijorărilor, care întemeiază şi hrăneşte toate celelalte griji, este frica de moarte şi de viaţa de după moarte. De fapt, unul dintre primele principii din „catehismul" pe care elevii săi trebuiau să-l înveţe era că suntem muritori, că nu există viaţă după moarte şi, prin urmare, nu avem de ce să ne temem de zei după moarte. Vei mai citi despre asta la Lucreţiu, foarte curând, Dirk. Ei, dar am uitat restul întrebării tale... —

în primul rând, spuse Dirk, trebuie să recunosc că nu ştiu cuvântul Behemot.

—

Bună întrebare. Cine cunoaşte acest cuvânt?

Doar Bento ridică mâna. —

Domnule Spinoza, spune-ne.

—

Fiară îngrozitoare, spuse Bento. Din ebraicul b'hëmâh care apare în Geneza şi în Iov.

—

în Iov, aha. Nici eu nu ştiam asta. Mulţumesc. Acum, să revenim la întrebarea ta, Dirk.

—

întrebam despre iubire şi despre serviciile aduse comunităţii.

— Din câte ştiu, Epicur nu a fost căsătorit, dar vedea căsătoria şi familia ca potrivită pentru unii — cei care sunt pregătiţi pentru această responsabilitate. Dar dezaproba cu înverşunare iubirea pătimaşă iraţională care-1 înrobeşte pe cel îndrăgostit şi, în cele din urmă, duce la o mai mare durere decât plăcere. El spune că, odată ce pasiunea senzuală este consumată, îndrăgostitul e încercat de plictiseală sau de gelozie, sau de ambele. Dar punea mare preţ pe iubirea superioară, iubirea prietenească, care ne provoacă o stare de fericire. E interesant de ştiut că era foarte deschis şi îi trata în mod egal pe toţi oamenii: şcoala sa de la Atena era singura care primea atât femei, cât şi sclavi. Dar întrebarea dumitale despre servicii, Dirk, e foarte bună. Poziţia sa era că trebuie să trăim o viaţă liniştită, izolată, să evităm responsabilităţile publice, ocuparea de funcţii sau orice alt tip de preocupare ce ne-ar putea ameninţa ataraxia. — N-am auzit nimic despre religie, spuse un elev catolic, Edward, al cărui unchi fusese episcop de Anvers. Am auzit despre dragostea pentru prieteni, dar nimic despre dragostea pentru Dumnezeu sau despre rolul lui Dumnezeu în concepţia sa despre fericire. — Ai atins un punct important, Edward. Epicur este şocant pentru cititorii de azi, deoarece concepţia sa despre fericire acordă foarte puţină atenţie divinului. El credea că fericirea emană doar din mintea noastră şi nu acorda importanţă relaţiei noastră cu orice lucru supranatural. —

Vreţi să spuneţi, întrebă Edward, că el nega existenţa lui Dumnezeu?

— Vrei să spui a zeilor, la plural? Aminteşte-ţi de perioada de care vorbim, Edward. Suntem în secolul al IV-lea î.H. şi cultura greacă, ca toate culturile timpurii, cu excepţia celei iudaice, era politeistă, răspunse van den Enden.

Edward dădu din cap aprobator şi reformulă întrebarea: —

Nega Epicur divinul?

— Nu, era îndrăzneţ, dar nu nesăbuit. S-a născut cam la şaizeci de ani după ce Socrate a fost executat pentru erezie şi ştia că lipsa de credinţă în zei era dăunătore pentru sănătate. A îmbrăţişat o poziţie mai sigură şi a susţinut că zeii existau, că trăiau fericiţi pe Muntele Olimp, dar că nu se preocupau defel de existenţa oamenilor. — Dar ce fel de Dumnezeu este acesta? Cum îşi poate imagina cineva că Dumnezeu nu şi-ar dori ca noi să trăim conform planului Său? întrebă Edward. Este de neînchipuit că un Dumnezeu care şi-a sacrificat propriul fiu pentru noi n-ar vrea să trăim o viaţă cucernică. —

Există multe concepte de zei, inventate de multe culturi, interveni Bento.

— Dar ştiu cu cea mai mare certitudine că Cristos, Domnul nostru, ne iubeşte şi are un loc pentru noi în inima lui, şi un plan pentru noi, spuse Edward, privind în sus. — Puterea unei convingeri nu are nicio legătură cu veridicitatea ei, ripostă Bento. Orice zeu îşi are credincioşii săi convinşi şi aprigi. — Domnilor, domnilor, interveni van den Enden, să amânăm această discuţie până după ce citim şi stăpânim textele. Dar, permite-mi să-ţi spun, Edward, că Epicur nu a fost nerespectuos cu zeii: i-a încorporat în viziunea sa despre ataraxie şi ne-a cerut să păstrăm zeii aproape de inimile noastre prin imitarea şi folosirea lor ca modele pentru o viaţă de fericire şi linişte. Mai mult, pentru evitarea tulburării, şi spunând asta van den Enden îi aruncă o privire lui Bento, el le recomandă cu tărie adepţilor săi să participe cu seninătate la toate activităţile comunităţii, inclusiv la ceremoniile religioase. Edward nu renunţă: —

Dar să te rogi pur şi simplu pentru a evita tulburarea pare o grijă făţarnică.

— Mulţi au exprimat această opinie, Edward, şi totuşi Epicur mai scrie că trebuie să onorăm zeii ca pe nişte fiinţe perfecte. Mai mult, obţinem o plăcere estetică prin contemplarea existenţei lor perfecte. S-a făcut târziu, domnilor. Acestea sunt nişte întrebări excelente şi le vom discuta pe măsură ce parcurgem opera sa. Ziua se încheie cu Bento şi profesorii săi făcând schimb de roluri. El susţinu o lecţie de ebraică de o jumătate de oră pentru tată şi fiică, după care van den Enden îl rugă să mai rămână puţin pentru o discuţie particulară. —

îţi aminteşti discuţia de la prima noastră întâlnire?

— Mi-o amintesc perfect şi, într-adevăr, mi-aţi prezentat nişte companioni cu idei asemănătoare.

— Fără îndoială, ai observat că unele dintre observaţiile lui Epicur sunt foarte potrivite pentru poziţia dificilă pe care o ai în comunitatea ta. — Chiar mă întrebam dacă unele dintre comentariile sale cu privire la participarea senină la ceremoniile religioase ale comunităţii nu-mi erau adresate mie. —

întocmai. Şi şi-au atins ţinta?

—

Aproape, dar au fost atât de ponderate de contradicţii interne, încât au dat greş.

—

Cum aşa?

—

Eu nu-mi pot imagina liniştea crescută din solul ipocriziei.

— Te referi, presupun, la sfatul lui Epicur de a face orice e necesar pentru a te integra într-o comunitate, inclusiv participarea la rugăciunea publică. — Da, eu numesc asta ipocrizie. Chiar şi Edward a răspuns la asta. Cum poţi avea armonie interioară dacă nu eşti sincer cu tine însuţi? — Chiar doream să-ţi vorbesc despre Edward. Ce crezi despre părerea lui legată de discuţia noastră şi despre tine? Surprins de această întrebare, Bento făcu o pauză. —

Nu ştiu ce să răspund.

—

încearcă.

—

Ei bine, nu-i place de mine. E supărat, cred. Poate ameninţat.

— Da, ai presupus corect. Extrem de previzibil, aş spune. Acum spune-mi altceva. Asta îţi doreşti? Bento clătină din cap. —

Şi ar considera Epicur că ai acţionat într-un mod care să ducă la o viaţă mai bună?

— Trebuie să recunosc că nu. în acel moment, pe de altă parte, am crezut că acţionez cu înţelepciune abţi-nându-mă de la alte afirmaţii. —

Cum ar fi?

— Faptul că Dumnezeu nu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa — noi L-am făcut după chipul nostru. Ne imaginăm că El este o fiinţă ca noi, că ascultă rugăciunile noastre murmurate şi îi pasă de ce ne dorim... —

Doamne, Dumnezeule! Dacă asta erai gata să spui, îţi înţeleg punctul de vedere. Să spunem,

atunci, că ai acţionat nechibzuit, dar nu în totalitate prosteşte. Edward e un catolic fervent. Unchiul său a fost episcop catolic. Să ne aşteptăm să renunţe la convingerile sale pe baza câtorva comentarii, chiar dacă raţionale, e ceva foarte iraţional şi, probabil, periculos. Amsterdamul are reputaţia de a fi oraşul cel mai tolerant din Europa în acest moment. Dar ţine minte sensul cuvântului „tolerant" — înseamnă că noi toţi trebuie să fim toleranţi cu convingerile celorlalţi, chiar dacă le considerăm iraţionale. — Din ce în ce mai mult, spuse Bento, cred că dacă cineva trăieşte printre oameni cu convingeri foarte diferite, nu se poate adapta la ele fără să se schimbe semnificativ. — Acum încep să înţeleg raportul neliniştit al spionului meu cu privire la poziţia ta în comunitatea evreiască. îţi exprimi toate ideile în faţa altor evrei? —

Acum un an am decis să fiu întotdeauna sincer...

— Ah, îi tăie vorba van den Enden, acum văd de ce afacerile merg atât de rău. Un om de afaceri care spune adevărul este un oximoron. Bento clătină din cap. —

Oximoron?

— Vine din greacă: oxys înseamnă ascuţit, mor os înseamnă prostesc. Prin urmare, cuvântul oximoron trimite la un paradox intern. Gândeşte-te ce i-ar spune un comerciant sincer clientului său: „Te rog să cumperi aceste stafide — mi-ai face o mare favoare. Sunt de acum câţiva ani, sunt uscate şi trebuie să scap de ele înainte ca transportul de stafide suculente să sosească săptămâna viitoare." Nevăzând nicio urmă de zâmbet pe chipul lui Bento, van den Enden îşi reaminti ceva ce observase deja: Bento Spinoza nu avea simţul umorului. Reveni: —

Dar nu doresc să tratez cu uşurinţă lucrurile serioase pe care mi le spui.

— M-aţi întrebat despre discreţia mea în sânul comunităţii. Mi-am păstrat opiniile pentru mine, cu excepţia fratelui meu şi a celor doi străini din Portugalia care mi-au cerut sfatul. De fapt, i-am întâlnit acum câteva ore şi, în încercarea de a-1 ajuta pe cel care susţine că e într-o criză spirituală, mi-am exprimat pe şleau opiniile despre convingerile superstiţioase. Am făcut o lectură critică a Bibliei ebraice cu cei doi vizitatori. De când mi-am uşurat sufletul în faţa lor, am trăit ceea ce dumneavoastră aţi numit „armonie internă". —

Pari să te fi înfrânat multă vreme.

— Nu suficient pentru familie sau pentru rabinul meu, care este foarte nemulţumit de mine. Tânjesc după o comunitate care nu este sclava falselor convingeri. — Poţi căuta în întreaga lume şi nu vei găsi o comunitate nesuperstiţioasă. Atâta timp cât există ignoranţă, va exista apelul la superstiţie. Risipirea ignoranţei este singura soluţie. Acesta e

motivul pentru care predau. — Mă tem că este o bătălie pierdută, replică Bento. Ignoranţa şi credinţele superstiţioase se răspândesc ca focul şi cred că liderii religioşi alimentează acest foc pentru a-şi asigura poziţiile. — Cuvintele acestea sunt periculoase. Sunt cuvinte a căror înţelepciune îţi depăşeşte vârsta. îţi repet că discreţia e necesară pentru a face parte din orice comunitate. — Sunt convins că trebuie să fiu liber. Dacă o astfel de comunitate nu este de găsit, atunci poate că trebuie să trăiesc în afara unei comunităţi. — Gândeşte-te la ce ţi-am spus despre caute. Dacă nu eşti prudent, este posibil ca dorinţele tale şi, probabil, temerile tale, să se adeverească. — Cred că am depăşit faza de „probabil". Simt că lucrurile s-au pus deja în mişcare, replică Bento.

Capitolul doisprezece Estonia — 1918 La o zi după prima lor întâlnire, Alfred ajunse la berărie mai devreme şi stătu cu privirea aţintită spre intrare până îl zări pe Friedrich. Sări în picioare ca să-l întâmpine. —

Friedrich, mă bucur să te văd. Mulţumesc că ţi-ai făcut timp pentru mine.

După ce îşi luară berea de pe tejghea, se aşezară din nou la aceeaşi masă liniştită din colţ. Alfred se hotărâse să nu fie el iarăşi în centrul întregii conversaţii şi întrebă repede: —

Cum mai sunteţi tu şi mama ta?

— Mama e încă în stare de şoc, încă încearcă să înţeleagă că tatăl meu nu mai este. Uneori pare să uite că a murit. De două ori a crezut că l-a zărit într-o mulţime de oameni de afară. Iar negarea din vise, Alfred — e extraordinar! Când s-a trezit azi-dimineaţă, mi-a spus că i s-a părut îngrozitor să-şi deschidă ochii: era atât de fericită plimbându-se şi discutând cu tata în visul ei, încât gândul că trebuie să se trezească la o realitate în care acesta e tot mort îi producea greaţă. — în ce mă priveşte pe mine, continuă Friedrich, eu lupt pe două fronturi, la fel ca armata germană. Nu doar că trebuie să mă confrunt cu realitatea morţii sale, ci trebuie, în scurtul interval cât sunt aici, s-o ajut pe mama. Şi asta e complicat. —

în ce fel complicat? întrebă Alfred.

— Pentru a ajuta pe cineva, cred că trebuie să intri în lumea lui. Dar ori de câte ori încerc să fac asta cu mama, gândul îmi zboară şi, într-o clipă sau două, mă gândesc brusc la ceva cu totul diferit. Cu puţin timp în urmă mama plângea şi, pe când o luam în braţe pentru a o consola, am

observat că mă gândeam la întâlnirea cu tine, de astăzi. Pentru moment, m-am simţit vinovat. Apoi mi-am reamintit că nu sunt decât un simplu om şi că oamenii au o pornire înnăscută de a-şi abate, protectiv, atenţia. M-am gândit de ce nu pot rămâne concentrat pe moartea tatălui meu. Cred că motivul este că mă pune în faţa propriei mele morţi, iar această perspectivă este pur şi simplu prea înfricoşătoare. Nu mă pot gândi la nicio altă explicaţie. Tu ce părere ai? Friedrich se opri, se întoarse şi îl fixă pe Alfred. — Nu ştiu ce să zic despre asta, dar concluzia ta pare plauzibilă. Şi eu evit să mă gândesc serios la moarte. întotdeauna detestam când tata insista să mă ducă la mormântul mamei. Friedrich rămase tăcut până când fu sigur că Alfred nu intenţiona să continue şi spuse: — Ei bine, Alfred, acesta a fost un răspuns foarte lung la întrebarea ta politicoasă despre cum mai suntem, dar, după cum vezi, îmi place să observ şi să discut despre toate aceste operaţiuni ale minţii mele. Răspunsul meu a fost cumva mai detaliat decât te aşteptai sau îţi doreai? — A fost un răspuns mai lung decât mă aşteptam, dar a fost autentic, a fost profund şi a fost sincer. Admir felul în care eviţi superficialitatea şi cât de mult eşti de dispus să-ţi împărtăşeşti gândurile atât de onest şi nestingherit. — La rândul tău, Alfred, ai sondat adânc în tine însuţi la sfârşitul conversaţiei de ieri. Ceva efecte ulterioare? —

Mărturisesc că am fost neliniştit: încă încerc să înţeleg conversaţia noastră.

—

Care parte nu e clară?

— Nu mă refer la claritatea ideilor, ci la senzaţia ciudată pe care am avut-o vorbind cu tine. Vreau să spun că am vorbit doar puţin — cât? poate trei sferturi de oră? Şi totuşi am descoperit atâtea şi m-am simţit atât de implicat, atât de ciudat de... apropiat. Ca şi cum te-aş fi ştiut de o viaţă. —

Şi e un sentiment neconfortabil?

— E confuz. A fost bine, căci mi-a îndulcit izolarea, sentimentul de a nu fi acasă. Dar a fost neconfortabil din cauza ciudăţeniei extreme a conversaţiei de ieri — după cum îţi tot spun, n-am mai avut niciodată o discuţie atât de intimă, nici nu m-am mai încrezut într-un străin atât de repede. — Dar nu sunt un străin, graţie lui Eugen. Sau, să zicem, sunt un străin familiar, care a avut acces la încăperile casei copilăriei tale. — M-am gândit mult la tine de ieri, Friedrich. Dar a apărut o problemă şi mă întreb dacă îmi permiţi o întrebare personală... —

Desigur, cum să nu. Nu e nevoie să întrebi — îmi plac întrebările personale.

— Când te-am întrebat cum ai dobândit asemenea abilităţi de a vorbi şi a explora mintea, mi-ai răspuns că asta se datorează formării tale medicale. Dar m-am gândit la toţi medicii pe care i-am cunoscut şi la niciunul, la nici măcar unul, nu am găsit urme ale pasionantei tale metode. Cu ei, totul e o afacere — câteva întrebări sumare, niciodată o anchetă personală, apoi o scurtă zmângăleală a unei misterioase reţete în latină, urmată de clasicul „următorul pacient, vă rog". Tu cum de eşti atât de diferit? — Nu am fost complet sincer, Alfred, replică Friedrich privindu-1 în ochi cu directeţea sa obişnuită. Este adevărat că sunt medic, dar ţi-am ascuns ceva — am absolvit şi studii de psihiatrie, şi această experienţă mi-a format maniera de a gândi şi a vorbi. —

Pare un lucru atât de... atât de inofensiv. De ce atâtea eforturi de a-1 ascunde?

— în zilele noastre, tot mai mulţi oameni devin nervoşi, se îndepărtează şi încearcă să mă evite când aud că sunt psihiatru. Au impresia stupidă că psihiatrii le pot citi mintea şi le pot afla toate secretele ruşinoase. Alfred dădu din cap aprobator. —

Ei bine, poate nu e atât de stupidă. Ieri a fost ca şi cum mi-ai fi citit gândurile.

— Nu, nu, nu. Dar învăţ să-mi citesc propria minte şi, în virtutea acestei experienţe, pot servi drept ghid pentru ca tu să-ţi citeşti gândurile. Aceasta e principala direcţie novatoare din domeniul meu. — Trebuie să mărturisesc că eşti primul psihiatru pe care l-am întâlnit vreodată. Nu ştiu nimic despre meseria ta. — Ei bine, timp de secole, psihiatrii au fost în primul rând diagnosticieni şi îngrijitori ai pacienţilor psihotici spitalizaţi, aproape întotdeauna incurabili, dar toate astea s-au schimbat în ultimul deceniu. Schimbarea a început cu Sigmund Freud din Viena, care a inventat un tratament prin discuţii numit psihanaliză, ce ne permite să-i ajutăm pe pacienţi să-şi depăşească problemele psihologice. Astăzi putem trata maladii precum anxietatea sau mâhnirea netratabilă provocată de ceva ce poartă numele de isterie — o boală în care pacientul are simptome fizice cu o cauză psihică, precum paralizia sau chiar orbirea. Profesorii mei de la Zürich, Cari Jung şi Eugen Bleuler, au fost pionieri în acest domeniu. Sunt intrigat de această abordare şi în curând voi începe studiul avansat al psihanalizei la Berlin cu Karl Abraham, un profesor foarte apreciat. — Am auzit câte ceva despre psihanaliză. Am auzit vorbindu-se despre ea ca despre o nouă intrigă evreiască. Toţi profesorii tăi sunt evrei? —

Jung sau Bleuler cu siguranţă nu.

—

Dar, Friedrich, de ce să te implici într-un domeniu evreiesc?

— Acesta va fi un domeniu evreiesc dacă noi, germanii, nu ne implicăm în el. Sau, cu alte cuvinte: e prea valoros pentru a fi lăsat pe mâna evreilor.

—

Dar de ce te contaminezi? De ce să devii elevul unor evrei?

— Este un domeniu ştiinţific. Uite, Alfred, gândeşte-te la exemplul unui alt om de ştiinţă, evreul german Albert Einstein. Toate Europa vorbeşte despre el — opera sa va schimba pentru totdeauna chipul fizicii. Nu poţi vorbi de fizica modernă ca despre o fizică evreiască. Ştiinţa este ştiinţă. La facultatea de medicină, unul dintre profesorii mei de anatomie era un evreu elveţian — nu mi-a predat anatomia evreiască. Şi dacă marele William Harvey ar fi evreu, ai continua să crezi în circulaţia sângelui, nu-i aşa? Dacă Kepler ar fi fost evreu, ai continua să crezi că pământul se învârte în jurul soarelui? Ştiinţa este ştiinţă, indiferent de cel care face descoperirile. — E altceva în cazul evreilor, interveni Alfred. Ei corup, monopolizează, vlăguiesc toate domeniile. Să luăm politica. I-am văzut eu însumi pe evreii bolşevici subminând întregul guvern rus. Am văzut anarhia de pe străzile Moscovei. Să luăm băncile. Cunoşti rolul familiei Rothschild în acest război: ei trag sforile şi întreaga Europă dansează. Să luăm teatrul. Odată ce preiau conducerea, ei le permit numai evreilor să lucreze. — Alfred, toţi adorăm să-i detestăm pe evrei, dar tu o faci cu o asemenea... o asemenea intensitate. Şi asta revine atât de des în scurtele noastre conversaţii. Să vedem... Am avut încercarea de a te înrola, cu sergentul evreu, şi Husserl, Freud, bolşevicii. Ce-ai zice să întreprindem o cercetare filosofică legată de această intensitate? —

Cum adică?

— Unul dintre lucrurile care îmi plac la psihiatrie este că, spre deosebire de orice alt domeniu al medicinii, se apropie de filosofie. La fel ca filosofii, noi, psihiatrii, ne bazăm pe cercetarea logică. Nu numai că ajutăm pacienţii să identifice şi să-şi exprime sentimentele, ci ne întrebăm şi de ce — care este sursa lor? De ce apar anumite complexe? Uneori cred că domeniul nostru a fost iniţiat cu adevărat de către Spinoza, care credea că totul, chiar şi emoţia şi gândirea, are o cauză ce poate fi descoperită printr-o investigaţie adecvată. Observând uimirea de pe faţa lui Alfred, Friedrich continuă. — Pari nedumerit. Voi încerca să fiu mai clar. Gân-deşte-te la scurta noastră incursiune în obsesia ta — sentimentul că nicăieri nu eşti acasă. Ieri, în doar câteva minute de discuţii informale, am descoperit mai multe surse ale sentimentului de dezrădăcinare. Gândeşte-te la acestea — era vorba de absenţa mamei tale şi de tatăl tău bolnav şi distant. Apoi ai vorbit despre faptul că ai ales domeniul academic greşit, iar acum despre lipsa ta de respect de sine, care are drept rezultat faptul că nu te simţi confortabil în propria-ţi piele — aşa e? Mă urmăreşti? Alfred dădu din cap aprobator. — Acum, imaginează-ţi cât de departe am ajunge dacă am avea multe, multe ore, timp de câteva săptămâni, pentru a explora mai temeinic aceste surse. înţelegi?

—

Da, înţeleg.

— Despre asta e vorba în domeniul meu. Şi ceea ce sugeram mai devreme este faptul că până şi ura ta deosebit de puternică faţă de evrei trebuie să aibă rădăcini psihologice sau filosofice. Retrăgându-se uşor, Alfred spuse: — Aici nu mai suntem de acord. Prefer să spun că am norocul de a fi suficient de luminat pentru a înţelege pericolele pe care evreul le reprezintă pentru rasa noastră şi pagubele pe care lea adus marilor civilizaţii din trecut. — Te rog să înţelegi, Alfred, că nu sunt în dezacord cu concluziile tale. Ambii avem aceste sentimente faţă de evrei. Ideea mea este doar că tu le simţi atât de acut şi cu o pasiune atât de extraordinară. Iar iubirea de filosofie, pe care noi doi o împărtăşim, spune că putem examina baza logică a tuturor gândurilor şi credinţelor. Nu-i aşa? — Nu, nu pot fi de acord cu tine, Friedrich. Nu te pot urmări. Pare aproape obscen să supui nişte concluzii atât de evidente unei cercetări filosofice. E ca şi cum ai analiza de ce crezi că cerul este albastru sau de ce îţi place berea ori zahărul. — A, da, Alfred, poate ai dreptate. El îşi reaminti că Bleuler îl admonestase în câteva rânduri: „Tinere, psihanaliza nu este un berbec: nu ajunge să lovim încontinuu până când egourile epuizate îşi ridică zdrenţuitele steaguri albe în semn de predare. Răbdare, răbdare. Câştigă încrederea pacientului. Analizează şi înţelege împotrivirea — mai devreme sau mai târziu, împotrivirea va dispărea, iar calea spre adevăr se va deschide." Friedrich ştia că ar trebui să abandoneze acest subiect. Dar impetuosul său demon lăuntric care dorea să ştie nu putea fi potolit. — Dă-mi voie să mai spun un singur lucru, Alfred. Să ne gândim la exemplul fratelui tău, Eugen. Eşti de acord că este foarte inteligent, că a crescut exact în aceeaşi cultură ca şi tine, are aceiaşi factori ereditari, acelaşi mediu, a fost înconjurat de aceleaşi rude, şi totuşi el nu pune atâta patimă în chestiunea evreiască. Nu este îmbătat de germanitate şi preferă să considere Belgia ca fiind adevărata sa casă. Fascinantă enigmă. Fraţi provenind din acelaşi mediu, dar cu puncte de vedere atât de diferite. — Mediile noastre au fost similare, dar nu identice. De pildă, Eugen nu a avut ghinionul meu de a da peste un director de şcoală iubitor de evrei la Realschule. —

Poftim? Directorul Peterson? E imposibil. L-am cunoscut bine când eram la liceu.

— Nu, nu Peterson. în ultimul meu an acolo, Peterson şi-a luat un an sabatic şi a fost înlocuit de Flerr Epstein. — Stai aşa, Alfred... tocmai încep să-mi amintesc că Eugen mi-a povestit despre tine şi Flerr Epstein şi despre nişte probleme serioase pe care le-ai avut chiar înainte de absolvire. Ce s-a întâmplat mai exact?

Alfred îi spuse lui Friedrich întreaga poveste — despre discursul său antisemit, despre furia lui Epstein, despre cum fusese fascinat de Chamberlain, despre tema de a citi comentariile lui Goethe despre Spinoza şi despre promisiunea sa de a citi Spinoza. — Ce mai poveste, Alfred. Aş dori să văd acele capitole din autobiografia lui Goethe. Promitemi că mi le vei arăta într-o zi. Şi mai spune-mi ceva: ţi-ai ţinut promisiunea de a-1 citi pe Spinoza? — Am încercat în repetate rânduri, dar degeaba. Erau nişte prostii greu de înţeles. Iar definiţiile şi axiomele de neînţeles de la începutul cărţii s-au dovedit de netrecut. — Aha, ai început cu Etica. O mare greşeală. E o lucrare dificil de citit fără un ghid. Trebuia să fi început cu ceva mai simplu, cu Tratatul teologico-politic. Spinoza este un model de gândire logică. L-am introdus în panteonul meu alături de Socrate, Aristotel şi Kant. într-o bună zi va trebui să ne întâlnim din nou, în Patrie şi, dacă doreşti, te voi ajuta să citeşti Etica. — După cum îţi poţi imagina, am sentimente împărţite despre lectura operei acestui evreu. Cu toate astea, marele Goethe îl venera şi i-am promis domnului director că-1 voi citi. Deci m-ai putea ajuta să-l înţeleg pe Spinoza? Oferta ta este plină de bunătate. Chiar ispititoare. Voi încerca să fac ca drumurile noastre să se întâlnească în Germania şi aştept cu nerăbdare să învăţ despre Spinoza de la tine. — Alfred, trebuie să mă întorc la mama şi, după cum ştii, mâine plec în Elveţia. Dar doresc săţi spun un singur lucru înainte de a ne despărţi. Sunt prins într-un soi de dilemă. Pe de o parte, îmi pasă de tine şi îţi doresc doar binele, dar, pe de altă parte, sunt împovărat cu nişte informaţii care te vor răni, dar, cred eu, te vor conduce în cele din urmă la nişte adevăruri despre tine. —

Cum pot eu, ca filosof, să refuz căutarea adevărului?

— Nu mă aşteptam la un răspuns mai puţin nobil de la tine, Alfred. Ce trebuie să-ţi spun este că fratele tău, de-a lungul anilor şi chiar în ultima lună, a petrecut multe ore cu mine discutând despre faptul că bunica mamei sale — străbunica ta — era evreică. Mi-a spus că odată a vizitat-o în Rusia şi că ea, chiar dacă s-a convertit la creştinism în copilărie, şi-a recunoscut rădăcinile evreieşti. Alfred privi tăcut în depărtare. —

Alfred?

— Resping asta. E vorba de un zvon injurios care a circulat mult timp şi îmi displace că-1 răspândeşti. Eu îl resping. Tatăl meu îl respinge. Mătuşile, surorile mamei mele îl resping. Fratele meu este un neghiob confuz! Faţa lui Alfred era inundată de furie. Refuzând să întâlnească privirea lui Friedrich, adăugă: Nu-mi dau seama de ce Eugen îmbrăţişează această minciună, de ce le-o spune altora şi de ce mi-o spui tu mie. —

Te rog, Alfred. Friedrich îşi coborî vocea aproape de şoaptă. în primul rând, dă-mi voie să te

asigur că nu îl răspândesc. Eşti singura persoană căreia i-am menţionat acest lucru şi aşa va rămâne. Ai cuvântul meu, cuvântul meu de german. Cu privire la motivul pentru care ţi-am spus asta — hai să-l lămurim. Ţi-am spus că am o dilemă: să-ţi spun asta părea ceva dureros, şi totuşi să nu-ţi spun părea şi mai rău. Cum să pretind că sunt prietenul tău şi să nu-ţi spun? Fratele tău mi-a spus asta şi părea relevant pentru discuţia noastră. Prietenii adevăraţi, ca să nu mai vorbim de colegii într-ale filosofiei, pot şi trebuie să vorbească despre orice. E mare ranchiuna ta faţă de mine? —

Sunt uimit că mă întrebi asta.

Friedrich îşi aminti de perioada în care era supervizat de Bleuler, care îl sfătuise în repetate rânduri: — Nu trebuie să spui tot ce gândeşti, doctore Pfister. Terapia nu este un loc în care să te simţi mai bine prin eliberarea de gânduri supărătoare. învaţă să le ţii pentru tine. învaţă să fii un vehicul pentru gândurile scăpate de sub control. Sincronizarea este totul. Se întoarse la Alfred: Atunci, poate că am greşit şi ar fi trebuit să păstrez asta pentru mine. Trebuie să învăţ că există lucruri care e mai bine să rămâne nespuse. Iartă-mă, Alfred. Ţi-am spus asta din prietenie, din convingerea că pasiunea ta neînfrânată se poate dovedi, în cele din urmă, autodistructivă. Uite cât de aproape ai fost să te exmatriculeze de la Realschule. Educaţia ta viitoare, diploma ta, viitorul luminos pe care-1 aveai în faţă ar fi fost sacrificate. Doream să te ajut ca astfel de evenimente să nu se mai întâmple în viitor. Alfred părea departe de a fi convins. —

Dă-mi voie să reflectez la asta. Şi acum, ştiu că trebuie să pleci.

Scoţând o foaie de hârtie pliată din buzunarul cămăşii şi dându-i-o lui Alfred, Friedrich spuse: — Dacă vrei să mă revezi din orice pricină — o continuare a vreunui subiect din discuţia noastră, să te ajut cu lectura din Spinoza, orice — aceasta este adresa mea actuală din Zürich şi informaţiile de contact din Berlin, unde voi ajunge peste trei luni. Alfred, sper sincer să ne mai întâlnim. Auf Wiedersehen. Alfred rămase posomorât 15 minute. îşi goli halba şi se ridică să plece. Desfăcu foaia lăsată de Friedrich, se uită la adresele scrise acolo, apoi o rupse în bucăţi şi le aruncă pe podea, îndreptându-se spre ieşirea din berărie. însă, chiar înainte să ajungă la ieşire, se opri, se răzgândi, se întoarse la masă şi se aplecă pentru a recupera bucăţelele de hârtie rupte.

Capitolul treisprezece Amsterdam — 1656 în dimineaţa următoare, pe la ora 10, fraţii Spinoza trebăluiau de zor prin prăvălie; Bento mătura, iar Gabriel deschidea un coş cu smochine uscate abia primit. Fură întrerupţi de Franco şi Jacob, care apărură în pragul uşii. Cei doi oaspeţi rămaseră acolo, ezitând, până când Franco îşi făcu

curaj: — Dacă invitaţia mai este valabilă, am dori să continuăm discuţia de ieri. Te rog, noi suntem disponibili oricând îţi convine. —

Mă bucur, spuse Bento, dar întorcându-se către Jacob, îl întrebă: Şi tu îţi doreşti asta, Jacob?

—

îmi doresc doar ce e mai bine pentru Franco.

Bento se gândi puţin la acest răspuns şi zise: — Aşteptaţi un minut, vă rog, şi apoi, după o discuţie în şoaptă cu fratele său în spatele prăvăliei, reveni: Vă stau la dispoziţie acum. Vreţi să mergem la mine şi să continuăm studiul Scripturilor? Biblia masivă era pe masă, iar scaunele pregătite, de parcă Bento i-ar fi aşteptat. —

De unde să începem? Am abordat multe probleme ultima dată.

— Urma să vorbeşti despre faptul că nu Moise a scris Tora, spuse Jacob, pe un ton mai liniştit, mai conciliant decât în ziua precedentă. — Am studiat problema mai mulţi ani şi cred că o lectură atentă şi deschisă la minte a cărţilor lui Moise oferă dovezi intrinseci că Moise nu ar fi avut cum să fie autorul. —

Dovezi intrinseci? Explică-mi şi mie, spuse Franco.

— Există neconcordanţe în povestea lui Moise; unele părţi ale Torei contrazic alte părţi şi numeroase pasaje nu stau în picioare în faţa logicii. Vă voi oferi cîteva exemple şi voi începe cu unul evident, pe care l-au remarcat şi alţii înaintea mea. Tora nu descrie doar felul în care a murit Moise şi a fost îngropat şi cele treizeci de zile de doliu ale evreilor, ci îl compară cu toţi profeţii care i-au urmat, şi afirmă că el i-a depăşit pe toţi. E limpede că un om nu poate scrie despre ce se întâmplă cu el după moartea sa şi nici nu se poate compara pe sine cu alţi profeţi încă nenăscuţi. Deci e sigur că o parte a Torei e imposibil să fi fost scrisă de el. Nu-i aşa? Franco dădu din cap aprobator. Jacob ridică din umeri. — Sau aici. Bento deschise Biblia la o pagină marcată cu un fir de aţă şi indică un pasaj din Geneza 22. Vedeţi, aici muntele Moria e numit muntele lui Dumnezeu. Iar istoricii ne spun că a dobândit acest nume după construirea Templului, la multe secole după moartea lui Moise. Priveşte acest pasaj, Jacob: Moise spune clar că, la un moment dat, Dumnezeu va alege un loc căruia îi va da acest nume. Deci se spune un lucru şi, apoi, opusul lui. Vezi contradicţia internă, Franco? Franco şi Jacob dădură din cap aprobator. —

Pot să vă mai dau un exemplu? întrebă Bento, încă tulburat de izbucnirile temperamentale

ale lui Jacob de la ultima întâlnire. Confruntările erau întotdeauna neplăcute pentru el, dar, în acelaşi timp, era încântat să-şi împărtăşească, în sfârşit, ideile în faţa unui public. Se potoli; ştia ce are de făcut — un discurs temperat şi prezentarea unor dovezi de netăgăduit: — Evreii din vremea lui Moise ştiau indiscutabil ce teritorii aparţineau seminţiei lui Iuda, dar cu siguranţă nu le cunoşteau sub numele de Argob sau Ţinutul giganţilor, cum este numit în Biblie. Cu alte cuvinte, Tora foloseşte nume care nu au apărut decât la multe secole după Moise. Văzând că amândoi dau din cap aprobator, Bento continuă: — La fel şi în Geneză. Să ne gândim la acest pasaj. Bento dădu pagina la un alt loc marcat cu un fir roşu şi citi pasajul în ebraică, pentru Jacob: „şi neamul canaaniţilor era atunci în ţară". Pasajul acesta n-ar fi putut fi scris de Moise, deoarece canaaniţii au fost alungaţi după moartea lui Moise. El trebuie să fi fost scris de altcineva care privea înapoi spre acel moment, cineva care ştia despre alungarea canaaniţilor. După ce primi încuviinţarea publicului său, Bento continuă: — Iată o altă problemă evidentă. Se presupune că Moise e autorul, şi totuşi nu numai că textul vorbeşte despre Moise la persoana a treia, ci şi oferă multe detalii cu privire la acesta; de exemplu, „Moise a vorbit cu Dumnezeu", „Moise era cel mai supus dintre oameni" şi pasajul pe care l-am citat ieri, „Domnul a vorbit cu Moise faţă în faţă". La asta mă refer când spun că sunt neconcordanţe. Tora este ticsită de ele, prin urmare e limpede ca bună ziua că anumite cărţi ale lui Moise nu ar fi putut fi scrise de Moise şi este iraţional să continuăm să susţinem că Moise a fost autorul. îmi urmăriţi argumentaţia? Din nou, Franco şi Jacob dădură din cap aprobator. — Acelaşi lucru se poate spune şi despre Cartea judecătorilor. N-ai cum să crezi că fiecare judecător a scris cartea care îi poartă numele. Felul în care cele câteva cărţi se leagă unele de celelalte sugerează că toate au acelaşi autor. —

Dacă este aşa, atunci cine a scris-o şi când? întrebă Jacob.

— Datarea e înlesnită de informaţii precum aceasta... Spinoza dădu la o pagină din Regi pentru ca Jacob să poată citi: „în zilele acelea nu era rege." înţelegi, Jacob? Asta înseamnă că acest pasaj trebuie să fi fost scris după încoronarea unui rege. Bănuiala mea este că un principal scriitorcompilator al Cărţii regilor a fost Ibn Ezra. —

Cine este acesta? întrebă Jacob.

— Era scrib şi preot şi a trăit în secolul al V-lea î.H. A fost cel care a condus 5.000 de evrei exilaţi din Babilon înapoi în oraşul lor, Ierusalim. —

Şi când a fost compilată întreaga Biblie? întrebă Franco.

— Cred că putem fi siguri că înainte de macabei — adică, în jurul anului 200 î.H. — nu exista o culegere oficială a cărţilor sacre numite Biblia. Aceasta pare să fi fost compilată dintr-o multitudine de documente de către farisei în momentul refacerii Templului. Aşa că vă rog să nu uitaţi că ceea ce e sfânt şi ceea ce nu e sfânt reprezintă doar părerile adunate la un loc ale unor rabini şi scribi foarte omeneşti, unii dintre ei foarte serioşi, binecuvântaţi, în timp ce alţii e posibil să fi lucrat pentru propriul lor statut personal, luptând cu parveniţii din congregaţia lor, fiind chinuiţi de foame, gândindu-se la cină şi făcându-şi griji cu privire la soţiile şi copiii lor. Biblia e făcută de mâna omului. Nu există nicio altă explicaţie posibilă pentru numeroasele inconsecvenţe. Nicio persoană raţională nu şi-ar putea imagina că un autor divin omniscient ar fi scris deliberat cu scopul de a se contrazice singur. Jacob, părând încurcat, încercă o eschivă. — Nu neapărat. Nu există învăţaţi cabalişti care sugerează că Tora conţine erori deliberate care cuprind multe secrete ascunse şi că Dumnezeu a ferit de la denaturare fiecare cuvânt, ba chiar fiecare literă a Bibliei? Bento dădu din cap aprobator. — Am studiat cabaliştii şi cred că ei vor să consacre faptul că simt singurii care posedă tainele lui Dumnezeu. Nu găsesc nimic în scrierile lor care să aibă aerul unui secret divin, ci numai nişte elucubraţii copilăreşti. Vreau ca noi să examinăm cuvintele Torei în sine, nu interpretarea unor indivizi neserioşi. După o scurtă tăcere, Bento întrebă: —

Vă e clar ce cred eu despre autorul Scripturilor?

— Da, răspunse Jacob. Poate ar trebui să trecem la alte subiecte. De exemplu, te-aş ruga să răspunzi la întrebarea lui Franco despre miracole. El întreba de ce Biblia este plină de ele, şi totuşi nimeni nu le-a mai văzut de atunci. Spune-ne ce crezi tu despre miracole. — Minunile există numai ca urmare a ignoranţei omului. Odinioară, orice întâmplare care nu putea fi explicată prin cauze naturale era considerată un miracol şi cu cât era mai mare ignoranţa maselor cu privire la lucrările naturii, cu atât mai mare era numărul de minuni. — Dar există minuni mari, care au fost văzute de mulţimi de oameni: Moise despărţind Marea Roşie, soarele care nu mai apunea pentru Iosua. — „Văzute de mulţimi" este doar o figură de stil, un mod de a încerca să susţii veridicitatea unor evenimente de necrezut. în cazul miracolelor, sunt de părere că, cu cât e mai mare mulţimea care pretinde să-i fi fost martoră, cu atât este mai puţin credibil evenimentul. — Atunci cum poţi explica evenimentele neobişnuite care s-au întâmplat exact la momentul potrivit, când poporul evreu era în pericol? —

Voi începe prin a vă aminti că sunt milioane de momente potrivite în care miracolele nu se

produc, când cei mai pioşi şi mai drepţi oameni sunt într-un mare pericol, strigă după ajutor şi li se răspunde doar prin tăcere. Franco, ai vorbit despre asta la prima noastră întâlnire, când ai întrebat unde au fost miracolele când tatăl tău era ars pe rug. E adevărat? — Da, încuviinţă Franco încet, privind la Jacob. Am spus-o şi o spun din nou — unde au fost miracolele când evreii portughezi erau în pericol? De ce tăcea Dumnezeu? — Astfel de întrebări trebuie puse, îl încurajă Bento. Permite-mi să mai spun câte ceva despre miracole. Nu trebuie să uităm că există întotdeauna şi fenomene naturale, care sunt omise în raportarea miracolelor. De exemplu, în Exodul se spune: „Şi şi-a întins Moise mâna peste mare şi apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui faraon...", dar, ulterior, în cântarea lui Moise, aflăm şi alte lucruri: „Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta şi marea i-a acoperit". Cu alte cuvinte, unele descrieri omit cauzele naturale, şi anume, vânturile. Astfel, vedem că Scripturile narează faptele în ordinea care are cea mai mare putere de a-i împinge pe oameni, în special pe cei needucaţi, spre credinţă. — Şi soarele care s-a oprit pentru marea victorie a lui Iosua? Şi asta a fost o invenţie? întrebă Jacob, încercând să rămână calm. — Acest miracol e printre cele mai nesigure. în primul rând, amintiţi-vă că cei din vechime credeau că soarele se mişcă şi că Pământul stă pe loc. Ştim acum că Pământul e cel care se învârte în jurul Soarelui. Această eroare este o dovadă că în spatele scrierii Bibliei stă omul. Mai mult, felul miracolului avea la bază motivaţii politice. Nu era zeul soarelui venerat de către duşmanii lui Iosua? Prin urmare, miracolul este un mesaj trâmbiţând că Dumnezeul evreilor era mai puternic decât Dumnezeul neevreilor. —

Este o explicaţie minunată, spuse Franco.

— Să nu crezi tot ce auzi, Franco, spuse Jacob. Deci, Bento, întrebă el, aceasta este întreaga explicaţie a miracolului luiIosua? — Doar o parte. Restul explicaţiei constă în particularităţile lingvistice ale vremurilor. Multe aşa-zise miracole sunt doar figuri de stil. Aşa vorbeau şi scriau oamenii pe atunci. Ce a vrut să spună, probabil, cel care a scris cartea lui Iosua când afirma că soarele s-a oprit era pur şi simplu faptul că ziua bătăliei părea lungă. Când Biblia afirmă că Dumnezeu a împietrit inima faraonului, asta înseamnă doar că faraonul era încăpăţânat. Când se spune că Dumnezeu a despicat stâncile pentru evrei şi apa a ţâşnit, asta înseamnă pur şi simplu că evrei au găsit izvoarele şi şi-au stins setea. în Scripturi, aproape tot ce era neobişnuit a fost atribuit unui act al lui Dumnezeu. Chiar şi copacii de dimensiuni neobişnuite sunt numiţi copacii lui Dumnezeu. — Şi ce spui de miracolul evreilor rămaşi în viaţă când celelalte popoare au pierit? întrebă Jacob — Nu văd nimic miraculos aici, nimic care să nu poată fi explicat prin cauze naturale. Evreii au supravieţuit după ce au fost trimişi în exil deoarece au refuzat întotdeauna să se amestece cu alte culturi. Ei au rămas separaţi în virtutea riturilor complexe, a regulilor alimentare stricte şi a

semnului tăierii împrejur, pe care îl respectă cu sfinţenie. Astfel, ei au supravieţuit, dar cu un preţ: încăpăţânata lor separare le-a atras ura universală. Bento se întrerupse şi, văzând feţele şocate ale lui Franco şi Jacob, spuse: —

Poate vă voi provoca o indigestie servindu-vă astăzi prea multe lucruri dificil de înghiţit?

— Nu-ţi face griji pentru mine, Bento Spinoza, spuse Jacob. Cu siguranţă ştii că a asculta nu este acelaşi lucru cu a înghiţi. — Poate mă înşel, dar cred că ai dat din cap aprobator de cel puţin trei ori la cuvintele mele. Am dreptate? — Cea mai mare parte din ce aud e aroganţă. Tu crezi că ştii mai multe decât nenumărate generaţii de rabini, mai multe decât Rashi, Gersonide, mai mult decât Maimonide. —

Cu toate astea, ai aprobat.

— Când arăţi dovezi, când arăţi două afirmaţii din Geneză care se contrazic reciproc, asta nu pot nega. Dar, chiar şi aşa, sunt convins că există explicaţii mai presus de cunoştinţele tale. Sunt convins că tu, nu Tora, eşti cel care greşeşte. — Nu te contrazici? Pe de o parte, respecţi dovezile şi, în acelaşi timp, rămâi convins de ceva cu privire la care nu există nicio dovadă. Bento se întoarse spre Franco. Şi tu? Ai fost neobişnuit de tăcut. Indigestia e de vină? — Nu, nu e indigestia, Baruch — te superi dacă-ţi spun pe numele evreiesc, şi nu pe cel portughez? îl prefer pe acesta. Nu ştiu de ce. Poate pentru că nu semeni cu niciun portughez pe care l-am întâlnit vreodată. Nu mi-ai provocat o indigestie, ba chiar opusul. Care ar fi ăsta? Alinare, cred. Pentru trup. Şi alinare pentru suflet. — îmi amintesc ce speriat erai la prima noastră întâlnire. Ai riscat mult împărtăşindu-ne reacţia faţă de ritualuri, deopotrivă la sinagogă şi la catedrală. Te-ai referit la ambele ca fiind o sminteală. îţi aminteşti? — Cum aş putea uita? Dar să ştiu că nu sunt singur, să ştiu că alţii — mai ales tu — au aceleaşi reacţii... e un dar care mă ajută să nu-mi pierd minţile. — Franco, răspunsul tău îmi dă curaj să merg mai departe şi să-ţi spun mai multe despre ritual. Am ajuns la concluzia că ritualurile comunităţii noastre nu au nimic de-a face cu legea divină, nu au nimic de-a face cu binecuvântarea, virtutea şi iubirea, ci cu liniştea civică şi cu perpetuarea autorităţii rabinice... — încă o dată — îl întrerupse Jacob, ridicând vocea —, mergi prea departe. Nu există nicio limită a aroganţei tale? Şi un copil de şcoală ştie că Scripturile ne învaţă că respectarea ritualurilor este legea lui Dumnezeu.

— Aici nu suntem de acord. Din nou, Jacob, nu-ţi cer să mă crezi. Fac apel la raţiunea ta şi îţi cer pur şi simplu să priveşti cuvintele Cărţii Sfinte cu ochii tăi. Simt multe locuri în Tora care ne spun să ne urmăm inima şi să nu luăm prea în serios ritualul. Isaia, de pildă, care ne învaţă foarte clar că legea divină semnifică un mod de viaţă autentică, nu o viaţă de respectare a ritualurilor. Isaia ne spune direct să renunţăm la sacrificii şi la sărbători şi rezumă întreaga lege divină cu aceste cuvinte simple... Bento deschise Biblia la o pagină marcată din Isaia şi citi: „încetaţi să mai faceţi răul! învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit." —

Deci vrei să spui că legea rabinică nu este legea Torei? întrebă Franco.

— Ce vreau să spun este că Tora conţine două tipuri de legi: avem legea morală şi legile concepute pentru a ţine Israelul laolaltă, ca o teocraţie separată de vecinii săi. Din păcate, fariseii, în ignoranţa lor, nu au reuşit să înţeleagă diferenţa şi au crezut că respectarea legilor statului însemna suma totală a moralităţii, când, de fapt, astfel de legi urmăreau doar bunăstarea comunităţii. Ele nu erau menite să-i înveţe pe evrei, ci să-i menţină sub control. Există o diferenţă fundamentală între ceea ce îşi propune fiecare dintre cele două tipuri de lege: respectarea legii rituale duce doar la linişte civică, în timp ce respectarea legii divine sau morale duce la fericire. — Oare am auzit bine? făcu Jacob. îl sfătuieşti pe Franco să nu ţină seama de legea rituală? Să nu meargă la sinagogă, să nu se roage, să nu respecte regulile alimentare iudaice? — M-ai înţeles greşit, spuse Bento, inspirându-se din recent însuşitele informaţii despre punctele de vedere ale lui Epicur. Nu neg importanţa liniştii civice, dar o deosebesc de adevărata binecuvântare. Bento se întoarse spre Franco: Dacă îţi iubeşti comunitatea, dacă doreşti să faci parte din ea, dacă doreşti să-ţi întemeiezi o familie aici, dacă doreşti să trăieşti printre ai tăi, atunci trebuie să participi aşa cum se cuvine la activităţile comunităţii, inclusiv la sărbătorile religioase. Apoi, întorcându-se spre Jacob, întrebă: Am fost suficient de clar? — înţeleg că ar trebui să respectăm legea rituală numai de dragul aparenţelor şi că oricum nu are o prea mare importanţă, deoarece singurul lucru care contează e cealaltă lege, cea divină, pe care încă nu ai definit-o, spuse Jacob. —

Prin lege divină înţeleg cel mai mare bine, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi a iubirii.

cu—

Ăsta e un răspuns vag. Ce este „adevărata noaştere"?

— Adevărata cunoaştere înseamnă perfecţionarea intelectului nostru, care ne permite să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Comunităţile evreieşti au pedepse pentru cei care nu respectă legea rituală: adunarea şi rabinul te critică în public sau, în cazuri extreme, te paşte surghiunul sau cherem-ul. Există o pedeapsă pentru nerespectarea legii divine? Da, dar nu este o pedeapsă specială; este absenţa binelui. îmi plac cuvintele lui Solomon, când spune: „Atunci vei înţelege dreptatea, judecata, nepărtinirea, toate căile care duc la bine, căci înţelepciunea va veni în inima ta şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău."

Jacob clătină din cap. — Aceste fraze pompoase nu ascund faptul că tu negi legea iudaică fundamentală. Maimonide însuşi spune că cei care urmează poruncile Torei sunt recompensaţi de Dumnezeu cu beatitudine şi linişte în lumea de apoi. Cu urechile mele l-am auzit pe rabinul Mortera afirmând apăsat că oricine neagă divinitatea Torei nu va avea parte de viaţa veşnică alături de Dumnezeu. — Iar eu spun că expresiile lui — „lumea de apoi" şi „viaţa veşnică alături de Dumnezeu" — sunt cuvinte omeneşti, nu divine. Mai mult, aceste cuvinte nu se găsesc în Tora; ele sunt expresii ale rabinilor care scriu comentarii despre comentarii. —

Deci înţeleg că negi existenţa lumii de apoi? insistă Jacob.

— Lumea de apoi, viaţa veşnică, viaţa de apoi binecuvântată — repet, toate aceste expresii sunt invenţii ale rabinilor. — Negi că cei neprihăniţi vor găsi bucurie veşnică şi comuniunea cu Dumnezeu, pe când cei răi vor fi ocărâţi şi condamnaţi la chinuri veşnice? — Este împotriva raţiunii să credem că noi, aşa cum suntem astăzi, vom trăi după moarte. Corpul şi mintea sunt două aspecte ale aceleiaşi persoane. Mintea nu persistă după ce corpul moare. — Dar ştim că trupul va învia! spuse Jacob cu voce tare, acum vizibil agitat. Toţi rabinii ne învaţă asta. Maimonide a spus asta clar. Este unul dintre cele treisprezece articole de credinţă din iudaism. Acesta este temeiul credinţei noastre. — Jacob, probabil sunt un slab îndrumător. Credeam că am explicat pe larg imposibilitatea unor astfel de lucruri, dar acum rătăceşti din nou pe tărâmul miracolelor. Din nou, îţi reamintesc că toate acestea sunt opinii ale oamenilor; ele nu au nimic de-a face cu legile Naturii şi nimic nu se poate întâmpla împotriva legilor fixe ale Naturii. Natura, care este infinită şi veşnică şi cuprinde toate substanţele din univers, acţionează potrivit unor legi ordonate care nu pot fi înlocuite prin mijloace supranaturale. Un corp putrezit, devenit ţărână, nu poate fi recompus. în Geneză se spune asta foarte clar: „în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce." —

Asta înseamnă că nu-mi voi revedea niciodată tatăl martir? întrebă Franco.

— Şi eu, la fel ca tine, tânjesc să-l revăd pe binecuvântatul meu tată. Dar legile naturii sunt aşa cum sunt. Franco, îţi împărtăşesc dorinţa şi, pe când eram copil, şi eu credeam că întreg timpul se va sfârşi şi, într-o bună zi, după moarte, ne vom reîntâlni, eu, tata şi mama, chiar dacă eram atât de mic când a murit ea, că de-abia mi-o amintesc. Şi, desigur, ei s-ar fi reîntâlnit cu părinţii lor, şi tot aşa, la infinit. Dar acum, continuă Bento cu o voce moale, ca de profesor, am renunţat la aceste speranţe copilăreşti şi le-am înlocuit cu certitudinea că îl port pe tata mereu în mine — faţa lui, dragostea lui, înţelepciunea lui — şi în felul acesta m-am reîntâlnit deja cu el. Reuniunea cea binecuvântată trebuie să aibă loc în această viaţă, pentru că viaţa asta e tot ce avem. Nu

există binecuvântare veşnică în lumea de apoi, deoarece nu există nicio lume de apoi. Scopul nostru, şi cred că asta ne învaţă Tora, este de a atinge binecuvântarea în această viaţă, acum, trăind întru iubire şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Evlavia adevărată constă în dreptate, caritate şi dragostea faţă de aproapele. Jacob se ridică şi dădu supărat scaunul la o parte. — Destul! Am auzit destule erezii pentru o zi. Destule pentru o viaţă. Plecăm. Să mergem, Franco. în timp ce Jacob îl apuca pe Franco de braţ, Bento spuse: — Nu, nu încă. Jacob, mai este o întrebare importantă pe care, spre surprinderea mea, ai uitat so pui. Jacob lăsă braţul lui Franco şi privi reticent spre Bento. —

Ce întrebare?

—

V-am spus că Natura este eternă, veşnică şi cuprinde toate substanţele.

—

Da? Faţa lui Jacob era cutată şi nedumerită. Care e întrebarea?

—

Şi n-am spus eu că Dumnezeu este veşnic, infinit şi cuprinde toate substanţele?

Jacob dădu din cap aprobator, uluit peste măsură. —

Spui că ai ascultat, spui că ai auzit destul, dar încă nu mi-ai pus întrebarea fundamentală.

—

Ce întrebare fundamentală?

— Dacă Dumnezeu şi natura au proprietăţi identice, atunci care este diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură? —

Bine, spuse Jacob. Te întreb acum: care este diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură?

— Iar eu vă ofer răspunsul pe care îl cunoaşteţi deja: nu există nicio diferenţă. Dumnezeu este Natura. Natura este Dumnezeu. Jacob şi Franco îl priviră pe Bento, apoi, fără niciun alt cuvânt, Jacob îl smulse pe Franco şi îl târî în stradă. După ce se îndepărtară, Jacob îşi puse braţul în jurul lui Franco şi îl strânse. — Bun, bun, Franco, am scos tocmai ce aveam nevoie de la el. Şi tu credeai că e un înţelept? E un prost! Franco se smulse din îmbrăţişarea lui Jacob.

— Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. E posibil ca tu să fii prost dacă-1 consideri un prost.

Capitolul paisprezece München — 1918-1919 Caracterul înseamnă destin. Noul val de gândire psihanalitică îmbrăţişat de Friedrich împărtăşea părerea lui Spinoza că viitorul este determinat de ceea ce s-a petrecut înainte, de structura noastră fizică şi psihologică — pasiunile, temerile, obiectivele noastre; de temperamentul nostru, de iubirea de sine, de poziţiile noastre faţă de ceilalţi. Dar să ne gândim la Alfred Rosenberg: un filosof ratat, pretenţios, rece, antipatic, căruia îi lipsea curiozitatea faţă de propria persoană şi, în ciuda unei imagini deformate despre sine, făcea umbră pământului cu o îngâmfare superioară. Ar fi putut Friedrich sau orice observator al naturii umane să prezică ascensiunea meteorică a lui Alfred Rosenberg? Nu. Caracterul, singur, este insuficient pentru profeţii. Există un alt ingredient fundamental, imprevizibil. Cum să-i spunem? Noroc? Şansă? întâmplarea de a te afla la locul potrivit, în momentul potrivit? Momentul potrivit? Noiembrie 1918. Războiul era pe sfârşite, iar Germania, cu ochii în lacrimi şi descumpănită de înfrângere, era cuprinsă de haos, în aşteptarea unui salvator. Iar locul potrivit? Oraşul München. Alfred Rosenberg se va îndrepta în curând spre locul fatidic, ale cărui alei lăturalnice şi berării populare pregăteau un spectacol grandios şi aşteptau doar sosirea sinistrei distribuţii. Alfred mai rămase câteva săptămâni la Reval, stră-duindu-se să se întreţină predând cursuri de artă la şcoli de limbă germană. La un moment dat, fu uimit de câştigarea unui premiu modest pentru două dintre desenele sale — primii şi singurii bani pe care arta urma să i-i aducă. în seara următoare, într-o stare de spirit festivă, dădu peste un miting în oraş şi asistă extaziat la o dezbatere despre viitorul Estoniei. Dintr-odată, ca în transă, se duse glonţ în partea din faţă a sălii şi ţinu un scurt discurs pătimaş despre pericolele bolşevismului evreiesc care se conturau în ţara vecină, Rusia. A fost el deranjat când proprietarul evreu al unui mare depozit l-a întrerupt şi a condus un grup mare de evrei spre ieşire, protestând? Deloc. Buzele lui Alfred schiţară un zâmbet cu subînţeles, fiind pe deplin convins că purificarea publicului fusese benefică. Nu le dorea răul acelor evrei. Spera că le va fi cald şi bine în casele lor. Tot ce voia era să-i vadă plecaţi din Reval. încetişor, încolţiră seminţele unei idei măreţe: plecaţi nu doar din Reval, nu doar din Estonia, ci plecaţi din întreaga Europă. Patria urma să fie în siguranţă, să fie prosperă, când toţi evreii vor fi părăsit Europa. Zi după zi, hotărârea de a emigra în Germania era tot mai puternică; nu mai dorea să locuiască într-o ţară periferică insignifiantă. Estonia, acum golită de germani, se îndrepta spre un viitor instabil ca ţară independentă lipsită de putere sau, şi mai rău, spre cucerirea imediată de către bolşevicii evrei ruşi. Dar cum să plece? Drumurile care ieşeau din Estonia erau închise, toate trenurile fuseseră rechiziţionate de către armată pentru trupele demoralizate care se întorceau în Germania. Captiv şi lipsit de direcţii, Alfred fu vizitat pentru prima dată de îngerul său norocos.

Aflat în cafeneaua muncitorească unde cina adesea, Alfred Rosenberg îşi sorbea berea şi mânca un cârnat citind Fraţii Karamazov. Citea în rusă, dar avea un exemplar în germană deschis pe masă şi se oprea din când în când pentru a evalua acurateţea traducerii. Curând, enervat de veselia zgomotoasă de la o masă alăturată, se ridică pentru a căuta un colţişor mai liniştit. în timp ce cerceta cafeneaua, surprinse o conversaţie în limba germană la cealaltă masă. — Da, da, plec din Reval, spunea un brutar de vârstă mijlocie cu un şorţ alb, plin de făină, care se chinuia să cuprindă un burdihan enorm. Acesta zâmbi larg în timp ce deschidea o sticlă de rachiu pentru a sărbători cu cei trei tovarăşi ai săi, turnă un pahar, îl ridică deasupra capului şi toastă în cinstea lor: Beau pentru a-mi lua rămas bun de la voi, dragii mei prieteni, şi sper să ne întâlnim în Patrie. O dată în viaţă am făcut ceva inteligent — inteligent pentru un brutar. Ducându-şi un deget la tâmplă şi apoi bătându-se pe burtă, continuă: I-am dus comandantului militar două pâini germane făcute chiar de mine şi cel mai bun ştrudel cu mere şi stafide, fierbinţi, atunci scoase din cuptor. Aghiotantul său a încercat să pară fioros şi să mi le ia, spunând că i le va livra el comandantului, dar l-am privit în ochi şi i-am promis că-i voi aduce mai târziu un ştrudel pe care l-am lăsat la copt. în plus, i-am spus că însuşi comandantul mi-a cerut să-i fac livrarea personal — asta am inventat pe loc. Apoi am pătruns în biroul comandantului, i-am arătat ploconul şi l-am implorat să mă lase să merg la Berlin. „N-o să-mi fie bine odată ce armata va pleca. Estonienii mă vor trata ca pe un colaborator, deoarece fac o pâine germană bună şi produse de patiserie pentru trupe. Priviţi aici, la această pâine grea şi crocantă. Mirosiţi-o. Gustaţi-o!", aşa i-am zis. Am rupt o bucată şi i-am băgat-o în gură. El a mestecat şi ochii i s-au luminat încântaţi. „Mirosiţi şi ştrudelul", i-am spus eu ţinându-i-1 sub nas. A inhalat de câteva ori aburii ce ieşeau din ştrudel. Cât ai zice peşte, era picat în transă: ochii i se roteau în cercuri şi începuse să se clatine pe picioare. „Ia, gura mare, să gustaţi aici o bucăţică de rai." Şi-a căscat gura. Ca o pasăre-mamă, i-am dat bucăţele de ştrudel, alegându-le pe acelea cu cele mai multe stafide, şi el a început să geamă încântat mestecând de zor. „Da, da, da", a zis şi, fără niciun alt cuvânt, a ordonat să mi se facă de urgenţă un permis pentru Germania. Aşa că urc în tren mâine-dimineaţă, iar voi, prietenii mei, sunteţi invitaţi să gustaţi din bunătatea care se rumeneşte în cuptorul meu chiar acum. Alfred rumegă la cele auzite timp de trei zile şi apoi se trezi într-o dimineaţă hotărât să imite îndrăzneala brutarului. Sosind la comandamentul militar cu trei dintre cele mai bune desene ale sale înfăţişând Revalul, el, la fel ca brutarul, îi spuse aghiotantului că dorea să-i ofere acest dar direct comandantului. împotrivirea aghiotantului se evaporă rapid când Alfred îi oferi drept cadou unul dintre desene. Condus în biroului comandantului, artistul îi arătă desenele şi comentă: — Aceasta este o mică amintire a timpului petrecut de dumneavoastră în Reval. I-am învăţat pe germani să deseneze, şi acum nu-mi doresc altceva decât să-i învăţ pe berlinezi meşteşugul meu. Comandantul studie lucrările, scoţându-şi înainte buza de jos, în semn de apreciere a desenelor. Când Alfred îi povesti despre discursul său de la mitingul din oraş şi despre plecarea evreilor din public, comandantul se aprinse şi mai tare şi remarcă el însuşi că tânărul s-ar putea să nu fie în siguranţă în Estonia după evacuarea militară germană, aşa că îi oferi ultimul loc într-un tren spre Berlin care pleca la miezul nopţii chiar în acea seară. Acasă! în sfârşit, în drum spre casă, spre Patrie! O casă pe care n-o cunoscuse niciodată. Acest

gând compensa tot disconfortul fizic al celor câteva zile ale călătoriei, cu trenul îngheţat, spre Berlin. Odată ajuns, exuberanţa îi fu atenuată de vederea deprimantei parade militare de pe Unter den Linden a armatei germane învinse care revenea acasă. Berlinul, îşi dădu seama repede Alfred, nu era pe placul său şi se simţi mai singur ca niciodată. El nu vorbi cu nimeni în afară de cei de la punctul de primire a imigranţilor unde se cază, dar ascultă, avid de conversaţii. „München" era pe buzele tuturor. Acolo erau artiştii de avangardă, la fel şi grupurile politice antisemite, Münchenul era locul de întâlnire al agitatorilor radicali ruşi, Albii antibolşevici. Chemarea Münchenului era irezistibilă şi, convins că viitorul său se afla acolo, într-o săptămână Alfred făcu autostopul cu un camion de vite spre München. Fondurile sale fiind pe terminate, prânzea şi cina gratuit la centrul pentru emigranţi din München, care oferea mâncare decentă, dar impunea condiţia umilitoare de a-ţi aduce propria lingură. Münchenul era deschis, plin de soare, plin de viaţă, ticsit cu galerii şi artişti stradali. Spre întristarea lui Rosenberg, examină acuarelele artiştilor străzii — lucrările acestora erau mult mai bune decât ale lui, iar ei nu vindeau. Uneori, era cuprins de îngrijorare: cum avea să trăiască? Unde o să găsească de lucru? Dar, în general, rămânea relaxat; încrezător în faptul că se afla la locul potrivit, ştia că, mai devreme sau mai târziu, viitorul îi va fi dezvăluit. în timp ce aştepta, îşi petrecu zilele în galerii de artă şi biblioteci, citind tot ce găsea despre istoria şi literatura evreilor şi începu redactarea planului unei cărţi, Urma evreului. Iarăşi şi iarăşi, numele lui Spinoza apărea în lecturile sale despre istoria evreilor. Chiar dacă părăsise Revalul cu toate bunurile într-o singură valiză, încă păstra exemplarul din Etica lui Spinoza, dar, reamintindu-şi sfatul lui Friedrich, nu mai încercă s-o citească. în schimb, îşi trecu numele pe lista de aşteptare a bibliotecii pentru o altă carte a lui Spinoza, Tratatul teologico-politic. în timp ce se plimba pe străzile din München încercând fără succes să vândă nişte desene, norocul îl lovi încă o dată, când zări o clădire pe care se afla o pancartă: Edith Schrenk: Lecţii de dans. Edith Schrenk — cunoştea acest nume. Cu ani în urmă, fosta sa soţie, Hilda, studiase cu Edith dansul în aceeaşi clasă, la Moscova. Deşi era o fire timidă şi nu vorbise cu Edith decât o dată sau de două ori, tânjea după o faţă cunoscută şi bătu încetişor la uşa ei. Edith, îmbrăcată întro rochie neagră, cu un elegant fular în jurul gâtului, îl salută cu căldură, îl pofti să şadă, îi oferi cafea şi se interesă de Hilda, care îi fusese dintotdeauna simpatică. Pe durata unei lungi conversaţii, Alfred îi descrise incertitudinea sa cu privire la viitor, interesul faţă de chestiunea evreiască şi experienţa trăită în timpul revoluţiei ruse. Când îi pomeni că scrie o lucrare despre pericolele bolşevismului evreiesc, Edith îşi puse mâna peste a sa. — O, dar, Alfred, trebuie să-i faci o vizită prietenului meu Dietrich Eckart, redactor-şef al săptămânalului Auf gut deutsch. El are puncte de vedere similare şi ar putea fi interesat de observaţiile tale cu privire la Revoluţia din Rusia. Iată adresa lui. Nu uita să pomeneşti numele meu când îl vezi. Numaidecât, Alfred ieşi şi se îndreptă spre o întâlnire care urma să-i schimbe viaţa. în drum spre biroul lui Eckart, căută Auf gut deutsch la două chioşcuri, dar i se spuse că s-a vândut. în timp ce urca spre biroul lui Eckart de la etajul al treilea, îşi aminti avertismentul lui Friedrich cum că

acţiunile impulsive, fanatice l-ar putea dezavantaja. Aruncând însă la gunoi acel sfat, deschise uşa, i se prezentă lui Dietrich Eckart, pomeni numele lui Edith şi izbucni impulsiv: — Aveţi nevoie de un luptător împotriva Ierusalimului? Sunt dedicat şi voi lupta până la moarte.

Capitolul cincisprezece Amsterdam — iulie 1656 Două zile mai târziu, chiar când Bento şi Gabriel deschideau prăvălia, un băiat cu o yarmulke pe cap veni în fugă la ei, se opri să-şi tragă suflarea şi spuse: — Bento, rabinul vrea să-ţi vorbească. Chiar acum. Te aşteaptă la sinagogă. Bento nu era surprins: aştepta această convocare. Nu se grăbi, puse mătura deoparte, îşi bău ultima înghiţitură de cafea din ceaşcă, îi făcu un semn de rămas bun lui Gabriel şi îl urmă în tăcere pe băiat la sinagogă. Vizibil îngrijorat, Gabriel ieşi şi îi urmări pe cei doi îndepăr-tându-se. în biroul său de la etajul al doilea al sinagogii, rabinul Saul Levi Mortera, îmbrăcat ca un prosper olandez burghez, cu pantaloni din păr de cămilă, jachetă şi pantofi de piele cu catarame din argint, bătea nervos cu pana în birou, aşteptându-1 pe Baruch Spinoza. Un bărbat înalt, impunător, de şaizeci de ani, cu un nas ascuţit, ochi înfricoşători, buze aspre şi o bărbiţă gri, tunsă îngrijit, rabinul Mortera avea multe calităţi — era un savant respectat, un prolific autor, un războinic intelectual de temut, un supravieţuitor al luptelor înverşunate cu rabini concurenţi, un apărător elegant al caracterului sacru al Torei — dar nu era un om răbdător. Trecuseră aproape treizeci de minute de când îşi trimisese mesagerul, un băiat care studia pentru bar mitzvah, să-l aducă pe rebelul său fost elev. Saul Mortera prezida maiestuos peste comunitatea evreiască din Amsterdam de 37 de ani. în 1619, fusese numit pentru prima data rabin la Beth Iacob, una dintre cele trei mici sinagogi sefarde din oraş. Când congregaţia sa a fuzionat cu Neve Shalom şi Beth Israel în 1639, Saul Mortera a fost ales dintre mai mulţi candidaţi să preia postul de rabin-şef al noii Sinagogi Talmud Tora. Un bastion puternic al legii iudaice tradiţionale, el îşi protejase zeci de ani la rând comunitatea de scepticismul şi laicismul valului de imigranţi portughezi, dintre care mulţi fuseseră siliţi să se convertească la creştinism şi puţini avuseseră parte de o educaţie tradiţională evreiască. Obosise — îndoctrinarea adulţilor cu vechile obiceiuri e muncă grea. El aprecia pe deplin lecţia pe care toţi învăţătorii religioşi o înţeleg în cele din urmă: este esenţial să-i prinzi pe elevi când sunt foarte mici. Educator neobosit, crease o programă cuprinzătoare, angajase mulţi profesori, dăduse el însuşi ore zilnice de ebraică, de Tora, de Talmud pentru elevii mai mari şi se duelase la nesfârşit cu alţi rabini pentru a-şi susţine propriile interpretări ale legilor Torei. Una dintre cele mai aprige lupte avusese loc cu paisprezece ani în urmă cu asistentul şi rivalul său, rabinul Isaac Aboab de Fonseca, cu privire la disputa dacă păcătoşii evrei nepocăiţi, chiar şi evreii siliţi sub ameninţarea pedepsei cu moartea de Inchiziţie să se convertească la creştinism, vor trăi veşnic în viaţa de apoi. Rabinul Aboab, care, la fel ca mulţi membri ai congregaţiei, avea membrii convertiţi ai familiei rămaşi în Portugalia, susţinea că un evreu rămâne un evreu şi că toţi evreii vor pătrunde în cele din urmă în lumea binecuvântată ce va să vină. Sângele evreiesc stăruia, susţinea acesta,

şi nu putea fi îndepărtat de nimic, nici măcar de convertirea la o altă religie. în mod paradoxal, îşi fundamenta afirmaţia pe ideile reginei Isabella a Spaniei, marele inamic al evreilor, care recunoscuse caracterul de neşters al sângelui evreiesc când instituise Estatutos de Limpieza de Sangre, legile rasiale care îi împiedicau pe „noii creştini" — adică pe evreii convertiţi — să ocupe posturi civice şi militare importante. Poziţia de forţă a rabinului Mortera se potrivea cu fizicul său — fermă, intransigentă, polemică — şi el insista că toţi evreii nepocăiţi care au încălcat legea evreiască vor fi alungaţi pentru totdeauna din binecuvântata lume de apoi şi ar putea avea parte de pedeapsa veşnică. Legea era lege şi nu existau excepţii, nici chiar pentru evreii care cedaseră sub ameninţarea cu moartea din partea Inchiziţiei portugheze şi spaniole. Toţi evreii necircumcişi sau care încălcaseră regulile alimentare ori nu respectaseră Sabatul sau oricare dintre miriadele de legi religioase erau condamnaţi pe vecie. Declaraţia neiertătoare a lui Mortera i-a înfuriat pe evreii din Amsterdam, care aveau rude convertite ce încă mai trăiau în Portugalia şi în Spania, dar el nu a renunţat. Atât de aprinsă şi iscătoare de vrajbă a fost dezbaterea care a urmat, încât bătrânii de la sinagogă au scris o petiţie rabinatului din Veneţia pentru a interveni şi a oferi o interpretare definitivă a legii. Rabinii veneţieni au acceptat fără tragere de inimă şi au ascultat argumentele delegaţilor, rostite adesea pe un ton aspru, pentru fiecare parte a problematicei controverse. Timp de două ore, aceştia şi-au cumpănit răspunsul. Spiritele s-au încins. Cina a întârziat, şi în cele din urmă s-a ajuns la decizia unanimă de a nu se lua nicio decizie: ei nu voiau să participe la această spinoasă controversă şi hotărâră că problema trebuie rezolvată de către congregaţia din Amsterdam. Dar comunitatea din Amsterdam nu putu ajunge la o rezoluţie şi, pentru a preveni o schismă ireparabilă, trimise o a doua delegaţie de urgenţă la Veneţia, cerând chiar mai ferm o intervenţie din afară. în cele din urmă, rabinatul veneţian ajunse la o decizie şi sprijini punctul de vedere al lui Saul Mortera (care, de altfel, fusese educat în ieşiva de la Veneţia). Delegaţia care aducea decizia rabinică a revenit în grabă la Amsterdam şi, patru săptămâni mai târziu, mai mulţi membri ai congregaţiei îşi luau posomorâţi rămas bun în port de la descurajatul rabin Aboab şi de la familia sa, în timp ce bunurile le erau încărcate pe o navă spre Brazilia, unde urma să-şi asume datoriile rabinice în îndepărtatul oraş de coastă Recife. Din acel moment, niciun rabin din Amsterdam nu-1 va mai provoca vreodată pe rabinul Mortera. Astăzi, Saul Mortera se confrunta cu o criză dureroasă şi mult mai personală. Mai-marii comunităţii se întruniseră la sinagogă cu o seară înainte, ajunseseră la o decizie cu privire la chestiunea Spinoza şi îi încredinţaseră rabinului sarcina de a-i comunica lui Baruch excomunicarea — ce urma să aibă loc la sinagoga Talmud Tora peste două zile. Timp de patruzeci de ani, tatăl lui Baruch, Michael Spinoza, fusese unul dintre cei mai apropiaţi prieteni şi susţinători ai lui Saul Mortera. Numele lui Michael apăruse pe actul fiduciar pentru achiziţia iniţială a sinagogii Beth Jacob şi, de-a lungul anilor, acesta sprijinise cu generozitate fondul sinagogii (din care se plătea salariul rabinului), precum şi alte acţiuni de caritate de la sinagogă, în tot acest timp, Michael nu a ratat aproape nicio reuniune a Coroanei Legii, grupul de studiu pentru adulţi al rabinului Mortera, care se întâlnea acasă la rabin, şi, de nenumărate ori, Michael, uneori însoţit de copilul-minune Baruch, fiul său, mâncase la masa lui, laolaltă cu

patruzeci de alte persoane. în plus, Michael, precum şi fratele mai mare al lui Michael, Avraam, slujiseră adesea în calitate de parnas, membrii consiliului de conducere, autoritatea supremă de guvernare a sinagogii. Dar acum rabinul era căzut pe gânduri. Astăzi, în orice minut... Şi unde era Baruch? El trebuia să-i spună fiului dragului său prieten despre nenorocirea care-1 aştepta. Saul Mortera rostise rugăciunile la circumcizia lui Baruch, supraveghease evoluţia sa fără cusur de la bar mitzvah şi îl privise crescând de-a lungul anilor. Ce talente extraordinare avea acest băiat, ce talente nemaipomenite! Absorbea informaţia ca un burete. Toate cursurile de instruire păreau atât de banale pentru el, încât profesorii îi dădeau pentru studiu texte avansate, în timp ce restul clasei se lupta cu temele obişnuite. Uneori, rabinul Mortera era îngrijorat de faptul că invidia celorlalţi elevi ar putea face ca Baruch să fie duşmănit. Asta nu s-a întâmplat niciodată: abilităţile sale erau atât de evidente, atât de neobişnuite, încât era foarte stimat şi îndrăgit de ceilalţi elevi, care de multe ori preferau să-l consulte pe el decât pe profesori pentru ajutor cu privire la unele probleme spinoase de traducere sau interpretare. Rabinul Mortera îşi amintea că şi el fusese cucerit de Baruch şi de multe ori îi ceruse lui Michael să-l aducă pe Baruch la cină, pentru a încânta vreun oaspete celebru. Dar acum, oftă Saul Mortera, perioada de aur a lui Baruch, de la patru la paisprezece ani, trecuse de mult. Băiatul se schimbase, luând-o pe o cale greşită; acum întreaga comunitate se confrunta cu pericolul copilului-minune care se transforma într-un monstru gata să îşi devoreze propriii semeni. Pe scară se auzeau paşi. Baruch se apropia. Rabinul Mortera rămase aşezat, iar când tânărul apăru în uşă, nu se întoarse să-l salute, ci îi arătă un scaun scund şi incomod de lângă birou spunându-i tăios: — Stai acolo. Am nişte veşti catastrofale pentru tine, veşti care îţi vor schimba viaţa pentru totdeauna. Vorbise într-o portugheză uşor poticnită, dar acceptabilă. Deşi rabinul Mortera era de origine aşkenaz, nu sefard, şi deşi se născuse şi fusese educat în Italia, se căsătorise cu o evreică marrano şi învăţase portugheza suficient de bine pentru a putea ţine sute de predici de Sabat într-o congregaţie care era, în principal, de origine portugheză. Baruch îi răspunse netulburat: — Fără îndoială, ceea ce s-a întâmplat e că parnassim-ul a decis să mă excomunice şi v-a însărcinat să rostiţi cherem-ul în cadrul unei ceremonii publice la sinagogă cât mai degrabă. — Eşti la fel de insolent ca întotdeauna, văd. Ar fi trebuit să mă obişnuiesc până acum, dar continui să fiu uimit de transformarea unui copil înţelept într-un adult nesăbuit. Presupunerile tale sunt corecte, Baruch, tocmai asta am fost însărcinat să fac. Mâine vei fi pus, într-adevăr, sub cherem şi vei fi excomunicat pentru totdeauna din această comunitate. Dar obiectez la folosirea neglijentă a verbului „s-a întâmplat". Să nu-ţi închipui că acest cherem e doar ceva ce ţi s-a întâmplat. Nu, tu însuţi ai adus cherem-ul asupră-ţi, prin acţiunile tale. Baruch deschise gura pentru a răspunde, dar rabinul continuă grăbit:

— Cu toate acestea, s-ar putea să nu fie totul pierdut. Eu sunt un om loial, iar îndelungata mea prietenie cu binecuvântatul tău tată mă obligă să fac tot ce-mi stă în putere pentru a-ţi oferi protecţie şi îndrumare. Ceea ce vreau este ca, în acest moment, pur şi simplu să stai şi să mă asculţi. îţi sunt profesor de la vârsta de cinci ani şi nu eşti prea bătrân pentru a mai primi lecţii. Vreau să-ţi predau o lecţie de istorie. Să mergem înapoi în timp, începu Saul Mortera cu o voce de predicator. în Spania antică, ţara strămoşilor tăi. Ştii că evreii au venit pentru prima dată în Spania, probabil, acum o mie de ani şi au trăit în pace cu maurii şi creştinii timp de secole, în ciuda faptului că evreii erau întâmpinaţi cu ostilitate în alte părţi? Baruch aprobă din cap obosit, dându-şi ochii peste cap. Rabinul Mortera observă gestul, dar nu-1 luă în seamă. — în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, am fost alungaţi pe rând din toate ţările, prima dată din Anglia, sub acuzaţia calomniatoare că facem matzo din sângele copiilor neevreilor; apoi ne-a alungat Franţa, apoi oraşele din Germania, Italia şi Sicilia — de fapt, întreaga Europă de Vest — cu excepţia Spaniei, unde La Convivencia rezista, iar evreii, creştinii şi maurii trăiau paşnic laolaltă. Dar recucerirea treptată a Spaniei din mâinile maurilor a însemnat sfârşitul acestei epoci de aur. Şi ştii cum s-a încheiat La Convivencia în 1391? — Da, ştiu despre expulzări şi despre pogromurile din Castilia şi Aragon din 1391. Ştiu toate astea. Şi dumneavoastră ştiţi că le ştiu. De ce îmi spuneţi asta acum? — Ştiu că tu crezi că ştii. Dar există cunoaşterea şi adevărata cunoaştere, cunoaşterea din inimă, iar tu nu ai ajuns încă la acest stadiu. Tot ce îţi cer acum este să asculţi. Nimic altceva. Totul va deveni clar cu timpul. Ce a fost cu adevărat diferit în 1391, continuă rabinul, a fost faptul că, după pogrom, evreii, pentru prima dată în istorie, au început să se convertească la creştinism — şi să se convertească în masă, cu miile, cu zecile de mii. Evreii spanioli au renunţat. Au fost slabi. Ei au decis că Tora noastră — cuvântul nemijlocit al lui Dumnezeu — şi moştenirea noastră de 3.000 de ani nu meritau preţul hărţuirii neîncetate. Aceste convertiri masive ale evreilor au avut o semnificaţie care a schimbat lumea; niciodată în istorie noi, evreii, nu renunţaserăm la credinţa noastră. Compară asta cu răspunsul evreilor din 1096. Cunoşti această dată? Ştii la ce mă refer, Baruch? — Fără îndoială că vă referiţi la evreii măcelăriţi în pogromurile din timpul cruciadelor — pogromul din Mainz, din 1096. — Din Mainz şi din întreaga Ţară a Rinului. Da, măcelăriţi, şi ştii cine i-a condus pe ucigaşi? Călugării! Ori de câte ori evreii sunt sacrificaţi, slujitorii crucii se află în fruntea haitei. Da, acei evrei minunaţi din Mainz, acei martiri magnifici, au ales moartea în locul convertirii — mulţi şiau oferit grumazul asasinilor şi mulţi şi-au măcelărit propriile familii ca să nu le lase pângărite de săbiile neevreilor. Au preferat moartea decât convertirea. Baruch îl privi neîncrezător. — Şi dumneavoastră salutaţi acest gest? Credeţi că e vrednic de laudă să-ţi închei propria existenţă şi, că veni vorba, să-ţi măcelăreşti copiii pentru a...

