Optiunile mele 9789736303128

Citation preview

ANDREI ROTH

OPŢIUNILE MELE

Copertă: Diana DIMA Redactor: George Gîlea Corector: Claudiu Lorand MAXIM Tehnoredactare: RCR PRINT

© Editura Hasefer a FCER Str. Maria Rosetti, nr. 17 Bucureşti 020481 – România Tel./Fax: 004-021.308.62.08 E-mail: [email protected] Pentru comenzi: [email protected] www.hasefer.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROTH, ANDREI Opţiunile mele / Andrei Roth ; trad.: Andrea Ghiţă ; ed. îngrijită de Maria Roth ; pref. de Lucian Năstasă. - Bucureşti : Hasefer, 2014 ISBN 978-973-630-312-8 I. Ghiţă, Andreea, trad. II. Roth, Maria (ed.) III. Năstasă, Lucian (pref.) 821.511.141-94=135.1

ANDREI ROTH

OPŢIUNILE MELE Traducere din limba maghiară de ANDREEA GHIŢĂ Ediţie îngrijită de MARIA ROTH Prefaţă de LUCIAN NĂSTASĂ Postfață de NICOLAE KALLÓS

Carte editată cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice

CUPRINS

Prefaţă .....................................................................

7

Dragoste și jumătate de moarte ............................... 12 I. Originea, adolescenţa şi primele alegeri .............. 55 II. Anul de tranziţie ................................................. 94 III. Anii de facultate ................................................ 123 IV. Anii cincizeci-şaizeci ......................................... 165 V. Anii şaptezeci–optzeci ........................................ 244 VI. Unde tirania domneşte… .................................. 319 VII. Tranziţia mult prea lungă ................................ 354 VIII. Identităţile mele ............................................. 426 Cuvânt de incheiere ................................................. 453 Postfață de Nicolae Kallós ...................................... 458 Album foto ............................................................... 461

5

PREFAŢĂ

Ideea de a oferi publicului o versiune în limba română a memoriilor lui Andrei Roth mi-a părut din capul locului un imperativ de prim ordin, ce ține pe de o parte de personalitatea autorului, a mediului academic în care a activat aproape șase decenii, de epoca în care i-a fost dat să trăiască, iar pe de alta de orizontul lui cultural, dar mai ales de tentația noastră firească de a cunoaște o „poveste de viață” în toată complexitatea ei. Pentru că autorul paginilor ce urmează a lăsat posterității o operă ce impresionează nu neapărat prin întindere, cât mai ales prin polivalență, de la sociologia culturii și a științei până la provocările post-comuniste de la noi în ceea ce privește multi- și inter-culturalismul, raportul dintre naționalism și democratism etc. În acest context, ispita de a înțelege resorturile intime ale unei gândiri mereu în pas cu necesitățile sociale, curiozitatea de a pătrunde în laboratorul unde s-au plămădit câteva direcții de reflecție originală atât în perioada postcomunistă, dar și înainte, este o pornire firească a celor ce se mai doresc a deveni „ființe culturale”. În vreme ce unii din contemporanii lui Andrei Roth și-au motivat derapajele profesionale anterioare lui 1990, invocând încorsetările ideologice, acesta a oferit lucrări ce ne impun și acum luare aminte: Axiologie și etică (București, 1968), Spre o sociologie a sociologiei (Cluj, 1975), Omul creativ (București, 1978), Individ și societate (București, 1986) și Shakespeare. O lectură sociologică (Cluj, 1988), pentru a le cita doar pe cele mai importante. Iar ceea ce a produs mai apoi dă măsura gânditorului Andrei Roth, prezent cu analizele sale tocmai în

7

dezbaterile ce frământau tot mai mult nu doar societatea românească, ci întreaga Europă centrală și răsăriteană. Așa se face că una din lucrările lui, de pildă, despre Naționalism sau democratism (Târgu Mureș, 1999), a stimulat mereu critica de întâmpinare, fiind invocată fără excepție ca unul din produsele intelectuale ce au mobilizat reflecția și au generat cadrul de înțelegere a unor concepte fundamentale pentru acest spațiu. Este de altfel o carte complexă, a cărei geneză o aflăm din memoriile de față, pentru că autorul dezvoltă propriile reflecții din perspectiva statutului de dublu „minoritar” (cultural-lingvistic și confesional), supus diverselor derapaje ideologice pe care le-a traversat de-a lungul existenței sale: antisemitismul, etnocentrismul, naționalismul. Deși Andrei Roth s-a declarat mereu ateu, nu-și ascunde însă puternica fibră evreiască, care pentru el a însemnat în primul rând memorie, cultură și tradiție. Este și motivul pentru care nu s-a definit niciodată în relație cu iudaismul, deși multe, chiar foarte multe l-au legat de acesta, măcar pentru faptul că tatăl său, farmacist de altfel, evreu neolog, a manifestat mereu o anumită fervoare religioasă, respectând prescripțiile rituale (mai puțin în ceea ce privește cașrutul), făcându-și zilnic cele două rugăciuni, frecventând sinagoga de sărbători, ferindu-se însă de a impune și altora exigențele pe care l-a rândul său le moștenise de la bunicii paterni ai lui Andrei Roth. De altfel, ispita religiozității a fost evitată de memorialist chiar și atunci când a trebuit să treacă printr-o școală israelită, în Aradul anilor 1940-1944, pentru că tentația autodidacticismului i-a oferit o solidă educație laică. De aceea s-ar putea vorbi despre Andrei Roth ca fiind unul din promotorii relativismului religios, extrem de tolerant cu convingerile altora, într-o vreme când mulți din congenerii săi intelectuali practicau un ateism agresiv.

8

Iar tot acest mecanism al formării de sine – într-o epocă de cele mai diverse activisme ideologice, de la sionism la marxism-leninism, chiar stalinism – este dezvoltat de Andrei Roth într-o logică socio-istorică pe care mai nimeni de la noi nu a reușit să o explice, poate doar cu excepția lui Egon Balas, în volumul său Voința de libertate1, într-o cheie în care a dominat activismul politic și mai puțin provocările propriu-zis intelectuale. Dar pentru faptul că i-am cunoscut pe ambii gânditori, Andrei Roth fiind predispus la ample dezvoltări în ceea ce privește analizele pe teme ideologice doar dacă îți plăcea mersul pe jos, iar Egon Balas explicând rațiunile diverselor sale opțiuni politice din temerea că prin scris nu a reușit întotdeauna să fie convingător, îmi pot permite acum să tălmăcesc ceea ce autorul cărții nu ne spune direct, pentru că scopul memoriilor de față nu este unul justificativ, ci pur și simplu un angajament față de posteritate. Iar acest ultim aspect rezultă tocmai din insistența lui Andrei Roth pe determinările sociologice și culturale ale epocii ce a traversat-o. În acest context, spre deosebire de alți memorialiști clujeni – Mircea Zaciu, David Prodan, Adrian Marino, Nicolae Mărgineanu ș.a. – Andrei Roth nu plătește „polițe”, deși se circumscrie unui mediu universitar ce a trăit într-o ardoare incontrolabilă pentru puterea politică și academică. Ne vorbește însă de oameni și evenimente din acest micro-univers cu o detașare de parcă nimic nu l-ar fi afectat, ceea ce de altfel sporește valoarea mărturiilor sale, ce vor deveni pe viitor o sursă indispensabilă oricărui demers istoriografic măcar din perspectiva trecutului Universității din Cluj în cele două etape importante ale ei, de până la 1959, dar mai ales de după. 1 Egon Balaș, Voința de libertate. O călătorie primejdioasă prin fascism și comunism, trad. Stela Tinney, București, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001.

9

Dar peste toate, semnificația majoră a cărții de față constă în putința celor ce s-au născut în post-comunism de a înțelege dintr-o sursă de prim rang seducția și forța exercitată de mesianismul laicizat al lui Marx și Engels în anii imediat următori celei de-a doua mari conflagrații mondiale. Astfel, asemenea multor altor tineri, deopotrivă marcați de singularitatea evreiască (devine sugestivă uimirea tânărului Roth când realizează că este „evreu”!) și confruntați cu naționalismul antisemit, autorul a căutat în socialism și în comunism o cale spre universal, spre emanciparea ființei umane pentru a depăși povara identitară. Numai că citind cu atenție această carte memorialistică, în asociere cu celelalte scrieri ale lui Andrei Roth (măcar cele citate de noi mai sus), vom constata nu fără uimire că deși autorul a activat profesional în plin regim comunist, fiind supus poverilor ideologice deja cunoscute, atașat într-o vreme catedrei de marxism-leninism, a trăit intelectual într-un soi de „extrateritorialitate”, regăsibilă extrem de vizibil în volumul său Shakespeare. O lectură sociologică, dar nu numai. Evident, s-ar putea spune că pentru un intelectual cu un orizont cultural atât de vast precum cel al lui Andrei Roth nu ar fi fost nimic mai ușor decât a impune contemporanilor și posterității o imagine controlată de el însuși. Poate fi și așa, însă dincolo de eventualele „cârcoteli” memorialistul oferă povestiri, scene de viață, reflecții politice, portrete, reflecții morale etc., pentru că reunește de fapt o poveste recapitulativă a existenței, bine ordonată, a unui om care a învățat („a tras”) multe lecții de-a lungul vieții. Este și motivul pentru care memoriile lui Andrei Roth constituie un model narativ, mult difert de altele ale congenerilor săi, și pentru că el nu dezavuează trecutul, nu crede că ar trebui să justifice

10

ceva, îndeosebi vechea lui „pasiune politică”, pe care eu aș sintetiza-o într-un soi „althussero-marxism”, de la care și astăzi avem ceva de învățat. Aşadar, departe de a fi o simplă reconstrucţie a biografiei sale, Andrei Roth rămâne un veritabil sociolog până și în „povestea” vieții sale, dându-ne măsura nu doar a evoluției de sine, ci și a colectivității în care a trăit, în ansamblul ei, fără a căuta artificii stilistice, fără a cultiva individualismul în dauna celorlalți, fără iluzionism ori mistificare a diverselor modele umane. Prin memoriile de față retrăim nu doar numeroase experiențe cât se poate de umane (dragostea, afectivitatea, violența, creativitatea, gândirea magică, funcționalitatea religiilor și a mitului etc.), ci coborâm în istorie prin viziunea unui gânditor ce a dobândit încă din adolescență mai multe moșteniri intelectuale care spre senectute au alcătuit pluralismul singular al lui Andrei Roth. Lucian Năstasă-Kovács

DRAGOSTE ŞI MOARTE PE JUMĂTATE

Ne-am căsătorit în 26 martie 1949. Era o zi însorită, aproape văratică. Am sărbătorit aniversarea căsătoriei de cincizeci de ori, uneori era o vreme plăcută, de primăvară, alteori mai rece, de sfârşit de iarnă. Niciodată nu am mai trăit o zi atât de senină, de luminoasă, ca cea cu care ne-a răsfăţat soarta în ziua cununiei noastre, cel puţin aşa mi-o amintesc eu, ceea ce nu e sigur, din cauza vârstei mele înaintate… Deşi Terike o vedea la fel şi o rememoram la unison cu prilejul fiecărei aniversări! Încep scrierea acestor rânduri în ziua primei aniversări a căsătoriei pe care o petrec în solitudinea văduviei, relatând întâiaşi dată în scris despre problemele mele cele mai personale şi, mai ales, despre Ea, respectiv despre mine în relaţie cu Ea. Mărturisire şi reflecţie deopotrivă, despre lucrurile care ţin de esenţa vieţii mele şi nu numai. În cartea mea despre Shakespeare (1983, 1988) [Shakespeare szociológiai olvasatban, Kriterion 1983; Shakespeare, o lectură sociologică, Dacia, 1988 ], dezvoltam ideea că pe axa celor mai mari, celor mai impresionante drame ale literaturii universale, se regăsesc două teme principale: iubirea şi puterea, restul fiind derivatele şi subordonatele acestora şi au o importanţă secundară. Toate acestea întâmplându-se astfel în piesele de teatru, întrucât cele două, luate fiecare în parte sau împreună, constituie miza tuturor ambiţiilor şi bătăliilor vieţii. Ce ignorant eram! Astăzi, din nefericire, ştiu ceea ce atunci nu înţelegeam: cea de a treia temă esenţială este moartea. Nu a noastră, pentru că ea nu

12

ţine de viaţa noastră, ci o anihilează. Şi nici a tuturor rudelor, prietenilor sau cunoştinţelor, pentru că toate acestea, chiar dacă sunt dureroase, până la urmă pot fi depăşite, acceptate ca atare, şi viaţa merge înainte. Însă dispariţia Perechii, a celei care face parte integrantă din sinea noastră, ne schilodeşte viaţa în aşa măsură, încât încetăm să mai fim vreodată ceea ce am fost. 1. Dragostea Fără alteritate nu există particularitate. Fără răspuns cuvântul omenesc este inutil. Fără pereche omul nu este un om întreg. Pentru a explica puterea dragostei, Platon pune următoarea poveste în gura unuia dintre personajele Banchetului: La începutul vremurilor omenirea nu avea două genuri, ci trei: bărbaţi, femei şi androgini, adică fiinţe bisexuate sau hermafrodite. Toate cele trei genuri erau alcătuite din fiinţe întregi cu câte două perechi de mâini şi picioare şi având capul rotund cu câte un chip pe fiecare parte. „Forţa şi îndrăzneala lor erau cumplite, iar gândirea cutezătoare. Îi sfidau chiar şi pe zei…” 2. Zeii voiau să înfrâneze cutezanţa oamenilor fără însă a-i nimici pentru a nu se lipsi de ofrandele lor. Modalitatea de stăvilire fu găsită de Zeus care o şi duse la îndeplinire: pur şi simplu despică fiecare pereche înjumătăţindu-le puterea şi îndoindu-le numărul. Fiinţele omeneşti înjumătăţite au fost cuprinse de dor, fiecare simţind o atracţie de neoprit faţă de jumătatea pierdută: jumătăţile masculilor îşi căutau înfrigurate cealaltă jumătate; aceştia aveau să devină bărbaţii homosexuali; jumătăţile 2

Traducere din maghiară a citatului utilizat de autor (Platon, A lakoma [Banchetul] 190B, traducere din original de Zsigmond Telegdi, IKON, 1994). Versiunea română a originalului: „Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel încât s-au încumetat să-i înfrunte şi pe zei”. (Platon, Banchetul 190b, traducere Petru Creţia, Humanitas, 2011).

13

femeilor aveau să alcătuiască „iubitele din Lesbos”, în timp ce jumătatea bărbătească şi cea femeiască a androginilor tânjeau una după alta, căutându-se. „Iar atunci când cineva îşi găseşte (…) cei doi sunt fermecaţi de minunata euforie a prieteniei, ataşamentului şi iubirii, şi nu mai vor să se despartă nici măcar pentru o clipă. Ei vor rămâne împreună până la sfârşitul vieţii”3. Se spune că la baza acestui fragment din Platon se află mituri ancestrale, deşi nu despre asta e vorba. Povestea nu e relatată de un preot sau de un filosof, ci de un poet, mai exact de Aristofan, autorul comediilor; de la el aud pentru prima dată partenerii de dialog o poveste de el inventată – încadrată într-un context mitic – care prezintă într-un mod extrem de sugestiv istoria despre eterna căutare a perechii, despre dorinţa nestinsă care o însoţeşte, precum şi despre suprema, incomparabila bucurie a întâlnirii. Chiar dacă povestea dragostei este pusă în gura lui Aristofan, „argumentarea” şi „tâlcuirea” iubirii cu această metaforă poetică îi aparţin lui Platon însuşi. Care nu uită să completeze că oamenii nu pot nici să-şi motiveze şi nici să-şi explice iubirea: „…n-ar putea spune ce aşteaptă unul de la celălalt…”4 pur şi simplu vor să fie împreună, să se unească desăvârşit, pe cât posibil pentru totdeauna. 3

Traducere din maghiară a citatului utilizat de autor: Platon, A Lakoma [Banchetul] 192B,C traducere din original de Zsigmond Telegdi, IKON, 1994). Versiunea română a originalului : „Când norocul scoate în cale cuiva… propria sa jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea lui nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec, aşadar, întreaga viaţă împreună.” (Platon, Banchetul 190b, traducere Petru Creţia, Humanitas, 2011) (n.t). 4 Traducere din maghiară a citatului utilizat de autor: Platon, A Lakoma, [Banchetul] 192C traducere din original de Zsigmond Telegdi, IKON, 1994). Versiunea în română a originalului: „…deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt… ”.(Platon, Banchetul 190b, traducere Petru Creţia, Humanitas, 2011) (n.t).

14

Viziunea lui Platon în această chestiune este foarte modernă. El nu stigmatizează relaţiile homosexuale, ci socoteşte că ţin de natura umană. (Ba mai mult, în text apar şi rânduri care glorifică iubirea dintre bărbaţi.) Totuşi, după părerea mea, categoriile de bază ale speciei umane sunt cele două genuri, iar esența desăvârşirii umane este întâlnirea dintre doi oameni de sexe diferite şi euforia unirii lor. Vehiculul acestei uniri este cel mai nobil sentiment omenesc: iubirea. După cum scriam mai sus, potrivit lui Platon dragostea nu poate fi argumentată, explicată. Nu pot să-mi explic nici eu, să motivez de ce m-am îndrăgostit tocmai de această fată, dintre toate celelalte. Am cunoscut şi alte fetişcane frumoase, atrăgătoare, inteligente şi cuminţi, dar am ales-o pe ea, pe Terike a mea. Toată lumea îşi caută perechea, dar puţini au şansa de a o găsi pe aceea care le este sortită cu adevărat. Viaţa celorlalţi rămâne pentru totdeauna neîmplinită. Unii cred că şi-au găsit perechea, amăgindu-se, pentru un răstimp, că sunt fericiţi, ca mai apoi să se dovedească că celălalt nu s-a adaptat, nu s-a putut adapta legăturii, nefiind jumătatea cea adevărată. De obicei de aici se nasc complicaţii dureroase. Eu am avut norocul uriaş şi rar, de a-mi găsi foarte devreme perechea unică şi adevărată. Ca dovadă, alegerea mea, alegerea noastră a fost definitivă. Nu-s jucăria Vremii, chiar de curmi Cu coasa ei obraz sau buze reci Nu scad în ore sau în săptămâni, Statornicesc întocmai până-n veci. (Shakespeare, sonetul CXVI, traducere Laurean Mihai Gherman)

Dragostea este iraţională, e o atracţie, o dorinţă în stare, uneori, să desfacă relaţii sociale fundamentate

15

pe argumente raţionale. Atracţia sexuală, una dintre componentele sale (nu singura, dar una foarte puternică) are rădăcini şi mecanisme profunde, instinctuale. Însă atracţia sexuală despuiată de veşmintele omeneşti nu înseamnă dragoste înţeleasă în plenitudinea şi nobleţea ei. Simpla atracţie sexuală este cu atât mai mult „jucăria vremii”, scapără iute, arde cu flacără unduitoare şi se stinge repede. Această atracţie se poate orienta către orice individ al sexului dorit, acceptabil (ca fiinţă biologică), cu atât mai mult cu cât dispune de însuşiri sexuale mai atractive. Şi niciun om nu e scutit total de un astfel de magnetism, iar cel care afirmă contrariul despre sine nu face altceva decât să mintă (chiar şi pe sine). Nu există dragoste lipsită de atracţie sexuală, însă simpla atracţie sexuală nu e dragoste. Atracţia depersonalizată nu are nimic cu iubirea, fiind o flacără ocazională care se aprinde repede şi se stinge curând, poate frige, dar nu e în stare să lumineze. Îşi schimbă cu uşurinţă ţinta pentru că, în ultimă instanţă, partenerul este privit ca un obiect menit să satisfacă dorinţele proprii, nu o persoană, un om întreg; subiectul fiind interesat doar de însuşirile sexuale ale celuilalt, la fel ca atunci când te foloseşti de „serviciile” unei prostituate. În cazul unei pervertiri totale (utilizată ca atare şi în comerţul societăţii postmoderne) devine un obiect fizic – precum o femeie gonflabilă care poate stârni fantezia – fiind de folos pentru obţinerea unei satisfacţii sexuale momentane. Avem şi relaţii umane impersonale în care de obicei nu ne interesează trăsăturile umane generale ale celuilalt, ci doar una dintre ele şi eficienţa acesteia. Dacă urc într-un autobuz sau taxi, sunt interesat doar de faptul ca şoferul să mă ducă la destinaţie în siguranţă şi cât mai repede, dar calităţile sale omeneşti îmi sunt total indiferente. Relaţiile noastre umane sunt alcătuite dintr-o reţea