— Baruch, mai ai multe de învăţat dacă consideri că nicio cauză nu merită să renunţi la nesemnificativa ta viaţă, dar avem prea puţin timp pentru a te educa în astfel de probleme acum. Astăzi nu te afli aici pentru a-ţi arăta insolenţa. Este suficient timp pentru asta mai târziu. Indiferent dacă îţi dai seama sau nu, eşti la cea mai mare răscruce din viaţa ta şi încerc să te ajut să alegi calea cea bună. Vreau să asculţi cu atenţie şi în tăcere povestea mea despre cum întreaga noastră civilizaţie evreiască este acum în pericol. Bento îşi ridică uşor capul, expiră încet şi observă că vocea puternică a rabinului, care cândva îl îngrozea, azi nu-1 mai speria aproape deloc. Rabinul Mortera trase adânc aer în piept şi continuă: — Secolul al XV-lea a continuat cu zeci de mii de noi convertiri în Spania, inclusiv printre membrii familiei tale. Dar pofta de sânge a Bisericii Catolice nu fusese încă satisfăcută. Ei au susţinut că cei convertiţi nu erau chiar creştini, că unii încă nutreau sentimente evreieşti, şi au decis să trimită inchizitori care să adulmece tot ce era evreiesc. Se întreba: „Ce aţi făcut vineri şi sâmbătă?", „Aprindeţi lumânări?", „în ce zi schimbaţi aşternutu-rile?", „Ce reţetă de supă folosiţi?" Şi dacă inchizitorii găseau cele mai mici urme de trăsături evreieşti, obiceiuri evreieşti sau bucătărie evreiască, bunii preoţi îi ardeau de vii pe rug. Dar nici atunci nu au fost convinşi de ne-prihănirea convertiţilor. Orice urmă de evreitate trebuia ştearsă. Ei nu doreau ca ochii convertiţilor să cadă pe vreun evreu practicant autentic, de teamă să nu le readucă aminte de vechile obiceiuri, aşa că în 1492 au expulzat toţi evreii, absolut pe toţi, din Spania. Mulţi dintre ei, inclusiv strămoşii tăi, au mers în Portugalia, dar s-au bucurat doar de un scurt răgaz acolo. Cinci ani mai târziu, regele Portugaliei a hotărât ca toţi evreii să aleagă între convertire şi expulzare. Şi, încă o dată, zeci de mii au ales convertirea şi au fost pierduţi pentru credinţa noastră. Acesta a fost punctul cel mai de jos al iudaismului din istorie, atât de jos, încât mulţi oameni, iar eu mă număr printre ei, cred că venirea lui Mesia este iminentă. îţi aminteşti că ţiam împrumutat marea trilogie mesianică a lui Isaac Abrabanel care susţinea tocmai acest lucru? — îmi amintesc că Abrabanel nu aduce niciun argument raţional pentru care evreii trebuie să se afle în punctul cel mai de jos pentru ca acest eveniment mitic să se petreacă. Şi nu oferă nicio explicaţie pentru faptul că un Dumnezeu atotputernic nu e în stare să-şi protejeze poporul ales şi a permis ca ei să ajungă în acel punct, nici pentru... — Linişte. Azi doar asculţi, Baruch, strigă rabinul. O dată în viaţă, poate pentru ultima dată, fă întocmai ce îţi spun. Când te întreb ceva, răspunde cu da sau nu. Mai am să-ţi spun doar câteva lucruri. Vorbeam despre punctul cel mai de jos din istoria evreilor. Unde ar fi putut să caute adăpost evreii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea? Unde, în lumea asta, exista un adăpost sigur? Unii au mers spre est, în Imperiul Otoman, sau la Livorno, în Italia, care i-au tolerat datorită preţioasei lor reţele comerciale internaţionale. Iar apoi, după 1579, când provinciile nordice din Ţările de Jos şi-au proclamat independenţa faţă de Spania catolică, unii evrei au ajuns aici, la Amsterdam. Cum ne-au întâmpinat olandezii? Ca niciun alt popor din lume. Ei au fost în întregime toleranţi cu privire la confesiunea noastră. Nimeni nu ne-a întrebat despre principiile noastre religioase. Ei erau calvinişti, dar le-au acordat tuturor dreptul de a se închina în maniera proprie — cu excepţia catolicilor. Faţă de ei nu prea exista toleranţă. Dar asta nu e

treaba noastră. Nu numai că n-am fost hărţuiţi aici, ci am fost bineveniţi, deoarece Ţările de Jos doreau să devină un important centru comercial şi ştiau că comercianţii marrani ar putea ajuta la construirea acestui sistem comercial. Curând au sosit noi şi noi imigranţi din Portugalia, bucurându-se de o toleranţă nemaiîntâlnită altundeva de secole. Şi au mai venit şi alţi evrei: valuri de evrei aşkenazi săraci s-au revărsat din Germania şi din Europa de Est pentru a scăpa de violenţa nebună cu care erau trataţi acolo. Desigur, acestor evrei aşkenazi le lipsea cultura evreilor sefarzi: nu aveau educaţie, nici competenţe, şi cei mai mulţi au devenit comercianţi ambulanţi, negustori de haine vechi şi proprietari de prăvălii, dar totuşi i-am primit bine şi le-am oferit ajutor. Ştiai că tatăl tău făcea donaţii regulate şi generoase în cutia milei din sinagoga noastră pentru aşkenazi? Baruch, rămânând tăcut, dădu din cap afirmativ. — Şi apoi, continuă rabinul Mortera, după câţiva ani, autorităţile din Amsterdam, consultânduse cu marele jurist Grotius, au recunoscut oficial dreptul nostru de a trăi în Amsterdam. La început am fost discreţi şi ne-am păstrat vechiul obicei de a rămâne în umbră. Astfel, nu ne-am marcat cele patru sinagogi pe dinafară, ci ne-am ţinut serviciile religioase în clădiri care semănau cu nişte locuinţe particulare. Numai după mulţi ani fără hărţuire am înţeles cu adevărat că ne putem practica credinţa pe faţă şi putem fi siguri că statul ne protejează vieţile şi bunurile. Noi, evreii din Amsterdam, am avut norocul extraordinar de a trăi în singurul loc din întreaga lume unde evreii pot fi liberi. înţelegi asta — singurul loc din întreaga lume? Baruch se foi stânjenit pe scaunul său de lemn şi dădu superficial din cap. — Răbdare, ai răbdare, Baruch. Mai ascultă-mă doar puţin — mă voi apropia acum de chestiuni extrem de relevante pentru tine. Remarcabila noastră libertate e însoţită de anumite obligaţii pe care consiliul oraşului Amsterdam le-a declarat explicit. Fără îndoială, ştii care sunt aceste obligaţii. — Să nu defăimăm credinţa creştină şi să nu încercăm să convertim sau să ne căsătorim cu creştini, răspunse Baruch. — E mai mult de atât. Memoria ta este prodigioasă, dar nu îţi aminteşti celelalte obligaţii. De ce? Poate pentru că nu-ţi convin. Permite-mi să ţi le reamintesc. Grotius a mai decretat că toţi evreii în vârstă de peste paisprezece ani trebuie să-şi declare credinţa în Dumnezeu, Moise, profeţi, în viaţa de apoi, şi că autorităţile noastre religioase şi civile trebuie să garanteze, cu riscul de a ne pierde libertatea, că niciunul dintre membrii congregaţiei noastre nu spune sau face ceva care ar contesta sau submina vreun aspect al dogmei religioase creştine. Rabinul Mortera făcu o pauză şi îl ameninţă cu degetul, vorbind încet şi apăsat: Dă-mi voie să subliniez acest ultim aspect pentru tine, Baruch — este un punct esenţial pe care trebuie să-l înţelegi. Ateismul sau neglijarea legii şi autorităţii religioase — fie ele evreieşti sau creştine — sunt interzise în mod expres. Dacă le dovedim autorităţilor civile olandeze că nu ne putem guverna singuri, atunci ne vom pierde libertatea cea preţioasă şi vom fi supuşi din nou autorităţilor creştine. Rabinul Mortera se opri din nou.

— Mi-am încheiat lecţia de istorie. Principala mea speranţă este că vei înţelege că suntem încă un popor aparte, că, deşi avem azi unele libertăţi limitate, nu putem fi niciodată pe deplin autonomi. Nici măcar azi nu ne este uşor să ne întreţinem ca oameni liberi, deoarece foarte multe profesii ne sunt inaccesibile. Nu uita asta, Baruch, când contempli ideea unei vieţi în afara acestei comunităţi. E posibil să alegi să mori de foame. Baruch vru să răspundă, dar rabinul îl reduse la tăcere ameninţându-1 cu arătătorul de la mâna dreaptă. — Mai este un punct pe care vreau să-l subliniez. Astăzi este atacată însăşi fundaţia culturii noastre religioase. Valurile de imigranţi care continuă să curgă din Portugalia constau în evrei lipsiţi de educaţie evreiască. Lor li s-a interzis să înveţe ebraica; au fost siliţi să înveţe dogmele şi practicile catolice ca nişte catolici. Ei se află între două lumi, cu o credinţă şubredă deopotrivă în dogmele catolice şi în credinţele evreieşti. Misiunea mea este să-i recuperez, să-i aduc înapoi acasă, înapoi la rădăcinile lor evreieşti. Comunitatea noastră este prosperă şi în plină dezvoltare: deja producem cărturari, poeţi, dramaturgi, cabalişti, medici şi tipografi. Suntem în pragul unei renaşteri măreţe şi tu ai putea juca un rol important. învăţătura ta, mintea ageră şi însuşirile tale de profesor ar putea fi de mare ajutor. Dacă ai preda alături de mine, dacă mi-ai prelua munca atunci când nu voi mai fi, ai îndeplini visele tatălui tău în ceea ce te priveşte — dar şi pe ale mele. Uimit, Baruch îl privi în ochi pe rabin. — Cum adică să lucrez alături de dumneavoastră? Cuvintele astea mă bagă în ceaţă. Nu uitaţi că eu sunt negustor şi sunt sub cherem. — Cherem-ul este în aşteptare. El nu intră în vigoare până când nu îl rostesc în mod public la sinagogă. Da, parnassim-ul deţine autoritatea supremă, dar am o mare influenţă asupra lor. Doi marrani tocmai sosiţi aici, Franco Benitez şi Jacob Mendoza, au depus mărturie, o mărturie extrem de nefavorabilă, ieri în faţa parnassim-ului. Ei au declarat că tu crezi că Dumnezeu nu este nimic altceva decât Natura şi că nu există o lume de apoi. Da, mărturia a fost nefavorabilă, dar, fie vorba între noi, eu nu dau crezare mărturiilor lor şi ştiu că ţi-au răstălmăcit cuvintele. Sunt nepoţii lui Duarte Rodriguez, care e furios pe tine pentru că ai apelat la justiţia olandeză pentru a evita datoria faţă de el şi sunt convins că le-a poruncit să mintă. Şi, crede-mă, nu sunt singurul care crede asta. —

Nu au minţit, rabinule.

— Baruch, vino-ţi în fire. Te ştiu de când te-ai născut şi mai ştiu că, din când în când, ca orice alt om, poţi avea idei nesăbuite. Te implor: studiază cu mine; dă-mi voie să-ţi purific mintea. Acum ascultă-mă. îţi voi face o ofertă pe care nu i-aş face-o nimănui altcuiva din lump Sunt convins că îţi pot acorda o pensie pe viaţă, care îţi va permite să abandonezi pentru totdeauna activitatea de comerciant pentru a duce o viaţă de savant. Mă asculţi? îţi ofer darul unei burse pe viaţă, o viaţă de lectură şi gândire. Poţi avea chiar gânduri interzise în timp ce cauţi argumente pro şi contra în învăţătura rabinică. Gândeşte-te la această ofertă: o viaţă de libertate totală. Există o singură condiţie: tăcerea. Trebuie să accepţi să păstrezi pentru tine toate gândurile care

sunt dăunătoare poporului nostru. Baruch împietri, gânditor. După o lungă pauză, rabinul întrebă: —

Ce spui, Baruch? Acum, când e timpul să vorbeşti, tu taci.

— De nenumărate ori, răspunse Baruch pe un ton calm, tata mi-a vorbit despre prietenia cu dumneavoastră şi despre marele respect pe care vi-1 purta. Mi-a spus şi despre părerea dumneavoastră foarte bună despre mintea mea — „o inteligenţă fără limite", acestea erau cuvintele pe care vi le atribuia. Chiar asta aţi spus? V-a citat corect? —

Acestea au fost cuvintele mele.

— Cred că lumea şi tot ce cuprinde ea funcţionează potrivit legii naturale şi că eu îmi pot folosi inteligenţa, cu condiţia s-o întrebuinţez într-un mod raţional, pentru a descoperi natura lui Dumnezeu şi a realităţii şi calea spre o viaţă binecuvântată. V-am mai spus asta, nu-i aşa? Rabinul Mortera îşi lăsă capul în mâini şi dădu din cap aprobator. — Şi totuşi, astăzi îmi sugeraţi să-mi petrec viaţa confirmând sau infirmându-mi punctele de vedere prin consultarea învăţăturii rabinice. Aceasta nu este şi nu va fi calea mea. Autoritatea rabinică nu se bazează pe puritatea adevărului. Ea se sprijină doar pe opiniile exprimate de generaţii de cărturari superstiţioşi, cărturari care credeau ca pământul este plat, că soarele se învârte în jurul lui şi că un om pe nume Adam a apărut de nicăieri şi a dat naştere neamului omenesc. —

Negi natura divină a Genezei?

— Negaţi dovezile care arată că au existat civilizaţii cu mult înaintea lui Israel? în China? în Egipt? —

Asta e o blasfemie. Nu-ţi dai seama că îţi pui în pericol locul din lumea de apoi?

—

Nu există dovezi raţionale ale existenţei unei lumi de apoi.

Rabinul Mortera păru lovit în moalele capului. — E exact ce susţineau nepoţii lui Duarte Rodriguez că ai fi spus. Credeam că mint din porunca unchiului lor. — Cred că nu m-aţi auzit sau nu aţi vrut să mă auziţi când v-am spus mai devreme că nu au minţit. — Şi celelalte acuzaţii? Cum că ai nega natura divină a Torei, că Moise nu a scris Tora, că Dumnezeu există numai din perspectivă filosofică şi că legea rituală nu este sacră? —

Nepoţii nu au minţit, rabinule.

Rabinul Mortera se încruntă la Baruch, căci chinul i se transforma în mânie. — Oricare dintre aceste acuzaţii e pricină suficientă pentru cherem; împreună, ele merită cel mai dur cherem rostit vreodată. — Aţi fost profesorul meu de ebraică şi m-aţi învăţat carte. Permiteţi-mi să vă recompensez scriindu-mi chiar eu cheremul. Cândva mi-aţi arătat câteva dintre cele mai brutale cherem-uri rostite de comunitatea veneţiană şi mi le amintesc la perfecţie. — Ţi-am mai spus că vei avea timp suficient pentru a fi obraznic. Văd că ai început deja. Rabinul Mortera făcu o pauză pentru a-şi aduna gândurile, după care strigă: Tu vrei să mă omori. Vrei să-mi distrugi toată munca. Ştii că opera vieţii mele a constituit-o rolul esenţial al vieţii de apoi în gândirea şi cultura evreiască. Cunoşti cartea mea, Supravieţuirea sufletului, pe care ţiam înmânat-o la ceremonia ta de bar mitzvah. Cunoşti polemica mea cu rabinul Aboab pe această temă şi victoria mea? —

Da, desigur.

— Nu iei lucrurile prea-n serios. Ai idee ce implică asta? Dacă aş fi pierdut acea polemică, dacă s-ar fi decretat că toţi evreii au un statut egal în lumea de apoi şi că virtutea nu va fi răsplătită, iar fărădelegea nu va fi pedepsită... nu vezi repercusiunile asupra comunităţii? Dacă au un loc asigurat în lumea de apoi, atunci la ce bun să se reconvertească la iudaism? Dacă fărădelegea n-ar fi pedepsită, îţi poţi imagina cum ne-ar privi calviniştii? Cât ar dura libertatea noastră? Crezi că eu mă joc? Gândeşte-te la implicaţii. — Da, marea polemică — cuvintele dumneavoastră tocmai au demonstrat că n-a fost o polemică legată de vreun adevăr spiritual. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care rabinatul veneţian a fost încurcat. Amândoi aţi susţinut versiuni diferite ale vieţii de apoi din motive care nu au nimic de-a face cu realitatea vieţii de apoi. încercaţi să controlaţi populaţia prin puterea fricii şi a speranţei — armele tradiţionale ale liderilor religioşi de-a lungul istoriei. Voi, autorităţile rabinice de peste tot, pretindeţi că deţineţi cheile de la viaţa de apoi şi folosiţi aceste chei pentru a avea control politic. Rabi Aboab, pe de altă parte, a luat poziţie pentru a potoli suferinţa enoriaşilor săi care doreau să-şi ajute rudele convertite. Aceasta nu a fost o dispută spirituală. A fost o polemică politică deghizată într-una religioasă. Niciunul nu aţi oferit vreo dovadă a existenţei lumii de apoi, fie bazată pe raţiune, fie măcar pe cuvintele Torei. Eu vă asigur că în Tora nu se găseşte aşa ceva şi dumneavoastră ştiţi asta. — E evident că n-ai reţinut ce ţi-am spus despre responsabilitatea mea faţă de Dumnezeu şi de continuitatea poporului nostru, spuse rabinul Mortera. — O mare parte din acţiunile liderilor religioşi are prea puţin de-a face cu Dumnezeu, răspunse Baruch. Anul trecut aţi supus cherem-uhii un bărbat care a cumpărat carne de la un măcelar kosher aşkenaz, nu de la un măcelar sefard. Credeţi că asta l-a deranjat pe Dumnezeu? —

A fost un cherem scurt, plin de tâlc, vizavi de importanţa coeziunii comunităţii.

— Iar luna trecută am aflat că i-aţi spus unei femei venite dintr-o sătuc unde nu exista un brutar evreu că poate cumpăra pâine de la un brutar neevreu cu condiţia să arunce o aşchie de lemn în cuptorul brutarului, participând astfel la procesul de coacere. —

A venit la mine supărată şi a plecat de la mine uşurată şi fericită.

— A plecat mult mai confuză ca înainte, chiar mai incapabilă să gândească singură şi să-şi dezvolte facultăţile raţionale. E tocmai ce spuneam: autorităţile religioase de toate felurile încearcă să împiedice dezvoltarea facultăţilor noastre raţionale. —

Dacă îţi închipui că poporul nostru poate supravieţui fără control şi autoritate, eşti un prost.

— Cred că liderii religioşi îşi pierd propria direcţie spirituală prin amestecul în afacerile statului politic. Autoritatea şi consilierea dumneavoastră ar trebui să se limiteze la sfaturi despre evlavia lăuntrică. —

Afacerile statului politic? Nu ai înţeles ce s-a întâmplat în Spania şi Portugalia?

— Chiar asta spun: ele sunt state religioase. Religia şi statul trebuie separate. Cel mai bun conducător cu putinţă ar fi un conducător ales liber, cu puterile limitate de către un consiliu ales independent şi care ar acţiona pentru pacea şi siguranţa publică şi pentru bunăstarea socială. — Baruch, tocmai ai reuşit să mă convingi că vei trăi izolat şi că viitorul tău va cuprinde nu numai blasfemia, ci şi trădarea. Pleacă. în timp ce asculta paşii lui Baruch coborând scările, rabinul Mortera privi în sus şi murmură: — Michael, prietene, am făcut tot ce am putut pentru fiul tău. Am prea multe alte suflete de apărat.

Capitolul şaisprezece München — 1919 Imaginaţi-vă scena: un tânăr imigrant îmbrăcat sărăcăcios, fără slujbă, nepublicat, cu o lingură de supă în buzunarul cămăşii, dă buzna în biroul unui binecunoscut ziarist, poet, politician şi strigă: —

Aveţi nevoie de un luptător împotriva Ierusalimului?

Cu siguranţă un început de rău augur pentru un interviu de angajare! Orice redactor-şef responsabil, binecrescut, sofisticat l-ar fi respins rapid pe intrus ca fiind pueril, bizar şi, posibil, periculos. Dar nu — ne aflăm în 1919, la München, iar Dietrich Eckart a fost intrigat de frumoasele cuvinte ale tânărului. —

Măi să fie! Tinere războinic, ia să-ţi văd armele!

— Mintea mea este arcul meu, iar cuvintele mele sunt... Scoţând din buzunar un creion şi fluturându-1, Alfred exclamă: Cuvintele mele sunt săgeţile! — Frumos spus, tinere războinic. Povesteşte-mi despre faptele tale, despre atacurile tale împotriva Ierusalimului. Alfred, tremurând de emoţie, îşi povesti isprăvile împotriva Ierusalimului: învăţarea aproape pe de rost a cărţii lui Houston Stewart Chamberlain, discursul său electoral antisemit de la vârsta de şaisprezece ani, confruntarea cu directorul Epstein, suspectat de a fi evreu (de unde omise partea cu Spinoza), repulsia faţă de revoluţia iudeo-bolşevică, recentul şi vibrantul său discurs antievreiesc de la întrunirea din Reval, planul de a scrie, în calitate de martor ocular, despre revolta iudeo-bolşevică, cercetarea sa istorică despre ameninţarea reprezentată de sângele evreiesc. — Un excelent început. Dar numai un început. în continuare, va trebui să inspectez calibrul armelor tale. în douăzeci şi patru de ore adu-mi un text de 1.000 de cuvinte despre povestea ta ca martor ocular al revoluţiei bolşevice, şi vom vedea dacă merită publicat. Alfred nu se grăbi să plece. Se uită din nou la Dietrich Eckart, un bărbat impozant, ras în cap, cu ochelari cu ramă întunecată care protejau nişte ochi albaştri, un nas scurt, cărnos, şi o bărbie masivă, destul de brutală. —

Douăzeci şi patru de ore, tinere. Apucă-te de treabă.

Alfred privi în jur, în mod evident reticent la ideea de a părăsi biroul lui Eckart. Apoi, timid, întrebă: — Există un birou, un colţişor şi nişte hârtie pe care le-aş putea folosi? Am la dispoziţie numai biblioteca publică, care acum e ticsită cu refugiaţi analfabeţi care încearcă să se încălzească.

Dietrich Eckart îi făcu un semn secretarei. — Condu-1 pe acest aspirant în biroul din spate. Şi dă-i nişte foi de hârtie şi o cheie. Apoi îi spuse lui Alfred: Este prost încălzit, dar liniştit, şi are o intrare separată, aşa că poţi lucra peste noapte, dacă e necesar. Auf Wiedersehen, până mâine la exact aceeaşi oră. Dietrich Eckart îşi puse picioarele pe birou, stinse ţigara în scrumieră şi se lăsă pe spate, în scaun, pentru a trage un pui de somn. Deşi avea doar puţin peste cincizeci de ani, nu avusese grijă de corpul său şi carnea îi atârna greu. Născut într-o familie înstărită, ca fiu al unui notar şi avocat regal, îşi pierduse mama în copilărie, tatăl câţiva ani mai târziu şi, către sfârşitul adolescenţei, dusese o viaţă boemă, marcată de consumul de droguri, care, în curând, cauzase risipirea averii lăsate de tatăl său. După o serie de implicări ratate în arte şi mişcări politice radicale şi un an de medicină, căzu pradă unei dependenţe grave de morfină, care necesită spitalizarea psihiatrică timp de câteva luni. Apoi deveni dramaturg, dar niciuna dintre piesele sale nu văzu luminile rampei. Pe deplin convins de meritele sale literare, îi învinui pentru eşecul său pe evrei, care, credea el, controlau teatrele germane şi fuseseră ofensaţi de opiniile sale politice. Dorinţa sa de răzbunare dădu naştere unei cariere ca antisemit profesionist: renăscut ca jurnalist, lansă Aufgut deutsch, cea mai recentă dintr-o serie de publicaţii destinate combaterii puterii evreilor. în 1919 momentul era propice, stilul său gazetăresc convingător şi, în curând, ziarul său deveni o lectură obligatorie pentru cei interesaţi de nefastele maşinaţiuni evreieşti. Deşi sănătatea lui Dietrich era şubredă şi energia scăzută, setea lui de schimbare era imensă, şi aştepta nerăbdător sosirea salvatorului Germaniei — un bărbat cu o extraordinară forţă şi carismă, care să ducă Germania spre gloria pe drept meritată. îşi dădu seama imediat că acest tânăr chipeş, Rosenberg, nu era acel bărbat: dorinţa patetică a lui Rosenberg de a fi aprobat răzbătea mult prea uşor din înfăţişarea sa obraznică. Dar era posibil să aibă un rol în pregătirea terenului pentru cel care urma să vină. * A doua zi, Alfred era în biroul lui Eckart, încrucişân-du-şi nervos picioarele, în timp ce-1 privea pe redactor cum îi citea textul de o mie de cuvinte. Eckart îşi scoase ochelarii şi îl privi pe Alfred. — Pentru un licenţiat în arhitectură care n-a mai scris niciodată astfel de texte, aş spune că textul nu este lipsit de promisiuni. Este adevărat că nu există nici măcar o frază corectă gramatical, dar, în ciuda acestui aspect neplăcut, articolul tău are o oarecare forţă. Există tensiune, există inteligenţă şi complexitate şi există chiar câteva, nu suficiente, imagini. Te anunţ că virginitatea ta jurnalistică a luat sfârşit. Voi publica acest articol. Dar mai e ceva: fiecare propoziţie ţipă după ajutor. Trage-ţi scaunul aici, Alfred, şi vom analiza textul rând cu rând. Alfred îşi trase nerăbdător scaunul lângă Eckart. — Iată prima lecţie de jurnalism, continuă Eckart. Sarcina scriitorului este de a comunica. Din păcate, multe dintre propoziţiile tale nu sunt conştiente de acest dicton simplu şi încearcă, în

schimb, să ascundă sau să dea de înţeles că autorul ştie mult mai multe decât alege să spună. La gunoi cu toate aceste propoziţii. Uite, aici, aici şi aici. Creionul roşu al lui Dietrich Eckart începu să corecteze şi, astfel, începu şi ucenicia lui Alfred Rosenberg. Articolul revizuit al lui Alfred fu publicat ca parte a unei serii, „Evreii dintre noi şi din afară", şi el scrise în curând mai multe mărturii despre haosul bolşevic, fiecare dovedind treptat îmbunătăţiri stilistice. în câteva săptămâni, Rosenberg se regăsea pe statul de plată ca asistent al lui Eckart, iar în câteva luni Eckart fu atât de mulţumit, încât îi ceru lui Alfred să-i scrie prefaţa la Groparul Rusiei, carte în care descria detaliat modul în care evreii subminaseră regimul ţarist rus. Au fost zile fericite pentru Alfred şi până la sfârşitul vieţii se va lumina de plăcere reamintindu-şi cum lucrase cot la cot cu Eckart şi îl însoţise cu taxiul când distri-buiseră în tot Münchenul pamfletul învăpăiat al lui Eckart, Către toţi muncitorii. Alfred avea, în sfârşit, o casă, un tată, un scop. încurajat de Eckart, îşi finaliză cercetările istorice cu privire la evrei şi, după un an, îşi publică prima carte, Urma evreului în vremuri schimbătoare. Aceasta conţinea seminţele a ceea ce aveau să devină temele majore ale antisemitismului nazist: evreul ca sursă a materialismului distructiv, a anarhiei şi a comunismului, pericolele francmasoneriei evreieşti, visele ticăloase ale filosofilor evrei, de la Ezra şi Ezechiel, la Marx şi Troţki şi, mai presus de toate, ameninţarea la adresa civilizaţiei superioare pe care o reprezenta contaminarea cu sânge evreiesc. Sub tutela lui Eckart, Alfred deveni mult mai conştient că muncitorul german, oprimat de presiunile financiare evreieşti, era pus la jug şi legat de mâini şi de picioare şi de ideologia creştină. Eckart ajunse să se bizuiască pe Alfred pentru a-i oferi un context istoric nu doar cu privire la antisemitism, ci, punând dezvoltarea iezuitismului pe seama iudaismului talmudic, şi pentru puternice sentimente anticreştine. Eckart îşi lua tânărul protejat la mitinguri politice radicale, îl prezenta unor influente figuri politice şi, în scurt timp, sponsoriză intrarea lui Alfred în Societatea Thule şi îl însoţi la prima întrunire a acestei auguste societăţi secrete. La întrunirea Societăţii Thule, Eckart, după ce-1 prezentă pe Alfred mai multor membri, îl lăsă singur pentru a discuta în particular cu câţiva colegi. Alfred îl căuta din priviri. Era o lume nouă — nu o berărie, ci o sală de reuniune în magnificul hotel Cele patru anotimpuri din München. Nu mai fusese niciodată într-o astfel de încăpere. Testă grosimea covorului roşu de sub pantofii săi uzaţi şi privi în sus spre plafonul bogat ornamentat care înfăţişa nori înfoiaţi şi heruvimi bucălaţi. Nu se vedea bere nicăieri, aşa că merse la masa centrală şi îşi luă un pahar de vin dulce german. Privind la ceilalţi membri, în jur de 150, în mod evident bărbaţi influenţi, bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi, Alfred se ruşină de costumul său, cumpărat de la un magazin cu haine la mâna a doua. Conştient de faptul că era, evident, cel mai sărac şi mai jerpelit din încăpere, încercă din răsputeri să se amestece printre colegi şi chiar să se impună, referindu-se la el însuşi, ori de câte ori era posibil, ca la un filosof-scrutor. Când era singur, exersa o nouă expresie facială care consta într-o

mică încreţire a buzelor însoţită de o uşoară aprobare din cap şi o coborâre a pleoapelor, prin care spera să transmită mesajul: „Da, ştiu exact ce vrei să spui, nu doar că ştiu, dar ştiu mai multe decât crezi." Ulterior, în aceeaşi seară, îşi verifică expresia în oglinda din toaleta bărbaţilor şi fu mulţumit. în curând, acest zâmbet superior îi va deveni specific. — Bună! Dumneata eşti invitatul lui Dietrich Eckart? îl întrebă un bărbat cu o expresie serioasă, cu o faţă lungă, mustaţă şi ochelari cu ramă neagră. Sunt Anton Drexler, fac parte din comitetul de primire. — Da, Rosenberg, Alfred Rosenberg. Sunt scriitor şi filosof la Aufgut deutsch şi, da, sunt invitatul lui Dietrich Eckart. — Mi-a spus lucruri bune despre dumneata. E prima vizită şi probabil ai întrebări. Ce ţi-aş putea spune despre organizaţia noastră? —

Multe. în primul rând, mă interesează numele, „Thule".

— Pentru a-ţi răspunde, trebuie să-ţi spun că de fapt numele nostru iniţial era „Grupul de studiu al Antichităţii germane". Există credinţa că Thule a fost o regiune, acum dispărută, aflată probabil în vecinătatea Islandei sau a Groenlandei, considerată patria originară a rasei ariene. — Thule... Cunosc bine istoria arienilor de la Houston Stewart Chamberlain şi nu îmi amintesc nimic despre Thule. — A, Chamberlain este istoric, şi unul dintre cei mai buni, dar asta datează dinainte de Chamberlain şi de preistorie. E vorba de un tărâm mitologic. Organizaţia noastră doreşte să-i omagieze pe nobilii noştri strămoşi pe care îi cunoaştem doar graţie istoriei orale. — Aşadar, toţi aceşti oameni impresionanţi s-au întâlnit aici, în seara aceasta, datorită interesului lor pentru mit, pentru istoria antică? Nu comentez — de fapt, cred că e admirabil să vezi un asemenea calm şi devotament ştiinţific în vremuri atât de nesigure, în care Germania se află pe un butoi cu pulbere. — întrunirea nu a început încă, Herr Rosenberg. Vei vedea în curând de ce Societatea Thule respectă atât de mult articolele dumitale din Aufgut deutsch. Da, da, suntem foarte interesaţi de istoria antică. Dar suntem şi mai interesaţi de istoria noastră postbelică, o istorie în curs de desfăşurare, despre care copiii şi nepoţii noştri vor învăţa într-o bună zi. Discursurile publice îl înviorară pe Alfred. Vorbitori succesivi avertizară despre pericolul grav cu care se confruntă Germania din partea bolşevicilor şi a evreilor. Toţi vorbitorii au subliniat nevoia presantă de acţiune. Spre sfârşitul serii, Eckart, ameţit de la vinul german care curgea neîncetat, îşi puse mâna pe umărul lui Alfred şi exclamă: — Sunt vremuri interesante, nu, Rosenberg? Şi vor fi şi mai interesante. Scrierea de ştiri, schimbarea de atitudini, cârmirea opiniei publice — toate sunt fapte nobile. Cine poate nega asta? Dar să fii subiect de ştire, da, să fii subiect de ştire — în asta constă adevărata glorie!

Alături de noi, vei fi, Alfred. Vei vedea, vei vedea. Crede-mă, ştiu ce va urma. Ceva important plutea în aer. Alfred simţea asta acut şi, prea agitat pentru a dormi, continuă să bată străzile din München timp o oră după despărţirea de Eckart. Reamintindu-şi de sfatul pentru eliberarea tensiunii al noului său prieten Friedrich Pfister, inhală pe nas adânc şi rapid, îşi ţinu respiraţia câteva secunde şi apoi expiră lent pe gură. După doar câteva cicluri se simţi mai bine şi fu surprins de eficacitatea unei manevre atât de simple. Fără îndoială, Friedrich era un mic vrăjitor. Nu îi plăcuse turnura care o luase conversaţia lor despre o posibilă linie evreiască în familia bunicii sale, dar, cu toate acestea, se simţea bine gândindu-se la Friedrich. îşi dori ca drumurile lor să se întâlnească din nou. Se va asigura ca acest lucru să se întâmple. La întoarcerea acasă găsi un bileţel pe podea, introdus prin fanta destinată corespondenţei; pe el scria: „Biblioteca publică din München va reţine Tratatul teologico-politic de B. Spinoza pentru dumneavoastră timp de o săptămână, la recepţie." Alfred îl citi de câteva ori. Cât de ciudat de reconfortantă era această fragilă notiţă de la bibliotecă, care găsise calea pe străzile zbuciumate, periculoase, ale Münchenului spre micul său apartament. Capitolul şaptesprezece Amsterdam — 1656 Bento rătăci pe străzile din Vlooyenburg, cartierul din Amsterdam unde locuiau majoritatea evreilor sefarzi, privind în jos cu atenţie. Se uită îndelung la fiecare bucăţică din drum, de parcă ar fi vrut s-o reţină, să şi-o poată reaminti în viitor, chiar dacă vocea raţiunii îi şoptea că toate vor dispărea şi viaţa trebuie trăită în prezent. La întoarcerea lui Bento în prăvălie, Gabriel, panicat, aruncă mătura şi se repezi la el. —

Bento, unde ai fost? Ai vorbit cu rabinul până acum?

— Am avut o discuţie lungă, neprietenoasă, şi apoi m-am plimbat prin oraş încercând să mă liniştesc. îţi voi povesti tot ce s-a întâmplat, dar vreau să fie şi Rebeca aici. — Nu va veni, Bento. Acum nu doar ea e furioasă pe tine, ci şi soţul ei e pornit. De când Samuel şi-a încheiat studiile rabinice anul trecut, e tot mai ferm. Acum i-a interzis Rebecăi să te mai întâlnească. — Va veni dacă-i spui cât de gravă e situaţia. Bento îl cuprinse pe Gabriel de umeri cu ambele mâini şi îl privi în ochi: Ştiu că va veni. Invocă amintirea familiei noastre binecuvântate. Aminteşte-i că suntem singurii rămaşi în viaţă. Va veni dacă-i spui că aceasta va fi ultima discuţie pe care o vom avea vreodată. Gabriel era vizibil îngrijorat. —

Ce s-a întâmplat? Mă sperii, Bento.

—

Te rog, Gabriel. Nu pot povesti de două ori — e prea greu. Te rog, adu-o pe Rebeca. O să

găseşti o cale. E ultimul lucru pe care ţi-1 cer. Gabriel îşi smulse şorţul, îl aruncă pe tejgheaua din spate şi părăsi în fugă prăvălia. Reveni în douăzeci de minute cu o Rebecă ursuză, pe care o ţâra după el. Incapabilă să refuze rugămintea lui Gabriel — în fond, ea era cea care îl crescuse pe Bento trei ani, între moartea mamei lor, Hanna, şi recăsătorirea tatălui lor cu Estera —, Rebeca tremura de nervi când intră în prăvălie. îl salută pe Bento dând din cap cu răceală şi îşi apropie palmele. —

Ei bine?

Bento, care deja pusese un anunţ pe uşă în portugheză şi olandeză cum că prăvălia se va redeschide în scurt timp, răspunse: —

Să mergem acasă, unde putem vorbi nestingheriţi.

Odată ajunşi acasă, Bento închise uşa din faţă şi le făcu semn lui Gabriel şi Rebecăi să se aşeze în timp ce el rămase în picioare, plimbându-se. — Oricât aş dori ca asta să fie o chestiune privată, ştiu că nu este. Gabriel mi-a spus clar că problemele mele afectează întreaga familie. Mă tem că ce vă voi spune vă va şoca. E greu, dar trebuie să vă spun tot. Vreau ca nimeni, dar nimeni din comunitate să nu ştie mai multe decât voi despre ce se va întâmpla. Bento făcu o pauză. Captase întreaga atenţie a fratelui şi a surorii sale, care şedeau împietriţi. Bento oftă adânc. — Voi trece direct la subiect. în dimineaţa aceasta, rabinul Mortera mi-a spus că parnassim-ul s-a întrunit şi că un cherem e iminent. Voi fi excomunicat mâine. —

Un cherem? exclamară simultan Gabriel şi Rebeca. Amândoi aveau o paloare cadaverică.

— Nu poate fi oprit? întrebă Rebeca. Rabinul Mortera nu te va ajuta? A fost cel mai bun prieten al tatălui nostru! — Am discutat cu rabinul Mortera timp de o oră şi mi-a spus că nu mai depinde de el — parnassim-ul este ales de comunitate şi deţine toate puterea. Nu are de ales şi trebuie să le respecte porunca. Dar apoi mi-a spus că e de acord cu decizia lor. Bento ezită înainte de a continua: Nu vreau să vă ascund nimic. Privindu-şi în ochi sora şi fratele, el recunoscu: Mi-a spus că ar mai fi o şansă. A zis că dacă îmi schimb toate punctele de vedere, dacă îmi retrag vorbele în mod public şi anunţ că de acum voi îmbrăţişa toate cele treisprezece articole de credinţă ale lui Maimonide, el va insista din toate puterile ca par-nassim-ul să se răzgândească în privinţa cherem-ului. De fapt — şi nu simt sigur că doreşte ca acest lucru să fie cunoscut, deoarece mi l-a spus în şoaptă — mi-a oferit o pensie pe viaţă din fondurile sinagogii dacă jur sămi dedic viaţa studierii respectuoase şi discrete a Torei şi a Talmudului. —

Şi? Rebeca îl privi pe Bento drept în ochi.

—

Şi... Bento privi în podea. Am refuzat. Pentru mine, libertatea nu are preţ.

Prostule! Gândeşte-te ce faci. Vocea Rebecăi era ascuţită. Pentru numele lui Dumnezeu, frate, ce-i cu tine? Ţi-ai pierdut minţile? Ea se aplecă înainte ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană din cameră. — Rebeca... Bento se străduia să aibă o voce calmă. Aceasta este ultima, dar ultima dată când suntem împreună. Cherem-ul înseamnă un exil absolut. Vă va fi interzis să vorbiţi cu mine sau să mă contactaţi în vreun fel, pentru totdeauna. Pentru totdeauna. Gândiţi-vă cum ne vom simţi dacă ultima noastră întâlnire va fi încrâncenată şi lipsită de iubire. Gabriel, prea agitat pentru a rămâne aşezat, se ridică şi începu să se plimbe. — Bento, de ce tot spui „ultima"? Ultima dată când te vedem, ultima rugăminte, ultima întâlnire? Cât durează cherem-uY? Când se va termina? Am auzit de cherem-uri de o zi sau de cherem-uri de o săptămână. Bento înghiţi în sec şi se uită în ochii fratelui şi surorii sale. — Acest cherem va fi diferit. Ştiu ce înseamnă un cherem, şi dacă îl vor face ca la carte, acest cherem nu se va termina niciodată. Va fi pe viaţă şi va fi ireversibil. — în toarce-te la rabin, spuse Rebeca. Acceptă-i oferta, Bento, te rog. Cu toţii facem greşeli când suntem tineri. Revino la noi. Slăveşte-1 pe Dumnezeu. Fii evreul care eşti. Fii fiul tatălui tău. Rabinul Mortera te va plăti pe durata întregii tale vieţi. Ai posibilitatea să citeşti, să studiezi, să faci tot ce vrei, să gândeşti ce vrei. Dar ţine-le numai pentru tine. Acceptă-i oferta, Bento. Nu vezi că de dragul tatălui nostru el te plăteşte să nu te sinucizi? _Te rog, spuse Gabriel luând mâna lui Bento, acceptă-i oferta. Alege un nou început. — M-ar plăti pentru ceva ce nu pot face. Intenţionez să continui să caut adevărul şi să-mi dedic viaţa cunoaşterii lui Dumnezeu, iar oferta rabinului îmi cere să trăiesc în necinste şi astfel să-l necinstesc pe Dumnezeu. Nu pot face asta. Nu voi urma nicio altă putere de pe pământ cu excepţia propriei mele conştiinţe. Rebeca începu să plângă. îşi puse mâinile pe după cap şi se legănă spunând: —

Nu te înţeleg, nu te înţeleg, nu te înţeleg.

Bento merse la ea şi îi puse palma pe umăr. Ea i-o îndepărtă, apoi îşi ridică deznădăjduită capul şi se întoarse spre Gabriel. —

Tu erai prea mic, dar îmi amintesc, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, cum binecuvântatul

nostru tată se lăuda că rabinul Mortera îl numise pe Bento cel mai bun elev pe care l-a avut vreodată. îl privi apoi pe Bento cu lacrimile curgându-i pe faţă: Cel mai inteligent şi mai profund, spunea. Cum s-a mai luminat tatăl nostru când a auzit că ai putea fi următorul mare cărturar, poate următorul Gersonide. Că vei scrie cel mai bun comentariu al Torei din secolul al XVII-lea! Rabinul a crezut în tine. Spunea că mintea ta reţine totul şi că niciunul dintre bătrânii de la sinagogă nu ţi-ar face faţă într-o dezbatere. Şi totuşi acum, în ciuda acestui fapt, în ciuda darurilor lăsate de Dumnezeu, uite ce-ai făcut. Cum ai putut da cu piciorul la tot? Rebeca luă batista pe care i-o întinse Gabriel. Aplecându-se pentru a o privi fix în ochi, Bento spuse: — Rebeca, te rog, încearcă să înţelegi. Poate nu acum, dar poate cândva vei înţelege aceste cuvinte: am apucat-o pe calea mea datorită darurilor mele, nu în ciuda lor. Pricepi? Datorită darurilor mele, nu în ciuda lor. — Nu, nu înţeleg, şi nu te voi înţelege niciodată, chiar dacă te ştiu de când te-ai născut, chiar dacă noi trei am dormit în acelaşi pat atâţia ani după moartea mamei. — îmi amintesc, spuse Gabriel. îmi amintesc că dormeam împreună şi că ne citeai poveşti din Biblie, Bento. Şi că le-ai învăţat în secret pe Rebeca şi Miriam să citească, îmi amintesc când ai spus că e atât de nedrept ca fetele să nu înveţe să citească. — I-am povestit asta soţului meu, spuse Rebeca. Lui îi spun tot: i-am spus cum ne-ai învăţat şi ne-ai citit şi că puneai totul sub semnul întrebării, toate minunile . Şi cum obişnuiai să fugi la tata pentru a-1 întreba „Tată, tată, asta s-a întâmplat cu adevărat?" îmi amintesc că ne-ai citit despre Noe şi despre potop şi l-ai întrebat pe tata cum putea fi Dumnezeu atât de crud. Ai întrebat: „De ce i-a lăsat pe toţi să se înece? Şi cum a luat-o de la capăt omenirea?" Şi „Cu cine se puteau căsători copii lui Noe?", aceeaşi întrebare pe care ai pus-o despre Cain şi Abel. Samuel crede că acestea au fost primele semne ale bolii tale. Un blestem din naştere. Uneori cred că eu sunt vinovată. I-am mărturisit soţului meu cum mai chicoteam la tot ce spuneai, la toate remarcile tale blasfematoare. Poate te-am încurajat să gândeşti astfel. Bento clătină din cap. — Nu, Rebeca, să nu te învinovăţeşti pentru curiozitatea mea. Asta mi-e firea. De ce să te învinovăţeşti pentru ceva ce s-a întâmplat din motive ce nu ţin de noi? Vă amintiţi că tata se învinovăţea pentru moartea fratelui său? De câte ori l-am auzit spunând că dacă nu l-ar fi trimis pe Isaac să livreze cafea în alte cartiere, nu s-ar fi molipsit de ciumă? Acesta e mersul naturii. Nu îl putem controla. Faptul că ne învinovăţim este doar un mod de a ne înşela singuri şi de a crede că suntem suficient de puternici pentru a controla natura. Şi, Rebeca, să ştii că îl respect pe soţul tău. Samuel este un om bun. Atâta doar că nu suntem de acord cu privire la originea cunoaşterii. Nu cred că îndoiala este o boală. Ascultarea oarbă, fără îndoială, este boală. Rebeca nu răspunse. Cei trei rămaseră tăcuţi până când Gabriel întrebă: —

Bento, un cherem pentru totdeauna? Există aşa ceva? N-am auzit niciodată de aşa ceva.

— Sunt sigur că asta vor face, Gabriel. Rabinul Mortera spune că trebuie să facă asta pentru a le dovedi olandezilor că ne putem guverna singuri. Poate e mai bine pentru toată lumea. Vă va apropia pe tine şi pe Rebeca de comunitate. Va trebui să vă alăturaţi celorlalţi şi să respectaţi cherem-n\. Trebuie să luaţi parte la ostracizare. Voi şi ceilalţi trebuie să vă supuneţi legii şi să mă evitaţi. — Cel mai bine pentru toată lumea, Bento? întrebă Gabriel. Cum poţi vorbi aşa? Cum poate fi cel mai bine pentru tine? Cum poate fi bine să trăieşti printre oameni care te dispreţuiesc? —

Nu voi rămâne aici, voi trăi altundeva.

—

Unde ai putea trăi? întrebă Rebeca. Ai de gând să te converteşti la creştinism?

— Nu. Fii sigură de asta. Găsesc multă înţelepciune în cuvintele lui Isus. Ele sunt similare cu mesajul central al Bibliei noastre. Dar nu voi adera niciodată la niciun punct de vedere superstiţios despre un Dumnezeu care, ca orice om, are un fiu şi îl trimite într-o misiune pentru a ne salva. La fel ca toate religiile, inclusiv a noastră, creştinii îşi imaginează un Dumnezeu cu atribute, dorinţe şi nevoi omeneşti. — Dar unde vei trăi, dacă ai de gând să rămâi evreu? întrebă Rebeca. Un evreu poate trăi numai printre evrei. —

Voi găsi o modalitate de a trăi în afara unei comunităţi evreieşti.

— Bento, poate că eşti supradotat, dar în acelaşi timp eşti un copil naiv, spuse Rebeca. Te-ai gândit bine? Ai uitat de Uriel da Costa? —

De cine? întrebă Gabriel.

— Da Costa a fost un eretic care a primit un cherem de la rabinul Modena, învăţătorul rabinului Mortera, răspunse Rebeca. Erai încă mic, Gabriel. Da Costa a contestat toate legile noastre — Tora, purtarea unei yarmulke, tefi-linele, circumcizia, chiar şi mezuzah-urile de pe uşile noastre — întocmai ca fratele tău. Cel mai grav, a negat nemurirea sufletului şi învierea trupului. Una după alta, comunităţile evreieşti din Germania şi Italia l-au expulzat şi ele prin cherem. Nimeni de aici nu-1 dorea, dar el continua să revină. în cele din urmă, l-am acceptat. Apoi nebunia a început din nou. Şi, încă o dată, el şi-a cerut iertare, iar la sinagogă a avut loc o ceremonie de penitenţă. Tu erai mult prea mic, Gabriel, dar Bento şi cu mine am văzut ceremonia împreună. îţi aminteşti? Bento dădu din cap aprobator, şi sora lui continuă: — La sinagogă a fost silit să se dezbrace şi a primit treizeci şi nouă de lovituri de bici teribile peste spate şi apoi, după încheierea ceremoniei, a trebuit să se întindă în pragul uşii ca toată lumea din congregaţie să calce pe el la plecare şi toţi copiii l-au urmărit şi l-au scuipat. Noi nu am participat — tata nu ne-a lăsat. La scurt timp după asta a făcut rost de o armă şi s-a împuşcat în cap. Asta se întâmplă, spuse ea, întorcându-se spre Bento. Nu există viaţă în afara comunităţii.

El nu a rezistat şi nici tu nu vei putea. Cum vei trăi? Nu vei avea bani — nu ţi se va permite să-ţi deschizi o afacere în această comunitate — iar lui Gabriel şi mie ne va fi interzis să te ajutăm. Miriam şi cu mine am jurat în faţa mamei noastre că vom avea grijă de tine, şi când Miriam era pe moarte, mi-a cerut să am grijă de tine şi de Gabriel. Dar acum nu mai am ce face. Cum vei trăi? — Nu ştiu, Rebeca. Nevoile mele sunt modeste. Ştii asta. Priveşte în jur. Arătă camera cu braţul. Mă descurc cu puţin. —

Dar răspunde-mi, cum vei trăi? Fără bani. Fără prieteni.

— Mă gândesc să mă îndeletnicesc cu lucratul sticlei. Să şlefuiesc lentile. Cred că m-aş pricepe la asta. —

Lentile pentru ce?

—

Ochelari. Lupe. Poate chiar şi telescoape.

Rebeca îl privi uimită pe fratele ei. — Un evreu şlefuind sticlă. Ce s-a întâmplat cu tine, Bento? De ce eşti atât de ciudat? Pe tine nu te interesează viaţa reală? Să ai şi tu o femeie, o soţie, o familie? Când eram mici spuneai tot timpul că vrei să te căsătoreşti cu mine, dar de ani de zile — de la bar mitzvah-ul tău — n-ai mai pomenit de căsătorie şi n-am auzit să te fi interesat vreo femeie. E nefiresc. Ştii ce cred eu? Cred că nu ţi-ai revenit după moartea mamei. Ai văzut-o murind, horcăind şi chinuindu-se să respire. A fost groaznic. Mi-aduc aminte cum mă ţineai de mână pe barja funerară care i-a transportat trupul la cimitirul Beth Haim din Ouderkerk. N-ai rostit o vorbă toată ziua — doar fixai calul care trăgea barja de-a lungul canalului. Vecinii şi prietenii plângeau şi boceau atât de zgomotos, încât inspectorii olandezi au urcat la bord şi ne-au cerut să facem linişte. Şi apoi, pe durata întregii ceremonii de înmormântare, ai ţinut ochii închişi ca şi cum ai fi dormit în picioare. Nu ai văzut cum au încercuit corpul mamei de şapte ori. Te-am pişcat când au coborât-o în pământ şi ai deschis ochii şi te-ai îngrozit, şi ai încercat să fugi când toată lumea a început să arunce pământ peste ea. Poate a fost prea mult — poate ai fost prea sfâşiat de moartea ei. Aproape că nai vorbit săptămâni după asta. Poate că n-ai depăşit momentul şi nu vrei să rişti să iubeşti o altă femeie, nu vrei să rişti încă o pierdere, încă o moarte. Poate de aceea nu vrei să te ataşezi de nimeni. Bento clătină din cap. — Nu e adevărat, Rebeca. Sunt ataşat de tine. Şi sunt ataşat de Gabriel. Faptul că nu vă voi mai vedea niciodată va fi dureros. Vorbeşti de parcă eu n-aş fi tot om. Rebeca continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit: — Eu cred că nu ţi-ai revenit după toate aceste morţi. La moartea fratelui nostru, Isaac, ai arătat atât de puţin simţământ, parcă nici n-ai fi priceput ce se întâmplă. Iar când tata ţi-a spus că

trebuie să-ţi întrerupi studiile rabinice ca să preiei prăvălia, tu doar ai dat din cap. într-o clipă întreaga ta viaţă se schimbase, şi totuşi tu doar ai dat din cap. Ca şi cum ar fi fost ceva lipsit de importanţă. — Asta n-are niciun sens, spuse Gabriel. Pierderea părinţilor nu este o explicaţie. Eu am trăit în aceeaşi familie, am suferit de pe urma aceloraşi morţi şi nu gândesc ca Bento. îmi doresc să fiu evreu. îmi doresc o soţie şi o familie. — Şi apoi, spuse Bento, când m-ai auzit tu spunând că familia e lipsită de importanţă? Sunt foarte fericit pentru tine, Gabriel. Mă bucur că-ţi întemeiezi o familie. Mă doare nespus când mă gândesc că nu-ţi voi vedea niciodată copiii. — Dar tu iubeşti ideile, nu oamenii, interveni Rebeca. Poate e vorba de felul în care te-a crescut tata. îţi aminteşti planşeta de miere? Bento dădu din cap aprobator. —

Ce anume? întrebă Gabriel.

— Când Bento era foarte mic, avea poate trei sau patru ani, nu-mi mai amintesc, tata l-a învăţat să citească folosind o metodă ciudată. Ulterior mi-a spus că era o practică pedagogică comună acum sute de ani. I-a dat lui Bento o planşetă pe care era pictat întregul alfabet şi a acoperit-o cu miere. El i-a spus lui Bento să lingă toată mierea. Tata s-a gândit ca asta l-ar ajuta pe Bento să iubească limba şi literele ebraice. — Poate a funcţionat prea bine, continuă Rebeca. Poate de aceea îţi pasă mai mult de cărţi şi idei decât de oameni. Bento ezita. Orice ar fi spus ar fi înrăutăţit lucrurile. Nici sora, nici fratele său nu erau deschişi la minte în legătură cu ideile sale şi, probabil, aşa era cel mai bine. Dacă ar fi reuşit să-i facă să vadă problemele supunerii oarbe faţă de autoritatea rabinului, atunci speranţele lor de a fi mulţumiţi în căsnicie şi în comunitate ar fi fost compromise. Trebuia să-i părăsească fără a obţine binecuvântarea lor. — Ştiu că eşti supărată, Rebeca, şi tu, Gabriel. Când mă pun în locul vostru, înţeleg motivul. Dar voi nu vă puteţi pune într-al meu şi mă întristează că trebuie să ne despărţim fără să ne înţelegem reciproc. Oricât de puţină alinare v-ar aduce, cuvintele mele de despărţire sunt acestea: vă promit că voi duce o viaţă pioasă şi voi respecta cuvintele Torei iubindu-i pe ceilalţi, nefăcând niciun rău, urmând calea virtuţii şi îndreptându-mi gândurile spre Dumnezeul nostru infinit şi veşnic. Dar Rebeca nu asculta. Mai avea ceva de spus. — Gândeşte-te la tatăl tău, Bento. El nu se află alături de soţiile lui, nici de mama noastră, nici de Estera. Se află în pământ sfinţit, lângă cei mai binecuvântaţi dintre oameni. îşi doarme somnul cel de veci onorat pentru devotamentul său faţă de sinagogă şi de legea noastră. Tatăl nostru ştia

despre iminenta sosire a lui Mesia şi despre nemurirea sufletului. Gândeşte-te! Gândeşte-te ce ar crede el despre fiul său Baruch. Gândeşte-te cum se simte el, pentru că spiritul său nu moare. El pluteşte, el vede, el ştie despre erezia fiului său iubit. El te blestemă în acest moment! Bento nu se mai putu abţine. — Faci exact acelaşi lucru ca rabinii şi cărturarii. Şi tocmai aici părerile noastre se despart. Cu toţii susţineţi atât de convinşi că spiritul tatălui nostru mă priveşte şi mă blestemă. De unde vine certitudinea voastră? Nu din Tora! O ştiu pe de rost şi nu conţine un cuvânt în acest sens. Nu există nicio dovadă a presupunerilor voastre despre spiritul tatălui nostru. Ştiu că auziţi astfel de basme de la rabinii noştri, dar nu vedeţi că asta le serveşte propriile scopuri? Ne controlează cu ajutorul fricii şi al speranţei: frica de ce se va întâmpla după moarte şi speranţa că dacă vom trăi într-un anume fel — unul care este bun pentru congregaţie şi pentru neîntrerupta autoritate a rabinilor — ne vom bucura de o viaţă fericită în lumea de apoi. Rebeca îşi astupase urechile cu palmele, dar Bento vorbi şi mai tare: — Vă spun că atunci când trupul moare, şi sufletul moare. Nu există nicio lume de apoi. Nu voi permite rabinilor sau oricui altcuiva să mă împiedice să raţionez, pentru că doar prin raţiune îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, iar această căutare e singura sursă autentică de binecuvântare în această viaţă. Rebeca se ridică şi se pregăti să plece. Se apropie de Bento şi îl privi în ochi. — Te iubesc, căci cândva ai făcut parte din familia noastră, îi spuse, şi îl îmbrăţişă. Iar acum — şi îl plesni cu putere peste faţă — te urăsc. în clipa următoare îl apucă pe Gabriel de mână şi îl scoase din cameră.

Capitolul optsprezece München — 1919 în dimineaţa următoare, în timp ce Alfred aştepta la coadă să ridice cartea lui Spinoza de la bibliotecă, îşi aminti un vis din cursul nopţii: Merg ţi discut cu Friedrich prin pădure. Dintrodată, el dispare, iar eu sunt singur ţi trec pe lângă alţi oameni care par să nu mă vadă. Mă simt invizibil. Sunt nevăzut. Apoi pădurea se întunecă. Sunt speriat. Asta era tot ce-şi amintea. Mai era ceva, ştia, dar nu-şi putea aminti ce. Ciudat, se gândi, cât de efemere pot fi visele. De fapt, nu-şi amintise de vis decât când ajunsese aici. Aducerea aminte trebuie să fi fost provocată de o legătură între Spinoza şi Friedrich. Stătea la coadă pentru a împrumuta Tratatul teologico-politic al lui Spinoza, cartea pe care Friedrich sugerase s-o citească înainte de a încerca să citească Etica. Ce ciudat că se gândea atât de des la Friedrich — la urma urmelor, se întâlniseră doar de două ori. Nu, nu era chiar aşa. Friedrich îl cunoscuse şi când era copil. Poate că motivul era tocmai caracterul unic şi neobişnuit de personal al conversaţiei lor. Când Alfred ajunse la birou, Eckart nu-şi făcuse încă apariţia. Nu era ceva neobişnuit, pentru că Eckart bea foarte mult în fiecare seară, iar programul său de lucru matinal varia. Alfred începu să frunzărească prefaţa cărţii lui Spinoza, în care era descris ce intenţiona acesta să demonstreze. Nu avea nicio dificultate în a citi această carte — textul era clar ca bună ziua. Friedrich avusese dreptate, fusese o greşeală să înceapă cu Etica. Atenţia îi fu captată chiar de la prima pagină: „...cauza care face să se nască, să se menţină şi să se întărească superstiţia este frica."1 ' Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, traducere, studiu introductiv şi note de I. Firu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 2. Şi: „Toţi, mai ales atunci când se află în primejdie şi nu-şi pot fi ei înşişi de ajutor, cer ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciuni şi lacrimi muiereşti..."1 Cum putuse un evreu din secolul al XVIIlea să scrie asta? Acelea erau cuvintele unui german din secolul XX! Pe pagina următoare descria modul în care „s-a împodobit religia... cu un cult şi cu un ritual... şi încarcă mintea tuturor cu atâtea prejudecăţi, încât nu mai lasă în mintea lor niciun loc pentru raţiunea sănătoasă, nici cel puţin pentru îndoială"2. Uimitor! Şi nu se oprea aici! Spinoza continua să vorbească de religie ca despre „nişte mistere absurde"3, care atrag oameni „ce dispreţuiesc cu totul raţiunea"4. Lui Alfred i se tăie respiraţia. Făcu ochii mari. Evreii — popor ales de Dumnezeu? Prostii, spunea Spinoza. O lectură documentată şi onestă a legii mozaice, insista el, arată că Dumnezeu îi favorizase pe evrei doar prin alegerea unei fâşii înguste de pământ unde să poată trăi în pace. Scriptura — cuvânt al lui Dumnezeu? Frazele puternice ale lui Spinoza desfiinţau ideea, susţinând că Biblia conţine doar adevăruri de natură spirituală — şi anume practicarea dreptăţii şi a milei —, nu şi adevăruri pământeşti. Toţi cei care găsesc legi şi adevăruri pământeşti în Biblie se înşală sau au un interes, insista filosoful.

Prefaţa se încheia cu un avertisment: „eu nu îndemn să citească această carte poporul de rând şi nici pe cei care, ca şi el, sunt stăpâniţi de aceleaşi afecte"5 şi continua explicând că „aş dori mai degrabă să n-o bage în seamă, decât s-o interpreteze pe dos, aşa cum au obiceiul în toate, 1

Ibid., p. 2

2

Ibid., p. 6

3

Ibid., p. 8

4

Ibid., p. 8

5

Ibid., p. 13 devenind astfel supărători şi, fără să-şi poată aduce lor înşile vreun folos, să fie dăunători acelora care ar filosofa mai liber dacă nu i-ar împiedica un singur lucru, anume credinţa că raţiunea trebuie să fie slujnica teologiei"1. Uimit de aceste cuvinte, Alfred nu putea să nu se minuneze de îndrăzneala lui Spinoza. în scurta introducere biografică se spunea că, deşi cartea fusese publicată anonim în 1670 (când Spinoza avea treizeci şi opt de ani), identitatea autorului era binecunoscută. Era nevoie de curaj pentru a spune aceste cuvinte în 1670: anul 1670 era la doar două generaţii după ce Giordano Bruno fusese ars pe rug pentru erezie şi la o singură generaţie după judecarea lui Galileo de către Vatican. în introducere se menţiona că volumul fusese rapid interzis de către stat, de către Biserica Catolică, de către evrei şi, la scurt timp, de către calvinişti. Asta spunea multe. Extraordinara inteligenţă a autorului nu putea fi negată. Acum, în sfârşit, înţelegea de ce marele Goethe şi toţi ceilalţi germani pe care îi iubea atât de mult — Schelling, Schiller, Hegel, Lessing, Nietzsche — îl adoraseră pe acest om. Cum ar fi putut să nu admire o minte ca aceasta? Dar, desigur, ei trăiseră în alt secol şi nu ştiu-seră nimic despre noua ştiinţă a raselor, despre pericolele sângelui otrăvit — pur şi simplu admiraseră această mutaţie, această floare extraordinară crescută din mucegai. Alfred se uită la pagina de titlu: „Benedictus Spinoza" — hm, Benedictus, un nume cât se poate de îndepărtat de un nume semitic. în nota biografică se menţiona faptul că fusese excomunicat de către evrei după vârsta de douăzeci de ani şi că nu mai intrase niciodată în contact cu vreun evreu. Deci nu fusese cu adevărat evreu. Fusese o mutaţie — evreii nu-1 recunoşteau ca evreu şi, luându-şi acest nume, trebuie să-şi fi dat şi el seama de asta. Dietrich apăru pe la unsprezece şi îşi petrecu mare parte a zilei învăţându-1 pe Alfred cum să fie un redactor mai eficient. Curând acesta fu făcut responsabil de redactarea majorităţii materialelor propuse spre publicare, în câteva săptămâni, creionul roşu al lui Alfred ajunse să se mişte cu viteza luminii întru meşteşugită înnobilare a stilului şi intensităţii articolelor celorlalţi. Alfred se simţea binecuvântat: nu numai că avea un profesor minunat, dar era şi singurul „copil" al lui Dietrich. însă toate acestea aveau să se schimbe în curând. Un confrate al lui Alfred era pe drum — un confrate care va deveni centrul atenţiei. Schimbarea se produse câteva săptămâni mai târziu, în septembrie 1919, când Anton Drexler,

omul care îl întâmpinase pe Alfred la Societatea Thule, apăru la birou într-o stare de agitaţie. Dietrich tocmai se pregătea să închidă uşa pentru o discuţie privată când Drexler, cu aprobarea lui Dietrich, îi făcu semn şi lui Alfred să intre. — Alfred, dă-mi voie să te pun în temă, spuse Drexler. Ştii, desigur, că la scurt timp după prima întrunire de la Societatea Thule la care ai participat, câţiva dintre noi am înfiinţat un nou partid politic — Partidul Muncitoresc German... îmi amintesc că ai participat la una dintre primele întâlniri, mai restrânsă. Dar acum suntem pregătiţi să ne extindem. Dietrich şi cu mine vrem să te invităm la următoarea noastră întâlnire şi să te rugăm să scrii un editorial despre partid. Suntem doar imul dintre nenumăratele partide şi avem nevoie să ne facem remarcaţi. Alfred, după ce îi aruncă o privire lui Eckart, a cărui încuviinţare energică sugera că aceasta era mai mult decât o invitaţie, răspunse: —

Voi fi onorat să particip la următoarea întrunire.

Drexler păru mulţumit. închise uşa şi îi făcut semn lui Alfred să se aşeze. — Aşadar, Dietrich, cred că l-am găsit pe cel aşteptat. Să-ţi spun ce s-a întâmplat. îţi aminteşti, sunt sigur, că, atunci când am decis transformarea societăţii dintr-un club de dezbateri într-un partid politic activ cu întruniri publice, am fost nevoiţi să cerem permisiunea armatei? Şi că am fost anunţaţi că la reuniunile noastre vor participa periodic observatori militari? — îmi amintesc şi sunt întru totul de acord cu această reglementare. Comuniştii trebuie ţinuţi la respect. — Ei bine, a continuat Drexler, la o întrunire de săptămâna trecută, cu vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de participanţi, un tip cu un aspect mai degrabă din topor, îmbrăcat modest, a sosit cu întârziere şi s-a aşezat în ultimul rând. Cari, gardă de corp şi om de ordine, mi-a şoptit că este un observator militar în haine civile şi că a fost văzut şi la alte întâlniri politice, şi în teatre şi cluburi, în căutare de agitatori periculoşi. Deci, acest observator — pe nume Hitler, caporal în armată, dar care urmează să fie lăsat la vatră în câteva luni — a asistat tăcut, ascul-tându-1 pe vorbitorul care ţinea o prelegere plictisitoare despre înlăturarea capitalismului. Dar mai apoi, în timpul alocat discuţiilor, atmosfera s-a însufleţit. Cineva din public a făcut o lungă expunere în care lăuda planul stupid care tot circulă şi care susţine ruperea Bavariei de Germania şi unirea cu Austria într-un stat german sudic. Ei bine, instantaneu, acest Hitler s-a înfuriat, a sărit în picioare, s-a dus în faţa sălii şi a rostit un atac usturător împotriva acelei idei şi a oricărei propuneri care ar slăbi Germania în mod intenţionat. A continuat preţ de câteva minute, terfelindu-i pe duşmanii Germaniei — cei aliaţi cu criminalii de la Versailles care încearcă să ne ucidă ţara, să ne fragmenteze, să ne priveze de destinul nostru glorios şi aşa mai departe. A fost o criză de isterie sălbatică, iar el arăta ca un nebun gata să-şi piardă cu totul controlul. Publicul se foia neliniştit şi eram pe cale să-i cer lui Cari să-l dea afară — am ezitat doar pentru că... ei bine, pentru că e din armată. Dar tocmai atunci, de parcă ar fi ştiut ce am de gând, s-a oprit, şi-a recăpătat controlul şi a ţinut un discurs uimitor de cincisprezece minute, spontan şi cuprinzător. Nimic original la nivel

de conţinut. Vederile sale — antisemite, promilitare, anticomuniste — se aseamănă cu ale noastre. Dar modul în care le-a expus a fost uluitor. După câteva minute, toată lumea, şi vreau să spun toată lumea, a înlemnit, cu atenţia absorbită de privirea sa arzătoare şi de fiecare cuvânt al său. Acest om are un dar. Am ştiut imediat, iar după întâlnire am fugit după el şi i-am oferit pamfletul pe care l-am scris, Trezirea mea politică. De asemenea, i-am dat şi cartea mea de vizită şi l-am rugat să mă contacteze pentru a afla mai multe despre partid. —

Şi? a întrebat Eckart.

— Ei bine, m-a vizitat aseară. Am vorbit pe îndelete despre obiectivele şi scopurile partidului, iar acum el este membrul cu numărul 555 şi se va adresa partidului la următoarea întrunire. —

555? strigă Alfred. Incredibil! Aţi crescut deja atât de mult?

— între noi fie vorba, Alfred, suntem 55, şopti Drexler. în articol, te rugăm să adaugi o cifră ca să fie 555. Vom fi luaţi mai în serios dacă se va crede că suntem mai mulţi. Câteva seri mai târziu, Eckart şi Alfred mergeau împreună să-l audă pe caporalul Hitler vorbind, urmând apoi să cineze acasă la Eckart. Hitler păşi încrezător în faţa celor 40 de persoane şi, fără nicio introducere, se lansă rapid într-un avertisment pătimaş legat de pericolul reprezentat de evrei pentru Germania. — Am venit, rosti el printre dinţi, să vă avertizez cu privire la evrei şi să vă recomand un nou tip de antisemitism. Recomand un antisemitism bazat pe fapte, nu pe emoţii. Antisemitismul emoţional nu duce decât la pogromuri ineficiente. Nu aceasta este soluţia. Avem nevoie de mai mult, de mult mai mult. Avem nevoie de un antisemitism raţional. Raţiunea ne conduce la o singură concluzie, absolut de netăgăduit: eliminarea totală a evreilor din Germania. Continuă cu încă un avertisment: Revoluţia care a înlăturat regalitatea germană de la putere nu trebuie să deschidă calea pentru iudeo-bolşevism. Alfred fu surprins de termenul folosit de Hitler. El însuşi folosea aceeaşi expresie de ceva vreme şi iată că acest caporal gândea la fel, folosind aceleaşi cuvinte. Ceea ce era, în egală măsură, şi bine, şi rău. Rău, pentru că se simţea proprietarul termenului, dar bine pentru că, îşi dădu el seama, avea un aliat puternic. — O să vă spun mai multe despre pericolul evreiesc, continuă Hitler. Permiteţi-mi să vă spun mai multe despre antisemitismul raţional. El n-are a face cu religia evreilor. Religia lor nu este mai rea decât altele — toate fac parte din aceeaşi mare escrocherie religioasă. N-are a face nici cu istoria lor sau cu abominabila lor cultură parazitară, deşi păcatele lor împotriva Germaniei de-a lungul secolelor sunt nenumărate. Nu, nu acestea sunt motivele. Adevărata problemă este rasa lor, sângele impur care, cu fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare minut, slăbeşte şi ameninţă Germania. Sângele impur nu poate deveni niciodată pur. Permiteţi-mi să vă spun câte ceva despre evreii care aleg să se boteze, despre evreii convertiţi la creştinism. Aceştia sunt cei mai răi. Ei reprezintă cel mai mare pericol. Aceştia vor infecta şi vor distruge în mod viclean măreaţa noastră patrie, aşa cum au distrus toate marile civilizaţii.

Alfred tresări la această afirmaţie. „Are dreptate, are dreptate", se gândi el. Acest Hitler îi reamintea ceea ce ştia deja. Sângele nu se schimbă. Evreul e evreu. Alfred trebuia să-şi regândească întreaga atitudine faţă de chestiunea Spinoza. — Iar acum, astăzi, continuă Hitler şi începu să se bată cu pumnul în piept la fiecare punctare, trebuie să înţelegeţi că nu puteţi rămâne indiferenţi la această problemă. Paşii mici nu vor rezolva această problemă a posibilităţii recăpătării sănătăţii naţiunii noastre. Microbul evreiesc trebuie eradicat. Nu vă lăsaţi induşi în eroare crezând că puteţi lupta cu o boală fără a ucide purtătorul, fără a distruge bacilul. Să nu vă gândiţi că puteţi lupta cu tuberculoza rasială fără a vă ocupa de curăţarea naţiunii de purtătorul acestei tuberculoze rasiale. Hitler îşi înşiră argumentele cu o voce din ce în ce mai stridentă şi fiecare propoziţie pe un ton tot mai ridicat, până când păru că vocea i se va sparge în bucăţele. Dar asta nu se întâmplă. Când încheie strigând: „Această contaminare evreiască nu va înceta, această otrăvire a naţiunii nu va lua sfârşit până ce purtătorul însuşi, evreul, nu va fi alungat din mijlocul nostru", întreg publicul sări în picioare, aplaudând furtunos. Cina din acea seară la Eckart acasă avu o natură intimă — au fost prezenţi doar patru oameni: Alfred, Drexler, Eckart şi Hitler. Dar un alt Hitler — nu acel Hitler care se bate în piept, furios, ci un Hitler politicos, amabil. Soţia lui Eckart, Rosa, o femeie rafinată, îi însoţi în salon, dar se retrase discret după câteva minute, lăsându-i pe cei patru bărbaţi să discute. Eckart, cu elan cordial, aduse unul dintre cele mai bune vinuri din pivniţă, dar exuberanţa îi fu spulberată când află că Hitler e abstinent, iar Alfred un băutor ocazional. Se descurajă şi mai mult aflând că Hitler e vegetarian şi nu va gusta din gâscă prăjită aburindă pe care servitoarea o adusese cu mândrie în sufragerie. După ce bucătăreasa pregăti rapid o omletă şi cartofi pentru Hitler, cei patru mâncară şi discutară mai bine de trei ore. — Aşadar, Herr Hitler, vorbiţi-ne despre misiunea dumneavoastră actuală şi despre viitorul dumneavoastră în armată, îl îndemnă Eckart. — Armata nu prea mai are un viitor de când Tratatul de la Versailles — blestemat fie el pe vecie — a stabilit pentru noi o limită de 100.000 de soldaţi şi nicio limită pentru duşmanii noştri. Această restrângere înseamnă că voi fi lăsat la vatră în circa şase luni. în momentul de faţă, am foarte puţine sarcini în afară de observarea reuniunilor mai ameninţătoare ale celor cincizeci de partide politice care activează în prezent în München. —

Şi de ce este considerat Partidul Muncitoresc German un pericol? întrebă Eckart.

— Din cauza cuvântului „muncitoresc". Acesta trezeşte suspiciunea influenţei comunismului. Dar, Herr Eckart, vă asigur că în urma raportului meu, armata vă va oferi tot sprijinul. Situaţia e periculoasă pentru noi toţi. Bolşevicii au fost responsabili pentru capitularea ruşilor în război, iar acum s-au dedicat infiltrării în Germania şi transformării noastre într-un stat bolşevic. —

Noi doi am discutat ieri, spuse Drexler, despre valul recent de asasinate ale liderilor

stângişti. Aţi dori să repetaţi pentru Herr Eckart şi Herr Rosenberg cum credeţi că ar trebui să reacţioneze armata şi poliţia? — Cred că sunt mult prea puţine asasinate, iar dacă ar fi după mine, aş aproviziona asasinii cu mai multe gloanţe. Atât Eckart, cât şi Drexler zâmbiră larg la auzirea răspunsului şi Eckart întrebă: —

Care este, până acum, părerea dumneavoastră despre partidul nostru?

— îmi place ce văd. Sunt întru totul de acord cu platforma partidului şi, după analiza situaţiei, nu am nicio rezervă în a-mi uni destinul cu partidul dumneavoastră. — Ce spuneţi de dimensiunile reduse ale partidului? întrebă Drexler. Alfred, jurnalistul nostru, aici de faţă, a fost oarecum surprins să afle că primii noştri 500 de membri sunt de natură mitică. — Ah, în calitate de jurnalist, spuse Hitler întorcându-se spre Alfred, sper că veţi fi de acord că adevărul este ceea ce crede publicul. Sincer vorbind, Herr Drexler, dimensiunile noastre reduse, sunt, după mine, un avantaj, nu un dezavantaj. Am solda mea militară, puţine misiuni din partea superiorului meu, iar în următoarele şase luni am de gând să lucrez neîncetat pentru partid în speranţa că, în curând, îmi voi pune amprenta asupra lui. — îmi permiteţi să vă cer mai multe informaţii despre serviciul dumneavoastră militar, Herr Hitler? întrebă Eckart. Ce mă interesează în mod deosebit este gradul dumneavoastră. Aveţi, în mod evident, foarte mare potenţial de conducător. Ar trebui să aveţi un grad mai înalt, şi totuşi sunteţi caporal? — Trebuie să adresaţi această întrebare superiorilor mei. Bănuiesc că vor spune că aş fi putut fi un mare conducător, dar că m-am opus prea puternic să mă las condus. însă mai grăitoare sunt faptele. Se întoarse către Alfred pentru a fi sigur că acesta ia notiţe: Am primit două cruci de fier pentru vitejie. Puteţi verifica asta cu cei din armată, Herr Rosenberg. Un bun jurnalist trebuie să verifice faptele, chiar atunci când există situaţii în care poate alege să nu le folosească. Şi am fost rănit de două ori în linia întâi. Prima dată m-am ales cu răni de şrapnel la picior. Dar, în loc să mă bucur de o lungă convalescenţă, am insistat să mă întorc imediat la regimentul meu. A doua oară am primit un cadou de la prietenii noştri britanicii — gaz muştar. O parte dintre noi am fost orbiţi temporar şi am supravieţuit doar pentru că unul a orbit doar pe jumătate. El ne-a condus, ţinându-ne cu toţii într-o înlănţuire de mâini, de pe front până la punctul de prim ajutor. Am fost tratat la spitalul Pasewalk şi externat acum un an, rămânând cu ceva probleme la corzile vocale. Alfred, luând notiţe de zor, îşi ridică privirea şi spuse: —

Corzile dumneavoastră vocale păreau bine sănătoase aseară.

— Da, aşa m-am gândit şi eu. E ciudat, dar cei care mă cunoşteau înainte de a fi rănit spun că gazul ăsta de clor pare să-mi fi făcut vocea mai puternică. Credeţi-mă, nu voi ezita să o folosesc

împotriva criminalilor francezi şi britanici. — Sunteţi un vorbitor excelent, Herr Hitler, spuse Eckart, şi cred că veţi deveni de nepreţuit pentru partidul nostru. Spuneţi-mi: aţi studiat undeva vorbitul in public? — Doar pentru o scurtă perioadă de timp, în armată. Pe baza câtorva discursuri improvizate în faţa altor soldaţi, am beneficiat de câteva ore de instruire şi am primit sarcina de a le ţine prelegeri prizonierilor germani reveniţi în ţară despre pericolele majore care ameninţă Germania: comunismul, evreii şi pacifismul. Dosarul meu militar conţine un raport al superiorului meu în care acesta mă numeşte „un orator înnăscut". Cred că are dreptate. Am un dar şi intenţionez să-l folosesc în beneficiul partidului nostru. Eckart continuă să pună întrebări cu privire la educaţia şi lecturile lui Hitler. Alfred fu surprins să afle că acesta fusese pictor şi împărtăşi revolta acestuia faţă de evreii care controlează Academia Vieneză de Artă şi care îi refuzaseră accesul la facultatea de pictură. Ei conveniră să deseneze împreună, cândva. La sfârşitul serii, pe când oaspeţii se pregăteau să plece, Eckart îi ceru lui Alfred să mai rămână pentru a discuta nişte probleme de serviciu. Când rămaseră singuri, Eckart turnă rachiu pentru amândoi, ignorând refuzul lui Alfred, şi îi spuse: — Ei bine, Alfred, a sosit. Cred că în seara asta am văzut viitorul Germaniei. E grosolan şi necioplit — are multe defecte, ştiu. Dar are forţă, multă forţă! Şi e animat de sentimentele potrivite. Nu eşti de acord? Alfred era nehotărât. — înţeleg ce aţi văzut la el. Dar când mă gândesc la alegeri, prevăd că unele categorii importante de germani s-ar putea să nu fie de acord. Vor accepta ei, oare, un om care nu a studiat nici măcar o zi la universitate? —

Un vot de om. Marea majoritate, asemenea lui Hitler, au făcut şcoala vieţii.

Alfred îndrăzni şi mai mult: — Totuşi, cred că măreţia Germaniei provine de la marile noastre suflete — Goethe, Kant, Hegel, Schiller, Leibniz. Nu sunteţi de acord? — Tocmai de aceea ţi-am cerut să rămâi. El are nevoie de... cum să-i spun? De cizelare. De desăvârşire. Citeşte, însă e un cititor extrem de selectiv şi trebuie să umplem golurile. Aceasta, Rosenberg, va fi sarcina noastră — a ta şi a mea. însă trebuie să fim abili şi subtili. Simt că este foarte mândru, iar sarcina noastră herculeană este să-l educăm, fără ca el să o ştie. Alfred plecă acasă cu paşi apăsaţi. Viitorul devenise mai clar. O nouă piesă de teatru avea premiera şi, deşi era sigur că va face parte din distribuţie, rolul primit nu era cel la care visase. 1 Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, ed. cit., p. 13

Capitolul nouăsprezece Amsterdam — 27 iulie 1656 Exteriorul Sinagogii Talmud Tora, marea sinagogă a evreilor sefarzi, semăna cu exteriorul oricărei case de pe Houtgracht, un bulevard mare şi aglomerat unde locuiau marea majoritate a evreilor sefarzi din Amsterdam. Dar interiorul sinagogii, cu mobilierul său maur opulent, aparţinea unei alte lumi. Lângă peretele lateral — aflat cel mai aproape de Ierusalim —, se găsea un chivot sfânt, sculptat minuţios, în care erau ţinute, după o perdea brodată cu fir roşu închis, sulurile Torei. în faţa chivotului se găsea bima de lemn ce servea drept platformă pentru rabin, cantor, pentru cititorul din ziua respectivă şi alte persoane de seamă. Toate ferestrele erau acoperite cu draperii grele, brodate cu păsări şi viţă-de-vie, împiedicând trecătorii să vadă interiorul sinagogii. Sinagoga servea drept centru comunitar evreiesc, şcoală ebraică şi casă de rugăciune pentru oficierea slujbelor simple de dimineaţă, a ceremoniilor de Sabat şi a evenimentelor festive din perioada sărbătorilor de toamnă. Nu erau mulţi cei care participau în mod regulat la rugăciunile scurte, zilnice; adesea erau doar zece bărbaţi — mynian-ul necesar —, iar dacă nu erau prezenţi zece, se mai căutau rapid pe stradă câţiva. Bineînţeles, femeile nu puteau face parte din mynian. însă în dimineaţa zilei de joi, 27 iulie 1656, erau nu doar zece credincioşi pioşi şi liniştiţi, ci aproape trei sute de membri gălăgioşi ai congregaţiei, care ocupau toate locurile, pe scaune şi în picioare. Erau prezenţi nu doar credincioşii care veneau în fiecare zi sau cei care veneau de Sabat, ci chiar şi cei mai scumpi la vedere. Motivul pentru această importantă şi gălăgioasă adunare? Frenezia era alimentată de acelaşi fior, de aceeaşi oroare şi fascinaţie sumbră care, de-a lungul timpului, înflăcărase mulţimile care se repezeau să asiste la răstigniri, spânzurări, decapitări şi autodafeuri. în sânul comunităţii evreieşti din Amsterdam se răspândise vestea că Baruch Spinoza avea să fie excomunicat. Cherem-urile erau frecvente în comunitatea evreiască din Amsterdamul secolului al XVII-lea. La fiecare câteva luni avea loc câte un cherem, şi orice evreu adult asistase la câteva. Dar mulţimea numeroasă din 27 iulie anticipase că nu era vorba de un cherem obişnuit. Familia Spinoza era binecunoscută tuturor evreilor din Amsterdam. Tatăl lui Baruch şi unchiul său, Avraam, făcuseră de multe ori parte din mahamad, consiliul de conducere al sinagogii, şi amândoi bărbaţii erau îngropaţi în cea mai sfântă parte a cimitirului. Cu toate acestea, căderea în dizgraţie a celor suspuşi a tulburat întotdeauna mulţimile: partea întunecată a admiraţiei este invidia combinată cu nemulţumirea faţă de modestia propriei condiţii. De origine antică, cherem-urile au fost descrise pentru prima dată în secolul al II-lea î.H., în Mişna, prima compilaţie scrisă a tradiţiilor rabinice orale. Un compendiu sistematic de abateri care se soldează cu cherem-uri a fost realizat în secolul al XV-lea de către rabinul Joseph Caro în influenta sa carte Masa pusă (Shulchan Arukh), care a fost tipărită pe scară largă, fiind bine

cunoscută de evreii din Amsterdamul secolului al XVII-lea. Rabinul Caro enu-merase un şir lung de abateri care justifică cherem-ul, inclusiv jocurile de noroc, comportamentul obscen, neplata impozitelor, insultarea în public a altor membri ai comunităţii, căsătoria fără consimţământul părinţilor, adulterul sau bigamia, nerespectarea unei decizii a mahamadului, lipsa de respect faţă de un rabin, implicarea în discuţii teologice cu neevreii, negarea validităţii legii rabinice orale şi punerea la îndoială a nemuririi sufletului sau a naturii divine a Torei. Curiozitatea din rândurile mulţimii de la Sinagoga Talmud Tora fusese stârnită nu doar de cine, ci şi de ce fusese respectivul supus cherem-ului: zvonurile prevesteau o severitate maximă. Majoritatea cherem-milor erau mustrări publice blânde care se finalizau cu o amendă sau cu marginalizarea pentru câteva zile sau săptămâni. în cazurile mai grave, în care era vorba de blasfemie, pedeapsa uzuală era mai lungă, de unsprezece ani într-unul din cazuri. Cu toate acestea, reintegrarea era întotdeauna posibilă dacă persoana era dispusă să se căiască şi să accepte unele pedepse prescrise — de obicei, o amendă mare sau, în cazul infamului Uriel da Costa, biciuirea publică. Dar cu câteva zile înainte de 27 iulie 1656, circulaseră zvonuri despre un cherem de o severitate fără precedent. Conform obiceiului, la cherem-un, interiorul sinagogii era luminat doar de lumânări de ceară neagră, dintre care şapte se aflau în candelabrul mare, iar douăsprezece în nişe din pereţi. Rabinul Mortera şi asistentul său, rabinul Aboab, care revenise după treisprezece ani petrecuţi în Brazilia, stăteau unul lângă celălalt pe bima din faţa Sfântului chivot, flancaţi de cei şase membri ai parnassim-ului. Aşteptând solemn ca adunarea să se liniştească, rabinul Mortera ţinea sus un document în ebraică şi, fără vreun salut sau introducere, dădu citire proclamaţiei ebraice cu vocea sa bubuitoare. Majoritatea celor prezenţi ascultară în tăcere. Cei câţiva care înţelegeau ebraica vorbită le şopteau în portugheză vecinilor, care, la rândul lor, transmiteau mai departe informaţia pe rânduri. Când rabinul Mortera termină de citit, starea de spirit a adunării devenise sobră, aproape sinistră. Rabinul Mortera făcu doi paşi în spate, în vreme ce rabinul Aboab înaintă şi începu să traducă cherem-ul, cuvânt cu cuvânt, din ebraică în portugheză. „Seniorii din Parnassim anunţă că, având de mult cunoştinţă de părerile şi acţiunile necurate ale lui Baruch Spinoza, s-au străduit prin diferite mijloace şi promisiuni să-l abată de la căile necurate pe care o apucase. Nereuşind însă să-l facă să-şi schimbe obiceiurile păcătoase, ci, dimpotrivă, primind zi de zi informaţii îngrijorătoare despre ereziile îngrozitoare pe care le comitea şi le gândea şi despre faptele sale monstruoase, şi având pentru toate acestea numeroşi martori de încredere care au depus mărturie în acest sens, în prezenţa numitului Spinoza, aceştia s-au convins de adevărul acestei chestiuni; şi după ce toate acestea au fost cercetate în prezenţa onorabililor rabini, ei au decis că numitul Spinoza trebuie să fie excomunicat şi expulzat din rândurile poporului lui Israel." „Erezii îngrozitoare?" „Fapte necurate?" „Fapte monstruoase?" Un murmur se înălţă din mulţime. Oamenii uimiţi se priveau unii pe alţii. Mulţi îl cunoşteau pe Baruch Spinoza de o viaţă. Cei mai mulţi îl admirau şi nimeni nu avea cunoştinţă de implicarea lui în ticăloşii, fapte

monstruoase sau erezii îngrozitoare. Rabinul Aboab continuă: „Din porunca îngerilor şi din ordinul celor sfinţi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Binecuvântat fie El, şi cu îngăduinţa întregii sfinte adunări şi în faţa acestor suluri sfinte cu cele 613 de precepte înscrise în ele, îl excomunicăm, expulzăm, blestemăm şi osândim pe Baruch Spinoza; blestemându-1 cu excomunicarea la care a condamnat Iosua Ierihonul, precum şi cu blestemul cu care Elisei i-a blestemat pe tineri şi cu toate pedepsele ce simt scrise în Cartea legii." Din secţiunea destinată bărbaţilor, Gabriel o căută din priviri pe Rebeca în zona rezervată femeilor, încercând să-i surprindă reacţia la acest blestem violent împotriva fratelui lor. Gabriel mai asistase la cherem-uri, dar niciodată la unul atât de vehement. Dintr-odată situaţia se înrăutăţi. Rabinul Aboab continuă: „Blestemat fie Baruch Spinoza ziua, precum şi noaptea; blestemat fie el atunci când e culcat, şi blestemat când se ridică. Blestemat fie el când iese din casă, şi blestemat fie când se întoarce. Domnul nu-1 va cruţa, ci mânia şi stăruinţa Domnului se vor abate asupra lui, şi Domnul îi va şterge numele de pe faţa pământului. Şi Domnul îl va izola întru rău de toate seminţiile lui Israel, în acord cu toate blestemele legământului, ce sunt scrise în această Carte a legii. Iar voi, cei ce vaţi lipit de Domnul Dumnezeul vostru, sunteţi vii până în ziua de astăzi." în timp ce rabinul Aboab se retrăgea, rabinul Mortera făcu un pas în faţă şi aruncă o căutătură cruntă adunării, de parcă voia să-l privească în ochi pe fiecare participant, apoi rar, accentuând fiecare silabă, rosti surghiunul: „Poruncim ca nimeni să nu comunice cu Baruch Spinoza, nici măcar în scris, nici să-i facă vreo favoare şi nici să locuiască sub acelaşi acoperiş cu el, nici să se afle la mai puţin de 4 coţi de el, nici să citească vreun tratat creat sau scris de el." Rabinul Mortera dădu din cap către rabinul Aboab. Fără un cuvânt, cei doi bărbaţi îşi dădură mâna şi coborâră împreună de pe bima. Apoi, urmaţi de cei şase membri ai parnassim-ului, păşiră de-a lungul culoarului şi ieşiră din sinagogă. Adunarea începu să vocifereze zgomotos. Nici chiar cei mai bătrâni nu-şi aminteau de un cherem atât de aspru. Nu se făcuse nicio referire la pocăinţă sau repunere în drepturi. Toţi cei prezenţi păreau să înţeleagă implicaţiile cuvintelor rabinului. Acest cherem era irevocabil.

Capitolul douăzeci München — martie 1922 Pe măsură ce treceau săptămânile, Alfred îşi schimbă părerea despre rolul pe care îl primise. Nu mai era împovărător, ci o oportunitate minunată, rolul perfect prin care să exercite o mare influenţă asupra destinului Patriei. Partidul era încă mic, dar Alfred ştia că era partidul viitorului. Hitler locuia într-un mic apartament din apropierea biroului şi îl vizita aproape zilnic pe Eckart, care îşi povă-ţuia protejatul accentuându-i antisemitismul, lărgindu-i viziunea politică şi prezentându-1 unor importanţi germani cu vederi de dreapta. Trei ani mai târziu, Hitler îi va dedica volumul al doilea din Mein Kampf lui Dietrich Eckart, „omul care şi-a dedicat întreaga viaţă trezirii conştiinţei poporului nostru prin scrierile, gândurile şi faptele sale". Şi Alfred se vedea des cu Hitler, întotdeauna după-amiaza târziu sau seara, pentru că Hitler se culca târziu şi dormea până la prânz. Discutau, se plimbau şi vizitau muzee şi galerii. Existau doi Hitleri. Unul era Hitler oratorul feroce, care electriza şi hipnotiza orice mulţime căreia îi vorbea. Alfred nu mai văzuse niciodată aşa ceva, iar Anton Drexler şi Dietrich Eckart erau extaziaţi că găsiseră în cele din urmă omul care să conducă partidul spre viitor. Alfred participase la multe dintre întâlniri — şi fuseseră o mulţime. Hitler vorbea cu o energie inepuizabilă oriunde găsea public, la colţurile bulevardelor înţesate de oameni, în tramvaie aglomerate şi, în principal, în berării. Faima lui de orator se răspândi repede, iar publicul îi crescu — uneori la peste o mie de oameni. Mai mult, pentru a face partidul mai atrăgător, Hitler sugeră schimbarea numelui din Partidul Muncitoresc German în Partidul Muncitoresc German Naţional Socialist (Nationalsozialis-tische Deutsche Arbeiterpartei sau NSDAP). Ocazional, Alfred ţinea şi el discursuri în faţa membrilor de partid la care, în general, Hitler participa şi pe care le aplauda întotdeauna. — Ideile au fost wunderbar, obişnuia Hitler să spună. Dar e nevoie de mai multă pasiune, de mai multă pasiune. Şi apoi mai era şi celălalt Hitler — Hitler cel prietenos, relaxat, binecrescut, care asculta părerile lui Alfred despre istorie, estetică, literatură germană. — Gândim la fel, exclama adesea Hitler, fără să ştie că Alfred fusese cel care plantase multe din seminţele care răsăreau acum în mintea lui. într-o zi, Hitler îl vizită la noul său birou de la Vôlkischer Beobachter (Observatorul Poporului) pentru a-i înmâna un articol despre alcoolism pe care dorea să-l publice. în acel an, Partidul Nazist cumpărase ziarul Societăţii Thule, MUnchener Beobachter, rebotezându-1 rapid şi dându1 pe mâna lui Dietrich Eckart, care îşi închise propriul ziar, transferând întreg personalul la cel nou. Hitler aşteptă în timp ce Alfred îi citi articolul şi fu surprins să-l vadă pe Alfred deschizând sertarul biroului şi scoţând ciorna unui articol despre alcoolism, la care, întâmplător, lucra şi el.

După ce citi rapid articolul lui Alfred, Hitler îşi ridică privirea şi spuse: —

Sunt gemene.

—

Da, sunt atât de asemănătoare, încât îmi voi retrage articolul, replică Alfred.

— Nu, insist să n-o faci. Publică-le pe amândouă. Vor avea un impact mai mare dacă sunt publicate deodată, în aceeaşi ediţie. Pe măsură ce Hitler prelua tot mai multă putere executivă în cadrul partidului, el hotărî ca toţi vorbitorii din partid să-i prezinte lui discursurile înainte de a fi ţinute. Ulterior, pe Alfred îl scuti de această obligaţie — nu era necesară, spuse el, pentru că discursurile lor erau atât de asemănătoare. însă Alfred observă unele diferenţe. Una dintre acestea era că Hitler, în ciuda educaţiei formale limitate şi a lacunelor uriaşe în cunoştinţele sale, avea o încredere în sine extraordinară. Hitler folosea încontinuu sintagme precum „de nezdruncinat", sugerând încrederea totală în propriile convingeri şi promisiunea absolută ca niciodată, sub nicio formă, să nu schimbe nici măcar un singur aspect al acestor convingeri. Alfred se minuna ascultându-1 pe Herr Hitler. De unde provenea această încredere? Alfred şi-ar fi vândut sufletul pentru o astfel de încredere şi, dezgustat, se făcea mic uitându-se la el însuşi cum căuta mereu dovezi că este înţeles şi aprobat. Mai exista o diferenţă. în vreme ce Alfred vorbea adesea despre necesitatea „eliminării" evreilor din Europa sau despre „recolonizarea", „relocarea" sau „evacuarea" evreilor, Hitler folosea un alt limbaj. El vorbea de „exterminarea" sau „eradicarea" evreilor, chiar de spânzurarea tuturor evreilor de stâlpii de iluminat. Dar cu siguranţă că aceasta era doar o chestiune de retorică, menită să electrizeze publicul. Pe măsură ce treceau lunile, Alfred îşi dădu seama că-1 subestimase pe Hitler. Era un om foarte inteligent, un autodidact care devora cărţi cu lăcomie, reţinea informaţiile şi era ahtiat după artă şi muzica lui Wagner. Totuşi, în lipsa unei pregătiri universitare sistematice, baza lui de cunoştinţe era neuniformă şi conţinea prăpăstii de ignoranţă. Alfred făcu tot ce-i stătu în putinţă pentru a le corecta, dar nu era o sarcină uşoară. Mândria lui Hitler era de aşa natură încât Alfred nu-i putea spune niciodată în mod explicit ce să citească. A învăţat în schimb să-l îndrume indirect, remarcând că dacă el vorbea, să zicem, despre Schiller, câteva zile mai târziu Hitler putea conversa în detaliu şi cu o încredere de nezdruncinat despre operele dramatice ale lui Schiller. * într-o dimineaţă de primăvară din acel an, Dietrich Eckart se apropie de uşa biroului lui Alfred, privi câteva momente prin geamul de sticlă la protejatul său, care redacta de zor un articol, iar apoi, clătinând din cap, bătu în sticlă şi îi făcut semn lui Alfred să-l urmeze în biroul său. Odată intraţi, îi arătă un scaun. —

Trebuie să-ţi vorbesc... pentru numele lui Dumnezeu, Alfred, nu mai fi atât de îngrijorat! Te

descurci de minune. Sunt extrem de mulţumit de sârguinţa dumitale. Dacă e vorba, aş sugera mai puţină sârguinţă, câteva beri în plus şi mult mai multă pălăvrăgeală. Munca prea multă nu este întotdeauna o virtute. Dar asta este o discuţie pe care o vom avea cu alt prilej. Ascultă, eşti tot mai valoros pentru partidul nostru şi vreau să grăbesc dezvoltarea ta. Eşti de acord că redactorii care publică lucruri pe care le cunosc sunt avantajaţi? — Desigur. Alfred se strădui să-şi păstreze zâmbetul pe buze, dar era neliniştit în legătură cu ce avea să urmeze. Eckart era total imprevizibil. —

Ai vizitat Europa?

—

Foarte puţin.

— Cum poţi scrie despre duşmanii noştri fără să-i fi văzut cu ochii tăi? Un luptător adevărat trebuie să se oprească din când în când pentru a-şi ascuţi armele. Nu-i aşa? —

Fără îndoială, îl aprobă Alfred, prudent.

—

Atunci du-te şi fă-ţi bagajele. Zborul spre Paris pleacă peste trei ore.

—

Paris? Zbor? Trei ore?

— Da. Dimitri Popoff, unul dintre marii sponsori ruşi ai partidului, are o întâlnire de afaceri importantă acolo. El zboară azi împreună cu doi asociaţi şi a fost de acord să strângă fonduri de la comunitatea Ruşilor Albi de acolo. Zboară cu unul dintre noile Junker F 13S, în care încap patru pasageri. Plănuisem să-l însoţesc, dar nişte dureri supărătoare în piept pe care le-am avut ieri mă împiedică. Medicul şi soţia îmi interzic să plec. Vreau să mergi tu în locul meu. — îmi pare rău de suferinţa dumneavoastră, Herr Eckart. Dar, dacă doctorul vă recomandă odihnă, n-ar trebui să vă las singur cu următoarele două numere ale ziarului... — Doctorul n-a spus nimic despre odihnă. Este pur şi simplu precaut, pentru că nu ştie prea multe despre efectele zborului asupra acestui tip de afecţiune. Ziarele sunt aproape scrise. Mă ocup eu. Du-te la Paris. —

Ce aţi dori să fac acolo?

— Vreau să-l însoţeşti pe Herr Popoff la întâlnirile cu potenţialii sponsori. Dacă va dori, le vei vorbi chiar tu sponsorilor. E timpul să înveţi să vorbeşti cu cei bogaţi. Apoi vei reveni acasă încet, cu trenul. Ia-ţi liber o săptămână sau zece zile. Fii un om liber. Călătoreşte unde doreşti şi observă lucrurile. Vezi cum sărbătoresc duşmanii noştri Tratatul de la Versailles. Ia notiţe. Tot ce vei observa va fi util pentru ziar. Apropo, Herr Popoff a fost de acord să îţi pună la dispoziţie o sumă frumuşică de franci francezi ca diurnă. Vei avea nevoie de ei. Marca germană este aproape lipsită de valoare în străinătate, din cauza inflaţiei. Este aproape fără valoare şi aici! —

Preţul pâinii creşte de la o zi la alta, consimţi Alfred.

— Exact. Iar eu scriu chiar acum un articol pentru numărul următor despre motivele pentru care trebuie să mărim din nou preţul ziarului. La decolare, Alfred apucă braţele scaunului şi privi pe fereastră în vreme ce Miinchenul devenea tot mai mic cu fiecare secundă. Amuzat de teama lui Alfred, Herr Popoff, cu dinţi strălucitori de aur, strigă acoperind urletul motoarelor: —

E prima oară când zbori?

Alfred dădu aprobator din cap şi se uită pe fereastră, recunoscător că zgomotul făcea imposibilă orice conversaţie cu Herr Popoff şi ceilalţi doi pasageri. Se gândi la remarca lui Eckart despre pălăvrăgeală... de ce era oare atât de nepriceput la discuţiile relaxate? De ce era atât de secretos? De ce nu-i spusese lui Eckart despre călătoria pe care o făcuse în Elveţia cu mătuşa sa sau că, în urmă cu câţiva ani, chiar înainte de izbucnirea războiului, el şi logodnica lui, Hilda, vizitaseră Parisul? Poate că, pur şi simplu, dorea să-şi şteargă trecutul baltic şi să se nască din nou, ca cetăţean german al Patriei. Nu, nu, nu — ştia că e vorba de ceva mai profund. întotdeauna îi fusese frică să se deschidă în faţa celorlalţi. Tocmai de aceea cele două conversaţii avute cu Friedrich la berărie fuseseră atât de extraordinare şi de eliberatoare. încercă să sape mai adânc în sine, dar, ca întotdeauna, se rătăci. Trebuie să mă schimb... Am să-l vizitez din nou pe Friedrich. A doua zi, Herr Popoff îl lăsă pe Alfred să discute despre platforma partidului şi să explice de ce partidul era singurul capabil să-i oprească pe iudeo-bolşevici. Un bancher care purta pe degetul mic un inel cu diamant ce-ţi lua vederea îi spuse lui Alfred: — Am înţeles că denumirea oficială a partidului este acum Partidul Muncitoresc German Naţional Socialist — Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei? —

Da.

— De ce un nume atât de greoi şi confuz? „Naţional" sugerează „dreapta", „socialist" stânga, „german" dreapta şi „muncitoresc" stânga! Este imposibil. Cum poate partidul dumneavoastră să fie totul în acelaşi timp? — Este exact ceea ce-şi doreşte Herr Hitler, să fie totul pentru toţi oamenii — cu excepţia evreilor şi a bolşevicilor, desigur. Avem un plan cu bătaie lungă. Primul nostru obiectiv este ca, în următorii câţiva ani, să intrăm în parlament în număr mare. —

în parlament? Credeţi că masele ignorante pot conduce?

— Nu. Dar mai întâi trebuie să obţinem puterea. Democraţia noastră parlamentară este slăbită în mod fatal de incursiunile bolşevicilor şi vă promit că, în cele din urmă, vom termina cu acest sistem parlamentar. Hitler mi-a spus de multe ori asta. Iar obiectivele partidului simt foarte clare în noua platformă. Am adus copii ale noului program în douăzeci şi cinci de puncte. La finalul vizitelor, Herr Popoff îi înmână lui Alfred un plic burduşit cu franci francezi.

— Aţi făcut treabă bună, Herr Rosenberg. Cu aceşti franci o veţi scoate la capăt în călătoriile dumneavoastră prin Europa. Prezentările dumneavoastră au fost excelente, aşa cum m-a asigurat Herr Eckart. Şi într-o rusă atât de frumoasă. O rusă minunată. Toată lumea a fost plăcut impresionată. O săptămână liberă! Ce plăcere să rătăcească oriunde îşi dorea. Eckart avusese dreptate, muncise prea mult. Colindând străzile Parisului, Alfred observă veselia şi opulenţa prezente pretutindeni, ce contrastau cu tristeţea Berlinului şi cu sărăcia şi agitaţia din München. Parisul avea puţine cicatrici de război, cetăţenii săi păreau bine hrăniţi, restaurantele erau arhipline, şi totuşi Franţa, alături de Anglia şi Belgia, continuau să sugă sângele Germaniei cu draconice despăgubiri de război. Alfred decise să-şi petreacă două zile la Paris — galeriile şi negustorii de artă îi făceau cu ochiul — şi apoi să ia trenul spre nord, către Belgia şi apoi Olanda — ţara lui Spinoza. De acolo urma să facă o călătorie lungă cu trenul spre casă, via Berlin, unde-1 va vizita pe Friedrich. în Belgia, Alfred realiză că oraşul Bruxelles nu e pe gustul său şi detestă vederea clădirii legislative belgiene, unde duşmanii Germaniei nu conteneau să formuleze noi şi noi metode de a jefui Patria. A doua zi, vizită cimitirul militar german din Ypres, unde Patria suferise pierderi îngrozitoare în timpul războiului mondial şi unde Hitler luptase atât de curajos. Apoi porni spre nord, spre Amsterdam. Alfred habar n-avea ce căuta. Ştia doar că această chestiune Spinoza îi răsună în minte. Era intrigat de evreul Spinoza. „Nu, îşi spuse, nu intrigat; fii sincer, îl admiri — aşa cum a făcut-o şi Goethe." Alfred nu îna-poiase bibliotecii exemplarul din Tratatul teologico-politic al lui Spinoza şi de multe ori citea câteva paragrafe seara, în pat. Dormea prost; dintr-un motiv inexplicabil, devenea neliniştit când se băga în pat şi părea că se împotriveşte somnului. Acesta era încă un subiect pe care dorea să-l discute cu Friedrich. în tren deschise Tratatul la pagina la care adormise cu o noapte înainte. încă o dată fu impresionat de îndrăzneala lui Spinoza care cuteza să conteste autoritatea religioasă din secolul al XVII-lea. Iată cum a subliniat neconcordanţele din Scripturi şi absurditatea de a crede că un document e de origine divină, când e plin de erori umane. Era încântat în special de pasajele în care Spinoza îi ridiculiza pe preoţii şi rabinii care credeau că au acces privilegiat la intenţiile lui Dumnezeu. „Iar dacă unii vor socoti că este un hulitor acela care spune că Scriptura este în unele locuri greşită, mă întreb cu ce nume îi voi mai boteza pe aceia care intercalează în Scriptură tot ce vor ei! Pe cei ce defăimează în aşa hal pe scriitorii Scripturii, încât să se creadă că aceştia nu fac decât să se bâlbâie şi să încurce totul."1 Şi iată cum Spinoza, cu o trăsătură de condei, îi expediază pe zeloţii mistici evrei: „Am citit şi chiar am cunoscut câţiva cabalişti proşti, de a căror sminteală n-am putut să mă mir îndeajuns."2 Ce paradox! Un evreu pe cât de curajos, pe atât de înţelept. Cum ar reacţiona Houston Stewart Chamberlain la chestiunea Spinoza? Ce-ar fi să-l vizitez la Bayreuth şi să-l întreb despre chestiunea Spinoza? Da, aşa voi face — şi-l voi ruga pe Hitler să mă însoţească. La urma urmelor, nu suntem noi doi urmaşii săi intelectuali? Cel mai probabil, Chamberlain va trage

concluzia că Spinoza nu era evreu. Şi ar avea dreptate — cum ar putea fi Spinoza evreu? în ciuda neîncetatei îndoctrinări religioase, el a respins Dumnezeul evreu şi poporul evreu. Spinoza avea o înţelepciune sufletească — prin vine trebuie să-i fi curs sânge neevreiesc. însă până în acel moment, în cercetările sale genealogice, descoperise doar că tatăl lui Spinoza, Michael D'Espinoza, provenea probabil din Spania şi imigrase în Portugalia şi apoi la Amsterdam la începutul secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, investigaţiile sale se soldaseră cu rezultate neaşteptate, interesante. Cu doar o săptămână în urmă, descoperise că regina Isabella proclamase, în secolul al XV-lea, legi rasiale (limpieza de sangre) prin care li se interzicea evreilor convertiţi să ocupe poziţii influente în administraţie şi armată. Fusese suficient de înţeleaptă pentru a înţelege că răul evreiesc nu provenea din ideile religioase, ci se găsea chiar în sânge. Şi legiferase acest lucru! Jos pălăria pentru Regina Isabella! îşi schimbase acum părerea despre ea. Iniţial, îi legase numele doar de descoperirea Americii, acea cloacă a amestecului rasial. Amsterdamul părea mai plăcut decât Bruxelles-ul, probabil din cauza neutralităţii olandeze din timpul războiului. Alăturându-se pentru o jumătate de zi unui grup turistic, dar stând retras, Alfred navigă pe canalele din Amsterdam şi se opri pentru a vizita obiective turistice. Ultima oprire fu cea de la Jodenbreestraat, pentru a vizita Marea Sinagogă Sefardă care era oribilă şi uriaşă, având 2.000 de locuri şi etalând un amestec de cea mai joasă speţă — un amalgam de coloane greceşti, ferestre creştine arcuite şi sculpturi maure de lemn. Alfred şi-l imagină pe Spinoza stând înaintea platformei centrale în vreme ce era blestemat şi afurisit de rabinii ignoranţi şi apoi ieşind, bucurându-se probabil în secret de eliberarea sa. Nu trecuseră câteva secunde de când îşi ştersese această imagine din minte, când află din ghid că Spinoza nu pusese niciodată piciorul în această sinagogă. Ea fusese construită în 1675, la aproximativ douăzeci de ani după excomunicarea lui Spinoza, care îl împiedicase, Alfred ştia, să intre în vreo sinagogă sau chiar să discute cu vreun evreu. Peste drum era o mare sinagogă a evreilor aşkenazi, mai mohorâtă, mai solidă şi mai puţin pretenţioasă. La o stradă distanţă de cele două sinagogi era locul unde se născuse Spinoza. Casa fusese demolată cu mult timp în urmă şi înlocuită de uriaşa Biserică Catolică, Moise şi Aaron. Alfred abia aştepta să-i povestească lui Hitler despre asta. Era un exemplu grăitor pentru ceea ce amândoi credeau cu tărie: iudaismul şi creştinismul sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Alfred zâmbi amintindu-şi fraza isteaţă a lui Hitler — omul acesta extraordinar se descurca atât de bine cu cuvintele: „Iudaism, catolicism, protestantism, ce mai contează? Toate fac parte din aceeaşi escrocherie religioasă." în dimineaţa următoare, urcă într-un tramvai cu aburi spre Rijnsburg, unde se afla Muzeul Spinoza. Deşi fu o călătorie de doar două ore, băncile de lemn lungi şi tari o făcură să pară nesfârşită. Staţia cea mai apropiată de mica localitate Rijnsburg se afla la trei kilometri de destinaţia lui, unde ajunse cu o căruţă. Muzeul consta într-o căsuţă de cărămidă cu numărul 29 şi două plăci pe peretele exterior. CASA LUI SPINOZA CASA DOCTORULUI DIN 1660 FILOSOFUL B. SPINOZA A LOCUIT AICI ÎNTRE ANII 1660 ŞI 1663.

Pe a doua placă scria: VAI! DE-AM FI TOŢI ÎNŢELEPŢI ŞI CU SUFLET BUN, AM TRĂI ÎN PARADIS, NU-N IAD, CA ACUM! Prostii, gândi Alfred. Spinoza fusese înconjurat de idioţi. Plimbându-se în jurul clădirii, Alfred descoperi că jumătate din casă era muzeu, iar jumătate era locuită de o familie de săteni care foloseau o intrare laterală separată. Plugul vechi de pe alee sugera că aceştia erau, probabil, agricultori. Uşa muzeului era atât de scundă, încât Alfred trebui să se aplece pentru a intra. Apoi trebui să plătească o taxă de intrare unui paznic evreu îmbrăcat sărăcăcios care părea abia trezit din somn. Paznicul era ceva de speriat! Era evident că nu se bărbierise de zile bune, iar sub ochii înceţoşaţi avea cearcăne. Alfred era singurul vizitator şi privi în jur dezamăgit, întregul muzeu consta în două camere mici, de doi metri şi jumătate pe trei, ambele cu ferestre cu ochiuri mici ce dădeau spre livada de meri din spate. Una dintre camere nu prezenta prea mult interes, adăpostind echipamente de şlefuit lentile din secolul al XVII-lea, dar în cealaltă, care îl entuziasmă pe Alfred, se găseau cărţile lui Spinoza, într-o bibliotecă de doi metri, ce se întindea de-a lungul peretelui lateral, acoperită cu panouri de sticlă ce aveau mare nevoie să fie spălate. Accesul la dulapul cu cărţi era împiedicat de un cordon roşu, gros, cu ciucuri, susţinut de patru stâlpişori. Rafturile erau ticsite cu volume grele, majoritatea în poziţie verticală, iar cele mai mari erau aşezate pe orizontală, toate fiind legate cu coperte zdravene din secolul al XVII-lea sau mai vechi. Aici se găsea o adevărată comoară. Alfred se strădui să numere titlurile — erau mai bine de o sută de volume. Paznicul, aşezat pe un scaun în colţ, privi peste ziarul din care citea şi strigă: —

Honderd en een vijftig.

—

Nu vorbesc olandeza. Vorbesc doar germană şi rusă, răspunse Alfred.

La auzul acestei replici, paznicul o dădu imediat pe o germană excelentă: —

Einhunderteinundfiinfzig, o sută cincizeci şi una, şi se întoarse la lectură.

Pe peretele alăturat, într-o mică vitrină de sticlă, erau expuse primele cinci ediţii, din 1670, ale Tratatului teo-logico-politic — tocmai cartea pe care Alfred o avea în geantă. Fiecare ediţie era deschisă la pagina de titlu şi, aşa cum se explica în olandeză, franceză, engleză şi germană, editorul considerase această carte ca fiind atât de incendiară, încât nici autorul, nici editura nu erau menţionate. Mai mult, fiecare dintre cele cinci ediţii fusese publicată în oraşe diferite. Paznicul îi făcu semn lui Alfred să vină la birou şi să semneze în cartea de oaspeţi. După ce semnă, Alfred răsfoi paginile citind numele celorlalţi vizitatori ai muzeului. Paznicul se întinse, întoarse câteva pagini, arătă semnătura lui Albert Einstein (din 2 noiembrie 1920) şi, bătând uşor

pagina cu vârfurile degetelor, spuse cu mândrie: — Laureat al Premiului Nobel pentru fizică. Un om de ştiinţă celebru. A petrecut aproape o zi citind în această bibliotecă şi scriindu-i un poem lui Spinoza. Uitaţi-1 acolo, arătă el spre o mică foaie de hârtie înrămată de pe peretele din spatele său. Este scrisul lui, ne-a făcut o copie. E prima strofă a poemului. Alfred se apropie şi citi: îmi place de acest nobil om Mai presus de cuvinte. Dar mă tem că el rămâne singur Cu strălucitoarea-i aură. Lui Alfred îi veni să verse. Alte prostii. Un pseudo-om de ştiinţă oferindu-i o aură evreiască unui om care respinsese tot ce era evreiesc. —

Cine conduce acest muzeu? întrebă Alfred. Guvernul olandez?

—

Nu, este un muzeu privat.

—

Sponsorizat de cine? Cine plăteşte pentru el?

— Asociaţia Spinoza. Francmasoni. Donatori evrei particulari. Omul acesta a plătit pentru casă şi pentru o mare parte din bibliotecă — paznicul dădu paginile imensei cărţi de oaspeţi până la început şi îi arătă prima semnătură, datată 1899: George Rosenthal. —

Dar Spinoza nu a fost evreu. A fost excomunicat de către evrei.

—

Evreul tot evreu rămâne. Ce-i cu atâtea întrebări?

—

Sunt scriitor şi redactor la un ziar din Germania.

Paznicul se aplecă pentru a-i vedea mai bine semnătura. —

Aha, Rosenberg? Bist an undzericker?

—

în ce limbă vorbiţi? Nu înţeleg.

—

Idiş. V-am întrebat dacă sunteţi evreu.

Alfred se îndreptă. —

Priviţi-mă bine. Arăt eu a evreu?

Paznicul îl măsură de sus până jos. —

Nu sunteţi suficient de distins, spuse el şi se lăsă înapoi în scaun.

Mormăind o înjurătură, Alfred se întoarse la dulapul cu cărţi şi se întinse cât de mult putu peste cordonul protector pentru a citi titlurile cărţilor lui Spinoza. Un pic prea mult. îşi pierdu echilibrul şi ateriză peste dulapul cu cărţi. Paznicul, care stătea pe scaunul lui din colţ, aruncă ziarul şi se repezi pentru a se asigura că nu se întâmplase nimic cu cărţile. Strigă: —

Ce faceţi? Sunteţi nebun? Aceste cărţi sunt de nepreţuit.

—

Am încercat să văd titlurile.

—

De ce trebuia să le vedeţi?

—

Sunt filosof. Vreau să văd de unde şi-a luat ideile.

—

Aha, sunteţi ba ziarist, ba filosof.

—

Şi una, şi alta. Sunt şi filosof, şi redactor de ziar. Aţi înţeles?

Paznicul îi aruncă o privire duşmănoasă. Alfred se uită şi el urât la buzele căzute, la nasul slut şi gras şi la părul care i se iţea din urechile murdare şi cărnoase. —

E chiar atât de greu de înţeles?

—

înţeleg eu destule.

— înţelegeţi că Spinoza e un filosof important? De ce nu-i ţineţi cărţile la îndemână? De ce nu există un catalog al cărţilor expuse? Un muzeu adevărat trebuie să expună lucruri, nu să le ascundă. — Nu vă aflaţi aici pentru a afla mai multe despre Spinoza. Sunteţi aici ca să-l distrugeţi. Ca să dovediţi că ideile sale sunt furate. — Dacă aţi şti câte ceva despre lume, aţi şti că orice filosof e influenţat şi inspirat de alţi filosofi care l-au precedat. Kant l-a influenţat pe Hegel, Schopenhauer l-a influenţat pe Nietzsche, Platon i-a influenţat pe toţi. Toată lumea ştie asta. — L-a influenţat, l-a inspirat. Tocmai asta-i problema: nu aţi spus „influenţat". Şi nu aţi spus nici „inspirat". Cuvintele dumneavoastră au fost „să văd de unde şi-a luat ideile". E cu totul altceva. — Aha, acum avem o dispută talmudică? Asta vă place vouă să faceţi. Ştiţi al naibii de bine ceam vrut să spun. —

Ştiu perfect ce aţi vrut să spuneţi.

— Ce mai muzeu! I-aţi permis lui Einstein, unul de-al vostru, să-şi petreacă o zi întreagă studiind biblioteca, şi pe alţii îi ţineţi la trei metri distanţă.

— Vă promit Herr filosof-redactor Rosenberg că, dacă câştigaţi un Premiu Nobel, veţi putea îmbrăţişa fiecare carte din această bibliotecă. Muzeul se închide acum. Vă poftesc afară. Alfred văzuse iadul cu ochii: un paznic evreu cu autoritate asupra unui arian, evrei interzicând accesul neevrei-lor, evrei ţinând captiv un mare filosof care dispreţuia evreii. Nu va uita niciodată ziua aceasta. Capitolul douăzeci şi unu Amsterdam — 27 iulie 1656 La două străzi distanţă de Sinagoga Talmud Tora, Bento, cu ajutorul lui Dirk, colegul său de la Academia lui van den Enden, îşi împachetă biblioteca de paisprezece volume într-o valiză mare, de lemn, şi apoi demontă patul cu baldachin al familiei Spinoza. Cei doi încărcară apoi patul şi cărţile pe o barjă de pe Canalul Nieuwe Heren-gracht pentru a fi transportate la casa lui van den Enden, unde Bento urma să locuiască temporar. Dirk însoţi bunurile lui Bento pe barjă, în timp ce Bento rămase să împacheteze ultimele obiecte din avutul său — două perechi de pantaloni, pantofii cu cataramă de alamă, trei cămăşi, două gulere albe, lenjerie de corp, o pipă şi tutun — într-o geantă pe care avea s-o ducă acasă la van den Enden. Geanta era uşoară şi Bento se felicită că avea atât de puţine lucruri. Dacă n-ar fi fost patul şi cărţile, ar fi putut trăi liber, ca un nomad. Aruncând o ultimă privire prin cameră, Bento luă briciul, săpunul şi prosopul şi apoi zări pe un raft de sus tefilinele. Nu se mai atinsese de ele din ziua în care murise tatăl său. Se întinse după cele două cutiuţe de piele cu curele şi le ţinu cu grijă — probabil, se gândi el, pentru ultima oară. Ce obiecte ciudate! Ciudat era, se gândi el, şi felul în care acestea deopotrivă îi repugnau şi îl atrăgeau. Ţinând în mână cele două cutii de piele, le examină pe rând. De cutia marcată „rosh" — pentru cap — erau prinse două curele din piele. Pe cutia „yad" — pentru braţ — era prinsă o singură curea lungă. Cutiile conţineau versete din sfânta Scriptură scrise pe pergament. Şi, bineînţeles, totul — pielea din care erau făcute cutiile, tendoanele folosite pentru legături, pergamentul, curelele — provenea de la animale cuşer. O amintire veche de cincisprezece ani îi veni în minte. Copil fiind, îl privise adesea cu o curiozitate de nestăvilit pe tatăl său cum se acoperea cu tallit-u\ şi începea să-şi pună tefilinele înainte de micul dejun — făcuse asta în dimineaţa fiecărei zile de lucru din viaţa sa. (Tefilinele nu erau niciodată folosite de Sabat). într-o zi, tatăl se întoarse spre el şi spuse: —

Vrei să ştii ce fac, nu-i aşa?

—

Da! fu răspunsul lui Bento.

— Prin asta şi prin tot ce fac, răspunse părintele, eu urmez Tora. Cuvintele din Deuteronom ne învaţă: „Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi." Câteva zile mai târziu, tatăl său veni acasă cu un cadou — chiar setul de tefiline pe care Bento le avea acum în mână.

— Sunt pentru tine, Baruch, dar nu pentru azi. Le vom păstra până vei împlini doisprezece ani şi atunci, cu câteva săptămâni înainte de bar mitzvah-ul tău, tu şi cu mine vom începe să ne punem tefilinele împreună. Bento era atât de încântat de perspectiva de a-şi pune tefilinele cu tatăl său, şi îl asaltă atât de des pe bătrân cu întrebări despre procedura exactă, că, doar după câteva zile, tatăl cedă. — Astăzi, doar de data asta, vom face o repetiţie şi, apoi, când terminăm, punem tefilinele bine până va veni vremea. De acord? Bento dădu nerăbdător din cap. Tatăl continuă: — Vom exersa împreună. Vei face exact ce fac eu. Pune cutia yad pe partea de sus a braţului stâng, îndreptată spre inimă, şi apoi înfăşoară curelele de piele de şapte ori în jurul braţului terminând la încheietura mâinii. Vezi, uită-te la mine. Aminteşte-ţi, Baruch, exact de şapte ori — nu de şase ori, nu de opt — pentru că aşa ne-au învăţat rabinii. Apoi, tatăl său psalmodie binecuvântarea corespunzătoare: Baruch atah Adonai Eloheinu melech ha-olam asher kid'ishanu b'mitzvotav v'tzivanu l'hani'ach tefillin. (Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stăpânul lumii, care ne-ai sfinţit prin poruncile Tale şi ne-ai poruncit să punem tefilinele.) Tatăl său deschise cartea de rugăciuni, i-o întinse lui Bento şi zise: — Poftim, citeşte tu rugăciunea. Dar Bento nu luă cartea. în schimb, îşi ridică uşor capul, astfel încât tatăl să vadă că are ochii închişi, apoi repetă rugăciunea întocmai cum o spusese părintele lui. Dacă Bento auzea o dată o rugăciune sau orice alt text, nu-1 mai uita. Radiind, tatăl îl sărută tandru pe amândoi obrajii. —

Ah, ce mitzvah, ce minte. Sunt ferm convins că vei fi unul dintre cei mai importanţi evrei.

Bento întrerupse reveria pentru a savura cuvintele „cel mai important evreu". Lacrimile îi curgeau pe obraji şi reveni la amintire. — Acum, să continuăm cu cutia tefillin shel rosh, spuse tatăl său. Pune-o pe frunte aşa cum fac eu — sus, chiar deasupra liniei părului şi exact între ochi. Apoi, leagă nodul chiar la ceafă, aşa cum fac eu. Acum, spune rugăciunea următoare. Baruch atah Adonai Eloheinu melech ha-olam asher kid'ishanu b'mitzvotav v'tzivanu al mitzvat yefillin. (Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stăpânul lumii, care ne-ai făcut sfinţi prin poruncile Tale şi ne-ai dat porunci referitoare la tefiline.) încă o dată, spre încântarea tatălui său, Bento repetă rugăciunea cuvânt cu cuvânt.

— în continuare, aşezi cele două curele care atârnă ale rosh-ului în faţa umerilor şi ai grijă ca partea înnegrită să fie îndreptată spre exterior, iar cureaua din stânga să ajungă până aici, tatăl său puse degetul pe buricul lui Bento şi-l gâdilă. Şi ai grijă: capătul curelei drepte trebuie să ajungă câţiva centimetri mai jos — chiar lângă ciucurel. Acum ne întoarcem la cureaua tefillin shel yad şi o înfăşu-răm de trei ori în jurul degetului mijlociu. Vezi cum fac? Apoi, înfăşoar-o în jurul mâinii. Vezi că are forma literei shin în jurul degetului meu mijlociu? Ştiu că e greu de observat. Ştii ce înseamnă shin? Bento dădu din cap că nu. —

Shin este prima literă din Shaddai (Atotputernicul).

Bento îşi aminti starea neobişnuită de calm indusă de legarea curelelor de piele în jurul capului şi a braţelor. Sentimentul de îngrădire, de legare îi plăcuse foarte mult şi se simţise aproape unit cu tatăl său, care era legat în acelaşi mod cu curelele de piele. Tatăl încheie lecţia: — Bento, ştiu că nu vei uita nicio etapă, dar trebuie să te abţii de la a-ţi pune tefilinele până la repetiţiile oficiale de dinainte de bar mitzvah. Abia după bar mitzvah îţi vei pune tefilinele în fiecare dimineaţă pentru tot restul vieţii tale, cu excepţia...? —

Cu excepţia sărbătorilor şi a Sabatului.

—

Da. Tatăl îl sărută pe obraji. La fel ca mine, la fel ca toţi evreii.

Bento lăsă ca imaginea tatălui să dispară, reveni în prezent, privi la ciudatele cutiuţe şi, pentru o clipă, îl duru că nu-şi va mai pune niciodată tefilinele, că nu va mai simţi niciodată acel sentiment plăcut de îngrădire şi unire. Dezonora el oare memoria tatălui său? Clătină din cap. Tatăl său, binecuvântat fie-i numele, provenea dintr-o epocă sufocată de superstiţii. Privind din nou la curelele rosh şi yad încâlcite rău, Bento ştiu că luase decizia potrivită. Ce să facă însă cu cadoul de la tatăl său, cu tefilinele? Nu putea să le abandoneze pur şi simplu ca să le găsească Gabriel. Asta l-ar fi rănit foarte rău pe fratele lui. Trebuia să le ia cu el şi să scape de ele mai târziu. Până una alta, puse cutiuţele în geantă, lângă brici şi săpun, şi se aşeză să-i scrie o scrisoare lungă şi plină de iubire lui Gabriel. Pe la jumătate, Bento îşi dădu seama că asta era o prostie. Deja, lui Gabriel şi întregii congregaţii le era interzis de cherem să citească ceva scris de el. Pentru că nu dorea să-i provoace mai multă durere fratelui său, Bento rupse scrisoarea şi compuse repede un bileţel cu câteva rânduri de informaţii importante pe care îl puse pe masa din bucătărie: Gabriel, numai câteva ultime cuvinte: am luat patul pe care tata mi l-a lăsat prin testament, împreună cu hainele, săpunul şi cărţile mele. Toate celelalte ţi le las ţie, inclusiv afacerea noastră — aşa modestă cum e.

Cu toate opririle de pe traseu, Bento ştia că vor trece două ore până când barja care-i transporta patul şi cărţile va ajunge acasă la van den Enden. El făcea cam o jumătate de oră pe jos, aşa că avu timp pentru o ultimă plimbare pe străzile cartierului evreiesc unde îşi petrecuse toată viaţa. Lăsându-şi geanta, o porni cât de cât calm, într-un ritm alert, dar în curând se simţi apăsat de străzile ciudat de liniştite ce-i aminteau că aproape toţi cunoscuţii se aflau în acel moment la sinagogă, ascultând cum rabinul Mortera blestemă numele de Baruch Spinoza şi le porunceşte să-l evite pentru totdeauna. Bento îşi imagină cum ar fi dacă ar face această plimbare mâine: toţi ochii l-ar evita, grupurile s-ar despărţi în jurul lui, ca pentru a face loc unui lepros. Deşi se pregătise luni de zile pentru acest moment, fu luat prin surprindere de durerea ce-1 străbătea — durerea de a nu avea un cămin, de a fi pierdut, de a şti că nu va mai merge niciodată pe străzile încărcate de amintiri ale tinereţii sale, pe străzile lui Gabriel şi ale Rebecăi şi ale tuturor prietenilor săi din copilărie şi ale vecinilor, pe străzile pe care păşiseră odată cei dragi, care acum nu mai păşeau pe nicio stradă pământească, tatăl şi mama sa, Michael şi Hanna, mama lui vitregă, Estera, şi fratele şi sora sa morţi, Isaac şi Miriam. Bento trecu pe lângă un mic şir de prăvălii. Aceste străzi erau ultima lui legătură palpabilă cu morţii. Atât ei, cât şi el bătuseră aceleaşi străzi, iar ochii le căzuseră pe aceleaşi lucruri: măcelăria cuşer a lui Mendoza, brutăria lui Manuel, tarabele cu heringi ale lui Simon. Legătura urma să fie distrusă; nu va mai vedea niciodată ceva ce văzuseră şi tatăl său, mama şi mama sa vitregă. Singurătatea — o trăia acum mai intens ca niciodată. Aproape instantaneu, Bento observă apariţia unui sentiment contrar. „Libertate", şopti el. Ce interesant! Nu-şi dorise acest gând, apăruse pentru a compensa durerea singurătăţii. Părea că mintea sa tinde automat spre echilibru. Cum era posibil? Avea oare în adâncul său o forţă independentă de voinţa sa conştientă, care năştea gânduri, îi oferea protecţie şi îi permitea să prospere? „Da, libertate", îşi zise. Bento căpătase de ceva vreme obiceiul să poarte lungi conversaţii cu sine. „Libertatea este antidotul. în sfârşit te-ai eliberat de jugul tradiţiei. Aminteşte-ţi cum ai tânjit şi te-ai străduit să te eliberezi — de rugăciune, de ritual, de superstiţii. Aminteşte-ţi că mare parte din viaţa ta a fost înrobită de ritual. Nenumăratele ore dedicate tefilinelor. Psalmodierea rugăciunilor corespunzătoare de trei ori pe zi la sinagogă şi apoi, din nou, de fiecare dată când bei apă sau mănânci un măr sau orice îmbucătură. La toate evenimentele din viaţă. Aminteşte-ţi de orele nesfârşite în care recitai lista alfabetică cu păcate şi te băteai, nevinovat, în piept şi te rugai pentru iertare." Bento se opri pe un pod peste Canalul Verwers şi se aplecă peste balustrada rece de piatră să privească apa întunecată de jos, amintindu-şi cum studia comentarii religioase. Timpul ce-i rămânea pe lângă păstrarea ritualului şi-l folosea citind comentarii. Zi după zi, noapte după noapte, nenumărate ore, studiase cu atenţie cuvintele — unele banale, unele strălucite — ale vastei armate de învăţaţi care îşi petrecuseră viaţa scriind despre semnificaţia şi implicaţiile cuvintelor lui Dumnezeu din Scripturi, precum şi despre justificarea şi implicaţiile celor 613 de mitzvoth — porunci care controlau toate aspectele vieţii evreieşti. Mai târziu, când începu studiul Cabalei cu rabinul Aboab, lecţiile sale deveniră nişte mistere de neînchipuit, în vreme ce se

confrunta cu înţelesurile secrete ale fiecărei litere şi cu ramificaţiile numerelor alocate fiecărei litere. Şi totuşi, niciunul dintre profesorii săi rabini, niciun învăţat din vechime nu pusese vreodată la îndoială validitatea textului fundamental sau dacă în cărţile lui Moise erau, într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu. Cu mai bine de doisprezece ani în urmă, la ora de istorie evreiască, când îndrăznise să se îndoiască de faptul că Dumnezeu ar fi putut scrie un document cu atâtea inconsecvenţe, rabinul Mortera îşi ridicase încet capul, îi aruncase o privire neînchipuit de aspră şi îi răspunsese: — Cum poţi tu, un biet copil, un singur suflet, să te îndoieşti de originea divină a textelor şi să îţi închipui că ai acces la cunoaşterea infinită şi la intenţiile lui Dumnezeu? Nu ştii oare că la încheierea Legământului cu Moise au asistat zeci, sute de mii de oameni, întregul popor al lui Israel? A fost văzut de mai mulţi oameni decât orice alt eveniment din istorie. Tonul rabinului transmisese întregii clase speranţa că niciun elev nu va mai pune vreodată o astfel de întrebare prostească. Şi n-a mai făcut-o nimeni, niciodată. în afară de el nimeni nu mai observase, credea Bento, că poporul lui Israel, adoptând acea atitudine de reverenţă faţă de Tora, comisese chiar păcatul despre care Dumnezeu îl avertizase prin Moise: idolatria. Evreii de pretutindeni se închinau nu unor idoli de aur, ci unor idoli de hârtie şi cerneală. în timp ce privea o bărcuţă dispărând pe un canal lateral, Bento auzi sunetul făcut de cineva care alerga spre el. Ridicându-şi privirea, îl văzut pe Manny, fiul brutarului, un tinerel durduliu şi mai încet la minte, dar credinciosul său coleg de clasă şi prieten de-o viaţă. Din reflex, Bento îi zâmbi şi dădu să-şi salute prietenul. Dar, fără să încetinească şi fără să dea semne de recunoaştere, Manny trecut grăbit pe lângă el, peste pod, şi pe stradă, spre brutăria tatălui său. Bento se cutremură. Aşadar cherem-ul se petrecuse cu adevărat! Bineînţeles că ştia că totul e real — privirea aspră a Rabinului Mortera îi spusese asta, la fel străzile pustii şi palma dată de Rebeca, care încă îl ustura* Dar faptul că Manny îi întorsese spatele îi dezvălui cruda realitate. înghiţi în sec şi se gândi: „E mai bine aşa — nu mă obligă să fac nimic din ce n-aş fi făcut de bună voie. M-am ferit de scandal, dar din moment ce ei asta vor, voi porni cu bucurie pe drumul ce mi se deschide înainte. Nu mai sunt evreu", murmură Bento şi ascultă ecoul cuvintelor sale. Le repetă iar şi iar. Nu mai sunt evreu. Nu mai sunt evreu. Nu mai sunt un evreu. Se cutremură. Viaţa era rece şi crudă. Dar viaţa era rece încă de când muriseră tatăl şi mama sa vitregă. începând de astăzi, nu mai era evreu. Poate că acum, ca evreu excomunicat, va putea gândi şi scrie ceea ce-şi dorea şi va putea avea schimburi de păreri cu neevreii. Cu câteva luni în urmă, Bento îşi jurase să trăiască o viaţă binecuvântată, în cinste şi iubire. Acum, ca neevreu, putea trăi mai liniştit. Evreii consideraseră dintotdeauna că opiniile bine susţinute şi planurile de viaţă create raţional, nu prin documentele mozaice profetice, n-aveau loc pe calea spre fericire. îngrădirea raţiunii n-avea sens pentru Bento, aşa că acum, că nu mai era evreu, n-ar fi trebuit el să poată trăi o viaţă dedicată raţiunii? în timp ce cobora de pe pod, Bento se întrebă deodată: „Ce sunt eu? Dacă nu sunt evreu, atunci ce sunt?" Căută în buzunar carneţelul pe care îl purta întotdeauna la el — acelaşi carneţel în care

van den Enden îl văzuse scriind la prima lor întâlnire. Cotind la dreapta pe o străduţă, se aşeză pe marginea canalului şi căută un răspuns printre observaţiile scrise în ultimii doi ani, oprindu-se să recitească comentariile care, în mod special, îi întăreau hotărârea luată. Dacă [omul] se găseşte între asemenea indivizi care se potrivesc foarte puţin cu natura sa, el nu se va putea adapta nicidecum lor fără să se schimbe cu totul el însuşi.3 Omul liber care trăieşte printre ignoranţi se sileşte, pe cât poate, să se ferească de binefacerile lor.4 Omul liber nu lucrează niciodată cu viclenie, ci întotdeauna cu bună-credinţă.5 Numai oamenii liberi sunt foarte folositori unii altora şi simt legaţi între ei de cea mai strânsă legătură de prietenie.6 Este îngăduit oricui, după dreptul suprem al naturii, să facă ce socoteşte că este în folosul său.7 Bento îşi închise carneţelul, se ridică în picioare şi se îndreptă spre casă, pe străzile pustii, pentru a-şi lua lucrurile. Dintr-odată, o voce îndurerată din spatele său strigă: — Baruch Spinoza! Baruch Spinoza! 1 Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, ed. cit., p. 179 2 Ibid., p. 163 3 Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit., p. 236 4 Ibid., p. 231 5 Ibid., p. 233 6 Ibid., p. 232 7

Ibid., p. 237

Capitolul douăzeci şi doi Berlin — 1922 Berlinul, în prima zi de primăvară, era aşa cum şi-l amintea Alfred după şederea scurtă din iarna lui 1919. Sub un cer de granit, cu vânturi reci, muşcătoare şi o ploaie slabă neîntreruptă, ce nu părea să atingă solul, negustorii neînduplecaţi, înfofoliţi în mai multe rânduri de haine, stăteau în magazinele lor neîncălzite. Bulevardul Unter den Linden era pustiu, dar păzit de soldaţi la fiecare colţ de stradă. Berlinul era periculos: demonstraţiile politice violente şi asasinatele comuniştilor şi social-demo-craţilor erau la ordinea zilei. Cu patru ani în urmă, la sfârşitul ultimei lor întâlniri, Friedrich scrisese „Spitalul Charité, Berlin" pe biletul pe care Alfred îl rupsese şi aruncase, întorcându-se după câteva minute pentru a strânge bucăţile împrăştiate. Apropiindu-se de un soldat, Alfred îi ceru indicaţii pentru a ajunge la spital. Acesta îl cercetă pe Alfred din cap până în picioare şi mormăi: —

Votul dumneavoastră?

Nedumerit, Alfred bâigui: —

Poftim?

—

Cu cine aţi votat?

— O. Alfred se dumiri: Am să vă spun cu cine voi vota la alegerile viitoare: cu Adolf Hitler şi platforma anti-iu-deo-bolşevică a NSDAP. — Nu cunosc niciun Hitler, replică soldatul, şi n-am auzit niciodată de NSDAP. Dar îmi place platforma. Charité n-aveţi cum să nu-1 găsiţi, e cel mai mare spital din Berlin. Arătă spre o stradă aflată la stânga sa. Tot înainte pe strada asta. — Vă mulţumesc frumos. Şi, domnule, ţineţi minte numele lui Hitler. Veţi vota pentru Adolf Hitler cât de curând. Funcţionarul de la recepţie recunoscu imediat numele lui Friedrich Pfister. — A, da, Herr Doktor Pfister lucrează în secţia pentru pacienţi cu tulburări nervoase şi mintale trataţi în regim ambulatoriu. Luaţi-o pe holul din dreapta, ieşiţi afară şi apoi drept înainte până la clădirea următoare. Zona de primiri din cealaltă clădire era atât de aglomerată de bărbaţi de vârstă medie ce purtau încă paltoane gri, militare, că lui Alfred îi trebuiră cincisprezece minute pentru a-şi croi drum până la ghişeu, unde îi atrase atenţia, cu mult efort, unei dudui chinuite, zâmbindu-i politicos şi spunând:

— Vă rog, vă rog, sunt un prieten apropiat al doctorului Pfister. Vă asigur că va dori să mă primească. Ea îl privi drept în ochi. Alfred era un bărbat tânăr şi chipeş. —

Numele dumneavoastră?

—

Alfred Rosenberg.

— De îndată ce îşi va încheia şedinţa, îi voi spune că sunteţi aici. Douăzeci de minute mai târziu, ea îi zâmbi cald lui Alfred şi îi făcu semn să o urmeze într-un birou mare. Purtând o oglindă frontală, un halat alb cu buzunarele pline până la refuz cu o lanternă, un stilou, un oftalmo-scop, spatule de lemn şi un stetoscop, Friedrich îl aştepta. — Alfred, ce surpriză! O surpriză plăcută. Nu credeam să te mai văd vreodată. Ce mai faci? Ce ai mai făcut de când ne-am văzut în Estonia? Ce te aduce la Berlin? Sau locuieşti aici? După cum vezi, te înnebunesc cu întrebări, când ştiu că nu am timp să aud răspunsurile. Clinica este aglomerată, ca de obicei, dar termin pe la şapte şi jumătate — vei fi liber atunci? — Absolut. Sunt doar în trecere prin Berlin. M-am gândit să încerc să te văd, spuse Alfred, dojenindu-se în tăcere: De ce nu-i spui adevăratul motiv pentru care eşti aici? —

Bine, bine. Luăm cina şi povestim. Mi-ar face plăcere.

—

Şi mie.

—

Ne vedem la recepţie la 7:30.

Alfred îşi petrecu după-amiaza târându-se prin oraş şi comparând străzile ponosite ale Berlinului cu bulevardele opulente şi strălucitoare ale Parisului. Când se făcu prea frig, mai pierdu vremea prin cele mai calde camere ale muzeelor neîncălzite. La ora 7 reveni în sala de aşteptare a spitalului, care era acum aproape goală. Friedrich sosi la 7:30 fix şi îl conduse pe Alfred în sala de mese a medicilor, o încăpere mare, fără ferestre, cu miros de varză acră şi mulţi chelneri care goneau pentru a-şi servi clienţii îmbrăcaţi în alb. — Vezi tu, Alfred, e la fel ca în toată Germania: multe mese, mulţi servitori, dar puţină mâncare. Cina de la spital, invariabil o masă rece, consta în felii subţiri de bierwurst, leberwurst, brânză de ţară Limburg, cartofi fierţi reci, varză acră şi murături. Friedrich se scuză: —

îmi pare rău că nu-ţi pot oferi mai mult. Sper că ai luat o masă caldă astăzi...

Alfred dădu din cap. —

Cârnaţi pe tren. N-au fost răi.

— Putem aştepta desertul. L-am rugat pe bucătar să facă ceva special — fiul său îmi e pacient şi îmi găteşte adesea bunătăţi. Aşa... Friedrich se lăsă pe spate şi răsuflă, în mod evident, epuizat. în sfârşit ne putem relaxa şi povesti. în primul rând, să-ţi spun despre fratele tău. Eugen tocmai mi-a scris întrebându-mă dacă am primit veşti de la tine. Ne-am văzut destul de des în Berlin, dar acum şase luni s-a mutat la Bruxelles pentru a ocupa un post bun la o bancă belgiană. Tuberculoza sa continuă să fie în remisiune. —

O, nu se poate! gemu Alfred.

—

Ce este? Remisiunea e o veste bună.

—

Da, desigur. Mă refeream la Bruxelles. Dacă aş fi ştiut... Tocmai am petrecut o zi acolo.

— Dar de unde să fi ştiut? Toate Germania e dezorganizată. Eugen mi-a scris că habar n-are unde locuieşti. Sau în ce condiţii. Tot ce i-am putut spune în urma întâlnirii noastre de la Reval a fost că sperai să ajungi în Germania. Dacă doreşti, pot face pe intermediarul, dându-vă fiecăruia adresa celuilalt. —

Da, aş dori să-i scriu.

îţi voi da adresa după cină — e la mine în cameră. Dar ce ai făcut la Bruxelles? —

Preferi versiunea lungă sau pe cea scurtă?

—

Varianta lungă. Am timp berechet.

—

Dar trebuie să fii obosit. N-ai ascultat toată ziua oameni? Când ai început azi-dimineaţă?

— Lucrez de la şapte. Dar discuţiile cu pacienţii sunt altceva decât discuţia cu tine. Tu şi Eugen sunteţi tot ce mi-a mai rămas din viaţa mea în Estonia — eram doar un copil şi, după cum îţi aminteşti, tatăl meu a murit chiar înainte de ultima noastră întâlnire. Mama a murit acum doi ani. Preţuiesc trecutul - poate într-o măsură exagerată. Şi regret profund că ultima dată nu ne-am despărţit în termeni prea buni — din cauza nechibzuinţei mele. Aşadar, versiunea lungă, te rog. Alfred vorbi cu plăcere despre viaţa sa din ultimii trei ani. Nu, era mai mult decât plăcere: o căldură îi pătrunse în corp în timp ce vorbea, o căldură provocată de faptul că povestea despre viaţa sa cuiva care dorea cu adevărat să asculte. Vorbi despre fuga din Reval cu ultimul tren spre Berlin, despre camionul de vite cu care călătorise până la München, întâlnirea întâmplătoare cu Dietrich Eckart, slujba de redactor la ziar, aderarea la NSDAP, relaţia pătimaşă cu Hitler. Vorbi despre realizări notabile — scrisese Urma evreului... şi, în anul precedent, publicase Protocoalele înţelepţilor Sionului. Protocoalele înţelepţilor Sionului fu titlul care ü atrase atenţia lui Friedrich. Cu doar câteva săptămâni înainte, Friedrich auzise despre acest document în timpul prezentării unui eminent istoric de la Societatea Psihanalitică din Berlin, având ca subiect nevoia dintotdeauna a omului de a găsi un ţap ispăşitor. Aflase că Protocoalele înţelepţilor Sionului era cunoscută ca o colecţie de discursuri ţinute în 1897 la Primul Congres Sionist de la Basel, dând în vileag o conspiraţie

evreiască internaţională menită să submineze instituţiile creştine, să înfăptuiască Revoluţia Rusă şi să deschidă calea pentru dominarea evreiască a lumii. Vorbitorul de la conferinţa psihanalitică spusese că Protocoalele... fuseseră recent republicate în întregime de către un ziar lipsit de scrupule din München, în ciuda faptului că mai multe importante instituţii ştiinţifice demonstraseră în mod convingător că nu erau decât o înşelătorie. Ştiuse Alfred că erau o înşelătorie? se întrebă Friedrich. Le-ar fi publicat oricum? Dar nu spuse nimic. în ultimii trei ani de psihanaliză intensivă, Friedrich învăţase să asculte şi, de asemenea, să gândească înainte de a vorbi. — Starea de sănătate a lui Eckart se deteriorează, continuă Alfred, revenind la ambiţiile pe care le nutrea. Sunt trist, căci a fost un mentor minunat, dar, în acelaşi timp, ştiu că pensionarea sa iminentă îmi va deschide calea pentru a deveni redactor-şef al ziarului partidului Naţional Socialist, Vôlkischer Beobachter. Hitler însuşi mi-a spus că sunt, evident, cel mai bun candidat. Ziarul e tot mai viguros şi, în curând, va deveni cotidian. Mai mult, sper ca poziţia mea editorială, dublată de apropierea de Hitler, să-mi aducă, în cele din urmă, o poziţie importantă în partid. Alfred îşi încheie povestea divulgând un mare secret: — Acum plănuiesc o carte cu adevărat importantă, pe care o voi intitula Mitul secolului XX. Sper că îi va lămuri pe toţi cei care se gândesc la amploarea ameninţării evreieşti la adresa civilizaţiei occidentale. îmi va lua mulţi ani s-o scriu, dar mă aştept ca, în cele din urmă, să fie succesoarea măreţei cărţi Fundamentele secolului al XlX-lea a lui Houston Stewart Chamberlain. Aşadar, aceasta este povestea mea, până în 1922. — Alfred, sunt impresionat de cât de multe ai realizat într-un timp atât de scurt. Dar n-ai terminat. Vorbeşte-mi despre prezent. Ce-ai făcut la Bruxelles? — A, da. Ţi-am spus tot, mai puţin ce m-ai întrebat. Alfred îi descrise apoi detaliat călătoria sa la Paris, în Belgia şi Olanda. Dintr-un motiv pe care nu-1 înţelegea, omise să menţioneze vizita la Muzeul Spinoza din Rijnsburg. — Trei ani foarte plini, Alfred! Trebuie să fii mândru de ceea ce ai realizat. Sunt onorat că ai avut încredere în mine. Am o bănuială că nu ai mai împărtăşit nimănui aceste lucruri, mai ales aspiraţiile tale. Corect? — Corect. Ai foarte mare dreptate. N-am mai vorbit aşa despre mine de la ultima noastră discuţie. Tu ai ceva, Friedrich, care mă face să mă deschid. Alfred se simţea înclinat să-i spună lui Friedrich că dorea să schimbe unele aspecte fundamentale ale personalităţii sale, când apăru bucătarul cu porţii calde, generoase, de Linzer Torte. —

Proaspăt coaptă pentru dumneavoastră şi invitatul dumneavoastră, Dr. Pfister.

— Ce drăguţ din partea ta, Herr Steiner. Şi băiatul dumitale, Hans? Cum a fost săptămâna aceasta?

— Ziua e mai bine, dar coşmarurile continuă să fie îngrozitoare. Aproape în fiecare noapte îl aud ţipând. Coşmarurile lui au devenit coşmarurile mele. — Coşmarurile sunt normale pentru starea lui. Aveţi răbdare, vor dispărea, Herr Steiner. întotdeauna dispar. —

Ce are fiul său? întrebă Alfred după ce bucătarul plecă.

— Nu-ţi pot vorbi despre un pacient, Alfred — confidenţialitatea medic-pacient. Dar pot să-ţi spun doar atât: îţi aminteşti mulţimea de bărbaţi pe care ai văzut-o în sala de aşteptare? Toţi, absolut toţi, sunt afectaţi de acelaşi lucru — sunt şocaţi de bombe. Şi lucrurile stau la fel în toate sălile de aşteptare ale secţiilor pentru tulburări nervoase din toate spitalele germane. Toţi suferă foarte mult: sunt iritabili, incapabili să se concentreze, victime ale unor crize teribile de anxietate şi depresie. Nu încetează să-şi retrăiască trauma. în timpul zilei, imagini terifiante le pătrund în minte. în timpul nopţii, în coşmaruri, îşi văd camarazii spulberaţi şi propria moarte apropiinduse. Deşi se simt norocoşi că au scăpat cu viaţă, toţi suferă de vina supravieţuitorului — vina că ei au scăpat, în timp ce atâţia alţii au pierit. Se gândesc la ce ar fi putut face pentru a-şi salva camarazii căzuţi, la cum ar fi putut muri în locul lor. în loc să se simtă mândri, mulţi se simt ca nişte laşi. Este o problemă uriaşă, Alfred. Vorbesc despre o întreagă generaţie de bărbaţi germani afectaţi. Şi, bineînţeles, la asta se adaugă şi durerea familiilor lor. Am pierdut trei milioane de oameni în război, şi aproape fiecare familie din Germania a pierdut un fiu sau un tată. — Iar toată această situaţie, adăugă Alfred imediat, este probabil agravată de tragedia satanicului Tratat de la Versailles, care a făcut ca suferinţa lor să fie fără rost. Friedrich remarcă cu câtă abilitate deturnase Alfred discuţia spre cunoştinţele sale politice, dar ignoră acest lucru. — O speculaţie interesantă, Alfred. Pentru a vorbi despre ea, ar trebui să ştim ce se întâmplă în sălile de aşteptare din spitalele militare din Paris şi Londra. Te afli într-o poziţie foarte bună pentru a cerceta această problemă pentru ziar şi, sincer, mi-aş dori să scrii despre asta. Orice fel de publicitate făcută nouă ne-ar ajuta. Germania trebuie să ia problema mai în serios. Avem nevoie de mai multe resurse. —

Ai cuvântul meu. Voi scrie un articol de îndată ce mă întorc.

în timp ce-şi savurau încet feliile de Linzer Torte, Alfred i se adresă lui Friedrich. —

Deci, ţi-ai încheiat pregătirea?

— Da, cea mai mare parte a pregătirii formale. Dar psihiatria este un domeniu ciudat, deoarece, spre deosebire de orice alt domeniu al medicinii, nu termini niciodată cu adevărat. Cel mai de preţ instrument eşti tu însuţi, iar efortul de a te înţelege pe tine e nesfârşit. încă învăţ. Dacă observi ceva care m-ar putea ajuta să aflu mai multe despre mine, te rog nu ezita să-mi spui.

—

Nu-mi dau seama. Ce aş putea observa? Ce aş putea să-ţi spun?