16

de legături personalizate în grade diferite. Şi atracţia sexuală poate fi mai mult sau mai puţin personalizată. În schimb, dragostea este complet personalizată, fiind o atracţie centrată pe un individ aparținând genului dorit, privit ca un om întreg, cuprinzând toate caracteristicile şi valorile sale. De fapt, dragostea este relaţia umană personalizată în cel mai mare grad, chiar mai mult decât relaţia părinte-copil întrucât se bazează şi este întreţinută de alegerea şi voinţa proprie. După cum spuneam este iraţională, dar are şi componente raţionale. Valoarea estetică a persoanei este și ea mai mult decât frumuseţea fizică, întrucât cuprinde nu numai estetica trupului şi a ţinutei, ci şi a comportamentului. Dragostea descoperă şi apreciază şi celelalte însuşiri esenţiale ale persoanei iubite, ca de pildă atitudinea morală, intelectul, cultura şi nu în ultimul rând capacitatea creatoare. Datorită specificului său total personalizat, dragostea se apropie cel mai mult de prietenie. În textul platonian la care am făcut referire se poate citi „de prietenie, de sentimentul apartenenței şi al dragostei” (sublinierea particulei şi îmi aparţine. A. R.). Părerea mea modestă (sau poate tocmai lipsită de modestie) diferă de cea a ilustrului maestru: eu consider că prietenia nu este o anexă ataşată iubirii, ci este o parte organică, vitală a acesteia. Ştiu foarte bine că e aproape imposibil să găseşti formula unui sentiment omenesc atât de complicat ca cel despre care vorbesc, dar am s-o scriu, riscând să-mi atrag tot oprobiul cuvenit actului simplificării: dragostea = atracţie sexuală + prietenie. Ea nu echivalează cu nici unul dintre termeni luaţi în parte, ci doar cu însumarea lor. Nu afirm că este o formulă general valabilă, dar mărturisesc cu convingere că în cazul meu, al nostru, s-a validat. Atracţia sexuală este iraţională. Şi prietenia are aspecte legate de o atracţie inexplicabilă şi imposibil de

17

argumentat, dar este bazată totuşi pe o alegere raţională, conştientă, care corespunde unor criterii de valoare. Dintre versurile latine medievale ale Carminei Burana, de Carl Orff, există câteva pe care le citam adesea: Ama me fideliter Fidem meam nota De corde totaliter Et de mente tota. Ultimele două fiind cele esenţiale : iubeşte-mă cu inima şi mintea întreagă, în aceeaşi măsură. Formula magică a iubirii noastre era îmbinarea optimă între simţire şi raţiune. * Când ne-am cunoscut Ea avea cincisprezece ani şi eu şaisprezece. În primul an ne urmăream timizi, de departe. Un an mai târziu, la sfârşitul verii lui 1944, pecetluiam o alianţă care nu avea să se rupă niciodată. Bărbatulcopil vede în femeia-copil în primul rând, fireşte, feminitatea pe cale să înflorească. Iubirea, idila noastră de copii, a devenit curând dragoste în toată plenitudinea ei, rezistând încercărilor tinereţii, vârstei mature şi îmbătrânirii, păstrând tot timpul echilibrul celor două elemente pomenite mai sus. Din prima tinereţe şi până în ultimele timpuri (până când boala mortală a ţintuit-o de pat) ne-am iubit nu numai cu iubire, ci şi cu dragoste, căutând cea mai deplină apropiere fizică a celuilalt, rămânând mereu şi cei mai buni prieteni. Doream să ne trăim viaţa potrivit principiului enunţat de Goethe – des Lebens ernstes Führen5 – un principiu 5 Conduita serioasă a vieții, vers din poezia Dichtung und Wahrheit a lui Goethe: „Von Vater hab ich die Statur, / Des Lebens ernstes Führen/ Von Mütterchen die Frohnatur/ Und Lust zu Fabulieren.”

18

foarte apropiat de exigenţa exprimată de poetul Attila József6: „să munceşti precis, frumos…”. Celălalt element al principiului lui Goethe Lust zum Fabulieren, l-aş traduce foarte liber prin bucuria artei şi jocului. Întreaga viaţă am muncit din plin, dar am savurat şi bucuria oferită de artă şi ne-am jucat… Ne-am jucat, fără încetare, în doi. Asupra acestui subiect am să mai revin. Un lucru e sigur, nu ne plictiseam niciodată împreună; nici măcar o oră, nici o secundă. Ani de zile „i-am făcut curte”, răstimp în care ne-am format, ne-am şlefuit, ne-am îmbogăţit relaţia. Peste mai puţin de cinci ani, în vara anului 1949, aveam să ne căsătorim, atunci când amândoi ne convinsesem de soliditatea şi desăvârşirea relaţiei noastre. * În timpul războiului, în cercul nostru de cunoştinţe prietenia juca un rol special. La vârsta de paisprezece – cincisprezece ani, între băieţi, s-a creat un grup de cinci prieteni foarte ataşaţi. Eram colegi de şcoală şi de clasă şi ne petreceam împreună tot timpul, ne împărtăşeam toate gândurile şi ne împărţeam bunurile modeste; neam elaborat împreună – războiul continua! – strategia de supravieţuire, dar şi planurile de carieră care mai târziu aveau să se dovedească parţial iluzorii, parţial realizabile. Pe unul din grup l-am pierdut de timpuriu, însă grupul de patru, care a rămas, s-a păstrat până astăzi deşi suntem risipiţi în cele patru vânturi. Ţinem legătura şi dacă ne întâlnim arareori, discutăm ca şi cum abia ieri ne-am fi despărţit pe malul Mureşului. Şi Terike avea un astfel de grup de prietene. Curând cele două cercuri au interferat. Terike a rămas până la sfârşit prietenă devotată 6 Attila József (József Attila, 1905-1937), poet maghiar al cărui lirism cu tentă socială s-a bucurat de un mare renume mai ales după prematura moarte tragică a acestuia.

19

a prietenilor mei, la fel cum soţiile prietenilor mei îmi poartă şi astăzi prietenie. Ba mai mult, după ce prietena cea mai bună a lui Terike, mamă a trei copii, s-a stins din viaţă la o vârstă relativ tânără, soţul ei – care nu făcuse parte din cercul nostru iniţial de prieteni – a devenit un prieten apropiat. S-a recăsătorit şi apoi şi cea de a doua soţie s-a împrietenit cu noi, adică – după cum spunea Terike – „a moştenit” prietenia. Şi o precizare care îşi are locul aici: nici în tinereţe şi nici mai apoi, niciodată nu s-a întâmplat ca cineva din cercul de prieteni să pună ochii pe partenerul sau partenera altcuiva. Prietenia este una dintre cele mai nobile relaţii umane, însemnând mult mai mult decât legăturile dintre amicii de ocazie, camarazi sau colegi. Are o încărcătură emoţională profundă îmbinată cu sentimentul edificării şi asumării unei comunităţi; o comuniune spirituală şi intelectuală, idealuri şi afinităţi comune. Prietenia este alianţa celor egali; o prietenie impusă pe şefie sau bazată pe subordonare nu poate fi altfel decât prefăcută. Încrederea ţine şi ea de esenţa prieteniei. În momentul în care ţi-a fost înşelată încrederea, s-a terminat şi cu prietenia. Dincolo de atracţia imposibil de exprimat în cuvinte, relaţia noastră a însemnat şi o prietenie profundă pe care am cultivat-o şi am preţuit-o pe tot parcursul vieţii. Uneori Terike îmi semnala că are să-mi comunice ceva important, adresându-mi-se pe un ton şăgalnic-solemn cu apelativul „dragă prietene!”. * Povestea tinereţii noastre, încadrată de relaţia specială dintre noi doi, dar și de cercul nostru de prieteni, constituie un adevărat Bildungsroman, în ambele sensuri ale cuvântului Bildung: ea urmăreşte atât maturizarea,

20

formarea noastră ca oameni, cât şi autoperfecţionarea, edificarea personalităţilor noastre. În primii ani nu prea aveam posibilitatea de a frecventa concerte sau muzee, dar citeam cu nesaţ literatura beletristică, citeam şi recitam poezii, ascultam muzică simfonică de pe plăci de gramofon şi răsfoiam albumele de artă. Ne-am educat să preţuim valorile, să respectăm cunoaşterea, devotându-ne unei concepţii despre lume – diferită de cea a părinţilor noştri – bazată pe datele științei și pe viziunea liber-cugetătoare asupra lumii, străduindu-ne împreună să ne construim, să ne şlefuim atât propriile personalităţi, cât şi relaţia care ne unea. Căsătoria părinţilor lui Terike nu era reuşită. Părinţii ei – doi oameni foarte valoroşi, fiecare în parte – o iubeau foarte mult pe Ea, iubindu-se mai puţin unul pe altul. În copilărie şi adolescenţă a suferit mult din pricina conflictelor de acasă, motiv pentru care voia să se îndepărteze cât mai mult de modelul familiei în care s-a născut. Părinţii mei se iubeau şi se prețuiau reciproc, însă îmi displăcea modelul de convieţuire monotonă pe care mi-l ofereau. Împreună cu Terike am elaborat modelul de căsnicie pe care ni-l doream noi. Părinţii Ei erau medici; tatăl meu era farmacist; toţi trei făcând parte din prima generaţie de intelectuali. Erau specialişti de prima mână în domeniile lor, dar nu erau deosebit de cultivaţi în alte domenii şi nici foarte interesaţi de cele petrecute în lumea largă. Mama mea era casnică, nu obţinuse vreo diplomă de absolvire şi nu se calificase în nicio profesiune. Ocupaţia ei de bază era să prepare masa de prânz şi cina şi să-şi aştepte soţul să vină acasă de la slujbă. Nici nu prea aveau ce discuta împreună în afara grijilor de zi cu zi şi de micile bucurii ale vieţii. Părinţii lui Terike nu aveau avere, dar erau înstăriţi; în casa părinţilor mei domnea mai degrabă sărăcia. În

21

aceste condiţii exista o oarecare „diferenţă socială” între noi, dar nici unul nu-i acordam importanţă (doar mama lui Terike, din păcate). Dincolo de aceste deosebiri „fundalul social” de la care am pornit era acelaşi: amândoi proveneam din rândul evreimii din clasa mijlocie, de limbă maternă şi cultură maghiară – deşi din straturi diferite ale acesteia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când ne-am cunoscut, ne-am îndrăgostit şi ne-am împrietenit legându-ne destinele, trăiam împreună în umbra morţii. Ne-am ales unul pe altul şi am ales împreună drumul acţiunii sociale. Alegerea partenerului a fost bună, dar calea aleasă s-a dovedit rea. A fost oare o alegere proastă ? În orice caz ne-a condus într-o fundătură. E discutabil însă, dacă în condiţiile de atunci noi am fi putut opta pentru altceva. Un lucru e sigur, alegerea noastră de atunci a fost făcută cu conştiinţa curată şi cu bună intenţie. În sociologia modernă se foloseşte termenul de path dependence – dependenţa de potecă, de drum, fie că a fost ales de tine, fie că te-au îndreptat alţii să-l urmezi pentru un răstimp mai lung sau mai scurt. Adevărul acestei idei l-am experimentat atât ca sociolog, cât şi ca drumeţ pe cărări de munte. Esenţial este că până la urmă poţi şi trebuie să alegi responsabil, iar după ce ai reflectat asupra lucrurilor trebuie să părăseşti poteca rea şi să cauţi una nouă. Nu doresc să intru aici în detaliile şi nuanţele dezvoltării noastre politico-ideologice (această scriere referindu-se strict la viaţa noastră particulară), ci doar să menţionez că amândoi am urmat poteca rea, amândoi ne-am dat seama de eroarea comisă şi tot amândoi am căutat şi am găsit calea cea nouă. Lucrul cel mai important este că n-a existat niciodată nici cea mai mică diferenţă între opţiunile sau atitudinea noastră în ceea ce priveşte problemele de viaţă esenţiale.

22

Amândoi ne doream o relaţie de cuplu diferită de cea din familiile noastre. Şi am şi creat-o. Am atins un statut superior părinţilor noştri, ne-am elaborat un mod de viaţă cu orizonturi mai largi, o existenţă mai diversă şi aducătoare de mai multă bucurie. Dragostea noastră s-a îmbogăţit. Repet: dragostea este relaţia interpersonală cea mai personalizată. Şi dacă lucrurile stau astfel – şi stau – atunci valoarea şi bogăţia ei este în funcţie de valorile, de bogăţia sufletească a celor doi îndrăgostiţi. Ne-am creat un mod de viaţă care viza performanţa, amândoi trebuind să facem faţă provocărilor profesionale ale carierei alese, să ne dovedim competenţa, să realizăm ceva. Dacă am realizat ceva în viaţă, am făcut-o în primul rând pentru a vedea aprecierea din privirea Ei. Iar Ea m-a recompensat întotdeauna din plin. Personalitatea ei era etalonul pentru mine. Şi m-am străduit nu numai în tinereţe, ci pe tot parcursul vieţii, să fiu demn de omenia Ei, ca eul meu să fie demn pentru a se potrivi perfect cu al Ei. * Când am împlinit cincizeci de ani I-am scris o scrisoare de dragoste. Trecând pragul statutului de vârstnic, o vedeam în toată strălucirea frumuseţii Ei. Am citat aceste versuri: Pe Tine, Eu al meu, te voi cânta, Pictându-mi vârsta cu lumina ta. (Shakespeare, Sonetul LXII, trad. Teodor Boşca)

La cea de a şaptezecea aniversare mi-a scris Ea o scrisoare de dragoste, în care povestea despre începutul ludic al relaţiei noastre şi de felul cum aveam să

23

înfruntăm viaţa împreună. Şi a continuat: „în ciuda tuturor vicisitudinilor cred că ai avut parte de ceva ce nimeni nu-ţi poate lua: de iubire, ba mai mult, dragoste. Care nu este doar a ta, e a noastră şi nu se stinge. Dragostea care ţi-a luminat cei 70 de ani de viaţă. Da, 70, pentru că cei 16 ani dinainte de a ne fi cunoscut au fost un somn în care DEJA visai la dragoste”. 2. Căsătoria În septembrie 1998, cu prilejul ultimei noastre călătorii în occident, am poposit din nou, două zile, la Viena. Ca de fiecare dată, ne-am dus la Kunsthistorisches Museum vizitând, în afara tuturor comorilor deja cunoscute – dintre care colecţia lucrărilor lui Breughel ne-a oferit impresiile cele mai profunde – şi o expoziţie temporară de artă egipteană. Privirea ne-a fost captivată de o sculptură la care am revenit de trei ori. Lucrarea cioplită în piatră cu trei milenii în urmă, de un meşter anonim, reprezenta un cuplu. Bărbatul şi femeia stăteau demni şi neclintiţi, strâns lipiţi unul de altul; amândoi priveau drept înainte, nu unul către celălalt, aşa cum era uzanţa în reprezentările din arta egipteană antică, însă femeia îl ţinea pe bărbat de după umeri cu un gest de nesfârşită tandreţe, extrem de sugestiv, exprimând ataşamentul profund şi ocrotirea. Nu bărbatul îmbrăţişa femeia, ci femeia îşi îmbrăţişa soţul; sexul „slab” îşi ocrotea perechea. Descoperisem modelul căsniciei frumoase. Cuvântul Feleség [soţie, în traducere exactă – însuşirea de a fi jumătate] pare să fie unic şi oglindeşte minunata inventivitate a limbii maghiare. Din câte ştiu, în nicio altă limbă nu are echivalent, în orice caz în familiile lingvistice europene (de sorginte latină, anglosaxonă, slavă). Sposa, épouse şi femme, jena, wife, Frau şi Gemahlin, reflectă relaţia de cuplu, fără însă a

24

acoperi în întregime sensul cuvântului maghiar. E drept că în engleză există expresia my better half – jumătatea mea mai bună. Cuvântul din limba maghiară este lipsit de vreo judecată de valoare, femeia mea nefiind „mai bună” sau „mai rea”, este pur şi simplu jumătatea mea, jumătatea sinelui meu. Cred că acest cuvânt este cel mai potrivit pentru a exprima concepţia platoniană prezentată anterior. Să nu exagerăm totuşi, nici limba maghiară nu exprimă o mentalitate egalitară neştirbită: femeia este jumătatea bărbatului, dar bărbatul – cel puţin după un cuvânt mai vechi, dar aflat în uz este al ei stăpân sau domn [în limba maghiară „az ura”], care nu este egalul persoanei ei, ci are o poziţie superioară, fiind cel care-i porunceşte. Există şi o formă mai democratică corespunzătoare expresiei soţul meu, anume férjem – asemeni franţuzescului mon époux, englezescului my husband, sau nemţescului mein Mann – adică bărbatul femeii. Dar nici în această ipostază nu este jumătatea ei7. În zilele noastre se vorbeşte mult despre căsătoria modernă. Adesea pe un ton ironic, prin calificativul modern subînţelegându-se căsătoria instabilă, uşor destrămabilă, care nu pune prea mult preţ pe normele morale, neîmpovărată cu simţul responsabilităţii, în comparaţie cu mariajul de „modă veche”. După opinia mea modernitatea unei căsătorii rezidă în democraţia ei internă, fiind o alianţă încheiată pe baza egalităţii sociale totale a partenerilor. Iată de ce eu eram doar soţul lui Terike, niciunul dintre noi utilizând cuvântul stăpân. M-a luat de soţ, nu de stăpân. Din prima clipă ne-am creat o relaţie de cuplu democratică, trăind astfel până în ultima clipă. Ea era jumătatea mea, iar eu jumătatea 7 Cuvintele românești de soț-soție exprimă ideea de pereche, dar, cum explică autorul, în limba maghiară expresia se folosește doar pentru genul feminin, nu și pentru cel masculin.

25

Ei. Această înjumătăţire a fost simetrică de la început şi a rămas aşa. * Este căsătoria o instituţie bună? La fel ca în formula churchilliană pentru democraţia politică: nu este bună, fiind totuşi cea mai bună dintre toate celelalte modalităţi de convieţuire elaborate de omenire în acest scop. Nu este cea mai bună şi doar pentru faptul că e perfectibilă. Iar singura formă modernă (chiar postmodernă) de îmbunătăţire o constituie democratizarea consecventă a relaţiei de cuplu oficializate. Un mariaj prost nu convine nici uneia dintre părţi. O situaţie descrisă foarte bine de sintagma lui Sartre „l’enfer, c’est l’autre”. Acest lucru e valabil cu siguranţă, o pereche rea e iadul pe pământ. Căsătoria este o relaţie închisă, care condamnă la convieţuire zilnică doi indivizi iremediabil diferiţi. Diferenţele sunt mult mai suportabile de la distanţă decât în proximitatea de zi cu zi. Căsătoria nu este alcătuită doar din zile de sărbătoare, ci mai ales din zile obişnuite. Nu există o căsătorie ideală, şi doar pentru faptul că nu există nici femei ideale şi nici bărbaţi perfecţi. Fiecare dintre noi are metehne şi gărgăuni şi cu toţii suntem iritaţi mai ales de cele ale oamenilor din preajma noastră. Cel mai supărător lucru din relaţia noastră, sursa tuturor neînţelegerilor, era înclinaţia Ei către dezordine (ereditară sau moştenită de la mama?) şi pedanteria mea – din păcate – maniacală. Nu voia să se obişnuiască să pună la loc obiectele după utilizare, motiv pentru care tot timpul căuta câte ceva; eu găsesc şi cu ochii închişi obiectele mele dacă cineva nu le mută din loc, pentru că fiecare dintre lucrurile mele îşi are locul stabilit la milimetru. Pedanteria absurdă şi dezordinea boemă nu fac casă bună şi această nepotrivire ne-a însoţit

26

întreaga viaţă. Pentru a suporta diferenţele dintre noi nu aveam altă cale decât să ne iubim. Instituţia căsătoriei pretinde de la ambii parteneri compromisuri repetate, mai mici sau mai mari, mai exact toleranţă, suportarea lucrurilor neplăcute… În asta constă latura ei „proastă”, iar dragostea este singura motivaţie a acceptării unui compromis fără a fi lezată personalitatea omului. În aceste condiţii este valabilă şi forma contrară a sintagmei lui Sartre: infernul este absenţa celuilalt, a partenerului bun, o aserţiune după Sartre pe care o parafrazez astfel: mais elle, elle était mon paradis. Simt că pot să declar cu toată responsabilitatea: căsătoria noastră nu a fost ideală, dar a fost cea mai bună dintre cele posibile. * Fidelitatea este considerată drept primul şi cel mai important criteriu al unei căsătorii bune. Şi eu sunt de aceeaşi părere cu menţiunea că nu neapărat fidelitatea în ceea ce priveşte relaţiile sexuale. După cum spuneam ceva mai înainte, un bărbat cu instincte sănătoase nu poate rămâne indiferent faţă de atracţia celuilalt sex. Cine afirmă contrariul nu este sincer, poate nici măcar faţă de sine. Trebuie să recunosc că nici eu nu închideam ochii în faţa nurilor feminini. În anii tinereţii – demult, acum vreo patruzeci-cincizeci de ani – se întâmpla să cad pradă ispitei; prilejul naşte hoţul. (Vorbesc de seducţie în general şi nu de vreo persoană seducătoare, nedorind să trec povara răspunderii pe umerii altora şi nici să fac referire la cineva anume.) Însă îmi impusesem o limită pe care nu am trecut-o niciodată: aveam mare grijă să n-o ofensez pe Terike, să n-o fac să sufere pentru că Ea a fost întotdeauna cea mai importantă pentru mine.

27

Mărturisesc cu cea mai profundă sinceritate că nici astăzi nu am habar dacă în viaţa Ei a existat vreun alt bărbat. Probabil că nu, dar nu pot fi niciodată sigur de acest fapt, pentru că a fost o fată şi o femeie frumoasă, atrăgătoare; specificul muncii ei o făcea să petreacă mult timp în afara casei, să întâlnească tot felul de oameni, astfel încât nu de ocazii ar fi dus lipsă. Un lucru e sigur: niciodată nu s-a comportat în aşa fel încât să mă simt ofensat sau să-mi provoace suferinţă. De altfel, nici nu am discutat vreodată despre ideea că unul dintre noi ar putea să aibă relaţii intime cu altcineva. Eram încredinţaţi cu desăvârşire că niciodată nu ne vom părăsi unul pe altul. Ideea despărţirii nu ne-a trecut prin minte, niciodată. * Am rămas alături la rău şi la bine. Le-am spus intenţionat în ordine inversă, pentru că e mult mai greu să fii alături la rău, decât la bine. Şi nu doar la nivelul declaraţiilor, ci al faptelor prin care am dovedit, nu o dată, această solidaritate. Iată cum s-a manifestat faţă de celălalt fidelitatea care a stat la baza căsniciei noastre. În 1950 când eram tânăr asistent universitar – eram căsătoriţi de un an – au vrut să mă trimită în Uniunea Sovietică, la aspirantură [stagiu pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţe]. Ceea ce pe atunci echivala cu o trambulină sigură în cariera universitară. Am refuzat, nevrând să petrec trei ani departe de Terike. Nu a fost un pas lipsit de riscuri. Nu mi s-a tăiat capul, doar avansarea mi-a fost frânată câţiva ani de zile. În anul următor au vrut s-o trimită pe Ea, dar a refuzat fără să ezite. Nu a suferit vreo retorsiune, dar niciodată după aceea nu a mai avut o şansă la fel de mare de a se realiza profesional. Terike era medic, considerându-şi profesiunea drept o vocaţie şi o

28

misiune. Şi era un medic excelent, lucru pe care nu-l afirm eu, ci l-au constatat toţi cei care au întâlnit-o în această calitate. A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj, cu rezultate de excepţie, într-o promoţie din care aveau să iasă cel puţin o duzină de profesori universitari clujeni şi bucureşteni. Din punct de vedere profesional făcea parte din această elită, lucru recunoscut şi de colegii ei ajunşi pe culmile profesionale. A promovat cu cea mai mare medie atât examenul de medic specialist, cât şi pe cel de medic primar, însă nu i-a fost dat să obţină un post în învăţământul superior sau într-o clinică universitară, deşi s-a prezentat la mai multe concursuri, la care însă nu avea să reuşească. Analizând retrospectiv situaţia, eşecul ei a avut trei cauze. Colegii mai sus pomeniţi, pe lângă competenţa profesională excepţională mai aveau încă două calităţi care Ei îi lipseau: erau majoritari, în timp ce Ea era o „dublă minoritară”, şi aveau „origine sănătoasă”, provenind cu precădere din familii de ţărani, în timp ce Ea avea origine mic-bugheză. Cea de a treia cauză depindea însă de ea: în anii de mai târziu obligaţiile familiale nu i-au permis să se expună la competiţia şi concurenţa pe care le presupunea o carieră universitară. După ce şi-a luat examenul de medic specialist cu cea mai bună medie – la un concurs naţional desfăşurat la Bucureşti – a putut „alege” singurul post într-un spital din Ardeal, ajungând la spitalul din Bistriţa, unde i s-a încredinţat imediat conducerea secţiei de neonatologie. Eu am rămas acasă singur cu fetiţa noastră în vârstă de patru ani. Terike a devenit navetistă săptămânală. Cred că din acel post ar fi avut şanse să urce pe scara ierarhică dacă ar fi rezistat mai mult timp să fie departe de familie. Dar nu a rezistat. După nouă luni a renunţat la dreptul câştigat şi a venit acasă la Cluj, ca medic de circumscripţie, după ce a participat la un nou concurs, de astă dată de nivel inferior. Mai târziu, după ce obţinuse

29

gradul de medic primar, s-ar fi putut prezenta la doctoratul ştiinţific, având toate calităţile necesare. Dar nu a făcut-o întrucât concentrarea asupra activităţii ştiinţifice i se părea incompatibilă cu modul de viaţă dedicat familiei, pentru care optase. Ştiu că pe tot parcursul vieţii i-a stat ca un ghimpe în suflet faptul că nu a avut posibilitatea să facă cercetare ştiinţifică medicală şi că nu a atins nivelul profesional şi statutul pe care l-ar fi meritat. Dar mai ştiu că niciodată nu a regretat opţiunea de a aşeza familia pe primul plan. * Cele mai mari încercări ale vieţii nu au fost cauzate de factorii externi, ci de bolile care au atacat încet şi perfid, din interior. Terike avea treizeci şi unu de ani când cancerul i-a ameninţat viaţa pentru prima oară, cu o gravitate înspăimântătoare. Am avut doar patruzeci şi opt de ore la dispoziţie pentru a lua o decizie extremă. Şi am luat-o la unison. A doua zi a trecut printr-o intervenţie chirurgicală care i-a schilodit feminitatea, dar a fost salvată. A urmat o lungă şi chinuitoare terapie post-operatorie, dar şi-a revenit. Avea să mai lucreze timp de treizeci şi nouă de ani, ducând viaţa unui om normal, dar apoi cel de al doilea atac al bolii canceroase a învins-o (de data aceasta i-am stat alături amândoi, cu Marika, cea care şi-a asumat partea cea mai mare a poverii fizice). Întotdeauna pomenea cu mândrie că la o lună după operaţie am urcat amândoi pe vârful Vlădeasa. Datorită iubirii noastre neţărmurite, nici relaţiile intime dintre noi nu au fost afectate din cauza amputării. Începând din acel moment nu am mai avut niciodată relaţii extraconjugale. Natura m-a binecuvântat cu un organism sănătos. De-a lungul vieţii am fost şi eu, ca orice om, bolnav

30

de mai multe ori, însă Ea m-a vindecat de ulcer gastric şi de durerile de spate, rebele şi chinuitoare. Am fost operat de hernie de trei ori şi de fiecare dată a vegheat lângă patul meu de spital zile şi nopţi de-a rândul, aşa cum nici eu nu m-am clintit trei zile şi trei nopţi de lângă patul Ei. Însă Ea a făcut un lucru pe care eu nu-l puteam face. În toate cele trei rânduri a fost alături de mine şi în sala de operaţie. Ultima oară în 1995, când, după o călătorie mai lungă în străinătate mi-a înţepenit piciorul stâng şi nu puteam nici să merg, nici să mă sprijin pe el, fiind chinuit de o durere greu de îndurat. Mă păştea pericolul infirmităţii. Însă după luni de zile de îngrijire competentă şi plină de dragoste m-a pus din nou pe picioare: puteam să merg, ba chiar şi să urc muntele la fel ca înainte. Devotamentul dovedit în clipele încercărilor mele, devotamentul reciproc necondiţionat, avea să ne lege tot mai strâns odată cu trecerea anilor. Devotamentul e legat de încrederea reciprocă necondiţionată. Şi nu doar în ceea ce priveşte marile probleme ale vieţii şi în faptul că amândoi ştiam foarte bine că nu ne vom lăsa de izbelişte la necaz, ci şi în chestiunile mărunte, cotidiene. Dacă ne promiteam ceva, ne ţineam de cuvânt, un lucru convenit nu se mai rediscuta. Nu ne lăsam aşteptaţi la întâlniri şi respectam întotdeauna ora la care ne înţelesesem să venim acasă. Şi n-o făceam de „teamă”, ci din respect faţă de celălalt. Dacă intervenea forţa majoră, ne anunţam telefonic sau pe alte căi. Dacă unul dintre noi întârzia neanunţat aveam toate motivele de îngrijorare; probabil intervenise ceva. Nu ne minţeam niciodată, nici măcar cu privire la lucrurile mărunte de zi cu zi. Mai exact, era permis – ba chiar trecea drept o faptă glorioasă - să ne „ducem cu preşul”, făcând haz de asta, însă ne-am fi ruşinat profund dacă l-am fi înșelat cu adevărat pe

31

celălalt. Fireşte nu-i spuneam totul ad litteram, după cum probabil n-o făcea nici Ea. Nimeni nu este capabil să se dezvăluie complet. Era permis să treci ceva sub tăcere, dar nu să afirmi ceva contrar adevărului. Nu-mi place dacă cineva mă descoase, iar dacă am vreo problemă sau neplăcere nu mă grăbesc să mă destăinuiesc. Ea ştia asta foarte bine şi nu mă interoga. Nici eu pe Ea, nici chiar atunci când era limpede că unul dintre noi se străduieşte să evite un subiect neplăcut. Îndeobşte după o vreme venea şi momentul destăinuirii care ne uşura sufletele amândurora. Şi atunci eram siguri că ceea ce spune celălalt este întru totul adevărat; nu era voie nici să minţi, dar nici să exagerezi (sau să simplifici), regula fiind încrederea reciprocă necondiţionată. * Adoram să ne facem cadouri. Aveam prilejul s-o facem de patru ori pe an: cu prilejul zilelor noastre de naştere, de Crăciun şi la cea mai mare sărbătoare a familiei – aniversarea căsătoriei noastre. Niciodată nu ne scăldam în bani, dar de fiecare dată discutam pe îndelete de ce am avea nevoie sau ce ne-ar face plăcere să primim în dar. Regula era să cerem mai puţin şi să oferim mai mult. De fiecare dată ne târguiam îndelung în interesul celuilalt. O altă regulă era ca lângă „surpriza” convenită să oferim ceva în plus şi cu asta să-l depăşim pe celălalt, desigur, pe măsura posibilităţilor. Cel care reuşea primea reproşuri care reflectau bucuria, dar şi supărarea „N-a fost frumos din partea ta să mă faci de ruşine”. Amândoi aveam foarte mare grijă ca celălalt să nu fie păgubit din prea multă generozitate. De fiecare dată, la masă, ne străduiam ca bucatele cele mai gustoase să ajungă în farfuria celuilalt. Această întrecere o duceam până la culmile ridicolului. De pildă aplicam cu multă

32

stricteţe regula jumătăţii mărului; dat fiind că nu există două mere identice, (sarcina decojirii şi porţionării revenindu-mi mie), ca să nu fim nevoiţi să ne disputăm asupra destinatarului mărului mai mare, mai roşu sau mai frumos, înjumătăţeam merele şi mâncam câte o jumătate fiecare. În pădure, Terike culegea afine şi zmeură pentru mine, iar eu pentru Ea, însă Ea fiind mai harnică, trebuia să am mare grijă să nu-mi înşele vigilenţa – în favoarea mea – pentru că de fiecare dată încerca. Am călătorit destul de mult în străinătate. Nu ne-am putut permite niciodată să achiziţionăm obiecte importante de valoare mai mare, în schimb ne cumpăram întotdeauna obiecte de îmbrăcăminte şi mărunţişuri care însemnau totuşi mult, în condiţiile strâmtorate de acasă. De fiecare dată ne sfătuiam îndelung ce să cumpărăm pentru fiecare membru al familiei, însă atunci când ajungeam la obiectele destinate unuia dintre noi, târguiala ajungea la dispută. Mi se părea firesc ca pantofii şi hainele din străinătate să i se cuvină Ei, fiind femeie, mie fiindu-mi destul de bune şi cele fabricate în ţară. Atâta doar că era foarte greu să cad de acord cu Ea în această privinţă. Am observat că i-a plăcut foarte mult o pereche de pantofi expusă într-o vitrină, la Essen, dar s-a încăpăţânat în faţa magazinului spunând că „Nici nu-i încerc, nici nu intru înăuntru, dacă nu-mi promiţi că imediat după aceea îţi cumpărăm şi ţie ceva!”. Vorbise serios şi nu s-a liniştit până când nu m-am ţinut de promisiune. Dispreţuia egoismul fiind prin natura ei altruistă, generoasă şi săritoare. Dincolo de jocul permanent „de-a egalitatea” ţinea la o altă regulă de bază: în căsnicie și în familie fiecare trebuia să ofere în interesul celorlalţi tot posibilul, maximumul de care e capabil, dar în caz de nevoie fiecare avea dreptul să primească maximumul posibil din partea celorlalţi, indiferent de cât oferise la rândul său.

33

* Democraţia internă a vieţii de familie presupune o anumită diviziune a muncii. Terike şi-a asumat partea cea mai mare din treburile casei, dar, în mod firesc, pretindea să pun şi eu umărul, să nu mă rezum la calitatea de întreţinător al familiei, pentru că şi ea aducea bani în casă. Ea executa muncile calificate: gătea şi cocea, pregătind regulat şi la timp micul dejun, prânzul şi cina; eu tăiam pâinea, curăţam fructele, puneam masa şi o ajutam s-o debaraseze. Ea spăla vasele (până când am cumpărat o maşină de spălat vase, din păcate doar în ultimii patru ani şi în ciuda protestelor ei energice), o ajutam (câteodată) să şteargă vasele şi să le pună la loc. Îngrijirea florilor – îndeobşte aveam multe flori în casă – îmi revenea tot mie. Nu excelam ca instalator de apă şi nici ca electrician în casă, dar dacă totuşi reuşeam câteodată să repar câte ceva, mă lăuda cu multă seriozitate şi îi oferea un păhărel de palincă „domnului meșter”. În ultimii ani mă străduiam s-o scutesc cât mai mult, de pildă mă trezeam mai devreme şi o aşteptam cu micul dejun; îmi răspundea cu mulţumiri şi cu reproşul: „nu mă face de ruşine!”. Era de principiul că avea îndatorirea de a-şi deservi familia cu tot ce are nevoie. Aveam şi îndatoriri bine delimitate. Ea era „responsabila cu hrana”. Nu mă întreba niciodată ce să gătească într-o zi sau alta şi niciodată în cei cincizeci de ani nu o chestionam dinainte ce va fi la masă. Îmi cerea totuşi sfatul cu ocazii speciale, când primeam musafiri, însă eu nici atunci nu-i dădeam vreo îndrumare în afara cererii de a găti mai puţine feluri decât câte ar fi dorit, dar de obicei nu asculta de mine. Ea făcea cumpărăturile, răspunzând de aprovizionare şi – arareori – mă trimitea la prăvălie să cumpăr câte ceva, iar eu mă supuneam bombănind. În schimb o însoţeam cu plăcere la piaţă şi

34

în magazine, asumându-mi un rol secundar. Ea decidea ce să cumpărăm şi în ce cantitate, eu doar o ajutam să aducem cumpărăturile acasă (cu maşina). În schimb voia să care la fel de mult ca mine (eu neavând voie să ridic greutăţi, de parcă Ea avea voie?!), acesta era încă un motiv de sfadă şi uneori trebuia s-o ameninţ cu retorsiuni aspre ca să mă lase să duc pachetul mai greu. Prin natura lucrurilor Ea era „responsabilul cu sănătatea” şi mă lăsam complet în seama Ei. Respectam strict toate indicaţiile medicale fără măcar s-o întreb de ce. Ea se ducea la farmacie să cumpere medicamente, eu doar arareori când Ea era bolnavă. Ea ştia cărui medic specialist să ne adresăm şi ce analize medicale trebuie făcute. Toate acţiunile de acest tip le organiza Ea. Niciodată nu m-am dus singur la medic, Ea mă însoţea întotdeauna participând la consultaţii. În schimb eu eram „responsabilul drumeţiilor”. Mergeam foarte mult în excursie, în tinereţe organizam ture montane de anvergură. Până în ultima toamnă mergeam în fiecare duminică – fie vară, fie iarnă – la plimbare în Făget. Mie îmi revenea elaborarea traseelor, găsirea cărărilor, etc. Dacă – arareori – îi ceream sfatul, îmi răspundea „nici eu nu te întreb ce să gătesc la prânz”. Rolul meu de călăuză se extindea pentru toate călătoriile, inclusiv cele din străinătate. Eu elaboram itinerarul şi orientarea în oraşele necunoscute, ea lăsându-se total în voia mea. Când eram în călătorie eu decideam unde şi când luăm masa, iar Ea, ce vom mânca. Fiecare dintre noi hotăra în mod suveran în domeniul pentru care răspundea, motiv pentru care niciodată nu ne certam şi nu ne enervam unul pe altul. În turele cu maşina eu conduceam autoturismul, iar Ea mă conducea pe mine, în înţelesul cel mai strict al cuvântului. Era „navigatorul” care urmărea traseul cu harta în mână şi mă ghida pe drum. O făcea fără cusur.

35

Când am călătorit prima oară cu maşina la Paris, am reuşit să parcurgem străzile metropolei necunoscute urmând indicaţiile lui Terike după harta oraşului şi să ajungem la destinaţie, oprindu-ne pe strada dorită, în faţa casei căutate, fără să ne fi oprit niciodată pentru a cere lămuriri de la localnici. Apoi am repetat performanţa şi în alte oraşe şi ne făcea plăcere să ne lăudăm cu ea. De-a lungul deceniilor am adunat o bibliotecă personală bogată. Cumpărarea cărţii cădea în sarcina mea (dar nu în mod exclusiv). Uneori îmi reproşa că erau prea multe, spunând mai în glumă, mai în serios: „Dacă ai să continui în ritmul acesta biblioteca va rămâne în casă, dar noi vom fi nevoiţi să ne mutăm”. Alteori mă soma că încă nu cumpărasem o carte a cărei apariţie fusese semnalată în presă: „Se poate să fii atât de delăsător?”. Într-o vreme mi-a pus în vedere că pot cumpăra cărţi numai cu condiţia de a selecta dintre cele vechi un număr egal cu cel pe care îl achiziţionez. Această regulă era imposibil de aplicat. Lucru de care şi-a dat seama şi Ea. Uneori selecţia o făceam în comun, reuşind să stabilizăm biblioteca de acasă la un fond de cinci-şase mii de volume. Biblioteca noastră cuprinde cărţi în cinci limbi: maghiară, română, germană, franceză şi engleză, dat fiind că amândoi ne cultivam şi ne perfecţionam profesional în cinci limbi. Biblioteca avea o secţiune medicală cu volume pe care le răsfoia Ea, şi una de ştiinţe umaniste şi sociale (nu numai sociologice) pe care le utilizam mai mult eu, dar nu numai, şi o parte comună, care cuprindea un număr mai mare de volume. În aceasta din urmă se găseau din belşug cărţi de beletristică, dar şi albume de artă şi cărţi cu tematică muzicală. Biblioteca noastră era vie şi nu servea doar de aşternut pentru colb. Înaintea spectacolelor de teatru, operă sau a concertelor şi mai des după ce le vizionam, scoteam de pe raft volumul

36

corespunzător din care ne pregăteam sau documentam eventualele fragmente disputate. Vizitele la diferite muzee erau precedate şi succedate de documentarea făcută acasă. În general ne-am obişnuit să analizăm îndelung, pentru „uz propriu” toate spectacolele şi producţiile de artă vizionate în comun. Acestea erau programe care umpleau cu adevărat o seară întreagă şi uneori continuau şi a doua zi, dând un plus de substanţă relaţiei dintre noi. De altfel Terike amintea cu plăcere faptul că noi întotdeauna avem ce să ne spunem unul altuia. Am descoperit împreună „discuţia intensivă”, opusul pălăvrăgelii goale de conţinut. La fel ca interviul profund din sociologie, discuţia intensivă însemna descrierea cât mai cuprinzătoare a subiectului propus, mai exact ca partenerii de dialog să-şi prezinte toate informaţiile şi opiniile privind tema respectivă, pentru a ajunge la un rezultat comun care să ofere un surplus de cunoaştere. Nu noi am inventat, fireşte, acest gen de discuţie, un exemplu sugestiv în acest sens constituindu-l dialogurile lui Platon. Noi doar l-am elaborat şi rafinat oferindu-i un caracter personal. Excursiile, drumeţiile constituiau prilejuri excelente ca în timpul plimbării să dezbatem nestingheriţi ore întregi o anumită problemă. (Uneori, absorbit de discuţie, nu eram atent la traseu şi se întâmpla să mă rătăcesc, spre hazul lui Terike.) Ne urmăream reciproc, cu atenţie, argumentele şi veneam cu contraargumente, dacă le consideram necesare, contabilizând cu bucurie ideile valabile şi reflecţiile interesante ale interlocutorului. Mărturisesc cu mândrie că adesea am valorificat în lucrările mele ideile enunţate de Terike în aceste discuţii, în care puteam să clarific şi să-mi precizez ideile în lumina opiniilor Ei. De multe ori se întâmpla ca discuţiile intensive începute în doi să fie continuate împreună cu prietenii noştri mai vechi sau mai noi.