— Orice observi. Poate mă surprinzi privindu-te într-un mod ciudat, sau întrerupându-te, sau folosind un cuvânt nepotrivit. Poate te înţeleg greşit sau pun întrebări stângace sau iritante... orice. Vorbesc serios, Alfred. Vreau să ştiu. Alfred rămase fără cuvinte, aproape destabilizat. Se întâmplase din nou. Intrase din nou în lumea ciudată a lui Friedrich, cu reguli total diferite de conversaţie — o lume pe care n-o mai întâlnise nicăieri. — Aşadar, continuă Friedrich, ai spus că ai fost la Amsterdam şi că trebuie să te întorci la München. Dar Berlinul nu e tocmai în drum. Căutând în buzunarul paltonului, Alfred scoase Tratatul teologico-politic al lui Spinoza. — O călătorie lungă cu trenul a fost prilejul perfect pentru a citi asta, spuse arătându-i cartea lui Friedrich. Am terminat-o pe tren. Ai avut mare dreptate să mi-o recomanzi. — Sunt impresionat, Alfred. Eşti un adevărat savant. Nu sunt prea mulţi ca tine. în afară de filosofii profesionişti, foarte puţini oameni citesc Spinoza după terminarea studiilor universitare. Crezusem că, de acum, dată fiind noua ta carieră şi toate evenimentele cutremurătoare din Europa, ai uitat cu totul de bătrânul Benedictus. Spune-mi, ce crezi despre carte? — Lucidă, curajoasă, inteligentă. Este o critică devastatoare a iudaismului şi a creştinătăţii — sau, după cum spune prietenul meu Hitler, a „întregii escrocherii religioase". Eu pun însă la îndoială opiniile politice ale lui Spinoza. Nu există niciun dubiu că este naiv atunci când susţine democraţia şi libertatea individuală. Este suficient să vezi unde ne-au adus aceste idei în Germania de azi. Aproape că pare să pledeze pentru un sistem american, şi ştim cu toţii spre ce se îndreaptă America — un dezastru mulatru. Alfred se opri şi cei doi bărbaţi luară ultimele îmbucături de Linzer Torte, un adevărat lux în acele vremuri de sărăcie. — Spune-mi mai multe despre Etica, reluă el. Aceasta a fost cartea care i-a oferit lui Goethe atâta linişte şi viziune, cartea pe care a purtat-o în buzunar mai bine de un an. îţi aminteşti că teai oferit să-mi fi ghid, să mă ajuţi să învăţ cum s-o citesc? — îmi amintesc, şi oferta rămâne valabilă. Sper să mă descurc, pentru că mi-am umplut mintea cu idei importante şi mai puţin importante din profesia mea. Nu m-am mai gândit la Spinoza de când ne-am văzut. De unde să încep? Friedrich închise ochii. Mă transpun în zilele de la universitate şi ascult prelegerile profesorului meu de filosofie. Mi-1 amintesc spunând că Spinoza a fost o figură impunătoare în istoria intelectuală. Că a fost un om singuratic, excomunicat de evrei, ale cărui cărţi au fost interzise de către creştini, şi care a schimbat lumea. El susţinea că Spinoza a inaugurat epoca modernă, că Iluminismul şi dezvoltarea ştiinţelor naturii au început cu el. Unii consideră că Spinoza a fost primul occidental care a trăit făţiş fără nicio afiliere religioasă. îmi amintesc că tatăl tău dispreţuia în mod public biserica. Eugen mi-a spus

că refuza să pună piciorul în biserică, chiar şi de Paşti sau de Crăciun. E-adevărat? Se uită în ochii lui Alfred, iar acesta aprobă: —

Adevărat.

— Prin urmare, în multe privinţe tatăl tău îi era îndatorat lui Spinoza. înainte de Spinoza, o astfel de opoziţie făţişă faţă de religie ar fi fost de neconceput. Ai intuit bine rolul său în naşterea democraţiei în America. Declaraţia de independenţă americană se bazează pe ideile filosofului britanic John Locke, care a fost la rândul său inspirat de ideile lui Spinoza. Să vedem. Ce altceva? A, îmi amintesc că profesorul meu de filosofie sublinia în mod special aderarea lui Spinoza la imanenţă. Ştii ce înseamnă asta? Alfred păru încurcat şi îşi mişcă mâinile întrebător. — E opusul transcendenţei. E vorba de ideea că această existenţă lumească este singura care există, că legile naturii guvernează totul şi că Dumnezeu este în întregime echivalent cu Natura. Negarea de către Spinoza a oricărei vieţi de apoi a fost de o importanţă colosală pentru filo-sofia ce a urmat, pentru că însemna că toată etica, toate codurile legate de semnificaţia vieţii şi de comportament trebuie să înceapă cu această lume şi cu această existenţă. Friedrich se opri. — Cam asta-mi vine în minte... O, da, încă ceva. Profesorul meu susţinea că Spinoza a fost cel mai inteligent om care a trăit vreodată pe pământ. — înţeleg această afirmaţie. Indiferent dacă eşti de acord cu el sau nu, este în mod clar genial. Sunt sigur că Goethe şi Hegel, şi toţi marii noştri gânditori şi-au dat seama de asta. Şi totuşi, cum au putut să vină asemenea idei de la un evreu ? ar fi vrut Alfred să adauge, dar se abţinu. Probabil că amândoi aveau grijă să evite subiectul care crease atâta animozitate la ultima lor întâlnire. —

Deci, Alfred, mai ai exemplarul din Etica?

Bucătarul se opri la masă şi le servi ceai. — Vă reţinem? întrebă Friedrich după ce se uită în jur şi observă că el şi Alfred erau singurii meseni rămaşi. —

Nu, nu, dr. Pfister. Am multe de făcut. Voi mai fi aici câteva ore bune.

După ce plecă bucătarul, Alfred spuse: —

Mai am Etica, dar nu am mai deschis-o de ani de zile.

Suflând în ceai şi luând o înghiţitură, Friedrich i se

adresă lui Alfred. — Cred că a sosit momentul s-o citeşti. Este o lectură dificilă. Am urmat un curs de un an despre ea şi adesea petreceam câte o oră discutând despre o singură pagină. Sfatul meu este să nu te grăbeşti. Este nespus de stufoasă şi atinge aproape toate marile subiecte ale filosofiei — virtutea, libertatea şi determinismul, natura lui Dumnezeu, binele şi răul, identitatea personală, raportul minte-corp. Poate că doar Republica lui Platon mai oferă un orizont atât de larg. Friedrich privi din nou restaurantul gol. — Cu toate asigurările politicoase ale lui Herr Steiner, mă tem că-1 reţinem. Să mergem în camera mea, unde îmi voi împrospăta memoria trecând rapid în revistă notiţele despre Spinoza şi îţi voi da adresa lui Eugen. Camera lui Friedrich din internatul pentru medici era spartană, având doar o bibliotecă, un birou, un scaun şi un pat atent făcut. Oferindu-i scaunul lui Alfred, Friedrich îi dădu exemplarul său din Etica pentru a-1 răsfoi, în timp ce el şedea pe pat frunzărind un dosar vechi cu notiţe. După zece minute, începu: — Deci, câteva comentarii generale. în primul rând — e important —, nu te lăsa descurajat de stilul geometric. Nu cred că există cititor care să-l fi găsit vreodată agreabil. Seamănă cu Euclid, cu definiţii precise, axiome, propoziţii, dovezi şi corolare. E al naibii de greu de citit şi nimeni nu ştie de ce a ales să scrie în această manieră. îmi amintesc cum spuneai că ai renunţat pentru că ţi se părea de nepătruns, însă îţi recomand insistent să n-o abandonezi. Profesorul meu avea îndoieli că Spinoza chiar gândea aşa, considerându-1, mai degrabă, un procedeu pedagogic superior. Poate i s-a părut cel mai natural mod de prezentare a ideii sale fundamentale că nimic nu este întâmplător, că totul în Natură este ordonat, uşor de înţeles şi forţat de alte cauze să fie exact ceea ce este. Sau poate a dorit ca logica să domnească, ca el să devină complet invizibil, iar concluziile sale să fie apărate de logică, nu de recursul la retorică sau autoritate, şi acestea să nu fie prejudiciate de trecutul său evreiesc. A vrut ca lucrarea să fie judecată aşa cum este judecat un text matematic — doar prin prisma logicii metodei sale. Friedrich luă înapoi cartea de la Alfred şi frunzări paginile. — Are cinci părţi, preciză el. „Despre Dumnezeu", „Despre natura şi originea sufletului", „Despre originea şi natura afectelor", „Despre sclavia omului", „Despre libertatea omului". Cel de-al patrulea capitol, „Despre sclavia omului", mă interesează cel mai mult, deoarece e cel mai relevant pentru domeniul meu. Am spus mai devreme că nu m-am mai gândit la el de când neam întâlnit ultima oară, dar acum, că vorbim, îmi dau seama că nu e adevărat. Citind sau ascultând prelegeri de psihiatrie, m-am gândit adesea la influenţa, în general nerecunoscută, a lui Spinoza în domeniul meu, psihiatria. Şi cea de-a cincea parte, „Despre puterea intelectului sau despre libertatea omului", este relevantă pentru munca mea şi ar trebui să te intereseze şi pe tine. Cred că această parte a fost cea mai benefică pentru Goethe. Acum, câteva gânduri despre primele două părţi, Friedrich se uită la ceas. Pentru mine, sunt cele mai dificile şi mai

confuze capitole şi n-am reuşit niciodată să înţeleg toate conceptele. Ideea principală este că totul în univers este o singură substanţă veşnică, Natura sau Dumnezeu. Nu uita că el foloseşte cei doi termeni într-un mod interşanjabil. —

Referirile la Dumnezeu umplu fiecare pagină? întrebă Alfred. Nu credeam că e credincios.

— Subiectul e controversat. Mulţi îl consideră panteist. Profesorul meu prefera să-l numească un ateu prefăcut, care foloseşte în mod repetat termenul de „Dumnezeu" pentru a-i încuraja pe cititorii din secolul al XVII-lea să continue să citească. Şi pentru a împiedica arderea cărţilor sale şi chiar a propriei persoane. Cu siguranţă, nu foloseşte cuvântul „Dumnezeu" în sens convenţional. El condamnă naivitatea pretenţiei că oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Undeva, cred că în corespondenţa sa, chiar spune că dacă triunghiurile ar gândi, şi-ar crea un dumnezeu triunghiular. Toate variantele antropomorfe ale lui Dumnezeu sunt doar invenţii superstiţioase. Pentru Spinoza, Natura şi Dumnezeu sunt sinonime; s-ar putea spune că îl naturalizează pe Dumnezeu. —

Până acum, nu am auzit nimic despre etică.

— Ai răbdare până la capitolele patru şi cinci. Pentru început, el demonstrează că trăim într-o lume deterministă înţesată de obstacole în calea bunăstării noastre. Tot ce se întâmplă este rezultatul legilor imuabile ale naturii, iar noi suntem parte a naturii, supuşi acestor legi deterministe, în plus, natura este de o complexitate infinită. Aşa cum spune el, natura are un număr infinit de moduri sau atribute, dar noi, oamenii, putem percepe doar două dintre ele, gândirea şi esenţa materială. Alfred mai puse câteva întrebări despre Etica, dar Friedrich observă că făcea un efort să continue conversaţia. Alegând momentul cu grijă, Friedrich riscă o observaţie: — Alfred, e minunat să-mi amintesc şi să discut cu tine despre Spinoza. Dar vreau să fiu sigur că n-am pierdut ceva din vedere. Ca terapeut, am învăţat să acord atenţie bănuielilor care îmi trec prin minte şi am o bănuială în ceea ce te priveşte. Sprâncenele lui Alfred se ridicară. El rămase în expectativă. —

Am o bănuială că n-ai venit doar să discuţi despre Spinoza, ci şi din alte motive.

Spune-i adevărul, îşi zise Alfred. Spune-i despre senzaţia de constrângere. Despre greutatea de a dormi. Despre faptul că te simţi neiubit. Despre faptul că întotdeauna eşti un străin, o persoană care mai degrabă nu aparţine niciunui loc. în schimb, răspunse: — Nu, a fost minunat să te văd, să povestim, să aflu mai multe despre Spinoza — în fond, cât de des dai peste un profesor care să predea Spinoza? Unde mai pui că am acum şi un subiect bun pentru ziar. Dacă îmi poţi pune la dispoziţie nişte literatură medicală despre cei şocaţi de bombe, voi scrie articolul pe tren, în drum spre München, şi îl voi publica în numărul de săptămâna viitoare. Ţi-1 voi trimite.

Friedrich se îndreptă spre birou şi frunzări prin câteva reviste. — Iată un articol bun în Revista de boli nervoase. Ia-o cu tine şi trimite-mi-o prin poştă când nu mai ai nevoie de ea. Uite şi adresa lui Eugen. în timp ce Alfred se ridica încet şi fără tragere de inimă, Friedrich hotărî să mai încerce ceva — o altă tehnică pe care o învăţase de la propriul său psihanalist şi pe care o folosise şi el adesea cu pacienţii. Rareori dăduse greş. — Aşteaptă un moment, Alfred. Am o ultimă întrebare. Te rog să-ţi imaginezi ceva. închide ochii şi imaginează-ţi că pleci de la mine. Imaginează-ţi cum laşi în urmă discuţia noastră şi apoi imaginează-ţi lunga călătorie cu trenul până la München. Fă-mi un semn când apar imaginile. Alfred închise ochii şi în curând dădu din cap că e gata. — Acum, uite ce vreau să faci. Gândeşte-te la discuţia noastră din această seară şi pune-ţi următoarele întrebări: N-am niciun regret cu privire la discuţia mea cu Friedrich? Au existat probleme importante pe care nu le-am discutat? Alfred ţinu ochii închişi şi, după o lungă tăcere, dădu încet din cap. —

Ei bine, ar fi ceva...

Capitolul douăzeci şi trei Amsterdam — 27 iulie 1656 Bento se întoarse auzindu-se strigat şi văzu un Franco răvăşit, înlăcrimat, care se aruncă în genunchi imediat şi se plecă până ce fruntea îi atinse pământul. —

Franco? Ce faci aici? Şi ce cauţi pe jos?

— Am vrut să te văd, să te avertizez, să-ţi cer iertare. Te rog, iartă-mă. Te rog, lasă-mă să-ţi explic. — Franco, ridică-te. E periculos să fii văzut vorbind cu mine. Mă îndrept spre casă. Urmeazămă la distanţă şi apoi intră fără să baţi la uşă. Dar mai întâi asigură-te că nu eşti văzut. Câteva minute mai târziu, în camera de studiu a lui Bento, Franco continuă cu glas tremurător: — Tocmai ce vin de la sinagogă. Rabinii te-au blestemat. Răi... au fost răi. Am înţeles totul pentru că au tradus în portugheză — nu mi-am imaginat niciodată că vor fi atât de răi. Au poruncit ca nimeni să nu vorbească cu tine sau să te privească sau... —

De aceea ţi-am spus că e periculos să fii văzut cu mine.

—

Ai aflat deja? Cum e posibil? Tocmai vin de la sinagogă. Am fugit imediat după slujbă.

—

Ştiam că se va întâmpla. Era predestinat.

— Dar tu eşti un om bun. Te-ai oferit să mă ajuţi. M-ai ajutat. Şi uite ce ţi-au făcut. Totul e din vina mea. Franco căzu din nou în genunchi, luă mâna lui Bento şi şi-o apăsă pe frunte. —

Aceasta este o răstignire, iar eu sunt Iuda. Te-am trădat.

Bento îşi eliberă mâna şi o puse pe capul lui Franco pentru un moment. — Te rog, ridică-te. Trebuie să-ţi spun ceva. în primul rând, trebuie să ştii că nu este vina ta. Ei au căutat un motiv. — Nu, sunt lucruri pe care nu le ştii. E timpul, trebuie să mărturisesc. Noi te-am trădat, Jacob şi cu mine. Ne-am dus la parnassim şi Jacob le-a povestit tot ce ne ne-ai spus. Şi n-am făcut nimic să-l opresc. Am stat acolo, pur şi simplu, dând din cap, cât timp a vorbit. Şi fiecare încuviinţare era un cui bătut în crucea ta. Dar a trebuit să fac asta. N-am avut de ales... Crede-mă, n-am avut de ales. —

întotdeauna există posibilitatea de a alege, Franco.

—

Sună bine, dar nu e adevărat. în viaţa reală e mult mai complicat de-atât.

Uimit, Bento se uită lung la Franco. Era un Franco oarecum diferit. —

De ce nu e adevărat?

—

Ce se întâmplă dacă ai doar două alternative şi ambele aduc moartea?

—

Moartea?

Franco evită privirea lui Bento. —

Numele de Duarte Rodriguez îţi spune ceva?

Bento dădu din cap. — E omul care a încercat să-mi jefuiască familia. Omul care n-are nevoie de blestemul rabinului pentru a mă urî. —

Este unchiul meu.

—

Da, ştiu asta, Franco. Rabinul Mortera mi-a spus ieri.

— Ţi-a spus că unchiul meu mi-a oferit două opţiuni? Dacă eram de acord să te trădez, m-ar fi salvat din Portugalia şi, apoi, după ce-mi îndeplineam promisiunea, avea să trimită imediat un vas spre Portugalia pentru a le salva pe mama, sora şi mătuşa mea, mama lui Jacob. Acestea

se ascund, fiind în mare pericol din cauza Inchiziţiei. Dacă refuzam, le-ar fi abandonat în Portugalia. —

înţeleg. Ai făcut alegerea corectă. Ţi-ai salvat familia.

— Chiar şi aşa, asta nu-mi şterge ruşinea. Am de gând să merg din nou la parnassim de îndată ce familia mea va fi în siguranţă şi să mărturisesc că noi te-am provocat să spui lucrurile pe care le-ai spus. — Nu, să nu faci asta, Franco. Cel mai bun lucru pe care-1 poţi face pentru mine acum este să taci. —

Să tac?

—

Este cel mai bun lucru pentru mine, pentru noi toţi.

—

De ce este cel mai bun? Te-am păcălit să spui ceea ce ai spus.

—

Nu-i adevărat. Am spus de bunăvoie ce am spus.

— Nu, eşti blând cu mine, ca să-mi alini suferinţa. Eu rămân vinovat. Totul a fost o prefăcătorie, am planificat totul. Am păcătuit. Te-am înşelat. Ţi-am făcut mult rău. — Franco, nu m-ai înşelat. Ştiam că o să depui mărturie împotriva mea. Intenţionat am vorbit nechibzuit. Am vrut să depui mărturie. Eu sunt cel vinovat de înşelătorie. —

Tu?

—

Da, am profitat de tine. Mai rău, am făcut asta bănuind că noi doi gândim la fel.

— Ai înţeles corect. Dar faptul că gândim la fel îmi sporeşte vina. Când Jacob a repetat opiniile tale în faţa parnassim-u\ui, am tăcut, deşi ar fi trebuit să strig din toţi bojocii: „Sunt de acord cu Baruch Spinoza. Opiniile lui sunt şi opiniile mele." — Dacă ai fi făcut asta, ai fi avut parte de ce-i mai rău. Unchiul tău s-ar fi răzbunat, familia ta ar fi fost în pericol, eu tot aş fi fost excomunicat, iar parnassim-ul te-ar fi excomunicat şi pe tine. —

Baruch Spinoza...

—

Te rog, sunt Bento de-acum. Baruch Spinoza nu mai există.

— Bine, Bento. Bento Spinoza, eşti o enigmă. Nimic din ceea ce s-a întâmplat azi nu are sens. Răspunde-mi la o întrebare simplă: dacă doreai să părăseşti această comunitate, de ce nu ai plecat de bunăvoie? De ce să atragi atâta ocară şi nenorocire asupra ta? De ce nu te-ai mutat? De ce nu ai mers în altă parte? —

Unde? Arăt a olandez? Un evreu nu poate să dispară pur şi simplu. Şi gândeşte-te la fratele

şi sora mea. Gân-deşte-te ce greu ar fi să-i părăsesc şi apoi să mă hotărăsc, iarăşi şi iarăşi, să stau departe de ei. E mai bine aşa. Mai bine şi pentru familia mea. Acum nu mai trebuie să aleagă, iarăşi şi iarăşi, să nu vorbească cu fratele lor. Cherem-u\ rabinului decide în locul meu şi al lor o dată pentru totdeauna. — Deci susţii că e mai bine să-ţi încredinţezi soarta altora. E mai bine să nu alegi, ci să-i forţezi pe alţii să aleagă în locul tău? N-ai spus mai înainte că întotdeauna există posibilitatea de a alege? Zdruncinat, Bento îl privi din nou pe acest Franco diferit, un Franco atent şi direct, un Franco care nu mai avea nimic din acel Franco timid şi caraghios de la întâlnirile anterioare. —

E mult adevăr în ceea ce spui. Cum ai ajuns să gândeşti aşa?

— Tatăl meu, care a fost ars de Inchiziţie, era un om înţelept. înainte de a fi forţat să se convertească, a fost principalul rabin şi sfătuitor al comunităţii noastre. Chiar şi după ce am devenit cu toţii creştini, localnicii au continuat să-l viziteze pentru a discuta probleme importante de viaţă. I-am stat adesea alături şi am învăţat multe despre vinovăţie şi ruşine, despre alegere şi durere. — Tu, fiul unui rabin înţelept? Deci la întâlnirile noastre cu Jacob ţi-ai ascuns cunoştinţele şi adevăratele gânduri. Când vorbeam despre cuvintele Torei mimai ignoranţa. Franco plecă fruntea şi încuviinţă. — Recunosc că am jucat un rol fals. Dar chiar sunt ignorant în chestiunile evreieşti. Tatăl meu, în înţelepciunea sa şi din dragoste pentru mine, a dorit ca eu să nu fiu educat în tradiţia noastră. Ca să rămânem în viaţă, trebuia să fim creştini. în mod intenţionat, el nu m-a învăţat nimic din limba sau obiceiurile evreieşti, pentru că inchizitorii vicleni erau foarte pricepuţi în a detecta orice urmă de idee evreiască. —

Şi izbucnirea ta despre nebunia religiilor? Şi asta a fost tot o prefăcătorie?

— Deloc! într-adevăr, planul lui Jacob era ca eu să-mi exprim marile îndoieli religioase cu scopul de a-ţi dezlega limba. Dar rolul a fost prea uşor — niciun actor nu a primit vreodată un rol mai uşor. De fapt, Bento, a fost o mare uşurare să rostesc acele cuvinte. Până atunci îmi ascunsesem mereu sentimentele. Cu cât am fost forţat să învăţ mai multă dogmă creştină şi poveşti despre minuni, cu atât mi-am dat seama că ambele credinţe, creştină şi evreiască, se bazează pe fantezii copilăreşti, supranaturale. Dar n-am putut niciodată să-i spun asta tatălui meu. Nu l-am putut răni atât de rău. Apoi, el a fost ucis pentru că ascundea pagini din Tora, despre care credea că ar conţine chiar cuvintele lui Dumnezeu. Din nou n-am putut spune nimic. Să-ţi aud ideile a fost ceva atât de eliberator, încât sentimentul de înşelătorie s-a diminuat, chiar dacă împărtăşirea sinceră cu tine a ideilor mele a fost în sine în serviciul înşelătoriei. Un paradox complicat. —

înţeleg perfect. în timpul conversaţiei noastre şi eu am fost bucuros să spun, în sfârşit,

adevărul despre convingerile mele. Faptul că ştiam că îl şochez pe Jacob nu m-a împiedicat câtuşi de puţin. Dimpotrivă — mărturisesc că mi-a făcut plăcere să-l şochez, deşi eram conştient că vor urma consecinţe grave. Rămaseră în tăcere. Sentimentul chinuitor de izolare absolută al lui Bento, apărut după ce Manny, fiul brutarului, îl evitase, începu să scadă. Această întâlnire, acest moment de sinceritate cu Franco, îl înduioşă şi îl învioră. După cum îi era obiceiul, nu zăbovi mult asupra sentimentelor, ci trecu la rolul de observator, examinându-şi mintea, observând mai ales bunăvoinţa care-1 cuprindea. Nici chiar conştiinţa deplină a naturii sale trecătoare nu îi curmă plăcerea. Ah, prietenia! Aşadar, acesta este liantul care ţine oamenii împreună — această căldură, această stare care alunga singurătatea. Avusese parte de mult prea puţină prietenie în viaţa lui pentru că se îndoia prea mult, se temea prea mult şi se dezvăluia prea puţin. Franco se uită la geanta lui Bento şi rupse tăcerea. —

Pleci astăzi?

Bento dădu din cap aprobator. —

Unde vei merge? Ce vei face? Cum te vei întreţine?

— Sper să mă îndrept spre o viaţă de contemplare nestânjenită. în ultimul an am învăţat de la un meşter local să fac lentile pentru ochelari şi, mult mai interesant pentru mine, instrumente optice, adică telescoape şi micro-scoape. Nevoile mele sunt reduse, ar trebui să mă pot întreţine cu uşurinţă. —

Rămâi aici, în Amsterdam?

— Pentru moment. Acasă la Franciscus van den Enden, care conduce o academie lângă Singel. în cele din urmă poate mă voi muta într-o comunitate mai mică, unde voi putea continua să studiez într-un mediu mai liniştit. —

Vei fi singur? îmi imaginez că stigmatul excomunicării îi va ţine pe toţi la distanţă...

— Dimpotrivă, ca evreu excomunicat îmi va fi mai uşor să trăiesc printre neevrei. Mai ales ca evreu excomunicat definitiv, nu doar ca evreu renegat, care doar caută compania neevreilor. —

Aşadar, ăsta e unul dintre motivele pentru care ai primit cu bucurie cherem-ul?

— Da, recunosc asta, şi încă ceva: am de gând ca, în cele din urmă, să scriu, şi poate că există o şansă mai mare ca lumea să-mi citească lucrările ca evreu excomunicat decât ca membru al comunităţii evreieşti. —

Ştii asta cu siguranţă?

— E pură speculaţie, dar mi-am creat deja relaţii cu mai mulţi colegi care gândesc la fel şi care insistă să scriu ceea ce gândesc.

—

Aceştia sunt creştini?

— Da, dar sunt diferiţi de fanaticii catolici iberici pe care i-ai întâlnit. Nu cred în minunea învierii, nici nu beau sângele lui Isus în timpul Liturghiei, nici nu-i ard de vii pe cei care gândesc altfel. Sunt nişte creştini deschişi la minte care îşi spun colegieni, care gândesc singuri, fără ajutor din partea preoţilor sau a bisericilor. —

Te gândeşti să te converteşti la credinţa lor?

— Niciodată. Intenţionez să duc o viaţă religioasă, fără amestecul vreunei religii. Cred că toate religiile — catolicismul, protestantismul, islamismul, precum şi iudaismul — pur şi simplu ne ascund marile adevăruri religioase. Nădăjduiesc la o lume viitoare fără religii, o lume cu o religie universală, în care toată lumea îşi foloseşte raţiunea pentru a-1 cunoaşte şi a-1 slăvi pe Dumnezeu. —

Asta înseamnă că doreşti dispariţia iudaismului?

—

Sfârşitul tuturor tradiţiilor care se opun dreptului omului de a gândi singur.

Franco tăcu câteva momente. — Bento, eşti atât de categoric, că mă înspăimânţi. Această perspectivă îmi taie respiraţia, că tradiţia noastră ar putea să piară după mii de ani de supravieţuire. — Ar trebui să preţuim lucrurile pentru că sunt adevărate, nu pentru că sunt vechi. Vechile religii ne întind o cursă, insistând asupra faptului că, dacă abandonăm tradiţia, îi dezonorăm pe toţi înaintaşii noştri credincioşi. Iar dacă vreunul dintre strămoşii noştri a fost martirizat, atunci suntem prinşi în capcană şi mai tare pentru că onoarea ne obligă să perpetuăm credinţele martirilor, chiar dacă ştim că sunt pline de erori şi superstiţii. N-ai spus tu că ai simţit asta ca urmare a martiriului tatălui tău? —

Da... că mi-aş bate joc de viaţa lui dacă aş renega lucrurile pentru care a murit.

— Dar nu ar fi, de asemenea, lipsit de sens, să-ţi dedici singura viaţă pe care o ai unui sistem fals şi plin de superstiţii, un sistem care alege un singur popor şi exclude toate celelalte fiinţe? — Bento Spinoza, îmi pui prea mult mintea la încercare. Dacă mai continui aşa, o să-mi explodeze capul. N-am îndrăznit niciodată să mă gândesc la astfel de lucruri. Nu îmi pot imagina viaţa fără apartenenţa la comunitatea mea, la grupul meu. Cum de ţie îţi vine atât de uşor? — Uşor? Nu este uşor, dar este mai uşor dacă cei dragi sunt morţi. Excomunicarea mea definitivă îmi impune sarcina de a-mi recrea întreaga identitate şi de a învăţa să trăiesc fără să fiu evreu sau creştin sau de orice altă religie. Poate voi fi primul om de acest fel. — Ai grijă! Este posibil ca excomunicarea ta definitivă să nu fie chiar aşa de definitivă. S-ar putea ca în ochii altora să nu-ţi poţi permite luxul de a nu fi evreu. Baruch, ce ştii despre limpieza de sangre?

— Legile iberice rasiale? Nu foarte multe, doar că Spania le-a pus în aplicare pentru a împiedica evreii convertiţi să obţină prea multă putere. — Tata mi-a spus că acestea au apărut la iniţiativa lui Torquemada, Marele Inchizitor, care, cu două sute de ani în urmă, a convins-o pe Regina Isabella că tara evreităţii rămâne în sânge, în ciuda convertirii la creştinism. Având în vedere că Torquemada însuşi avusese strămoşi evrei cu patru generaţii în urmă, el a stabilit limita pentru aplicarea Legilor rasiale la trei generaţii. Astfel, cei convertiţi recent sau chiar în urmă cu două sau trei generaţii rămân în vizor şi sunt împiedicaţi să urmeze o serie de cariere — în cadrul bisericii, armatei, diverselor bresle şi administraţiei. — Aceste credinţe în mod evident false, cum ar fi că trebuie „trei generaţii, nu patru", svrnt, în mod clar, inventate pentru a-i sluji inventatorului. Asemenea săracilor de pe pământ, falsele convingeri ne vor însoţi întotdeauna, iar eu nu pot controla rezistenţa lor. Acum încerc sămi pese doar de acele lucruri pe care le pot controla. —

Cum ar fi?

—

Cred că pot controla cu adevărat un singur lucru: dezvoltarea nivelului meu de înţelegere.

—

Bento, simt o dorinţă puternică să-ţi spun ceva ce ştiu că este imposibil.

—

Dar nu imposibil de spus?

— Ştiu că este imposibil, dar vreau să vin cu tine! Ai gânduri măreţe şi ştiu că vei avea unele şi mai măreţe. Vreau să te urmez, să fiu elevul, servitorul tău, să particip la ce vei face, să-ţi copiez manuscrisele, să-ţi fac viaţa mai uşoară. Bento ezită un moment. Zâmbi, apoi scutură din cap. — Găsesc că ceea ce spui este plăcut, chiar ispititor. Dă-mi voie să-ţi răspund atât din interior, cât şi din exterior. Prima dată din interior. Deşi îmi doresc şi insist să duc o viaţă solitară pentru a mă dedica contemplării, simt că o parte din mine tânjeşte după apropiere. Câteodată mă cuprinde un dor nespus de vechile senzaţii, când eram legănat şi ţinut în braţe de o familie iubitoare, iar acea parte din mine — cea care tânjeşte — salută dorinţa ta şi mă face să vreau să te îmbrăţişez şi să-ţi răspund: „Da, da, da!" în acelaşi timp, o altă parte din mine, partea mai puternică şi mai înaltă, strigă după libertate. Mă doare că trecutul s-a dus şi nu se va mai întoarce niciodată. Mă doare să cred că toţi cei care m-au legănat odată sunt morţi şi urăsc această durere care mă înlănţuie şi mă ţine pe loc. Nu pot schimba faptele din trecut, dar am hotărât să evit pe viitor orice ataşament puternic. Nu mă voi mai lăsa niciodată învăluit de dorinţa copilărească de a fi legănat. Ai înţeles? —

Da, mult prea bine.

— Asta-i din interior. Acum dă-mi voie să-ţi răspund din exterior. Presupun că atunci când ai folosit cuvântul „imposibil" te-ai referit la imposibilitatea de a-ţi abandona familia. Dacă aş fi în

locul tău, şi eu aş considera acest lucru imposibil. îmi este destul de dificil să renunţ la fratele meu mai mic. Sora mea are propria ei familie şi îmi fac puţine griji pentru ea. Dar, Franco, nu doar familia te împiedică să mi te alături. Mai sunt şi alte obstacole. Cu doar câteva minute în urmă, îmi spuneai că nu-ţi poţi imagina viaţa în afara unei comunităţi. Dar calea mea este una a singurătăţii ce nu-şi doreşte nicio altă comunitate decât absorbţia absolută întru Dumnezeu. Niciodată nu mă voi căsători. Chiar de mi-aş dori o căsnicie, nu ar fi posibil. Poate voi reuşi să trăiesc fără o afiliere religioasă ca un singuratic ciudat, dar mă îndoiesc că, fie ea şi Olanda, ţara cea mai tolerantă din lume, ar permite unui cuplu să ducă o astfel de viaţă şi să-şi crească copiii fără o apartenenţă religioasă. Iar viaţa mea solitară nu înseamnă mătuşi, unchi sau veri, nici sărbători în familie, nici mese de Paşte, nici Rosh Hashanah. Doar singurătate. — înţeleg, Bento. înţeleg că sunt mai sociabil şi, probabil, am mai multe nevoi. Mă minunez de autosuficien-ţa ta extraordinară. Nu pari să-ţi doreşti sau să ai nevoie de cineva. — Mi s-a spus asta de atâtea ori, că încep să cred şi eu. Nu e vorba că nu mă bucură compania altora — în acest moment, preţuiesc conversaţia noastră, Franco. Dar ai dreptate, viaţa socială nu e vitală pentru mine. Cel puţin, nu la fel de vitală cum pare să fie pentru alţii. îmi amintesc ce distruşi erau sora şi fratele meu când nu erau invitaţi la un eveniment cu prietenii lor. Chestiunile de genul acesta nu mă afectează câtuşi de puţin. — Da, dădu din cap Franco, aşa este: nu aş putea trăi în acest fel. îmi este complet străin. Dar, Bento, gândeşte-te la cealaltă variantă. Iată-mă, un om care împărtăşeşte atât de multe îndoieli şi dorinţe ale tale de a trăi fără superstiţii, şi totuşi sunt sortit să stau în sinagogă, rugându-mă unui Dumnezeu care nu mă aude, respectând un ritual prostesc, trăind ca un ipocrit, îmbrăţişând o viaţă fără sens. Asta îmi rămâne de făcut? în asta constă viaţa? Nu voi fi obligat să duc o viaţă solitară, chiar în mijlocul unei mulţimi? — Nu, Franco, situaţia nu e chiar atât de sumbră. Observ această comunitate de ceva vreme şi se va găsi şi pentru tine o modalitate de a trăi aici. Convertiţii din Portugalia şi Spania curg în Amsterdam în fiecare zi, şi e adevărat că mulţi ard de nerăbdare să se întoarcă la rădăcinile lor ancestrale evreieşti. întrucât niciunul nu a primit o educaţie evreiască, trebuie să înceapă să înveţe ebraica şi legea iudaică precum copiii, iar rabinul Mortera lucrează zi şi noapte pentru a-i readuce la iudaism. Mulţi îl vor imita şi vor deveni mai religioşi decât rabinul, dar, crede-mă, vor fi şi alţii ca tine, care, din cauza convertirii forţate la creştinism, s-au eliberat de orice religie şi vor adera la comunitatea evreiască fără nicio fervoare religioasă. Dacă eşti atent, o să-i recunoşti, Franco. —

Dar totuşi, prefăcătoria, ipocrizia...

— Dă-mi voie să-ţi spun câteva dintre ideile lui Epicur, un gânditor înţelept din Grecia antică. El credea, la fel ca orice persoană raţională, că nu există nicio lume de apoi şi că ar trebui să ne trăim viaţa cât mai liniştit şi mai fericit posibil. Care este scopul vieţii? Răspunsul lui era că trebuie să căutăm ataraxia, care s-ar putea traduce prin „linişte" sau „eliberare de suferinţa emoţională". El sugera că nevoile unui om înţelept sunt puţine şi uşor de satisfăcut, în timp ce oamenii cu o sete permanentă de putere şi avere, aşa, ca unchiul tău, nu vor obţine niciodată ataraxia pentru că setea le sporeşte. Cu cât posezi mai multe lucruri, cu atât acestea te

posedă pe tine. Când te gândeşti să-ţi croieşti o viaţă aici, gândeşte-te cum să obţii ataraxia. Integrează-te în acea parte a comunităţii care îţi creează cel mai puţin stres. Căsătoreşte-te cu cineva cu sentimente similare cu ale tale — vei găsi multe femei convertite care, asemenea ţie, se agaţă de iudaism doar pentru confortul apartenenţei la o comunitate. Şi dacă restul comunităţii participă la ritualul de rugăciune de câteva ori pe an, atunci roagă-te cu ei ştiind că faci asta doar de dragul ataraxiei, pentru a evita tulburarea şi stresul neparticipării. — îmi vorbeşti de sus, Bento? Eu ar trebui să mă mulţumesc cu ataraxia în vreme ce tu ţinteşti spre ceva mai înalt? Sau vei căuta la rândul tău ataraxia? —

E o întrebare grea. Cred că...

Deodată clopotele bisericii începură să bată. Bento se opri pentru o clipă să asculte şi să-şi privească geanta şi apoi continuă. — Din păcate, timpul dedicat reflecţiei e limitat. Trebuie să plec în curând, înainte ca străzile să devină prea aglomerate. Dar, pe scurt: nu mi-am stabilit explicit ataraxia ca scop, în schimb mă îndrept spre scopul de a-mi perfecţiona raţiunea. Poate că, totuşi, scopul este acelaşi, deşi metoda este diferită. Raţiunea mă conduce la concluzia extraordinară că tot ce există pe lume este o singură substanţă, care este Natura sau, dacă doreşti, Dumnezeu, şi că totul, fără excepţie, poate fi înţeles graţie luminii răspândite de legea naturală. Pe măsură ce natura realităţii îmi este mai clară, câteodată, ştiind că sunt doar o unduire pe suprafaţa lui Dumnezeu, trăiesc o stare de fericire sau binecuvântare. Poate că aceasta este versiunea mea de ataraxia. Poate că Epicur are dreptate când ne sfătuieşte să căutăm liniştea. Dar fiecare persoană, în funcţie de circumstanţele sale exterioare şi de înclinaţiile şi caracteristicile mentale lăuntrice naturale, trebuie să o caute în felul său. Clopotele bătură din nou. —

Franco, înainte de a ne despărţi, am o ultimă rugăminte la tine.

—

Spune-mi. îţi sunt profund îndatorat.

— Rugămintea mea este să păstrezi pur şi simplu tăcerea. Ţi-am spus astăzi lucruri care sunt idei doar pe jumătate închegate. Mai am mult de reflectat. Promite-mi că tot ce ne-am spus astăzi va rămâne secretul nostru. Secret faţă de parnassim, de Jacob, de oricine, pentru totdeauna. — îţi promit că secretele tale vor fi îngropate odată cu mine. Tatăl meu, binecuvântat fie el, ma învăţat multe despre caracterul sfânt al tăcerii. —

Acum trebuie să ne luăm la revedere, Franco.

— Aşteaptă un moment, Bento Spinoza, pentru că şi eu am o ultimă rugăminte. Tocmai ai spus că, deşi avem scopuri asemănătoare în viaţă şi îndoieli asemănătoare, fiecare trebuie să urmeze o altă cale. Astfel, cumva, vom duce vieţi alternative ce se îndreaptă spre acelaşi scop. Poate că,

dacă soarta şi timpul ar fi mişcat şi modificat uşor structura şi circumstanţele noastre externe, tu ai fi trăit viaţa mea, iar eu pe a ta. Iată rugămintea mea: vreau să aflu veşti despre viaţa ta din când în când, chiar dacă o dată la un an sau doi sau trei. Şi vreau să afli şi tu cum se desfăşoară viaţa mea. Astfel vom putea amândoi vedea cum ar fi putut să fie cealaltă viaţă pe care am fi putut-o duce. Promiţi că vom păstra legătura? Nu ştiu încă în ce fel vom face asta. îmi vei trimite veşti despre viaţa ta? — îmi doresc asta tot atât de mult ca şi tine, Franco. Mi-e clară necesitatea de a-mi părăsi casa, dar sunt mai mişcat decât mă aşteptam şi salut oferta ta interesantă de a-mi vedea viaţa alternativă. Cunosc doi oameni care vor şti întotdeauna pe unde mă aflu: Franciscus van den Enden şi un prieten, Simon de Vries, care locuieşte pe Singel. Voi găsi o cale de a comunica cu tine prin intermediul lor, prin scrisori sau întâlniri personale. Acum trebuie să pleci. Ai grijă să nu fii văzut. Franco deschise uşa, se uită în jur şi se îndepărtă. Bento aruncă o ultimă privire prin casă, mută biletul pentru Gabriel pe un scaun de lângă intrare, ca să poată fi văzut mai uşor şi, cu geanta în mână, deschise uşa şi păşi într-o nouă viaţă.

Capitolul douăzeci şi patru Berlin - 1922 — Ei bine... ezită Alfred. Ar fi un lucru pe care aş regreta că nu l-am discutat cu tine, dar... hmm... mi-e greu să aduc vorba despre el. N-am fost în stare să vorbesc despre asta toată seara. Friedrich aştepta răbdător. Cuvintele supervizorului său, Karl Abraham, îi veniră în minte: „Când te afli într-un impas, uită de conţinut şi concentrează-te asupra rezistenţei. Vei vedea că vei afla chiar mai multe lucruri despre pacientul tău." Cu aceste cuvinte în minte, Friedrich începu: — Cred că-ţi pot fi de ajutor, Alfred. Iată sugestia mea. Deocamdată, uită lucrul despre care voiai să-mi vorbeşti şi hai să analizăm toate obstacolele care stau în calea exprimării lui. —

Obstacole?

— Tot ce te împiedică să discuţi cu mine. De exemplu, care ar fi urmările dacă mi-ai spune ce vrei să spui? —

Urmările? Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui.

Friedrich era răbdător. Ştia că rezistenţa trebuie abordată cu tact şi din toate părţile. — Voi reformula. Doreşti să spui ceva, dar nu poţi. Ce lucruri rele s-ar putea întâmpla dacă ai vorbi? Ţine minte că eu am un rol central în această chestiune. Nu încerci să spui ceva într-o cameră goală — încerci să-mi spui mie ceva. Corect? Alfred încuviinţă fără tragere de inimă. Friedrich continuă: —

Imaginează-ţi că tocmai mi-ai dezvăluit ce te preocupă. Cum crezi că te-aş privi?

—

Nu ştiu cum ai reacţiona. Cred că mi-ar fi ruşine.

— Dar ruşinea implică întotdeauna o altă persoană, iar astăzi acea persoană sunt eu, care te cunosc de când erai mic. Friedrich era foarte mândru de vocea lui blândă. Sfatul doctorului Abraham de a nu ataca rezistenţa asemenea unui taur furios avusese efect. — Ei bine... Alfred trase adânc aer în piept şi începu: în primul rând, ai putea crede că te folosesc pentru a mă ajuta. Mi-e jenă să-ţi solicit servicii profesionale gratis. în plus, asta mă face pe mine să par slab, iar pe tine, puternic. — E un început bun, Alfred. Despre asta vorbeam. Acum pot înţelege situaţia neplăcută în care te afli. Trebuie că ţi se pare foarte incorect. Nici mie nu mi-ar plăcea să fiu atât de îndatorat altcuiva. însă mi-ai întors deja favorul când ai acceptat să publici un articol pentru mine.

—

Nu e acelaşi lucru. Tu, personal, nu câştigi nimic.

—

înţeleg asta. Dar spune-mi, crezi că-mi displace să fac ceva pentru tine?

—

Nu ştiu, s-ar putea. La urma urmei, timpul tău e valoros. Faci asta pe bani toată ziua.

—

Răspunsul meu că eşti ca un membru al familiei pentru mine nu contează?

—

Nu. Mi se pare un răspuns împăciuitor.

— Spune-mi, dar când vorbim despre Spinoza, despre filosofie? Am impresia că eşti mai relaxat atunci. — Da, asta-i altceva. Chiar dacă tu eşti cel care mă învaţă pe mine, am impresia că discuţia despre filosofie îţi face plăcere. —

Da, ai dreptate. în vreme ce să te ascult vorbind despre tine nu este plăcut pentru mine?

—

Nu îmi pot imagina de ce ar fi.

— Hai să-ţi spun ceva — o pură speculaţie. Poate că ai sentimente negative despre tine şi crezi că, dacă te deschizi, voi avea şi eu sentimente negative despre tine? Alfred păru nedumerit. — Este posibil, cred, dar dacă este aşa, nu ăsta e motivul principal. Pur şi simplu nu mă pot vedea arătând un asemenea interes faţă de oricine altcineva. — E important ce spui şi îmi imaginez că este riscant c-o faci. Spune-mi, Alfred, se apropie asta de lucrul pe care regreţi că nu l-ai adus în discuţie astăzi? Alfred zâmbi larg. — Dumnezeule! Chiar te pricepi la asta, Friedrich! Da, e mai mult de atât. Este tocmai acel lucrul. —

Continuă.

Friedrich se relaxă. Se afla acum pe un teren familiar. — Ei bine, chiar înainte de a pleca, şeful meu, Dietrich Eckart, m-a chemat în biroul său. Voia doar să vorbim despre călătoria mea la Paris, dar eu nu ştiam asta, şi primul lucru pe care l-a făcut când am intrat în birou a fost să mă certe pentru că arătam atât de îngrijorat. Apoi, după ce m-a asigurat că făceam o treabă bună, mi-a spus că ar fi mult mai bine dacă aş fi mai puţin silitor, aş bea şi aş pălăvrăgi mai mult. —

Iar această afirmaţie a atins un punct nevralgic.

— Da, pentru că e adevărat — într-o formă sau alta, mi s-a spus asta de multe ori. Mi-o spun şi eu. Dar pur şi simplu nu pot sta în preajma unor oameni cu capul gol, discutând despre nimic. Lui Friedrich îi veni în minte o scenă: momentul în care, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, încercase fără succes să-l facă pe Alfred să se lase cărat în spinare. La ultima lor întâlnire îi descrisese scena lui Alfred şi adăugase: „Nu-ţi plăcea să te joci". Persistenţa pe tot parcursul vieţii a unor astfel de trăsături îl fascina pe Friedrich. Ce ocazie rară de a studia geneza formării personalităţii! Ar fi o descoperire profesională crucială. Care analist mai avusese şansa de a analiza pe cineva pe care îl ştia de copil? Mai mult, îi cunoscuse personal pe adulţii importanţi din viaţa pacientului: tatăl lui Alfred, fratele şi mama vitregă, mătuşa lui, Căcilie, chiar şi pe doctorul său. Şi era familiarizat cu mediul exterior — casa lui Alfred, locul de joacă —, frecventaseră aceeaşi şcoală şi avuseseră aceiaşi profesori. Ce păcat că Alfred nu trăia la Berlin ca să înceapă cu el un proces complet de psihanaliză! — în acel moment, chiar după comentariul lui Dietrich Eckart, continuă Alfred, am decis să te văd. Ştiam că avea dreptate. Cu doar câteva zile în urmă auzisem o conversaţie despre mine între doi angajaţi, şi mă numeau „Sfinxul". —

Cum te-ai simţit?

— Aşa şi aşa. Nu erau persoane importante, doar un om de serviciu şi un curier, şi, de obicei, nu dau nicio atenţie părerilor unora ca ei. Dar de data asta mi-au atras atenţia pentru că aveau atâta dreptate. Sunt închis şi încordat şi ştiu că trebuie să schimb asta la mine dacă vreau să am succes în Partidul Naţional Socialist. —

Ai spus „aşa şi aşa". Care e partea pozitivă în a fi un sfinx?

—

Hmm, nu sunt sigur, poate că e...

— Aşteaptă, să ne oprim un minut, Alfred. M-am grăbit. Nu e corect faţă de tine. Te bombardez cu întrebări personale şi n-am stabilit exact ce facem aici. Sau, în limbajul tehnic al profesiei mele, nu am definit cadrul relaţiei noastre, nu-i aşa? Alfred părea nedumerit. —

Cadrul?

— Hai să o luăm de la început şi să cădem de acord asupra a ceea ce vrem să facem. Presupun că doreşti să faci nişte schimbări la tine prin intermediul terapiei. Am dreptate? —

Nu sunt sigur în ce constă terapia.

— Este ceea ce ai făcut cu atâta succes în ultimele zece minute: să vorbeşti cinstit şi deschis despre îngrijorările tale. — Cu siguranţă vreau să fac nişte schimbări la mine. Deci, da, vreau terapie. Şi, de asemenea, vreau să lucrez cu tine.

— Dar, Alfred, schimbarea presupune multe, multe întâlniri. în seara asta avem doar o discuţie introductivă, iar eu plec mâine pentru trei zile la o conferinţă de psihanaliză. Mă gândesc la viitor. Berlinul e departe de München. N-ar fi mai bine să mergi la un psihanalist din München cu care te-ai putea vedea mai des? îţi pot face o recomandare bună... Alfred scutură energic din cap. — Nu. Nu vreau pe altcineva. Nu pot avea încredere în altcineva, mai ales în cineva din München. Simt convins, sunt foarte convins că într-o bună zi voi ocupa o poziţie importantă în ţara asta. Voi avea duşmani şi aş putea fi distrus de oricine îmi cunoaşte secretele. Cu tine ştiu că sunt în siguranţă. —

Da, eşti în siguranţă cu mine. Atunci să facem un plan — când ai putea reveni la Berlin?

— Nu ştiu sigur, dar ştiu că Vôlkischer Beobachter va deveni cotidian în scurt timp şi vom aborda mai multe ştiri naţionale şi internaţionale. în viitor, s-ar putea să vin frecvent la Berlin şi sper să te pot vedea pentru una sau două şedinţe de fiecare dată când voi veni. — întotdeauna voi încerca să-mi fac timp pentru tine, dacă mă anunţi dinainte. Vreau să ştii că tot ce-mi vei spune va rămâne strict confidenţial. — Sunt convins de asta. Este extrem de important pentru mine şi m-am liniştit când ai refuzat să-mi oferi detalii personale despre pacientul tău, fiul bucătarului. — Poţi fi sigur că nu voi divulga niciodată secretele tale, nici măcar faptul că faci terapie cu mine, nimănui, nici măcar fratelui tău. Confidenţialitatea este esenţială în domeniul meu. Ai cuvântul meu de onoare. Alfred se bătu cu palma peste inimă şi spuse: —

Mulţumesc. Mulţumesc mult.

— Ştii ceva, spuse Friedrich, poate că ai dreptate. Cred că aranjamentul nostru ar funcţiona mai bine dacă am fi pe poziţii de egalitate. Mă gândesc ca, începând cu data următoare, să-ţi cer tariful standard pentru terapie. Voi avea grijă să ţi-1 poţi permite. Ce părere ai? —

Perfect.

— Acum, înapoi la muncă. Să continuăm. Acum câteva minute, când vorbeam despre faptul că ai fost numit sfinx, ai spus că te-ai simţit „aşa şi aşa". Aş vrea să te gândeşti la sfinx. Adică să încerci să laşi gândurile despre sfinx să-ţi vină în minte şi să le spui cu voce tare. Nu trebuie să aibă sens. —

Acum?

—

Da, doar pentru câteva minute.

— Sfinxul... deşert, imens, misterios, puternic, enigmatic, secretos... periculos — sfinxul i-a strangulat pe cei care nu găseau răspuns la ghicitoarea lui. Alfred se opri. —

Nu te opri.

— Ştiai că rădăcina greacă a cuvântului înseamnă strangulator sau cel care strânge? Sfincter este din aceeaşi familie cu Sfinxul — toate sfincterele organismului strâng... tensionat... rigid. — Deci, întrebă Friedrich, prin „aşa şi aşa" ai vrut să spui că ţi-a displăcut să fii considerat atât de tăcut şi de distant şi rigid, dar ţi-a plăcut să fii văzut ca enigmatic, misterios, puternic, ameninţător? —

Da, aşa e. întocmai.

— Atunci, poate că aspectele pozitive — mândria de a fi puternic şi misterios, chiar periculos — te împiedică să pălăvrăgeşti şi să fii deschis. Aceasta înseamnă că ai de ales — pălăvrăgeşte, adică integrează-te, sau rămâi misterios, periculos, adică pe dinafară. —

înţeleg unde baţi. E complicat.

—

Alfred, n-ai fost tu, din câte îmi amintesc, un singuratic şi în tinereţe?

—

Veşnicul singuratic. N-am făcut parte din niciun grup.

— Dar mai spuneai că eşti foarte apropiat de liderul partidului, Herr Hitler. Trebuie să fie ceva plăcut. Vorbeşte-mi despre această prietenie. — Petrec cu el mult timp. Bem cafea; vorbim despre politică, literatură şi filosofie. Vizităm galerii şi într-o zi, toamna trecută, ne-am dus la Marienplatz — ştii locul? —

Da, e piaţa mare a Miinchenului.

— Aşa e. Lumina este uimitoare acolo. Ne-am instalat şevaletele şi am desenat împreună ore întregi. A fost de departe una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Desenele au fost bune, ne-am lăudat reciproc şi am descoperit similitudini în lucrările noastre. Amândoi suntem buni la detalii arhitecturale şi mai puţin pricepuţi la portrete. întotdeauna m-am întrebat dacă incapacitatea mea de a desena portrete simbolizează ceva şi am fost uşurat să văd că şi el are aceleaşi limitări. Cu siguranţă nu e simbolică pentru Hitler — nimeni nu are aptitudini mai bune în a relaţiona cu oamenii. —

Pare plăcut. Ai mai desenat cu el?

—

Nu mi-a mai propus.

—

Povesteşte-mi despre alte momente plăcute pe care le-ai petrecut cu el.

— Cea mai bună zi din viaţa mea a fost acum vreo trei săptămâni. Hitler m-a scos la cumpărături în căutarea unei mese de lucru pentru noul meu birou. Avea un portofel plin cu franci elveţieni — nu ştiu de unde-i avea, şi eu nu pun întrebări. Prefer să-l las să-mi dea detalii atunci când doreşte. A venit într-o dimineaţă la Beobachter şi mi-a zis: „Mergem la cumpărături. Poţi cumpăra orice masă de lucru îţi doreşti — şi toate lucrurile pe care vrei să le pui pe ea." Şi în următoarele două ore ne-am făcut de cap prin cele mai scumpe magazine de mobilă din München. —

Cea mai bună zi din viaţa ta, asta spune foarte mult. Mai vorbeşte-mi despre asta.

— în parte, a fost vorba pur şi simplu despre emoţia primirii unui cadou. Imaginează-ţi că cineva te scoate în oraş şi-ţi spune: „Cumpără-ţi orice masă de lucru doreşti. Indiferent cât costă." Apoi faptul că Hitler mi-a acordat atât de mult timp şi atenţie a fost o adevărată fericire. —

De ce este el atât de important pentru tine?

— Practic, el este acum şeful partidului, iar ziarul la care lucrez este ziarul partidului. Deci el este adevăratul meu şef. Dar nu cred că la asta te-ai referit. —

Nu, am vrut să spun important într-un sens mai personal.

—

E greu de pus în cuvinte. Hitler are acest efect asupra mea, asupra tuturor.

—

Te-a scos la cumpărături. Pare ceva ce ţi-ai fi dorit să facă tatăl tău.

— L-ai cunoscut pe tata! Ţi-1 imaginezi scoţându-mă în oraş şi oferindu-mi ceva, chiar şi o bomboană? Da, şi-a pierdut soţia, stătea foarte prost cu sănătatea şi avea mari probleme cu banii, dar, totuşi, nu am primit nimic, absolut nimic de la el. —

Aceste cuvinte sunt pline de emoţii.

—

O viaţă întreagă de emoţii.

— L-am cunoscut. Şi ştiu că ai avut parte de foarte puţine momente plăcute cu tatăl tău, şi, desigur, n-ai cunoscut-o niciodată pe mama ta. — Mătuşa Căcilie a făcut tot ce-a putut. N-o învinovăţesc, avea propriii ei copii. Prea multe suflete de îmbrăţişat. — Atunci probabil că o parte din exaltarea ta în ce-1 priveşte pe Hitler vine din faptul de-a avea, în sfârşit, un tată adevărat. Ce vârstă are? — O, este cu câţiva ani mai în vârstă. E ca nimeni altul. A apărut de nicăieri, ca mine, dintr-o familie de rând, fără cine ştie ce educaţie. A fost doar caporal în război, deşi unul foarte decorat. Fără bani, fără cultură, fără educaţie universitară. Dar, chiar şi aşa, vrăjeşte pe toată lumea. Nu vorbesc doar de mine. Oamenii se strâng în jurul lui. Toata lumea îi caută compania şi sfatul. Toata lumea simte că îi este hărăzit un destin mare, că e steaua călăuzitoare a viitorului

Germaniei. — Deci, te simţi privilegiat să fii în preajma lui. Legătura voastră se îndreaptă spre o strânsă relaţie de prietenie? — Tocmai asta e problema, că nu se îndreaptă. Cu excepţia „zilei mesei de lucru", Hitler nu mă caută. Cred că mă place, dar nu mă iubeşte. Nu mă roagă niciodată să luăm masa împreună. Este mult mai apropiat de alţii. L-am văzut săptămâna trecută într-o discuţie intimă cu Hermann Goring. Capetele lor erau atât de apropiate, că se atingeau. De-abia se cunoscuseră, şi totuşi râdeau, glumeau, mergeau braţ la braţ şi-şi dădeau ghionturi de parcă s-ar fi ştiut de-o viaţă. De ce nu face niciodată asta cu mine? — Cuvintele tale, „el nu mă iubeşte" — gândeşte-te la ele. Lasă-ţi mintea să hoinărească. Gândeşte cu voce tare. Alfred închise ochii. —

Nu te prea aud, spuse Friedrich.

Alfred zâmbi. — Iubire. Cineva care să spună „te iubesc". Am auzit aceste cuvinte doar o dată, pe când eram cu Hilda la Paris, înainte de a ne căsători. —

Eşti căsătorit! Aşa e, uitasem. Pomeneşti foarte rar de soţia ta.

— Ar trebui să spun că am fost căsătorit. Cred că, în acte, încă sunt. A fost o căsătorie foarte scurtă, în 1915. Hilda Leesmann. Am fost împreună două săptămâni la Paris, unde ea studia pentru a se face balerină, şi cel mult trei sau patru luni în Rusia. Apoi, ea s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză. —

Ce îngrozitor! Ca şi fratele, mama şi tatăl tău. Ce s-a întâmplat?

— N-am mai ţinut legătura o lungă perioadă de timp. Ultima oară auzisem că familia ei a internat-o într-un sanatoriu, în Pădurea Neagră. Nu sunt sigur dacă mai e în viaţă. Când ai spus „ce îngrozitor", m-am înfiorat, pentru că nu simt prea multe în legătură cu asta. Nu mă gândesc niciodată la ea. Şi mă îndoiesc că ea se gândeşte la mine. Ne-am înstrăinat. îmi amintesc că unul dintre ultimele lucruri pe care mi le-a spus a fost că nu mă interesez niciodată de viaţa ei, că n-o întreb niciodată cum şi-a petrecut ziua. — Aşadar, spuse Friedrich uitându-se la ceas, ne întoarcem la motivul pentru care m-ai contactat. Am pornit de la faptul că nu stai la taclale, că nu-ţi pasă de alte persoane. Apoi ne-am îndreptat spre acea parte din tine care doreşte să semene cu un sfinx. După aceea ne-am întors la dorinţa ta de a primi iubire şi atenţie din partea lui Hitler şi la cât de dureros este să vezi că îi preferă pe alţii în timp ce tu eşti lăsat pe dinafară. Şi apoi am vorbit despre îndepărtarea de soţia ta. Hai să ne gândim un moment la apropierea şi distanţa dintre noi doi. Spuneai că te simţi în siguranţă aici?

Alfred dădu din cap aprobator. —

Şi care sunt sentimentele tale faţă de mine?

—

Mă simt foarte în siguranţă. Şi foarte înţeles.

—

Te simţi apropiat de mine? Mă placi?

—

Da, şi una, şi alta.

— în asta constă marea descoperire de astăzi. Cred că mă placi cu adevărat, iar principalul motiv este că mie îmi pasă de tine. îţi reamintesc ce spuneai mai devreme, că nu crezi că-ţi pasă de alte persoane. Cu toate acestea, oamenii îi plac pe cei cărora le pasă de ei. Acesta este cel mai important mesaj pe care îl am astăzi pentru tine. îl voi spune din nou: Oamenii îi plac pe cei cărora le pasă de ei. Am făcut treabă bună, grea astăzi. Este prima noastră şedinţă şi te-ai descurcat de minune. îmi pare rău că trebuie să se încheie, dar a fost o zi lungă şi sunt epuizat. Sper că vei veni des să mă vezi. Simt că te pot ajuta. Capitolul douăzeci şi cinci Amsterdam — 1658 în anul următor, Spinoza — care nu mai era Baruch, ci urma să fie cunoscut pentru totdeauna sub numele de Bento (sau, în opera scrisă, Benedictus) — întreţinu o ciudată relaţie nocturnă cu Franco. Aproape în fiecare noapte, în timp ce Bento stătea întins în patul său cu baldachin într-o mică mansardă din casa lui van den Enden, aşteptând cu nerăbdare somnul, imaginea lui Franco îi apărea în minte. Imaginea lui îi apărea atât de discret şi direct, încât, în mod atipic pentru el, Bento nu încercă niciodată să înţeleagă de ce se gândea atât de des la Franco. Dar acesta era singurul moment în care Bento se gândea la Franco. Zilele îi erau pline de eforturi de natură intelectuală, care îi ofereau mai multă bucurie decât orice altceva făcuse până atunci. Ori de câte ori se vedea ca un bătrân înţelept care reflectează asupra vieţii sale, ştia că va alege aceste zile ca fiind cele mai bune, aceste zile de camaraderie cu van den Enden şi cu ceilalţi elevi, în care îşi însuşea latina şi greaca şi savura marile teme ale Antichităţii — universul atomistic al lui Democrit, ideea de Bine a lui Platon, mişcătorul nemişcat al lui Aristotel şi eliberarea de afecte a stoicilor. Viaţa era frumoasă, în simplitatea ei. Bento era perfect de acord cu idea lui Epicur că nevoile omului sunt puţine şi uşor de satisfăcut. Având nevoie doar de casă şi masă, de câteva cărţi, hârtie şi cerneală, putea câştiga guldenii necesari şlefuind lentile de ochelari doar două zile pe săptămână şi predând ebraica pentru colegienii care doreau să citească Scripturile în limba maternă. Academia îi oferea nu doar o vocaţie şi un cămin, ci şi o viaţă socială — mai intensă, uneori, decât şi-ar fi dorit. Trebuia să ia cina cu familia van den Enden şi cu elevii care erau în pensiune la Academie, dar de multe ori prefera să se retragă în camera lui pentru a citi, cu o farfurie cu

pâine şi brânză olandeză şi cu o lumânare. Absenţele lui de la cină o dezamăgeau pe Madame van den Enden, care vedea în el un interlocutor vivace şi încerca, fără succes, să-l facă mai sociabil, chiar oferindu-se să-i gătească felurile de mâncare preferate şi să evite alimentele care nu erau cuşer. Bento a asigurat-o că nu era deloc un evreu practicant, ci doar că mâncarea îi era pur şi simplu indiferentă şi se mulţumea cu o masă frugală — pâine, brânză şi un pahar de bere pe zi, urmate de câteva fumuri din pipa sa lungă de lut. Evita să socializeze cu colegii în afara orelor, cu excepţia lui Dirk, care în curând urma să plece pentru a studia medicina şi, desigur, a precocei şi adorabilei Clara Maria. Cu toate acestea, de obicei, se îndepărta şi de aceştia după o scurtă perioadă de timp, preferând compania celor 200 de volume grele şi prăfuite din biblioteca lui van den Enden. Cu excepţia picturilor expuse în prăvăliile negustorilor de artă de pe străduţele ce se ramificau pornind de la primărie, Bento nu era atras de arte şi se opunea încercărilor lui van den Enden de a-i dezvolta sensibilitatea estetică pentru muzică, poezie şi poveşti. însă nu se putea opune devotamentului plin de pasiune pentru teatru al directorului Academiei. Teatrul clasic poate fi apreciat, insista van den Enden, doar dacă este citit cu voce tare, şi Bento participa cu supunere, alături de alţi studenţi, la ore de lectură dramatică, chiar dacă era prea timid pentru a-şi rosti replicile cu suficientă emoţie. Cam de două ori pe an, prietenul apropiat al lui van den Enden, directorul Teatrului Municipal din Amsterdam, le permitea membrilor Academiei să folosească scena pentru producţii mai mari, în faţa unui public restrâns format din părinţi şi prieteni. Producţia din iarna anului 1658, la peste doi ani de la excomunicare, a fost Eunucul, de Terenţiu, cu Bento în rolul lui Parmeno, un sclav precoce. Când citi pentru prima oară replicile, zâmbi când ajunse la acest pasaj: „Dacă credeţi că lucrurile nesigure pot fi făcute sigure cu ajutorul raţiunii, veţi realiza că e totuna cu a încerca să înnebuneşti cu ajutorul sănătăţii mintale." Bento ştia că van den Enden îşi folosise, fără îndoială, umorul subversiv când îi atribuise acest rol. El îl dojenise pe Bento în repetate rânduri pentru raţionalismul său hipertrofiat care nu mai lăsa loc pentru sensibilitatea estetică. Spectacolul a fost minunat, elevii şi-au jucat rolurile cu însufleţire, publicul a râs de multe ori şi a aplaudat îndelung (deşi n-a prea înţeles dialogul în latină) şi Bento a plecat de la teatru fericit, braţ la braţ cu cei doi prieteni, Clara Maria (care jucase rolul curtezanei Thais) şi Dirk (care jucase rolul Phaedriei). Brusc, din întuneric apăru un nebun cu ochi tulburi agitând un cuţit lung de măcelar. Strigând în portugheză „Herege, herege!" (Eretic, eretic!), se năpusti asupra lui Bento şi-l înjunghie de două ori în abdomen. Dirk se luptă cu atacatorul, îl puse la pământ, în timp ce Clara Maria sări în ajutorul lui Bento, luându-i capul în braţe. Cu constituţia sa firavă, Dirk nu se putea pune cu atacatorul, care se descotorosi de el şi se făcu repede nevăzut în întuneric, cu cuţitul în mână. Van den Enden, fost medic, se grăbi să-l examineze pe Bento. Observând cele două spintecături din paltonul gros, îl descheie repede şi văzu că şi cămaşa era tăiată şi pătată cu sânge, dar rănile erau superficiale. în stare de şoc, Bento, sprijinit de van den Enden şi Dirk, reuşi să parcurgă pe jos cele trei străzi până acasă şi urcă încet scările până în camera sa. înghiţi în silă porţia de valeriană pregătită de directorul medic. Se întinse şi, cu Clara Maria stând lângă pat şi ţinându-1 de mână, în curând

căzu într-un somn adânc de douăsprezece ore. A doua zi, haosul puse stăpânire pe casă. Dis-de-dimi-neaţă îşi făcură apariţia autorităţile municipale cerând informaţii despre atacator, iar mai târziu sosiră doi servitori cu scrisori de la părinţi ofensaţi care-1 criticau pe van den Enden nu numai pentru organizarea spectacolului scandalos despre sexualitate şi travestiţi, dar şi pentru că permisese unei tinere (fiicei lui) să joace în piesă — şi încă în rol de curtezană. Cu toate acestea, directorul rămase uimitor de calm — nu, mai mult decât calm, fu amuzat de scrisori şi râse pe înfundate gândindu-se ce încântat ar fi fost Terenţiu de aceşti părinţi calvinişti ofensaţi. în curând, umorul său îi calmă pe toţi membrii familiei şi directorul reluă predarea cursului de greacă şi a celui despre clasici. Sus, în mansardă, Bento stătea chinuit de anxietate şi suporta cu greu senzaţia de apăsare din piept. îl asaltau încontinuu imaginile atacului, cum i se strigase „eretic!", cuţitul strălucitor, presiunea cuţitului ce-i străpungea paltonul, căderea la pământ sub greutatea agresorului. Pentru a se calma, apelă la arma sa obişnuită, sabia raţiunii, dar în acea zi aceasta nu făcea faţă terorii. Bento nu se dădu bătut. încercă să-şi încetinească respiraţia prin inspiraţii lungi, intenţionate şi, în mod deliberat, evocă imaginea înfricoşătoare a atacatorului său — faţa acoperită cu barbă, ochii mari, spumegând ca un câine — şi o privi insistent până când imaginea dispăru. „Calmează-te, murmură el. Gândeşte-te doar la clipa aceasta. Nu-ţi consuma energia cu ceea ce nu poţi controla. Nu poţi controla trecutul. Eşti speriat pentru că îţi închipui că acest eveniment din trecut are loc acum, în prezent. Mintea ta creează imaginea. Mintea ta creează sentimentele legate de această imagine. Concentrează-te doar pe controlarea minţii." Dar toate aceste formule bine şlefuite pe care şi le notase în carnet n-aveau niciun efect asupra bătăilor puternice ale inimii. Continuă, în încercarea de a se calma cu ajutorul raţiunii: „Aminteşte-ţi că totul în Natură are o cauză. Tu, Bento Spinoza, eşti o parte nesemnificativă a acestui lung lanţ al cauzalităţii. Gândeşte-te la lunga traiectorie a asasinului, la lungul şir de evenimente care au dus în mod inevitabil la atacul său. Ce evenimente? Poate discursuri aţâţătoare de-ale rabinului? Poate vreo suferinţă din trecutul sau prezentul agresorului?" La toate acestea se gândea Bento, bătând camera în lung şi-n lat. Apoi se auzi un ciocănit uşor. Fiind la un pas de uşă, întinse mâna şi o deschise imediat, şi-i văzu pe Clara Maria şi pe Dirk stând în prag, ţinându-se de mâini şi cu degetele împletite. îşi dădură drumul la mâini imediat şi intrară. — Bento, spuse agitată Clara Maria. O, te-ai ridicat? Acum nici o oră am bătut şi, pentru că nai deschis, ne-am uitat înăuntru şi dormeai profund. — Ce mă bucur să te văd pe picioare! spuse Dirk. Nu l-au prins încă pe maniac, dar am văzut bine cum arăta şi am să-l recunosc când îl vor prinde. Sper că îl vor închide pentru mult timp. Bento nu spuse nimic. Dirk arătă spre abdomenul lui Bento.

— Să ne uităm puţin la rană. Van den Enden m-a rugat să verific. Dirk se apropie şi-i făcu semn Clarei Maria să-i lase. Dar Bento se trase repede înapoi şi clătină din cap. —

Nu, nu. Simt bine. Nu acum. Aş prefera să fiu singur pentru o vreme.

— Bine, ne întoarcem peste o oră. Dirk şi Clara Maria se priviră cu subînţeles şi ieşiră din cameră. Acum Bento se simţea şi mai rău: mâinile care se atingeau şi care se despărţiseră doar ca el să nu le vadă, privirea intimă pe care şi-o aruncaseră. Acum numai câteva minute, aceştia erau cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Nu mai devreme de noaptea trecută Dirk îi salvase viaţa; nu mai devreme de noaptea trecută, adorase jocul Clarei Maria, fermecat de fiecare mişcare a ei, de fiecare mişcare jucăuşă a buzelor şi de zbaterea genelor ei. Iar acum, brusc, îi ura pe amândoi. Nu fusese în stare să-i mulţumească lui Dirk, sau măcar să-i rostească numele, sau săi mulţumească Clarei Maria pentru că îl veghease noaptea trecută. „Ia-o mai încet, murmură Bento pentru sine. Retrage-te şi priveşte-te de la distanţă. Uită-te cum sentimentele se agită frenetic — prima dată iubire, acum ură, apoi furie. Cât de nestatornice, cât de capricioase sunt afectele. Uită-te cum eşti aruncat, când ici, când colo, de acţiunile altora. Dacă vrei să te dezvolţi, trebuie să-ţi depăşeşti afectele ancorându-ţi sentimentele în ceva neschimbat, ceva ce durează o vecie." O altă bătaie în uşă. Aceeaşi bătaie uşoară. Ar putea fi ea? Apoi vocea ei melodioasă: —

Bento, Bento, pot să intru?

în suflet i se trezi speranţa şi pasiunea. Bento se simţi imediat plin de viaţă şi uită cu totul de lucrurile veşnice şi de neschimbat. Poate Clara Maria era singură, schimbată, plină de remuşcări. Poate îl va lua iar de mână. —

Intră.

Clara Maria intră singură ţinând în mână un bilet. — Bento, un bărbat mi-a dat asta pentru tine. Un om ciudat, agitat, mai degrabă scund, cu un puternic accent portughez, care cerceta încontinuu strada. Cred că e evreu, şi aşteaptă un răspuns în faţa casei, lângă canal. Bento îi smulse biletul din mâna întinsă, îl deschise şi citi repede. Clara Maria îl privi cu curiozitate: niciodată nu-1 mai văzuse pe Bento devorând ceva atât de hulpav. El îi citi biletul cu voce tare, traducând cuvintele din portugheză în olandeză. Bento, am aflat despre noaptea trecută. întreaga congregaţie a aflat. Vreau să te văd astăzi. Este important. Sunt în apropiere de casa ta, în faţa barjei roşii de pe

Singel. Poţi veni? Franco — Clara Maria, spuse Bento, omul acesta e prietenul meu. Singurul prieten care mi-a mai rămas din viaţa anterioară. Trebuie să merg să-l văd. Pot să cobor scările. — Nu, Papa a spus că nu poţi coborî azi. îi voi spune prietenului tău să revină într-o zi sau două. — Dar el spune clar „astăzi". Trebuie să aibă legătură cu noaptea trecută. Rănile mele sunt doar nişte zgârieturi. Pot să merg. — Nu, Papa mi te-a lăsat în grijă. îţi interzic. O să-l aduc aici. Sunt sigură că Papa ar fi de acord. Bento dădu din cap. — Mulţumesc, dar ai grijă ca străzile să fie goale, nu trebuie să-l vadă nimeni intrând. De la excomunicarea mea, oricărui evreu îi este interzis să-mi vorbească. Nu trebuie să fie văzut aici. Zece minute mai târziu, Clara Maria se întoarse cu Franco. — Bento, când să revin pentru a-1 conduce la uşă? Dar pentru că nu primi niciun răspuns de la cei doi bărbaţi care erau cu totul absorbiţi privindu-se în ochi, ea se retrase discret: Voi fi în camera de alături. Când uşa se închise, Franco se apropie şi îl apucă strâns de umeri pe Bento. —

Eşti teafăr, Bento? Fata mi-a spus că nu eşti rănit grav.

— Nu, Franco, vreo două zgârieturi aici, zise şi arătă spre burtă. Dar o tăietură foarte adâncă aici, şi arătă spre cap. —

E aşa o uşurare să te văd.

— Şi pentru mine. Să stăm jos! Arătă spre pat, unde se aşezară, iar Franco continuă: La început s-a auzit în congregaţie că eşti mort, doborât de Dumnezeu. M-am dus la sinagogă, unde era mare bucurie — oamenii spuneau că Dumnezeu le auzise rugile şi făcuse dreptate. îmi ieşeam din minţi de durere şi de abia când am vorbit cu poliţiştii care căutau asasinul prin cartier am aflat că ai fost rănit, desigur, nu de Dumnezeu, ci de către un evreu nebun. —

Cine e?

— Nu ştie nimeni. Sau, cel puţin, nimeni nu recunoaşte că ştie. Am auzit că e un evreu care tocmai a sosit la Amsterdam. —

Da, e portughez. A strigat „Herege!" când m-a atacat.

— Am auzit că familia lui a fost ucisă de Inchiziţie. Şi poate avea ceva împotriva foştilor evrei. Unii foşti evrei din Spania şi Portugalia au devenit cei mai mari duşmani ai evreilor: preoţi care avansează rapid ajutând inchizitorii să recunoască subterfugiile. —

Acum reţeaua cauzalităţii devine mai clară.

—

Reţeaua cauzalităţii?

— Franco, ce bine e să fiu din nou cu tine. întotdeauna îmi place când mă opreşti şi-mi ceri lămuriri. Ce vreau să spun e doar că totul are o cauză. —

Chiar şi acest atac?

— Da, totul! Totul este supus legilor Naturii şi, prin intermediul raţiunii, putem înţelege acest lanţ al cauzalităţii. Cred că asta este valabil nu doar pentru obiectele fizice, ci pentru tot ce este omenesc, iar eu sunt pe cale de a demara un proiect în care tratez acţiunile, gândurile şi poftele omeneşti ca şi cum ar fi vorba despre linii, planuri şi corpuri. —

Vrei să spui că putem cunoaşte cauza fiecărui gând, poftă, capriciu, vis?

Bento dădu din cap. — Asta înseamnă că nu putem decide pur şi simplu să avem anumite gânduri? Nu pot decide să-mi întorc capul într-o parte şi apoi în cealaltă? Că nu dispunem de dreptul de a alege liber? — Chiar asta vreau să spun. Omul este o parte a Naturii şi, prin urmare, este supus reţelei cauzale a Naturii. Nimic din Natură, inclusiv noi, nu poate alege pur şi simplu după bunul plac să iniţieze o anumită acţiune. Nu poate exista o autoritate separată în interiorul autorităţii. —

Nu poate exista o autoritate separată în interiorul autorităţii... Iar m-ai pierdut!

— Franco, a trecut mai bine de un an de când am vorbit, şi iată-mă făcând filosofie în loc să aflu totul despre viaţa ta. — Nu. Nimic nu este mai important pentru mine decât să vorbesc aşa cu tine. Sunt ca un om mort de sete care dă de o oază. Restul poate aştepta. Vorbeşte-mi despre autoritatea din interiorul autorităţii. — Vreau să spun că, omul fiind în totalitate parte a Naturii, este incorect să credem că omul mai degrabă tulbură, decât să respecte ordinea naturii. Este incorect să presupunem că el, sau orice altă entitate din Natură, are liber arbitru. Tot ce facem este determinat fie de cauze externe, fie interne. îţi aminteşti cum demonstrasem că Dumnezeu sau Natura nu i-a ales pe evrei? Franco dădu din cap. — Tot aşa, este adevărat că Dumnezeu nu a decis ca omenirea să fie specială, să se afle în afara legilor Naturii. Această idee nu are, cred eu, nimic de-a face cu ordinea naturală, ci vine din

nevoia noastră intimă de a fi speciali, de a fi nepieritori. — Cred că înţeleg ce vrei să spui — e o idee grandioasă. Nu există libertate a voinţei? Sunt sceptic. Vreau să te contrazic. Vezi tu, eu cred că sunt liber să spun: „Vreau să te contrazic." însă nu pot oferi argumente. O să mă gândesc la câteva până la următoarea întâlnire. Dar vorbeai despre asasin şi reţeaua de cauzalitate când te-am întrerupt. Te rog, continuă, Bento. — Cred că este o lege a Naturii de a reacţiona la fel în cazul unor clase întregi de lucruri. Acest asasin, probabil înnebunit de durere pentru familia sa, a auzit că sunt un fost evreu şi m-a asimilat altor foşti evrei care i-au făcut rău familiei sale. — Raţionamentul tău are sens, dar trebuie să cuprindă şi influenţa altora, care s-ar putea să-l fi încurajat să facă asta. —

Aceşti „alţii" sunt, de asemenea, supuşi reţelei de cauzalitate, spuse Bento.

Franco se opri, dând din cap. —

Ştii ce cred eu?

Bento se uită la el cu sprâncenele ridicate. —

Cred că acesta este un proiect cât pentru o viaţă.

— Aici suntem cu totul de acord. Iar eu sunt dispus, foarte dispus, să-mi dedic viaţa acestui proiect. Dar ce voiai să spui despre influenţa altora asupra asasinului? — Cred că rabinii au provocat asta şi au influenţat gândurile şi acţiunile agresorului tău. Umblă zvonul că acum se ascunde în pivniţa sinagogii. Cred că rabinii ţi-au dorit moartea, ca un avertisment adresat congregaţiei despre pericolele contestării autorităţii rabinice. Intenţionez să informez poliţia despre locul unde ar putea fi ascuns. — Nu, Franco. Să nu faci asta. Gândeşte-te la consecinţe. Ciclul durerii, furiei, răzbunării, pedepsei, răsplăţii va fi fără sfârşit şi, în cele din urmă, te va înghiţi — şi pe tine, şi pe familia ta. Alege o cale religioasă. Franco păru surprins. —

Religioasă? Cum poţi folosi termenul de „religios"?

— Vreau să spun o cale morală, o cale virtuoasă. Dacă doreşti să schimbi acest ciclu chinuitor, trebuie să-l întâlneşti pe acest asasin, spuse Bento. Consolează-1, alină-i durerea, încearcă să-l luminezi. Franco dădu din cap încet, rămase tăcut şi rumegă cuvintele lui Bento, după care spuse: —

Bento, să revenim la ce spuneai mai devreme despre rana adâncă din capul tău. Cât de gravă

e această rană? — Sincer să fiu, Franco, sunt paralizat de frică. Pieptul meu strâmt stă să plesnească. Nu reuşesc să mă calmez, chiar dacă am încercat toată dimineaţa. —

Cum ai încercat?

— Aşa cum ţi-am spus — spunându-mi că totul are o cauză şi că ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat cu necesitate. —

Ce înseamnă „cu necesitate"?

— Dată fiind existenţa tuturor factorilor anteriori, acest incident a trebuit să se întâmple. Nu avea cum să fie evitat. Şi unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat este că nu e rezonabil să încercăm să controlăm lucruri asupra cărora nu avem niciun control. Acesta, sunt convins, este un adevăr, dar amintirea atacului mă bântuie încontinuu. Bento se opri pentru o clipă, când ochii îi căzură pe paltonul spintecat. Tocmai mi-am dat seama că vederea paltonului pe scaun poate agrava problema. Mare greşeală că l-am lăsat acolo. Trebuie să scap de el. Pentru o clipă, m-am gândit să ţi-1 ofer ţie, dar, desigur, nu poţi fi văzut cu acest palton. A fost paltonul tatălui meu şi va fi recunoscut cu uşurinţă. — Nu sunt de acord. E o idee proastă să scapi de el. Dă-mi voie să-ţi spun ce l-am auzit pe tata spunându-le altora în situaţii foarte asemănătoare: „Nu-1 arunca. Nu închide o parte din mintea ta, ci, tocmai, fă exact opusul." Aşa că, Bento, îţi sugerez să-l ţii tot timpul la vedere, undeva unde să-l vezi tot timpul pentru a-ţi reaminti de pericolul cu care te confrunţi. —

înţeleg de ce acest sfat e înţelept. E nevoie de mult curaj pentru a-1 urma.

— Bento, este esenţial să ţii paltonul la vedere. Cred că subestimezi pericolul care te ameninţă. Ieri ai fost aproape de moarte. Nu te temi de moarte? Bento dădu din cap aprobator. —

Ba da. Deşi lucrez la depăşirea acestei temeri.

—

Cum? Toţi oamenii se tem de moarte.

— Oamenii se tem de ea în grade diferite. Unii dintre filosofii antici pe care îi citesc au căutat metode de a atenua teroarea morţii. îţi aminteşti de Epicur? Am discutat odată despre el. Franco dădu din cap. — Da, cel care spunea că scopul vieţii este să trăieşti într-o stare de linişte. Care era termenul pe care îl folosea? — Ataraxia. Epicur credea că principalul factor perturbator al ataraxiei este frica de moarte şi le-a predat elevilor săi câteva argumente puternice care să o diminueze.

—

Cum ar fi?

— Punctul său de plecare este că nu există nici viaţă după moarte şi că nu avem de ce să ne temem de zei după moarte. Apoi spunea că moartea şi viaţa nu pot coexista niciodată. Cu alte cuvinte: acolo unde există viaţă, moartea nu există, iar acolo unde există moartea, viaţa nu există. — Pare logic, dar mă îndoiesc că asta îţi poate oferi linişte în toiul nopţii, când te trezeşti dintrun coşmar despre moarte. — Epicur mai are un argument, argumentul simetriei, care e chiar mai puternic. El susţine că starea de nefiinţă de după moarte este identică cu starea de nefiinţă de înainte de naştere. Şi, deşi ne e frică de moarte, nu avem nicio teamă când ne gândim la perioada de dinainte, care este identică. Prin urmare, nu avem niciun motiv să ne temem de moarte. Franco inspiră adânc. — Acum m-ai făcut atent, Bento. Adevărat grăieşti. Acest argument chiar are puterea de a linişti. — Faptul că un argument are „puterea de a linişti" vine în sprijinul ideii că lucrurile, în şi prin ele însele, nu sunt cu adevărat bune sau rele, plăcute sau de temut. Doar mintea ta le face aşa. Gândeşte-te la asta Franco — doar mintea ta le face aşa. Această idee este cu adevărat puternică şi sunt convins că este cheia vindecării rănilor mele. Ce trebuie să fac este să modific reacţia minţii mele la evenimentul de aseară. Dar încă n-am descoperit cum să fac asta. —

Sunt uimit de cum continui să filosofezi deşi eşti cuprins de panică.

— Trebuie să privesc asta ca pe o ocazie de a înţelege. Ce poate fi mai important decât a afla nemijlocit cum să potolesc frica de moarte? Chiar ieri am citit un pasaj scris de un filosof roman, pe nume Seneca, şi spunea: „Nicio teamă nu îndrăzneşte să intre în inima celui care a scăpat de frica de moarte." Cu alte cuvinte, odată ce stăpâneşti frica de moarte, vei stăpâni, de asemenea, toate celelalte frici. —

încep să înţeleg mai multe despre fascinaţia ta pentru panică.

— Problema devine mai clară, dar soluţia rămâne încă ascunsă. Mă întreb dacă mă tem atât de tare de moarte pentru că mă simt atât de plin... —

Poftim?

— Vreau să spun cu mintea plină. Am multe gânduri neclarificate ce mi se-nvârt prin minte şi mă doare nespus când mă gândesc că aceste gânduri ar putea muri în faşă. — Atunci, ai grijă, Bento. Protejează aceste gânduri. Şi protejează-te pe tine. Deşi eşti pe cale de a deveni un mare profesor, în unele privinţe eşti foarte naiv. Cred că porţi atât de puţină

ranchiună, încât subestimezi existenţa ei la alţii. Ascultă-mă: eşti în pericol şi trebuie să părăseşti Amsterdamul. Trebuie să ieşi din raza de acţiune a evreilor, să te ascunzi şi să continui să gândeşti şi să scrii în secret. — Cred că în tine se naşte un profesor excelent. Mi-ai dat un sfat bun, Franco, şi, în curând, foarte curând, îl voi urma. Dar acum este rândul tău să-mi povesteşti despre viaţa ta. — Nu încă. Am o idee care te-ar putea ajuta în ceea ce priveşte frica. O întrebare: crezi că ai mai fi atât de rănit aici — şi Franco arătă spre cap — dacă asasinul va fi fost un simplu nebun, nu un evreu ce-ţi purta pică? Bento dădu din cap. — E o întrebare excelentă. Se lăsă pe spate, spriji-nindu-se de tăblia patului, închise ochii şi reflectă câteva minute. Cred că înţeleg ce vrei să spui şi e ceva foarte profund. Nu, sunt sigur că dacă n-ar fi evreu, rana din capul meu nu ar fi atât de gravă. —

Aha, spuse Franco, iar asta înseamnă...

— Asta trebuie să însemne că panica mea nu este legată doar de moarte. Are ceva în plus, legat de exilul meu forţat din lumea evreiască. — Şi eu cred la fel. Cât de dureros este exilul acum? Când am vorbit ultima oară, ţi-ai exprimat doar uşurarea de a părăsi lumea plină de superstiţii şi multă bucurie la gândul libertăţii. — într-adevăr. Iar uşurarea şi bucuria nu m-au părăsit, dar numai în starea de trezie. Acum trăiesc două vieţi. în timpul zilei, sunt un om nou care şi-a lepădat vechea piele, care citeşte în latină şi greacă, şi are gânduri interesante, libere. Dar noaptea sunt Baruch, un evreu hoinar mângâiat de mama şi sora mea, mi se pun întrebări din Talmud de către bătrâni, rătăcesc printre ruinele carbonizate ale sinagogii. Cu cât mă îndepărtez mai mult de starea de trezie, cu atât mă apropii mai mult de începuturile mele şi mă agăţ de fantomele copilăriei. Şi asta sar putea să te surprindă, Franco: aproape în fiecare seară, când stau întins în pat aşteptând venirea somnului, tu mă vizitezi. —

Sper că sunt un oaspete bun.

— Mult mai bun decât ţi-ai putea închipui. Te invit deoarece îmi aduci alinare. Eşti un oaspete bun şi astăzi. Chiar în timp ce vorbim, simt cum mă cuprinde ataraxia. Mai mult decât ataraxia — mă ajuţi să gândesc. întrebarea ta legată de asasin — cum aş reacţiona dacă n-ar fi evreu — mă ajută să înţeleg cu adevărat complexitatea determinanţilor. Ştiu acum că trebuie să caut antecedente mai adânc şi să am în vedere gânduri care nu sunt pe deplin conştiente, atât din timpul nopţii, cât şi din timpul zilei. îţi mulţumesc pentru asta. Franco zâmbi larg şi strânse umărul lui Bento. —

Iar acum, Franco, trebuie să-mi povesteşti despre viaţa ta.

— S-au întâmplat multe, chiar dacă viaţa mea este mai puţin aventuroasă decât a ta. Mama şi sora mea au sosit la o lună după ce ai plecat şi, cu ajutorul fondului de la sinagogă, am găsit un apartament mic, nu departe de prăvălia ta. Trec de multe ori pe acolo şi îl văd pe Gabriel, care mă salută înclinând din cap, dar nu-mi vorbeşte. Cred că e din pricină că ştie, la fel ca toată lumea, ce rol am jucat în cherem-ul tău. Este căsătorit acum şi locuieşte cu familia soţiei sale. Eu lucrez în afacerea de transport a unchiului meu şi îl ajut să inventarieze navele care sosesc, învăţ din greu şi iau lecţii de ebraică de mai multe ori pe săptămână alături de alţi imigranţi. învăţarea ebraicii este dificilă, dar şi interesantă. îmi oferă alinare şi un punct de sprijin, un sentiment de continuitate faţă de tata şi de tatăl lui şi de tatăl tatălui lui, până în urmă cu sute de ani. Acest sentiment de continuitate îţi dă multă stabilitate. Cumnatul tău, Samuel, este rabin acum şi ne predă de patru ori pe săptămână. Alţi rabini, chiar rabinul Mortera, predau cu rândul în celelalte zile. Am impresia, din comentariile lui Samuel, că sora ta, Rebeca, este bine. Ce mai vrei să ştii? —

Ce mai face vărul tău, Jacob?

—

S-a întors la Rotterdam şi îl văd foarte rar.

—

Şi acum, întrebarea importantă: eşti mulţumit, Franco?

— Da, dar e o mulţumire tristă. Cunoscându-te, am văzut o altă faţetă a vieţii, o viaţă a minţii pe care eu nu o trăiesc cu adevărat. Sunt foarte liniştit ştiind că vei fi aici şi vei continua să-mi împărtăşeşti cercetările tale. Lumea mea e mai mică şi deja îi pot vedea contururile viitoare. Mama şi sora mea mi-au ales o soţie, o fată de şaisprezece ani din satul nostru din Portugalia, şi urmează să ne căsătorim în câteva săptămâni. Ai fi de acord cu alegerea, e drăgălaşă, plăcută şi mă face să zâmbesc. Va fi o soţie bună. —

Vei putea vorbi cu ea despre toate lucrurile care te interesează?

— Cred că da. Şi ea este înfometată de cunoaştere. La fel ca majoritatea fetelor de la noi din sat, nici măcar nu ştie să citească. Am început s-o învăţ. — Nu prea multe, sper. Ar putea fi periculos. Dar, spune-mi, se vorbeşte despre mine în comunitate? — Până la acest incident, n-am auzit nimic. Ca şi cum celor din comunitate li s-ar fi ordonat nu doar să te evite, ci şi să nu-ţi pronunţe numele. Eu nu l-am auzit rostit, deşi, desigur, nu ştiu nimic despre ce se vorbeşte în spatele uşilor închise. Poate e doar o părere, dar cred că spiritul tău pluteşte deasupra comunităţii şi o influenţează mult. De exemplu, lecţiile noastre de ebraică sunt extrem de intense şi nu se permit niciun fel de întrebări. De parcă rabinii s-ar asigura ca niciun alt Spinoza să nu se mai nască vreodată. Bento îşi plecă capul. —

Poate că n-ar fi trebuit să spun asta, Bento. Am fost rău.

—

Ai fi rău doar dacă mi-ai ascunde adevărul.

Se auzi o uşoară bătaie în uşă şi apoi vocea Clarei Maria: —

Bento...

Bento deschise uşa. —

Eu în curând trebuie să plec. Cât mai stă prietenul tău?

Bento se uită întrebător la Franco, care şopti că trebuie să plece în scurt timp, pentru că nu are nicio scuză pentru a lipsi de la muncă. —

Clara Maria, mai lasă-ne doar câteva minute, te rog.

—

Voi aştepta în sala de muzică. Clara Maria închise uşa uşor.

—

Ea cine e, Bento?

—

Fiica directorului şi profesoara mea. Mă învaţă latină şi, de asemenea, greacă.

—

Profesoara ta? Imposibil. Câţi ani are?

— Cam şaisprezece ani. A început să-mi predea la treisprezece. Este un copil-minune. Nu seamănă cu nicio altă fată. —

Pare să te privească cu dragoste şi tandreţe.

— Da, aşa este, şi eu simt la fel, dar... Bento ezită; nu era obişnuit să-şi împărtăşească sentimentele intime. Dar astăzi mi-a agravat suferinţa arătându-i mai multă tandreţe prietenului şi colegului meu de clasă. — Ah, gelozia. Poate fi într-adevăr dureroasă. îmi pare rău, Bento. Dar nu mi-ai vorbit ultima dată despre îmbrăţişarea unei vieţi de singurătate şi de abandonarea ideii unei partenere? Păreai atât de dedicat sau, poate, resemnat, să duci o viaţă solitară. — Dedicat şi resemnat. Sunt absolut dedicat unei vieţi a minţii şi ştiu că nu-mi pot asuma responsabilitatea unei familii. De asemenea, ştiu că este imposibil din punct de vedere legal să mă căsătoresc cu o creştină sau o evreică. Iar Clara Maria este catolică. Şi încă una superstiţioasă. —

înseamnă că ţi-e greu să renunţi la ceea ce nu-ţi doreşti şi nu poţi avea?

—

Corect! îmi place cum ţinteşti direct miezul absurdităţii mele.

—

Şi spui că o iubeşti? Cum e cu bunul tău prieten pe care ea îl preferă?

— Până astăzi, l-am iubit şi pe el. M-a ajutat să mă mut după cherem, mi-a salvat viaţa aseară. Este un om bun. Şi vrea să devină medic.

— Dar vrei ca ea să te dorească mai degrabă pe tine decât pe el, chiar dacă ştii că asta v-ar face pe toţi trei nefericiţi. —

Da, este adevărat.

—

Şi cu cât te va dori mai mult, cu atât mai mare va fi disperarea ei că nu te poate avea.

—

Da, negreşit.

—

Dar tu o iubeşti şi îi doreşti să fie fericită. Iar dacă ea va suferi, şi tu vei suferi, la rându-ţi?

—

Da, da şi da. Tot ce spui este corect.

— Şi o ultimă întrebare. Ai spus că ea este o catolică superstiţioasă? Catolicii adoră ritualurile şi minunile. Cum se împacă ea cu ideile tale despre Dumnezeu ca Natură, cu faptul că respingi ritualul şi superstiţia? —

Nu i-aş putea vorbi niciodată despre toate acestea.

—

Pentru că le-ar respinge şi, probabil, te-ar respinge şi pe tine?

Bento dădu din cap aprobator. — Toate acestea sunt adevărate, Franco. M-am străduit atât de mult, am renunţat la atâtea pentru a fi liber, iar acum am renunţat la libertatea mea şi sunt subjugat de Clara Maria. Când mă gândesc la ea, sunt aproape incapabil să am gânduri mai înalte. în această privinţă, este evident că nu sunt stăpânul meu, ci că sunt înrobit de pasiune. Deşi raţiunea îmi arată ce e mai bine, sunt silit să fac ce e mai rău. — E o poveste veche de când lumea, Bento. Dintot-deauna am fost subjugaţi de iubire. Cum te vei elibera? — Eu pot fi liber doar dacă rup cu totul legăturile cu plăcerea senzuală, bogăţia şi faima. Dacă nu voi ţine seama de raţiune, voi rămâne sclavul afectelor. — Cu toate acestea, Bento, spuse Franco, ridicându-se şi pregătindu-se să plece, ştim că raţiunea nu face faţă afectelor. — Da. Doar o emoţie mai puternică poate cuceri o emoţie. Sarcina mea este clară: trebuie să învăţ să transform raţiunea într-un afect. — Să transformi raţiunea într-un afect... şopti Franco în timp ce se îndreptau spre camera de muzică, unde aştepta Clara Maria. O sarcină copleşitoare. Sper ca la următoarea întâlnire să aflu că ai progresat.

Capitolul douăzeci şi şase Berlin — 26 martie 1923 Mi se pare dificil să te înţelegi cu familiile noastre baltice: par să posede un soi de calitate negativă şi, în acelaşi timp, îşi iau un aer de superioritate, de stăpâni ai lumii, pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri în altă parte. Adolf Hitler despre Alfred Rosenberg Dragă Friedrich, Cu regret, trebuie să-mi anulez următoarea vizită. Deşi este pentru a treia oară când fac asta, te rog să nu renunţi la mine. Sunt foarte hotărât să continuăm consultaţiile, dar timpul meu a devenit foarte preţios. Săptămâna trecută, Hitler mi-a cerut să-l înlocuiesc pe Dietrich Eckart în calitate de redactor-şef la Vôlkischer Beobachter. Hitler şi cu mine suntem mai apropiaţi acum, este foarte mulţumit de faptul că am publicat Protocoalele înţelepţilor Sionului. Acum o lună, cu ajutorul unui donator generos, VB a devenit cotidian şi are acum un tiraj de 33.000 de exemplare (apropo, acum îl poţi găsi şi la chioşcurile de ziare din Berlin). în fiecare zi anunţăm o nouă criză. în fiecare zi viitorul Germaniei pare să atârne de un fir de păr. De exemplu, acum trebuie să decidem cum să facem faţă francezilor, care au invadat Ruhrul, cu scopul de a-şi colecta daunele de război strigătoare la cer. Iar creşterea zilnică a inflaţiei duce întreaga ţară pe marginea prăpastiei. îţi vine să crezi că un dolar american, care doar cu un an în urmă valora 400 de mărci, valorează 20.000 de mărci în dimineaţa aceasta? îţi vine să crezi că angajatorii din München au început să-şi plătească muncitorii de trei ori pe zi? Aşa se întâmplă şi în Berlin? Soţia îşi însoţeşte soţul la serviciu, li se face o plată dimineaţa, iar apoi ea fuge să cumpere micul dejun înainte ca preţurile să crească. Apoi vine la prânz pentru a lua plata (mai mare acum) şi trebuie să se grăbească din nou să cumpere prânzul — cu 100.000 de mărci, cu care ieri a cumpărat patru cârnaţi, azi cumpără doar trei — şi, din nou, la sfârşitul zilei, pentru a treia oară, pentru o sumă mai mare, atunci când banii sunt în siguranţă odată cu închiderea pieţelor, până dimineaţa, când se deschide bursa de valori. E o ruşine, o tragedie. Iar situaţia se va agrava. Cred că asta va fi cea mai mare hiperinflafie din istorie: toţi germanii vor sărăci, desigur, cu excepţia evreilor, care, normal, profită de pe urma acestui coşmar. Seifurile companiilor lor se umplu cu aur şi valută. Viaţa mea ca redactor e atât de agitată, încât îmi e imposibil să părăsesc biroul pentru a lua prânzul, cu atât mai puţin să mă urc în tren pentru o călătorie de zece ore şi de 20 de milioane de mărci până la Berlin. Anun-ţă-mă, te rog, dacă apare ceva care să te aducă la München, pentru a ne putea întâlni aici. Ţi-aş fi foarte recunoscător. Te-ai gândit vreodată să profesezi în München? Te-aş putea ajuta: găndeşte-te câte anunţuri publicitare gratuite aş putea publica pentru tine. Dr. Karl Abraham citi scrisoarea şi i-o înapoie lui Friedrich.

—

Ce aveţi de gând să răspundeţi?

— Nu ştiu. Aş dori să-mi folosesc ora de supervizare de astăzi pentru a discuta această chestiune. Vi-1 amintiţi? V-am vorbit despre discuţia cu el acum câteva luni. —

Cel care a publicat Protocoalele Sionului? Cum aş putea să-l uit?

— Nu l-am mai văzut pe Herr Rosenberg de atunci. Doar câteva scrisori. Dar iată ediţia de ieri a ziarului său, Volkischer Beobachter. Priviţi acest titlu: COPII ABUZAŢI ÎNTR-UN BORDEL DIN VIENA: NUMEROŞI EVREI IMPLICAŢI Aruncând o privire asupra titlului, Dr. Abraham clătină din cap dezgustat şi întrebă: —

Dar Protocoalele... — le-aţi citit?

—

Doar fragmente şi câteva discuţii care le califică drept înşelătorie.

— O înşelătorie evidentă, dar periculoasă. Şi nu am nicio îndoială că Rosenberg, pacientul dumneavoastră, ştia asta. Cărturari evrei demni de încredere din comunitatea mea îmi spun că ele au fost născocite de un scriitor rus cu o proastă reputaţie, Serge Nilus, care a dorit să-l convingă pe ţar că evreii încercau să domine Rusia. După ce a citit Protocoalele..., ţarul a ordonat o serie de pogromuri sângeroase. — Prin urmare, spuse Friedrich, întrebarea mea este cum pot să fac terapie cu un pacient care comite astfel de fapte mârşave? Ştiu că este un individ periculos. Cum să gestionez contratransferul? — Prefer să mă gândesc la contratransfer ca la o reacţie nevrotică a terapeutului faţă de pacient. în acest caz, sentimentele dumneavoastră au o bază raţională. Astfel, întrebarea corectă este: Cum să lucrezi cu cineva care este, după orice criteriu obiectiv, o persoană respingătoare, ticăloasă, capabilă de atât de multă distrugere? Friedrich se gândi la cuvintele supervizorului său. —

Respingător, ticălos... Cuvinte dure.

— Aveţi dreptate, Dr. Pfister, acestea au fost cuvintele mele, nu ale dumneavoastră, şi cred că faceţi aluzie, în mod corect, la o altă problemă — contratransferul supervizorului —, care ar putea interfera cu capacitatea mea de a vă învăţa. Ca evreu, mie personal îmi este imposibil săl tratez pe acest individ distrugător, antisemit, dar să vedem dacă nu cumva vă pot fi încă de folos ca supervizor. Spuneţi-mi mai multe despre sentimentele dumneavoastră faţă de el. — Deşi nu sunt evreu, mă simt personal jignit de antisemitismul său. La urma urmei, oamenii care îmi sunt cei mai apropiaţi aici sunt aproape toţi evrei — dumneavoastră, terapeutul meu şi marea majoritate a corpului profesoral din Institut. Friedrich ridică scrisoarea lui Alfred. Priviţi. îmi scrie cu mândrie despre progresele carierei sale, aşteptându-se să fiu mulţumit. în schimb,

eu mă simt din ce în ce mai jignit şi mai speriat pentru dumneavoastră, pentru toţi germanii civilizaţi. Cred că e răul în persoană. Iar idolul său, acest Hitler, ar putea fi diavolul întrupat. — Acesta e un aspect. Cu toate astea, există o altă parte din dumneavoastră care doreşte să-l vadă în continuare. De ce? — E vorba despre ce am discutat mai devreme — interesul, de natură intelectuală, de a analiza pe cineva cu care împărtăşesc trecutul. îl cunosc pe fratele său de o viaţă; îl ştiu pe Alfred de când era mic. — Dar, Dr. Pfister, este evident că niciodată nu-1 veţi putea analiza. Chiar şi numai distanţa face acest lucru imposibil. în cel mai bun caz îl veţi vedea în câteva şedinţe disparate şi nu veţi putea niciodată săpa adânc în trecutul său. —

Aşa este. Trebuie să renunţ la această idee. Trebuie să existe alte motive.

— îmi amintesc că mi-aţi vorbit despre senzaţia unui trecut reprimat. Nu-1 aveţi decât pe bunul dumneavoastră prieten, fratele său. I-am uitat numele... —

Eugen.

— Da, îl aveţi doar pe Eugen Rosenberg şi, într-o măsură mult mai mică, dat fiind faptul că nu v-a fost niciodată apropiat, pe fratele mai mic al lui Eugen, Alfred. Părinţii dumneavoastră simt morţi, fraţi nu aveţi, nu aveţi nicio altă legătură cu prima parte a vieţii dumneavoastră — nici oameni, nici locuri. Mi se pare că încercaţi să negaţi procesul de îmbătrânire, efemeritatea, căutând ceva nepieritor. Lucraţi la asta în analiza personală, sper... — Nu încă. Dar comentariile dumneavoastră îmi sunt de ajutor. Nu pot opri timpul agăţândumă de Eugen sau de Alfred. Da, domnule doctor Abraham, m-aţi ajutat să înţeleg că a mă vedea cu Alfred nu-mi foloseşte în privinţa conflictelor mele interioare. — Acest lucru este foarte important, Dr. Pfister, repet. A vă vedea cu Alfred Rosenberg nu vă foloseşte în privinţa conflictelor dumneavoastră interioare. Asta se poate întâmpla • doar în cadrul propriei dumneavoastră analize. Nu-i aşa? Friedrich dădu din cap, resemnat. —

Aşa că vă întreb din nou: de ce doriţi să-l vedeţi?

— Nu sunt sigur. Sunt de acord că este un om periculos, un om care răspândeşte ură. Cu toate acestea, încă mă gândesc la el ca la băieţelul din vecini, mai degrabă decât ca la un om care este răul în persoană. Cred că este prost îndrumat, nu demonic. El crede cu adevărat în acele prostii rasiale, iar gândurile şi acţiunile sale decurg într-o manieră perfect coerentă din premisele lui Houston Stewart Chamberlain. Nu cred că este un psihopat, un sadic sau o persoană violentă. De fapt, e destul de timid, aproape laş şi nesigur. Relaţionează prost cu alţi oameni şi s-a abandonat cu totul speranţei că va primi dragostea liderului său, Hitler. Dar totuşi, pare conştient de propriile limitări şi este pregătit, în mod surprinzător, să se implice în terapie.

—

Deci, obiectivele dumneavoastră pentru terapie sunt...

— Poate că simt naiv, dar nu-i aşa că, dacă-1 pot schimba într-o persoană mai morală, va face mai puţin rău în lume? Asta e cu siguranţă mai bine decât a nu face nimic. Poate îl voi ajuta să se gândească la puterea şi naţionalitatea antisemitismului său. — Ah, dacă aţi analiza cu succes antisemitismul, ar trebui să primiţi Premiul Nobel care, până în prezent, i-a scăpat lui Freud. Aveţi idee cum aţi putea să abordaţi această chestiune? —

Nu încă... e neclar şi, cu siguranţă, este obiectivul meu, nu al pacientului.

—

Iar obiectivul său? Ce vrea?

— Obiectivul său explicit este să relaţioneze mai eficient cu Hitler şi cu ceilalţi membri ai partidului. Ar trebui să strecor un scop mai înalt decât acesta. —

Sunteţi bun la a vă strecura?

— Doar un novice, dar am o idee. V-am pomenit de faptul că i-am dat meditaţii despre Spinoza. Ei bine, în partea a patra a Eticii — capitolul despre depăşirea sclaviei afectelor — există o frază care mi-a atras atenţia. Spinoza spune că raţiunea nu poate face faţă afectelor şi ceea ce trebuie să facem este să transformăm raţiunea în afect. —

Hmm, interesant. Cum vă propuneţi să faceţi asta?

— Nu am în vedere o metodă anume. Dar ştiu că trebuie să-i hrănesc curiozitatea despre el însuşi. Nu sunt toţii oamenii foarte interesaţi de sine? Nu vor toţi oamenii să ştie totul despre sine? Eu cu siguranţă vreau. Mă voi strădui să stârnesc curiozitatea lui Alfred faţă de sine. — Interesantă modalitate de planificare a terapiei, dr. Pfister. O modalitate originală. Să sperăm că va coopera, iar eu voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a vă fi de ajutor în supervizare. Dar mă întreb dacă nu există o scăpare în raţionamentul dumneavoastră. —

Care ar fi?

— Suprageneralizarea. Terapeuţii sunt diferiţi. Suntem nişte fiinţe ciudate. Cei mai mulţi oameni nu ne împărtăşesc curiozitatea pasională pentru minte. Până acum, am înţeles că scopul lui e foarte diferit de al dumneavoastră: ceea ce vrea este să se facă mai simpatic colegilor săi nazişti. Deci, ţineţi cont de pericolul ca terapia să înrăutăţească situaţia pentru noi toţi! Permiteţi-mi să fiu mai concret. Dacă reuşiţi să-l ajutaţi pe Rosenberg să se schimbe într-un mod care l-ar face pe Hitler să-l îndrăgească mai mult, atunci tot ce veţi fi reuşit este să-l fi făcut mai eficient în răutatea lui. — înţeleg. Sarcina mea este să-l ajut să îmbrăţişeze un alt scop, aproape opus — acela de a înţelege şi diminua nevoia sa disperată şi iraţională de a obţine dragostea lui Hitler.

Dr. Abraham îi zâmbi tânărului său ucenic. — Exact. îmi place entuziasmul dumitale, Friedrich. Cine ştie? Poate vei reuşi. Hai să căutăm nişte întâlniri profesionale în München la care aţi putea participa, ca să faceţi câteva şedinţe suplimentare cu el acolo. * Bayreuth — octombrie 1923 în ciuda faptului că avea mult de lucru, Alfred îşi respectă planul de a-i face o vizita lui Houston Stewart Chamberlain şi îl convinse cu uşurinţă pe Hitler să-l însoţească. Hitler fusese şi el înflăcărat de lucrarea Fundamentele secolului al XIX-lea a lui Chamberlain şi va susţine până la sfârşitul vieţii că Chamberlain (împreună cu Dietrich Eckart şi Richard Wagner) fuseseră principalii săi mentori intelectuali. Chamberlain trăia la Bayreuth, în Wahnfried, vechea şi masiva casă a lui Wagner, împreună cu soţia sa, Eva (fiica lui Wagner), şi cu Cosima, văduva în vârstă de 86 de ani a lui Wagner. Călătoria de 240 de km până la Bayreuth fu extrem de plăcută pentru Alfred. Era prima sa călătorie în strălucitorul şi noul Mercedes al lui Hitler şi o ocazie de a se bucura timp de câteva ore de întreaga atenţie a acestuia. Un slujitor îi întâmpină şi îi conduse la etaj, unde Chamberlain stătea într-un scaun cu rotile, cu picioarele acoperite îngrijit cu o pătură în carouri albastre şi verzi şi privea pe fereastra mare ce dădea spre curtea interioară a lui Wagner. Suferind de o boală neurologică misterioasă, din cauza căreia era parţial paralizat şi incapabil să vorbească în mod clar, Chamberlain părea să aibă mult mai mult decât cei 70 de ani ai săi: pielea îi era pătată, ochii goi, jumătate din faţa era deformată de spasm. Fixându-şi privirea pe faţa lui Hitler, Chamberlain dădea din cap din când în când şi părea că înţelege cuvintele lui Hitler. Nu-i aruncă nicio privire lui Rosenberg. Hitler se aplecă, cu gura aproape de urechea lui Chamberlain, şi zise: — Preţuiesc cuvintele dumneavoastră din măreaţa operă Fundamentele secolului al XIX-lea: „rasa germanică este angajată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu evreii ce va fi purtată nu doar cu tunul, ci cu fiecare armă a vieţii umane şi a societăţii." Chamberlain dădu din cap aprobator, şi Hitler continuă: Herr Chamberlain, vă promit că eu sunt cel care va purta acest război pentru dumneavoastră, şi continuă prin a-i descrie în detaliu programul său în 25 de puncte şi hotărârea sa absolut de nezdruncinat de a avea o Europă fără evrei. Chamberlain dădea din cap energic şi din când în când murmura: —

Da, da.

Mai târziu, când Hitler părăsi camera pentru o întâlnire privată cu Cosima Wagner, Rosenberg rămase singur cu Chamberlain şi îi spuse acestuia că la vârsta de şaisprezece ani el, asemenea lui Hitler, fusese captivat de Fundamentele secolului al XIX-lea şi că, în egală măsură, îi era profund îndatorat lui Chamberlain.

Apoi, aplecându-se mai aproape de urechea lui Chamberlain, aşa cum făcuse Hitler, mărturisi: — Am început să scriu o carte care sper că va continua munca dumneavoastră în secolul următor. E posibil ca Chamberlain să fi zâmbit — faţa lui era atât de deformată, încât era greu de spus. Alfred continuă: — Ideile şi cuvintele dumneavoastră se vor găsi peste tot în paginile mele. Sunt abia la început. Acesta va fi un proiect pe cinci ani — sunt atât de multe de făcut. Totuşi, tocmai am scris un paragraf pentru încheiere: „vremea sfântă a germanilor va veni din nou atunci când simbolul de trezire — steagul cu semnul zvasticii al vieţii renăscute — va deveni singurul mare crez al Reichului." Chamberlain mormăi, poate spunând: —

Da, da.

Alfred se relaxă în scaun şi privi în jur. Hitler nu se vedea încă nicăieri. Aşa că se aplecă din nou spre urechea lui Chamberlain: — Dragă profesore, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Este vorba de chestiunea Spinoza. Spuneţi-mi, cum a putut acest evreu din Amsterdam să scrie lucrări atât de venerate de cei mai mari gânditori germani, inclusiv de nemuritorul Goethe? Cum e posibil acest lucru? Chamberlain îşi roti agitat capul şi scoase câteva sunete din care Rosenberg putu distinge doar: —

]a, Ja.

La scurt timp după aceea, căzu într-un somn adânc. Pe drumul de întoarcere, cei doi bărbaţi vorbiră puţin despre Chamberlain, pentru că Alfred avea alt plan: să-l convingă pe Hitler că a venit timpul să acţioneze. Alfred îi reaminti lui Hitler câteva lucruri de bază. — Haosul cuprinde Germania. Inflaţia scapă de sub control. în urmă cu patru luni, un dolar valora 75.000 de mărci germane, în vreme ce ieri un dolar valora 150 de milioane de mărci. Ieri băcanul din colţ cerea 90 milioane de mărci germane pentru un kilogram de cartofi. Şi ştiu sigur că, în scurt timp, tiparniţa trezoreriei va scoate bancnote de 1 trilion de mărci. Hitler dădu din cap plictisit. Mai auzise de multe ori aceste constatări ale lui Rosenberg. — Uite câte lovituri de stat apar peste tot, continuă Alfred. Puci comunist în Saxonia, puciul rezerviştilor din Reichswehr, în Prusia de Est, lovitura de stat a lui Kapp din Berlin, lovitura de stat a separatiştilor renani. Dar Miinchenul şi întreaga Bavarie sunt adevăratul butoi cu pulbere gata-gata să explodeze. Miinchenul este ticsit de partide de dreapta care se opun guvernului de la

Berlin, dar, dintre acestea, al nostru este de departe cel mai tare, cel mai puternic şi mai bine organizat. A venit vremea noastră! Am întărâtat populaţia articol după articol în ziarul nostru, pregătind-o pentru o acţiune majoră din partea partidului. Hitler încă nu părea convins. Alfred îl presă: —

A venit vremea dumneavoastră. Trebuie să acţionaţi acum, sau veţi pierde momentul.

Când maşina ajunse în faţa clădirii de birouri Volkischer Beobachter, Hitler spuse doar atât: —

Sunt multe lucruri de avut în vedere, Rosenberg.

Câteva zile mai târziu, Hitler îl vizită pe Alfred la birou şi, cu un zâmbet larg, flutură o scrisoare pe care tocmai o primise de la Houston Stewart Chamberlain şi citi câteva fragmente cu voce tare: 23 septembrie 1923 Dragul şi stimatul meu Herr Hitler, Aveţi tot dreptul să fiţi surprins de acest deranj, după ce aţi putut vedea cu ochii dumneavoastră cât îmi este de greu să vorbesc. Dar nu pot rezista tentaţiei de a vă adresa câteva cuvinte. M-am întrebat de ce tocmai dumneavoastră, care sunteţi atât de nemaipomenit în trezirea oamenilor din somnolenţă şi plictisitoarea rutină, mi-aţi dăruit recent cel mai lung şi mai odihnitor somn pe care l-am avut din acea zi fatidică din august 1914, când am fost doborât de această boală perfidă. Acum cred că am înţeles că tocmai acest lucru vă caracterizează şi vă defineşte fiinţa: cel care trezeşte este, în acelaşi timp, acela care instalează liniştea... Faptul că mi-aţi adus liniştea este în strânsă legătură cu ochii şi gesturile pe care le faceţi cu mâinile. Ochiul dumneavoastră funcţionează aproape ca o mână: apucă omul şi-l ţine; şi aveţi calitatea unică de a vă concentra cuvintele pe un anume ascultător, într-un anumit moment, în ceea ce priveşte mâinile, ele sunt atât de expresive în mişcarea lor, încât rivalizează cu ochii. Un asemenea om aduce odihnă unui spirit amărât, aflat în suferinţă! Mai ales atunci când el este dedicat slujirii Patriei. Nu mi-am pierdut nicio clipă credinţa în germanitate, dar, trebuie să mărturisesc, speranţele mele au atins un nivel scăzut. Dintr-o răsuflare, mi-aţi schimbat starea sufletească. Faptul că Germania, în vremuri de restrişte, a dat naştere unui Hitler este o dovadă de vitalitate; acţiunile dumneavoastră sunt o dovadă în plus că personalitatea unui om şi acţiunile sale merg mână în mână. Am putut dormi fără griji. Nimic nu m-a făcut să mă trezesc. Dumnezeu să vă aibă în pază!

Houston Stewart Chamberlain — Probabil că şi-a recăpătat vorbirea şi a dictat-o — o scrisoare magnifică... spuse Alfred, încercând să-şi ascundă invidia. Apoi adăugă repede: Şi binemeritată, Herr Hitler. — Acum, permiteţi-mi să vă dau adevăratele veşti, spuse Hitler. Erich Ludendorff şi-a unit forţele cu noi! —

Bravo! Bravo! strigă Alfred.

Ludendorff era puţin spus excentric, dar era încă respectat de toată lumea ca fost mareşal în războiul mondial. — Este de acord cu ideea mea de a organiza un puci, continuă Hitler. Este de acord că ar trebui să ne unim forţele cu alte grupări de dreapta, chiar cu grupările monarhiste şi cu separatiştii bavarezi, şi să năvălim la şedinţa de seară din 8 noiembrie, să răpim câţiva oficiali ai guvernului bavarez, forţându-i, sub ameninţarea pistolului, să mă accepte ca lider. în ziua următoare, vom mărşălui cu toţii prin centrul oraşului către ministerul apărării unde, cu ajutorul ostaticilor şi al reputaţiei feldmareşalului Ludendorff, vom atrage de partea noastră armata germană. Apoi vom imita marşul lui Mussolini prin Roma, defilând până la Primăria Roşie, şi vom doborî guvernul democrat german. — Excelent! Pornim la drum! Alfred era atât de bucuros, încât abia băgă de seamă că Hitler trecuse cu vederea detaliul că el îi sugerase, de fapt, acest plan. Era obişnuit ca Hitler să-şi însuşească ideile sale fără să-i acorde credit. Dar totul merse prost. Puciul fu un fiasco total. în seara zilei de 8 noiembrie, Hitler şi Alfred merseră împreună la întâlnirea coaliţiei partidelor de dreapta. Aceste partide nu se mai consultaseră niciodată împreună, iar întâlnirea scăpă în asemenea măsură de sub control, încât, la un moment dat, Hitler trebui să se urce pe o masă şi să tragă un foc de armă în tavan pentru a restabili ordinea. Naziştii îi răpiră apoi pe delegaţii guvernului bavarez pentru a-i ţine ostatici. însă, crezând că aceştia au îmbrăţişat punctul de vedere nazist, răpitorii nu îi păziră cum trebuie şi ostaticii evadară în noapte. Cu toate acestea, Hitler cedă insistenţei lui Ludendorff de a organiza marşul a doua zi dimineaţa, în speranţa că vor declanşa o revoltă în rândul cetăţenilor. Ludendorff era sigur că nici armata, nici poliţia nu vor îndrăzni să tragă asupra lui. Rosenberg se întoarse în grabă la birou şi pregăti titlurile VB, care instigau la revoltă generală. Dimineaţa devreme, pe 9 noiembrie 1923, o coloană de 2.000 de bărbaţi, mulţi dintre ei înarmaţi, inclusiv Hitler şi Rosenberg, porni în marş către centrul oraşului München. în primul rând se aflau Hitler, feldmareşalul Ludendorff, strălucitor în uniformă militară completă, purtând casca din război, Hermann Goring, popularul pilot din războiul mondial, purtându-şi numeroasele decoraţii de război, şi Scheubner-Richter, care mergea braţ la braţ cu prietenul său apropiat, Hitler. Rosenberg era în al doilea rând, chiar în spatele lui Hitler. Rudolf Hess mărşăluia în spatele lui Rosenberg, la fel şi Putzi Hanfstaengl (sponsorul care făcuse posibilă apariţia zilnică a VB). Câteva rânduri mai în spate, mărşăluia Heinrich Himmler, purtând steagul Partidului Nazist.

Ajunşi într-o piaţă, fură întâmpinaţi de un cordon de forţe de ordine. Hitler le strigă să se predea. în schimb, acestea deschiseră focul şi urmă un schimb de focuri de trei minute în timpul căruia participanţii la marş se împrăştiară. Şaisprezece nazişti şi trei soldaţi fură ucişi. Feldmareşalul Ludendorff mărşălui drept spre baricadă fără să ezite, dădu puştile deoparte şi fu întâmpinat politicos de către un ofiţer care îşi ceru scuze pentru că trebuie să-l reţină. Goring suferi două răni în vintre, dar se târî la adăpost şi fu dus la un medic evreu cumsecade, care îl trată excelent, după care fu scos urgent din ţară. Scheubner-Richter, care se ţinea de braţ cu Hitler, fu ucis pe loc şi îl doborî pe Hitler la pământ, dislocându-i umărul. O gardă de corp, Ulrich Graf, se aruncă asupra lui Hitler încasând mai multe gloanţe şi salvându-i viaţa lui Hitler. Deşi cel care stătuse alături de Alfred fusese ucis, Alfred era teafăr şi se târî spre trotuar, departe de măcel, pierzându-se în mulţime. Nu îndrăzni să meargă acasă sau la birou — guvernul închisese imediat VB pe termen nedeterminat şi pusese pază în faţa birourilor ziarului. în cele din urmă, Alfred convinse o femeie în vârstă să-l lase să se ascundă în casa ei pentru următoarele câteva zile, iar peste noapte rătăci prin München încercând să afle care fusese soarta tovarăşilor săi. Hitler, care, cu dureri mari, se târâse câţiva metri, fu tras într-o maşină care aştepta şi, însoţit de un medic din partid, fu condus acasă la Putzi Hanfstaengl, unde îşi trată umărul şi fu ascuns în pod. Chiar înainte de a fi arestat, scrise în grabă un bilet adresat lui Alfred şi o rugă pe Frâu Hanfstaengl să-l ducă la destinaţie. A doua zi, aceasta îl găsi pe Alfred şi îi înmână biletul, pe care el îl deschise imediat, şi, spre marea lui surprindere, citi: DRAGĂ ROSENBERG, DE ACUM ÎNAINTE CONDUCI MIŞCAREA. ADOLF HITLER Capitolul douăzeci şi şapte Rijnsburg — 1662 în câteva zile, teama lui Bento se mai potoli. Pulsul precipitat, senzaţia de apăsare pe piept şi imaginile tulburătoare ale atacului asasinului dispărură. Ce uşurare binecuvântată era să respire cu uşurinţă şi Să se simtă în siguranţă în propria piele! Cu oarecare detaşare, putu chiar să vizualizeze faţa asasinului şi, la sugestia lui Franco, privi paltonul negru sfâşiat, agăţat la vedere pe peretele camerei sale. Timp de câteva săptămâni după tentativa de asasinat şi vizita lui Franco, cugetă la mecanismele de depăşire a terorii. Cum îşi recăpătase stăpânirea de sine? Să fi fost oare mai buna înţelegere a cauzelor care îl motivaseră pe asasin? Bento înclina spre această explicaţie — părea solidă, părea rezonabilă. Cu toate acestea, privea cu suspiciune propriul ataşament faţă de puterea înţelegerii. La urma urmei, aceasta nu îl ajutase la început, ideea câştigând teren abia după vizita lui Franco. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi era mai clar că Franco contribuise în mod esenţial la recuperarea sa. Bento ştia că la venirea lui Franco îi fusese cel mai rău şi apoi, foarte repede, începuse să se simtă mai bine. Dar ce îi oferise Franco, mai exact? Poate că aportul său major constase în disecarea ingredientelor terorii şi în demonstrarea faptului că Bento era deosebit de tulburat de faptul că asasinul său era evreu. Cu alte cuvinte, teroarea fusese amplificată de durerea reprimată a separării de propriul popor. Aşa s-ar putea explica puterea vindecătoare a

lui Franco: nu numai că el nu contribuise la procesul raţional, ci, poate chiar mai important, îşi oferise propria prezenţă — o prezenţă evreiască. Franco îl mai smulsese pe Bento din gelozia chinuitoare, confruntându-1 cu naţionalitatea faptului de a tânji după ceva ce nici nu-şi dorea cu adevărat şi nici nu ar fi putut avea. Bento îşi recăpătă încet liniştea şi restabili curând prietenia cu Maria Clara şi Dirk. Cu toate acestea, nori negri se adunară în mintea lui, în ziua în care Clara Maria apăru cu un colier de perle la gât pe care i-1 dăruise Dirk. Norii se transformară într-o adevărată furtună după câteva zile, când cei doi îşi anunţară logodna. Dar de această dată raţiunea avu câştig de cauză; Bento îşi păstră echilibrul şi refuză să permită ca afectele să ducă la ruperea relaţiilor cu cei doi buni prieteni. Chiar şi aşa, Bento se agăţă de amintirea tactilă a Clarei Maria ţinându-1 de mână întreaga noapte de după atac. îşi aminti, de asemenea, cum îl strânsese Franco de umăr şi cum el şi fratele său, Gabriel, se ţinuseră de atâtea ori în copilărie de mână. Dar de-acum nu va mai avea parte de atingere, deşi corpul său va tânji după asta. Uneori, fantezii în care o atingea şi îmbrăţişa pe Clara Maria sau pe mătuşa Marta, pe care, de asemenea, o considera atrăgătoare, i se strecurau în minte, dar le înlătura cu uşurinţă. Dorinţele din timpul nopţii erau o altă chestiune: nu putea închide nicio uşă care să blocheze accesul la visele sale şi nici nu putea opri fluxul nocturn de sămânţă care păta adesea aşternuturile. Toate acestea erau păstrate, desigur, sub cel mai adânc secret, dar, dacă ar fi fost să i le împărtăşească lui Franco, putea prezice răspunsul acestuia: „Aşa e în firea lucrurilor — presiunea sexuală face parte din fiinţa noastră, e forţa care permite perpetuarea speciei noastre." Deşi Bento apreciase înţelepciunea sfatului lui Franco de a părăsi Amsterdamul, mai zăbovi, totuşi, câteva luni. Competenţele sale lingvistice, precum şi forţa logicii lui îi făcură pe mulţi dintre colegieni să-i ceară ajutorul pentru traducerea unor documente ebraice şi latine. în curând, colegienii înfiinţară un club de filosofie condus de prietenul său, Simon de Vries, care se întrunea regulat şi unde se discutau adesea idei formulate de Bento. Dar acest cerc de cunoscuţi care-1 apreciau, atât de util pentru respectul de sine, îi ocupa foarte mult timp, împie-dicându-1 să se dedice în totalitate gândurilor care înmugureau în el. îi vorbi lui Simon de Vries despre dorinţa sa de a duce o viaţă mai liniştită şi, în curând, Simon, cu ajutorul celorlalţi membri ai clubului de filosofie, găsi o casă în Rijnsburg unde să poată locui Spinoza. Rijnsburg, o mică comunitate de pe râul Vliet, la patruzeci de kilometri de Amsterdam, nu era doar centrul mişcării cole-gienilor, dar se găsea şi foarte aproape de Universitatea din Leiden, unde Bento, acum specialist în latină, putea participa la cursuri de filosofie şi se putea bucura de compania altor cărturari. Lui Bento îi plăcu mult Rijnsburgul. Casa era construită din piatră solidă, cu câteva ferestre cu ochiuri mici, cu vedere spre o livadă de meri bine îngrijită. Pe peretele de la intrare era scrisă o strofă scurtă ce exprima nemulţumirea multor colegieni despre starea lumii: Vai! De-amfi toţi înţelepţi Şi cu suflet bun, Am trăi în paradis,

Nu-n iad, ca acum! Apartamentul lui Bento avea două camere la parter, una pentru studiu, pentru biblioteca sa în devenire şi pentru patul cu baldachin, iar cealaltă era o cameră de lucru mai mică unde să-şi ţină instrumentele de şlefuire a lentilelor. Dr. Hooman, care era chirurg, locuia, împreună cu soţia, în cealaltă jumătate a casei — o bucătărie mare, unită cu camera de zi, şi un dormitor la etaj, la care se ajungea pe o scară abruptă. Bento plătea o mică sumă suplimentară pentru cina pe care, de obicei, o lua cu Dr. Hooman şi simpatica lui soţie. Uneori, după zile lungi petrecute în singurătate, scriind şi şlefuind lentile, aştepta cu nerăbdare compania lor, dar când era captivat de vreo idee, revenea la vechile obiceiuri şi cina zile în şir în camera lui, privind la merii roditori din livada din spatele casei, în timp ce gândea şi scria. Astfel trecu un an în modul cel mai plăcut. într-o dimineaţă de septembrie, Bento se trezi nu prea în apele lui, apatic şi cu dureri. Decise însă să-şi urmeze planul de a călători la Amsterdam pentru a livra nişte lentile fine de telescop unui client. în plus, prietenul lui Simon de Vries, secretarul clubului de filosofie al colegienilor, îi aranjase să participe la o întâlnire pentru a discuta despre prima parte a noii sale lucrări. Bento scoase din geantă cea mai recentă scrisoare de la Simon şi o reciti. Mult stimate prieten, Vă aştept cu nerăbdare sosirea. Uneori îmi deplâng soarta, şi anume că suntem despărţiţi unul de celălalt de o distanţă aşa mare. Fericit, da, foarte fericit este Doctorul Hooman, care locuieşte sub acelaşi acoperiş cu dumneavoastră, cu care poate vorbiţi despre cele mai interesante subiecte, la prânz, la cină şi în timpul plimbărilor dumneavoastră. Cu toate acestea, deşi fizic sunt departe, mi-aţi fost adesea prezent în minte, în special prin scrierile dumneavoastră, pe măsură ce le citeam şi le răsciteam. Dar, pentru că nu sunt foarte clare pentru membrii clubului, motiv pentru care am iniţiat o nouă serie de întâlniri, vă aşteptăm cu nerăbdare explicaţiile pe marginea pasajelor dificile, pentru ca, sub îndrumarea dumneavoastră, să putem apăra mai bine adevărul împotriva celor plini de superstiţii religioase şi pentru a ţine piept atacurilor întregii lumi. Al dumneavoastră devotat, S. J. DE VRIES în timp ce împăturea scrisoarea, Bento se simţi deopotrivă bucuros şi stânjenit — bucuros pentru cuvintele frumoase ale lui Simon, dar şi suspicios faţă de propria dorinţă de a avea un public care să-l admire. Fără îndoială că mutarea la Rijnsburg fusese o decizie înţeleaptă. Ar fi fost şi mai înţelept, credea el, să se mute chiar mai departe de Amsterdam. Parcurse pe jos scurta distanţă până la Oegstgeest, unde, pentru 21 de stuiveri, se îmbarcă în trekschuit-u\ de dimineaţă, adică o barjă trasă de cai, care transporta pasagerii de-a lungul

micului trekvaart, un canal săpat recent ce ducea direct la Amsterdam. Pentru alţi câţiva stuiveri ar fi putut sta în cabină, dar era o zi frumoasă şi însorită, aşa că stătu pe punte şi reciti începutul lucrării sale Tratat despre îndreptarea intelectului, ce urma să fie discutată a doua zi la clubul de filosofie al lui Simon, începuse prin a descrie propria căutare a fericirii. După ce experienţa m-a învăţat că tot ce se întâmplă de cele mai multe ori în viaţa obişnuită este zadarnic şi fără însemnătate, şi văzând că toate de câte mă temeam nu aveau în ele nimic bun sau rău decât în măsura în care sufletul era impresionat de ele, m-am hotărât, în cele din urmă, să cercetez dacă există ceva care să fie un bine adevărat şi cu putinţă de a fi împărtăşit, de care sufletul să fie cuprins într-un mod exclusiv, după ce s-a lepădat de toate celelalte; mai mult, dacă există ceva care, după ce a fost găsit şi dobândit, să ne îngăduie să gustăm veşnic o plăcere neîncetată şi supremă.1 în continuare, el descria propria incapacitate de a-şi atinge obiectivul din vremea când încă îmbrăţişa credinţele culturale că cel mai mare bine constă în bogăţii, onoruri şi plăcerea simţurilor. Acestea, insista el, nu fac bine la sănătate. El îşi citi cu atenţie comentariile cu privire la limitele acestor trei bunuri lumeşti. în plăcerea simţurilor, într-adevăr, mintea este atât de legată ca şi când ar fi găsit un bine de care să se mulţumească; ceea ce o împiedică cu desăvârşire să se mai gândească la un alt bine; însă, după ce ea este gustată, urmează o foarte mare tristeţe care, dacă nu suprimă gândirea, totuşi o tulbură şi o întunecă. Urmărirea onorurilor şi a bogăţiei nu absoarbe mai puţin mintea, îndeosebi când bogăţia este căutată numai pentru ea însăşi, pentru că atunci credem că ea este binele suprem. Cât priveşte onorurile, ele absorb mintea într-o măsură mult mai mare, pentru că sunt socotite ca un bun în sine şi ca un scop ultim spre care se îndreaptă totul. Apoi, acestea nu sunt însoţite de căinţă, ca plăcerea; ci, dimpotrivă, cu cât avem mai mult dintr-însele, cu atât creşte bucuria noastră; şi, prin urmare, suntem din ce în ce mai îndemnaţi să le mărim; dacă însă nădejdile noastre sunt dezamăgite în vreo împrejurare, atunci se produce o foarte mare tristeţe. în fine, onorurile sunt o mare piedică pentru că, spre a ajunge la ele, trebuie în mod necesar să ne îndreptăm viaţa după chipul de a vedea al oamenilor, fugind anume de ceea ce fuge mulţimea şi căutând ceea ce caută ea.1 Bento dădu din cap, mulţumit îndeosebi de descrierea onorurilor. în ceea ce priveşte leacul, îşi mărturisise dificultatea de a renunţa la un bine sigur, cu care era obişnuit, pentru trnul nesigur. Apoi îndulci imediat această idee spunând că, de vreme ce căuta un bine permanent, imuabil, acesta în mod cert nu era nesigur prin natura sa, ci 1 Ibid., p. 6 doar în ceea ce priveşte dobândirea lui. Deşi era mulţumit de evoluţia raţionamentelor sale, se simţi tot mai stânjenit pe măsură ce continuă să citească. Poate că spusese şi se dezvăluise prea mult în unele pasaje: într-adevăr, mă vedeam îndreptându-mă spre o foarte mare primejdie şi silit să-mi caut din răsputeri un leac, deşi acesta era nesigur; ca un bolnav atins de un rău de moarte, care, atunci

când presimte că moartea e sigură dacă nu i se dă un leac, este silit să caute din răsputeri acest leac în care, deşi nu este sigur, îşi pune toată nădejdea.2 Pe măsură ce citea, simţi că se îmbujorează şi murmură pentru sine: „Asta nu e filosofie. E mult prea personal. Ce-am făcut? E doar un raţionament înflăcărat menit să trezească sentimente. Promit... nu, mai mult decât promit, jur... că pe viitor, Bento Spinoza şi căutările, temerile, speranţele sale vor rămâne invizibile. Scrierile mele sunt artificiale dacă nu reuşesc sămi conving cititorii doar prin logica raţionamentelor." Dădu din cap în timp ce continuă să citească pasajele în care vorbea despre modul în care oamenii sacrificau totul, chiar şi viaţa, în căutarea de bogăţii, onoruri şi pentru satisfacerea plăcerilor simţurilor. Acum trebuia prezentat leacul, în propoziţii scurte şi puternice. (1) ...aceste rele provin de acolo că toată fericirea sau nefericirea stau numai într-un singur lucru, şi anume în calitatea obiectului de care ne ataşăm. (2) .. .pentru ceva ce nu iubim nu se vor isca niciodată neînţelegeri; nu ne vom întrista dacă piere, şi nu-i vom căşuna nimănui dacă îl stăpâneşte fără frică, fără ură şi, ca să-i spun pe nume, fără nicio tulburare a sufletului. (3) ...toate acestea ne ating dacă iubim lucrurile trecătoare, ca acelea despre care tocmai am vorbit. (4) Pe când dragostea pentru un lucru veşnic şi infinit umple sufletul numai de mulţumire, lipsită de orice tristeţe; ceea ce este foarte de dorit şi vrednic de a fi căutat din răsputeri.1 Nu mai fu în stare să citească. Tâmplele începură să-i pulseze — cu siguranţă nu era în apele lui astăzi. închise ochii şi aţipi pentru un sfert de oră. Primul lucru pe care îl văzu când se trezi era un grup compact de douăzeci, treizeci de oameni plimbându-se de-a lungul canalului. Cine erau? încotro se îndreptau? Nu-şi putea lua ochii de la ei în timp ce trekschuit-ul se apropie şi apoi depăşi grupul. La următoarea oprire, aflată la încă cel puţin o oră de mers pe jos de casa lui Simon de Vries din Amsterdam, unde avea să-şi petreacă noaptea, se pomeni apucându-şi geanta, sărind de pe barjă şi luând-o înapoi, spre grupul care se plimba. în curând se apropie suficient pentru a observa că bărbaţii, care erau îmbrăcaţi ca nişte muncitori, purtau cu toţii tichii — yarmulke. Da, fără îndoială că erau evrei, dar evrei aşkenazi, care nu-1 puteau recunoaşte. Se trase mai aproape. Grupul se opri într-un loc deschis de pe malul canalului şi toţi se strânseră în jurul liderului, rabinul lor, fără îndoială, care începu să cânte chiar acolo, pe malul apei. Bento se apropie şi mai mult de grup, pentru a-1 auzi. O femeie mai în vârstă, scundă şi îndesată, cu umerii acoperiţi cu un şal negru, greu, îl privi pe Bento pentru câteva minute şi apoi se apropie încet de el. Bento se uită la faţa ei ridată, atât de bună, atât de caldă, care-i aducea 1

Ibid., pp. 7-8

aminte de propria mamă. Dar nu, mama lui murise când avea mai puţini ani decât el acum.

Bătrâna ar fi avut vârsta mamei sale. Aceasta se apropie de el şi-l întrebă: —

Bist an undzeriker? (Eşti de-al nostru?).

Deşi Bento prinsese doar un pic de idiş din negoţul cu evreii aşkenazi, înţelese perfect întrebarea ei, cu toate acestea nu putu răspunde. în cele din urmă, clătinând din cap, şopti: —

Sefard.

— Ah, ir zayt an undzeriker. Ot iz a matone fun Rifke (Atunci eşti de-al nostru. Poftim, un dar de la Rifke). îşi băgă mâna în buzunarul şorţului, îi dădu o bucată mare de pâine proaspătă şi arătă spre canal. Bento dădu din cap în semn de mulţumire şi, pe măsură ce ea se îndepărta, îşi trase o palmă peste frunte şi murmură pentru sine: „Tashlich. Uluitor... E Rosh Hashanah — cum am putut uita?" Cunoştea bine ceremonia de Tashlich. De secole, comunităţile de evrei ţinuseră slujbe de Rosh Hashanah pe malurile apelor curgătoare, care se încheiau prin aruncarea pâinii în apă. îi veniră în minte cuvintele Scripturii: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor." (Mica 7:19). Se trase mai aproape pentru a-1 asculta pe rabin, care cerea congregaţiei sale, bărbaţilor adunaţi în jurul lui şi femeilor ce formau cercul exterior, să se gândească la toate regretele din anul precedent, la toate relele înfăptuite şi la toate gândurile ruşinoase, la invidia, mândria şi vinovăţia lor, şi le spuse să scape de ele, să arunce departe gândurile nevrednice aşa cum aruncă pâinea. Rabinul îşi aruncă pâinea în apă şi, imediat, ceilalţi îl urmară. Bento îşi băgă pentru un moment mâna în buzunarul unde pusese pâinea, dar apoi şi-o scoase. Nu-i plăcea să participe la ritualuri; în plus, era doar un spectator şi se afla prea departe de canal. Rabinul cântă rugăciunile în ebraică şi, din reflex, Bento murmură cuvintele împreună cu el. în general, fu o ceremonie plăcută şi foarte sensibilă, în timp ce mulţimea se întorcea pentru a merge la sinagogă, mulţi îl salutară şi-i spuseră: —

Gut Yontef! (Sărbători fericite!)

El le răspunse cu un zâmbet: —

Gut Yontef dir! (Sărbători fericite şi dumitale!)

îi plăceau feţele lor, păreau oameni de treabă. Chiar dacă arătau diferit de cei din comunitatea sa sefardă, totuşi semănau cu oamenii pe care îi cunoscuse în copilărie. Simpli, dar serioşi. Senini şi prietenoşi unul cu celălalt. Le simţea lipsa. O, cum le simţea lipsa. în vreme ce se îndrepta spre casa lui Simon, ciugulind din pâinea lui Rifke, Bento se gândi la experienţa trăită, în mod clar, subestimase puterea trecutului. Acesta îşi pune o amprentă de neuitat, nu poate fi şters, dă culoare prezentului şi ne influenţează în mare măsură sentimentele şi acţiunile. Acum înţelesese mai bine ca niciodată că gândurile şi sentimentele inconştiente sunt parte a unei reţele cauzale. Multe lucruri deveniră clare: puterea vindecătoare cu care îl învestise

pe Franco, dulcea strângere de inimă provocată de ceremonia Tashlich, chiar şi gustul extraordinar al pâinii lui Rifke pe care o mesteca încet, ca pentru a extrage fiecare particulă de aromă. Mai mult, ştia acum că în mintea lui exista, fără îndoială, un calendar invizibil: deşi uitase de Rosh Hashanah, o parte a minţii lui îşi amintise că ziua de azi marca începutul unui nou an. Poate că această cunoaştere ascunsă se afla în spatele indispoziţiei care îl chinuise toată ziua. Odată cu acest gând, durerile şi apăsarea se evaporară. Iuţi pasul, îndreptându-se spre Amsterdam şi spre Simon de Vries. 1 Spinoza, Baruch, Tratatul despre îndreptarea intelectului, studiu introductiv, traducere din limba latină şi note de Alexandru Posescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 6 2 Ibid., p. 7

Capitolul douăzeci şi opt Biroul lui Friedrich, Olivaer Platz, nr. 3, Berlin — 1925 Pentru că nu dumneavoastră, domnilor, ne judecaţi pe noi. Sentinţa este rostită de către instanţa eternă a istoriei... Declaraţi-ne vinovaţi de o mie de ori: zeiţa tribunalului veşnic al istoriei va zâmbi şi va rupe în bucăţi observaţiile procurorului şi verdictul instanţei; pentru că ea ne achită. Ultimele cuvinte din discursul lui Adolf Hitler la procesul din München, 1924 Pe 1 aprilie 1925, VB a reapărut sub formă de cotidian. Şi cine a fost repus în calitate de redactor, în ciuda tuturor rugăminţilor şi argumentelor mele? Rosenberg, nesuferitul, îngustul la minte, falsul specialist în mitologie, antisemitul pe jumătate evreu, care, şi îmi menţin părerea până în ziua de astăzi, a făcut mai mult rău mişcării decât oricine altcineva, exceptându-1 pe Goebbels. Emst (Putzi) Hanfstaengl — Biletul de la Hitler m-a uluit. Poftim, Friedrich, vreau să vezi cu ochii tăi. îl port tot timpul în portofel. Acum îl păstrez într-un plic — începe să se distrugă. Friedrich luă plicul cu grijă, îl deschise şi scoase biletul. DRAGĂ ROSENBERG, DE ACUM ÎNAINTE CONDUCI MIŞCAREA. ADOLF HITLER —

Deci acest bilet ţi-a fost înmânat acum doi ani, după puciul eşuat?

—

Chiar a doua zi. L-a scris pe 10 noiembrie 1923.

—

Spune-mi mai multe despre reacţia ta.

— Aşa cum ţi-am povestit, am fost uimit. N-avusesem nici cea mai vagă idee că mă alesese pe mine să-i fiu succesor. —

Continuă.

Alfred dădu din cap. — Eu... Se sufocă pentru o clipă, apoi îşi recăpătă calmul şi izbucni: Am fost zdruncinat. Tulburat. Cum era posibil? Hitler nu mai vorbise despre mine ca şef al partidului înainte de acest bilet — şi n-a mai pomenit niciodată despre asta după ce l-a scris!

Hitler n-a vorbit despre asta înainte sau după. Friedrich încerca să înţeleagă acest gând ciudat, dar continuă să se concentreze asupra emoţiilor lui Alfred. Pregătirea lui analitică îl făcuse mai răbdător. Ştia că totul se va clarifica în timp. — Se simte foarte multă emoţie în vocea ta, Alfred. Este important să-ţi asculţi sentimentele. Ce a urmat? — Totul s-a năruit odată cu puciul. Partidul s-a împrăştiat. Liderii erau fie închişi, ca Hitler, fie în exil, ca Goring, fie ascunşi, ca mine. Guvernul a scos partidul definitiv în afara legii şi a închis Volkischer Beobachter. Ziarul s-a redeschis doar acum câteva luni, când mi-am recăpătat vechea slujbă. — Vreau să-mi povesteşti despre toate astea, dar, deocamdată, întoarce-te la sentimentele legate de bilet. Fă ce-am mai făcut şi în alte dăţi: imaginează-ţi momentul când ai deschis biletul pentru prima dată şi spune tot ce-ţi trece prin minte. Alfred închise ochii şi se concentră. — Mândrie. O mare mândrie... m-a ales pe mine, pe mine, înaintea tuturor... mie mi-a dat sceptrul. Biletul a însemnat totul pentru mine. De aceea îl port cu mine. Habar nu aveam că are atâta încredere în mine şi că mă preţuieşte atât de mult. Ce altceva? O mare bucurie. A fost, probabil, momentul în care m-am simţit cel mai mândru din viaţa mea. Nu, nu probabil, chiar a fost momentul în care am fost cel mai mândru. L-am iubit atât de mult pentru asta. Şi apoi... şi apoi... —

Şi apoi ce, Alfred? Nu te opri.

— Şi apoi totul s-a transformat într-un rahat! Biletul. Totul! Cea mai mare bucurie a mea s-a transformat în cea mai mare... cea mai mare năpastă din viaţa mea. — De la bucurie la năpastă. Lămureşte-mă cu privire la această transformare. Friedrich ştia că era inutil să mai comenteze. Alfred de-abia aştepta să vorbească. — Mi-ar lua tot timpul pe care îl avem astăzi la dispoziţie să-ţi răspund în detaliu, atât de multe s-au întâmplat. Alfred se uită la ceas. — Ştiu că nu-mi poţi vorbi despre tot ce s-a întâmplat în ultimii trei ani, dar aş avea nevoie cel puţin de o scurtă trecere în revistă ca să-ţi pot înţelege cu adevărat suferinţa. Alfred privi spre tavanul înalt al biroului spaţios al lui Friedrich şi îşi adună gândurile. — Cum să mă exprim? în esenţă, acel bilet mi-a dat o sarcină imposibilă. Mi s-a cerut să conduc un grup jalnic de oameni răi, care unelteau pentru obţinerea puterii, toţi având interese personale, fiecare având ca scop înfrângerea mea. Cu toţii superficiali şi proşti, cu toţii ameninţaţi de inteligenţa mea superioară şi absolut incapabili să înţeleagă ce le spuneam. Cu toţii profund ignoranţi cu privire la principiile pentru care milita partidul.

—

Şi Hitler? El ţi-a cerut să conduci partidul. Nu te-a sprijinit?

— Hitler? S-a comportat năucitor şi mi-a făcut viaţa mai dificilă. N-ai urmărit drama partidului nostru? — îmi pare rău, dar eu nu ţin pasul cu evenimentele politice. Sunt în permanenţă preocupat de noile progrese din domeniul meu şi de pacienţii care apelează la mine — în cea mai mare parte foşti soldaţi. în plus, e mai bine că aflu totul din perspectiva ta. — Voi face un rezumat. După cum probabil ştii, în 1923 am încercat să-i convingem pe liderii guvernului bavarez să ni se alăture într-un marş prin München, având ca model marşul lui Mussolini din Roma. Dar puciul nostru a fost un fiasco total. Toată lumea a fost de acord că nu se putea să iasă mai prost. A fost prost planificat şi prost executat şi s-a dezintegrat la primul semn de rezistenţă. Când Hitler mi-a scris biletul, se ascundea în podul casei lui Putzi Hanfstaengl, fiind ameninţat cu arestarea iminentă şi, posibil, cu deportarea. Când Frâu Hanfstaengl mi-a adus biletul, mi-a povestit ce se întâmplase. Trei maşini de poliţie au venit la ei acasă, iar Hitler a devenit agitat, fluturându-şi pistolul şi spunând că mai degrabă se împuşcă decât să-i lase pe porcii ăia să-l ia. Din fericire, soţul ei o învăţase jiu-jitsu, iar Hitler, cu rana de la umăr, nu i-a putut ţine piept. Frâu Hanfstaengl i-a luat pistolul din mână cu forţa şi l-a aruncat într-un uriaş butoi cu două sute de kilograme de făină. După ce a mâzgălit repede un bilet pentru mine, Hitler a mers supus la închisoare. Toată lumea credea că era sfârşitul carierei sale. Hitler era terminat — era de râsul lumii. Sau cel puţin aşa părea. Dar, pe când era doborât, geniul său a ieşit la lumină. A transformat fiascoul în aur curat. O să fiu sincer: cu mine s-a comportat execrabil. Sunt devastat de ceea ce mi-a făcut... Dar, cu toate astea, acum sunt mai convins ca niciodată că este un om providenţial. —

Explică-mi, Alfred.

— Izbăvirea i-a venit la proces. Toţi ceilalţi participanţi la puci au pledat cu supuşenie nevinovat la acuzaţiile de trădare. Unii au primit pedepse uşoare — de exemplu, Hess a primit şapte luni. Alţii, ca intangibilul feldmare-şal Ludendorff, au fost găsiţi nevinovaţi şi eliberaţi imediat. Doar Hitler a insistat să pledeze vinovat la acuzaţia de trădare şi, la proces, i-a fermecat pe judecători, spectatori, pe reporterii de la toate ziarele importante din Germania, cu un discurs miraculos de patru ore. Acesta a fost momentul lui de măreţie — momentul care la transformat în erou pentru toţi germanii. Cu siguranţă ai auzit despre asta? —

Da. Toate ziarele au relatat despre proces, dar nu am citit discursul propriu-zis.

— Spre deosebire de ceilalţi molâi care au pledat nevinovat, el şi-a proclamat vinovăţia în repetate rânduri. A zis: „Dacă răsturnarea acestui guvern al criminalilor din noiembrie, care au înjunghiat în spate curajoasa armată germană, este înaltă trădare, atunci sunt vinovat. Dacă faptul că am vrut să redau naţiunii noastre germane măreţia ei glorioasă este trădare, atunci sunt vinovat. Dacă faptul că am vrut să redau onoarea armatei germane este trădare, atunci sunt vinovat." Judecătorii au fost atât de mişcaţi, încât l-au felicitat, i-au strâns mâna, şi au vrut săl achite, dar nu au putut: el a insistat să pledeze vinovat de trădare. în cele din urmă, l-au condamnat la cinci ani în închisoarea de minimă securitate Landsberg, dar l-au asigurat de o

eliberare anticipată. Şi, astfel, într-o după-amia-ză extraordinară, dintr-un politician neînsemnat, ajuns de râsul lumii, a devenit brusc un erou naţional admirat de toată lumea. — Da, am observat că numele lui e pe buzele tuturor. Mulţumesc că m-ai pus la curent. Este ceva ce mă preocupă şi la care aş vrea să revenim — cuvântul greu folosit de tine, „năpastă". Ce s-a întâmplat între tine şi Adolf Hitler? — Ce nu s-a întâmplat? Cel mai recent — motivul pentru care mă aflu aici — m-a umilit în public. A avut unul dintre accesele lui violente şi, turbat, m-a acuzat cu răutate de incompetenţă, lipsă de loialitate, precum şi de toate nelegiuirile posibile. Nu-mi cere să-ţi dau detalii. Le-am reprimat şi îmi amintesc doar fragmente, aşa cum îţi aminteşti un coşmar trecător. Au trecut două săptămâni, şi tot nu mi-am revenit. —

Văd cât eşti de tulburat. Ce a declanşat această furie?

— Politica de partid. Am decis să înscriu nişte candidaţi la alegerile parlamentare din 1924. în mod clar, viitorul nostru depinde de asta. Puciul dezastruos a demonstrat că nu avem altă şansă decât să intrăm în parlament. Partidul nostru era slăbit şi s-ar fi desfiinţat cu totul în caz contrar. întrucât NSDAP fusese scos în afara legii, am propus ca membrii noştri să-şi unească forţele cu un alt partid, condus de feldmareşalul Ludendorff. Am discutat pe larg acest subiect cu Hitler într-una din numeroasele mele vizite la închisoarea Landsberg. Săptămâni în şir a refuzat să ia o decizie, dar, în cele din urmă, mi-a acordat autoritatea de a decide. E tipic pentru el — rareori ia o decizie politică, lăsându-i în schimb pe subordonaţi să rezolve problema. Am luat o hotărâre şi ne-am descurcat bine la alegeri. Ulterior însă, când Ludendorff a încercat să-l marginalizeze, Hitler a denunţat public decizia mea şi a afirmat că nimeni nu poate vorbi în numele lui, contestându-mi astfel autoritatea. — Am impresia că furia îndreptată spre tine este o furie transferată — adică, a fost greşit direcţionată şi provine din alte surse, în special din posibilitatea ca el să-şi piardă puterea. — Da, da, Friedrich. Exact. Hitler este preocupat acum de un singur lucru — poziţia sa de lider. Nimic altceva nu contează la fel de mult, cu siguranţă nu principiile noastre de bază. De când a fost graţiat, după treisprezece luni petrecute la Landsberg, s-a schimbat. A căpătat o privire absentă, ca şi cum ar vedea ceva ce alţii nu pot, ca şi cum ar fi mai presus de orice lucru lumesc. Iar acum insistă să i se spună „Führer" — doar atât. S-a îndepărtat nespus de mult de mine. — îmi amintesc că la ultima întâlnire mi-ai spus cum te simţeai pentru că era distant cu tine, cum te necăjeai când vedeai că era mai intim cu alţii — te refereai la Goring? — Da, exact. Dar e mult mai rău acum. în public se ţine departe de toată lumea. Iar acest bădăran, Goring, contribuie din plin la problemă. Nu numai că este unsuros, provocator şi abuziv cu mine, dar dependenţa sa recunoscută de medicamente este o ruşine. Mi s-a povestit că, în şedinţe publice, îşi scoate cutia de pastile din oră-n oră şi înghite câte un pumn. Am încercat să-l dau afară din partid, dar nu am obţinut acordul lui Hitler. De fapt, Goring este celălalt motiv important pentru care mă aflu azi aici. Deşi este încă peste hotare, am auzit din surse sigure că

Goring răspândeşte zvonul că Hitler m-ar fi ales intenţionat pe mine să conduc partidul în lipsa lui pentru că ştia că sunt cel mai nepotrivit candidat posibil. Cu alte cuvinte, aş fi atât de prost, încât poziţia şi puterea lui Hitler nu ar fi ameninţate. Nu ştiu ce să fac. Simt că o iau razna. Alfred se scufundă în scaun, acoperindu-şi ochii cu mâinile. —

Am nevoie de ajutorul tău. Mă tot imaginez vorbind cu tine.

—

Ce-ţi imaginezi că zic sau fac?

—

în acel moment totul se întunecă. Nu ajung atât de departe.

— încearcă să-ţi imaginezi că-ţi vorbesc într-o manieră care ţi-ar uşura chinul. Spune-mi, care ar fi cel mai bun lucru pe care ţi l-aş putea spune? Acesta era unul dintre trucurile preferate ale lui Friedrich, pentru că duce întotdeauna la o explorare mai profundă a relaţiei terapeut-pacient. Nu şi astăzi. —

Nu pot, nu sunt în stare. Am nevoie să te aud pe tine vorbind.

Văzând că Alfred era prea agitat pentru a putea reflecta, Friedrich îi oferi cel mai bun sprijin de care era în stare. — Alfred, uite la ce mă gândeam în timp ce vorbeai, în primul rând, simt greutatea poverii tale. E o poveste de groază. E ca şi cum te-ai afla într-un cuib de vipere, tratat nedrept şi cu răutate de toată lumea. Şi, deşi ascult cu atenţie, nu am auzit de nimeni care să te aprobe. Alfred expiră zgomotos. — Deja ai înţeles. Ştiam că aşa va fi. Nimeni nu validează nimic din ceea ce fac. Am luat decizia corectă cu privire la alegeri, iar Fiihrerul urmează acum exact acelaşi drum pe care l-am propus. Dar niciodată, niciodată nu sunt lăudat. —

De nimeni din viaţa ta?