37

* Complementaritatea preocupărilor noastre şi-a pus amprenta şi asupra activităţilor profesionale. Medicul şi profesorul-sociolog nu trăiau doar alături unul de celălalt, ci îşi urmăreau munca reciproc, cu atenţie şi empatie. I-am fost alături din momentul în care şi-a început studiile medicale, am fost martorul tuturor etapelor pregătirii, al examenelor, progreselor, eşecurilor şi succeselor ei, urmărind cu atenţie toate nuanţele acestora. Îi cunoşteam bine colegii, aveam mulţi prieteni medici, am ascultat de nenumărate ori discuţiile dintre ei şi pot afirma, fără riscul de a exagera, că într-o vreme am cunoscut foarte bine din interior problemele societăţii medicilor clujeni. Urmăream cu atenţie şi raţionamentele Ei medicale, căutarea conexiunilor dintre simptome, cumpănirea modalităţilor de prevenire şi combatere a eventualelor efecte secundare ale tratamentelor prescrise; îmi împărtăşea cu plăcere gândurile ei legate de profesiune şi se bucura de atenţia şi aprecierea mea. Preocupările noastre profesionale aveau şi zone de interferenţă; am aflat foarte multe de la Ea despre dimensiunile reale ale problemelor sociale, pentru că Ea făcea „teren”, cunoscând din interior cartierele mizere ale Clujului, evaluând foarte precis nuanţele conexiunilor dintre morbiditate, calitatea vieţii, modul de viaţă, dezvoltarea copiilor de vârstă mică şi modelele familiale şi culturale. Cred că nu exagerez spunând că raţionamentul Ei medical a fost îmbogăţit şi prin aplicarea modului de abordare sociologic. Ştia foarte bine cât valorează statistica, dar şi când nu este utilă, ştia să ia în considerare mediile statistice şi să evalueze şansele în funcţie de ele, după cum ştia la fel de bine că incidenţa de 80 la sută este irelevantă în ceea ce priveşte o persoană dată, dacă ea face parte din cei 80

38

sau în restul de 20 la sută. Îmi explica adesea despre conexiunile mai complexe decât cele presupuse, ale eredităţii şi efectelor mediului şi multe dintre ideile ei le-am fructificat în munca mea didactică. Se hotăra destul de rar să aştearnă pe hârtie câte ceva despre experienţa Ei medicală. Nu am să amintesc aici lucrările Ei de specialitate, ci doar articolele cu caracter publicistic în care s-a îmbinat cel mai fericit viziunea medicală cu cea sociologică, precum: Búcsu a Pata utcától [Adio, străzii Pata] (Korunk, 1983,3) și Gyermekgyógyászat a hazugság szoritásában [Pediatrie în chingile minciunii] (Korunk, 1990, 4). Şi în acest domeniu balanţa s-a înclinat în favoarea Ei: cunoştea mai bine domeniul meu strict profesional decât îl cunoşteam eu pe al ei. Avea preocupări foarte serioase şi multilaterale în sfera umanistă. Cunoştea mult mai mult despre ştiinţele sociale decât ştiam eu despre ştiinţele medicale. Desigur, sociologia este mult mai exoterică, mai uşor de pătruns decât ştiinţa medicală. Eu am rămas un laic în domeniul Ei, în timp ce Ea a devenit aproape specialist în al meu. Urmărea îndeaproape şi cu foarte multă atenţie progresele mele profesionale. Eu nu am citit niciodată cărţi de medicină, însă Ea a citit multe cărţi pe care le studiam şi răsfoia cu regularitate revistele de specialitate pe care le aduceam acasă. S-a iniţiat în mod temeinic şi energic în domeniul meu de cercetare, nu numai prin manifestarea unui interes, ci chiar prin obţinerea unor competenţe. Odată, când i-am povestit că un doctorand a vorbit cu multă seriozitate despre „Legea lui Parkinson” într-un referat, a râs cu poftă, ştiind – ceea ce candidatul de doctor habar nu avea – că nu este vorba de o „lege” ştiinţifică, ci de una parodistică. Altădată Ea îmi arăta amuzată că unul dintre publiciştii noştri – de altfel o persoană cu un orizont cultural larg şi un condei bun – prin

39

„subcultură” înţelegea o cultură inferioară, câtă vreme în ştiinţele sociale moderne această noţiune este lipsită de conotaţii privind judecata de valoare, definind pur şi simplu cultura unei subgrupe din cadrul unei societăţi. Era un lucru pe care Ea îl cunoştea, dar publicistul nu. Participa la discuţiile mele strict profesionale purtate cu colegi remarcabili din străinătate fără a face vreo gafă. Odată, de pildă, spre uimirea interlocutorilor, mi-a atras atenţia că problema elitelor politice care se afirmă în societatea modernă trebuie abordată pornind de la lucrarea lui C. Wright Mills. În ultimii ani m-a însoţit la mai multe manifestări ştiinţifice de sociologie, stătea lângă mine în timpul sesiunilor şi ocazional mă ajuta la formularea răspunsurilor, iar ulterior evalua cu multă pricepere calitatea evenimentului. * Participa la munca mea în calitate de partener de acelaşi rang. Astfel îi puteam împărtăşi şi puteam discuta cu ea toate gândurile şi ideile, îmi citea de mai multe ori lucrările şi le judeca, ajutându-mă cu observaţii şi sugestii valoroase. Cartea mea despre Shakespeare i-am dedicat-o Ei, ca „partenerei în toate”, fără nicio exagerare, întrucât participase într-adevăr la elaborarea ei. Lucrarea mea despre antagonismul dintre naţionalism şi democratism, pe care am finalizat-o când încă trăia, dar – durere – a apărut abia după moartea Ei, dedicată memoriei Ei dureros de frumoase, o pomenea cu deplină îndreptăţire, „cartea noastră”, pentru că participase cu multă competenţă atât la ideea, cât şi la elaborarea volumului, în toate etapele sale. Ba mai mult, chiar şi ideea acestei cărţi, la care lucrez acum, şi pe care Ea nu o va vedea încheiată, a încolţit cu colaborarea ei şi câteva dintre capitole sunt jalonate de sfaturile Sale. Chiar şi acum continuă să-mi fie parteneră în toate.

40

* Mărturia mea privitoare la complexitatea şi bogăţia de conţinut a iubirii şi căsniciei noastre nu ar fi completă dacă nu aş aminti un alt element esenţial al relaţiei noastre, un joc care ne-a însoţit existenţa. Ne-am împrietenit în adolescenţă sub semnul jocului care a rămas un element constant şi esenţial al vieţii noastre comune. În primii ani de căsnicie, înainte să se fi născut fiica noastră, ţineam în casă o maimuţică imaginară. Era cât un degeţel, era foarte hazlie şi îşi făcuse culcuş în vitrină. Nu îşi făcea apariţia decât atunci când eram de faţă amândoi (dar nu şi în prezenţa vreunui intrus); îi dădeam să mănânce şi să bea, o curăţam cu rândul şi ne povesteam reciproc ce năzbâtii făcea. Alcătuisem un dicţionar secret doar pentru uzul nostru în care cuvintele aveau conotaţii hazlii. Am inventat pentru Ea nenumărate nume de alint, majoritatea cu rezonanţă şăgalnică, pe care era interzis să le rostim în prezenţa altora. Terike le accepta cu plăcere când le utilizam între noi, dar protesta vehement dacă o ameninţam că le voi dezvălui şi altora. Dacă eram sănătoşi şi, uneori, chiar dacă eram bolnavi, nu trecea o zi să nu râdem împreună. Produceam calambururi pentru a ne amuza reciproc. Am născocit un joc de cărţi, o variantă a celebrului şaizeci şi şase, pe care îl jucam numai în doi, după reguli cunoscute doar de noi doi şi în care reversul relaţiei noastre de iubire căpăta un rol grotesc. Ea era norocul meu; victoria mea fiind asigurată dacă reuşeam s-o ating. Ea însă se arăta cât se poate de rece faţă de mine, refuza orice fel de apropiere şi era cât se poate de urâcioasă. Indiferent care dintre noi ar fi câştigat jocul, ne distram de minune de această înfruntare în care ne prefăceam gravi, ba chiar şi mânioşi.

41

Păcălirea reciprocă era tratată cu admiraţie, fiind recompensată cu gratulări. A reuşit să mă păcălească chiar şi de ultimul 1 Aprilie petrecut împreună, cu puţin înainte de spitalizarea de unde nu avea să mai revină… S-a furişat şi a sunat la uşă, iar eu am alergat să deschid, în timp ce ea râdea că m-a dus de nas cu acest truc vechi de când lumea şi apoi s-a străduit toată ziulica să-mi dejoace încercările de a mă revanşa. Zi de zi râdeam cu poftă de absurdităţile lumii. Umorul nostru cotidian se baza în primul rând pe autoironie, hazul pe care-l făceam de propriile noastre gafe sau erori, Terike fiind campioana. Din pricina spiritului ei prea autocritic era înclinată să perceapă drept tachinări chiar şi complimentele mele sincere. Mă tem că niciodată nu am reuşit să o conving că gratitudinea, recunoştinţa şi admiraţia, declarate pe un ton glumeţ, erau, de fapt, exprimarea gândurilor mele sincere şi profunde. În schimb Ea prefera să îndepărteze laudele şi recunoştinţele care îi reveneau, luându-le mai degrabă în glumă. Dincolo de vastele cunoştinţe de specialitate, munca Ei ca medic era definită prin disponibilitatea necondiţionată de a ajuta şi maxima bunăvoinţă. Pacienţii din cartierele mărginaşe îi lăudau mai mult bunăvoinţa decât competenţa, ceea ce o enerva şi o făcea să remarce: „Ăştia îşi râd de mine!”. Adesea avea sentimentul – nu lipsit de temei – că se abuza de bunătatea Ei. Câteodată afirma cu multă hotărâre în glas: „Las’ că le arăt eu că nu sunt bună! O să-mi cunoască şi cealaltă faţă, precum cea a Locotenentului Dub!”. Dar niciodată nu s-a îndurat săşi pună în practică aceste obiective. Nu era în stare să nu fie bună şi acest lucru îl ştiau toţi pacienţii, toţi colegii, toţi cunoscuţii, prietenii şi vecinii ei. Iar cel mai bine o ştiam eu şi familia noastră.

42

3. Familia Statutul şi rolul capului familiei constituie o componentă esenţială a familiei premoderne. El este proprietarul averii familiei (dacă deţine aşa ceva), susţinătorul care asigură traiul şi bunăstarea acesteia; el este şeful familiei, având în atribuţii luarea şi punerea în aplicare a deciziilor importante ce privesc familia. Într-un cuvânt: lui îi revine responsabilitatea, el fiind stăpânul şi poruncitorul. Într-o formă extremă, familia – ca un tot unitar – este trecută în proprietatea capului ei – tată şi soţ – asigurându-i dreptul de a dispune asupra acesteia. (E o altă chestiune dacă într-un anume înţeles, din punct de vedere sociologic, atribuţiile capului de familie se confundă cu cele ale întreţinătorului ei; de pildă o femeie singură sau o văduvă care-şi creşte singură copiii.) Procesul de modernizare în ceea ce priveşte familia înseamnă emanciparea femeii şi copiilor de sub autoritatea capului de familie, constituind o condiţie pentru desăvârşirea aspiraţiilor lor de independenţă personală. Sunt convins că bărbatul nu are de pierdut, ci de câştigat prin slăbirea şi, în ultimă instanţă, pierderea poziţiei sale privilegiate din cadrul familiei, relaţiile sale cu membrii împlinindu-se şi aprofundându-se, devenind mai complete și mai sincere. Modelul familial valabil şi viabil în epoca modernă poate fi întemeiat doar pe principii democratice precum diviziunea muncii, împărţirea responsabilităţii, luarea şi aplicarea deciziilor în comun, asumarea voluntară a comuniunii, colaborării şi coordonării. Într-un astfel de model, cei doi soţi, părinţii şi copiii nu sunt legaţi din nevoie, interes sau convenţii, ci prin sentimentele sincere de iubire, respectul faţă de adevăratele valori umane şi solidaritatea liber consimţită. Îmi place să cred că noi am realizat un astfel de model şi sunt convins că a fost

43

în primul rând meritul lui Terike, creaţia ei pe parcursul întregii vieţi. Fireşte, familia e mai mult decât unirea dintre cei doi soţi. În cazul nostru familia, în afară de noi doi, era alcătuită din fiica şi părinţii noştri, la care mai târziu s-a adăugat familia fiicei noastre (soţul şi fiul ei). Nici Terike şi nici eu nu aveam fraţi – depinzând cu atât mai mult unul de altul. Aveam amândoi mătuşi, unchi şi verişori, dar ei depăşesc cadrul acestei scrieri. Într-o vreme în familia noastră convieţuiau trei generaţii, iar câţiva ani, chiar patru generaţii. Nu exista un cap al familiei, însă pot afirma cu certitudine că Terike asigura coeziunea acesteia. Bătăile inimii ei întreţineau circulaţia care hrănea şi ţinea în viaţă acest organism, ca pe un tot unitar. După cinci ani de căsnicie s-a născut Marika, fiica noastră care ne-a desăvârşit existenţa. (Primul nostru copil, născut prematur, nu a supravieţuit, iar mai târziu, după prima îmbolnăvire gravă – din care a reuşit să se refacă în mod miraculos – Terike nu a mai putut avea alţi copii.) În vara lui 1953 am petrecut două luni în armată, răstimp în care Terike a fost trei săptămâni la Bucureşti, în calitate de translator de limbă engleză la Festivalul Internaţional al Tineretului. Marika s-a născut la nouă luni după bucuria revederii din luna septembrie. În primele zile avea un păr lung şi negru, curând avea să se deschidă la culoare. Nici eu şi nici ea nu aveam bruneţi în familie. Soacra, o femeie suspicioasă, nu s-a dat în lături s-o chestioneze pe Terike: cine era adevăratul tată al copilului? Terike nu avea s-o ierte niciodată pentru această bănuială. Oare cu cine seamănă fiica noastră? Cei care o cunoşteau mai bine pe Terike, în surâsul lui Marika o recunosc pe Ea, ţinuta şi modul ei de a se comporta, în timp ce prietenii, colegii şi cunoscuţii mei, regăsesc la fiica noastră mai degrabă trăsăturile mele.

44

Eu o vedeam în ea pe Terike, în timp ce ea mă recunoştea pe mine. Dacă în copilărie întârzia puţin de acasă, Terike îmi spunea: „Fiica ta încă nu a sosit!”. Dacă eram nemulţumiţi cu câte ceva în ceea ce o priveşte, amândoi ne formulam obiecţiile folosind mai în glumă, mai în serios expresia „fiică-ta”. Dar acelaşi lucru se repeta şi în cazul contrar, când era vorba de reuşitele sau însuşirile pozitive ale fiicei noastre: Fiica ta a luat notă maximă la examen, fiica ta nu ne-a uitat, ne-a scris sau ne-a telefonat de departe. De fapt cădeam de acord, declarând împăciuitor că este fiica noastră comună. Un copil reuşit pentru că l-am înzestrat cu dragostea noastră. Dintotdeauna ne-a plăcut să ne facem daruri. Amândoi o consideram pe fiica noastră darul cel mai frumos şi mai preţios pe care ni-l făcusem reciproc, iar creşterea, educarea şi devenirea ei ca om, era opera noastră comună. Totuşi, fără nicio îndoială, rolul cel mai important din această activitate l-a jucat tot Ea, nu numai pentru că Ea o hrănea, o îngrijea şi o ocrotea pe fiica noastră, ci şi pentru că şi-a asumat partea leului (leoaicei mame) din modelarea morală şi cultivarea intelectuală şi spirituală a copilului. Nu neg că am participat din primele săptămâni la toate momentele vieţii micuţei noastre, dând adesea o mână de ajutor la hrănirea, baia şi punerea în curat a fetiţei. În ceea ce priveşte joaca, aproape întotdeauna ne jucam tustrei. Pe cât posibil, toate activităţile cu copilul le făceam în joacă, inventând noi şi noi trucuri şi poante care s-o înveselească. Şi condiţia de părinţi am perceput-o ca pe un joc – plin de responsabilităţi, desigur – şi ne-am bucurat peste măsură observând că, începând de la primele sclipiri de inteligenţă, fetiţa ne-a devenit partener de joacă, confirmând cu râsul ei cristalin spiritul nostru jucăuş, iar mai apoi participând cu idei proprii la nebuniile noastre. Am inventat un joc propriu pe care îl îmbogăţeam mereu cu noi şi noi idei năstruşnice. Peste

45

ani aveam să ne amintim cu nostalgie de timpurile în care ne jucam atât de bine împreună cu copilul nostru. Activitatea de la grădiniţă şi apoi studiile şcolare ale copilului au fost supravegheate tot de Terike, cea care o ajuta şi o îndruma mai îndeaproape. Importanţa rolului meu a sporit în perioada dinainte de bacalaureat şi apoi în alegerea profesiunii, în facultate şi în primii ani ai carierei ei, întrucât nu avea să aleagă medicina, ci ştiinţele sociale. Dar nici atunci balanţa nu a înclinat către influenţa mea, ci mai degrabă s-a ajuns la echilibrarea rolurilor părinteşti. Şi acest lucru s-a repetat mutatis mutandis la nepotul nostru, Péter, întrucât şi în formarea sa, bunica juca rolul cel mai important după cel al părinţilor, al meu consolidându-se pe parcursul creşterii băiatului, mai ales în anii maturizării lui, pentru a o completa pe Terike şi în nici un caz în detrimentul influenței Ei. Tot aici se cade să fac o remarcă: în acest din urmă rol, chiar dacă nu ne-a fost uşor, am dat dovadă de o oarecare reţinere. Copilul nu trebuie educat de bunici, ci de părinţi, ei având această responsabilitate. * Ne consideram din cale afară de norocoşi că fiica noastră ne-a rămas în preajmă chiar şi după ce şi-a întemeiat familia. Şi asta nu numai în sensul că locuiam în acelaşi oraş, ci şi din punct de vedere profesional şi uman. Marika este doctor în psihologie, fiind specializată atât în psihologia copilului, cât şi în asistenţă socială şi protecţia copilului. Specializarea în psihologia şi protecţia copilului nu era prea îndepărtată de vocaţia de medic pediatru a mamei ei. De fapt erau atât de apropiate încât într-o vreme mama şi fiica îşi aşteptau pacienţii în fiecare joi după amiaza în cabinete învecinate de la policlinica clujeană. Aveau şi pacienţi comuni astfel

46

încât discutau şi analizau împreună cazurile mai dificile, căutând căile cele mai eficiente pentru rezolvarea lor. Pe de altă parte, asistenţa socială este o specialitate care se sprijină pe sociologie şi e în strânsă legătură cu ea. Am putut s-o consiliez în munca ei profesională și am ajutat-o ori de câte ori mi-a cerut sfatul; i-am citit de mai multe ori teza de doctorat, întrucât mi-a cerut părerea în toate fazele elaborării acesteia. Am sfătuit-o, în măsura în care m-am priceput şi în scrierea cărţilor şi lucrărilor ei. Nu aş dori să prezint în mod unilateral legătura profesională dintre noi. Antropologul american Margaret Mead scria cu câteva decenii în urmă că este pe cale de formare cultura prefigurativă în care, din cauza ritmului alert al progresului, nu copiii învaţă de la părinţi, ci părinţii trebuie să înveţe de la copii. Acest lucru se petrece – cel puţin parţial – în zilele noastre. Adevărul este că în viaţa mea am citit mult mai multe cărţi decât fiica mea, nemaivorbind de nepotul meu, dar la fel de adevărat este că ei au citit mai multe cărţi noi şi de ultimă oră decât mine. Eu continui să ştiu mult mai mult decât ei, dar ei ştiu multe lucruri pe care eu nu mai am cum să le învăţ. În aceste condiţii, consilierea profesională este în ambele sensuri, pentru că şi ei mă ajută, mă îndrumă şi mă completează. Primul computer l-am obţinut acum patru ani, la vârsta de şaizeci şi nouă de ani şi am început să-mi însuşesc editarea de texte în calitate de începător nu prea talentat în ale informaticii. Fiica mea şi mai ales nepotul meu continuă să mă ajute şi să mă înveţe şi în prezent. Să fie vorba de noroc? Mai degrabă rodul iubirii şi generozităţii care o caracterizau pe Terike. * Scriam mai sus că în tinereţe amândoi am dorit să ne creăm un model de căsnicie diferit de al părinţilor noştri.