— Mă laudă soţia mea, Hedwig — m-am recăsătorit de curând, dar laudele ei nu sunt importante. Doar cuvintele lui Hitler contează. — Dă-mi voie să te întreb ceva, Alfred. Aceste atacuri de care ai parte, zvonurile răutăcioase, tirada înjositoare a lui Hitler, lipsa totală de apreciere — de ce le suporţi? Ce te ţine în loc, de ce ţi-o cauţi cu lumânarea ? De ce nu ai mai multă grijă de tine? Alfred clătină din cap ca şi cum s-ar fi aşteptat la aceste întrebări. — Nu-mi place să fiu banal, dar... trebuie să trăiesc. Am nevoie de bani. Ce altceva aş putea face? Sunt recunoscut ca un jurnalist radical şi nu există alte oportunităţi de muncă. Formarea mea profesională ca arhitect nu mă ajută să-mi găsesc de lucru. Ţi-am spus vreodată că proiectul

meu de disertaţie a fost proiectarea unui crematoriu? Când Friedrich clătină din cap, Alfred continuă: — Ei bine, mi-e teamă că în Bavaria catolică nu se înghesuie nimeni să construiască prea multe crematorii. Nu, nu am alte opţiuni de angajare. — Dar să devii sluga lui Hitler şi să accepţi astfel de abuzuri şi să-ţi laşi stima de sine să crească sau să se prăbuşească în funcţie de toanele lui nu este o reţetă bună pentru stabilitate sau bunăstare. De ce înseamnă iubirea lui atât de mult pentru tine? — Eu nu privesc aşa lucrurile. Nu caut doar dragoste; trebuie să-l sprijin. întreaga mea raison d'etre este purificarea rasială. Ştiu în adâncul inimii că aceasta este menirea mea în viaţă. Dacă vreau ca Germania să se ridice din nou, dacă vreau o Germanie fără evrei şi o Europă fără evrei, atunci trebuie să rămân lângă Hitler. Numai prin intermediul lui pot face ca aceste lucruri să se întâmple. Friedrich se uită la ceas. Mai aveau destul timp, pentru că programaseră o şedinţă dublă şi o altă şedinţă dublă mâine. — Alfred, am o idee legată de schimbarea de comportament a lui Hitler faţă de tine. Cred că e legată de schimbările din conduita sa, de asumarea unei poziţii de vizionar. Se pare că încearcă să se recreeze, să devină impunător. Şi cred că doreşte să se distanţeze de toţi cei care lau cunoscut atunci când era doar un om simplu, obişnuit. Poate că asta se află în spatele detaşării lui de tine. Alfred medită la această idee. — Nu mi-am pus problema astfel. Dar cred că ai dreptate. Are o nouă clică, iar noi, cei din afară, trebuie să ne străduim din greu pentru a-i atrage atenţia. Cu excepţia lui Goring, i-a îndepărtat pe toţi cei din vechea gardă. Există un nou-venit deosebit de nociv, Joseph Goebbels, care cred că va deveni un Mefisto al mişcării noastre, cândva dreaptă. Nu îl suport, şi sentimentul este reciproc. Acum, Goebbels este redactor la un cotidian nazist din Berlin şi în curând va conduce toate alegerile naziste. Şi mai este un membru: Rudolf Hess. E cu noi de ceva vreme şi a condus o divizie SA în timpul puciului. Dar totuşi, el a intrat în viaţa lui Hitler mult mai târziu decât mine. A fost închis la Landsberg într-o celulă apropiată de cea a lui Hitler şi îl vizita zilnic. De când a decis să intre în afacerea tatălui său, Hess a urmat un curs de stenografie şi scrie după dictare cartea lui Hitler, Mein Kampf. Recunosc că îl invidiez pe Hess. Aş fi mers bucuros la închisoare dacă m-aş fi întâlnit zilnic cu Hitler. Au terminat primul volum în închisoare şi cred că Hess a făcut multă muncă de redactare — în mare parte de proastă calitate. Iată-mă, cel mai important intelectual din partid şi, de departe, cel mai bun scriitor — teai fi aşteptat să-mi ceară mie s-o redactez. Aş fi putut să-o îmbunătăţesc considerabil. Cu siguranţă aş fi eliminat mai multe pasaje pe care acum regretă în mod deschis că le-a scris — capitolul excentric despre sifilis cu siguranţă. Dar nu mi-a cerut-o nici măcar o dată. —

De ce nu ţi-a cerut-o?

— Am nişte bănuieli pe care nu le pot împărtăşi nimeni altcuiva decât ţie. în primul rând, cred că ştia că nu aş fi fost un redactor imparţial din cauza tuturor ideilor pe care mi le-a furat. Vezi tu, înainte să ajungă la închisoare, eu eram filosoful oficial al partidului. De fapt, unele ziare de stânga publicau periodic afirmaţii de genul: „Hitler este purtătorul de cuvânt al lui Rosenberg" sau „Hitler ordonă ce vrea Rosenberg". Fără îndoială, asta l-a jignit, iar acum vrea să se ştie clar că el este singurul autor al ideologiei partidului şi că nu am nicio implicare în această lucrare. în Mein Kampf este destul de explicit în această privinţă. Am memorat cuvintele astea: „In lungile perioade de progres uman, se poate întâmpla uneori ca politicianul şi filosoful politic să fie totuna." El vrea să fie văzut ca un asemenea tip de lider rar întâlnit. Alfred se lăsă pe spătarul scaunului şi închise ochii pentru o clipă. —

Pari mai relaxat, Alfred.

—

Faptul că vorbesc cu tine mă ajută.

—

Să analizăm acest lucru. în ce fel te ajut?

— îmi deschizi perspective noi asupra a ce mi s-a întâmplat. Este o uşurare să discuţi cu un om inteligent. Sunt înconjurat de atâta mediocritate. —

Ca şi cum acest loc, acest mod de a discuta îţi oferă un răgaz de la propria izolare. Nu?

Alfred aprobă din cap. — Da, continuă Friedrich, mă bucur că îţi ofer asta. Dar nu este suficient. Mă întreb dacă există vreo modalitate prin care să-ţi ofer ceva mai substanţial decât alinare. Ceva mai profund şi mai durabil. —

Mi-ar plăcea. Dar cum?

— Lasă-mă să încerc. Voi începe cu o întrebare. O mulţime de sentimente negative vin spre tine dinspre Hitler şi dinspre mulţi alţii. întrebarea mea este: care este rolul tău în această chestiune? — M-am gândit deja la asta. în repetate rânduri, sunt respins din pricina inteligenţei mele superioare. Am o minte complexă şi cei mai mulţi oameni nu pot urmări complexitatea ideilor mele. Nu e vina mea, dar oamenii se simt intimidaţi de mine. Ca urmare a faptului că nu pot înţelege pe deplin ideile mele, mulţi se simt proşti şi apoi mă atacă de parcă ar fi vina mea. — Nu, nu e tocmai ce urmăream. încerc, de fapt, să ajung la întrebarea: „Ce vrei să schimbi la tine?" Pentru că asta încerc să fac — să-i ajut pe pacienţi să se schimbe. Răspunsul tău cum că problema îşi are rădăcinile în inteligenţa ta superioară conduce într-un impas, pentru că e firesc să nu vrei să-ţi sacrifici inteligenţa superioară. Nimeni nu ar vrea asta. —

Nu înţeleg, Friedrich.

— Ceea ce vreau să spun e că terapia constă în schimbare, iar eu încerc să te ajut să înţelegi ce doreşti să schimbi la tine. Dacă spui că problemele tale sunt cauzate în totalitate de alţii, atunci nu am nicio altă pârghie terapeutică decât pur şi simplu să te liniştesc şi să te ajut să înveţi să suporţi abuzul sau să-ţi sugerez să-ţi găseşti alţi parteneri. Friedrich încercă o altă tactică ce dădea rezultate aproape de fiecare dată. — Uite, o să pun problema aşa, ce procent din problemele tale sunt provocate de alţii? 20? 50? 70? 90 la sută? —

N-am cum să măsor asta.

—

Sigur, dar nu mă aştept la precizie; vreau doar să faci o estimare. Fă-mi pe plac, Alfred.

—

Bine, să zicem 90 la sută.

— Bine. Asta înseamnă că 10 la sută din aceste evenimente atât de supărătoare sunt responsabilitatea ta. Asta ne oferă o direcţie de urmat. Trebuie să analizăm aceste 10 procente şi să vedem dacă le putem înţelege şi apoi schimba. Mă urmăreşti, Alfred? —

Simt o ameţeală pe care o trăiesc de fiecare dată când vorbesc cu tine.

— Nu e neapărat ceva rău. Procesul de schimbare poate părea adesea destabilizator. Deci, înapoi la muncă. Să analizăm cele 10 procente. Vreau să ştiu ce rol joci în faptul că alţii te tratează atât de abuziv. — Am vorbit deja despre asta. Ţi-am spus că e vorba de invidia omului obişnuit faţă de cineva cu o imaginaţie şi un intelect superioare. — Faptul că oamenii se poartă urât cu tine din pricina superiorităţii tale ţine de cele 90 de procente. Să ne concentrăm pe cele 10 procente — care ţin de tine. Spui că eşti exclus, antipatizat, victimă a zvonurilor. Ce faci pentru a-ţi atrage asta? — Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-1 convinge pe Hitler să scape de pleavă, de minţile înguste — de toţi aceşti Goring, Streicher, Himmler, Rohm, dar fără sorţi de izbândă. — Dar Alfred, tu vorbeşti despre superioritatea sângelui arian şi, totuşi, dacă Hitler îşi va atinge scopul, aceşti oameni vor deveni conducători arieni. Cum e posibil acest lucru dacă au sânge arian? Cu siguranţă au câteva puncte forte, câteva virtuţi? — Au nevoie de educaţie şi de iluminare. Cartea la care lucrez va oferi educaţia de care viitorii noştri lideri arieni vor avea nevoie. Dacă Hitler m-ar ajuta, le-aş putea înnobila şi purifica gândirea. Friedrich era uluit. Cum putuse subestima în asemenea măsură rezistenţa lui Alfred? încercă din nou.

— Ultima oară când ne-am întâlnit, Alfred, am vorbit despre faptul că la birou ţi se spune „Sfinxul" şi despre cum critica lui Dietrich Eckart te-a convins să faci unele schimbări la tine însuţi. îţi aminteşti? — Asta a fost demult. Această poveste şi influenţa lui Dietrich Eckart s-au încheiat. A murit acum câteva luni. —

îmi pare rău să aud asta. E o pierdere mare pentru tine?

— Aşa şi-aşa. îi datorez mult, dar relaţia noastră s-a deteriorat când Hitler a decis că Eckart era prea bolnav şi prea slab pentru a continua să fie redactorul-şef al VB şi m-a numit pe mine în locul lui. Nu a fost vina mea, dar Eckart m-a considerat responsabil. Deşi am încercat, nu am reuşit să-l conving că nu am complotat împotriva lui. Numai în apropierea morţii pica lui pe mine s-a mai diminuat. La ultima mea vizită, mi-a făcut semn să mă apropii de patul său şi mi-a şoptit la ureche: „Urmează-1 pe Hitler. El va dansa. Dar nu uita că eu am pus muzica." După moartea sa, Hitler l-a numit „steaua polară" a mişcării naziste. Dar, la fel ca în cazul meu, Hitler nu ia acordat vreun merit pentru a-1 fi învăţat ceva. Energia lui Friedrich scăzu, dar continuă. — Să revenim la ceea ce voiam să dovedesc. Când lucrai pentru Eckart, mi-ai spus că vrei să faci nişte schimbări la tine, să semeni mai puţin cu un sfinx, să pălăvrăgeşti... — Asta a fost atunci. Acum nu am nici cea mai mică intenţie să devin mai slab pentru a intra sub pielea celor cu minţi inferioare. De fapt, acum găsesc că acest gând este respingător. Această idee este o replică în mic a marii probleme cu care noi, ca naţiune, trebuie să ne confruntăm: cei slabi nu sunt egali cu cei puternici. Dacă celor puternici le scad voinţa şi puterea, dacă renunţă la destinul lor de conducători sau îşi contaminează sângele prin căsătorii mixte, atunci subminează adevărata măreţie a Volk-ului. — Alfred, tu vezi lumea doar în termeni de putere şi slăbiciune. Sigur există şi alte feluri de a o vedea... — întreaga istorie, îl întrerupse Alfred, ridicând vocea, este o saga a puterii şi slăbiciunii. Dămi voie să vorbesc deschis. Sarcina bărbaţilor puternici ca Hitler, ca mine şi ca tine, Friedrich, este de a ajuta la înflorirea rasei ariene superioare. Tu propui să privim istoria în „alte feluri". Te referi, fără îndoială, la căile bisericii, care încearcă să ne elibereze de legăturile de sânge şi să creeze un individ suveran, care nu este altceva decât o abstracţie lipsită de polaritate sau potenţă? Toate ideile de egalitate sunt fantezii şi sunt împotriva naturii. Friedrich vedea astăzi un alt Alfred — Alfred Rosenberg, ideologul nazist, propagandistul, vorbitorul la mitingurile naziste. Nu-i plăcea ce vedea, dar, din reflex, perseveră în rolul său. — îmi amintesc că prima dată când am vorbit ca adulţi ai spus că îţi fac mare plăcere conversaţiile filosofice. Mi-ai spus că n-ai mai avut parte de aşa ceva de ani buni.

—

E adevărat. încă îmi face plăcere.

—

Prin urmare, îţi pot pune câteva întrebări filosofice despre comentariile tale?

—

M-aş bucura.

— Tot ceea ce ai susţinut în această dimineaţă se bazează pe o ipoteză simplă: că rasa ariană este superioară şi că ar trebui făcute eforturi mari şi dure pentru a spori puritatea acestei rase. Corect? —

Continuă.

— întrebarea mea este, pur şi simplu, ce dovezi ai? Nu am nicio îndoială că orice altă rasă, în cazul în care ar fi întrebată, şi-ar proclama propria superioritate. — Dovezi? Uită-te la marii germani. Foloseşte-ţi ochii, urechile. Ascultă Beethoven, Bach, Brahms, Wagner. Citeşte Goethe, Schiller, Schopenhauer, Nietzsche. Uită-te la oraşele noastre, la arhitectura noastră, şi uită-te la marile civilizaţii pe care înaintaşii noştri arieni le-au creat şi care s-au prăbuşit, în cele din urmă, din cauza contaminării cu sânge semit inferior. — Cred că citezi din Houston Stewart Chamberlain. Am citit o parte din opera sa şi, sincer, nu mă impresionează dovezile sale, care constau, în principal, în aceea că a văzut, ocazional, arieni cu ochi albaştri şi păr blond în picturi reprezentând conducători egipteni sau indieni sau romani. Aceasta nu este o dovadă. Istoricii pe care i-am întrebat spun că Chamberlain pur şi simplu a inventat istoria care vine în sprijinul originalelor sale afirmaţii. Te rog, Alfred, dă-mi nişte dovezi substanţiale pentru premisele tale. Dă-mi dovezi pe care Kant, Hegel sau Schopenhauer le-ar respecta. — Dovezi, spui? Vocea sângelui e dovada mea. Noi, arienii adevăraţi, avem încredere în afectele noastre şi ştim cum să le valorificăm pentru a ne recâştiga poziţia de conducători care ni se cuvine. — Vorbeşti de afecte, dar încă nu am auzit vreo dovadă. în domeniul meu, căutăm cauzele afectelor puternice. Dă-mi voie să-ţi expun o teorie din psihiatrie, care este relevantă pentru discuţia noastră. Alfred Adler, un medic vienez, a scris mult despre sentimentele universale de inferioritate care se intensifică pur şi simplu ca urmare a procesului de creştere şi a trecerii printro perioadă prelungită în care ne simţim neputincioşi, slabi şi dependenţi. Mulţi găsesc acest sentiment de inferioritate ca fiind intolerabil şi compensează prin dezvoltarea unui complex de superioritate, care este pur şi simplu reversul aceleiaşi monede. Alfred, eu cred că această dinamică este valabilă şi în cazul tău. Am vorbit despre copilăria ta nefericită, despre sentimentul de a nu te simţi acasă nicăieri şi despre efortul de a avea succes „ca să le arăţi tu lor", îţi aminteşti? Alfred îl fixa fără să spună nimic. Friedrich continuă: —

Cred că tu faci aceeaşi eroare ca evreii, care de două mii de ani se consideră un popor

superior, poporul ales al lui Dumnezeu. Amândoi am fost de acord că Spinoza a demontat acest argument, şi nu am nicio îndoială că, dacă ar fi în viaţă, ar demonta prin puterea logicii sale şi raţionamentul tău despre rasa ariană. — Te-am avertizat cu privire la abordarea chestiunii evreieşti. Ce ştie psihanaliza despre rasă, sânge şi suflet? Te-am avertizat, dar acum mă tem că eşti deja corupt. — Iar eu ţi-am spus că această cunoaştere şi această metodă sunt prea bune şi prea puternice pentru a fi proprietatea exclusivă a evreilor. Eu şi colegii mei am folosit principiile acestui domeniu pentru a oferi un ajutor substanţial multor răniţi arieni. Şi tu eşti rănit, Alfred, dar, în ciuda propriilor tale dorinţe, nu mă laşi să te ajut. —

Şi eu, care credeam că am de a face cu un Übermensch. Cât de mult m-am înşelat!

Alfred se ridică, scoase un plic cu mărci germane din buzunar, îl aşeză cu mare precizie pe colţul biroului lui Friedrich şi se îndreptă spre uşă. —

Ne vedem mâine la aceeaşi oră, strigă Friedrich după el.

— Nu, nici mâine, strigă Alfred din vestibul, şi nici altcândva! Mă voi asigura ca aceste idei evreieşti să părăsească Europa odată cu evreii. Capitolul douăzeci şi nouă Rijnsburg şi Amsterdam — 1662 Târşâindu-şi paşii spre Amsterdam, Bento încerca să se concentreze asupra trecutului, provocat de imaginile nostalgice ale sărbătorilor de Rosh Hashanah petrecute alături de familie şi care îi fuseseră evocate de evreii aşkenazi care sărbătoreau, şi se gândi la ce urma să se întâmple. în aproximativ o oră, avea să-l revadă pe Simon, pe dragul şi generosul de Simon, cel mai înfocat susţinător al său. Era bine că Simon locuia destul de aproape pentru a-1 putea vizita ocazional, dar era la fel de bine şi că Simon nu locuia mai aproape, pentru că în mai multe rânduri dăduse semne că ar fi dorit să fie prea aproape. îi veni în minte o scenă din ultima vizită a lui Simon la Rijnsburg. — Bento, spuse Simon, deşi suntem apropiaţi, te găsesc destul de evaziv. Fă-mi pe plac, prietene, şi spune-mi exact cum îţi petreci ziua. Ieri, de exemplu. — Ieri a fost o zi ca oricare. Mi-am început ziua adunăndu-mi şi scriindu-mi gândurile pe care mintea le acumulase în timpul nopţii şi apoi m-am ocupat de şlefuirea lentilelor timp de patru ore. —

Ce faci, mai exact? Vorbeşte-mi despre proces pas cu pas.

—

în loc să-ţi spun, am să-ţi arăt. Dar va dura ceva timp.

—

Nu-mi doresc decât să-ţi cunosc viaţa.

—

Vino cu mine dincolo.

în atelier, Bento arătă spre o placă mare de sticlă. —

De aici încep. Am luat-o ieri de la fabrica de sticlă, care e la numai un kilometru de aici.

Apucă un ferăstrău. —

E ascuţit, dar nu destul de ascuţit. îl şterg acum cu ulei şi pulbere de diamant.

Apoi Bento tăie o piesă circulară de trei centimetri. — Următorul pas este şlefuirea acestei piese pentru a obţine curbura şi unghiul corespunzătoare. Prima dată o fixez în matriţă — aşa. Bento aplică cu grijă catran, pentru a fixa piesa. —

Iar acum folosesc strungul pentru şlefuirea brută cu feldspat şi cuarţ.

După zece minute de şlefuire, Bento puse sticla într-o matriţă pe un disc rotativ din lemn. — Şi acum încheiem cu şlefuirea fină. Eu folosesc un corindon şi un amestec de oxid de staniu. Doar voi începe, ca să nu te plictisesc cu procesul lung şi obositor de şlefuire. Se întoarse spre Simon. —

Acum ştii cum îmi petrec dimineţile şi, de asemenea, ştii de unde provin ochelarii.

Simon răspunse: — Privindu-te, Bento, sunt confuz. Pe de o parte, află că am o profundă admiraţie pentru priceperea şi excelenta ta tehnică, însă, pe de altă parte, ceva din mintea mea strigă cu putere: „Lasă asta în seama meşteşugarilor! Fiecare comunitate din Europa are meşteşugarii ei. Există o mulţime de meşteşugari, dar nicăieri, în lume, un alt Bento Spinoza." Fă ceea ce doar tu poţi face, Bento. Termină proiectul filosofic pe care toată lumea îl aşteaptă. Atâta zgomot, atâta praf, atâta aer murdar, atâtea mirosuri, atâta timp preţios pierdut. Te rog, te implor încă o dată, permite-mi să te eliberez de povara acestui meşteşug. Permite-mi să-ţi ofer o leafă anuală pe viaţă — orice sumă doreşti — ca să-ţi foloseşti timpul filosofând. Asta îmi e în putere şi miar face o plăcere de neimaginat să te pot ajuta în acest fel. — Simon, eşti generos. Să ştii că te iubesc pentru generozitatea ta. Dar nevoile mele sunt puţine şi uşor de satisfăcut, iar banii în exces mai degrabă mi-ar distrage atenţia decât să mă ajute să mă concentrez. în plus — şi, Simon, s-ar putea să nu mă crezi, dar aşa stau lucrurile — şlefuirea lentilelor e benefică pentru gândire. Da, mă concentrez la strung, la unghiul şi la raza piesei de sticlă, la lustruirea delicată, dar, în timp ce fac asta, mintea mea germinează în fundal cu o viteză atât de mare, încât adesea termin o lentilă şi descopăr că, mirabile dictu, găsesc soluţii noi la probleme filosofice spinoase. Eu, sau cel puţin partea atentă din mine, nu par a fi necesar.

Asta nu diferă de fenomenul de rezolvare a problemelor în timpul viselor, despre care au vorbit mulţi antici. în afară de asta, ştiinţa opticii mă fascinează. în prezent, sunt în curs de dezvoltare a unei metode complet diferite de şlefuire a lentilelor fine de telescop, care cred că va reprezenta un progres major. Conversaţia luă sfârşit când Simon apucă mâna lui Bento cu ambele palme şi o ţinu în timp ce-i spunea: — N-o să-mi scapi. Nu voi renunţa la încercările de a-ţi uşura munca. Te rog să reţii că oferta mea va rămâne valabilă atâta vreme cât voi trăi. In acel moment Bento realiză că era bine că Simon nu locuia prea aproape. în Amsterdam, pe o bancă de lângă canalul Singel, Simon Joosten de Vries aştepta vizita prietenului său. Fiul unor negustori bogaţi, Simon locuia la câteva străzi de van den Enden, într-o impresionantă casă cu patru etaje, de două ori mai lată decât casele învecinate de lângă canal. Nu numai că Simon îl adora pe Bento, dar îi şi semăna — fragil, cu oase mici, cu trăsături ale feţei frumoase, delicate şi cu o ţinută foarte demnă. în vreme ce soarele apunea şi cerul de un portocaliu strălucitor devenea de culoarea cărbunelui, Simon se plimba nerăbdător în susul şi în josul străzii din faţa casei sale, tot mai îngrijorat în legătură cu prietenul său. Trekschuit-ul ar fi trebuit să sosească de o oră. Văzându-1 dintr-odată pe Bento mergând de-a lungul canalului Singel, două străzi mai încolo, Simon îşi flutură braţele, se grăbi să-l întâmpine şi insistă să care geanta grea, plină cu caiete şi lentile şlefuite. Odată intraţi în casă, Simon îl conduse pe oaspetele său la masa pe care se aflau pâine de secară, brânză şi o aromată oudewijvenkoek, „prăjitura bătrânei doamne", proaspăt coaptă, o delicatesă cu anason din nordul Olandei. în timp ce făcea cafea, Simon trecu în revistă planurile pentru a doua zi. — Clubul de filosofie se va întruni aici pe la şapte seara. Aştept doisprezece membri, toţi au citit cele zece pagini pe care mi le-ai trimis prin poştă. Am făcut două copii şi le-am cerut să le citească într-o zi şi să şi le dea unul altuia. Iar după-amiază am un cadou pentru tine din partea clubului, pe care sunt sigur că nu-1 vei refuza. Am găsit nişte volume interesante la doi librari — Avraam de Wees şi Lubbert Meyndertsz — şi te voi însoţi acolo pentru a-ţi alege unul pe gustul tău dintr-un meniu apetisant care-i cuprinde pe Vergilius, Hobbes, Euclid şi Cicero. Bento nu refuză oferta, iar ochii i se luminară. —

Simon, îţi mulţumesc. Eşti foarte generos.

Da, Bento avea un punct slab, iar Simon îl descoperise. Bento era îndrăgostit de cărţi — nu dorea numai să le citească, dar şi să le aibă. Deşi refuzase în mod constant şi politicos toate celelalte daruri, nu putea refuza o carte bună, iar Simon şi mulţi dintre colegieni îi construiau treptat o bibliotecă minunată care aproape umpluse dulapul cel mare pentru cărţi aşezat pe peretele lateral din camera de zi din Rijnsburg. Din când în când, noaptea târziu, când nu putea dormi, Bento se

apropia de rafturi şi zâmbea în timp ce se uita la volume. Uneori le rearanja, după mărime, după subiect sau pur şi simplu în ordine alfabetică şi, uneori, inspira aroma cărţilor sau le mângâia, savurându-le greutatea sau senzaţia pe care o creau cotoarele colorate în palmele sale. — Dar înainte de a merge să cumpărăm cărţi, continuă Simon, am o surpriză. Un vizitator! Sper că unul binevenit. Poftim, citeşte această scrisoare care a sosit săptămâna trecută. Bento deschise o scrisoare ce fusese făcută sul şi legată cu un şnur. Primul rând era scris în limba portugheză şi Bento recunoscu imediat scrisul lui Franco. „Dragul meu prieten, a trecut mult prea mult timp." Mai departe, spre marea surprindere a lui Bento, scrisoarea era scrisă într-o ebraică excelentă. „Am multe lucruri de discutat cu tine. Primul dintre ele este că acum simt un elev sârguincios şi tată. Mă abţin să scriu prea mult şi sper doar că prietenul tău poate găsi o cale să ne vedem." —

Când a sosit scrisoarea, Simon?

Cam acum o săptămâna. Mesagerul era de o secre-toşenie fără margini, repezindu-se pe uşă de îndată ce am deschis-o. Mi-a înmânat imediat scrisoarea şi apoi, deschi-zând uşor uşa şi privind cu atenţie în susul şi în josul străzii pentru a se asigura că nu a fost văzut, s-a strecurat repede afară. N-a vrut să-şi dezvăluie identitatea, dar mi-a spus că tu i-ai zis să mă folosească drept persoană de contact. Presupun că el e cel care ţi-a fost de mare ajutor după ce ai fost atacat de nebunul ăla... — Da, îl cheamă Franco, dar chiar şi acest lucru ar trebui să fie un secret. îşi asumă un risc foarte mare, aminteşte-ţi că excomunicarea interzice în mod expres oricărui evreu să vorbească cu mine. El este singura mea legătură cu trecutul, iar tu eşti singura mea legătură cu el. îmi doresc foarte mult să-l întâlnesc. — Bine. Mi-am permis să-i comunic că vei fi în Amsterdam astăzi şi privirea i s-a luminat atât de tare, încât i-am sugerat să treacă pe aici mâine-dimineaţă pentru a te vedea. —

Ce-a răspuns?

— A spus că nu-i va fi uşor, dar că va face tot ce este omeneşte posibil să ajungă aici la un moment dat înainte de prânz. —

Mulţumesc, Simon.

în dimineaţa următoare, o bătaie puternică în uşă răsună în toată casa. Când Simon deschise uşa, Franco, purtând o pelerină cu glugă ce-i acoperea capul şi o mare parte din faţă, se strecură înăuntru. Simon îl conduse la Bento, care aştepta în salonul din faţă, dinspre canal, şi apoi, discret, îi lăsă singuri. Franco radia când îl prinse pe Bento de umeri cu ambele mâini. —

O, Bento, ce binecuvântare să te văd.

— E o binecuvântare şi pentru mine să te văd. Scoate-ţi pelerina şi lasă-mă să te privesc, Franco. Bento îi dădu ocol. — Măi, măi, măi. Te-ai schimbat... te-ai împlinit; faţa ţi-e mai rotundă, mai prosperă. Iar barba şi hainele astea negre — arăţi ca un învăţat talmudic. Cât de periculos este pentru tine să te afli aici? Şi cum este să fii căsătorit? Şi să fii tată? Eşti fericit? — Atâtea întrebări! râse Franco. La care să-ţi răspund mai întâi? La ultima, cred. N-ar fi considerat-o prietenul tău, Epicur, drept cea mai importantă? Da, sunt foarte fericit. Viaţa mea sa schimbat mult în bine. Dar tu, Bento? Eşti fericit? — Şi eu sunt mai fericit ca niciodată. Aşa cum poate ţi-a spus Simon, locuiesc în Rijnsburg, un sătuc liniştit, şi trăiesc exact cum vreau — singur, cu puţine tentaţii. Gândesc, scriu şi nimeni nu încearcă să mă înjunghie. Ce ar putea fi mai bine? Cum rămâne cu celelalte întrebări? — Soţia şi fiul meu sunt o adevărată binecuvântare. Ea este sufletul-pereche la care am sperat — ce se transformă acum într-un suflet-pereche educat. O învăţ să citească în portugheză şi ebraică şi învăţăm olandeza împreună. Ce m-ai mai întrebat? A, hainele şi asta? Franco îşi mângâie barba. S-ar putea să te surprindă, dar sunt elev la vechea ta şcoală, Pereira Yeshibah. Rabinul Mortera mi-a acordat o bursă atât de generoasă din partea sinagogii, încât nu mai trebuie să lucrez pentru unchiul meu sau pentru oricine altcineva. —

E un lucru neobişnuit.

— Am auzit zvonul că ţi s-a oferit şi ţie odată o astfel de bursă. Poate a fost redirecţionată către mine printr-un capriciu al sorţii. Poate că sunt răsplătit pentru că te-am trădat. —

Ce explicaţie a dat Rabinul Mortera?

— Când l-am întrebat: „Prin ce sunt eu vrednic?", m-a surprins. Mi-a spus că bursa este modalitatea în care el şi comunitatea evreiască îl cinstesc pe tatăl meu, a cărui reputaţie, alături de reputaţia lungului şir de strămoşi rabini, e mult mai mare decât îmi imaginasem. A adăugat însă şi că sunt un elev promiţător care ar putea călca, la un moment dat, pe urmele părintelui său. —

Şi... Bento inspiră adânc. Cum i-ai răspuns rabinului?

— Cu recunoştinţă. Bento Spinoza, mi-ai stârnit setea de cunoaştere şi, spre bucuria rabinului, m-am avântat cu bucurie în studiul Talmudului şi al Torei. —

înţeleg. Ăăă... ei bine... ai progresat mult. Ebraica din scrisoarea ta este excelentă.

—

Da, sunt mulţumit de mine şi, pe zi ce trece, bucuria de a învăţa creşte.

Urmă o scurtă tăcere. Amândoi deschiseră gura să vorbească în acelaşi timp şi apoi se opriră.

După încă un scurt moment de tăcere, Franco întrebă: —

Bento, erai foarte tulburat când ne-am văzut ultima oară, după atac. Ţi-ai revenit repede?

Bento dădu din cap aprobator. — Da, şi, nu în mică măsură, mulţumită ţie. Trebuie să ştii că păstrez şi acum, în Rijnsburg, vechiul palton sfâşiat agăţat la vedere. A fost un sfat excelent. —

Povesteşte-mi mai multe despre viaţa ta.

— A, ce să spun? Jumătate din zi şlefuiesc sticlă — citesc şi scriu în restul timpului. Am puţine de spus despre ceea ce mă înconjoară. Trăiesc în întregime în mintea mea. —

Iar tânăra care m-a condus în camera ta? Cea care ţi-a provocat atâta suferinţă?

—

Ea şi prietenul meu Dirk au planuri de căsătorie.

O scurtă pauză. Franco întrebă: —

Şi? Spune-mi mai multe.

— Rămânem prieteni, dar ea este o catolică cucernică şi el se converteşte la catolicism. îmi închipui că prietenia noastră va avea de suferit odată ce-mi voi publica opiniile despre religie. —

Şi îngrijorarea ta cu privire la puterea afectelor?

—

E... Bento ezită. Ei bine, de când nu ne-am mai văzut, m-am bucurat de linişte.

Urmă o nouă perioadă de tăcere, întreruptă, în cele din urmă, de Franco. —

Observi ceva schimbat între noi astăzi?

Bento, nedumerit, ridică din umeri: —

Ce vrei să spui?

— Mă refer la tăceri. N-au mai existat tăceri între noi. întotdeauna au fost mult prea multe de spus — flecăream fără-ncetare. Nu exista nicio clipă de tăcere. Bento dădu din cap. — Tatăl meu, binecuvântat fie-i numele, continuă Franco, obişnuia să spună că atunci când ceva important nu este discutat, nici alte lucruri importante nu pot fi spuse. Nu eşti de acord, Bento? —

Tatăl tău a fost un înţelept. Ceva important? Tu ce crezi?

— Fără îndoială, are legătură cu aspectul meu şi cu entuziasmul pentru învăţătura evreiască. Presupun că acest lucru te-a neliniştit şi nu ştii ce să spui. —

Da, e adevărat ce spui. Dar... ăăă... Nu ştiu sigur ce să...

— Bento, nu simt obişnuit să te aud bâlbâindu-te. Dacă ar fi să vorbesc în numele tău, cred că acel „ceva important" este dezaprobarea ta în ceea ce priveşte studiile mele şi, în acelaşi timp, îţi pasă de mine şi doreşti să-mi respecţi decizia şi să nu spui nimic care mi-ar putea provoca disconfort. —

Bine spus, Franco. Nu am putut găsi cuvintele potrivite. Să ştii că te pricepi grozav la asta.

—

La asta?

— ta.

Mă refer la nuanţele cuvintelor spuse şi nespuse dintre oameni. Mă surprinzi cu ascuţimea

Franco înclină capul. —

Mulţumesc, Bento. Acesta este un dar de la binecuvântatul meu tată. Am învăţat de mic.

Din nou tăcere. —

Te rog, Bento, încearcă să spui ceva despre cum s-a desfăşurat până acum întâlnirea noastră.

— Am să încerc. Sunt de acord, ceva este diferit astăzi. Ne-am schimbat, iar eu fac faţă foarte greu situaţiei. Trebuie să mă ajuţi. — Cel mai bine ar fi să vorbim despre modul în care ne-am schimbat. Din perspectiva ta, vreau să spun. — înainte, eu eram profesorul şi tu elevul care se arăta de acord cu opiniile mele şi voia să-şi petreacă viaţa cu mine în exil. Acum totul s-a schimbat. —

Pentru că am început să studiez Tora şi Talmudul?

Bento clătină din cap. — Este mai mult decât studiul: ai spus că „te-ai avântat cu bucurie în studiu". Şi ai avut dreptate în legătură cu mine. M-am temut să nu te jignesc sau să-ţi stric bucuria. —

Crezi că drumurile noastre se despart?

— Şi nu-i aşa? Sincer, acum, chiar neîmpovărat de familie, ai mai alege să mă urmezi pe calea mea? Franco ezită şi se gândi mult înainte de a răspunde.

— Răspunsul meu, Bento, este şi da, şi nu. Cred că nu te-aş urma pe drumul tău. însă, chiar şi aşa, drumurile noastre nu s-au despărţit. —

Cum aşa? Explică-mi.

— încă împărtăşesc pe deplin toate criticile la adresa superstiţiilor religioase pe care le-ai adus în acele discuţii cu Jacob şi cu mine. In această privinţă sunt total de acord cu tine. —

Şi cu toate astea, acum studiul textelor superstiţioase îţi aduce multă bucurie!

— Nu, nu e adevărat. Mă bucură procesul de învăţare, şi nu întotdeauna conţinutul a ceea ce învăţ. Ştii, învăţă-torule, există o diferenţă între cele două. — Te rog, învăţătorule, explică-te. Bento, mult mai uşurat, zâmbi larg şi se întinse să ciufulească părul lui Franco. Franco îi zâmbi înapoi, se opri o clipă să se bucure de atingerea lui Bento, şi continuă: — Prin „proces" vreau să spun că îmi place să mă implic în studiul intelectual. Savurez învăţarea ebraicii şi mă delectez cu lumea veche ce mi se dezvăluie. Ora de studii talmudice este mult mai interesantă decât îmi imaginasem. De curând am discutat despre povestea rabinului Yohanon... —

Ce poveste?

— Povestea în care el vindecă un alt rabin dându-i mâna, iar atunci când el însuşi cade bolnav, este vizitat de un alt rabin, care îl întreabă: „Sunt aceste suferinţe acceptabile pentru tine?" Şi rabinul Yohanon răspunde: „Nu, nici ele, nici răsplata lor." Celălalt rabin îl vindecă apoi pe rabinul Yohanon dându-i mâna sa. —

Da, cunosc povestea. Şi de ce ţi s-a părut interesantă?

— în discuţia noastră, am ridicat multe probleme. De exemplu, de ce rabinul Yohanon nu s-a vindecat pur şi simplu pe el însuşi? — Şi, desigur, clasa a discutat ideea că deţinutul nu se poate elibera pe el însuşi şi că recompensa suferinţei se află în lumea de apoi. — Da, ştiu că ţie îţi este foarte familiar, probabil e chiar obositor, dar pentru cineva ca mine, aceste discuţii sunt antrenante. Unde altundeva aş avea ocazia să port conversaţii atât de introspective? Unii din clasă spuneau un lucru, alţii îi contraziceau, alţii se întrebau de ce au fost folosite anumite cuvinte, când un alt cuvânt ar fi oferit o mai mare claritate. Profesorul ne încurajează să examinăm fiecare bucăţică de informaţie din text. Şi, pentru a lua un alt exemplu, continuă Franco, săptămâna trecută am discutat povestea unui rabin celebru care se afla în pragul morţii, agonizând, dar era ţinut în viaţă de rugăciunile elevilor şi colegilor rabini. Slujnicei lui i sa făcut milă de el şi a aruncat un borcan de pe acoperiş, care s-a spart cu un asemenea zgomot, încât aceştia s-au speriat şi s-au oprit din rugăciune. în acel moment, rabinul a murit.

— A, da — rabinul Yehuda HaNasi. Sunt sigur că aţi discutat dacă slujnica a procedat corect sau dacă se face vinovată de omor şi, de asemenea, dacă rabinilor nu le era milă să-l ţină în viaţă, întârziindu-i sosirea, plină de bucurie, în lumea de apoi. — îmi pot imagina răspunsul tău la această chestiune, Bento. îmi aduc foarte bine aminte atitudinea ta faţă de credinţa în viaţa de apoi. — Exact. Premisa fundamentală a unei lumi ce va să vină este eronată. Cu toate acestea, clasa ta nu a fost suficient de deschisă pentru a pune sub semnul întrebării acea premisă. — Da, sunt de acord, există limite. Dar chiar şi aşa, este un privilegiu, o bucurie, să te afli în compania altora şi să discuţi ore în şir astfel de probleme serioase. Iar profesorul ne învaţă cum să argumentăm. Dacă un subiect pare prea evident, suntem învăţaţi să ne întrebăm de ce s-a mai obosit scriitorul să-l formuleze — poate există o idee mai profundă ascunsă în spatele cuvintelor. Când suntem pe deplin satisfăcuţi cu înţelegerea noastră, atunci suntem învăţaţi să extragem principiul de bază. Dacă un anumit subiect este lipsit de relevanţă, suntem învăţaţi să ne întrebăm de ce l-a inclus autorul. Pe scurt, Bento, studiul talmudic mă învaţă cum să gândesc şi cred că acest lucru a fost valabil şi în cazul tău. Poate că studiul talmudic ţi-a ascuţit mintea atât de mult. Bento dădu din cap. — Nu-i pot nega meritele, Franco. Retrospectiv, aş fi preferat o rută mai puţin ocolită şi mai raţională. Euclid, de exemplu, trece direct la subiect şi nu tulbură apele cu poveşti enigmatice şi adesea contradictorii. —

Euclid? Inventatorul geometriei?

Bento dădu din cap. — Rândul lui Euclid va veni în etapa următoare, de educaţie mireană. Deocamdată, Talmudul este suficient. S-o spun pe-a dreaptă, îmi plac poveştile. Conferă viaţă şi adâncime lecţiei. Toată lumea iubeşte poveştile. — Nu, Franco, nu toată lumea! Gândeşte-te la dovezile care susţin această afirmaţie. Este o concluzie nejustificată despre care eu personal ştiu că este falsă. —

O, ţie nu-ţi plac poveştile. Asta nici când erai copil?

Bento închise ochii şi recită: —

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil..."

Franco îl întrerupse şi continuă pe acelaşi ton. — „Când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului." Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel.

— Uimitor! Eşti atât de rapid, Franco, atât de încrezător în tine. Atât de diferit de tânărul amărât, neşcolit, abia sosit din Portugalia... — Eram neşcolit în chestiunile evreieşti. Dar nu uita că noi, convertiţii, aveam o educaţie catolică impusă, dar solidă. Am citit fiecare cuvânt din Noul Testament. — Chiar uitasem asta. înseamnă că ţi-ai început deja cea de-a două etapă a educaţiei. Asta e bine. Există multă înţelepciune atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Mai ales la Pavel. Doar cu câteva rânduri mai sus el exprimă exact punctul meu de vedere faţă de poveşti: „Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa." Franco se opri, repetând pentru sine: —

„în parte"? „Desăvârşit"?

— „Desăvârşit", spuse Bento, este adevărul moral. „în parte" este ambalajul — în acest caz, povestea care devine inutilă odată ce adevărul este dezvăluit. — Nu sunt sigur că-1 accept pe Pavel ca model în viaţă. Viaţa lui, aşa cum ne este descrisă, pare dezechilibrată. Atât de riguroasă, atât de fanatică, de lipsită de bucurie, de intolerantă la plăcerile lumeşti. Bento, eşti atât de dur cu tine. De ce să renunţi la plăcerea unei poveşti bune, o plăcere atât de inofensivă, atât de universală? Ce cultură nu are poveşti? — îmi amintesc de un tânăr care critica poveştile despre miracole şi profeţii. îmi amintesc de un tânăr agitat, exploziv, rebel, care respingea cu tărie ortodoxia lui Jacob. îmi amintesc reacţiile sale la slujba de la sinagogă. Deşi nu ştia ebraică, urmărea traducerea portugheză a Tor ei şi era indignat de poveştile din Tora şi vorbea despre nebunia şi lipsa de sens atât a slujbei evreieşti, cât şi a celei catolice. Mi-1 amintesc cum întreba: „De ce s-a încheiat vremea miracolelor? De ce nu a făcut Dumnezeu un miracol ca să-l salveze pe tata?" Acelaşi tânăr era chinuit de faptul că tatăl său şi-a dat viaţa pentru o Tora plină de credinţe superstiţioase în miracole şi profeţii. —

Da, e adevărat. îmi amintesc.

— Şi? Unde sunt acum aceste sentimente, Franco? Vorbeşti doar despre bucuria studiului Torei şi al Talmudului. Şi totuşi spui că încă susţii pe deplin critica mea la adresa superstiţiilor. Cum e posibil? — Bento, răspunsul e acelaşi — procesul de învăţare este cel care îmi aduce bucurie. Nu iau foarte în serios conţinutul. îmi plac poveştile, dar nu le consider adevăr istoric. Mă interesează moralitatea, mesajele Scripturilor despre dragoste, milă, bunătate şi comportament etic. Restul îl las deoparte. în plus, sunt poveşti şi poveşti. Unele poveşti despre miracole sunt, după cum spui, inamicele raţiunii. Dar alte poveşti atrag atenţia elevului, şi asta consider că este util în studiul meu şi în activitatea de predare pe care am început-o. Un lucru ştiu sigur: elevii vor fi întotdeauna interesaţi de poveşti şi puţini vor fi dornici să înveţe despre Euclid şi despre geometrie.

O, faptul că am pomenit că predau îmi aminteşte că sunt nerăbdător să-ţi spun ceva! Am început să predau elemente de ebraică şi ghici cine este unul dintre elevii mei. Fii pregătit pentru un şoc — presupusul tău asasin! — O! Asasinul meu! Un şoc, într-adevăr! Tu, profesorul asasinului meu! Ce poţi să-mi spui despre el? — Numele lui este Isaac Ramirez şi bănuielile tale despre situaţia sa au fost în întregime corecte. Familia lui a fost terorizată de Inchiziţie, părinţii lui au fost ucişi, iar el a fost înnebunit de durere. Tocmai faptul că povestea lui este atât de similară cu a mea m-a îndemnat să mă ofer voluntar să-l învăţ şi, până acum, lucrurile merg bine. Mi-ai dat câteva sfaturi solide despre cum ar trebui să-l privesc, pe care nu le-am uitat. îţi aminteşti? —

îmi amintesc că ţi-am spus să nu dezvălui poliţiei locul în care se afla.

— Da, dar apoi ai mai spus ceva. Ai spus: „Urmează calea religioasă!" îţi aminteşti? Asta m-a nedumerit. —

Poate nu am fost clar. îmi place religia, dar urăsc superstiţia.

Franco dădu din cap. —

Da, asta am înţeles şi eu — să-i arăt înţelegere, compasiune, iertare. Corect?

Bento aprobă din cap. —

Tora conţine şi un cod de conduită morală, nu doar poveşti despre miracole.

— Fără îndoială că aşa este, Franco. Povestea mea preferată din Talmud este cea despre păgânul care îl abordează pe rabinul Hillel, oferindu-se să se convertească la iudaism dacă rabinul îi poate preda întreaga Toră în timp ce el stă într-un picior. Hillel a răspuns: „Ce ţie nuţi place, altuia nu face. în asta constă Tora — restul sunt comentarii. Du-te şi studiaz-o." —

Vezi, îţi plac totuşi poveştile...

Bento dădu să răspundă, dar Franco se corectă repede: — ...sau cel puţin o poveste. Poveştile pot funcţiona ca procedeu de memorare. Pentru mulţi, mai eficient decât geometria pură. — înţeleg ce vrei să spui, Franco, şi nu mă îndoiesc că studiile îţi ascut mintea. Devii un partener de discuţii redutabil. Este evident de ce te-a ales Rabinul Mortera. în seara aceasta voi discuta despre unele dintre scrierile mele cu membrii colegieni ai unui club de filosofie şi tare mi-aş dori să poţi fi prezent. Mă interesează criticile tale mai mult decât ale oricui altcuiva. —

Aş fi onorat să citesc ceva scris de tine. în ce limbă scrii? Olandeza mea se îmbunătăţeşte.

— în latină, din păcate. Să sperăm că aceasta va face parte din educaţia ta, pentru că mă îndoiesc că vor exista vreodată traduceri în olandeză. —

Am învăţat noţiunile elementare ale latinei pe când studiam catolicismul.

— Caută să înveţi temeinic latina. Rabinul Menasseh şi rabinul Mortera cunosc bine limba latină şi ţi-ar putea da voie s-o înveţi, poate chiar te-ar încuraja. — Rabinul Menasseh a murit anul trecut şi, din păcate, starea rabinului Mortera se deteriorează rapid. — O, triste veşti. Dar, chiar şi aşa, vei găsi pe alţii să te încurajeze. Poate există vreo posibilitate de a petrece un an la colegiul rabinic veneţian. E important: latina îţi deschide noi... Franco se ridică brusc şi se repezi la fereastră pentru a privi mai bine siluetele a trei oameni care trecuseră. Se întoarse. — îmi pare rău, Bento — mi s-a părut că văd pe cineva din congregaţie. Sunt foarte neliniştit să nu fiu văzut aici. — Da, nu am ajuns la întrebarea mea despre risc. Spune-mi, cât de mare este riscul pe care ţi-1 asumi, Franco? Franco îşi înclină capul. — Este foarte mare... Atât de mare, încât este singurul lucru pe care nu-1 pot împărtăşi cu soţia mea. Nu-i pot spune că risc tot ceea ce ne-am chinuit să construim în această lume nouă. Este un risc pe care mi-1 asum doar pentru tine, pentru nimeni altcineva de pe faţa pământului. Va trebui să plec în curând. Nu am cum să-mi justific absenţa în faţa soţiei sau a rabinilor. M-am gândit că, dacă aş fi văzut, aş putea minţi că Simon m-a abordat pentru lecţii de ebraică. — Da, şi eu m-am gândit la asta. Dar nu folosi numele lui Simon. Legătura mea cu el este cunoscută, cel puţin printre neevrei. Mai bine ai da numele altcuiva, pe care l-ai fi putut întâlni aici, poate Peter Dyke, un membru al clubului de filosofie. Franco oftă. — E trist să pătrunzi pe tărâmul minciunilor. Este un tărâm pe care nu l-am mai străbătut de când te-am trădat, Bento. Dar, înainte de a pleca, te rog vorbeşte-mi despre progresele tale filosofice. După ce învăţ limba latină, poate că Simon mi le va pune la dispoziţie. Dar, pentru moment, astăzi, tot ce voi primi este cuvântul tău rostit. Ideile tale mă intrigă. încă sunt nedumerit în ceea ce priveşte lucrurile pe care ni le-ai spus mie şi lui Jacob. Bento îşi ridică bărbia întrebător. — Chiar prima dată când ne-am întâlnit ai spus că Dumnezeu este deplin, perfect, fără lipsuri şi că nu are nevoie de proslăvirea noastră.

—

Da, aceasta este părerea mea şi acestea au fost cuvintele mele.

— Apoi îmi amintesc următoarea ta remarcă adresată lui Jacob — a fost o afirmaţie care m-a făcut să te iubesc. Ai spus: „Dă-mi voie, te rog, să-l iubesc pe Dumnezeu aşa cum vreau eu." —

Da, şi care e nedumerirea ta?

— Ştiu, mulţumită ţie, că Dumnezeu nu este o fiinţă ca noi. Nici ca oricare altă fiinţă. Ai spus răspicat — şi asta a fost lovitura decisivă pentru Jacob, că Dumnezeu este Natura. Dar spune-mi, învaţă-mă. Cum poţi fi îndrăgostit de Natură? Cum poţi iubi ceva ce nu este o fiinţă? — în primul rând, Franco, eu folosesc termenul „Natură" într-un mod special. Nu mă refer la copaci, păduri, iarbă, ocean sau la orice altceva ce nu este făurit de om. Mă refer la tot ceea ce există: la unitatea perfectă, absolut necesară. Prin Natură înţeleg tot ceea ce este infinit, unificat, perfect, raţional şi logic. Aceasta este cauza imanentă a tuturor lucrurilor. Şi tot ceea ce există, fără excepţie, lucrează în conformitate cu legile Naturii. Aşa că, atunci când vorbesc despre iubirea de Natură, nu mă refer la iubirea pe care o ai pentru soţia sau pentru copilul tău. Vorbesc despre un alt tip de iubire, o iubire intelectuală, în latină, ea se numeşte amor dei intellectualis. —

O iubire de natură intelectuală a lui Dumnezeu?

— Da, iubirea celei mai depline înţelegeri a Naturii sau a lui Dumnezeu. înţelegerea locului fiecărui lucru finit în relaţia sa cu cauzele finite. Este înţelegerea, în măsura în care este posibil, a legilor universale ale Naturii. — Prin urmare, atunci când vorbeşti despre iubirea de Dumnezeu, te referi la înţelegerea legilor Naturii. — Da, legile Naturii sunt doar un alt nume, mai raţional, pentru legile veşnice ale lui Dumnezeu. —

Deci e diferită de iubirea umană obişnuită, în sensul că implică o singură persoană?

— Exact. Iar iubind ceva ce este neschimbător şi etern înseamnă că nu eşti supus capriciilor celui iubit sau nestatorniciei ori finitudinii. Asta înseamnă, de asemenea, că nu încercăm să ne completăm printr-o altă persoană. — Bento, dacă te-am înţeles corect, aceasta trebuie să însemne şi că nu avem de ce să ne aşteptăm să fim iubiţi. — Ai dreptate din nou. Nu ne putem aştepta să primim nimic înapoi. Trăim, pentru un moment, un sentiment de veneraţie plină de bucurie, o înţelegere privilegiată a structurii vaste, infinit de complexe, a Naturii. —

Un alt proiect pentru o viaţă-ntreagă?

— Da, Dumnezeu sau Natura are un număr infinit de atribute care vor eluda mereu înţelegerea mea deplină. Dar puterea mea de înţelegere limitată este deja recompensată cu veneraţie şi o mare bucurie, uneori chiar extatică. —

O religie ciudată, dacă poate fi numită religie. Franco se ridică în picioare.

— Trebuie să te părăsesc când încă sunt nedumerit. O ultimă întrebare: mă întreb dacă tu deifici Natura sau îl naturalizezi pe Dumnezeu? — Bine spus, Franco. Am nevoie dé timp, de mult timp, pentru a formula răspunsul la această întrebare.

Capitolul treizeci Berlin — 2936 Mitul secolului XX — chestia aia pe care n-o înţelege nimeni, scrisă de un baltic îngust la minte care gândeşte într-o manieră complicată şi temătoare. Adolf Hitler Puţini dintre membrii mai vechi ai partidului se numără printre cititorii cărţii lui Rosenberg. Eu însumi am răsfoit-o doar în treacăt. în opinia mea, este scrisă într-un stil mult prea confuz. Adolf Hitler „Sigmund Freud primeşte premiul Goethe" Premiul Goethe, cel mai important premiu ştiinţific (academic) şi literar din Germania, i-a fost acordat lui Freud pe 28 august 1930, ziua de naştere a lui Goethe, la Frankfurt, în cadrul unei mari ceremonii. Israelitische Gemeindezeitung s-a bucurat cu surle şi trâmbiţe. Premiul în bani a fost de 10.000 de mărci... Este cunoscut faptul că savanţi renumiţi au respins în întregime psihanaliza evreului Sigmund Freud. Marele antisemit Goethe s-ar răsuci în mormânt dacă ar şti că un evreu a primit un premiu care-i poartă numele. Alfred Rosenberg în Vôlkischer Beobachter — Mein Führer, vă rog să citiţi această scrisoare despre Reichsleiter Rosenberg scrisă de Dr. Gebhardt, medic-şef la Clinica Hohenlychen. Hitler luă scrisoarea din mâna lui Rudolf Hess şi o citi, acordând o atenţie deosebită paragrafelor subliniate de acesta. Mi-a fost extrem de greu să stabilesc o legătură cu Reichsleiter Rosenberg... Ca medic, am impresia, mai presus de toate, că recuperarea sa întârziată... se datorează în mare măsură izolării sale psihice... în ciuda eforturilor mele pline de tact, dacă pot spune aşa, de a construi o punte, toate acestea au eşuat... datorită modului în care Reichsleiter-w/ este construit spiritual şi a poziţiei sale speciale în viaţa politică... El se va elibera de constrângeri doar dacă îşi va deschide mintea către cei care sunt cel puţin îndreptăţiţi să-i vorbească de la egal la egal, având capacităţi intelectuale similare, pentru a-şi regăsi calmul şi hotărârea necesare pentru a acţiona şi chiar pentru viaţa de zi cu zi. Săptămâna trecută l-am întrebat dacă a împărtăşit vreodată cu cineva cele mai intime gânduri ale sale. în mod neaşteptat, mi-a răspuns afirmativ, pomenind de Pfister Friedrich, un prieten din copilărie, din Estonia, între timp am aflat că acest Pfister Friedrich este acum Herr Oberleutnant Pfister, un medic foarte respectat al Wehrmacht-w/Mi, aflat la post în Berlin. îmi permiteţi să

solicit ca acestuia să i se ordone să-şi asume toate responsabilităţile în calitate de medic al Reichsleiter-w/wi Rosenberg? Hitler îi înapoie scrisoarea lui Hess. — Nimic din această scrisoare nu ne surprinde, dar ai grijă să n-o mai vadă nimeni. Şi dă ordin ca Herr Oberleutnant Pfister să fie transferat imediat. Rosenberg este insuportabil. Mereu a fost. Ştim cu toţii asta. Dar e loial, şi partidul are încă nevoie de talentul său. Clinica Hohenlychen, aflată la 100 de kilometri nord de Berlin, fusese înfiinţată de către Himmler pentru ca acolo să fie îngrijiţi lideri nazişti suferinzi şi ofiţeri SS de rang înalt. Alfred petrecuse deja acolo trei luni pentru o depresie în 1935. Acum, în 1936, se confrunta cu aceleaşi simptome, care-1 făceau neputincios: oboseală, agitaţie şi depresie. Incapabil să se concentreze pe activitatea sa editorială de la Beobachter, se închisese complet în el timp de câteva săptămâni, vorbind rareori cu soţia şi fiica sa. Odată internat, se supuse examinărilor fizice ale doctorului Gebhardt, dar refuză constant să răspundă întrebărilor privind starea sa mentală sau viaţa personală. Karl Gebhardt era medicul personal al lui Himmler şi bun prieten cu acesta, şi îi mai tratase şi pe ceilalţi lideri nazişti (în afară de Hitler, care-1 ţinea mereu aproape pe medicul său personal, Theodor Morell). Alfred navea nicio îndoială că orice cuvânt rostit de el către Gebhardt va fi curând transmis întregii clici naziste de duşmani. Din acelaşi motiv, Alfred nu dorise să vorbească cu un psihiatru. Legat de mâini şi de picioare şi sătul de tăcere, sub privirea dispreţuitoare a lui Alfred, Dr. Gebhardt îşi dorea să-l transfere pe iritantul pacient unui alt medic şi se chinuise să compună scrisoarea atent formulată către Hitler, care, din motive neînţelese de nimeni, îl preţuia pe Rosenberg şi din când în când se interesa de starea lui. Dr. Gebhardt nu avea deloc pregătire psihologică şi nici înclinaţii spre psihologie, dar recunoscu imediat semnele unei mari discordii între lideri — rivalitatea fără sfârşit, dispreţul reciproc, uneltirile fără preget, competiţia pentru putere şi aprobarea lui Hitler. Se contraziceau în toate privinţele, dar Gebhardt descoperi un lucru pe care-1 aveau toţi în comun: toţi îl urau pe Alfred Rosenberg. După ce petrecuse câteva săptămâni vizitându-1 zilnic pe Alfred, acum înţelegea de ce. Deşi probabil Alfred îşi dăduse seama de asta, rămase totuşi tăcut şi petrecu săptămână după săptămână la Clinica Hohenlychen citind clasici germani şi ruşi şi refuzând să poarte o conversaţie cu personalul sau cu oricare dintre ceilalţi pacienţi nazişti. într-o dimineaţă, în timpul celei de-a cincea săptămâni la clinică, se simţi extrem de agitat şi decise să facă o scurtă plimbare în curtea clinicii. Când realiză că era prea sfârşit pentru a-şi lega şireturile, înjură şi se pălmui tare pe fiecare obraz pentru a se trezi. Trebuia să facă ceva pentru a opri căderea într-o disperare ireversibilă. în disperarea sa, îşi aminti chipul lui Friedrich. Friedrich ar fi ştiut ce să facă. Ce-ar fi sugerat el? Fără îndoială, ar fi încercat să înţeleagă cauza acestei depresii blestemate. Alfred îşi imagină cuvintele lui Friedrich:

— Când a început totul? Lasă-ţi mintea liberă şi du-te înapoi la începutul declinului. Observă pur şi simplu toate ideile, toate imaginile care-ţi trec prin minte. Conşti-entizează-le. Notează-le, dacă poţi. Alfred făcu o încercare. închise ochii şi studie scenele care-i treceau prin minte. Se întoarse înapoi în timp şi privi cum se materializa o scenă. Se petrece cu câţiva ani în urmă, iar el este în biroul său de la VB, stă la masa de lucru pe care i-a cumpărat-o Hitler. Face redactarea finală a ultimei pagini din capodopera sa, Der Mythus des 20. Jahrhunderts, pune jos creionul roşu, rânjeşte triumfător şi aranjează manuscrisul de 700 de pagini într-un teanc ordonat legat cu două benzi groase de cauciuc, şi îl strânge cu dragoste la piept. Da, amintirea apogeului său îi stoarse chiar şi acum o lacrimă sau două. Alfred simţi simpatie pentru versiunea sa mai tânără, acel tânăr care ştia că Mythus... va uimi lumea. Perioada de gestaţie fusese lungă şi laborioasă — fiecare duminică timp de zece ani şi fiecare oră liberă din timpul săptămânii, dar meritase preţul plătit. Da, da — ştia că-şi neglijase soţia şi fiica, dar ce importanţă avea asta, în comparaţie cu crearea unei cărţi care să pună lumea pe jar, o carte care să ofere o nouă filosofie a istoriei bazată pe sânge şi pe rasă şi pe suflet, o nouă înţelegere a Volk-ului, a artei, arhitecturii, literaturii şi muzicii vblkisch şi, mai presus de toate, un nou set de valori pentru viitorul Reich. Alfred se întinse să ia de pe noptieră exemplarul său din Mythus... şi îl frunzări. Anumite pasaje îi amintiră instantaneu de locurile care îl inspiraseră. Atunci când vizitase catedrala din Kôln şi privise vitraliile cu răstignirea lui Cristos şi oştile de martiri slabi şi epuizaţi, îi venise ideea că Biserica Romano-Catolică nu se opune iudaismului. Deşi Biserica pretindea a fi antievreiască, era, de fapt, principalul canal prin care ideile evreieşti infectau corpul sănătos al gândirii germane. îşi citi cu mare plăcere propriile cuvinte: Marii germani trăiau în conformitate cu natura şi îşi preţuiau trupurile armonioase şi frumuseţea bărbătească. Dar toate acestea au fost subminate de desconsiderarea creştină a trupului şi de ideile pline de sentimentalism legate de ocrotirea vieţilor copiilor cu defecte şi de permiterea transmiterii defectelor infractorilor şi a celor cu boli ereditare generaţiei următoare. Astfel, contaminarea purităţii rasei produce fragmentarea caracterului, pierderea simţului orientării şi a gândirii şi incertitudine interioară. Poporul german nu s-a născut în păcat, ci în nobleţe... Vechiul Testament, ca o carte de instruire religioasă, trebuie să fie eliminat o dată pentru totdeauna. Cu aceasta va lua sfârşit încercarea nereuşită din ultimul mileniu şi jumătate de a ne transforma pe toţi în evrei spirituali... Spiritul focului — eroismul trebuie să ia locul crucificării. Da, gândea el, astfel de pasaje duseseră la introducerea cărţii pe lista catolică cu cărţi interzise în 1934. Dar nu fusese nicio nenorocire, ci o mană cerească ce crescuse vânzările. Peste 300.000 de exemplare vândute, iar acum Mythus... este devansată doar de Mein Kampf şi, cu toate acestea, iată-mă — sunt cu psihicul la pământ.

Alfred puse cartea deoparte, îşi odihni capul pe pernă şi căzu pe gânduri. Mythus... mi-a adus atâta bucurie, dar şi foarte mult chin! Criticii de rahat au folosit cu toţii, fără excepţie, termenul de unbegreiflich (de neînţeles). De ce nu am ripostat? De ce nu i-am întrebat, prin intermediul ziarului, dacă se gândiseră vreun moment că scrierea mea e prea subtilă şi prea complexă pentru creierul lor de insecte? De ce nu le-am amintit de consecinţele ciocnirilor dintre minţile mediocre şi marile opere: invariabil, minţile inferioare atacă minţile superioare. Ce vrea publicul? Cere în gura mare vulgaritatea idioată a lui Julius Streicher. Până şi Hitler preferă proza lui Streicher. îmi răsuceşte cuţitul în rană de fiecare dată când îmi aminteşte că fiţuica lui Streicher, Der Stiirmer, se vinde constant mai bine decât ziarul meu, Beobachter. Şi când te gândeşti că niciunul dintre liderii nazişti nu a citit Mythus...! Doar Hess a fost sincer şi, pe un ton de scuză, mi-a spus că s-a străduit, dar nu s-a putut descurca cu dificilul text. Ceilalţi nici măcar nu mi-au pomenit vreodată de carte. Ca să vezi — un bestseller uriaş, iar ticăloşii aceştia invidioşi mă ignoră! Dar de ce mă deranjează asta? Ce aşteptări să ai de la ăştia? Problema este Hitler, întotdeauna Hitler. Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât sunt mai sigur că declinul meu a început în ziua în care am auzit că Goebbels le-a spus tuturor că Hitler a aruncat Mythus... pe jos după ce a citit doar câteva pagini şi apoi a exclamat: „Cine să înţeleagă chestia asta?" Da, acela a fost momentul în care mi-a fost dată lovitura de graţie, în cele din urmă, ceea ce contează este doar judecata lui Hitler. Dar dacă nu i-a plăcut, atunci de ce a distribuit-o în toate bibliotecile şi a trecut-o pe carnetul oficial de membru al Partidului Nazist ca lectură obligatorie? îi obligă chiar şi pe cei din Hitlerjugend (Tineretul hitlerist) s-o citească. De ce face asta refuzând, totuşi, categoric să se asocieze cu cartea mea? îi înţeleg poziţia publică. Ştiu că sprijinul catolicilor este în continuare vital pentru menţinerea sa în poziţia de Führer şi, bineînţeles, nu poate susţine public o lucrare atât de flagrant anticreştină. Când eram tineri, în anii '2O, Hitler împărtăşea din toată inima poziţia mea antireligioasă. Ştiu că încă o face. în intimitate, merge chiar mai departe decât mine — de câte ori nu l-am auzit spunând că i-ar spânzura pe preoţi, alături de rabini? îi înţeleg poziţia publică. Dar de ce să nu-mi spună ceva pozitiv, orice, mie, în particular? De ce nu mă invită la un prânz şi la o discuţie în particular? Hess mi-a spus că atunci când arhiepiscopul de Koln i s-a plâns lui Hitler despre Mythus..., Hitler a răspuns: „Am o părere proastă despre carte. Rosenberg ştie. l-am spus. Nu mă interesează lucruri păgâne cum ar fi cultul lui Wotan şi aşa mai departe." Când arhiepiscopul a insistat, Hitler i-a spus: „Rosenberg este doctrinarul partidului nostru", iar apoi l-a mustrat pe arhiepiscop că a stimulat vânzarea cărţii atacând-o atât de vehement. Iar când m-am oferit să demisionez din partid dacă din cauza cărţii este pus în situaţii penibile, a respins pur şi simplu ideea, din nou fără a se oferi să ne vedem în particular. Şi totuşi, Hitler se întâlneşte tot timpul în particular cu Himmler, iar Himmler este mult mai ostentativ şi mai agresiv anticatolic decât mine. Ştiu că mă respectă într-o oarecare măsură. Mi-a oferit un post important după altul: misiuni diplomatice la Londra, apoi în Norvegia, apoi şef al departamentului de educaţie ideologică a NSDAP, al frontului muncitoresc german şi al tuturor organizaţiilor afiliate. Poziţii importante. Dar de ce aflu despre numiri doar prin corespondenţă? De ce nu mă cheamă la el în birou, să-mi strângă mâna, să stăm jos şi să discutăm? Sunt atât de respingător?

Da, nu există nicio îndoială: Hitler este problema. îmi doresc atenţia lui mai mult decât orice altceva. Mai mult decât orice altceva, mă tem să nu-l supăr. Conduc cel mai influent ziar din Germania, sunt responsabil de educarea spirituală şi filosofică a tuturor naziştilor. Scriu însă oare articolele care trebuie? Ţin prelegerile care trebuie? Construiesc eu planul de învăţământ? Supervizez educaţia tuturor tinerilor germani? Nu, Reichsleiter Rosenberg e prea ocupat să se frământe de ce nu a primit un zâmbet iubitor sau o aprobare din cap sau, Doamne fereşte, o invitaţie la prânz de la Adolf Hitler! Mă dezgustă persoana mea. Această situaţie trebuie să înceteze! Alfred se ridică şi se îndreptă spre biroul din camera lui. Căutând în servietă, scoase dosarul cu „Nu". (Avea două dosare, un dosar „Da", care conţinea comentarii pozitive, scrisori de la susţinători şi articole de ziar, şi un dosar „Nu", care conţinea toate opiniile contrare.) Dosarul „Da" era foarte uzat. De câteva ori pe săptămână Alfred răsfoia cronicile elogioase şi scrisorile de la susţinătorii lui, care acţionau ca o băutură tonică zilnică, la fel ca vitaminele luate dimineaţa. Dar acum tonicul îşi pierdea puterea. Acum, toate comentariile „Da" abia dacă îi mai intrau în cap, cel mult un milimetru, şi se evaporau rapid. Pe de altă parte, dosarul „Nu" era un teritoriu necunoscut — o peşteră foarte rar vizitată. Astăzi! Astăzi va fi un moment de cotitură! Se va confrunta cu propriii demoni. în timp ce deschidea dosarul necercetat, Alfred îşi imagina scrisorile şi articolele mirate, fugind să se ascundă. Pe buze îi apăru un zâmbet, primul din ultimele săptămâni, în semn de apreciere a propriului simţ al umorului. Extrase aleatoriu un articol — era timpul să depăşească această prostie. Un om curajos se forţează să citească zilnic lucruri dureroase, până ce acestea nu mai dor. Se uită la ea — o scrisoare de la Hitler din data de 24 august 1931: Dragul meu Herr Rosenberg, uite că tocmai citesc în Vôlkischer Beobachter, numărul 235/236, pagina 1, un articol intitulat „Intenţionează Wirth să se alăture partidului?" Intenţia articolului este de a preveni destrămarea formei actuale de guvernare. Eu însumi călătoresc prin toată Germania pentru a obţine exact contrariul. Pot să cer, aşadar, să nu fiu înjunghiat pe la spate de propriul meu ziar prin articole neînţelepte din punct de vedere tactic? Cu salutări germane, Adolf Hitler îl cuprinse un val de disperare. Scrisoarea o primise acum mai bine de cinci ani, dar încă era puternică, dureroasă. Rănile provocate de Hitler nu se vindecau niciodată. Alfred îşi scutură puternic capul pentru a-şi limpezi mintea. „Gândeşte-te la acest om, numit Hitler, îşi spuse. La urma urmei, este doar un om." închizând ochii, îşi lăsă mintea să zboare. l-am făcut cunoscută lui Hitler amploarea şi profunzimea culturii germane, l-am arătat imensitatea flagelului evreiesc, l-am cizelat ideile despre rasă şi sânge. Ne-am plimbat pe aceleaşi străzi, am şezut în aceleaşi cafenele, am vorbit neîncetat, am lucrat împreună la articole

pentru Beobachter, o dată am şi desenat împreună. Dar toate acestea au luat sfârşit. Acum pot doar să-l privesc cu uimire, aşa cum o găină priveşte un vultur. L-am urmărit cum i-a adunat pe membrii de partid împrăştiaţi, atunci când a ieşit din închisoare, cum s-a înscris la alegerile parlamentare, cum a construit o maşină de propagandă nemaiîntâlnită în lume — o maşină care a inventat promovarea propriei imagini prin intermediul corespondenţei şi care făcea campanie fără oprire, chiar şi atunci când nu existau alegeri. L-am văzut trecând peste rezultate slabe — sub 5% — în primii ani şi evoluând până în 1930, când partidul său a devenit al doilea ca mărime din Germania, cu 18% dintre voturi. Iar în 1932 am tipărit titluri de-o şchioapă anunţând că naziştii au devenit cel mai mare partid, cu 38% din voturi. Unii spun că Goebbels a fost creierul, dar eu ştiu că a fost Hitler. Hitler s-a aflat în spatele succesului. Am reflectat fiecare etapă în Beobachter. L-am urmărit zburând din oraş în oraş, apărând peste tot în ţară în aceeaşi zi, convingând poporul că este un Ubermensch, capabil de a fi peste tot în acelaşi timp. lam admirat curajul când programa cu bună ştiinţă întâlniri în mijlocul cartierelor controlate de comunişti şi când conducea miliţia nazistă în luptele de stradă cu bolşevicii. L-am urmărit când mi-a respins sfatul şi a candidat împotriva lui Hindenburg în 1932. A adunat doar 37% din voturi, dar mi-a demonstrat că avusese dreptate să candideze: ştia că nimeni nu l-ar fi putut învinge pe Hindenburg, dar în timpul alegerilor şi-a făcut un nume. Câteva luni mai târziu a fost de acord cu un guvern de coaliţie, Hitler/Papen, devenind curând cancelar, l-am urmărit fiecare pas politic, şi tot nu ştiu cum a reuşit. Şi incendiul de la Reichstag. Mi-aduc aminte cum a apărut la mine la birou la 5 dimineaţa, cu o privire sălbatică, strigând: „Unde e toată lumea?" şi a cerut o relatare extinsă a acţiunii comuniştilor de a incendia Reichstagul. Nici acum nu cred că aceştia au avut ceva de-a face cu incendiul, dar nu contează, cu o lovitură de geniu s-a folosit de incendiu pentru a interzice Partidul Comunist, preluând puterea absolută. N-a obţinut niciodată o majoritate de voturi, nu mai mult de 38%, şi iată-l — conducător absolut! Cum a reuşit? Tot nu ştiu! Reveria lui Alfred fu întreruptă de o bătaie în uşă şi doctorul Gebhardt intră urmat de Friedrich Pfister. — Am o surpriză pentru dumneavoastră, Reichsleiter Rosenberg. V-am adus un vechi prieten, care poate se va dovedi eficace în tratarea bolii dumneavoastră. Vă las să discutaţi între patru ochi. Alfred îl privi cu duşmănie pe Friedrich timp îndelungat înainte de a spune: — M-ai trădat. Ţi-ai încălcat jurământul de a păstra confidenţialitatea. Cum altfel ar fi putut el să ştie că tu şi cu mine... Friedrich făcu imediat stânga-mprejur şi ieşi din cameră fără un cuvânt sau o privire către Alfred. Panicat, Alfred se prăbuşi din nou pe pat, închise ochii şi încercă să-şi domolească respiraţia rapidă. Câteva minute mai târziu, Friedrich se întoarse cu Dr. Gebhardt, care spuse:

— Dr. Pfister m-a rugat să vă spun cum l-am găsit. Nu vă amintiţi, Reichsleiter Rosenberg, conversaţia noastră de acum trei sau patru săptămâni, când v-am întrebat dacă v-aţi dezvăluit vreodată complet cuiva? Aţi spus atunci: „unui prieten din Estonia, care locuieşte aici acum, Dr. Friedrich Pfister." Alfred dădu încet din cap. —

îmi amintesc vag discuţia noastră, dar nu-mi amintesc să-i fi folosit numele.

— L-aţi folosit. Cum altfel aş fi ştiut? Sau că locuieşte acum în Germania? Săptămâna trecută, când depresia dumneavoastră s-a accentuat şi nu aţi vrut să vorbiţi cu mine, am hotărât să încerc să-l găsesc pe prietenul de care mi-aţi vorbit, gândindu-mă că vizita dânsului ar putea fi benefică pentru sănătatea dumneavoastră. Când am aflat că face parte din Wehrmacht, i-am cerut Fiihrerului să dispună transferul său la Clinica Hohenlychen. — Aţi putea să-i spuneţi Reichsleiterului Rosenberg care a fost răspunsul meu? întrebă Friedrich. —

Doar că l-aţi cunoscut în copilărie, în Estonia.

—

Şi... îl îmboldi Friedrich.

— Doar atât... cu excepţia faptului că vă pare rău să vă părăsiţi pacienţii care depind de dumneavoastră, dar că nimic nu e mai important decât respectarea ordinelor Fiihrerului. — Aş putea avea o scurtă discuţie între patru ochi cu dumneavoastră înainte să ieşiţi din gardă în dimineaţa aceasta? —

Desigur. Vă voi aştepta în camera infirmierelor.

Când uşa se închise, Friedrich spuse: —

Alte întrebări, Reichsleiter Rosenberg?

—

Alfred, te rog, Friedrich. Sunt Alfred. Spune-mi Alfred.

—

Bine. Alte întrebări, Alfred? Dr. Gebhardt aşteaptă.

— Vei fi doctorul meu? Mai demult, te asigur că m-aş fi bucurat. Dar acum, cum aş putea vorbi cu tine? Faci parte din Wehrmacht şi ai ordin de a-i raporta lui. — Da, îţi înţeleg dilema. M-aş simţi la fel în locul tău. Friedrich se aşeză pe scaunul de lângă pat şi se gândi câteva momente, apoi se ridică şi părăsi camera, spunând: Mă întorc imediat. După câteva minute se întoarse cu Dr. Gebhardt. — Domnule doctor, am ordin să mă ocup de Reichs-leiter Rosenberg, şi, desigur, voi urma acest ordin cât voi putea de bine. Dar există un impediment. El şi cu mine suntem cunoştinţe

vechi şi ne împărtăşim de mult îngrijorările intime. Pentru a-i fi de vreun ajutor este esenţial să avem intimitate totală. Trebuie să-i pot promite confidenţialitate absolută. Ştiu că notiţele zilnice în fişa medicală sunt obligatorii şi vă solicit să-mi permiteţi să notez doar observaţii legate de boala sa. — Nu sunt psihiatru, Dr. Pfister, dar înţeleg necesitatea intimităţii în acest caz. Nu este procedura standard, dar nimic nu este mai important decât însănătoşirea Reichs-leiterului Rosenberg şi revenirea la munca importantă pe care o desfăşoară. Sunt de acord cu solicitarea dumneavoastră. îi salută pe amândoi şi plecă. —

Asta te linişteşte, Alfred?

Alfred dădu din cap. —

Sunt liniştit.

—

Mai sunt alte întrebări?

— Sunt mulţumit. în ciuda sfârşitului abrupt al ultimei noastre întâlniri, continui să am încredere în tine. E ciudat pentru că, practic, eu nu am încredere în nimeni. Şi am nevoie de ajutorul tău. Anul trecut am fost internat aici timp de trei luni într-o stare similară — o gaură neagră şi adâncă. Nu puteam ieşi din ea. Mă simţeam terminat. Nu puteam dormi. Eram epuizat, şi totuşi nu puteam sta locului, nu mă puteam odihni. — Boala ta, pe care o numim „depresie agitată", se vindecă aproape întotdeauna în trei până la şase luni. Te pot ajuta să scurtezi perioada. —

Ţi-aş fi recunoscător pe veci. Totul, întreaga mea viaţă este în pericol.

— Hai să trecem la treabă. Ştii cum lucrez, probabil, nu vei fi surprins să mă auzi spunând că prima noastră sarcină este să înlăturăm toate obstacolele care stau în calea lucrului nostru împreună. Şi eu, ca şi tine, am anumite îngrijorări. Lasă-mă să-mi adun gândurile. Friedrich închise ochii pentru câteva momente şi începu. — Cel mai bine ar fi să detensionăm atmosfera şi să spunem ce ne vine în minte. Am îndoieli cu privire la lucrul nostru împreună. Suntem prea diferiţi. Eu sunt înclinat să înţeleg, să descopăr rădăcinile ascunse ale problemelor — aceasta este premisa de bază a metodei psihanalitice. Cunoaşterea deplină elimină conflictele şi ajută vindecarea. Cu toate acestea, mi-e teamă că nu pot urma această cale cu tine. Ultima dată, când am încercat să analizez sursele problemelor tale, te-ai înfuriat, ai intrat în defensivă şi ai ieşit val-vârtej din biroul meu. Aşa că îmi fac griji dacă eu, sau cel puţin această abordare, îţi pot fi de folos. Alfred se ridică în picioare şi se plimbă prin cameră. —

Te tulbur cu sinceritatea mea?