47

Puţin mai târziu, dar tot tineri fiind, ne-am dat seama că nu ne-am putut rupe complet de originile noastre şi nici nu doream asta, descoperind valori pe care nu le sesizasem în prima tinereţe. Pornisem în viaţă cu mai multă ambiţie şi disponibilitate decât tatăl meu, ca mai târziu să descopăr valoarea bunătăţii sale necondiţionate, blândeţea şi devotamentul său faţă de familie. Şi mai târziu mi-am dat seama că – fără să fi semănat cu el – în anumite situaţii mă regăsesc, complet involuntar, folosind expresiile sale, arborând atitudinea sa şi continuând să ţes năzuinţele sale, pentru că modelul său s-a imprimat în mine fără voia mea. Aş mai adăuga că la fiica mea, Marika, am constatat într-un fel o linie de dezvoltare inversă. Multă vreme se părea că Marika era întru totul fiica noastră, creaţia noastră comună care a preluat şi va continua concepţiile şi modul nostru de viaţă. Mai ales că, după cum spuneam, ne seamănă amândurora şi nu numai ca fizic. Ni se părea şi mi se pare şi acum că – în urma unei amalgamări norocoase – moştenise însuşirile noastre pozitive, nu şi pe cele mai puţin bune. Vorba, surâsul, ţinuta sunt ale mamei ei, dar, în mod bizar şi de-a dreptul hazliu, scrisul aduce atât de mult cu al meu, încât Terike nu putea deosebi bileţelele sau notiţele scrise de ea, de cele pe care le scrisesem eu. Ei, această asemănare avea să fie urmată de nevoia distanţării. Ne-am dat seama că – vrând -nevrând – fiica noastră făcea anumite lucruri altfel sau chiar într-un mod contrar obiceiurilor şi stereotipiilor noastre. De pildă să lase pe ultimul moment, improvizând, lucruri pe care noi le-am fi plănuit din vreme şi dus la îndeplinire cu temeinicie. Fără să se fi îndepărtat în chestiunile esenţiale de modelul nostru, se pare că simte nevoia independenţei, în interesul propriei identităţi. Într-un

48

singur punct – şi scriu acest lucru adăugând că e vorba de o constatare şi nu o judecată de valoare – modelul de viaţă ales de Marika diferă de cel al mamei ei: în relaţia cu soţul şi fiul ei nu este centrată atât pe familie, cât pe carieră, asumându-şi o situaţie pe care Terike nu o făcuse la vremea ei, povara despărţirii repetate de familie pentru perioade îndelungate. Spre marea mea bucurie îşi construieşte o binemeritată carieră de succes, ceea ce Terike nu reuşise în domeniul ei. * Terike a „moştenit” de la părinţii ei vocaţia de medic, conştiinţa şi ataşamentul faţă de ea. Pe tatăl ei la care – îmi permit să afirm – ţinea mai mult, l-am pierdut încă în primul an al căsniciei noastre. Mama ei, Tanti Szidi cea îndrăgită de toată lumea – o fiinţă agitată şi arţăgoasă în mediul de acasă – era o femeie inteligentă şi săritoare, un medic excelent, responsabil şi foarte sârguincios. Se purta ca o soacră nu atât faţă de mine, cât faţă de propria ei fată, căreia i-a pricinuit destule ceasuri rele. Terike nu reuşea să-şi ascundă resentimentele, însă ţinea foarte mult la mama ei, respectându-i, „moştenindu-i” şi preluândui calităţile. În ultimul deceniu ai vieţii mamei sale şi-a compensat din plin răzvrătirile din tinereţe, ocrotind-o şi îngrijind-o cu un devotament impresionant. * Perioada de vârf a vârstei noastre mature a fost atunci când – după moartea taţilor noştri – ne-am asumat întreaga responsabilitate pentru soarta celor două mame văduve şi le-am mutat la Cluj. Nu locuiau cu noi, ci – îndrăznesc să afirm – am găsit soluţia originală de a le muta împreună într-o locuinţă mică.

49

Deşi amândoi aveam mult de lucru şi eram foarte ocupaţi, în fiecare zi ne făceam timp să trecem pe la ele în cartierul Gheorgheni, chiar de două ori, dacă era necesar. Convieţuirea celor două mame nu era lipsită de frecuşuri şi nici viaţa noastră nu era uşoară, însă faptul că cele trei generaţii erau împreună ne aducea multă bucurie şi nutrea sentimentul şi conştiinţa unei familii împlinite. Atunci când fiica noastră a ajuns la maturitate şi s-a măritat (exact la vârsta pe care o avea Ea la căsătoria noastră) şi a născut un copil, familia noastră reunea patru generaţii. Noi doi alcătuiam generaţia de mijloc şi familia se organiza în jurul nostru. Eram amândoi în deplinătatea forţelor şi la apogeul carierei. Purtam cu bucurie povara responsabilităţii. Mărturisesc cu toată convingerea că doar atunci poţi spune că ai o viaţă împlinită, dacă ţi-a fost dat să fii generaţia de mijloc în familia ta şi ai îndeplinit acest rol cu cinste. După cum am mai spus, Terike îndeplinea rolul de verigă de legătură între cele patru generaţii. Ea era medicul de familie – aflat în continuă alertă – al copilului mic şi al femeilor vârstnice, gospodina care se îngrijea de bunăstarea întregii familii, sfetnicul cel mai înţelept, capabil să găsească o cale de ieşire din toate capcanele şi pericolele vieţii şi mult mai mult de atât: centrul afectiv al familiei din care se revărsa căldura senină, dătătoare de viaţă, ce învăluia şi unea totul. Apoi a trecut şi etapa aceea. Una după alta le-am pierdut pe mamele noastre şi am îmbătrânit şi noi. Tinerii familiei s-au maturizat pe deplin, nemaiavând nevoie nici de ajutor şi nici de îndrumare, ba mai mult, de-acum ei joacă – în mod îndreptăţit – rolul generaţiei de mijloc. Şi deja au şi dovedit – din păcate, nu au avut încotro – că îl îndeplinesc cu cinste şi din tot sufletul.

50

4. Moartea pe jumătate Îmi amintesc cu drag, până astăzi, de toţi cei patru bunici ai mei. Fuseseră buni cu mine, oameni demni de respect şi afecţiune. Trecerea lor la cele veşnice, în timpul copilăriei şi tinereţii mele, abia a lăsat ceva urme. Aveam şaisprezece ani când moartea m-a afectat pentru prima dată, îndeaproape, pierzându-mi unul dintre prietenii apropiaţi. Voia să devină sculptor şi talentul lui ieşit din comun promitea un artist de viitor. Era un adolescent neastâmpărat, îi plăcea să chiulească de la şcoală. Odată, în timp ce hoinărea pe malul Mureşului, a găsit o grenadă de mână, a ridicat-o şi în timp ce o cerceta s-a produs explozia. S-a întâmplat în martie 1944. Prietenul meu era prieten şi cu Terike. Pomeneam ceva mai devreme ce mult însemnau pentru noi cercul de prieteni, legăturile de prietenie din adolescenţă. Întreaga comunitate de prieteni a fost profund îndurerată – însă doliul n-a ţinut mult. În schimb niciodată nu l-am dat uitării pe Péter şi în 21 martie, prima zi de primăvară a fiecărui an, ne aminteam de el – ne amintim şi acum – viaţa noastră însă a mers mai departe, de fapt atunci a început cu adevărat. De atunci, la fel ca toată lumea, am fost la multe înmormântări pentru a-mi lua adio de la oameni mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi: rude, colegi, prieteni, cunoscuţi. Cu plecarea fiecărui om apropiat pierdem câte ceva din fiinţa noastră. Fiecare pierdere este ireparabilă. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, reuşim să ne revenim la viaţa de zi cu zi, trăind mai departe, cu necazurile şi bucuriile noastre, la fel ca înainte. Moartea tatei m-a cutremurat, însă la moartea lui mi-am reţinut lacrimile, pentru că bărbaţii nu plâng, nu-i aşa? La înmormântarea mamei – asta s-a petrecut mult mai târziu, eu însumi fiind deja în vârstă – am plâns

51

nemaireuşind să mai forţez masca tăriei peste chipul meu. Totuşi, la câteva zile după ce am îngropat-o, viaţa mea a revenit în făgaşul normal. Lucram, înduram necazurile întâmpinate şi reuşeam să gust atât măruntele bucurii cotidiene, cât şi pe cele mari, ale zilelor speciale. Eram îndurerat, dar nu singur. De un an o plâng iarăşi şi iarăşi, pe Terike a mea. Nu pot reveni în făgaşul normal după pierderea jumătăţii fiinţei mele. Şi nu pot să mă bucur cu adevărat nici de o cină bună, nici de soarele blând al primăverii, nici de apariţia noii mele cărţi, nici de publicarea unui studiu nou într-o revistă din Germania, nu mă pot bucura de nimic. Nu mai pot face nimic din ceea ce îmi plăcea înainte: nu mă duc la concerte, nici la teatru, nici la muzee sau expoziţii, nu fac drumeţii în pădure. Pentru că toate acestea le făceam întotdeauna împreună. Şi toate mi-ar provoca mai multă durere decât bucurie. Singurul lucru pe care pot să-l fac şi asta şi fac, este să lucrez scrâşnind din dinţi. Şi stau aici, altceva nu pot să fac8. Aş minţi şi aş fi nerecunoscător afirmând că sunt complet singur. Fiica mea, nepotul şi ginerele meu îmi stau alături. Sunt în legătură permanentă, plină de conţinut şi căldură cu fiica mea, chiar dacă momentan e departe (ce invenţie minunată e poşta electronică!). Durerea noastră e comună, a ei fiind totuşi diferită de a mea. Şi pe ea o doare cumplit pierderea mamei, pe care a iubit-o nespus şi cu care era într-o relaţie caldă şi plină de încredere. Însă ea se află în plină ascensiune a carierei, suind cu paşi mari şi temerari şi, în mod firesc, nu priveşte îndărăt. Munca şi familia îi umplu viaţa. Gândurile mele se preumblă mai ales pe cărările trecutului. În realitate am rămas singur şi nemângâiat. Hefaistos i-ar întreba pe îndrăgostiţi – spune Aristofan în Banchetul – „Vă doriţi, nu-i aşa, ca unirea voastră să 8

Declarație celebră protestantismului.

a

lui

Martin

52

Luther,

întemeietorul

fie cât mai desăvârşită, astfel încât să nu vă rupeţi unul de altul, nici ziua, nici noaptea? Pentru că dacă aceasta e dorinţa voastră, sunt gata să vă leg unul de altul şi să vă contopesc, astfel încât amândoi să deveniţi una şi să trăiţi de-a pururi împreună, precum o singură fiinţă, iar când veţi muri, şi acolo, în Hades, să purtaţi amândoi o singură moarte.”9. Viaţa trăită „de-a pururi împreună, precum o singură fiinţă” pretinde, în mod firesc „să purtaţi amândoi o singură moarte”. Am discutat de multe ori cu Terike – şi nu numai în ultimii ani, dar atunci mult mai des – acest subiect. Şi trebuie să recunosc că în mod egoist, până în ultimii ani, eram convins că Ea va avea de îndurat durerea văduviei. Şi asta pentru că, în calitate de sociolog, ştiam că şi pe meleagurile noastre, la fel ca peste tot în lume, femeile au o durată de viaţă mai mare, numărul femeilor care-şi jelesc bărbaţii fiind mult mai mare decât al bărbaţilor însinguraţi de văduvie. Ca să nu mai vorbim de „tradiţia” familiei, întrucât femeile au rămas singure atât în cazul părinţilor Ei, cât şi alor mei, dar şi al bunicilor Ei şi al alor mei. Iată că situaţiile nu pot fi generalizate, statisticile familiale neavând valoare predictivă pentru un caz bine determinat. Dar pentru că iubeam viaţa şi nu doream să ne sinucidem, ştiam bine că era puţin probabil să fim norociţi a muri deodată. Puţine cupluri au parte de protecţia şi privilegiul de a se stinge din viaţă simultan. Cel care rămâne aici, pentru că nu s-a sinucis imediat, din 9

Traducere din maghiară a citatului utilizat de autor: Platon, Lakoma [Banchetul] 192D traducere din original de Zsigmond Telegdi, IKON, 1994. Versiunea română a originalului: „Tânjiţi, nu-i aşa, să fiţi cât mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celălalt cât e ziua şi noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sunt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi cât sunteţi acum, să deveniţi unul singur şi, câte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar când va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte şi să rămâneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades.” (Platon, Banchetul 192d, traducere Petru Creţia, Humanitas, 2011) (n.t).

53

teamă, din ataşament faţă de cei dragi, din sentimentul responsabilităţii faţă de munca sa – sau pur şi simplu din cauza instinctului de supravieţuire – acela va trebui să îndure chinul unei morţi pe jumătate. Cel care şi-a pierdut jumătatea sinelui, este condamnat să rămână o jumătate de om, trăind o viaţă pe jumătate, şi nici nu mai poate spera să-şi recapete vreodată calitatea de om întreg. Şi nimeni să nu-i mai ureze fericire de Anul Nou sau de ziua lui, ci cel mult putere pentru a-şi purta povara durerii nestinse (eventual, estompate, în timp). martie-aprilie 2000

I. ORIGINEA, ADOLESCENŢA ŞI PRIMELE ALEGERI

De-a lungul vieţii am scris o mulţime de articole, numeroase studii şi câteva cărţi, dar niciodată nu am ţinut un jurnal, nu am publicat – nici măcar nu am scris nimic – despre mine însumi. Cu o singură excepţie: destăinuirea întitulată Dragoste şi moarte pe jumătate, publicată în revista LÁTÓ (nr.1 / 2001)10 şi scrisă sub imperiul cumplitei dureri provocate de pierderea celei care mi-a fost parteneră în toate. De fapt personajul central al scrierii respective nu sunt eu, ci ea, Terike, iubita şi tovarăşa mea, soţia mea, căreia doream să-i aduc un omagiu. Într-un fel am scris-o pentru mine, efectul catarctic al scrisului ajutându-mă să înving depresia care pusese stăpânire pe mine timp de doi ani de zile. Am rezistat multă vreme imboldului de a da seamă public despre drumul vieţii mele, despre devenirea mea spirituală, despre căutările şi rătăcirile mele. Citisem mai demult autobiografia Sarei Bernhardt, în care marea tragediană franceză îşi exprima îndoiala în privinţa capacităţii unui bărbat de a fi actor profesionist. Era de părere că dorinţa de exhibare este o caracteristică feminină, contrară firii bărbăteşti şi că un bărbat exhibiţionist îşi pierde masculinitatea. M-am ferit să mă destăinui nu numai din cauza stânjenelii şi modestiei cuvenite, ci şi din convingerea că nefiind o persoană publică, existenţa şi frământările mele nu interesează pe nimeni, cu excepţia familiei şi a câtorva oameni foarte 10

Capitolul 00 al acestui volum.

55

apropiaţi mie. Din acest motiv nu mi-am expus public bilanţul autoanalizelor periodice – pe care le consider necesare – şi nu am trâmbiţat faptele pe care le regret sau cele de care sunt mulţumit şi nici ideile împărtăşite anterior pe care le abandonasem pe parcurs. Modificarea opiniilor şi luărilor mele de poziţie pot fi urmărite în lucrările mele, justificarea – asemenea elevului codaş, din scrierile lui Karinthy Frigyes11 – nefiind pe gustul meu. Şi totuşi ce m-a determinat să purced la o astfel de scriere? În calitate de profesor, publicist şi gânditor, pragul celui de al 76-lea an de viaţă te face dator să dai socoteală, într-un fel, faţă de tine, de cei dragi, de prieteni şi cunoscuţi, de studenţi şi cititori. Sunt încredinţat că un tânăr, oricât ar fi de inteligent şi de talentat, nu poate fi înţelept. Înţelepciunea este rodul minţii şi al experienţei de viaţă. Odată cu trecerea anilor nu devenim mai deştepţi, în schimb căpătăm înţelepciune. Noi, vârstnicii care am supravieţuit vicisitudinilor unei părţi însemnate din secolul XX, ştim din proprie experienţă o mulţime de lucruri pe care tinerii nu au cum să le ştie. Nu mă amăgesc că cineva ar învăţa ceva din experienţa mea; în ultimă instanţă fiecare învaţă doar de pe urma propriei experienţe bune sau rele, uneori amare. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Astăzi însă cred că trecerea în revistă a unei vieţi şi publicarea bilanţului ei, cu puţin înainte de „ora închiderii”12, nu e o experienţă de lepădat. Dar cel mai profund motiv al demersului meu este speranţa că rigorile impuse de exerciţiul scrisului, mă vor ajuta să analizez şi să înţeleg opţiunile determinante ale vieţii. 11

Autorul face referire la o schiţă a scriitorului maghiar F. Karinty (1887–1938) ce cuprinde monologul elevului codaş care găseşte fel de fel de motive pentru a-şi scuza notele proaste. 12 Așa cum e menționat pe pagina de gardă, jurnalul a apărut în limba maghiară în 2005, cu patru ani înainte de decesul autorului care a survenit în 7 martie 2009.