— Nu, nervii sunt de vină. Nu pot sta jos prea mult timp. Apreciez sinceritatea ta. Nimeni altcineva nu îmi vorbeşte atât de sincer. Eşti singurul meu prieten, Friedrich. Friedrich încercă să digere aceste cuvinte. Era impresionat împotriva voinţei sale. Şi era furios că fusese transferat, fără preaviz, la Clinica Hohenlychen. Transferul lui brusc însemnase abandonarea unui număr mare de pacienţi în mijlocul tratamentului, fără să poată furniza o dată certă de întoarcere. Nu se bucura să-l revadă pe Alfred Rosenberg. Cu şase ani în urmă, îl privise pe omul ăsta ieşind ca turbat din biroul său şi-l auzise mormăind ameninţări sinistre despre rădăcinile evreieşti ale profesiei sale. Fusese uşurat să nu-1 mai vadă. Mai mult, încercase să citească Mitul secolului XX. Dar, ca toată lumea, o găsise de neînţeles. Era unul dintre acele bestselleruri pe care toată lumea le cumpără, dar nimeni nu le citeşte. Puţinul pe care îl citise îl neliniştise. Alfred poate că suferă şi mi se smiorcăie că sunt singurul lui prieten, dar este un om periculos — periculos pentru Germania, pentru toată lumea. Ideile din Mythus... şi Mein Kampferau similare — îşi aduse aminte că Alfred spusese că Hitler îi furase ideile. Ambele cărţi îi făceau scârbă — atât de josnice, atât de proaste. Şi atât de ameninţătoare, încât începuse să ia în considerare emigrarea şi le scrisese deja lui Cari Jung şi Eugen Bleuler să se intereseze de vreun post la spitalul din Zürich unde îşi făcuse pregătirea. Dar apoi sosise blestemata scrisoare de recrutare, în care era felicitat pentru numirea sa ca Oberleutnant în Wehrmacht. Ar fi trebuit să acţioneze mai devreme. Fusese avertizat de psihanalistul său, Hans Meyer, care acum câţiva ani citise Mein Kampfm două zile — acesta prevăzuse dezastrul ce avea să se producă şi începuse să-şi sfătuiască toţi pacienţii evrei să părăsească imediat ţara. El însuşi emigrase la Londra după o lună. Aşadar, ce era de făcut? Friedrich abandonase gândul naiv că l-ar putea ajuta pe Alfred să devină o persoană mai bună — idee care părea un exemplu de prostie tinerească. De dragul carierei (şi al bunăstării soţiei sale, respectiv a celor doi băieţei ai lor), exista doar o singură opţiune viabilă: să urmeze ordinele şi să facă tot ce îi stă în putinţă să-l scoată pe Alfred din spital cât mai repede posibil şi să se întoarcă la familie şi la pacienţii lui din Berlin. Trebuia să-şi ascundă dispreţul pentru acest pacient şi să acţioneze profesionist. Primul pas era să definească un cadru clar pentru terapie. — Sunt impresionat de vorbele tale despre prietenia noastră, spuse. Dar afirmaţia ta că sunt singurul tău prieten mă îngrijorează. Toată lumea are nevoie de prieteni şi confidenţi. Ar trebui să ne ocupăm de izolarea ta: fără îndoială, aceasta joacă un rol important în boala de care suferi. în ceea ce priveşte lucrul nostru împreună, dă-mi voie să-ţi împărtăşesc alte motive de îngrijorare. Acestea sunt mai greu de exprimat, dar este esenţial să o fac. Şi eu am probleme legate de confidenţialitate. După cum ştii, constituie o infracţiune să pui sub semnul întrebării punctele de vedere ale partidului. Cuvintele noastre sunt supravegheate şi, fără îndoială, supravegherea se va intensifica cu timpul. întotdeauna s-a întâmplat aşa în regimurile autoritare. Eu, ca majoritatea germanilor, nu sunt de acord cu toate principiile NSDAP-ului. Tu ştii, desigur, că Hitler nu a obţinut o majoritate de voturi. Ultima dată când ne-am întâlnit — au trecut mulţi ani, şase, cred — ai plecat din biroul meu într-o stare, dacă-mi permiţi să spun aşa, de furie, de lipsă de control. în acea stare nu aş avea încredere că-mi vei respecta intimitatea. Şi asta va face să mă simt constrâns şi mai puţin eficient în munca mea cu tine. Vorbesc mult, dar

cred că înţelegi ce vreau să spun: confidenţialitatea trebuie respectată de ambele părţi. Ai cuvântul meu personal şi profesional că ceea ce spui aici rămâne între noi. Am nevoie de aceeaşi garanţie. Ambii bărbaţi rămaseră în tăcere o vreme până când Alfred spuse: — Da, înţeleg. îţi dau cuvântul meu că toate comentariile tale vor rămâne confidenţiale. înţeleg că nu te poţi simţi în siguranţă când îmi pierd controlul. — Bine. Deci, trebuie să muncim cu mai multă grijă şi să ne străduim să ne facem reciproc să ne simţim în siguranţă? Friedrich se uită mai atent la pacientul său. Alfred era nebărbierit. Cearcănele vinete stăteau mărturie pentru nopţile nedormite şi expresia sa tristă trezi instinctele medicale ale lui Friedrich; îşi înlătură antipatia şi trecu la treabă. —

Spune-mi, Alfred, care este scopul nostru? Vreau să te ajut. Ce ai dori să obţii de la mine?

Alfred ezită câteva momente, şi apoi spuse: — Ce zici de asta? în ultimele săptămâni am citit destul de mult. Arătă spre grămada de cărţi ce umplea camera. M-am întors la clasici, mai ales la Goethe. îţi aminteşti că ţi-am pomenit despre problemele pe care le-am avut cu directorul Epstein chiar înainte de absolvirea liceului? —

Reîmprospătează-mi memoria.

— Din cauza unui discurs antisemit ţinut în calitate de preşedinte al clasei, mi s-a cerut să memorez câteva pasaje din autobiografia lui Goethe. — A, da, da, îmi amintesc. Nişte pasaje despre Spinoza. Ţi le-au dat pentru că Goethe îl admira enorm pe Spinoza. — Eram atât de speriat de perspectiva de a nu absolvi, încât le-am memorat temeinic. Le-aş putea recita şi acum, dar pentru concizie mă voi rezuma la punctele principalele: Goethe scria că se afla într-o stare de agitaţie, iar lectura lui Spinoza i-a oferit un calmant excelent pentru emoţiile sale. Abordarea matematică a lui Spinoza oferise un echilibru minunat minţii sale tulburate şi îi adusese o stare de linişte şi un mod mult mai disciplinat de a gândi, care îl făcuse să aibă încredere în propriile concluzii şi să se simtă eliberat de influenţa celorlalţi. —

Bine spus, Alfred. Şi ce legătură are cu noi doi?

— Ei bine, asta e ceea ce vreau de la tine. Vreau ceea ce Goethe a primit de la Spinoza. Am nevoie de toate aceste lucruri. Vreau un calmant pentru emoţiile mele. Vreau să... —

E bine. Foarte bine. Opreşte-te pentru un moment. Dă-mi voie să notez asta.

Friedrich scoase capacul stiloului, un cadou de la supervizorul său, şi scrise — calmant pentru

emoţii". Alfred continuă în timp ce Friedrich lua notiţe: —

Eliberare de sub influenţa altora. Echilibru. Un mod de gândire calm, disciplinat.

— Bine, Alfred. Ar fi bine să ne întoarcem la Spinoza. Şi, în plus, încercarea de a-i pune în aplicare ideile ar putea fi foarte potrivită pentru o minte înclinată spre filosofie ca a ta. Poate că asta ne va ţine departe şi de subiectele conflictuale. Să ne întâlnim mâine, la aceeaşi oră, iar, între timp, voi trece la treabă şi voi citi câte ceva. îmi împrumuţi autobiografia lui Goethe? Mai ai încă exemplarul din Etica? — Acelaşi exemplar pe care l-am cumpărat la douăzeci de ani. Se spune că Goethe a purtat Etica în buzunar un an întreg. Eu nu am ţinut-o în buzunar. De fapt, n-am mai deschis-o de ani de zile. Cu toate acestea, nu mă îndur să o arunc. Deşi cu doar câteva minute înainte, Friedrich fusese dornic să plece, acum se aşeză din nou. — înţeleg care e sarcina mea. Voi încerca să localizez pasaje şi idei care l-au ajutat la Goethe şi te pot ajuta şi pe tine. Dar cred că trebuie să ştiu mai multe despre ceea ce a declanşat acest nou acces de disperare. Alfred îi descrise autoanaliza pe care şi-o făcuse mai devreme. îi spuse lui Friedrich despre faptul că succesul nu-i aduce nicio plăcere şi că Mythus..., cea mai mare realizare a lui, îi provocase atât de mult chin. îşi vărsă toate necazurile, mai ales faptul că totul ducea inevitabil la Hitler. Alfred încheie: — Acum, mai mult ca oricând, înţeleg cum propria-mi părere despre mine depinde de opinia lui Hitler despre mine. Trebuie să depăşesc această situaţie. Sunt un sclav al dorinţei de a-i fi pe plac. — îmi amintesc că te luptai cu această problemă când ne-am întâlnit ultima oară. Mi-ai spus că Hitler preferă întotdeauna compania altora şi că nu te-a inclus niciodată în cercul lui intim. — Gândeşte-te la sentimentul pe care îl trăiam atunci şi apoi înmulţeşte-1 cu zece, cu o sută. E un blestem! A pătruns în fiecare colţişor al minţii mele. Am nevoie să-l exorcizez. —

Voi face tot ce pot. Să vedem ce are să ne ofere Benedictus Spinoza.

în după-amiaza următoare, Friedrich intră în camera lui Alfred şi fu întâmpinat de un pacient proaspăt bărbierit şi îmbrăcat mai îngrijit, care se ridică vioi şi spuse: — Ah, Friedrich, sunt dornic să începem. In ultimele douăzeci şi patru de ore nu m-am gândit la altceva decât la întâlnirea noastră de astăzi. —

Arăţi mai luminos.

— Aşa mă şi simt. De săptămâni nu m-am mai simţit aşa de bine. Cum e posibil? Deşi întâlnirile noastre s-au încheiat prost de două ori, am profitat totuşi de pe urma faptului că te-am văzut. Cum reuşeşti, Friedrich? —

Poate că aduc speranţă?

—

Asta e una. Dar mai e ceva.

— Eu cred că are mai mult de-a face cu nevoia foarte omenească de atenţie şi relaţionare. Să păstrăm asta pe agenda de lucru, e important. Dar acum hai să ne concentrăm asupra planului nostru de acţiune. Am ales câteva pasaje din Spinoza care par relevante. Să începem cu aceste două fraze... Friedrich deschise exemplarul din Etica şi citi: Oameni deosebiţi pot fi afectaţi în feluri deosebite de unul şi acelaşi obiect, iar unul şi acelaşi om poate fi afectat de imul şi acelaşi obiect în feluri deosebite, în timpuri deosebite.1 Observând expresia nedumerită a lui Alfred, Friedrich explică: — Citez acest pasaj doar ca punct de plecare pentru discuţia noastră. Spinoza spune pur şi simplu că fiecare dintre noi poate fi afectat în mod diferit de acelaşi obiect exterior. Reacţia ta faţă de Hitler poate fi destul de diferită de reacţia altor oameni. Unii poate îl iubesc şi îl preţuiesc ca tine, dar bunăstarea lor şi respectul de sine nu depind în asemenea măsură de relaţia cu el. Nu este aşa? —

Poate. Dar nu am cum să ştiu care sunt experienţele interioare ale altora.

— îmi petrec o mare parte din viaţă cercetând acest teritoriu şi observ multe dovezi în sprijinul postulatului lui Spinoza. De exemplu, pacienţii mei au reacţii diferite faţă de mine chiar de la primele întâlniri. Unii nu au încredere în mine, alţii au imediat încredere în mine, în timp ce alţii cred că vreau să le fac rău. Şi cred că mă comport cu ei în acelaşi mod de fiecare dată. Cum se poate explica acest lucru? Numai prin faptul că există lumi interioare diferite care percep acelaşi eveniment. Alfred dădu din cap. —

Dar care este relevanţa în cazul meu?

— Bine. Nu mă lăsa să deviez. Vreau doar să spun că relaţia ta cu Hitler este într-o anumită măsură o funcţie a propriei tale minţi. Unde vreau să ajung: trebuie să ne propunem mai degrabă

să te schimbăm pe tine decât să încercăm să schimbăm comportamentul lui Hitler. — Sunt de acord cu asta, dar mă bucur că ai adăugat „într-o anumită măsură", pentru că Hitler intimidează pe toată lumea. Chiar şi Goring, într-un moment de sinceritate neobişnuită, mi-a spus că toţi cei din jurul lui Hitler sunt nişte lingăi, pentru că cei care l-au contrazis sunt la doi metri sub pământ. Friedrich dădu din cap aprobator. — Dar m-ai convins că pe mine mă intimidează excesiv, continuă Alfred, şi vreau să mă ajuţi să schimb asta. Are Spinoza vreo sugestie? — Să vedem ce spune el despre eliberarea de sub influenţa celorlalţi, spuse Friedrich, aruncând o privire peste notiţe. Acesta este unul dintre lucrurile pe care Goethe le-a învăţat de la Spinoza. Iată un pasaj relevant în partea a patra, un capitol numit „Despre sclavia omului sau despre puterile afectelor": „...căci omul supus afectelor nu mai este stăpân pe sine, ci este stăpânit de soartă..."1. Asta se întâmplă cu tine, Alfred. Eşti supus afectelor, lovit de valuri de anxietate, teamă şi dispreţ de sine. E adevărat? Alfred dădu aprobator din cap. — Spinoza continuă şi spune că, atunci când stima de sine se bazează pe iubirea celorlalţi, vei fi mereu anxios, deoarece o astfel de iubire este schimbătoare. El numeşte asta „stimă de sine goală". —

în opoziţie cu ce? Ce este stima de sine completă?

— Atât Goethe, cât şi Spinoza susţin că nu trebuie niciodată să ne legăm soarta de ceva coruptibil sau schimbător. Dimpotrivă, Spinoza ne îndeamnă să iubim ceea ce este incoruptibil şi etern. —

Adică?

— Adică Dumnezeu — sau versiunea de Dumnezeu a lui Spinoza, care echivalează complet cu Natura. Adu-ţi aminte afirmaţia lui Spinoza, care l-a influenţat atât de mult Goethe: „Cel care-1 iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu trebuie să vrea ca Dumnezeu să-l iubească la loc." Vrea să spună că suntem nebuni dacă-1 iubim pe Dumnezeu în speranţa de a primi în schimb iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeul lui Spinoza nu este o fiinţă simţitoare. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, nu putem primi iubire în schimb, însă primim altceva. —

Ce altceva?

— Ceva ce Spinoza numeşte cea mai înaltă stare de binecuvântare, amor dei intellectualis. Poftim, ascultă ce spune în Etica: Deci este folositor în viaţă, înainte de toate, să

desăvârşim, pe cât putem, intelectul, adică raţiunea, şi numai în aceasta constă fericirea supremă a omului, adică beatitudinea. Căci beatitudinea nu este altceva decât mulţumirea de sine, care se naşte din cunoaşterea intuitivă a lui Dumnezeu.1 — Vezi tu, continuă Friedrich, sentimentul religios al lui Spinoza pare a fi o stare de veneraţie, care este trăită atunci când înţelegem marea schemă a legilor Naturii. Goethe îmbrăţişează pe deplin această idee. —

încerc să te urmăresc, Friedrich, dar am nevoie de ceva tangibil, ceva ce pot folosi.

— Nu cred că sunt un ghid bun. Să ne întoarcem la cerinţa ta iniţială: „Vreau ceea ce Goethe a primit de la Spinoza." Friedrich se uită peste notiţe. — Iată ce spuneai că-ţi doreşti: linişte sufletească, echilibru, eliberare de influenţa celorlalţi şi un mod de gândire calm, disciplinat, care să ducă la o viziune clară asupra lumii. Apropo, memoria ta este excelentă. Aseară am recitit comentariile lui Goethe despre Spinoza în autobiografia sa şi l-ai citat foarte exact. Deşi îl consideră pe Spinoza un suflet nobil, remarcabil, care a trăit o viaţă exemplară, şi îl creditează pentru modul în care i s-a schimbat viaţa, din păcate pentru noi nu oferă detalii exacte ale modalităţii în care l-a ajutat Spinoza. —

Atunci ce e de făcut?

— Uite ce-ţi sugerez. Dă-mi voie să fac câteva presupuneri cu privire la modul în care l-a influenţat Spinoza. In primul rând, ţine cont de faptul că Goethe formulase deja câteva idei în spiritul lui Spinoza înainte de a-1 fi citit — legăturile dintre toate lucrurile existente în Natură, ideea că natura se autoreglează, neexistând nimic dincolo sau deasupra ei. Astfel, Goethe a găsit o confirmare când l-a citit pe Spinoza. Ambii erau cuprinşi de o imensă bucurie pentru că înţelegeau existenţa legăturilor din Natură. Şi aminteşte-ţi că, pentru Spinoza, Dumnezeu era echivalent cu Natura. El nu se referă la Dumnezeul creştin sau evreu, ci la o religie universală a raţiunii, în care nu mai există creştini, evrei, musulmani sau hinduşi. —

Hmm, nu m-am gândit că Spinoza dorea să elimine toate religiile. Interesant.

— Era un universalist. Se aştepta ca religiile convenţionale să dispară pe măsură ce tot mai mulţi oameni se dedică înţelegerii depline a cosmosului. Am vorbit despre asta cu ani în urmă. Spinoza era un raţionalist prin excelenţă. Vedea în lume un lanţ nesfârşit de cauze. Pentru el nu existau entităţi precum voinţa sau puterea voinţei. Nimic nu se întâmplă pur şi simplu. Totul este cauzat de ceva anterior şi, cu cât ne dedicăm mai mult înţelegerii acestei reţele cauzale, cu atât devenim mai liberi. Această viziune a unui univers ordonat, cu legi previzibile, derivate din matematică, a unei lumi cu o putere explicativă infinită, i-a oferit lui Goethe o stare de linişte. — Destul, Friedrich, mi se învârte capul. Mă îngrozeşte această ordine naturală. Totul e atât de confuz.

— Nu fac decât să răspund întrebării tale despre cum a obţinut Goethe ajutor de la Spinoza şi dorinţei tale de a avea parte de aceleaşi beneficii. în opera lui Spinoza nu există doar o singură tehnică. El nu oferă o metodă unică cum ar fi spovedania, catharsisul ori psihanaliza. Pentru a ajunge la viziunea lui atotcuprinzătoare asupra lumii, comportamentul şi morala sa, Spinoza trebuie urmat pas cu pas. —

Sufăr din pricina lui Hitler. Cum ar sugera Spinoza să-mi alin suferinţa?

— Spinoza susţinea că putem depăşi suferinţa şi toate afectele umane înţelegând faptul că lumea e o urzeală logică. El crede în asta atât de mult, încât spune... Friedrich dădu câteva pagini: „voi privi acţiunile şi poftele omeneşti ca şi cum ar fi vorba de linii, suprafeţe şi solide."1 —

Iar eu şi Hitler?

— Sunt convins că ar fi spus că eşti sclavul unor afecte conduse mai degrabă de idei inadecvate decât de idei care decurg dintr-o adevărată încercare de a înţelege natura realităţii. —

Şi cum se poate cineva debarasa de aceste idei inadecvate?

— El afirmă în mod explicit că un afect încetează să mai fie un afect odată ce ne formăm o idee mai clară şi mai precisă despre legătura cauzală ce stă la baza afectului. Alfred tăcu şi se pleoşti în scaun cu faţa trasă, arătând de parcă ar fi gustat lapte acru. — Există ceva deranjant în legătură cu acest lucru. Foarte deranjant. Cred că încep să-l văd pe evreul din Spinoza — ceva flasc, palid, slab şi antigerman. El neagă voinţa şi consideră afectele ca fiind inferioare, în vreme ce noi, germanii moderni, credem exact opusul. Afectele şi voinţa nu sunt lucruri ce trebuie eliminate. Afectul este inima şi sufletul Volk-ului, a cărui trinitate constă în curaj, loialitate şi forţă fizică. Da, nu am nicio îndoială, este ceva antigerman la Spinoza. — Alfred, tragi concluzii pripite. Aminteşte-ţi cum ai azvârlit Etica pentru că primele pagini erau înţesate de axiome şi definiţii greu de înţeles? Pentru a-1 înţelege pe Spinoza cum a făcut-o Goethe, trebuie să ne familiarizăm cu limbajul său şi, pas cu pas, teoremă cu teoremă, să urmărim construirea viziunii sale despre lume. Eşti un om învăţat. Sunt convins că pentru a scrie Mythus... ai făcut ani de cercetare istorică. Şi totuşi refuzi să-i acorzi lui Spinoza, una dintre cele mai măreţe minţi din istorie, mai mult decât o privire superficială aruncată peste titlurile capitolelor sale. Marii intelectuali germani s-au afundat adânc în opera sa. Acordă-i timpul pe care îl merită. —

întotdeauna îi aperi pe evrei.

—

El nu-i reprezintă evrei. El îmbrăţişează raţiunea pură. Evreii l-au alungat.

— Te-am avertizat cu mult timp în urmă în legătură cu studiul alături de evrei. Te-am avertizat în legătură cu intrarea în acest domeniu ce aparţine evreilor. Te-am avertizat în legătură cu

marele pericol în care te afli. — Poţi sta liniştit. Pericolul a trecut. Toţi evreii de la institutul de psihanaliză au părăsit ţara. Aşa cum a făcut-o şi Albert Einstein. Aşa cum au făcut-o alţi mari oameni de ştiinţă germani evrei. Şi marii scriitori germani neevrei, cum ar fi Thomas Mann şi 250 dintre cei mai buni scriitori ai noştri. Chiar crezi că asta ne face ţara mai puternică? — Germania devine mai puternică şi mai pură de fiecare dată când un evreu sau un iubitor de evrei părăseşte ţara. —

Crezi că o asemenea ură...

— Nu e vorba de ură. Este o chestiune de conservare a rasei. Pentru Germania, problema evreiască se va rezolva doar când ultimul evreu va părăsi măreţul spaţiu german. Eu nu le vreau răul. Pur şi simplu vreau ca ei să locuiască în altă parte. Friedrich sperase să-l silească pe Alfred să conştientizeze consecinţele scopurilor sale. Realiză că e inutil să continue în aceeaşi direcţie, dar nu se putu abţine: —

Nu vezi niciun rău în a dezrădăcina milioane de oameni şi a face — ce anume cu ei?

—

Trebuie să plece în altă parte — Rusia, Madagascar, oriunde.

—

Foloseşte-ţi raţiunea! Te consideri filosof...

—

Există lucruri mai importante decât raţiunea — onoarea, sângele, curajul.

— Gândeşte-te la ceea ce implică propunerea ta, Alfred. îţi recomand insistent să-ţi faci curaj să te gândeşti, să te gândeşti cu adevărat la implicaţiile umane ale propunerilor tale. Dar poate că ştii într-o oarecare măsură. Poate că marea ta agitaţie provine din acea parte a minţii tale care recunoaşte oroarea... O bătaie în uşă. Alfred se ridică, merse la uşă, o deschise şi fu uimit să-l vadă pe Rudolf Hess. — Bună ziua, Reichsleiter Rosenberg. Führerul a venit să vă viziteze. Are veşti pentru dumneavoastră şi vă aşteaptă în sala de conferinţe. Vă voi aştepta afară şi vă voi însoţi. Alfred îngheţă pentru un moment. Apoi îşi îndreptă spatele, merse la dulap, de unde scoase uniforma nazistă; se întoarse spre Friedrich şi păru aproape surprins să-l vadă încă acolo. —

Herr Oberleutnant Pfister, mergeţi în camera dumneavoastră. Aşteptaţi-mă acolo.

îşi puse repede uniforma şi îşi încălţă cizmele, apoi i se alătură lui Hess. Merseră în tăcere spre camera în care aştepta Hitler. Hitler se ridică pentru a-1 întâmpina pe Alfred, îi răspunse la salut, îi făcu semn să şadă şi îl pofti pe Hess afară.

—

Arătaţi bine, Herr Rosenberg. Nu ca un pacient internat în spital. Mă bucur.

Alfred, ameţit de amabilitatea lui Hitler, bolborosi nişte mulţumiri. — Tocmai am recitit articolul dumneavoastră de anul trecut din Vôlkischer Beobachter despre acordarea Premiului Nobel pentru Pace lui Cari von Ossietzky. Un exemplu excelent de jurnalism, Rosenberg. Mult superior chestiilor lipsite de vlagă publicate în ziarul nostru în absenţa dumneavoastră. Aţi folosit o doză perfectă de demnitate şi de indignare la adresa comisiei care acordă Nobelul pentru Pace unui cetăţean care, în propria ţară, se află în închisoare pentru trădare. Sunt perfect de acord cu poziţia dumneavoastră. Este într-adevăr o insultă şi un atac direct la adresa Reichului suveran. Vă rog să pregătiţi necrologul lui Ossietzky. Nu suportă prea bine condiţiile din lagărul de concentrare şi poate vom avea norocul să-i anunţăm moartea în scurt timp. Vă vizitez astăzi nu doar pentru a vă întreba cum mai staţi cu sănătatea şi pentru a vă transmite urările mele de bine, ci şi pentru a vă aduce veşti. Mi-a plăcut foarte mult sugestia pe care aţi făcut-o în articol, cum că Germania n-ar trebui să mai tolereze aroganţa Stockholmului şi să înfiinţeze echivalentul german al de-acum compromisului Premiu Nobel. Am luat măsuri şi am înfiinţat o comisie de selecţie care să propună candidaţi la Premiul Naţional German pentru Artă şi Ştiinţă şi l-am însărcinat pe Miiller-Erfurt să creeze un pandantiv sofisticat bătut cu diamante. Va exista un premiu de 100.000 de mărci. Vreau să fii primul care află că te-am nominalizat pentru primul Deutscher National-preis. Iată o copie a declaraţiei pe care o voi publica în scurt timp. Alfred luă foaia şi citi cu nesaţ: Mişcarea naţional-socialistă şi, mai mult, întregul popor german, va fi profund mulţumită să afle că Fiihrerul îl cinsteşte pe Alfred Rosenberg ca pe unul dintre cei mai vechi şi mai fideli camarazi de luptă, acordându-i Premiul Naţional German. — Mulţumesc. Mulţumesc, Mein Führer. Vă mulţumesc pentru că m-aţi făcut să mă simt mai mândru ca niciodată. —

Când vă veţi întoarce la muncă? Vôlkischer Beobachter are nevoie de dumneavoastră.

—

Mâine. Sunt pregătit.

— Noul medic, prietenul dumneavoastră, trebuie că face miracole. Ar trebui să-l felicităm şi să-l promovăm. — Nu, nu — mi-am revenit înainte de sosirea lui. El nu are niciun merit. Ba, mai mult, a studiat la institutul lui Freud din Berlin, condus de evrei, şi plânge de mila psihiatrilor evrei care au părăsit în hoardă ţara. Am încercat, dar nu cred că pot scoate evreul din el. Ar trebui să-l ţinem sub observaţie. S-ar putea să aibă nevoie de reabilitare. Dar acum, mă duc la muncă. Heil, mein Führer! Alfred porni sprinten spre camera lui şi începu repede să împacheteze. Câteva minute mai târziu,

Friedrich bătu la uşa lui. —

Alfred, pleci?

—

Da, plec.

—

Ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat că nu mai am nevoie de serviciile dumneavoastră, Herr Oberleutnant Pfister. întoarceţi-vă imediat la postul dumneavoastră din Berlin. 1 Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit., p. 144

Capitolul treizeci şi unu Voorburg — decembrie 1666 Dragul meu Bento, Simon promite să-ţi înmâneze această scrisoare într-o săptămână şi, dacă vei fi de acord, îţi voi face o vizită la Voorburg, în dimineaţa de 20 decembrie. Am multe să-ţi spun şi multe de aflat despre tine. Ce dor mi-a fost de tine! Am fost atât de atent supravegheat, încât n-am îndrăznit să-l vizitez nici măcar pe Simon pentru a-i da o scrisoare. Te rog să ştii că, deşi nu am fost împreună, mi-ai fost aproape de inimă în toţi aceşti ani. Nu trece nici măcar o zi fără să-ţi văd faţa luminoasă şi să-ţi aud glasul în mintea mea. Probabil ai aflat că rabinul Mortera a murit la scurt timp după ultima noastră întâlnire şi că rabinul Samuel Casseres, cumnatul tău, care a ţinut discursul funerar, a murit câteva săptămâni mai târziu. Sora ta, Rebeca, trăieşte împreună cu fiul ei, Daniel, care are acum şaisprezece ani şi urmează să devină rabin. Fratele tău, Gabriel, acum cunoscut sub numele de Avraam, a devenit un negustor de succes şi călătoreşte adesea la Barbados în interes de afaceri. Eu sunt acum rabin! Da, rabin! Iar până de curând am fost asistentul rabinului Aboab, care acum e rabin-şef. Amsterdamul e cuprins de nebunie şi nimeni nu vorbeşte despre altceva decât despre sosirea lui Mesia, Sabbatai Zevi. în mod ciudat, şi îţi voi explica mai târziu de ce, tocmai datorită acestei nebunii îmi permit să te vizitez. Chiar dacă rabinul Aboab continuă să-mi verifice atent fiecare mişcare, acum nu mai contează. Te îmbrăţişez şi în curând vei afla totul. Franco (de asemenea cunoscut sub numele de rabinul Benitez) Bento mai citi scrisoarea lui Franco o dată, şi încă o dată. Se strâmbă la fraza de rău augur „acum nu mai contează". Ce însemna asta? Şi se strâmbă din nou la menţionarea noului Mesia. Sabbatai Zevi plutea în aer. Cu numai o zi înainte, primise o scrisoare despre venirea lui Mesia de la Henry Oldenburg, secretarul însărcinat cu corespondenţa al Societăţii Regale Britanice de Ştiinţă, cu care comunica în mod regulat. Bento luă scrisoarea lui Oldenburg şi reciti pasajul legat de acest subiect: Pe aici circulă un zvon că israeliţii, care au fost împrăştiaţi mai bine de două mii de ani, se vor întoarce în patria lor. Puţini o cred, dar mulţi şi-o doresc... Sunt nerăbdător să aflu ce-au auzit despre asta evreii din Amsterdam şi cum sunt afectaţi de un anunţ atât de important. Bento se plimba gânditor. Camera pardosită cu plăci ceramice era mai spaţioasă decât camera din Rijnsburg. Cele două corpuri de bibliotecă, acum pline cu peste şaizeci de volume groase, acopereau unul dintre cei patru pereţi; paltonul sfâşiat era atârnat lângă cele două ferestre mici de pe al doilea perete; ceilalţi doi pereţi erau împodobiţi cu faianţă de Delft reprezentând mori de vânt şi cu o duzină de peisaje olandeze pictate de pictori olandezi din colecţia lui Daniel Tydeman, proprietarul său, cole-gian şi admirator al filosofiei sale. Bento plecase din Rijnsburg acum trei ani, la insistenţele lui Daniel, şi închinase o cameră în casa acestuia din Voorburg, un

sat fermecător, situat la doar doi kilometri de sediul guvernului din Haga. Mai mult, în casa din Voorburg locuia şi o cunoştinţă dragă, Christiaan Huygens, eminentul astronom care lăuda adesea lentilele lui Bento. Bento se lovi peste frunte murmurând: „Sabbatai Zevi! Venirea lui Mesia! Ce nebunie! Se va termina vreodată cu naivitatea asta prostească?" Puţine lucruri îl enervau mai tare decât credinţele numerologice iraţionale, iar 1666 era invadat de predicţii fantastice. Numeroşi creştini superstiţioşi susţinuseră că Potopul avusese loc la 1656 de ani de la momentul Creaţiei şi că a doua venire sau un alt eveniment crucial va avea loc în 1656. Când anul trecuse fără să se întâmple nimic, ei îşi transferaseră pur şi simplu aşteptările către anul 1666, un an plin de semnificaţii conform Apocalipsei în care se vorbeşte despre numărul fiarei, 666 („şase sute şaizeci şi şase" — Apocalipsa după loan, 13:18). De aceea mulţi preziseră venirea Anticristului în anul 666. Pentru că predicţia nu se adeverise, profeţii zilei de apoi stabiliseră data de rău augur peste un mileniu, adică în 1666 — o credinţă care a căpătat mai multă credibilitate odată cu marele incendiu din Londra, survenit cu trei luni în urmă. Evreii nu erau mai puţin creduli. Mesianiştii, în special din rândul evreilor marrani, credeau cu tărie în venirea iminentă a lui Mesia, care i-ar aduna pe toţi evreii împrăştiaţi şi i-ar duce în Ţara Sfântă. Pentru mulţi, venirea lui Sabbatai Zevi era răspunsul la rugăciunile lor. Vineri, data stabilită pentru vizita lui Franco, Bento era neobişnuit de deranjat de sunetele pieţei pline de viaţă din Voorburg, aflată la doar treizeci de metri de camera lui. Era un lucru ciudat pentru el — de obicei, se concentra asupra muncii sale savante, în ciuda tuturor zgomotelor şi a evenimentelor de afară —, dar chipul lui Franco îi juca mereu în faţa ochilor. După o jumătate de oră în care reciti aceeaşi pagină din Epictet, abandonă, închise cartea şi o puse înapoi în bibliotecă. în această dimineaţă îşi îngădui să viseze cu ochii deschişi. Făcu ordine prin cameră, aranjă pernele şi netezi păturile de pe patul cu baldachin. Se dădu un pas înapoi pentru a-şi admira munca şi se gândi: într-o bună zi voi muri în acest pat. Aştepta cu nerăbdare sosirea lui Franco şi se întreba dacă era suficient de cald în cameră. Deşi lui îi era indiferentă temperatura, îşi închipuia că Franco va veni înfrigurat de pe drum. Prin urmare, luă două braţe de lemne din grămada din spatele casei, dar se împiedică pe când intra în casă, iar lemnele se împrăştiară pe podea. Le adună, le duse la el în cameră şi se aplecă să aprindă focul în şemineu. Daniel Tydeman, care auzise zgomotul, bătu uşor în uşă. —

Bună dimineaţa. Faci foc? Nu te simţi bine?

—

Nu e pentru mine, Daniel. Aştept un musafir de la Amsterdam.

— Amsterdam? îi va fi foame. îi voi spune menajerei să pregătească nişte cafea şi mai multă mâncare pentru cină. Bento petrecu o mare parte a dimineţii privind pe fereastră. La prânz, zărindu-1 pe Franco, se repezi bucuros să-l îmbrăţişeze şi să-l conducă în camera lui. Odată ajunşi, se dădu în spate pentru a-şi admira vechiul prieten, care acum era îmbrăcat ca orice cetăţean olandez, cu o pălărie înaltă, cu boruri largi, un palton lung, un sacou încheiat la gât cu un guler alb pătrat, cu pantaloni

până la genunchi şi ciorapi. Părul îi era periat şi barba tunsă îngrijit. Şedeau în tăcere pe patul lui Bento şi se priveau. — E tăcere astăzi, spuse Bento în portugheza familiară de altădată, dar de data asta ştiu de ce. Sunt pur şi simplu prea multe de spus. —

Iar o mare bucurie îneacă adesea cuvintele, adăugă Franco.

Liniştea lor dulce fu întreruptă de accesul de tuse a lui Bento. Flegma pe care o scuipase în batistă era brun-gălbuie. —

Tot cu tuşea asta, Bento. Eşti bolnav?

Flutură din mână pentru a alunga îngrijorarea prietenului său. — Tuşea şi congestia s-au cuibărit în pieptul meu şi nu se îndepărtează niciodată prea mult de casă. Dar în toate celelalte privinţe, viaţa mea este bună. Exilul îmi prieşte şi, exceptând ziua de azi, desigur, sunt recunoscător pentru singurătatea mea. Şi tu, Franco, sau ar trebui să spun Rabi Franco Benitez, arăţi atât de diferit, atât de îngrijit... atât de... atât de olandez. — Da, rabinul Aboab, cât de cabalistic şi aerian ar fi el, doreşte să mă îmbrac ca un olandez de rând şi chiar insistă să-mi tund barba. Cred că preferă să fie el singurul evreu din comunitate cu o barbă mare. —

Şi cum ai reuşit să ajungi aici atât de repede de la Amsterdam?

— Am venit ieri cu un trekschuit de la Amsterdam la Haga şi mi-am petrecut noaptea acolo la o familie de evrei. —

Ţi-e sete? Cafea?

— Poate mai târziu, dar acum sunt flămând de un singur lucru — să discut cu tine. Vreau să aflu despre ce-ai mai scris şi-ai gândit. — Voi putea discuta mai uşor dacă mă liniştesc prima dată. O afirmaţie din scrisoarea ta m-a îngrijorat profund. Bento merse la birou, aduse scrisoarea lui Franco şi se uită peste ea. — Aici este: „Chiar dacă rabinul Aboab continuă să-mi verifice atent fiecare mişcare, acum nu mai contează." Ce s-a întâmplat, Franco? — Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat în mod necesar şi cred că folosesc termenul de „necesar" în mod corect, adică lucrurile nu s-ar fi putut întâmpla altfel. —

Dar despre ce e vorba?

— Nu te speria, Bento. Pentru prima dată, nu-i nicio grabă. Avem timp până la ora două dupăamiază, când trebuie să iau trekschuit-vl spre Leiden, unde voi vizita câteva familii de evrei. Avem timp suficient să îmi povesteşti despre tine, iar eu despre mine. Vom povesti tot ce e de povestit şi totul va fi bine, dar e mai bine ca poveştile să fie spuse de la început, nu de la coadă. Vezi că încă îmi plac poveştile şi insist în încercarea de a te face să le respecţi. — Da, îmi amintesc de teoria ta ciudată că aş iubi în secret poveştile. Ei bine, nu vei găsi prea multe acolo... zise Bento arătând spre bibliotecă. Franco se duse să cerceteze biblioteca lui Bento şi aruncă o privire peste titlurile de pe cele patru rafturi de cărţi. — O, sunt frumoase, Bento. Aş vrea să pot petrece câteva luni citindu-ţi cărţile şi apoi să discutăm despre ele. Dar ia te uită! Franco arătă spre unul dintre rafturi. Ce-mi văd ochii? Nu sunt oare cei mai mari povestitori din toate timpurile? Ovidiu, Homer, Vergilius? De fapt, îi aud vorbindu-mi. Franco îşi apropie urechea de ele. Cărţile imploră: „Te rugăm, te rugăm, citeşte-ne — suntem pline de înţelepciune, dar stăpânul nostru lipsit de haz ne ignoră total." Bento izbucni în râs, se ridică şi îşi îmbrăţişă prietenul. — O, Franco, mi-a fost dor de tine. Doar tu-mi vorbeşti aşa. Toată lumea este atât de respectuoasă cu înţeleptul din Voorburg. — A, da. Şi amândoi ştim, Bento, că înţeleptul nu are niciun merit pentru modul respectuos în care e tratat. Bento râse din nou în hohote. —

Cum îndrăzneşti să-l faci pe înţelept să aştepte? Povesteşte-mi.

Franco se aşeză lângă Bento şi începu. — Când ne-am întâlnit ultima oară în casa lui Simon, tocmai începeam să studiez Talmudul şi Tora şi eram entuziasmat de procesul de învăţare. —

Spuneai că „te-ai avântat cu bucurie".

Franco zâmbi. — Este exact expresia pe care am folosit-o, dar nici nu mă aşteptam la altceva de la tine. Acum trei sau patru ani, l-am întrebat pe bătrânul îngrijitor al sinagogii, Abrihim, care era bolnav şi în pragul morţii, ce îşi amintea despre tine, şi mi-a răspuns: „Baruch de Espinoza nu uită nimic. O memorie perfectă." Da, într-adevăr eram bucuros să învăţ, iar dorinţa şi înclinaţia mea pentru studiu erau atât de evidente, încât rabinul Aboab m-a considerat curând cel mai bun elev al său şi mi-a prelungit bursa pentru a putea continua cu studiile rabinice. Ţi-am scris despre asta. Ai primit scrisoarea mea?

Bento aprobă din cap. — Am primit-o, dar am fost nedumerit. De fapt, uluit. Nu de dragostea ta pentru studiu, pe care am înţeles-o, pe care o împărtăşim. Dar, având în vedere convingerile tale puternice despre pericolele, restricţiile, iraţionalitatea religiei, de ce-ai ales să devii rabin? De ce să te alături duşmanilor raţiunii? —

M-am alăturat lor din acelaşi motiv pentru care tu i-ai părăsit.

Bento ridică din sprâncene şi apoi zâmbi atotştiutor. — Cred că înţelegi, Bento. Noi doi dorim să schimbăm iudaismul — tu din afară, eu din interior! — Nu, nu, trebuie să te contrazic. Scopul meu nu este să schimb iudaismul. Scopul universalismului meu radical este de a eradica toate religiile şi de a institui o religie universală, în care toţi oamenii încearcă să atingă fericirea prin înţelegerea deplină a Naturii. Dar să revenim la asta mai târziu. Dacă ne concentrăm prea mult pe lucruri secundare, n-ai să-mi explici de ce nu mai contează faptul că rabinul Aboab te supraveghează. — Deci, după terminarea studiilor, continuă Franco, Rabi Aboab m-a hirotonit, m-a binecuvântat şi m-a numit asistentul său. Lucrurile au mers bine în primii trei ani. Am participat alături de el la toate slujbele zilnice şi i-am uşurat povara ocupându-mă de multe bar mitzvah-uri şi ceremonii de căsătorie. Nu după mult timp, încrederea lui în mine a devenit atât de mare, încât îmi trimitea din ce în ce mai mulţi membri ai congregaţiei care doreau călăuzire şi consiliere. Dar perioada de aur, vremurile în care intram la braţ în sinagogă, ca un tată cu fiul său, s-au sfârşit. Nori negri au apărut la orizont. — Din cauza venirii lui Sabbatai Zevi? Mi-aduc aminte că rabinul Aboab era un mesianist convins. — Chiar dinainte. Lucrurile merg prost de când rabinul Aboab a început să mă instruiască în Cabala. — A, da. Desigur. Şi îmi imaginez că acela a fost momentul în care ai încetat să mai fii elevul plin de bucurie. — Exact. M-am străduit cât am putut, dar credulitatea mea a fost încercată la maximum. Am încercat să mă conving că acest text este un document istoric important şi că ar trebui să-l studiez cu atenţie. Nu trebuie, oare, ca un cărturar să cunoască mitologia propriei sale culturi, precum şi a altor culturi? Dar, Bento, vocea clară şi metoda incisivă cu care critici Tor a îmi răsuna în urechi şi eram extrem de atent la incoerenţele şi lipsa de substanţă pe care se întemeiază Cabala. Bineînţeles că Rabi Aboab susţinea că nu mă învaţă mitologie, ci istorie, fapte, adevărul adevărat, cuvântul lui Dumnezeu. Oricât am încercat s-o maschez, lipsa mea de entuziasm era evidentă, încetul cu încetul, zi după zi, zâmbetul lui plin de iubire a dispărut; nu mă mai lua de braţ când ne plimbam; se îndepărta tot mai mult, era tot mai dezamăgit. Apoi, când unul dintre

elevii mei i-a spus că am folosit termenul de „parabolă" când m-am referit la descrierea creaţiei cosmice cabaliste a lui Luria, m-a mustrat în public şi mi-a limitat îndatoririle. Cred că a pus informatori în toate clasele mele şi a recrutat observatori care îl informau cu privire la toate activităţile mele. —

Acum înţeleg de ce nu l-ai putut contacta pe Simon pentru a coresponda cu mine.

— Da, deşi soţia mi-a adus recent cele douăsprezece pagini traduse în olandeză de Simon cuprinzând câteva dintre ideile tale despre depăşirea afectelor. —

Soţia ta? Credeam că nu-i poţi împărtăşi...

— Să lăsăm deocamdată asta. Răbdare. Vom reveni în scurt timp, dar, pentru a continua cu cronologia mea personală, problemele mele cu Cabala au fost destul de supărătoare. însă adevărata criză cu rabinul Aboab a avut drept cauză aşa-zisul Mesia, Sabbatai Zevi. —

Ce-mi poţi spune despre el?

— îmi închipui că a trecut mult timp de când n-ai mai citit Zoharul, dar cu siguranţă îţi aminteşti profeţiile despre venirea lui Mesia. — Da, îmi amintesc ultima discuţie cu rabinul Mortera, care credea că textele sfinte preziceau sosirea lui Mesia atunci când evreii se vor afla în punctul cel mai de jos. Am avut un schimb neplăcut de replici despre acest subiect când am întrebat: „Dacă suntem într-adevăr poporul ales, de ce trebuie să ne aflăm în pragul disperării pentru ca Mesia să sosească?" Când am sugerat că probabil conceptul de Mesia a fost creat de oameni pentru a combate lipsa de speranţă, a fost revoltat de îndrăzneala mea de a pune la îndoială cuvântul divin. — Bento, îţi vine să crezi că de fapt tânjesc după vremurile bune ale rabinului Mortera? Rabinul Aboab este atât de radical în convingerile sale mesianice, încât, prin comparaţie, rabinul Mortera pare un iluminat. Mai mult, unele coincidenţe au făcut să crească fervoarea rabinului Aboab. îţi aminteşti profeţia din Zohar despre data naşterii lui Mesia? —

îmi amintesc nouă cinci — a noua zi din luna a cincea.

— Şi, ce surpriză, se spune că Sabbatai Zevi s-a născut în ziua a noua din Av, în 1626, în Smirna, Turcia, iar anul trecut a fost proclamat Mesia de către Nathan, un cabalist din Gaza, care a devenit mentorul său. Zvonurile despre miracole abundă. Se spune că Zevi este carismatic, înalt ca bradul, frumos, pios şi ascet. Se spune că posteşte perioade lungi de timp, cântând psalmi toată noaptea cu o voce melodioasă. Oriunde merge pare că se străduieşte din răsputeri să ofenseze şi să ameninţe vechile autorităţi rabinice. A fost expulzat de către rabinii din Smirna pentru că a îndrăznit să rostească numele lui Dumnezeu de pe bima, în sinagogă, şi a fost expulzat de rabinii din Salonic pentru că a oficiat o ceremonie de căsătorie în care el era mirele, iar Tora mireasa. N-a părut prea deranjat de nemulţumirea rabinilor şi a continuat să rătăcească prin Ţara Sfântă adunând un număr tot mai mare de adepţi. Curând, vestea venirii lui Mesia a străbătut ca un uragan întreaga lume evreiască. Am văzut cu ochii mei cum evreii din

Amsterdam dansau în stradă când a sosit vestea, iar mulţi şi-au vândut sau şi-au dăruit toate bunurile lumeşti şi au pornit să i se alăture în Ţara Sfântă. Nu doar cei neşcoliţi, ci mulţi dintre cetăţenii noştri eminenţi sunt vrăjiţi de el — chiar şi prudentul Isaac Pereira şi-a lichidat averea şi a plecat să i se alăture. Iar Rabinul Aboab, în loc să restabilească domnia bunului-simţ, sărbătoreşte şi sporeşte până la paroxism entuziasmul cu privire la acest om. Asta în ciuda faptului că mulţi rabini din Ţara Sfântă îl ameninţă pe Sabbatai Zevi cu cherem-ul. Bento, cu ochii închişi, îşi puse mâinile în cap, tân-guindu-se: —

Neghiobii, neghiobii.

— Dar stai. De-abia acum urmează partea cea mai rea. Acum aproape trei săptămâni, a sosit un călător din est şi a povestit că sultanul otoman este atât de nemulţumit de hoardele de evrei care năvălesc în est pentru a i se alătura lui Mesia, încât l-a chemat pe Sabbatai Zevi la palatul său şi i-a pus în vedere să aleagă martiriul sau convertirea la Islam. Ce-a decis Sabbatai Zevi? Mesia a ales instantaneu să devină musulman! — S-a convertit la islamism! Deci asta a fost? Pe faţa lui Bento se citi surpriza. Pur şi simplu. Nebunia cu Mesia s-a terminat? — Te-ai putea gândi că da! Te-ai putea gândi că adepţii lui Mesia şi-au dat seama că au fost păcăliţi. Dar nici vorbă de aşa ceva — în schimb, Nathan şi alţii i-au convins pe adepţi că această convertire face parte din planul divin, şi sute, poate mii de evrei l-au urmat, convertin-du-se la Islam. —

Ce s-a întâmplat apoi cu tine şi rabi Aboab?

— Nu m-am mai putut abţine şi am cerut public celor din congregaţia mea să-şi vină în fire, să înceteze cu vânzarea caselor şi a bunurilor şi să aştepte, să aştepte măcar un an înainte de a emigra în Ţara Sfântă. Rabinul Aboab s-a enervat, iar acum m-a suspendat şi mă ameninţă cu cherem-u\. — Cherem? Cherem? Franco, trebuie să fac o observaţie „în stilul lui Franco", ceva ce am învăţat de la tine. —

Şi anume? Franco îl privi pe Bento cu mult interes.

—

Cuvintele nu se potrivesc cu tonul tău.

—

Cuvintele cu tonul?

— Vorbeşti de nişte evenimente atât de grave — rabinul Aboab te-a mustrat în public, nu te mai iubeşte, a trimis observatori, îţi îngrădeşte libertatea, şi acum, cherem-ul. Şi totuşi, deşi ai fost îngrozit asistând la che-rem-ul meu, nu citesc disperare pe chipul tău, nu aud teamă în cuvintele tale. De fapt, pari — cum să spun? Aproape optimist. Cum de ţi-e inima uşoară? —

Eşti un foarte bun observator, Bento, deşi, dacă am fi vorbit acum o lună, n-aş mai fi fost

atât de optimist. Dar recent am găsit o soluţie. Am decis să emigrez! Cel puţin douăzeci şi cinci de familii de evrei care cred în felul meu de a trăi ca evreu vor porni împreună cu mine, peste trei săptămâni, spre Lumea Nouă, spre insula olandeză Curaçao, unde ne vom construi o sinagogă şi un stil propriu de viaţă religioasă. Ieri am vizitat două familii din Haga, care au părăsit congregaţia rabinului Aboab acum doi ani şi, cel mai probabil, ni se vor alătura şi ele. Sper ca în această seară să mai recrutez alte două familii. —

Curaçao? La capătul lumii?

— Crede-mă, Bento, că, deşi sunt plin de speranţă în ceea ce priveşte viitorul nostru în Lumea Nouă, sunt, de asemenea, foarte trist să ştiu că s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. Ieri, pe trekschuit, visam cu ochii deschişi, şi nu e prima dată când o fac, că ai venit să ne vizitezi în Lumea Nouă şi apoi ai decis să rămâi cu noi, ca înţelept şi cărturar al nostru. Dar ştiu că ăsta este un vis. Tuşea şi congestia ta îmi spun că nu poţi face faţă călătoriei, iar faptul că eşti mulţumit cu viaţa ta îmi spune că nu vei porni la drum. Bento se ridică şi se plimbă prin cameră. — Sunt prea îndurerat ca să stau jos. Chiar dacă întâlnirile noastre sunt, prin forţa lucrurilor, rare, prezenţa ta în lumea mea este vitală pentru mine. Gândul că ne luăm rămas-bun pentru totdeauna este aşa un şoc, aşa o pierdere, că nu-mi găsesc cuvintele. în acelaşi timp, dragostea mea pentru tine dă naştere la alte gânduri. Pericolele! Cum veţi trăi? Nu sunt deja evrei şi o sinagogă în Curaçao? Cum vă vor primi? — Pericolul este omniprezent pentru evrei. Am fost întotdeauna asupriţi — dacă nu de către creştini sau musulmani, atunci de propriii noştri strămoşi. Amsterdamul este singurul loc din lumea veche care ne oferă un anumit grad de libertate, dar mulţi prevăd sfârşitul acestei libertăţi. Numeroşi duşmani prind puteri: războiul cu englezii s-a încheiat, dar probabil că nu pentru multă vreme, Ludovic al XIV-lea ne ameninţă, iar guvernul nostru liberal nu mai poate ţine piept pentru mult timp oran-giştilor olandezi, care vor să creeze o monarhie. Pe tine nu te îngrijorează lucrurile acestea, Bento? — Ba da! Atât de mult, încât am lăsat deoparte munca la Etica, şi acum scriu o carte despre opiniile mele teologice şi politice. Autorităţile religioase au influenţă asupra organismelor de conducere, şi acum se amestecă atât de mult în politică, încât trebuie oprite. Trebuie să păstrăm separate religia şi politica. —

Spune-mi mai multe despre noul proiect, Bento.

— în mare parte este un proiect vechi. îţi aminteşti critica la adresa Bibliei de care v-am vorbit ţie şi lui Jacob? —

Fiecare cuvânt.

— Pun pe hârtie ce spuneam atunci şi ea va cuprinde toate acele argumente şi multe altele, încât orice persoană rezonabilă va ajunge să se îndoiască de sursa divină a Scripturilor şi, în cele

din urmă, va accepta că tot ceea ce se întâmplă este în conformitate cu legile universale ale Naturii. —

Aşadar, ai de gând să publici ideile care ţi-au adus excomunicarea?

— Hai să discutăm despre asta mai târziu. Pentru moment, să revenim la planurile tale, Franco. Sunt mult mai presante. — Grupul nostru a început să creadă din ce în ce mai mult că singura noastră speranţă este în Lumea Nouă. Unul dintre membrii noştri, care e negustor, a vizitat deja locul şi a ales nişte terenuri pe care le-am achiziţionat de la Compania Olandeză a Indiilor de Vest. Şi da, ai dreptate: există deja o comunitate evreiască stabilită în Curaçao. Dar noi ne vom stabili în partea opusă a insulei, pe un teren propriu, vom învăţa singuri să facem agricultură şi vom crea un alt tip de comunitate evreiască. —

Dar familia ta? Cum reacţionează la această mutare?

—

Sarah, soţia mea, este de acord să meargă, dar numai în anumite condiţii.

—

Condiţii? Poate o soţie evreică să pună condiţii? Ce condiţii?

— Sarah are o voinţă puternică. Este de acord să meargă doar dacă sunt de acord să iau în serios opiniile ei despre schimbarea modului în care iudaismului priveşte şi tratează femeile. —

Nu-mi vine să cred ce aud! Cum privim femeile? N-am auzit niciodată asemenea prostii.

—

Mi-a cerut în mod expres să discut cu tine acest subiect.

—

Ai vorbit cu ea despre mine? Credeam că trebuie să ţii secretă legătura cu mine şi faţă de ea.

— Ea s-a schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu avem secrete unul faţă de celălalt. Pot să-ţi transmit ce mi-a spus? Bento aprobă precaut. Franco îşi drese glasul şi vorbi cu o voce ascuţită: — „Domnule Spinoza, credeţi că e corect ca femeile să fie tratate ca fiinţe inferioare în toate privinţele? în sinagogă, trebuie să stăm separat de bărbaţi şi pe locuri mai proaste şi..." — Sarah, îl întrerupse Bento, intrând imediat în rol, bineînţeles că voi, femeile, cu privirile voastre languroase, staţi separat. Este corect ca bărbaţilor să le fie distrasă atenţia de la Dumnezeu? — Ştiu exact care ar fi răspunsul ei, spuse Franco şi, imitând-o, continuă: „Vreţi să spuneţi că bărbaţii sunt ca nişte animale în călduri şi că îşi ies din minţi la simpla prezenţă a unei femei — aceeaşi femeie lângă care dorm noapte de noapte. Iar simpla vedere a feţelor noastre va risipi dragostea lor de Dumnezeu. Vă puteţi imagina cum ne simţim?"

— O, femeie nesăbuită, desigur că trebuie să staţi departe de ochii noştri! Prezenţa ochilor voştri ademenitori, a evantaielor şi a comentariilor voastre superficiale sunt ostile contemplării religioase. — „Aşadar, femeia e vinovată că bărbaţii sunt slabi şi nu se pot concentra? Soţul meu mi-a spus că susţineţi că nimic nu este bun sau rău în sine şi că doar mintea face această deosebire. Adevărat?" Bento dădu din cap fără tragere de inimă. — „Atunci poate că mintea bărbatului este cea care trebuie instruită. Poate că bărbaţii ar trebui să poarte ochelari de cal în loc să le ceară femeilor să poarte voaluri! Mă fac înţeleasă sau să continuu?" Bento dădu să răspundă în detaliu, dar se opri şi, dând din cap, spuse: —

Continuă.

— „Noi, femeile, suntem ţinute prizoniere în casă şi nu suntem învăţate olandeză, prin urmare ne e dificil să facem cumpărături sau să stăm de vorbă cu alţi oameni. Purtăm povara unei munci prea grele în cadrul familiei, în timp ce bărbaţii stau în cea mai mare parte din zi şi dezbat probleme din Talmud. Rabinii se opun în mod deschis educării noastre pentru că, spun ei, avem o inteligenţă inferioară şi, dacă ar fi să ne înveţe Tora, ne-ar învăţa nişte nonsensuri pentru că noi, femeile nu am putea niciodată înţelege complexitatea ei." — în această privinţă sunt de acord cu rabinul. Tu chiar crezi că femeile şi bărbaţii sunt la fel de inteligenţi? — „întrebaţi-1 pe soţul meu. E chiar lângă dumneavoastră. întrebaţi-1 dacă nu învăţ la fel de repede şi nu înţeleg la fel de multe ca el." Bento îşi ridică bărbia şi gesticulă către Franco, care zâmbi şi spuse: — Acesta e adevărul, Bento. învaţă şi înţelege la fel de repede, dacă nu chiar mai repede decât mine. Şi tu ai cunoscut o femeie ca ea. îţi aminteşti de tânăra care te-a învăţat latina, pe care tu însuţi ai numit-o un fenomen. Sarah crede chiar că femeile ar trebui considerate potrivite pentru a fi tninyan şi că ar trebui să li se ceară să citească de pe bima şi chiar să devină rabini. — Să citească de pe bima? Să devină rabini? Asta este de neconceput! Dacă femeile ar fi în stare să conducă, atunci am putea găsi multe astfel de cazuri în istorie. Dar nu există asemenea cazuri, niciun caz în care femeile să conducă alături de bărbaţi, şi niciun caz în care femeile să-i conducă pe bărbaţi. Nu putem decât să tragem concluzia că femeile au o slăbiciune înnăscută. Franco scutură din cap. —

Sarah ar spune — şi aici sunt de acord cu ea — că dovezile tale nu sunt de fapt dovezi.

Motivul pentru care nu există niciun caz în care ele să conducă este... O bătaie în uşă le întrerupse discuţia, iar slujnica intră ducând o tavă încărcată cu mâncare. —

Domnule Spinoza, îmi permiteţi să vă servesc?

Bento încuviinţă din cap, iar ea începu să aşeze farfurii pline cu mâncăruri aburinde pe masa. Bento se întoarse spre Franco. —

întreabă dacă suntem pregătiţi să luăm masa de prânz. Putem mânca aici.

Franco, surprins, se uită la Bento şi răspunse în portugheză: —

Bento, cum crezi că aş putea mânca această mâncare cu tine? Ai uitat? Sunt rabin!

Capitolul treizeci şi doi Berlin, Olanda — 1939-1945 El este „aproape Alfred". Rosenberg aproape a reuşit să devină un savant, un jurnalist, un politician, dar numai aproape. Joseph Goebbels De ce varsă lumea lacrimi de crocodil pentru binemeritata soartă a măruntei minorităţi evreieşti?... îl întreb pe Roosevelt, întreb poporul american: Sunteţi pregătiţi să-i primiţi în mijlocul vostru pe aceşti otrăvitori ai poporului german şi ai spiritului universal al creştinătăţii? I-am da cu bucurie fiecăruia un bilet gratuit de vapor şi o bancnotă de o mie de mărci pentru cheltuieli de deplasare, dacă am putea scăpa de ei. Adolf Hitler Deşi Alfred nu a mai suferit o altă depresie, nu s-a simţit niciodată în largul lui în propria-i piele şi pentru tot restul vieţii stima lui de sine a variat semnificativ: fie s-a umflat în pene, fie a fost la pământ, în funcţie de cum a perceput apropierea sa de Adolf Hitler. Hitler nu l-a îndrăgit niciodată; dar, convins că abilităţile lui Alfred erau utile pentru partid, a continuat să-l copleşească cu responsabilităţi. Aceste îndatoriri se adăugau principalei sarcini a lui Alfred, aceea de a fi redac-tor-şef al ziarului de partid. Volkischer Beobachter, „ziarul de luptă al Partidului Nazist", a înflorit sub conducerea lui Alfred: în anii '40 a ajuns la un tiraj zilnic de peste un milion de exemplare. Personal, Hitler prefera caricaturile vulgare, antisemite ale lui Streicher din Der Stiirmer, dar Beobachter era ziarul oficial al partidului, aşa că Hitler sau adjunctul său, Rudolf Hess, îl citeau în fiecare zi. Alfred a avut o relaţie cordială cu Hess prin care a şi obţinut acces la Hitler. Dar acest lucru s-a sfârşit brusc pe 10 mai 1941, când, după un mic dejun tihnit în compania lui Rosenberg, Hess a condus până la aeroport şi, pentru motive care încă îi nedumiresc pe istorici, a pilotat un BF110 Messerschmitt până în Scoţia, unde s-a paraşutat şi a fost imediat capturat de britanici şi închis pentru tot restul vieţii. Martin Bormann a preluat funcţia de adjunct deţinută de Hess şi, după cum spunea Alfred, a devenit „dictator de anticameră". Cu câteva excepţii rare, Bormann permitea accesul la Führer doar celor foarte apropiaţi, iar Alfred Rosenberg n-a făcut niciodată parte dintre aceştia. Cu toate astea, nimeni nu a putut nega succesul uimitor al cărţii lui Alfred, Mitul secolului XX. Până în 1940, se vânduseră peste un milion de exemplare, cartea situân-du-se pe locul doi în Germania, după Mein Kampf. Responsabilităţile se înmulţeau: rolul lui Alfred de director al departamentului de educaţie ideologică a întregului partid nazist presupunea întâlniri frecvente şi discursuri publice. Temele discursurilor sale nu se îndepărtau de catehismul prezentat în carte: superioritatea rasei ariene, ameninţarea evreiască, puritatea sângelui, pericolele amestecului raselor, necesitatea de Lebensraum şi pericolele reprezentate de religie. A combătut necontenit

ameninţarea reprezentată de evrei la adresa Reichului şi nu a încetat să susţină că problema evreiască trebuie rezolvată prin îndepărtarea din Europa a tuturor evreilor. Când, în 1939, a devenit clar faptul că nicio ţară nu acceptă evreii polonezi, germani sau cehi, a pledat pentru relocarea evreilor din Europa într-o rezervaţie (în niciun caz într-un stat) din afara Europei, de exemplu în Madagascar sau Guyana. O vreme a avut în vedere Alaska, dar apoi a decis că pentru evrei ar fi prea greu de îndurat clima aspră de acolo. în 1939, Hitler l-a convocat pe Rosenberg la o întâlnire. — Rosenberg, am în mână anunţul oficial prin care ţi se acordă Premiul Naţional German. Sunt sigur că-ţi aminteşti discuţia despre nominalizarea ta — ai spus că e ziua în care te-ai simţit mai mândru ca niciodată. Eu însumi am aprobat aceste rânduri. „Lupta neobosită a lui Rosenberg pentru a păstra pură filosofia naţional-socialistă a fost demnă de toată lauda. Numai viitorul va fi în măsură să aprecieze adevărata influenţă pe care acest om a avut-o asupra filosofiei ce stă la baza Reichului Naţional Socialist." Lui Alfred i s-au mărit pupilele: era uimit de generozitatea lui Hitler. — Astăzi am de gând să-ţi încredinţez un post pentru care eşti potrivit. Am decis înfiinţarea oficială a Hohe Schule, universitatea de elită a nazismului. Vei fi la conducerea ei. — Sunt profund onorat, Mein Führer. Dar nu ştiam nimic despre planurile de a înfiinţa Hohe Schule. — Va fi un centru modern de cercetare ideologică şi educaţională, localizat în nordul Bavariei. Am în vedere un amfiteatru cu 3.000 de locuri, o bibliotecă cu 500.000 de volume şi filiale în diferite oraşe ale Reichului. Alfred îşi scoase carneţelul. —

Să scriu despre asta în Beobachter?

— Da. Secretara mea îţi va pune la dispoziţie materialul despre universitate. Un anunţ scurt în Beobachter despre înfiinţare şi despre numirea ta în fruntea ei ar fi util. Prima ta sarcină, dar asta nu e pentru publicare — Hitler coborî vocea — este să construieşti biblioteca universităţii. Şi făo repede. Imediat. în acest moment, cărţile sunt disponibile. Vreau să te ocupi de confiscarea tuturor bibliotecilor evreieşti şi francmasonice din teritoriile ocupate. Alfred era euforic: această sarcină era făcută pentru el. A trecut imediat la treabă. în curând, emisarii lui Rosenberg jefuiau bibliotecile evreieşti din Europa de Est şi trimiteau la Frankfurt mii de cărţi rare, din care bibliotecarii selectau cele mai bune cărţi pentru biblioteca de la Hohe Schule. Hitler avea în plan, de asemenea, şi un muzeu al popoarelor dispărute, alte cărţi valoroase fiind selectate pentru a fi expuse în acest muzeu. N-a trecut mult şi atribuţiile lui Alfred s-au extins şi la lucrări de artă, pe lângă cărţi. Ca un căţeluş dornic să primească atenţie, el

i-a scris lui Hitler cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani: Heil, mein Führer: în dorinţa de a vă face dumneavoastră, Führerul meu, o bucurie la aniversare, mi-am permis să vă trimit câteva fotografii cu unele dintre cele mai valoroase picturi pe care personalul special numit le-a procurat, la ordinele dumneavoastră, din colecţii de artă evreieşti fără proprietar din teritoriile ocupate. Aceste fotografii reprezintă o completare la colecţia de cincizeci şi trei de obiecte de artă de mare valoare ce au fost trimise cu ceva timp în urmă pentru colecţia dumneavoastră. Vă rog, mein Führer, să-mi acordaţi şansa ca, la următoarea întâlnire, să vă prezint un raport verbal cu privire la amploarea şi sfera de aplicare a acestei acţiuni de confiscare a obiectelor de artă. Vă rog să acceptaţi un scurt raport scris intermediar despre progresul şi amploarea acţiunii de confiscare a obiectelor de artă, ce va folosi ca bază pentru ulteriorul raport verbal, şi să acceptaţi, de asemenea, trei exemplare ale cataloagelor provizorii cu imagini ale operelor de artă care, desigur, cuprind doar o parte din colecţia pe care o deţineţi în momentul de faţă. în timpul audienţei solicitate, vă voi oferi, mein Führer, alte douăzeci de dosare cu imagini, în speranţa că acest contact de scurtă durată cu minunatele opere de artă care vă sunt cel mai aproape de inimă va aduce o rază de frumuseţe şi bucurie în viaţa dumneavoastră. în 1940, Hitler a anunţat oficial întregul partid nazist de formarea ERR-ului — Einsatzstab (grup operativ) Reichsleiter Rosenberg, a cărui misiune era de a confisca toate operele de artă şi cărţile din Europa aflate în proprietatea evreilor, în vederea utilizării lor de către Reich. Rosenberg s-a trezit în fruntea unei organizaţii uriaşe, care se deplasa împreună cu armata în teritoriile ocupate pentru a proteja şi a-şi însuşi averile evreieşti „fără proprietar" considerate valoroase pentru Germania. Alfred era încântat. Era misiunea care-i aducea cele mai multe satisfacţii. în timp ce ţopăia pe străzile din Praga şi Varşovia, cu echipa ERR, se gândea: Putere! în sfârşit, putere! De a lua decizii de viaţă şi moarte în privinţa bibliotecilor şi galeriilor evreieşti din Europa. Şi, de asemenea, îl am la mână pe Goring, care este, dintr-odată, foarte amabil cu mine. Mâinile lui lacome caută pretutindeni obiecte de artă de jefuit. Dar acum eu sunt primul la rând. Eu sunt primul care alege obiecte de artă pentru Führer, înainte ca Goring să le poată fura pentru colecţia personală. Atâta lăcomie! Goring ar fi trebuit eliminat cu mult timp în urmă. De ce tolerează Führerul atâta trădare a tradiţiei şi ideologiei ariene? Confiscarea bibliotecilor evreieşti din Polonia şi Cehoslovacia i-a aţâţat lui Alfred pofta pentru cea mai mare comoară — biblioteca Muzeului Rijnsburg. Cu biblioteca lui Spinoza la orizont, Alfred scria cu aviditate titluri triumfătoare după titluri triumfătoare despre progresele înregistrate de nazişti pe Frontul de Vest. „Nimic nu poate opri blitzkriegul nostru", trâmbiţa Beobachter. Ţară după ţară era copleşită de forţa lui Hitler şi, nu după mult timp, veni şi rândul Olandei. Deşi această ţară mică rămăsese neutră în Primul Război Mondial şi sperase să facă la fel în noul război, Hitler avea alte planuri. La 10 mai 1940, trupele naziste au intrat în forţă în Olanda. Patru zile mai târziu, Luftwaffe a bombardat intens oraşul industrial Rotterdam, distrugând mai bine de un kilometru pătrat din centrul oraşului, iar a doua zi forţele olandeze

au capitulat. Alfred jubila pregătind pentru Volkischer Beobachter titlurile şi articolul de primă pagină despre războiul de cinci zile din Olanda şi scrise un editorial despre invincibilitatea blitzkriegului nazist. Angajaţii de la Beobachter erau uimiţi de comportamentul lui Alfred — niciodată nu-1 mai văzuseră afişând un asemenea rânjet larg. Să fie oare Alfred Rosenberg cel care deschide sticle de şampanie la birou, toarnă în pahare pentru toată lumea şi ţine toasturi, prima dată în cinstea Führerului şi apoi în memoria lui Dietrich Eckart? Cu câteva săptămâni înainte, Alfred dăduse peste un citat din Albert Einstein: „Secretul creativităţii stă în ştiinţa de a-ţi ascunde sursele." Iniţial pufnise pe nas — „lipsă de onestitate neruşinată, ipocrizie tipic evreiască" — şi îl alungă din minte. Dar afirmaţia lui Einstein continuă să-l urmărească zile la rând, în mod nejustificat. Era oare un indiciu pentru rezolvarea chestiunii Spinoza? Poate că ideile „originale" ale lui Bento Spinoza nu erau chiar atât de originale. Poate că originile reale ale ideilor sale erau ascunse în paginile celor 151 de cărţi din biblioteca sa. în februarie 1941, ERR, grupul operativ de tâlhari al lui Alfred, era gata să intre în acţiune în Olanda. Alfred zbură la Amsterdam şi participă la o întâlnire de lucru organizată de Wemer Schwier, ofiţerul german responsabil cu lichidarea francmasoneriei şi a organizaţiilor conexe din Olanda. Naziştii urau francmasoneria, atât pe membrii săi evrei, cât şi pe cei neevrei. Hitler susţinea în Mein Kampf că francmasoneria căzuse pe mâna evreilor şi avusese o contribuţie importantă la pierderea de către Germania a Primului Război Mondial. La întâlnire era prezentă echipa formată din doisprezece „lichidatori provinciali" a lui Schwier, fiecăruia fiindu-i alocată o zonă. înainte de întâlnire, Schwier îi ceruse lui Alfred să aprobe instrucţiunile pe care intenţiona să le distribuie lichidatorilor. Toate bunurile cu embleme masonice urmau să fie distruse: pahare, busturi, tablouri, insigne, bijuterii, săbii, cercuri, fire cu plumb, mistrii, ciocănele, candelabre cu şapte braţe şi sextante. Toate bunurile de lemn cu embleme de neînlăturat trebuiau rupte în bucăţi sau arse. Toate şorţurile masonice din piele trebuiau tăiate în sferturi şi confiscate. Alfred zâmbi în timp ce citea şi făcu doar o corectură — şorţurile de piele trebuie tăiate în şaisprezece bucăţi înainte de confiscare. Aprobă toate celelalte instrucţiuni şi îl lăudă pe Schwier pentru conştiinciozitatea sa. Apoi, uitându-se peste lista de locuri vizate, întrebă: —

Herr Schwier, văd că aveţi Rijnsburg Spinozahuis pe această listă. De ce?

—

întreaga Asociaţie Spinoza colcăie de francmasoni.

—

Ţin întâlniri francmasonice în Spinozahuis?

—

Din câte ştiu eu, nu. încă nu am descoperit locurile de întâlnire din Rijnsburg.

— Te împuternicesc să-i arestezi pe toţi francmasonii suspectaţi, dar lasă Spinozahuis în seama ERR. Voi merge personal la Spinozahuis pentru a confisca biblioteca, şi dacă voi găsi materiale francmasonice ţi le voi preda.

— Personal, Reichsleiter? Desigur. Aveţi nevoie de ajutor? Aş fi bucuros să vă pun la dispoziţie câţiva dintre oamenii mei. —

Nu, mulţumesc. Cei din ERR sunt pregătiţi şi pe poziţii.

— Dacă-mi permiteţi, Reichsleiter, v-aş întreba de ce este atât de important acest loc încât să vă ocupaţi personal de el? — Biblioteca lui Spinoza şi lucrările sale, în general, ar putea fi importante pentru Hohe Schule. De biblioteca lui mă voi ocupa personal. Până la urmă poate va fi expusă la Muzeul popoarelor dispărute pe care Fiihrerul vrea să-l înfiinţeze. Două zile mai târziu, la ora 11, Rosenberg şi asistentul său şef, Oberbereichsleiter Schimmer, ajunseră la Rijnsburg într-o luxoasă limuzină Mercedes, urmată de o altă limuzină şi o camionetă ce transporta personal al ERR şi cutii goale. Alfred le ordonă la doi soldaţi să fie cu ochii pe casa îngrijitorului, învecinată cu muzeul, şi altor doi soldaţi să-l aducă pe preşedintele Societăţii Spinoza, care locuia la o stradă distanţă. Uşa muzeului era încuiată, dar dură foarte puţin până fu adus îngrijitorul, Gerard Egmond, care descuie uşa şi o deschise. Alfred păşi prin vestibul până la bibliotecă. Nu era aşa cum şi-o amintea — era mai aerisită. Numără în linişte cărţile. Şaizeci. —

Unde sunt celelalte cărţi? întrebă Alfred.

Părând uimit şi speriat, îngrijitorul ridică din umeri. —

Restul de nouăzeci şi una de cărţi, spuse Alfred, scoţând pistolul.

—

Eu sunt doar îngrijitorul. Nu ştiu nimic despre asta.

—

Cine ştie?

Chiar atunci intrară oamenii lui cu Johannes Diderik Bierens de Haan, vârstnicul preşedinte al Societăţii Spinoza, un bătrân demn, bine îmbrăcat, cu un cioc alb şi ochelari cu ramă de oţel. Alfred se întoarse spre el, fluturând pistolul către biblioteca pe jumătate goală. — Suntem aici pentru bibliotecă. Pentru a o duce la loc sigur. Unde sunt celelalte nouăzeci şi una cărţi? Ne credeţi tâmpiţi? Bierens de Haan păru tulburat, dar nu spuse nimic. Alfred se plimbă prin cameră. — Şi, Herr preşedinte, unde este poezia lui Einstein care era agăţată acolo pe perete? Alfred lovi peretele cu pistolul. în acel moment, Bierens de Haan păru complet uluit. Scutură din cap şi mormăi: —

Nu ştiu nimic despre toate astea. N-am văzut niciodată o poezie agăţată acolo.

—

De cât timp sunteţi preşedinte?

—

De cincisprezece ani.

— Paznicul acela, grăsanul cu păr răvăşit care a lucrat aici la începutul anilor '20... Se comporta de parcă el era stăpân aici. Unde este? —

Vă referiţi probabil la Avraam. A murit de mult.

— Norocosul. Ce păcat. Aş fi vrut să-l întâlnesc din nou. Aveţi familie, Herr preşedinte al Spinozahuis? Bierens de Haan încuviinţă din cap. — Aveţi două posibilităţi: fie ne duceţi la cărţi şi vă întoarceţi imediat la familia şi la bucătăria dumneavoastră călduroasă, fie nu ne spuneţi, şi va trece mult şi bine până vă veţi vedea din nou familia. Vom găsi cărţile, vă asigur, chiar dacă va trebui să demolăm acest muzeu scândură cu scândură, fără să mai lăsăm nimic în picioare, doar o grămadă de lemne şi pietre. Şi vom începe lucrul chiar acum. Niciun răspuns de la Bierens de Haan. — Apoi vom face acelaşi lucru cu casa de alături. Apoi cu casa dumneavoastră. Vom găsi cărţile — vă asigur. Bierens de Haan se gândi pentru o clipă, apoi, pe neaşteptate, se întoarse spre Egmond şi zise: —

Du-i la cărţi.

—

Vreau şi poezia, adăugă Alfred.

—

Nu există nicio poezie, se răsti Bierens Haan.

îngrijitorul îi conduse alături, la un dulap ascuns din cămară, unde restul de cărţi erau depozitate stângaci sub o învelitoare de pânză şi acoperite cu vase de lut şi borcane cu murături. Soldaţii ambalară în mod eficient biblioteca şi celelalte bunuri de valoare — portrete de-ale lui Spinoza, un peisaj din secolul al XVII-lea, un bust din bronz al lui Spinoza, o mică masă pentru citit — şi le duseră la camionetă. Două ore mai târziu, jefuitorii şi comorile erau în drum spre Amsterdam. — Am luat parte la multe astfel de operaţiuni, Reichs-leiter Rosenberg, spuse Schimmer pe drum, dar niciodată n-am asistat la una condusă atât de eficient. A fost un privilegiu să vă văd în acţiune. De unde aţi

ştiut că lipsesc cărţi? — Ştiu multe despre bibliotecă. Va fi de nepreţuit pentru Hohe Schule. Ne va fi de folos în chestiunea Spinoza. —

Chestiunea Spinoza?

— E prea complicat să intru acum în detalii. Să spunem doar că este vorba despre o gravă înşelătorie filosofică evreiască ce durează de secole. Intenţionez să mă ocup personal de asta. Duceţi cărţile direct la biroul ERR din Berlin. — Am fost impresionat de cum v-aţi ocupat de acel bătrân. Fără vărsare de sânge. Eficient. A cedat atât de uşor. Alfred se bătu uşor cu arătătorul pe frunte. — Arată-le că eşti puternic. Arată-le că ştii mai multe şi că eşti mai hotărât decât ei. Ei pretind că sunt mari filosofi, dar tremură la gândul că le va fi distrusă casa. De îndată ce am pomenit că nu va mai avea o bucătărie călduroasă, jocul s-a terminat. Acesta este motivul pentru care vom învinge în întreaga Europă. —

Dar poezia?