56

Deşi scrierea de faţă nu are aceeași greutate şi nici rolul semnificativ pe care l-a îndeplinit în existenţa mea scrierea dedicată soţiei mele, sper totuşi ca această dare de seamă să-mi aducă o oarecare uşurare sufletească. Nu-mi propun să evoc şi să consemnez evenimentele vieţii mele în ordine strict cronologică. Nu sunt un povestitor şi n-am să relatez o înşiruire de întâmplări înmagazinate în memoria mea. Sunt convins că memoria este selectivă şi distorsionantă, uneori, în ciuda strădaniei autorului de a reda cu fidelitate cele trăite. Am avut şi am prieteni, și am trecut prin experienţe mai bune sau mai puţin bune legate de aceştia; am avut şi am cunoştinţe şi colegi mai mult sau mai puţin simpatizaţi; am avut în preajmă şi persoane răuvoitoare. Nu am de gând să-i tămâiez pe unii sau să mă răzbun pe ceilalţi; nu intenţionez să mă pronunţ asupra persoanelor. Nu doresc să-mi evoc viaţa sentimentală, cu evoluţia ataşamentelor şi a distanţărilor, ci să consemnez acele aspecte ale experiențelor mele care, din anumite puncte de vedere, trec dincolo de cazurile individuale. Îmi propun să reflectez în scris la devenirea mea. În calitate de sociolog, doresc să realizez un studiu de caz mai puţin riguros, despre evoluţia carierei mele intelectuale, analizând şi aspectele ei socio-politice. Este vorba despre persoana mea, despre istoria deceniilor din urmă, despre situaţiile sociale şi modificarea lor. O încercare de a îmbina subiectivitatea inerentă, cu o abordare şi o analiză cât mai obiectivă. 1. Despre ascendenţă, adolescenţă şi primele opţiuni Traiectoria vieţii fiecăruia se configurează în funcţie de condiţiile sociale restrictive, pe care nu şi le-a ales,

57

şi de direcţiile de acţiune asumate în mod conştient. Naşterea este determinantă pentru aceste condiţii. Cu toţii suntem oamenii unei societăţi, ai unei epoci, din care nu putem ieşi prin nicio scamatorie sau acrobaţie (şi nici nu e sigur că ar fi mai bine dacă am putea s-o facem). Ne putem imagina cât de bine ar fi să trăim într-o altă epocă – trecută sau viitoare – însă în realitate e o dorinţă la fel de imposibilă ca aceea de a ieşi din propria piele şi a ne privi din exterior. Fiecare om vine pe lume în mijlocul unei familii. Purtăm în gene moştenirea biologică a părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi a strămoşilor noştri, ca pe o amprentă de neşters. O mulţime dintre caracteristicile şi înclinaţiile noastre sunt programate genetic. De pildă, o persoană înzestrată din naştere cu auz muzical – nu e cazul meu – poate deveni un interpret profesionist sau un compozitor, în cazul în care condiţiile permit cultivarea acestui talent şi dacă este dispus să facă eforturile necesare unei astfel de cariere. În lipsa unei înzestrări native, nu poţi opta pentru o carieră muzicală, forţarea ei ducând la un eşec sigur. Acest lucru e valabil într-o mulţime de alte domenii. Care tânăr de azi nu e atras de cariera vedetelor de fotbal? Numai că nu toată lumea posedă calităţile necesare pentru evoluţia pe terenul de fotbal şi puţini dintre cei dotaţi vor ajunge în top. Familia nu ne înzestrează doar cu un program genetic, ci şi cu o „moştenire” socială bine definită şi complexă. Integrarea noastră socială se produce prin intermediul părinţilor, al familiei. Odată cu numele şi prenumele, căpătăm şi apartenenţa la un grup. Nu ne alegem nici etnia şi nici confesiunea, ne naştem cu ele. Facem parte, împreună cu familia, dintr-o comunitate urbană sau rurală; ne începem existenţa într-o clasă, o pătură socială – inferioară, de mijloc sau superioară –, într-un mediu cultivat sau lipsit de cultură; ne petrecem

58

tinereţea în mijlocul cărţilor sau în lipsa acestora. Toate aceste condiţii date (hărăzite) nouă, ne îngrădesc devenirea sau, în limbaj sportiv, ne determină poziţia de start. Cu toate acestea, omul este o fiinţă conştientă, înzestrată cu inteligenţă şi voinţă şi nu un rob neputincios supus condiţiilor sale de viaţă; dispune de capacitatea de a le modifica. Poziţia noastră de pornire este determinată, dar nu şi direcţia sau lungimea parcursului. Culoarele vieţii sunt mai complicate decât cele de pe pista de atletism. Sunt pline de sinuozităţi, confluenţe sau intersecţii. Fiecare răspântie pune alergătorul în faţa unei opţiuni. Omul, în calitatea sa de fiinţă dotată cu conştiinţă şi voinţă, este – potrivit unei sintagme filosofice – condamnat la libertate. O sentinţă cu atât mai gravă, cu cât opţiunea sau alegerea liberă este însoţită de responsabilitate. În ultimă instanţă nu ne îngrădesc doar condiţiile externe pe care nu le putem influenţa, ci şi opţiunile noastre, respectiv responsabilitatea pe care le incumbă. Să menţionez totuşi că libertatea opţiunilor noastre nu este absolută; în momentele de cotitură ale vieţii nu putem alege dintr-un număr nelimitat de variante teoretice, ci între câteva posibilităţi concrete, dictate de condiţiile existente. Dincolo de ele ne pândeşte imposibilul. Zadarnic optează un tânăr de pe meleagurile noastre să devină regele Marii Britanii, sultanul Marocului sau un şeic al petrolului, pentru că şansele realizării unei astfel de alegeri sunt egale cu zero. În concluzie, suntem ceea ce ne-a făcut să devenim încrengătura multiplelor consecinţe ale condiţiilor preexistente şi ale opţiunilor noastre – pentru care suntem responsabili. În continuare am să încerc să analizez această încrengătură în cazul particular al vieţii mele.

59

Die Gnade der späten Geburt – favoarea naşterii târzii revenea frecvent în lungile discuţii din ultimii ani cu prietenii mei germani. În Germania a te naşte după cel de-al Doilea Război Mondial constituia o dublă favoare a sorţii: te salva, pe de o parte, de toate suferinţele mai mari sau mai mici care îi afectaseră, inevitabil, pe toţi, iar pe de altă parte, te scutea de dilemele morale complexe, penibile, greu sau imposibil de gestionat, ale mărturiei, asumării responsabilităţii sau luării de poziţie, inerente în vreme de război. În situaţiile limită eşti nevoit să alegi, opţiunea eroică fiind periculoasă şi chinuitoare. Omul normal nu-şi doreşte să devină erou; e fericit dacă nu ajunge în situaţii limită; nici nu poate şti cu adevărat cum s-ar comporta dacă soarta (potrivnică) l-ar aduce într-o astfel de situaţie. În vremuri paşnice, stabile, mai ales într-o societate prosperă, şansele sunt mai mici ca omul simplu să se confrunte cu o astfel de situaţie. Sunt un om al secolului XX, cel în care mi-am trăit majoritatea covârşitoare a vieţii. Cei câţiva ani din secolul XXI sunt doar un bonus, destul de incert. În aceste condiţii pot spune că m-am bucurat şi… nu prea, de favorul (şansa) naşterii târzii. Am venit pe lume la nouă ani după încheierea Primului Război Mondial fiind scutit de nenorocirile acestuia. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, eram doar un băieţel de 11 ani şi nu pricepeam mare lucru din ceea ce se petrecea. Nu am fost înrolat în armată şi nici în detaşamentul de muncă (deşi, ca elev de liceu, am fost obligat de mai multe ori să efectuez corvezi locale). În timpul războiului eram la Arad împreună cu părinţii mei, reuşind toţi trei să traversăm cu bine anii aceia primejdioşi. Din acest punct de vedere soarta a fost binevoitoare faţă de mine. Totuşi, nu m-am născut îndeajuns de târziu ca să fiu scutit de cei peste patruzeci de ani de comunism.

60

Dimpotrivă, am fost nevoit să-mi trăiesc în acest regim anii tinereţii şi maturităţii. În continuare am să relatez pe larg despre compromisurile, frământările şi alegerile pe care mi-a fost dat să le trăiesc în acest răstimp îndelungat. Apoi am apucat căderea acestui regim şi am avut sentimentul că mă născusem suficient de târziu ca să păşesc în epoca marii înnoiri, ca un om vârstnic care, alături de milioane de semeni ai săi, s-a putut bucura de avantajele noii situaţii istorice. Thomas Mann notase în jurnal că în ziua în care i-a parvenit vestea sinuciderii lui Hitler a avut sentimentul unei victorii personale, prin simplul fapt că îi supravieţuise. Acelaşi sentiment l-am încercat şi eu după căderea şi execuţia lui Ceauşescu; am convingerea că acest simţământ era împărtăşit de o mare mulţime de oameni. Viaţa noastră continua şi lua o turnură nouă, favorabilă, în timp ce a lui se încheia în dizgraţie. Supravieţuirea era o victorie în sine care mă punea în faţa unei noi alegeri, dar mă şi obliga să dau socoteală. Am să revin cu detalii la locul cuvenit. Nu pot ignora nici faptul că această întorsătură a sorţii venise prea târziu, nemaiavând posibilitatea să încep cu adevărat o viaţă nouă şi o carieră de cu totul altă orientare. Şi de astă dată ar fi fost mult mai bine dacă mă năşteam mai târziu. Astăzi se ridică o nouă generaţie, a celor care au avut norocul să nu fi cunoscut mizeria materială şi morală a regimului prăbuşit. Pentru ei libertatea cuvântului, pluralismul, piaţa bazată pe libera competiţie sunt tot atâtea ipostaze ale normalităţii. Dar nu şi chezăşia realizării personale. În lumea actuală, periclitată de riscuri globale, nimeni nu mai poate conta orbeşte pe şansa unei naşteri târzii. Nu mă pot lăuda cu un arbore genealogic stufos. M-am născut la Timişoara, într-o familie evreiască. Atât

61

părinţii tatii, cât şi ai mamei locuiau la Timişoara, dar nu se născuseră acolo, ca de altfel nici părinţii mei. Cele două familii avuseseră destine diferite. Nu ştiu nimic despre străbunicii din partea tatei, iar despre cei din partea mamei ştiu foarte puţin. Cât au trăit părinţii mei, nici nu mi-a trecut prin cap să mă interesez despre ei, dar nici ei – din câte îmi amintesc – nu mi-au povestit despre bunicii lor. Este un caz tipic pentru gradul mare de mobilitate şi tendinţa de asimilare caracteristice evreimii din veacul al XIX-lea: familiile îşi schimbau de la o generaţie la alta atât locul unde trăiau, cât şi ocupaţia, statutul social. Nefiind legaţi de pământ, de agricultură – independent de voinţa lor – nu aveau rădăcini adânci într-o localitate dată, nu avuseseră posibilitatea să trăiască secole de-a rândul în aceeaşi aşezare. Emanciparea îngemănată cu asimilarea pretindea o adaptare flexibilă, schimbarea frecventă a localităţii şi ocupaţiei. Pentru familiile pe cale de a se emancipa şi asimila, prezentul era mai important decât trecutul. Doreau mai degrabă să se desprindă de propriul trecut, decât să-l cultive în mod nostalgic. În familie se întâmpla să discutăm despre părinţii mei şi ai soţiei mele, dar niciodată despre antecesori. Pe bunicul Roth l-am cunoscut, dar nu păstrez nicio amintire semnificativă despre el, întrucât aveam doar patru ani când a murit. Ştiu că era funcţionar, dar habar nu am la ce întreprindere. Îmi amintesc de casa lor din cartierul Iozefin, care vădea bunăstarea. Nu ştiu când şi de unde veniseră la Timişoara, însă ţin minte că bunicul şi cu Omama discutau între ei nemţeşte. Nu vorbeau în idiş, ci în Hochdeutsch, limba germană literară. Limba lor maternă însă era maghiara, cei trei copii căpătând prenume ungureşti – Jenő, Alfréd şi Hajnalka – şi i-au dat numai la şcoli maghiare. Nimeni dintre înaintaşii cunoscuţi de mine nu vorbea idiş şi nici măcar nu

62

înţelegea această limbă care mi-e complet străină, înţelegând sporadic câte un cuvânt din ea datorită asemănării cu germana. Bunica Júlia, care după ce rămăsese văduvă a trăit împreună cu noi decenii de-a rândul, până la o vârstă venerabilă, muncea cu sârg în bucătărie, nu era prea vorbăreaţă şi am aflat prea puţine despre părinţii şi rudele sale. Pe unchiul Alfréd nu am avut cum să-l cunosc: a căzut pe front în Primul Război Mondial ca locotenent rezervist în artileria armatei imperiale-regale (austro-ungare). Tata nu a fost trimis pe front fiind student în momentul izbucnirii Primului Război Mondial. Primii doi ani ai facultăţii de farmacie i-a urmat la Cluj şi ultimii doi la Budapesta. În 1916, în calitate de proaspăt absolvent, a fost înrolat şi el ca locotenent, dar a lucrat ca farmacist mai întâi la spitalul militar din Mostar, iar apoi la Praga, fiind demobilizat în 1918. Tata a fost primul licenţiat din familie. Mătuşă-mea Hajnalka, asemenea tuturor femeilor din familie, era casnică şi locuia la Gălăuţaş, în Ardealul de Nord, de unde a fost deportată la Auschwitz în 1944 împreună cu soţul şi fetiţa lor de 12 ani, de unde s-a întors ca singura supravieţuitoare. A murit la Arad la o vârstă foarte înaintată – 95 de ani. Prin intermediul ei şi familia noastră a fost atinsă de Holocaust. Din câte mi-am dat seama singur şi din cele aflate la vârsta maturităţii de la diferite cunoştinţe, tatăl meu era un bun specialist. La o vârstă înaintată, când era deja pensionar, mă ruga să-i fac rost de cărţi de botanică şi de chimie. Nu era interesat deloc de ştiinţele umaniste sau sociale şi era refractar faţă de aceste preocupări ale mele. În schimb citea mult şi cu plăcere cărţi de beletristică, dar nu discuta cu mine cele citite şi nici nu-mi îndruma lecturile decât în mod indirect, prin faptul că-mi stătea la dispoziţie biblioteca din casa părinţilor, care, deşi nu era foarte bogată, conţinea cărţi valoroase, exclusiv în

63

limba maghiară – nelipsind operele clasicilor literaturii maghiare şi universale. Multe din aceste cărţi se află astăzi în posesia mea. Idealul de viaţă al tatei era asigurarea bunăstării burgheze pentru sine şi familie, însă niciodată nu a reuşit să-l atingă. Părinţii lui trăiseră într-o bunăstare de mici burghezi, dar fără a poseda vreo avere. Îi lipsea capitalul de pornire cu care şi-ar fi putut realiza năzuinţele şi nu l-a obţinut nici în urma căsătoriei. Şi-a început cariera ca angajat în farmaciile altora. La naşterea mea era deja proprietarul unei farmacii, la Timişoara, cumpărată cu un credit bancar care avea să-l împovăreze pe viaţă. Nu cunosc amănuntele situaţiei financiare a tatii, nefiind chestiuni de nasul unui copil de grădiniţă sau al unui elev de şcoală primară şi nici mai târziu nu discuta cu mine acest subiect penibil pentru el. Ştiu doar că farmacia nu prea mergea şi a fost nevoit s-o vândă ca să scape de ea. A încercat să cumpere o farmacie mai modestă în Petroşani, însă ministerul sănătăţii din Bucureşti nu a mai permis – din motive de discriminare rasială – transcrierea acesteia pe numele său. Atunci, din bănişorii care-i mai rămăseseră, a cumpărat un mic „laborator farmaceutic” la Arad, o manufactură care prepara cu mijloace rudimentare: bomboane medicinale, alifii şi alte produse farmaceutice. Curând taxele şi impozitele împovărătoare l-au obligat să abandoneze şi această iniţiativă. Începutul războiului l-a găsit tot ca angajat într-o farmacie. Legile antievreieşti din perioada războiului îi interziceau să muncească legal, însă fiind bun specialist, a muncit „la negru”, reuşind de bine de rău să-şi întreţină familia şi în anii cei mai negri. După război, nu ştiu exact în ce mod, a devenit proprietarul unei farmacii rurale. Îşi deschisese o farmacie la Nădlac, pe care a echipat-o cât de cât şi lucra în ea singur, plin de elan. Nici de data aceasta nu i-a surâs

64

norocul: în zilele anterioare stabilizării monetare din 1947, îmbătat de deverul neaşteptat de mare, şi-a vândut tot stocul de produse, ca apoi să poată arunca la gunoi sacii de bani primiţi în schimb. În vara anului 1948 şi farmacia sa modestă a fost naţionalizată şi începând din acel moment şi până la pensionare a lucrat ca angajat de stat în farmaciile din Arad. Deşi era un profesionist recunoscut, niciodată nu i s-a încredinţat conducerea unei farmacii, fiind stigmatizat de trecutul mic burghez şi de încăpăţânarea de a rămâne în afara partidului. În concluzie, după cum spuneam, tatăl meu era un farmacist bun, dar ghinionist în afaceri. Bunăstarea burgheză la care visase l-a ocolit pe tot parcursul vieţii. Era un om onest şi integru, binevoitor cu toată lumea şi probabil puţin naiv, însuşiri cu care în lumea aceea nu se putea realiza aşa cum ar fi dorit. Familia tatii era religioasă. Familia Roth aparţinea comunităţii evreieşti neologe, un produs al unei forme speciale de reformă evreiască iniţiată de Moses Mendelsohn pe teritoriul statelor germane din secolul al XVIII-lea, care în afara acestora n-a prins rădăcini decât în Austria şi Ungaria, respectiv pe teritoriul imperiului austro-ungar. Dincolo de Carpaţi nu prea era cunoscută, iar evreimea din Europa răsăriteană o privea cu nedumerire. Moses Mendelsohn era o figură marcantă a iluminismului german şi universal, filosofia sa teologică avându-şi sorgintea în concepţia democratică a iluminismului care propovăduia drepturile egale şi demnitatea umană. Orientarea religioasă diferită de ortodoxia evreiască reprezenta o deschidere către emancipare şi asimilare. În realitate nu a reformat religia – nemodificând nici măcar cu o iotă tezele fundamentale –, ci modelele de comportament din viaţa de zi cu zi. Mai precis a relaxat tradiţia religioasă care reglementa extrem de strict viaţa cotidiană. Evreii

65

neologi au renunţat la vestimentaţia tradiţională care îi deosebea de majoritatea populaţiei, şi-au tuns perciunii, şi-au ras barba. Nu mai existau semne exterioare care să-i deosebească pe stradă, la şcoală sau la serviciu de concitadinii creştini. Nu-şi mai dădeau copiii la şcolile religioase tradiţionale, ci la şcolile publice ca apoi să poată urma o carieră obişnuită, acceptată de societate. Mendelsohn îşi îndemna discipolii expressis verbis să utilizeze limba şi să se identifice cu năzuinţele poporului în care trăiau. Într-adevăr, majoritatea evreilor care s-au emancipat în secolul XIX au devenit patrioţi germani, austrieci sau maghiari. Renumitul compozitor şi dirijor german Felix Mendesohn-Bartholdy a fost nepotul lui Moses Mendelsohn. Tatăl meu a fost crescut în această credinţă. Era un evreu religios care îşi făcea zilnic acasă rugăciunile de dimineaţă şi seară, respectând prescripţiile rituale. Vineri seara, sâmbătă dimineaţa şi de sărbători se ducea la sinagogă, lipsind doar în caz de forţă majoră. În rest se comporta şi lucra asemenea oricărui om obişnuit. De dragul adevărului integral trebuie să menţionăm că – odată cu schimbarea generaţiilor – ritul neolog nu numai că a permis îndepărtarea de regulile foarte rigide ale modului de viaţă religios, ci a şi provocato cu amploarea unei avalanşe. Acest lucru e valabil în cazul oricărui curent ortodox – în termeni moderni – fundamentalist: din momentul în care încep să cedeze supapele ideologiei totalitare, nimic nu mai poate stăvili demolarea sistemului. Dacă nu mai eşti obligat să accepţi şi să respecţi fără critică tot ceea ce pretinde o autoritate superioară, curând totul se poate supune judecăţii unei raţiuni autonome care funcţionează după norme proprii. Tatăl meu, profund religios, şi-a ales drept soţie o femeie care provenea dintr-o familie nereligioasă, un lucru de neconceput într-o familie evreiască de rit ortodox. Dacă

66

în casa bunicilor Roth se respecta caşrutul13, în gospodăria părinţilor mei regulile rituale ancestrale dispăruseră cu desăvârşire, pe masa noastră fiind prezente atât carnea de porc, cât şi şunca. Se deschisese calea care ducea tot mai departe de tradiţiile strămoşeşti. Eu am străbătut această cale în răstimpul dintre vârsta de paisprezece şi optsprezece ani. * Mama se numea Hajnalka Molnár. Şi Molnárii erau evrei, însă gradul lor de asimilare era mai puternic decât al celor din familia Roth. Numele de familie nu fusese maghiarizat de bunicul meu, ci de tatăl său sau chiar de bunicii săi. Nu s-au botezat, dar nici nu respectau religia strămoşilor. Bunicul Miksa Molnár era funcţionar de stat, făcând o carieră frumoasă la MÁV (Căile Ferate Maghiare). Nu avea studii superioare, dar privea cu ochii deschişi şi urmărea cu atenţie treburile lumii. Mama îşi petrecuse copilăria la Reşiţa, unde bunicul a fost şef de gară până la sfârşitul Primului Război Mondial, o poziţie socială respectabilă pe vremea aceea. A ajuns la Timişoara după schimbarea stăpânirii (după unirea Transilvaniei cu România, n.t.), fiind preluat de CFR, unde a lucrat ca inspector la regionala de căi ferate şi a fost pensionat după câţiva ani. După aceea a mai lucrat scurt timp ca funcţionar privat pentru diferite firme de transporturi. Nu a învăţat decât câteva cuvinte româneşti, în general termeni de specialitate. După cum spuneam, bunicul Roth a murit devreme, fără să aibă vreo influenţă asupra mea, în schimb bunicul Molnár a fost o figură marcantă a copilăriei mele. A murit în 1944, în ultimii ani după ce devenise văduv locuind cu noi la Arad. Se ocupase mult şi cu multă 13

Regulile tradiţionale evreieşti care privesc alimentația.