— Era infinit mai puţin valoroasă decât cărţile. Era clar că spunea adevărul: cine renunţă la această bibliotecă nepreţuită nu se pune în pericol pentru nişte versuri proaste mâzgălite pe o bucată de hârtie. Foarte probabil că nu aparţinea muzeului, ci fusese expusă de un paznic. Cei doi olandezi stăteau abătuţi în bucătăria îngrijitorului. Bierens de Haan gemu ţinându-şi capul în mâini. —

Ne-am trădat menirea. Eram paznicii cărţilor.

— N-ai avut de ales, spuse Egmond. în primul rând, ar fi distrus muzeul, apoi casa, şi ar fi găsit-o şi pe ea, nu doar cărţile. Bierens de Haan continuă să geamă. —

Ce-ar fi făcut Spinoza? întrebă îngrijitorul.

— îmi închipui că ar fi ales virtutea. Dacă avem de ales între a salva bunuri de valoare şi a salva o persoană, atunci trebuie să o salvăm pe ea. —

Da, sunt de acord. Ei bine, au plecat. Să-i spun că s-a terminat?

Bierens de Haan încuviinţă din cap. Egmond urcă la etaj şi, folosind un băţ lung, lovi de trei ori în colţul tavanului din dormitor. în câteva minute se deschise chepengul, se lăsă o scară şi o evreică speriată, de vârstă mijlocie, Selma de Vries-Cohen, coborî.

— Selma, spuse Egmond, fii liniştită. Au plecat. Au luat tot ce era de valoare şi acum vor începe să jefuiască toată ţara. —

De ce-au venit aici? Ce voiau? întrebă Selma.

— Biblioteca lui Spinoza. Habar n-am de ce era atât de importantă pentru ei. E un mister total. Ar fi putut pur şi simplu să ia un Rembrandt din zecile care se găsesc la Rijksmuseum din Amsterdam, cu o valoare mult mai mare decât toate cărţile acestea la un loc. Dar am ceva pentru tine. O carte pe care au ratat-o. O carte de-a lui Spinoza tradusă în olandeză, numită Etica, pe care am ascuns-o în casa fiului meu. Nu ştiau de ea şi am să ţi-o aduc mâine. Te-ar putea interesa, e cea mai importantă carte a sa. —

Tradusă în olandeză? Am crezut dintotdeauna că el a fost olandez.

—

A fost, dar în acele zile cărturarii scriau în latină.

— Sunt în siguranţă acum? întrebă Selma, încă tremurând vizibil. Crezi că mama va fi în siguranţă aici? Dar dumneavoastră, sunteţi în siguranţă? — Nimeni nu este în siguranţă atâta vreme cât bestiile astea umblă libere. Dar tu eşti în cel mai sigur oraş din toată Olanda. Au sigilat uşile şi ferestrele muzeului, au desfiinţat Asociaţia Spinoza şi guvernul german a confiscat casa. Dar mă îndoiesc profund că vor reveni vreodată la acest muzeu gol. Nu mai există nimic de valoare aici. Chiar şi aşa, ca să fim siguri, aş vrea să te muţi altundeva pentru o lună. Mai multe familii din Rijnsburg s-au oferit să te ascundă. Ai mulţi prieteni în Rijnsburg. între timp, o să instalez o toaletă în cameră înainte de sosirea mamei tale lima viitoare. Când ajunseră cărţile la Berlin, Alfred le ordonă oamenilor să le ducă imediat la biroul său de acasă. în dimineaţa următoare îşi luă cafeaua în birou, se aşeză şi se uită la ele, huzurind pur şi simplu în prezenţa şi în aroma acestor preţioase opere — cărţi pe care Spinoza le ţinuse în mâini. Ore în şir, mângâie cărţile şi se uită peste titluri. Unii autori îi erau familiari — Vergilius, Homer, Ovidiu, Cezar, Aristotel, Tacit, Petrarca, Pliniu, Cicero, Livius, Horaţiu, Aristotel, Epictet, Seneca şi un set de cinci volume cu opera lui Machiavelli. Of, se lamentă el, de-aş fi urmat o şcoală cu profil umanist. Le-aş fi putut citi. Nu ştiu nici latină, nici greacă, tragedia vieţii mele. Apoi, avu un şoc brusc când îşi dădu seama că nu era nici măcar o singură carte pe care să o poată citi: niciuna nu era în germană sau rusă. Ar fi fost totuşi Discours de la méthode a lui Descartes, dar franceza sa era rudimentară. Cele mai multe îi erau total necunoscute: multe texte ebraice, probabil Vechiul Testament şi comentarii biblice, şi mulţi autori de care nu auzise niciodată, cum ar fi Nizolius, Josephus şi Pagninus. Judecând după ilustraţii, unele erau cărţi de optică (Huygens, Longomontanus), altele de anatomie (Riolan) sau de matematică. Alfred sperase să găsească indicii despre sursele lui Spinoza în însemnările de pe marginea paginilor şi-şi petrecu restul zilei întorcând fiecare pagină din fiecare carte. Dar în zadar — nu găsi nimic, nicio urmă a lui Spinoza. Până după-amiază, cruda realitate îl copleşi: îi lipseau cunoştinţele necesare pentru a afla ceva despre Spinoza din cărţile din bibliotecă. în mod evident, pasul următor era să se consulte cu cărturari de studii

clasice. Hitler avea alte planuri cu el. La scurt timp după ce biblioteca ajunse acasă la Rosenberg, patru milioane şi jumătate de soldaţi nazişti invadară Rusia. Hitler îl numi pe Rosenberg ministru al Reichului pentru teritoriile ocupate din est şi îi ceru să elaboreze o strategie pentru repopularea cu germani a unei zone extinse din vestul Rusiei, locuită de treizeci de milioane de ruşi. Cincisprezece milioane de ruşi urmau să fie deportaţi. Altor cincisprezece milioane li se permitea să rămână, dar ei trebuiau „germanizaţi" în decurs de treizeci de ani. Alfred avea opinii ferme despre Rusia. Credea că Rusia putea fi învinsă doar de către ruşi şi că germanii trebuiau să se străduiască să balcanizeze ţara şi să încerce să construiască o armată formată din ucraineni, care să pornească împotriva bolşevicilor. Această numire la nivel înalt, care, la început, fusese un succes pentru Rosenberg, se transformă în curând într-un dezastru. El îi prezentă planurile sale lui Hitler, dar conducătorii militari — Goring, Himmler şi Erich Koch — se opuseră vehement, îi ignorară şi îi criticară toate sugestiile. Lăsară zeci de mii de prizonieri de război ucraineni să moară în lagăre şi milioane de civili să moară de foame, trimiţând în Germania tot grâul şi alte produse alimentare. Rosenberg continuă să i se plângă lui Hitler, care, în cele din urmă, îi răspunse aspru: — Nu te mai amesteca în probleme militare. Preocuparea pentru probleme ideologice te împiedică să fii la curent cu problemele zilnice. Scrisese o carte vândută într-un milion de exemplare. Era redactorul-şef al unui ziar important. Ocupase mai multe funcţii ministeriale importante: responsabil cu ideologia şi educaţia nazistă, şef al ERR, ministru al Reichului pentru teritoriile ocupate din est. Cu toate acestea, fusese întotdeauna respins şi ridiculizat în cercul de apropiaţi ai lui Hitler. Cum de obţinuse Rosenberg atâtea onoruri? Câteodată, scriitura confuză, întortocheată, impenetrabilă duce la o evaluare pozitivă nerealistă a inteligenţei autorului. Probabil că de aceea a continuat Hitler să-i ofere lui Rosenberg sarcini atât de complexe. în cele din urmă, când ruşii începură să respingă forţele germane şi să-şi recâştige teritoriile, funcţia de Reichsminister a teritoriilor ocupate din est a devenit irelevantă, iar Alfred şi-a înaintat demisia. Hitler a fost prea ocupat pentru a-i da un răspuns. Speranţa de a studia pe îndelete biblioteca lui Spinoza nu s-a materializat niciodată. în curând, Aliaţii au început să bombardeze intens Berlinul. Când o casă aflată la numai 200 de metri de propriul domiciliu fu distrusă, Alfred ordonă ca biblioteca să fie expediată la Frankfurt, pentru mai multă siguranţă. Volkischer Beobachter, „ziarul de luptă al Germaniei naziste", a continuat lupta până la sfârşit, iar Alfred n-a încetat să-l slăvească cu slugărnicie pe Hitler în paginile sale. într-unul dintre ultimele numere (20 aprilie 1945), Rosenberg l-a sărbătorit pe Adolf Hitler cu ocazia împlinirii a cincizeci şi şase de ani, numindu-1 „omul secolului". Zece zile mai târziu, când armata rusă se afla la doar câteva sute de metri distanţă de buncărul subteran al lui Hitler, Führerul s-a căsătorit

cu Eva Braun, a împărţit participanţilor la ceremonie capsule cu cianură, şi-a scris testamentul şi s-a împuşcat după ce soţia sa a înghiţit cianura. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în acelaşi buncăr, Goebbels şi soţia lui şi-au ucis cei şase copii cu morfină şi cianură, iar apoi s-au sinucis împreună. Chiar şi aşa, tiparniţele ziarului Volkischer Beobachter au continuat să funcţioneze până la capitularea Germaniei din 8 mai 1945. Când birourile ziarului au fost invadate de ruşi, aceştia au găsit câteva numere pre-datate. Ultimul număr nedistribuit, cu data de 11 mai 1945, conţinea un ghid de supravieţuire intitulat „Supravieţuirea în câmpiile şi pădurile din Germania". După moartea lui Hitler, Alfred, împreună cu ceilalţi lideri nazişti supravieţuitori, a fugit la Flensburg, unde amiralul Dônitz, noul şef al statului, forma guvernul. Alfred sperase că, fiind cel mai în vârstă Reichsleiter în viaţă, va fi invitat să se alăture cabinetului. Dar nimeni nu l-a băgat în seamă. în cele din urmă, el a trimis o scrisoare de predare atent formulată Mareşalului Montgomery. Dar nici britanicii nu i-au recunoscut pe deplin importanţa, iar Reichsleiterul Rosenberg a aşteptat nerăbdător la hotel timp de şase zile până poliţia militară britanică a venit să-l aresteze. La scurt timp el a fost plasat sub supraveghere americană şi a fost informat că, alături de un mic grup de criminali de război nazişti importanţi, a fost ales pentru a fi judecat de tribunalul internaţional special de la Nüremberg. Criminali de război nazişti importanţi! într-adevăr. Un zâmbet flutură pe buzele lui Alfred. în acest timp, în Rijnsburg, în Ziua Victoriei, Selma de Vries-Cohen şi bătrâna sa mamă, Sophie, coborau din cămăruţa lor şi, pentru prima dată în ani de zile, ieşeau afară, la lumina soarelui. Merseră pe lângă casă până la intrarea în Spinozahuis şi se semnară în registrul de vizitatori — prima semnătura din ultimii patru ani: „în amintirea plină de recunoştinţă a perioadei în care ni sa permis să ne ascundem aici. Mulţumiri Casei Spinoza şi celor care ne-au îngrijit atât de bine şi ne-au salvat vieţile de ameninţarea germană."

Capitolul treizeci şi trei Voorburg — decembrie 1666 Bento, clătinând din cap cu uimire, se îndreptă spre huishouder şi îi şopti în olandeză că nu vor mai lua prânzul. După ce aceasta plecă, el exclamă: —

Cuşer! Mănânci cuşer?

—

Bineînţeles! Dar ce credeai, Bento? Sunt rabin.

— Iar eu sunt un filosof dezorientat. Eşti de acord că nu există un Dumnezeu supranatural, care are dorinţe sau porunci, care e mulţumit, enervat sau măcar conştient de dorinţele, de rugăciunile sau de însăşi existenţa noastră? —

Foarte de acord.

— Şi eşti de acord că întreaga Tora — inclusiv Leviticul, cu Halakha şi toate misterioasele norme alimentare — este o colecţie de scrieri teologice, mitologice, politice elaborate de către Ezra acum două mii de ani? —

Fireşte.

—

Şi tu intenţionezi să creezi un nou iudaism luminat?

—

Aşa sper.

—

Dar, din pricina unor legi despre care ştii că sunt pură invenţie, nu poţi lua prânzul cu mine?

— A, aici nu ai dreptate, Bento. Franco scoase din geantă un pachet şi zise: Familia pe care am vizitat-o în Haga mi-a pregătit de mâncare. Hai să împărţim un prânz evreiesc. Bento continuă în timp ce Franco despacheta heringul afumat, nişte bucăţi de pâine, brânză şi două mere: — Dar Franco, te întreb din nou, de ce mănânci cuşer? Cum poţi să laşi raţiunea deoparte? Eu nu pot. Mă doare să văd un om atât de inteligent supunându-se unor legi atât de arbitrare. Şi, te rog, Franco, te implor, scuteşte-mă de răspunsul standard că trebuie să păstrezi vie o tradiţie veche de două mii de ani. Franco muşcă din hering, luă o gură de apă şi reflectă câteva momente. — Te asigur încă o dată că eu, la fel ca tine — la fel ca tine, Bento — dezaprob iraţionalitatea religiei noastre. Gândeşte-te cum am făcut apel la raţiune când am vorbit congregaţiei mele despre falsul Mesia. Eu, la fel ca tine, doresc schimbarea religiei noastre, dar spre deosebire de tine cred că trebuie schimbată din interior. De fapt, am ajuns la concluzia că poate fi

schimbată numai din interior, după ce am văzut ce ţi s-a întâmplat ţie. Ca să reuşesc să schimb iudaismul şi să îndepărtez congregaţia de explicaţiile supranaturale, în primul rând trebuie să le câştig încrederea. Trebuie să mă vadă ca pe unul de-ai lor, şi asta presupune să mănânc cuşer. Ca rabin al comunităţii este necesar, este imperativ, ca orice evreu din lume să se simtă confortabil să mă viziteze şi să mănânce în casa mea. —

Aşadar respecţi toate celelalte legi şi ritualuri de ceremonie?

— Ţin Sabatul. îmi pun tifilinele, mă rog înainte de masă şi, desigur, ţin multe dintre slujbele de la sinagogă, sau cel puţin o făceam până de curând. Bento, ştii că rabinul trebuie să ia parte trup şi suflet la viaţa religioasă a comunităţii... —

Şi, îl întrerupse Bento, o faci numai pentru a câştiga încrederea oamenilor?

Franco ezită un moment. — Nu numai. Ar fi necinstit să spun asta. De multe ori, când îmi îndeplinesc ceremoniile religioase, trec cu vederea vorbele şi mă las purtat de ritual şi de valul plăcut de emoţii care mă inundă. Cântările mă inspiră şi mă extaziază. Şi ador poezia psalmilor, a tuturor piyyutim-Hor. îmi plac cadenţa, aliteraţiile, şi sunt profund mişcat de patosul legat de îmbătrânire şi confruntarea cu moartea şi dorinţa de mântuire. Dar există ceva şi mai important, continuă Franco. Când citesc şi când cânt muzică evreiască împreună cu întreaga congregaţie, mă simt în siguranţă, mă simt acasă, aproape contopit cu oamenii mei. Faptul că toţi împărtăşim aceeaşi disperare şi aceeaşi dorinţă mă umple de dragoste pentru fiecare în parte. Ai trăit vreodată aşa ceva, Bento? — Sunt sigur că am făcut-o pe când eram tânăr. Dar acum nu. Nu mi s-a mai întâmplat de ani buni. Spre deosebire de tine, eu nu pot ignora sensul cuvintelor. Mintea mea este mereu vigilentă şi, odată ce am crescut suficient de mare pentru a cerceta adevărata semnificaţie a Torei, legătura mea cu comunitatea a început să slăbească. — Vezi tu... Franco îl apucă pe Bento de braţ. în această privinţă ne deosebim fundamental. Nu sunt de acord că toate sentimentele trebuie să fie subordonate raţiunii. Există sentimente care merită să aibă un statut egal cu cel al raţiunii. Nostalgia, de exemplu. Când conduc rugăciunile, mă conectez la trecutul meu, la tatăl şi la bunicul meu, şi, da, Bento, îndrăznesc s-o spun, mă gândesc şi la strămoşii mei, care, de două mii de ani, au rostit aceleaşi cuvinte, au psalmodiat aceleaşi rugăciuni, au cântat aceleaşi cântece. în acele momente, îmi pierd autosuficienţa, izolarea, şi devin o parte, o părticică dintr-o tradiţie neîntreruptă a comunităţii. Acest gând îmi oferă ceva de nepreţuit — cum să spun? — o legătură, o uniune cu ceilalţi, care îmi aduce foarte multă alinare. Am nevoie de asta. Cred că toată lumea are. — Dar, Franco, ce avantaje îţi aduc aceste sentimente? Care este avantajul îndepărtării de adevărata înţelegere? De adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu? — Avantaj? Ce zici de supravieţuire? N-a trăit oare omul întotdeauna într-o comunitate, chiar dacă era vorba doar de familie? Cum altfel am putea supravieţui? Pe tine nu te bucură deloc

ideea de comunitate? Nu vezi rostul apartenenţei la un grup? Bento începu să dea din cap, dar se opri repede. — Oricât ar părea de ciudat, am trăit asta în ziua de dinaintea ultimei noastre întâlniri. în drum spre Amsterdam, am întâlnit un grup de evrei aşkenazi în timpul ceremoniei de Tashlich. Eram pe trekschuit, dar am coborât repede, i-am urmărit, iar o femeie mai în vârstă pe nume Rifke m-a salutat şi mi-a oferit pâine. Nu ştiu de ce mi-a rămas în minte numele ei. Am asistat la ceremonie, cuprins de o senzaţie de căldură şi simţindu-mă extraordinar de atras de acea comunitate. în loc să arunc în apă pâinea de la Rifke, am mâncat-o. încet. Şi a fost neobişnuit de bună. Dar apoi, continuându-mi drumul, sentimentul cald de nostalgie a dispărut încet, încet. întreaga experienţă mi-a arătat că fusesem afectat de cherem mai mult decât crezusem. Dar acum, în sfârşit, durerea provocată de expulzare s-a stins şi nu simt nicio nevoie, niciuna, de a mă integra într-o comunitate. — Bento, explică-mi: cum poţi, cum reuşeşti să trăieşti atât de singur? Nu eşti o persoană rece, distantă. Sunt sigur de asta pentru că ori de câte ori suntem împreună, simt o implicare foarte puternică — atât din partea ta, cât şi din a mea. Ştiu că între noi există dragoste. — Da, şi eu simt şi preţuiesc dragostea noastră. Bento îl privi în ochi pe Franco pentru o clipă, apoi îşi mută privirea. Singurătatea. Mă întrebi despre singurătatea în care trăiesc. Există momente când sufăr din pricina asta. Şi regret profund că nu îţi pot împărtăşi ideile mele. Când încerc să-mi clarific ideile, îmi închipui adesea că le discut cu tine. — Cine ştie, Bento, s-ar putea ca asta să fie ultima noastră şansă. Te rog vorbeşte-mi acum despre ele. Spune-mi măcar câteva din direcţiile importante spre care te îndrepţi. — Da, asta vreau, dar cu ce să încep? Voi începe cu propriul meu punct de pornire, ce sunt eu? Care e miezul meu, esenţa mea? Ce anume mă face să fiu ceea ce sunt? Ce anume mă face să fiu această persoană, şi nu alta? Când mă gândesc la fiinţare, mi se pare evident următorul adevăr fundamental: eu, asemenea oricărui lucru viu, mă străduiesc să perseverez în propria-mi fiinţare. Aş spune că această conatus, această dorinţă de a prospera, stă în spatele tuturor eforturilor pe care le face o persoană. — începi, aşadar, cu individul solitar, şi nu cu polul opus reprezentat de comunitate, pe care eu o consider capitală? — Dar nu-mi imaginez omul ca pe o creatură solitară. Pur şi simplu am o perspectivă diferită asupra ideii de legătură. Caut viaţa fericită care nu vine neapărat din existenţa unei legături, ci din lipsa separării. Franco clătină nedumerit din cap. — Iată-te abia la început, şi deja nu mai înţeleg nimic. Existenţa legăturii şi lipsa separării nu sunt acelaşi lucru?

— Există o diferenţă subtilă, dar crucială. Voi încerca să-ţi explic. După cum ştii, la temelia gândirii mele stă ideea că doar prin intermediul logicii putem înţelege o parte din esenţa Naturii sau a lui Dumnezeu. Spun „o parte" pentru că fiinţa lui Dumnezeu este un mister ce depăşeşte gândirea. Dumnezeu este infinit, iar pentru că noi suntem doar creaturi finite, capacitatea noastră este limitată. Am fost destul de clar? —

Până acum, da.

— Prin urmare, continuă Bento, pentru a înţelege mai bine, trebuie să încercăm să privim lumea sub specie aeternitatis — din perspectiva eternităţii. Cu alte cuvinte, trebuie să depăşim obstacolele pe care ataşamentul faţă de propriul sine le pune în calea cunoaşterii. Bento se opri. Franco, pari foarte nedumerit. —

M-ai pierdut. Urma să-mi explici lipsa separării. Ce s-a întâmplat?

— Ai răbdare, Franco. Urmează. Prima dată trebuie să explic contextul. Aşa cum spuneam, pentru a privi lumea sub specie aeternitatis, trebuie să mă lepăd de propria identitate — adică de ataşamentul faţă de mine — şi să privesc totul dintr-o perspectivă pe deplin adecvată şi adevărată. Când reuşesc să fac asta, graniţele dintre mine şi ceilalţi dispar. Odată ce se întâmplă asta, o stare de linişte se instalează, şi niciun eveniment care mă priveşte, nici chiar propria moarte, nu mai contează. Iar când şi ceilalţi au această perspectivă, ne împrietenim, le dorim celorlalţi ceea ce ne dorim şi nouă şi dăm dovadă de nobleţe sufletească. Această experienţă binecuvântată şi fericită este, aşadar, o consecinţă a lipsei separării, mai degrabă decât a existenţei unei legături. Aşadar, există o diferenţă — diferenţa dintre oamenii care se înghesuie unul în altul pentru a se încălzi şi a se simţi în siguranţă şi oamenii care împărtăşesc o perspectivă luminată, fericită despre Natură sau Dumnezeu. Franco, încă nedumerit, spuse încet: — încerc să înţeleg, dar nu este uşor, pentru că n-am avut niciodată parte de o astfel de experienţă, Bento. E greu de închipuit cum e să-ţi pierzi propria identitate. Mă ia cu dureri de cap când mă gândesc la asta. Pare ceva atât de solitar... şi de rece... — E ceva solitar, dar, în mod paradoxal, această idee poate aduce împreună toţi oamenii — este vorba de a fi în acelaşi timp în afară, dar şi parte a ceva. Nu propun, nici nu prefer singurătatea. De fapt, nu mă îndoiesc că dacă ne-am întâlni zilnic pentru a discuta, şansele de a înţelege ar spori semnificativ. Sună paradoxal să spui că oamenii îşi pot fi cel mai mult de folos unii altora atunci când fiecare îşi urmăreşte propriul scop. Dar când e vorba de oameni raţionali, acest lucru este perfect valabil. Egoismul luminat duce la utilitate reciprocă. Cu toţii avem în comun capacitatea de a raţiona, iar când ne vom dedica înţelegerii Naturii sau a lui Dumnezeu, lăsând deoparte toate formele de apartenenţă, fie ea religioasă, culturală sau naţională, va fi raiul pe pământ. — Bento, dacă am înţeles bine, mă tem că acest tip de paradis e încă la mii de ani distanţă. De asemenea, mă întreb dacă eu, sau oricine altcineva care nu gândeşte ca tine şi nu are aceeaşi lărgime şi profunzime a gândirii, va putea înţelege pe deplin aceste idei.

— Nu mă îndoiesc că este nevoie de efort. Toate lucrurile extraordinare sunt deopotrivă dificile şi rare. Cu toate acestea, am o comunitate de colegieni şi de alţi filosofi care citesc şi înţeleg cuvintele mele, deşi e adevărat că mulţi mă sufocă cu scrisori în care îmi cer lămuriri suplimentare. Nu mă aştept ca ideile mele să fie citite şi înţelese de o minte nepregătită. Dimpotrivă, mulţi ar deveni confuzi sau tulburaţi, şi i-aş sfătui să nu-mi citească opera. Scriu în limba latină pentru minţile filosofice şi sper doar că unele dintre minţile pe care le influenţez vor influenţa, la rândul lor, alte minţi. De exemplu, în prezent, Johan de Witt, marele nostru conducător, şi Henry Oldenburg, secretarul Societăţii Regale Britanice, se numără printre oamenii cu care corespondez. Dar dacă te gândeşti că scrierile mele nu vor fi publicate niciodată pentru marele public, s-ar putea să ai dreptate. Este foarte posibil ca ideile mele să trebuiască să aştepte o mie de ani. Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi până când Bento adăugă: — Deci, având în vedere tot ce am spus despre încrederea mea în raţiune, înţelegi acum de ce mă opun citirii sau rostirii de cuvinte şi rugăciuni fără a ţine cont de semnificaţia lor? Această separare internă nu poate fi benefică pentru sănătatea minţii. Nu cred că acest ritual poate coexista cu mintea raţională ageră. Cred că cele două sunt adversari crânceni. — Nu privesc ritualul ca pe ceva periculos, Bento. Ţine cont, am fost îndoctrinat atât cu credinţele şi ritualurile catolice, cât şi cu cele iudaice, iar în ultimii doi ani am studiat şi islamul. Cu cât citesc mai mult, cu atât sunt mai uimit de modul în care fiecare religie, fără excepţie, inspiră un sentiment de comunitate, foloseşte ritualul şi muzica şi creează o mitologie plină de poveşti despre fapte miraculoase. Şi fiecare religie, fără excepţie, promite viaţă veşnică, cu condiţia respectării unei conduite date în timpul vieţii pământeşti. Nu este extraordinar că religii care au apărut independent, în diferite părţi ale lumii, se aseamănă atât de mult? —

Şi asta ce dovedeşte?

— Bento, asta dovedeşte că, dacă ritualul, ceremonia şi, da, superstiţia, de asemenea, sunt atât de adânc înrădăcinate în natura însăşi a fiinţelor umane, atunci, probabil, e legitim să conchidem că noi, oamenii, avem nevoie de ele. — Eu n-am nevoie de ele. Copiii au nevoie de lucruri de care adulţii nu au nevoie. Omul de acum 2.000 de ani avea nevoie de lucruri de care omul de azi nu are nevoie. Cred că motivul pentru care există superstiţii în toate aceste culturi este că omul din vechime era îngrozit de capriciozitatea misterioasă a existenţei. îi lipseau cunoştinţele care i-ar fi putut oferi singurul lucru de care avea cea mai mare nevoie — explicaţiile. Iar în acele vremuri antice, omul s-a agăţat de singura explicaţie la îndemână — supranaturalul — prin rugăciune, jertfă, legi cuşer şi... —

Şi? Continuă, Bento — la ce serveşte explicaţia?

— Explicaţia linişteşte. Alină chinul provocat de incertitudine. Omul din vechime voia să dăinuie, se temea de moarte, era neajutorat împotriva marii majorităţi a lucrurilor din jurul său, iar explicaţia îi oferea impresia, sau cel puţin iluzia, că deţine controlul. El a ajuns la concluzia

că dacă tot ceea ce se întâmplă are cauze supranaturale, atunci, probabil, poate fi găsită o modalitate de a împăca supranaturalul. — Nu e vorba că nu suntem de acord în această privinţă, Bento; doar că avem metode diferite. Schimbarea gândirii vechi de milenii este un proces lent. Nu poţi face totul deodată. Schimbarea, chiar din interior, trebuie să fie lentă. — Sunt sigur că ai dreptate, dar sunt sigur şi că o mare parte din lentoare provine din stăruinţa cu care bătrânii rabini şi preoţi se agaţă de putere. Aşa s-a întâmplat şi cu rabinul Mortera, şi aşa se întâmplă astăzi cu rabinul Aboab. M-am cutremurat mai devreme când mi-ai povestit cum a înteţit focul credinţei în Sabbatai Zevi. Am trăit toată tinereţea printre superstiţioşi; cu toate acestea, sunt şocat de nebunia din jurul acestui Zevi. Cum pot să creadă evreii asemenea prostii? Pare imposibil să supraestimezi capacitatea lor pentru credinţa în iraţional. în fiecare clipă, undeva în această lume, se naşte un prost. Franco luă o ultimă muşcătură din măr, zâmbi şi întrebă: —

Bento, pot face o observaţie à la Franco?

— O, primesc desert! E perfect! Stai să mă pregătesc. Bento se lăsă pe spate şi se sprijini confortabil de pernă. Presimt că voi afla ceva despre mine. — Ai spus că trebuie să ne eliberăm din strânsoarea pasiunii şi, totuşi, astăzi, pasiunea ta a erupt de mai multe ori. Deşi eşti iertător cu cel care a încercat să te omoare, eşti pătimaş în ceea ce-1 priveşte pe rabinul Aboab şi pe cei care aleg să-l accepte pe noul Mesia. Bento dădu aprobator din cap: —

Da, e adevărat.

— Merg mai departe — eşti, de asemenea, mai înţelegător cu asasinul evreu decât cu opiniile soţiei mele. Nu-i aşa? Bento încuviinţă din nou, de data asta mai precaut. —

Continuă, învăţătorule.

—

Mi-ai spus odată că afectele umane pot fi înţelese ca linii, planuri şi corpuri. Corect?

Bento încuviinţă din nou. — Putem atunci încerca să aplicăm acest principiu în cazul reacţiei tale dojenitoare la adresa rabinului Aboab şi a naivilor adepţi ai lui Sabbatai Zevi? Şi la adresa soţiei mele, Sarah? Bento părea nedumerit. —

Unde vrei să ajungi, Franco?

— îţi cer să-ţi foloseşti instrumentele de înţelegere în cazul propriilor afecte. Aminteşte-ţi ce mi-ai spus când eram atât de furios pe asasin: „Totul, fiecare lucru, jură excepţie, are o cauză, iar noi trebuie să înţelegem că totul se întâmplă cu necesitate." Nu zic bine? —

Ai o memorie impecabilă, Franco.

—

Mulţumesc. Aşa că hai să folosim aceeaşi abordare raţională şi astăzi.

— Ştii că nu pot refuza această invitaţie de vreme ce susţin că propria mea raison d'être e căutarea raţiunii. —

Perfect. îţi aminteşti morala poveştii talmudice despre rabinul Yohanon?

Bento încuviinţă din cap. — Prizonierul nu se poate elibera singur. Cu siguranţă vrei să spui că-i pot elibera pe alţii, dar nu pe mine însumi? —

Exact. Probabil că văd unele lucruri despre Bento Spinoza pe care el însuşi nu le vede.

Bento zâmbi. —

Şi de ce este vederea ta mai ascuţită decât a sa?

— Aşa cum spuneai mai devreme: propriul tău sine îţi stă în cale şi îţi blochează vederea. Să luăm, de exemplu, comentariile tale dure la adresa naivilor locuitori ai Amsterdamului, păcăliţi de falsul Mesia. Reacţia ta înverşunată şi naivitatea lor sunt astfel în mod necesar. Nu ar putea fi altfel. Şi, Bento, am o idee despre cauzele comportamentului îor şi al tău. —

Şi? Continuă.

— în primul rând, e interesant că amândoi suntem martorii aceloraşi evenimente, la care reacţionăm în mod diferit. Să te citez: „Doar mintea face această deosebire." Adevărat? —

Adevărat, din nou.

— Eu personal nu sunt surprins sau uimit de naivitatea gloatei de evrei marrani. Franco vorbea acum cu uşurinţă şi convingere: Ei cred în Mesia în mod necesar. Bineînţeles că noi, evreii marrani, suntem sensibili la gândirea mesianică! în fond, în procesul de îndoctrinare catolică, nu ne-am confruntat noi permanent cu ideea lui Isus ca om care este mai mult decât un simplu om, ca om trimis pe Pământ cu o misiune? Normal că evreii marrani nu sunt revoltaţi de convertirea silită a lui Sabbatai Zevi. N-am trecut şi noi prin experienţa convertirii silite? în plus, mulţi am trăit experienţa reconvertirii în nişte evrei mai buni. — Corect, corect şi iarăşi corect, Franco. De asta o să-mi lipsească atât de mult discuţiile cu tine! Mă ajuţi să identific acele părţi din mine care nu sunt libere. Ai dreptate: spusele mele despre Sabbatai Zevi, rabinul Aboab şi acei naivi nu sunt în conformitate cu raţiunea. Un om

liber nu se lasă tulburat de sentimente de dispreţ sau indignare. încă mai am de muncit pentru ami controla afectele. — Mi-ai spus odată că raţiunea nu se poate pune cu afectele şi că singura modalitate de a ne elibera de afecte este să transformăm raţiunea într-un afect. — Aha, cred că ştiu ce vrei să susţii — că am transformat raţiunea în aşa măsură, încât uneori e imposibil de distins de iraţionalitate. — întocmai. Am observat că furia şi acuzaţiile tale pline de iritare apar doar atunci când raţiunea e ameninţată. —

Raţiunea şi libertatea deopotrivă, adăugă Bento.

Franco ezită o clipă, alegându-şi cu grijă cuvintele. — Dacă mă gândesc mai bine, a mai existat un moment când afectele ţi-au fost stârnite: atunci când am discutat despre locul şi drepturile femeilor. Cred că argumentele tale care dovedesc inferioritatea inteligenţei femeilor sunt lipsite de rigoarea obişnuită. De exemplu, ai spus că femeile nu pot conduce, totuşi ai neglijat existenţa unor regine puternice — de exemplu, Cleopatra a Egiptului, Elisabeta a Angliei, Isabela a Spaniei şi... — Da, da, dar astăzi timpul este preţios şi nu putem acoperi toate subiectele. Să ne ocupăm de raţiune şi libertate. N-am nicio tragere inimă să discut acum despre femei. —

Eşti de acord măcar ca acesta să fie un subiect de avut în vedere pe viitor?

—

Poate. Nu sunt sigur.

— Atunci permite-mi o singură observaţie finală, şi apoi trecem la altele. Franco continuă fără să aştepte un răspuns de la Bento: E clar că tu şi cu mine avem atitudini foarte diferite faţă de femei şi cred că ştiu care este reţeaua cauzală. Te interesează? —

Aşa ar trebui, dar nu prea am chef să te ascult.

— Voi continua oricum, doar pentru un minut. Cred că ţine de experienţele diferite pe care leam avut cu femeile. Am avut o relaţie plină de iubire cu mama mea şi acum cu soţia şi fiica mea, iar bănuiala mea este că atitudinea ta faţă de femei este în mod necesar negativă din cauza contactelor tale anterioare cu acestea. Din câte mi-ai povestit, ai avut parte de experienţe triste: mama ta a murit când erai mic şi mamele tale ulterioare — sora ta mai mare şi apoi mama ta vitregă — au murit şi ele. întreaga comunitate ştie de respingerea brutală din partea singurei surori care ţi-a mai rămas, Rebeca. Am auzit că a intentat proces pentru contestarea testamentului tatălui tău, ca să nu poţi intra în posesia averii. Şi apoi Clara Maria, singura femeie pe care ai iubit-o, te-a rănit ale-gându-1 pe altul. în afară de ea, nu te-am mai auzit pomenind de vreo altă experienţă pozitivă cu o femeie. Bento rămase tăcut câteva momente, dând din cap, rumegând încet cuvintele lui Franco, iar apoi

spuse: — Acum să trecem la celelalte subiecte. In primul rând, nu ţi-am spus ceva... şi anume, că îţi admir curajul cu care te-ai adresat congregaţiei, îndemnându-i pe oameni să dea dovadă de stăpânire de sine. Opoziţia publică faţă de rabinul Aboab se bazează pe ceea ce eu numesc idei „adecvate" — generate mai degrabă de raţiune decât de afecte. Mi-ar plăcea, de asemenea, să aud mai multe despre viziunea ta asupra noului iudaism pe care speri să-l creezi. Cred că am deviat discuţia mai devreme. Amândoi ştiau că timpul era pe sfârşite şi Franco vorbi repede. — Sper să creez un alt fel de iudaism, bazat pe dragostea pe care o avem imul faţă de celălalt şi pe tradiţia noastră comună. Am de gând să ţin slujbe religioase în care să nu existe referire la supranatural şi care să fie bazate pe umanitatea noastră comună, trăgând învăţăminte din Tora şi din Talmud, care să ne conducă la o viaţă morală şi plină de iubire. Şi, da, vom urma legea iudaică, dar pentru a trăi o viaţă morală, în comuniune cu ceilalţi, nu pentru că este lăsată de la Dumnezeu. Iar toate acestea vor fi străbătute de spiritul prietenului meu, Baruch Spinoza. Uneori, când fac planuri de viitor, mi te imaginez ca pe un părinte. Visul meu este de a construi o sinagogă la care ţi-ai trimite propriul fiu. Bento îşi şterse o lacrimă ce-i curgea pe obraz. — Da, gândim la fel dacă şi tu crezi că ar trebui să ne folosim de ceremonialuri atât cât e nevoie pentru a face pe plac acelei părţi din noi care are nevoie de ele, dar nu într-atât încât să ne înrobească. — Acesta e şi punctul meu de vedere. Nu este ironic că, deşi tu încerci să schimbi iudaismul din exterior, iar eu din interior, amândoi ne lovim de cherem? Tu ai avut deja parte de al tău, iar al meu nu va întârzia să vină. — Sunt de acord cu o parte a afirmaţiei tale — ironia de a ne fi lovit amândoi de cherem, dar, ca nu cumva să mă înţelegi greşit, îţi mai spun încă o dată că nu intenţionez să schimb iudaismul. Sper ca toate religiile, inclusiv iudaismul, să fie stârpite de credinţa nestrămutată în raţiune. Bento se uită la ceas. —

Din păcate, e timpul, Franco... e aproape două — trekschuit-ul va sosi în scurt timp.

îndreptându-se spre locul de acostare a trekschuit-ului, Franco spuse: — Mai am un lucru pe care trebuie să ţi-1 spun legat de cartea critică la adresa Bibliei pe care plănuieşti să o scrii. —

Da?

— Te iubesc pentru că o scrii, dar, te rog, prietene, fii precaut. Nu-ţi pune numele pe această carte. Eu cred în ceea ce spui, dar ea nu va fi primită într-o manieră rezonabilă. Nu acum, nu în

timpul vieţii noastre. Franco se îmbarcă. Barcagiul slăbi legăturile, caii traseră de frânghii, iar trekschuit-ul se îndepărtă de doc. Bento privi lung după barjă mult timp. Cu cât aceasta devenea mai mică, în timp ce se îndrepta spre orizont, cu atât mai pregnant se contura cherem-ul său. în cele din urmă, când nu mai rămăsese nici urmă din Franco, Bento se îndepărtă încet de doc, întorcându-se în braţele singurătăţii.

Epilog în 1670, Bento, în vârstă de treizeci şi opt de ani, a terminat de scris Tratatul teologico-politic. Editorul său, pe bună dreptate, a prezis că va fi considerat exploziv. Astfel, acesta a fost publicat anonim, sub sigla unor edituri fictive din oraşe fictive. Vânzarea lui a fost rapid interzisă de autorităţile civile şi religioase. Cu toate acestea, au circulat numeroase exemplare clandestine. Câteva luni mai târziu, Spinoza s-a mutat din Voorburg la Haga, unde a trăit pentru tot restul vieţii, închiriind la început o mansardă modestă în casa văduvei van der Werve, iar câteva luni mai târziu, un spaţiu chiar mai puţin costisitor — o cameră mare în casa lui Hendrik van der Spyck, pictor de interioare. O viaţă liniştită — asta şi-a dorit şi a găsit Spinoza la Haga. Acolo şia petrecut zilele citind marile cărţi din biblioteca sa, lucrând la Etica şi şlefuind lentile. Seara fuma pipă şi purta discuţii prieteneşti cu van der Spyck, cu soţia acestuia şi cu cei şapte copii ai lor, cu excepţia perioadelor când era prea absorbit de scris pentru a-şi părăsi camera, de multe ori zile în şir. în zilele de duminică, el însoţea uneori familia van der Spyck pentru a asculta predica la Nieuwe Kerk aflată în apropiere. Cu o tuse care nu s-a ameliorat şi care adesea producea spută cu urme de sânge, a slăbit din ce în ce mai mult odată cu trecerea anilor. Poate că inhalarea prafului de sticlă rezultat din şlefuire i-a afectat plămânii, dar cel mai probabil suferea de tuberculoză, la fel ca mama lui şi alţi membri ai familiei. în 20 februarie 1677, s-a simţit atât de slăbit, încât a trimis după doctor, care a instruit-o pe doamna van der Spyck să gătească o găină bătrână şi să-i servească lui Spinoza supa hrănitoare. Ea a urmat instrucţiunile şi, a doua zi dimineaţa, Spinoza părea să se simtă mai bine. După-amiaza, familia a mers la biserică, dar când s-au întors, două ore mai târziu, Bento Spinoza, în vârstă de patruzeci şi patru de ani, murise. Spinoza şi-a trăit propria filosofie: a atins amor dei in-tellectualis, s-a eliberat din strânsoarea afectelor perturbatoare şi şi-a întâmpinat sfârşitul cu seninătate. Totuşi, viaţa şi moartea sa liniştite au lăsat în urmă o mare tulburare care deranjează chiar şi în ziua de azi, când mulţi îl ridică în slăvi şi-l revendică, în timp ce alţii îl resping şi-l desfiinţează. Deşi nu a lăsat un testament, şi-a instruit proprietarul ca, în eventualitatea morţii, să-i trimită biroul şi întregul conţinut al acestuia editorului său, Rieuwertsz, în Amsterdam. Van der Spyck a respectat dorinţa lui Spinoza: a ambalat cu grijă biroul şi l-a expediat la Amsterdam cu trekschuit-ul Acesta a sosit în siguranţă, având în sertarele închise Etica şi alte manuscrise preţioase nepublicate, precum şi corespondenţă. Prietenii lui Bento s-au pus imediat pe treabă, redactând manuscrisele şi scrisorile. Urmând instrucţiunile lui Spinoza, au eliminat din scrisori toate referirile cu caracter personal, lăsând doar ideile filosofice. La câteva luni după moartea sa, Operele postume ale lui Spinoza (care conţineau Etica, neterminatul Tractatus poli-ticus şi De lntellectus Emendatione, o selecţie din corespondenţa lui Spinoza, împreună cu un Compendiu de gramatică ebraică şi Tratatul despre curcubeu) au fost

publicate atât în olandeză, cât şi în latină, din nou fără numele autorului, de o editură fictivă dintr-un oraş fictiv. Cum era de aşteptat, Olanda a interzis rapid cartea printr-un edict oficial, acuzând-o de blasfemie şi sentimente atee. Odată ce s-a aflat despre moartea lui Spinoza, sora lui, Rebeca, care îl ignorase vreme de douăzeci şi unu ani, a reapărut şi s-a prezentat pe ea şi pe fiul ei, Daniel, drept unici moştenitori legali ai lui Bento. Cu toate acestea, atunci când van der Spyck i-a prezentat o situaţie a bunurilor şi datoriilor lui Spinoza, s-a răzgândit: datoriile lui Bento pentru chirie, cheltuielile de înmormântare, frizer şi farmacie erau probabil mai mari decât valoarea „averii" sale. Opt luni mai târziu, bunurile lui (în principal biblioteca şi instrumentele de şlefuire a lentilelor) au fost scoase la licitaţie şi, într-adevăr, încasările au fost mai mici decât datoriile. Ca să nu moştenească datoriile, Rebeca a renunţat la pretenţiile asupra averii şi, încă o dată, a dispărut din istorie. Micile datorii restante ale lui Bento au fost achitate de cumnatul lui Simon de Vries, prietenul lui Bento. (Simon, care murise cu zece ani în urmă, în 1667, se oferise să-i lase lui Bento întreaga avere. Bento a refuzat, spunând că ar fi nedrept pentru familia lui Simon şi, în plus, banii doar i-ar distrage atenţia. Familia lui Simon s-a oferit să-i plătească lui Bento o rentă anuală de 500 de guldeni. Spinoza a refuzat-o şi pe aceasta, insistând că era mai mult decât avea nevoie. în final, a acceptat o rentă mai mică, de 300 de guldeni.) Licitaţia bunurilor lui Spinoza a fost organizată de W. van den Hove, un notar conştiincios, care a lăsat un inventar detaliat al celor 159 de cărţi din biblioteca lui Spinoza, cu informaţii exacte legate de data publicării, editura şi formatul fiecărei cărţi. In 1900, George Rosenthal, un afacerist olandez, a folosit lista notarului în încercarea de a reface colecţia de cărţi a filosofului pentru Spinozahuis din Rijnsburg. El a avut grijă să se cumpere aceleaşi ediţii, publicate la aceeaşi dată, în aceleaşi oraşe, dar, desigur, acestea nu erau cărţile pe care Spinoza le ţinuse în mână. (în capitolul 32 am creat o scenă în care Alfred Rosenberg nu ştie asta.) în cele din urmă, George Rosenthal a reuşit să strângă 110 din cele 159 de cărţi din colecţia originală a lui Spinoza. De asemenea, a donat alte 35 de cărţi de dinainte de secolul al XVII-lea, precum şi lucrări despre viaţa şi filosofia lui Spinoza. Spinoza a fost înmormântat sub lespezile din interiorul Nieuwe Kerk, ceea ce i-a făcut pe mulţi să presupună că s-a convertit până la urmă la creştinism. Cu toate acestea, dată fiind credinţa lui Spinoza conform căreia „ideea că Dumnezeu a luat asupră-Şi natura omului pare la fel de autocontradictorie ca afirmaţia că cercul a luat asupră-şi natura pătratului", convertirea e foarte puţin probabilă, îngroparea nonprotestanţilor în interiorul bisericilor nu era o raritate în Olanda liberală din secolul al XVII-lea. Chiar şi catolicii, care erau mult mai prost văzuţi în Olanda protestantă decât evreii, erau uneori îngropaţi în interiorul bisericilor. (în secolul următor, politica s-a schimbat, şi numai cei foarte bogaţi şi importanţi erau îngropaţi în biserici.) După cum se obişnuia, locul de veci al lui Spinoza a fost închiriat pentru un număr limitat de ani, şi când nu au mai existat bani pentru păstrarea lui, după zece ani, probabil, oasele i-au fost dezgropate şi împrăştiate în curtea de două mii de metri pătraţi a bisericii. Odată cu trecerea anilor, Olanda l-a revendicat, iar importanţa lui a crescut atât de mult, încât portretul său a apărut pe bancnota de o mie de guldeni olandezi până la introducerea monedei euro în 2002. Asemenea tuturor portretelor lui Spinoza, portretul de pe bancnotă avea la origine

descrieri sumare, scrise; nu există niciun portret al lui Spinoza făcut în timpul vieţii sale. în 1927, în curtea bisericii Nieuwe Kerk a fost amplasată o placă, cu ocazia comemorării a 250 de ani de la moartea lui Spinoza. Mai mulţi evrei entuziaşti din Palestina, care doreau să-l revendice ca evreu pe Baruch Spinoza, s-au implicat în comemorare. Inscripţia în latină spune: „Acest pământ acoperă oasele lui Benedictus Spinoza, îngropat odinioară în biserica cea nouă." în Palestina, cam în acelaşi timp în care se dezvelea această placă, Joseph Klausner, cunoscut istoric şi, mai târziu, candidat la primele alegeri prezidenţiale din Israel, a ţinut un discurs la Universitatea Ebraică în care spunea că poporul evreu a comis un păcat îngrozitor când la excomunicat pe Spinoza; el a solicitat respingerea ideii că Spinoza a fost un eretic. în încheiere a spus: „Lui Spinoza, evreul, îi spunem... de pe vârful Muntelui Scopus, din noul nostru sanctuar — Universitatea Ebraică din Ierusalim — că interdicţia este anulată! Prin urmare, nedreptatea pe care iudaismul ţi-a făcut-o e reparată şi oricare a fost păcatul tău împotriva lui, acesta va fi iertat. Fratele nostru eşti, fratele nostru eşti, fratele nostru eşti!" în 1956, la aniversarea a 300 de ani de la excomunicarea lui Spinoza, Heer H.F.K. Douglas, unul dintre admiratorii olandezi ai lui Spinoza, a propus construirea unui nou monument lângă placa din 1927. Ştiind că Ben-Gurion, prim-ministru al Israelului, îl admira pe Spinoza, Heer Douglas i-a cerut sprijinul. Ben-Gurion a acceptat cu mult entuziasm, iar când vestea s-a răspândit în Israel, membrii unei organizaţii evreieşti umaniste din Haifa, care-1 considerau pe Spinoza precursorul umanismului evreiesc, s-au oferit să contribuie cu o piatră de bazalt negru, care să facă parte din monument. La dezvelirea oficială a monumentului a participat multă lume, printre care şi reprezentanţi ai guvernelor Olandei şi Israelului. Ben-Gurion nu a participat la dezvelire, dar a vizitat monumentul trei ani mai târziu, în cadrul unei ceremonii oficiale. Noua placă, amplasată lângă cea din 1927, conţine portretul în relief al lui Spinoza şi un singur cuvânt, „Caute" (prudenţă), găsit pe inelul-sigiliu care îi aparţinuse lui Spinoza, iar, dedesubt, piatra neagră de bazalt din Israel lipită de placă conţine cuvântul ebraic înv (amcha), însemnând „Poporul tău." Unii israelieni n-au fost de acord cu încercările lui Ben-Gurion de a-1 revendica pe Spinoza. Membrii ortodocşi ai Knesset-ului au fost atât de revoltaţi de ideea ca Israelul să-l onoreze pe Spinoza, încât au cerut blamarea lui Ben-Gurion şi a ministrului de externe, Golda Meir, pentru că l-au însărcinat pe ambasadorul Israelului în Olanda să participe la dezvelire. Anterior, Ben-Gurion abordase intr-un articol problema excomunicării lui Spinoza. „E greu să condamni comunitatea evreiască din Amsterdamul secolului al XVII-lea. Ei aveau o poziţie precară... şi traumatizata comunitate evreiască avea dreptul să-şi apere coeziunea. Dar, astăzi, poporul evreu nu are dreptul de a-1 exclude pentru totdeauna pe nemuritorul Spinoza din Comunitatea lui Israel." Ben-Gurion insista că limba ebraică nu este întreagă fără operele lui Spinoza. Şi, intr-adevăr, la scurt timp după publicarea articolului său, Universitatea Ebraică a publicat operele complete ale lui Spinoza în ebraică. Unii evrei doreau ca Ben-Gurion să facă apel la rabi-natul din Amsterdam pentru anularea excomunicării, dar acesta a refuzat şi a scris: „Nu am încercat să obţin anularea excomunicării,

deoarece am considerat că este de la sine înţeles că excomunicarea este nulă şi neavenită... în Tel-Aviv există o stradă ce poartă numele lui Spinoza şi nu există nicio persoană rezonabilă în această ţară care să creadă că excomunicarea este încă în vigoare." Biblioteca lui Spinoza de la Rijnsburg a fost confiscată de ERR-ul lui Rosenberg în 1942. Oberbereichsleiter Schimmer, şeful ERR în Olanda, a descris confiscarea în raportul din 1942 (care va deveni mai târziu document oficial la Nüremberg): „Bibliotecile aparţinând Spinozana Societas din Haga şi cea a Casei Spinoza din Rijnsburg au fost, asemenea, împachetate. împachetate în optsprezece cutii, acestea, de asemenea, conţineau lucrări timpurii extrem de valoroase, de mare importanţă pentru cercetarea chestiunii Spinoza. Directorul Spinozana Societas a încercat, cum era de aşteptat, să ascundă biblioteca de noi, folosindu-se de tertipuri pe care le-am identificat." Biblioteca furată din Rijnsburg a fost depozitată la Frankfurt, împreună cu cea mai mare pradă din istoria omenirii. Sub conducerea lui Rosenberg, ERR a furat peste trei milioane de cărţi din o mie de biblioteci. în 1944, când Frankfurtul a fost intens bombardat de forţele aliate, naziştii au mutat în grabă prada în depozite subterane. Biblioteca lui Spinoza, împreună cu alte mii de cărţi necatalogate, a fost trimisă la o mină de sare din Hungen, în apropiere de München. La sfârşitul războiului, toate comorile de la Hungen au fost transferate către depozitul american central din Offenbach, unde o mică armată de bibliotecari şi istorici le-au căutat proprietarii. în cele din urmă, Dirk Marius Graswinckel, un arhivar olandez, a găsit cărţile lui Spinoza şi a transferat întreaga colecţie (cu excepţia câtorva cărţi) în Olanda, la bordul navei olandeze Mary Rotterdam. Cărţile au sosit în Rijnsburg în martie 1946 şi au fost din nou expuse în Muzeul Spinoza, unde pot fi văzute şi în ziua de astăzi. în luna de dinaintea începerii procesului, Alfred a rămas la izolator în închisoarea din Nüremberg, întâl-nindu-se doar cu avocatul care se ocupa de apărarea sa, cu un medic militar american şi cu un psiholog. De abia în 20 noiembrie 1945, prima zi a procesului, el i-a văzut pe ceilalţi acuzaţi nazişti adunaţi în faţa completului de judecată şi a echipei de procurori din Statele Unite, Marea Britanie, Rusia şi Franţa. Pe parcursul următoarelor unsprezece luni, toţi s-au reunit în aceeaşi sală de 218 ori. Au fost douăzeci şi patru de inculpaţi, din care doar douăzeci şi doi prezenţi la proces. Al douăzeci şi treilea, Robert Ley, se spânzurase în celulă cu un prosop, cu două săptămâni înainte, iar al douăzeci şi patrulea, Martin Bormann, „dictatorul anticamerei lui Hitler", a fost judecat in absentia, deşi se credea că fusese ucis când ruşii invadaseră Berlinul. Inculpaţii au şezut pe patru bănci de lemn aranjate pe două rânduri, în spatele lor aflându-se un rând de soldaţi înarmaţi. Alfred era al doilea pe banca din dreapta, în faţă. Pe banca din stânga faţă se aflau: Goring, Hess, Joachim von Ribbentrop — ministrul nazist de externe —, feldmareşalul Wilhelm Keitel — comandantul suprem al armatei. în lunile de detenţie de dinaintea procesului, Goring se lăsase de droguri, slăbise peste zece kilograme, iar acum era elegant şi jovial. în dreapta lui Alfred era Ernst Kaltenbrunner, ofiţerul SS cu cel mai înalt grad aflat în viaţă. în stânga lui erau Hans Frank — guvematorul-general al Poloniei ocupate —, Wilhelm Frick — guvernator nazist al Boemiei-Moravia —, iar la marginea băncii, Julius Streicher —

redactorul ziarului Der Stunner. Alfred trebuie să fi fost uşurat că nu stătea lângă Streicher, pe care îl găsea extrem de respingător. în al doilea rând stăteau eminenţe precum amiralul Dônitz, preşedintele Reichului după sinuciderea lui Hitler şi comandantul Bătăliei Atlanticului, şi feldmareşalul Alfred Jodl. Amândoi aveau o atitudine cazonă arogantă. Lângă ei stătea Fritz Sauckel — şeful programului nazist de muncă forţată —, Arthur Seyss-Inquart, comisar al Reichului în Olanda, şi Albert Speer, arhitect şi prieten apropiat al lui Hitler, omul pe care Alfred îl ura aproape la fel de mult ca pe Goebbels. Apoi veneau Walther Funk, care transformase Reichsbank în depozit pentru dinţi de aur şi alte valori confiscate de la victimele lagărelor de concentrare, şi Baldur von Schirach, şeful programului nazist pentru tineret. Ceilalţi doi inculpaţi din rândul din spate erau afacerişti nazişti mai puţin cunoscuţi. Selecţia principalilor criminali de război nazişti a durat luni de zile. Nu făcuseră parte, bineînţeles, din micul grup iniţial, dar sinuciderile lui Hitler, Goebbels şi Himmler făcuseră din ei cei mai cunoscuţi nazişti. în sfârşit, în sfârşit, Alfred Rosenberg intrase în micul grup. După cum era de aşteptat, Goring, adjunctul lui Hitler, încercase să preia controlul grupului, fie cu vorba bună, fie prin intimidare şi, în curând, mulţi i s-au supus. Echipa de procurori, deranjată de perspectiva ca Goring să influenţeze mărturiile celorlalţi inculpaţi, a luat rapid măsuri pentru a-1 separa pe Goring de ei. în primul rând, au ordonat ca acesta să mănânce singur în pauzele de prânz din zilele de judecată, în timp ce ceilalţi inculpaţi erau aşezaţi câte trei la masă. Ulterior, pentru a minimiza şi mai mult influenţa lui Goring, au impus un regim de izolare şi mai strict pentru toţi inculpaţii. Ca de obicei, Alfred a refuzat să participe la puţinele oportunităţi de socializare rămase — mesele, plimbările prin sala de judecată sau comentariile şoptite din timpul procesului. Ceilalţi nu-şi ascundeau antipatia faţă de el, iar el le răspundea cu aceeaşi monedă: aceştia erau oamenii consideraţi responsabili pentru eşecul fundamentelor ideologice nobile pe care el şi Fiihrerul le creaseră cu atâta grijă. La câteva zile de la începerea procesului, instanţa a vizionat un film foarte impresionant făcut de trupele americane care eliberaseră lagărele de concentrare. Nimic, niciun detaliu macabru nu a fost omis: instanţa a fost uimită şi revoltată de imaginile cu camerele de gazare, cuptoarele crematoriului ticsite cu jumătăţi de trupuri arse, munţi de cadavre în descompunere, grămezi uriaşe de obiecte luate de la morţi — ochelari, pantofi de copii, păr uman. Un cameraman american a îndreptat camera de filmat spre feţele inculpaţilor în timp ce vizionau filmul. Pe chipul palid al lui Rosenberg se citea groază şi şi-a întors imediat privirea. După vizionare, a susţinut, laolaltă cu toţi inculpaţii nazişti, că nu a ştiut nimic despre existenţa unor astfel de lucruri. Era adevărat? Cât de mult ştiuse el despre execuţiile în masă ale evreilor din Europa de Est? Ce ştiuse despre lagărele morţii? Rosenberg a dus secretul cu el în mormânt. N-a lăsat în urmă niciun document, nicio dovadă clară. (Nici măcar semnătura lui Hitler nu a apărut vreodată pe vreun document legat de lagăre.) Şi, bineînţeles, Alfred nu a scris niciodată despre lagăre în Beobachter, pentru că politica nazistă interzicea categoric orice discuţie publică despre lagăre. Rosenberg s-a grăbit să atragă atenţia instanţei că refuzase să participe la importanta Conferinţă de la Wannsee din ianuarie 1942, la care participaseră birocraţi nazişti de rang înalt, în timpul

căreia Reinhard Heydrich descrisese cu lux de amănunte planurile pentru Soluţia Finală. Rosenberg l-a trimis pe asistentul său, Alfred Meyer, în locul său. Dar Meyer fusese colegul său apropiat mulţi ani şi este de neconceput ca ei să nu fi discutat niciodată despre Wannsee. în cea de-a şaptesprezecea zi a procesului, acuzarea a prezentat drept probă un film de patru ore, Planul nazist, compilat din mai multe filme de propagandă nazistă şi buletine de ştiri. Filmul începea cu imagini din Triumful voinţei al lui Leni Riefenstahl, în care Rosenberg, gătit în uniformă de partid, ţinea un discurs pompos. Alfred şi inculpaţii nu şi-au ascuns plăcerea provocată de această scurtă incursiune în vremurile de glorie. Alfred nu era atent când ceilalţi inculpaţi erau interogaţi în sala de judecată. Câteodată desena feţele celor din sală; altă dată asculta în căşti traducerea în rusă a mărturiilor, zâmbind superior şi clătinând din cap la nenumăratele greşeli. Chiar şi în timpul propriului interogatoriu, a ascultat traducerea în rusă şi a protestat public faţă de multele greşeli de traducere. De-a lungul procesului, Rosenberg a fost luat mult mai în serios de către instanţă decât fusese vreodată de către nazişti. Instanţa de judecată l-a descris în repetate rânduri ca fiind principalul ideolog al partidului nazist, omul care construise planul de distrugere a Europei, iar Rosenberg nu a negat nici măcar o dată aceste acuzaţii. Ne putem doar imagina reacţiile lui Goring: pe de-o parte, luarea în râs a presupusei importanţe a lui Rosenberg în cel de-al Treilea Reich şi, pe de altă parte, satisfacţia faţă de faptul că Rosenberg nu-şi dădea seama că-şi bate singur cuie în talpă. în lunga sa apărare, caracterul evaziv, tonul pedant şi limbajul complex al lui Rosenberg i-au iritat foarte tare pe procurori. Spre deosebire de Hitler, aceştia nu au fost impresionaţi de pretenţiile sale de profunzime, probabil şi pentru că avocaţii de la Nüremberg aveau avantajul de a cunoaşte rezultatele testelor de IQ aplicate inculpaţilor de către psihologul american, locotenentul G.M. Gilbert. Coeficientul de 124 al lui Rosenberg îl plasa undeva pe la mijloc între cei douăzeci şi unu de inculpaţi. (Julius Streicher, redactorul-şef al ziarului preferat al lui Hitler, era pe ultimul loc, cu un IQ de 106). Deşi Rosenberg şi-a păstrat zâmbetul superior, n-a mai putut face pe nimeni să creadă că ideile sale erau prea profunde pentru a fi înţelese. Procurorul-şef american şi judecător al Curţii Supreme de Justiţie din SUA, Robert J. Jackson, scria: „Rosenberg, marele preot intelectual al «rasei superioare», a fost cel care a creat doctrina urii care a impulsionat anihilarea evreilor şi care şi-a pus în practică teoriile păgâne în teritoriile ocupate din Răsărit. Filosofia sa confuză a adăugat şi plictiseala pe lunga listă de atrocităţi naziste." în scrisorile sale publicate, Thomas Dodd, procuror american în timpul procesului (şi tatăl senatorului Christopher Dodd) şi-a dezvăluit sentimentele faţă de Rosenberg: „Au mai trecut două zile. L-am interogat pe Alfred Rosenberg în această dimineaţă şi cred că m-am descurcat bine... A fost foarte greu de interogat — n-am mai văzut aşa potlogar evaziv şi mincinos. Nu-1 pot suferi — ce escroc, ce ipocrit!" Sir David Maxwell, procurorul-şef britanic, a comentat: „singura probă prezentată a fost afirmaţia că Rosenberg n-ar putea omorî o muscă şi că martorii l-au văzut că nu omora muşte.

Rosenberg a fost un maestru al eufemismului, un birocrat pedant, ale cărui propoziţii se întortocheau parcă fără-ncetare, se întreţeseau, se lipeau unele de altele precum spaghetele fierte prea tare." Pledoaria finală a procurorului-şef rus, generalul Rudenko, s-a încheiat cu următoarele cuvinte: „în ciuda eforturilor lui Rosenberg de a jongla cu faptele şi evenimentele istorice, nu poate nega faptul că a fost ideologul oficial al Partidului Nazist; că în urmă cu un sfert de secol, a pus bazele «teoretice» ale statului fascist hitlerist, care în toată această perioadă a corupt din punct de vedere moral milioane de germani, pregătindu-i «ideologic» pentru crimele monstruoase comise de hitlerişti." Rosenberg avea doar o singură apărare posibil eficace, şi anume că nu fusese niciodată luat în serios de colegii săi nazişti şi că toate politicile propuse de el pentru ţările răsăritene ocupate fuseseră ignorate în totalitate. Dar avea o părere mult prea bună despre el ca să-şi admită public lipsa de importanţă. în schimb, a ales să bată câmpii ore în şir. Aşa cum a spus un observator de la proces: „Era la fel de uşor să înţelegi ce vrea să spună cum este să apuci un nor cu mâinile". Spre deosebire de ceilalţi inculpaţi, Rosenberg nu a dat înapoi niciun moment. în final, a fost singurul a cărui credinţă era intactă. Nu l-a repudiat niciodată pe Hitler şi nici ideologia sa rasistă. „Nu am văzut în Hitler un tiran", a spus Rosenberg în faţa instanţei. „Asemenea milioanelor de naţional-socialişti, am avut încredere în el, bazată pe experienţa celor paisprezece ani lungi de luptă. L-am slujit cu credinţă pe Adolf Hitler şi, indiferent ce a făcut partidul în toţi aceşti ani, eu l-am susţinut." într-o conversaţie cu un alt inculpat, l-a apărat pe Hitler cu şi mai multă empatie: „Indiferent de câte ori derulez din nou totul în minte, tot nu pot să cred că a existat măcar un singur defect în caracterul acestui om." A continuat să susţină corectitudinea ideologiei sale: „Ceea ce m-a motivat în ultimii douăzeci şi cinci de ani a fost ideea de a sluji nu doar poporul german, ci întreaga Europă, de fapt, rasa albă în întregime." Cu puţin timp înainte să moară, şi-a exprimat speranţa că ideea naţional-socialismului nu va fi niciodată uitată şi „va renaşte dintr-o nouă generaţie oţetită prin suferinţă." Pe 1 octombrie 1946 s-a pronunţat sentinţa. Instanţa se întâlnise de 218 ori şi timp de şase săptămâni şedinţele au fost suspendate, timp în care juriştii au intrat în deliberări prelungite. în dimineaţa zilei de 1 octombrie, fiecare inculpat a aflat verdictul instanţei, în ordinea în care erau aşezaţi în bănci. Trei dintre inculpaţi — Schacht, von Papen şi Fritzsche — au fost achitaţi şi puşi imediat în libertate. Restul au fost găsiţi vinovaţi pentru unele sau toate capetele de acuzare. Fiecare inculpat şi-a aflat soarta în acea după-amiază. Alfred a fost al şaselea care şi-a auzit verdictul: „Inculpat Alfred Rosenberg, pe baza capetelor de acuzare pentru care ai fost găsit vinovat, Tribunalul te condamnă la moarte prin spânzur are." Alţi zece inculpaţi au auzit exact aceleaşi cuvinte: Goring, von Ribbentrop, Keitel, Kaltenbrunner, Jodl, Frank, Frick, Streicher, Seyss-Inquart şi Sauckel. Martin Bormann a fost condamnat la moarte in absentia, iar restul de şapte au fost condamnaţi la diferite perioade de închisoare.

Execuţiile au fost programate pentru dimineaţa de 16 octombrie 1946. După pronunţarea sentinţei, în faţa celulei fiecărui condamnat a fost postat câte un soldat care să-l supravegheze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru printr-o mică fantă din uşa celulei. în ziua de dinaintea execuţiei, inculpaţii au putut auzi bocănitul ciocanelor ce pregăteau cele trei spânzurători în curtea închisorii. Pe 15 octombrie, la ora 23, în seara de dinaintea execuţiilor, soldatul din faţa celulei lui Goring la auzit pe acesta gemând şi zvârcolindu-se în pat. Comandantul şi medicul închisorii s-au repezit în celula acestuia, dar Goring era deja mort. Cioburile de sticlă din gură indicau că zdrobise o capsulă cu cianură. Sute de astfel de capsule destinate sinuciderii fuseseră distribuite liderilor nazişti, dar a rămas un mister cum Goring, în ciuda mai multor controale corporale şi percheziţii, a reuşit s-o ascundă pe cea care i-a curmat viaţa. Ceilalţi acuzaţi nu au aflat de moartea lui Goring. Von Ribbentrop a fost primul la rând, în locul lui Goring. Gărzile au intrat în fiecare celulă, rând pe rând, au pronunţat numele deţinutului şi i-au escortat pe cei condamnaţi în sala de sport, care, cu doar câteva zile în urmă, fusese folosită pentru un meci de baschet de către ofiţerii de pază americani. Pe 16 octombrie, în sală se aflau trei spânzurători din lemn vopsit în negru. Două spânzurători au fost folosite alternativ. A treia a rămas nefolosită, fiind construită doar ca măsură de siguranţă. Partea de jos a spânzurătorilor era mascată de scânduri pentru ca, odată ce spânzuratul cădea, spectatorii să nu-1 poată vedea zbătându-se. Rosenberg, al patrulea la rând, a fost încătuşat, adus la baza spânzurătorii şi i s-a cerut să-şi spună numele. Cu o voce slabă, el a răspuns „Rosenberg" şi, sprijinit de fiecare parte de către un sergent al armatei americane, a urcat cele treisprezece trepte ale spânzurătorii. întrebat dacă are ceva de spus, l-a privit pe călău câteva momente, cu ochii încercănaţi şi privirea rătăcită, şi apoi a clătinat hotărât din cap. Toţi ceilalţi nouă nazişti au făcut o ultimă declaraţie, iar Streicher a strigat: „Bolşevicii vă vor spânzura într-o bună zi." însă Rosenberg a mers la moarte în tăcere. Ca un sfinx. Trupurile lui Goring şi ale celorlalţi nouă bărbaţi spânzuraţi au fost puse în sicrie şi fotografiate pentru a elimina orice îndoială că erau, într-adevăr, morţi. La lăsarea nopţii, cele zece cadavre au fost duse la Dachau, unde cuptoarele erau încinse pentru ultima oară pentru a-i incinera pe cei care le-au creat. Douăzeci şi şapte de kilograme de cenuşă, tot ce rămăsese din liderii nazişti, au fost împrăştiate într-un pârâu şi, în scurt timp, au ajuns în râul Isar, care curge prin München, locul unde începuse cea mai tristă şi întunecată dintre toate poveştile.

Adevăr sau ficţiune? Clarificări Am încercat să scriu un roman despre ce ar fi putut să se întâmple. Rămânând cât mai aproape cu putinţă de evenimentele istorice, m-am inspirat din experienţa mea profesională de psihiatru pentru a imagina lumile lăuntrice ale protagoniştilor mei, Bento Spinoza şi Alfred Rosenberg. Am inventat două personaje, Franco Benitez şi Friedrich Pfister, care să servească drept porţi spre psihicul protagoniştilor mei. Toate scenele în care aceştia apar sunt, desigur, fictive. Poate pentru că el însuşi a ales să rămână invizibil, se cunosc extrem de puţine lucruri certe despre viaţa lui Spinoza. Povestea celor doi vizitatori evrei, Franco şi Jacob, se bazează pe un scurt comentariu din prima biografie a lui Spinoza, unde e vorba despre doi tineri, rămaşi anonimi, care l-au provocat pe Spinoza la o discuţie cu intenţia de a-1 încuraja să-şi dezvăluie ideile eretice. în scurt timp, Spinoza a rupt legătura cu ei, după care ei l-au denunţat Rabinului Mortera şi comunităţii evreieşti. Nu se mai ştie nimic altceva despre cei doi — o situaţie cum nu se poate mai plăcută pentru un romancier — iar unii dintre exegeţii lui Spinoza pun sub semnul întrebării veridicitatea întregului incident. Cu toate acestea, e posibil ca acesta să se fi întâmplat. Lacomul Duarte Rodriguez, pe care l-am prezentat drept unchiul lor, şi care avea un cui împotriva lui Spinoza, este un personaj istoric real. Cuvintele şi ideile exprimate de Spinoza în disputa lui cu Jacob şi Franco sunt în mare parte luate din Tratatul teologico-politic. De fapt, pe tot parcursul romanului, m-am inspirat mult din acest text, din Etica şi din corespondenţa sa. Spinoza, în calitate de comerciant, este imaginat; e puţin probabil ca Spinoza să fi condus vreodată o afacere. Tatăl său, Michael Spinoza, avea o afacere de import-export de succes care, în momentul în care Spinoza a ajuns la maturitate, intrase în declin. Profesorul lui Spinoza, Franciscus van den Enden, a fost o personalitate extrem de interesantă, energică, deschisă la minte şi care, ulterior, s-a mutat la Paris, unde a fost în cele din urmă executat de Louis al XIV-lea deoarece complotase pentru răsturnarea monarhiei. Fiica sa, Clara Maria, este descrisă în aproape toate biografiile lui Spinoza ca un copil-minune, care, în cele din urmă, s-a căsătorit cu Dirk Kerckrinck, coleg de clasă cu Spinoza la Academia lui van den Enden. Din cele câteva lucruri cunoscute despre Spinoza, cel mai sigur este excomunicarea sa, şi am reprodus întocmai textul oficial al anunţului. Cel mai probabil, Spinoza nu a mai intrat niciodată în contact cu vreun evreu şi, desigur, prietenia sa cu evreul Franco e în întregime inventată. Mi lam imaginat pe Franco ca pe un om cu mult înaintea epocii sale, ca pe o întrupare timpurie a lui Mordecai Kaplan, un pionier din secolul XX al modernizării şi secularizării iudaismului. Fratele şi sora lui Spinoza au respectat interdicţia şi au întrerupt orice contact cu fratele lor. Rebeca, aşa cum am spus, a reapărut pentru puţin timp după moartea lui, încercând să revendice averea fratelui ei. Gabriel a emigrat pe o insulă din Caraibe şi a murit acolo de febră galbenă. Rabinul Mortera a fost o figură impunătoare în cadrul comunităţii evreieşti din secolul al XVIIlea şi multe dintre predicile sale încă există.

Practic, nu se ştie nimic despre reacţia emoţională a lui Spinoza faţă de alungarea din comunitatea sa. Descrierea reacţiei sale este în întregime fictivă, dar, în opinia mea, e un răspuns plauzibil la o separare radicală de toţi cei pe care i-a cunoscut vreodată. Oraşele şi casele în care a locuit Spinoza, partea cu şlefuirea de lentile, relaţia sa cu colegienii, prietenia cu Simone de Vries, faptul că a publicat anonim, biblioteca sa şi, în cele din urmă, circumstanţele morţii şi înmormântarea sa — toate acestea au un fundament istoric. Există o mai mare veridicitate istorică în partea care se petrece în secolul XX. Cu toate acestea, personajul Friedrich Pfister este în întregime fictiv, şi toate interacţiunile dintre el şi Alfred Rosenberg sunt inventate. Totuşi, din perspectiva felului în care înţeleg eu structura personajului Rosenberg şi starea psihoterapiei în secolul XX, toate interacţiunile dintre Rosenberg şi Pfister sar fi putut întâmpla. în fond, André Gide spunea: „Istoria este ficţiunea care s-a întâmplat. Ficţiunea este istoria care s-ar fi putut întâmpla". După cum spuneam în Prolog, într-un document (17b-PS) scris de către ofiţerul ERR (Oberbereichtsleiter Schimmer) care a confiscat biblioteca lui Spinoza, se spune că biblioteca i-ar putea ajuta pe nazişti să cerceteze „chestiunea Spinoza". N-am găsit nicio altă dovadă care să-i lege pe Rosenberg şi Spinoza. Dar asta ar fi putut să se întâmple: Rosenberg se credea filosof şi ştia, fără îndoială, că mulţi gânditori germani importanţi îl veneraseră pe Spinoza. Prin urmare, toate fragmentele care îi leagă pe Spinoza şi Rosenberg sunt fictive (inclusiv cele două vizite ale lui Rosenberg la muzeul Spinoza din Rijnsburg). în toate celelalte privinţe am încercat să descriu detaliile majore din viaţa lui Rosenberg cu precizie. Ştim din memoriile sale (scrise în timp ce era închis în timpul procesului de la Nüremberg) că fusese într-ade-văr „înflăcărat" la vârsta de şaisprezece ani de cartea scriitorului antisemit Houston Stewart Chamberlain. Acest fapt a inspirat întâlnirea fictivă a adolescentului Rosenberg cu directorul Epstein şi cu Herr Schafer. Detaliile mai generale ale vieţii ulterioare a lui Rosenberg se bazează pe informaţii istorice: familia sa, educaţia, căsătoriile, aspiraţiile artistice, experienţa din Rusia, încercarea de a se înrola în armata germană, evadarea din Estonia la Berlin şi München, apoi ucenicia cu Dietrich Eckart, ocuparea funcţiei de redactor, relaţia cu Hitler, rolul în puciul de la München, întâlnirea cu Hitler şi Houston Stewart Chamberlain, diversele funcţii naziste, scrierile sale, Premiul Naţional primit şi experienţa procesului de la Nüremberg. Am mai multă încredere în prezentarea vieţii lăuntrice a lui Rosenberg decât a lui Spinoza, întrucât am mult mai multe date culese din discursurile lui Rosenberg, din propriile scrieri autobiografice, precum şi din observaţiile altora. El a fost, întradevăr, internat de două ori la Clinica din Hohenlychen, trei săptămâni în 1935 şi şase săptămâni în 1936, din raţiuni care au avut de-a face, cel puţin în parte, cu probleme psihiatrice. Am reprodus întocmai scrisoarea de la medicul psihiatru Gebhardt către Hitler, care descria problemele de personalitate ale lui Rosenberg (în afară de ultimul paragraf fictiv, care îl vizează pe Friedrich Pfister). Dr. Gebhardt, la rândul său, a fost spânzurat în 1948 în calitate de criminal de război, din cauza experimentelor medicale realizate în lagărele de concentrare. Scrisoarea lui Chamberlain pentru Hitler este citată fidel. Toate titlurile din ziare, edictele şi discursurile sunt consemnate întocmai. încercările lui Friedrich de a face psihoterapie cu Alfred Rosenberg se bazează pe felul în care eu personal aş fi abordat sarcina de a lucra cu un

om precum Rosenberg.

Mulţumiri Le sunt recunoscător multor oameni pentru reflecţiile şi sugestiile făcute după citirea integrală sau parţială a acestui text: Stephen Nadler, Van Harvey, Walter Sokel şi regretatul Rudolph Binion, Rebecca Goldstein, Marianne Siroker, Alice van Harten şi membrii clubului literar Pegasus. Agentul meu, Sandy Dijkstra, m-a susţinut şi m-a ghidat neîncetat. Multe mulţumiri asistenţilor de cercetare, Kate McQueen, Moira van Dijk, Marcel Oden; lui Maureen Lilia, care a redactat primele versiuni a două dintre capitole; precum şi armatei de prieteni şi colegi generoşi care au răspuns cu bunăvoinţă cererilor mele pentru consultări: Stephan Alder, Zachary Baker, Robert Berger, Daniel Edelstein, Lazar Fleishman, Dagfin Follesdal, Joseph Frank, Deborah Hayden, Lija Hirsch, Daan Jacobs, Ruthellen Josselson, Regina Kammerer, Jay Kaplan, rabinul Patricia Karlin-Neumann, Molyn Leszcz, Pesach Lichtenberg, Miriam van Reijen, Aron Rodrigue, Abraham W. Rosenberg, Micha de Vries, Ori Soltes, David Spiegel, Daniel Spiro, Hans Steiner, Aivars Stranga, Carlo Strenger, Theo van der Werf, Hans van Wijngaarden, Simona van Wijngaarden-Bota şi Steven Zipperstein. Le sunt îndatorat în mod deosebit filosofilor Rebecca Goldstein şi Steven Nadler pentru că au fost nişte mentori generoşi. Conversaţiile mele cu Rebecca şi remarcabila ei carte, Trădându-l pe Spinoza, mi-au fost extrem de utile pentru a-1 înţelege pe Spinoza. Lucrările biografice şi de analiză ale lui Steven despre Spinoza mi-au fost, de asemenea, indispensabile. Am avut şansa formidabilă de a lucra cu Daniel Menaker, un redactor extraordinar, care mi-a permis să