67

afecţiune de mine, întrucât în copilărie la Timişoara am petrecut mult timp în casa bunicilor mei de pe strada Arany János din cartierul Iozefin. Indiferenţa sa faţă de religie – pe care tata n-o privea cu ochi buni – mi-a influenţat cu siguranţă evoluţia ulterioară, deşi niciodată nu a încercat să mă îndrume în acest sens; mai degrabă evita subiectul. Niciodată nu şi-a negat evreitatea, în schimb maghiaritatea şi-o exprima în mod conştient şi frecvent. În copilărie avea grijă să-mi cumpere cărţi cu poveşti maghiare şi tot el mi-a dat să citesc, în adolescenţă, primele cărţi despre istoria maghiară. Nu era un intelectual de înaltă pregătire, dar era un om inteligent, orientat, a cărui gândire receptivă nu avea cum să nu mă influenţeze. Şi familia Molnár avea trei copii, însă nici mătuşa Böske şi nici unchiul László nu mi-au influenţat prea mult evoluţia, astfel încât viaţa lor nu se încadrează în tematica acestei scrieri. * Atât în familia Roth, cât şi în familia Molnár femeile erau casnice. Nici în perioada anterioară măritişului nu avuseseră serviciu şi nici nu le şcoliseră prea mult. Mama absolvise doar şase clase de liceu, fără a ajunge să-şi dea bacalaureatul, la fel ca sora ei mai mică, Bőske, şi ca Hajnalka, sora tatii. Totuşi, mama citea multe poezii şi romane. Înainte de a se mărita luase ore de pian, frecventase teatrul şi urmărea într-o oarecare măsură viaţa culturală a vremii. Toată viaţa a condus gospodăria casei revărsându-şi afecţiunea asupra celor dragi – soţul, fiul, fraţii şi celelalte câteva rude pe care le mai avea. Totuşi, într-o perioadă a vieţii a muncit pentru a-şi câştiga existenţa; în timpul războiului când tata lucra sporadic şi „la negru”, mama întreţinea familia cu munca mâinilor sale. Croşeta

68

şi broda feţe de masă foarte frumoase pentru o firmă care le valorifica. Lucra acasă. Ţin minte că muncea zi şi noapte cu spatele încovoiat asupra lucrului, fără a se plânge. Mai târziu, când nu mai era nevoie de această muncă, a întrerupt-o şi doar arareori confecţiona câte un lucru de mână frumos pentru uzul familiei. Era o femeie deşteaptă, chiar înţeleaptă, înţelepciunea ei manifestându-se în cele mai dificile momente ale vieţii printr-un zâmbet îngăduitor. Era de o blândeţe fără margini, nu se certa niciodată şi nici nu se contrazicea cu nimeni. Aproba chiar şi atunci când era contrazisă şi lăsa întotdeauna după ceilalţi – ca apoi, cu îndărătnicia femeilor blânde, să continue să procedeze aşa cum credea de cuviinţă, aşa cum se obişnuise. Blândeţea ei nesfârşită o făcea irezistibilă, fiind iubită şi respectată de toţi membrii familiei, de rude, vecini şi cunoştinţe. Vedea lumea prin ochii tatălui meu şi se raporta la problemele lumii prin mijlocirea tatii. În copilărie o adoram, iar la maturitate m-am străduit să-i arăt întreaga mea iubire, recunoştinţă şi devotament. Totuşi, cu timpul aveam să ne spunem din ce în ce mai puţin. Se interesa de problemele mele cu dragoste şi curiozitate maternă, dar înţelegea prea puţin din ce-i povesteam. Mai târziu am avut impresia că-şi strâmtase voit orizontul şi, cum spunea Terike, se organizase pentru o „viaţă măruntă”, interesându-se tot mai puţin de ceea ce se petrecea în afara casei. A acceptat rolul de gospodină care i se hărăzise şi nu voia să-l depăşească. Era o gospodină desăvârşită, gătea excelent şi deretica cu mult sârg. Era o femeie fragilă şi cu o sănătate şubredă, dar a trăit până la 87 de ani. Grijile şi viaţa strâmtorată au ajuns s-o frângă. Ridicase lipsa de pretenţii la rang de principiu exasperându-ne cu expresia: „pentru mine e bine şi aşa”. Aşteptarea celor dragi era preocuparea ei de căpătâi. Pe vremuri îl aştepta zilnic pe tata să vină de

69

la lucru, mă aştepta pe mine să sosesc de la şcoală. După ce rămăsese văduvă, ne aştepta pe mine şi pe Terike să mergem din când în când în vizită la Arad. După ce se mutase la Cluj – împreună cu soacra mea –, aştepta zi şi noapte scurtele noastre vizite. Cele două mame văduve le-am instalat în aceeaşi locuinţă pentru că nu aveam loc să le mutăm pe amândouă la noi şi nu eram în stare să alegem pe care dintre ele s-o luăm la noi în casă. N-a fost o soluţie strălucită, dar mai bună totuşi decât dacă le-am fi lăsat să se descurce fiecare pe cont propriu la Arad. După moartea soacrei mele, mama s-a mutat la noi în locuinţa de pe strada Republicii, timpul ei fiind organizat în funcţie de plecările şi întoarcerile noastre acasă: în fiecare zi aştepta. Treptat s-a dezobişnuit să se mai intereseze de treburile lumii, lucru pe care-l luam la cunoştinţă tot mai îndurerat. * Şcoala am început-o la Timişoara, unde am urmat cele patru clase primare şi prima clasă de gimnaziu. Apoi părinţii mei s-au mutat la Arad, unde am continuat şi am absolvit liceul. Aradul a devenit oraşul adolescenţei şi tinereţii mele, oraşul prieteniilor şi al iubirii mele, locul unde mi-am ales drumul vieţii. În copilărie m-au dat la o grădiniţă particulară germană aflată în apropierea casei. Atunci nu s-a lipit de mine prea multă germană – tata distrându-se adesea cu formulările mele –, însă cred că acest lucru m-a ajutat mai târziu să-mi însuşesc limba germană. La şcoală ni s-a predat germana şi franceza, însă nu într-un mod care să înlesnească învăţarea limbilor. Franceza şi germana le-am însuşit, la un nivel acceptabil, abia în anii de facultate şi după aceea, singur. Engleza am învăţat-o cât de cât (citesc bine, vorbesc mai puţin) tot prin strădanie proprie

70

mult mai târziu. Cu rusa nu am avut prea mare succes: înţeleg câte ceva, dar nu prea mă pot face înţeles. Italiana m-a atras dintotdeauna şi o înţeleg dacă cel care vorbeşte nu turuie, însă am un vocabular activ foarte redus. În cadrul orelor de religie din şcoală ni s-a predat scrisul şi vorbitul în ebraică, dar nu mai ştiu nimic din cele învăţate atunci; am fost o singură dată în Israel şi m-am simţit ca un analfabet, întrucât nu eram în stare să citesc nici inscripţiile de pe stradă. Să mai menţionez o limbă: latina – care pe vremea mea se învăţa la liceu, dar azi nu se mai predă din păcate. Nu am devenit un latinist, nu citesc texte latine şi nici n-am simţit nevoia s-o fac, însă înţeleg cuvintele, expresiile şi maximele latine utilizate de ştiinţa modernă şi care fac parte din patrimoniul cultural universal. Din câte am observat, majoritatea acestora nu este cunoscută nici de cei mai bine instruiţi şi ambiţioşi reprezentanţi ai generaţiilor tinere, care nu le înţeleg sau le răstălmăcesc, frustrându-se astfel de posibilitatea de a înţelege exact sensul unor idei valoroase. Despre o singură limbă pot afirma că am învăţat-o aproape la nivelul limbii materne: româna. Acest lucru se explică prin faptul că părinţii m-au dat la şcoala română din clasa întâia până la bacalaureat. Pe tot parcursul vieţii m-a însoţit un anumit tip de dualitate. Limba mea maternă e maghiara, în casa părinţilor, cu soţia mea şi prietenii cei mai buni am vorbit exclusiv ungureşte, maghiara constituind baza culturii şi preferinţelor mele literare. Nu am învăţat la şcoli maghiare, în schimb am predat în limba maghiară la Universitatea Babeş-Bolyai înainte şi după schimbarea de regim şi, în ultimii ani, la Sapientia (Universitatea Maghiară de Ştiinţă din Transilvania). De câţiva ani încoace predau şi în limba germană la universitate. Consider că vorbesc şi scriu perfect româneşte, o parte dintre lucrările şi cărţile mele le-am scris în limba română, o altă parte în limba

71

maghiară, unele lucrări le-am tradus din maghiară în română (ca de pildă cartea despre Shakespeare) sau din română în maghiară14. În mod firesc alegerea şcolii nu a aparţinut copilului de şase ani. Oare de ce o fi decis tatăl meu să mă înscrie la şcoala română? Primul răspuns este la îndemână: considera că pentru realizarea fiului său este necesară însuşirea desăvârşită a limbii statului în care trăia. Mediul familial, în care se vorbea maghiara, nu era prielnic pentru atingerea acestui scop. Acasă se cultiva limba şi cultura maghiară, şi nu fără rezultat; şcoala trebuia să asigure acelaşi lucru pentru cealaltă. Tatăl meu nu era singurul care gândea astfel, ci mulţi alţi capi ai familiilor evreieşti din acea vreme. Însă alegerea acestei oportunităţi avea şi altă cauză, pe atunci în România anilor treizeci – cel puţin din câte ştiu eu – nu existau şcoli publice cu limba de predare maghiară, ci doar confesionale. Liceul piarist din Timişoara era faimos, dar şi la Arad funcţiona un gimnaziu catolic; fete maghiare – prietene şi cunoştinţe ale lui Terike – învăţau la şcoala călugăriţelor catolice. Familiile evreieşti religioase nu-şi înscriau copiii la aceste şcoli. Probabil că i-ar fi dat cu 14 A. Roth şi-a tradus unele din cărțile sale în ambele limbi, astfel: Axiologie şi etică (în colab. cu N. Kallós), Editura ştiinţifică, 1968, 239 pag. (Carte distinsă cu premiul Academiei Române pe 1968) și Axiólogia és etika, idem 1970, 191 pag.; Omul creativ, Editura politică, Bucureşti, 1978, 99 pag. și A kreativ ember, idem, 96 pag.; Shakespeare – szociológiai olvasatban, Editura Kriterion, Bucureşti, 1983, 323 pag. și Shakespeare – o lectură sociologică, Editura Dacia, Cluj, 1988, 416 pag.; Naţionalism sau democratism? Editura Pro Europa, 1999, 357 pag. și Nacionalizmus vagy demokratizmus? Pro Európa Kiadó, 2000, 357 pag. A mai publicat: A társadalmi rendszer (în colab. cu N. Kallós) [Sistemul social], Editura politică, 1978, 317 pag.; Individ şi societate, Editura politică, Bucureşti, 1986, 317 pag.; Modernitate şi modernizare socială, Polirom, 2002, 190 pag.; Szociológia és társadalom [Sociologie și societate], Scientia Kiadó, Kolozsvár, 2004, 342 pag.; Választásaim [Alegerile mele], Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2006, 368 pag.

72

plăcere la o şcoală cu limbă de predare maghiară neutră din punct de vedere confesional. De altfel, la şcoala română aveam colegi maghiari, nu prea mulţi, dar erau întotdeauna câţiva. Din clasele primare nu am prea multe amintiri demne de remarcat. Nu eram nici premiant, dar nici un elev slab la învăţătură. Nu mă simţeam discriminat ca minoritar. Totuşi, aveam câţiva colegi de clasă care îşi impuneau superioritatea fizică asupra mea. Ca băiat, nu e prea plăcut să te numeri printre cei mai mici de statură şi cu o constituţie mai firavă. Mai târziu acest handicap s-a împletit cu cele izvorâte din situaţia mea de dublu minoritar. Vorbesc despre o situație de minoritate dublă: a fi elev evreu între anii 1938 şi 1940, când antisemitismul devenise o politică de stat în România şi fuseseră adoptate primele legi antievreieşti, reprezenta un risc cotidian în sine; la acestea se adăuga faptul că pe atunci încă nu vorbeam corect româneşte şi că proveneam dintro familie de cultură maghiară, ceea ce sporea ostilitatea faţă de persoana mea. În aceste condiţii, pe când eram elev în clasele a doua, a treia şi – timp de trei săptămâni – a patra de la Liceul Moise Nicoară din Arad (pe atunci clasele de liceu se numerotau de la unu la opt), am fost deja expus agresiunilor verbale şi fizice ale unor colegi majoritari în ochii cărora slăbiciunea fizică era un atribut firesc al inferiorităţii mele rasiale, de care nu se sfiau deloc să profite. În anii aceia mi s-a făcut silă de afirmarea forţei pumnului şi am înţeles că orice acţiune în numele unei superiorităţi de putere este o manifestare a neomeniei. Ideologia lipsită de omenie cu care m-am confruntat deja ca elev în clasele mici era cea fascistă. Fie-mi permisă aici o digresiune. În ochii părinţilor mei forţa fizică a unui băiat nu merita prea multă

73

atenţie. Nici nu le trecuse prin minte că musculatura şi rezistenţa unui băiat de constituţie mai firavă ar fi putut, ba chiar ar fi fost necesar, să fie dezvoltate prin educaţie fizică şi în nici un caz nu-şi imaginau că acest lucru ar fi fost benefic pentru echilibrul sufletesc şi încrederea în sine a acestuia. De altfel, înscrierea copilului la orice formă de sport ar fi însemnat cheltuieli suplimentare, motiv pentru care iarna nu m-au înscris la cursuri de patinaj şi nici vara la înot, şi nu mi-au cumpărat nici un fel de echipament sportiv. Niciodată nu am mai învăţat să patinez şi să schiez. Nu mă atrăgeau întrecerile sportive şi nu eram potrivit pentru ele, însă la vârsta de paisprezece-cincisprezece ani am început să fac sport în mod regulat, mult timp fără ştirea părinţilor, datorită anturajului meu nou format din colegi şi prieteni. Aceşti prieteni mergeau să înoate în Mureş, dar cu mult înainte, în copilărie, luaseră ore de la un antrenor de înot. M-au chemat şi pe mine la scăldat fără a mă întreba dacă ştiu să înot, întrucât pentru orice fecior arădean mai acătării, a şti să înoţi era de la sine înţeles. Îmi era ruşine să recunosc că nu ştiam să înot, dar în momentul în care m-am depărtat de mal, m-am scufundat în apele învolburate pe care băieţii le căutaseră dinadins ca să le învingă înotând. Deznodământul putea să-mi fie fatal, dar au observat la timp ce mi s-a întâmplat şi au reuşit să mă scoată din apă şi să mă tragă la mal, nu fără eforturi. Părinţii mei niciodată n-aveau să afle despre această aventură primejdioasă. Îmi era ruşine de păţania mea şi am decis să-mi schimb soarta. Timp de două săptămâni am ieşit zi de zi pe malul Mureşului, într-un loc unde observasem că apa era mai puţin adâncă şi, fără a fi văzut de nimeni, mi-am însuşit mişcările înotului. Apoi m-am prezentat în faţa prietenilor mei spunând că am învăţat să înot şi n-o să mă mai ia apele râului. Prevăzători, m-au pus la încercare şi s-a dovedit

74

că într-adevăr ştiam să înot. Începând din acel moment, în lunile de vară, înotul a devenit un sport şi o distracţie cotidiană. Curând, împreună cu prietenii mei, am reuşit să facem rost de o „barcă morărească”, iar mai târziu de o „sandolină” (un fel de caiac), cu ajutorul cărora ne încumetam să navigăm pe apele râului cu orele, uneori chiar o zi încheiată, câteodată în tovărăşia fetelor printre care se număra şi Terike. Îmi face plăcere să mă laud că mă ambiţionasem să mă antrenez, priceperea mea în ale vâslitului fiind recunoscută în rândul prietenilor. Plăcerea înotului şi a vâslitului m-au însoţit toată viaţa, practicând aceste sporturi împreună cu Terike până în momentul în care am rămas singur. După război, în deplin acord cu Terike, ne-am făcut obiceiul să drumeţim prin păduri, să facem ture montane care – pe lângă toate celelalte efecte benefice – s-au dovedit mijloacele cele mai eficiente pentru a-mi risipi anxietăţile. Înainte să fi împlinit patruzeci de ani am colindat munţii înalţi, evadând din „civilizaţie” pentru câte o săptămână – zece zile şi hălăduind în cabane mizere de munte sau în cort, încumetându-ne să pornim pe trasee necunoscute, lungi şi riscante, prin munţi, văi şi codri deşi. Mai târziu, după ce vremea turelor pe crestele munţilor se încheiase, în fiecare duminică, fie ploaie, fie vânt, plecam în drumeţie pe dealurile şi în pădurile din împrejurimile Clujului şi am continuat să facem aceste plimbări atâta timp cât Terike mai era în stare de acest efort (renunţând doar în ultimele ei luni de viaţă). Fireşte, sportul nu a făcut din mine un tip forţos, dar m-a ajutat să-mi păstrez toată viaţa o condiţie fizică şi o stare de sănătate acceptabilă. Încheind digresiunea, să revenim la anii mei de liceu. În toamna lui 1940 am intrat în clasa a patra15. Vremurile erau tulburi în România aflată sub guvernarea comună a lui Antonescu şi a Gărzii de Fier, răstimp în care evreii 15

Astăzi ar fi clasa a VIII-a, autorul având atunci 13 ani.

75

erau supuşi unor discriminări publice dure. La începutul anului şcolar intrase deja în vigoare restricţia numerus clausus ce, în funcție de rezultatele şcolare anterioare, limita numărul elevilor evrei acceptaţi în şcolile de stat, printre care – spre ghinionul meu – mă număram şi eu împreună cu alţi câţiva conaţionali, fiind expuşi zi de zi ofenselor, vexaţiunilor şi maltratărilor unor profesori şi elevi. Era în plină frenezie a puterii Gărzii de Fier şi mai mulţi dintre profesorii şi colegii mei majoritari se declaraseră adepţii ei. Spre norocul meu, această stare de fapt nu a durat mult. Peste doar câteva săptămâni puterea fascistă avea să pună în aplicare restricţia numerus nullus. În ziua respectivă, directorul şcolii, dând dovadă de umanism, a convocat în timpul orelor pe toţi elevii evrei şi ne-a comunicat că regretă, dar e obligat să ne excludă din şcoală. A dispus să părăsim şcoala înainte de a se suna, evitând cu această măsură eventualele atrocităţi comise împotriva celor eliminaţi. La Timişoara şi la Oradea funcţionau licee evreieşti, dar nu şi la Arad, însă odată cu eliminarea noastră din liceele de stat, comunitatea evreilor din Arad, care număra mulţi cetăţeni înstăriţi, nu a pregetat să depună eforturile materiale şi financiare necesare pentru a organiza o şcoală particulară. Copiii nu puteau rămâne pe stradă şi – chiar şi în acele timpuri lipsite de orice perspectivă – se cuvenea să li se asigure educaţia. Au fost angajaţi profesori, unii cu o pregătire excepţională, alţii fără niciuna; s-au alăturat şi câţiva studenţi care fuseseră eliminaţi din facultate în baza aceloraşi restricţii rasiale şi acum li se oferea un post de profesor în şcoala noastră. În câteva săptămâni s-a închegat noua instituţie şcolară care şi-a început funcţionarea într-un apartament gol cu mai multe camere aflat în inima oraşului, având

76

la dispoziţie o dotare minimă. În mod interesant, statul român care nu sprijinea în nici un fel această şcoală, nu o recunoscuse în mod oficial, ba mai mult, declarând că nu va accepta sub nicio formă certificatele şcolare emise de ea, a tolerat-o timp de patru ani, până la sfârşitul războiului. În schimb după întoarcerea armelor din august 1944, studiile noastre au fost recunoscute oficial şi aşa se face că eu şi colegii mei de generaţie am avut posibilitatea să învăţăm în tot acest răstimp fără a pierde nici un singur an de studii. În toamna lui 1944, şcoala noastră particulară pierzându-şi raţiunea de a exista, s-a desfiinţat, iar eu mi-am continuat ultimul an de studii la liceul public cu limbă de predare română unde mi-am dat şi bacalaureatul în iunie 1945. Permiteţi-mi o nouă digresiune pentru a relata o întâmplare legată într-un fel tot de anii de liceu. Cândva, în anii şaptezeci – optzeci, s-a dovedit că un coleg de al meu, tot profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, cadru didactic la o la altă facultate decât a mea, mă ţinea minte ca pe un fost coleg la liceul arădean. Eu nu mi-l aminteam deloc. Apoi am aflat că era cu trei ani mai mic şi umblase într-o clasă inferioară. Nu e nimic ieşit din comun dacă cineva îşi aminteşte de colegii din clasele mai mari, dar nu şi viceversa. La o discuţie ocazională şi-a exprimat nedumerirea cum de unii pot afirma că în timpul războiului copiii evrei ar fi fost eliminaţi din şcolile de stat, când el îşi amintea perfect că am învăţat la Liceul Moise Nicoară, pentru că fusesem colegi de şcoală. Mi-a dat de înţeles că – după părerea lui – şi alte manifestări ale „prigoanei evreilor” imputate în prezent sunt conforme cu realitatea în aceeaşi măsură ca și „legenda” excluderii elevilor evrei din şcolile publice. Am încercat să-i explic că memoria lui funcţionează selectiv. În cei doi ani dinainte de 1940 şi în anul şcolar 1944 – 1945, într-adevăr, am fost elev la liceul acela, nu şi în cei patru ani din timpul războiului, răstimp

77

în care probabil nu şi-a dat seama de absenţa mea. De altfel, eu am un înscris care probează această afirmaţie, diploma de bacalaureat având pe verso un text prin care liceul românesc certifica cu ştampilă şi semnătură că clasele a 4-a, a 5-cea, a 6-ea şi a 7-a de liceu le-am absolvit la „Liceul evreiesc fără drept de publicitate”. În ultima clasă de liceu am jucat un rol important în şcoală (asupra căruia am să revin) şi probabil de aceea îşi amintea de mine, proiectându-mi prezenţa retrospectiv şi în anii de război. Memoria e înşelătoare, chiar dacă credem că ne putem baza pe ea, mai ales atunci când se cuplează cu prejudecăţile. Excluderea din liceul public – datorită celor relatate anterior – am resimţit-o ca pe o eliberare, încetând brusc teama şi umilinţa de zi cu zi. Ba mai mult, am ajuns într-o ambianţă nouă, prietenoasă, umană. În acea vreme şi evident fără voia lor, eliminatorii făcuseră o faptă bună faţă de mine şi de ceilalţi elevi evrei. Din acel moment noi, elevii evrei-maghiari, eram între noi, iar profesorii erau ai noştri. Procesul de învăţământ se desfăşura în limba română, dar noi între noi vorbeam ungureşte atât la şcoală, cât şi în afara ei. Şcoala funcţiona ca o insulă ocrotită; afară furtuna făcea ravagii, în schimb înăuntru domnea o climă blândă. Eram priviţi ca nişte oameni întregi şi ne simţeam ca atare. Noua ambianţă avea să influenţeze decisiv întreaga mea viaţă. Pentru adolescenţii de atunci părea mai important ceea ce se petrecea între zidurile şcolii, în lumea noastră insulară, decât cele întâmplate în exterior. Ştiam totuşi mult – nici pe departe tot – din ceea ce se petrecea în lume. Ştiam, nu aveam cum să nu ştim, că în jurul nostru domneau condiţii vitrege, adesea mortale. Am să încerc să le descriu pe scurt. În toamna lui 1940, când puterea era exercitată de Antonescu împreună cu Garda de Fier, tensiunea

78

şi pericolele iminente ne ameninţau viaţa cotidiană. După rebeliunea legionară din ianuarie 1941 – care la Bucureşti s-a soldat cu masacre – situaţia s-a stabilizat, s-a „normalizat” într-o oarecare măsură, nu mai trebuia să ne temem zilnic că putem fi cotonogiţi pe stradă. Ştiam, părinţii nu tăinuiau, nici n-ar fi avut cum, că viaţa oricăruia dintre noi era permanent în pericol. După cum a reieşit ulterior, deportarea şi exterminarea evreilor din Ardealul de Sud a fost evitată la limită – şi nu datorită bunăvoinţei lui Antonescu; în caz contrar, am fi împărtăşit şi noi destinul tragic al majorităţii populaţiei evreieşti din Iaşi, Bucovina şi Basarabia, care, potrivit statisticilor recunoscute la nivel internaţional, s-a ridicat la două sute – două sute cincizeci de mii de suflete. O vreme, prin 1942, familiile evreieşti din Arad aveau rucsacii pregătiţi pentru ordinul de deportare care putea fi emis la orice oră din zi sau din noapte. Zvonul de rău augur nu se răspândise fără motiv; astăzi se cunoaşte fără urmă de îndoială, pe baza documentelor, planul „conducătorului” Antonescu privind deportarea şi exterminarea întregii evreimi din România, pus la cale încă din 1942, când Germania abia îşi ambala maşinăria de Endlösung (soluţie finală). În final, planul nu a mai fost pus în aplicare, întrucât o parte din aparatul de stat, mai ales conducerea căilor ferate, nu şi-a asumat sarcina de organizare şi execuţie, solicitând un an amânare. În anul următor însă s-a produs înfrângerea decisivă a trupelor germane şi române în bătălia de la Stalingrad după care victoria lui Hitler şi a aliaţilor săi părea din ce în ce mai improbabilă. În aceste condiţii, planurile secrete au fost stopate de oportunismul politic şi popular „sănătos”. Pregătirea unor noi crime în masă nu era oportună în eventualitatea pierderii războiului. Probabil aşa se explică că spre sfârşitul războiului autorităţile s-

79

au dovedit ceva mai tolerante faţă de populaţia evreiască sau cel puţin asta am resimţit eu, mai bine zis noi, la Arad. Între timp a fost o perioadă când poliţia i-a adunat pe bărbaţii evrei în Cetatea Aradului, de unde au fost escortaţi de soldaţi înarmaţi cu baionete în lagăre de muncă obligatorie. Şi tatăl meu s-a numărat printre ei. Am asistat şi eu, alături de alţi copii de vârsta mea, la scena tristă a scoaterii lor din Cetate, când nu se ştia dacă îi vom mai revedea pe cei duşi cu forţa. După câteva luni licenţiaţii au fost lăsaţi acasă şi peste alte câteva luni li s-a dat drumul şi celorlalţi, fără însă a fi scutiţi de munca obligatorie care a fost pusă în aplicare prin ordine locale. Tata, de pildă, într-o vreme – nu mai ţin minte pentru cât timp – şi-a îndeplinit această obligaţie prestând activitatea de farmacist, în ţinută civilă, la spitalul militar. Au fost puse în aplicare şi multe alte măsuri discriminatorii pe bază rasială. Cu mult înainte de asta câteva sute de mii de evrei au fost deposedaţi de cetăţenia română, aceasta fiind unul dintre paşii cei mai duri ai marginalizării; evreii lipsiţi de cetăţenie devenind complet lipsiţi de drepturi şi de apărare. Nici un evreu nu mai putea rămâne angajat la stat. Am amintit anterior de interdicţiile întâmpinate de tatăl meu. Medicii evrei aveau dreptul să profeseze, dar nu aveau voie să trateze pacienţi creştini, „arieni”. Întrun timp erau obligaţi să scrie pe firmă „medic jidan”, iar mai târziu doar „medic evreu”. Nu e mai puţin adevărat că majoritatea populaţiei nu era dispusă să respecte acest ordin, o ştiu direct de la sursă, întrucât cabinetul de pe strada Hassinger, a viitorilor mei socri – amândoi medici bine cotaţi în oraş – era vizitat zilnic de pacienţi maghiari şi români (printre aceştia din urmă numărându-se poliţişti şi ofiţeri din armată). Adesea proprietăţile evreieşti – fabrici, firme, prăvălii

80

– au fost confiscate, de multe ori însă erau „românizate” în aşa fel încât adevăratul proprietar putea să continue să lucreze în propria firmă pe baza unui acord neoficial, „tacit”. În mai multe rânduri fiecărui evreu i s-au impus contribuţii de război, fiind obligat să predea obiecte de îmbrăcăminte şi tot felul de alte echipamente, ca în final să nu se afle niciodată persoanele cărora le-au fost de folos aceste obiecte. Evreii de la ţară au fost strămutaţi de la o zi la alta în oraşe, îndeobşte în reşedinţele de judeţ, mulţi dintre ei pierzându-şi în urma acestei deplasări forţate şi rapide o mare parte din bunuri, uneori toate bunurile, inclusiv proprietăţile imobiliare. În ciuda tuturor acestor măsuri, s-au păstrat condiţiile de bază ale vieţii, majoritatea orăşenilor au putut rămâne în casa, în locuinţa proprie, fiind tulburaţi arareori; în ciuda restricţiilor discriminatoare de tot felul şi a interdicţiei de a profesa, adulţii îşi făceau treaba de zi cu zi, fiecare descurcându-se cum putea, căutând şi găsind mijloacele de trai, de supravieţuire. Pentru noi, adolescenţii acelor vremuri, singura cale – găsită instinctiv – de a ne păstra integritatea sufletească era să ne prefacem a avea un viitor şi să ne pregătim pentru acesta şi nu pentru moarte. În mod paradoxal, deşi trăiam sub ameninţarea morţii, nu ne lăsam frustraţi de tinereţea noastră, de bucuriile ei. În acelaşi timp, conştiinţa primejdiei ne maturiza. Am fost nevoiţi să ne lepădăm mai repede de copilărie, să ne maturizăm mult mai devreme, trecând pragul vârstei deciziilor independente. Trăiam într-o izolare quasi-totală. Un ordin al guvernului stipula că o persoană de naţionalitate evreiască nu putea părăsi Aradul ani la rând decât în posesia unui permis nominal emis de autorităţi pentru situaţii excepţionale. Nici nu se punea problema călătoriilor sau concediilor, nici pentru cei mai înstăriţi. În concluzie

81

eram sechestraţi, depinzând unii de alţii. Eram împreună tot timpul. Am reuşit să transformăm nevoia – nu în virtute –, dar măcar într-un fel de avantaj. Şcoala noastră era o entitate ciudată. Sub nici o formă nu putea să reproducă severitatea rigidă a şcolii publice româneşti. Eram între noi, în clase cu efective mici în care relaţiile deveneau în scurt timp amicale, tovărăşeşti. La mine în clasă s-a creat un cerc restrâns, de cinci prieteni, care a jucat un rol decisiv în adolescenţa şi tinereţea mea. Dar simultan s-a format şi un cerc de prieteni mai larg, mai flexibil, în care domnea atmosfera solidarităţii şi apartenenţei comune. Căutam împreună calea autoapărării şi – luând în considerare condiţiile date, dar judecând cu mintea de azi: într-un mod copilăros de naiv – pe cea a edificării viitorului nostru. Nu aveam fraţi; nici Terike nu avea. Probabil că şi acest fapt a contribuit la rolul important pe care îl atribuiam în adolescenţă prieteniei, căutării perechii. Pe atunci clasele mixte nu erau la modă pe plaiurile noastre. Atât în liceele publice, cât şi în cele confesionale se practica o separare foarte strictă a băieţilor şi fetelor. Nu şi în şcoala noastră; pur şi simplu două şcoli, una de fete şi alta de băieţi, erau imposibil de susţinut. Nu mă gândesc neapărat la faptul că băieţii aflaţi la vârsta adolescenţei se bucurau de prezenţa, de apropierea zilnică a fetelor – cred că şi reciproca era valabilă, pentru fete –, ci la faptul că această convieţuire ne pregătea şi pentru viaţa reală, asigurându-ne un mediu mai complet, mai uman. Curând s-a creat o societate ceva mai mare, alcătuită din fete şi băieţi, ale cărei linii de forţă erau câteva perechi recunoscute de toţi ca atare. Fireşte, nu toate idilele din copilărie s-au dovedit trainice, uneori configuraţia se modifica, dar câteva dintre iubirile înfiripate atunci au durat o viaţă întreagă. Aşa a fost şi relaţia dintre Terike şi mine.

82

Şi profesorii erau „ai noştri”, nu nişte străini ostili ca dincolo. Am învăţat foarte repede să urmărim cu ochi critici activitatea profesorilor noştri, să deosebim cunoaşterea adevărată de cea mimată, alura superioară şi autoritară de prestigiul bazat pe valori reale. Ne permiteam să râdem în hohote de profesorii capricioşi, deveniţi ţinta farselor şcolăreşti, dar îi acceptam şi îi respectam pe cei de la care aveam impresia că avem ce învăţa şi ne tratau ca pe nişte tineri inteligenţi şi nu ca pe nişte subiecţi de dresură. Fără îndoială, disciplina şcolară era mult mai laxă decât la şcoala publică de unde fuseserăm excluşi, dar afirm cu convingere că acest fapt ne-a avantajat; am învăţat să distingem lucrurile, să gândim cu mintea noastră. Trebuie să recunosc că randamentul din primul an, exprimat prin rezultate şcolare foarte bune, a scăzut treptat în cei trei ani care au urmat, aşa cum s-a întâmplat în cazul mai multor colegi. Dar această situaţie nu reflecta lipsa interesului intelectual. Pur şi simplu nu mai eram dispuşi să ne irosim timpul şi energia pentru însuşirea unor lucruri care nu ne stârneau interesul ca, de pildă, în cazul meu, matematica şi ştiinţele naturii, discipline pe care consideram că e suficient să le învăţ la nivel minimal. În schimb mă preocupam foarte mult de tot ceea ce mă interesa, mă atrăgea. Citeam frenetic; la început literatură beletristică, în primul rând cărţile găsite în casă, iar mai târziu şi lucrări de ştiinţe sociale obţinute pe diverse căi: din biblioteci publice, de împrumut sau ale familiilor prietene. Într-o vreme când încă televizorul, videocasetofonul sau magnetofonul nu fuseseră inventate, iar aparate de radio nu aveam pentru că ne fuseseră interzise, cartea era singurul izvor al culturii noastre şi afirm cu hotărâre că acest fapt a fost în avantajul nostru. Pe atunci am citit atât de mult încât am reuşit să pun bazele culturii mele

83

generale, fără de care nu aş fi putut acumula cultura de specialitate în domeniul ştiinţelor sociale. Cercul de prieteni mai restrâns şi mai larg m-a sprijinit substanţial în acest demers. În societatea noastră limitarea, proasta creştere şi incultura nu-ţi aduceau faimă, ci, dimpotrivă, te făceau de ruşine. Nici eu şi nici prietenii mei nu eram şoareci de bibliotecă. După cum am povestit, mergeam să înotăm, să ne dăm cu barca, le făceam curte fetelor, ne plăcea foarte mult să dansăm, se întâmpla să mai şi bem la câte o întrunire; nu ne comportam deloc bătrâneşte, dimpotrivă, eram tineri şi zburdalnici. Dar cel mai mult ne plăceau discuţiile lungi şi pline de miez bazate pe lecturile individuale. La şcoală s-a înfiinţat un cerc de lectură. Elevii mai mari prezentau expuneri pe teme alese de ei; niciodată nu era nevoie de „mobilizare” specială, pentru că sala era întotdeauna plină. Totuşi, această formă de cultivare nu ne satisfăcea din cauza caracterului său instituţionalizat şi a prezenţei profesorilor. Societatea noastră mixtă de fete şi băieţi a organizat un cerc informal de lectură care se ţinea duminică după amiază când la unul, când la altul dintre noi, când se serveau gustări şi se purtau discuţii pe marginea unor subiecte diverse, susţinându-se şi un scurt program cultural. Ţineam pe rând scurte expuneri şi nu numai. Un prieten hărăzit cu talent recita poezii, astfel am devenit un iubitor al poeziilor lui Endre Ady16 şi Attila József. Din casele colegilor mei mai înstăriţi nu lipsea gramofonul şi nici colecţia de discuri şi de fiecare dată audiam muzică, devenind treptat un împătimit al muzicii lui Beethoven, Mozart, Chopin si Liszt. Şi al 16

Endre Ady (Ady Endre: 1877-1919) este un vestit poet maghiar al secolului trecut, născut și educat în Transilvania. A fost considerat la începutul secolului XX ca fiind revoluționar în ideație și versificație.

84

artelor plastice! Aveam ocazia să răsfoiesc albume dintre cele mai frumoase, care m-au încântat şi m-au stimulat să continui căutarea altora. Peste decenii, când am ajuns împreună cu soţia mea la marile muzee europene, priveam originalele capodoperelor plasticii universale ca pe nişte vechi cunoştinţe. Aici e cazul să menţionez că familiile burgheze evreieşti din Arad nu precupeţeau nici efortul şi nici cheltuielile pentru educaţia copiilor. Majoritatea cunoştinţelor mele fie băieţi, fie fete, luau ore particulare de limbi străine, de muzică şi chiar de istoria artelor. Părinţii mei nu aveau bani pentru aşa ceva şi nu am primit nicio altă educaţie extraşcolară, dar am devenit beneficiarul culturii colegilor mei, pe care am împărtăşit-o în societatea noastră unde aveam obiceiul de a discuta cele citite şi învăţate şi de a împrumuta tuturor cărţile. Sora unui bun prieten se pregătea să devină pianistă; în casa lor puteai asculta oricând muzică bună, dar şi discuţii privitoare la muzică. Pe atunci încă nu puteam să particip la conversaţiile de acest gen, dar profitam de pe urma lor. În cercul nostru mai larg de prieteni erau şi alţii care se pregăteau pentru o carieră muzicală. Cu timpul audiţiile muzicale comune au devenit o adevărată necesitate, punând bazele obiceiului nostru, ca începând cu anii de studenţie să frecventăm în mod regulat spectacolele de operă şi concertele, ceea ce a devenit o caracteristică a stilului nostru de viaţă. În vremea aceea Aradul nu era oraş universitar. Nu avea teatru, nici maghiar şi nici românesc, în schimb uneori venea în turneu Opera Română clujeană care în timpul războiului se refugiase la Timişoara. Oraşul nu avea nici filarmonică sau societate muzicală, în schimb se organizau evenimente muzicale ocazionale. Muzica de cameră era la mare preţ în multe case. Astfel, în casa unui unchi de-al lui Terike era invitat pianistul

85

Imre Ungár17 care dădea recitaluri într-un cerc restrâns. Eu nu am participat, însă Terike a fost de faţă. Palatul Culturii avea o expoziţie permanentă pe care o vizitam din timp în timp. Nu avea un material prea bogat şi divers, dar ţin minte că păstra două (sau trei) tablouri de mari dimensiuni ale lui Munkácsy18 pe care le admiram. Palatul Culturii mai avea şi o bibliotecă publică care, în mod surprinzător pentru acele vremuri, dispunea de o colecţie bogată de lucrări din domeniul filosofiei şi ştiinţelor sociale la care aveau acces şi elevii de liceu. În centrul Aradului, pe corso, în partea din spate a librăriei Kerpel, funcţiona o bibliotecă de împrumut unde, în schimbul unui abonament modic, aveam posibilitatea să citim clasicii literaturii maghiare şi universale, ba chiar şi noutăţile editoriale ale vremii. Aradul oferea posibilităţi reale de asimilare a culturii de calitate şi ne străduiam să profităm de ele. Cercul nostru de colegi de şcoală şi de prieteni ne-a stimulat în mod deosebit ca să ne autoperfecţionăm, să ne cultivăm, să recunoaştem şi să respectăm adevăratele valori spirituale şi să le îndrăgim. * Aşa a trecut răstimpul maturizării mele şi a venit vremea primelor alegeri hotărâtoare pentru viaţa mea. Nu era vorba de o singură alegere, ci de mai multe, referitoare la diferite domenii ale vieţii mele, aflate totuşi într-o oarecare conexiune, pe care le-aş putea defini cu termenul actual de pachet de opţiuni. Adolescenţa este timpul revoltelor. Adolescentul se revoltă în primul rând împotriva părinţilor, băiatul 17

Imre Ungár (1909–1972, Budapesta) a fost un vestit pianist maghiar de origine evreiască, nevăzător de la vârsta de trei ani. 18 Mihály Munkácsy (născut Michael von Lieb, de etnie germană, 1844–1900) a fost un pictor maghiar devenit faimos la Paris.

86

împotriva tatălui, respectiv împotriva structurilor sociale şi modelelor de existenţă care în ochii săi îl întruchipează pe tatăl său. Forma extremă a acestei revolte este complexul Oedip, descris de Freud. Nu exclud posibilitatea ca germenii acestuia să fi jucat vreun rol în evoluţia comportamentului meu, însă sunt convins că este vorba de mecanisme mult mai prozaice, care pot fi descrise mai degrabă cu instrumente sociologice decât psihanalitice. Am să încerc să le detaliez. Cred că formularea cea mai precisă ar fi că îmi doream să mă rup de situaţia socială a tatălui meu, de condiţia şi mentalitatea lui de mic burghez. Este vorba de trei opţiuni legate între ele, dar ireductibile: alegerea profesiunii, îndepărtarea de religia strămoşilor mei şi apropierea de mişcarea comunistă. În continuare am să vorbesc despre fiecare în parte. Aceste trei decizii de mare gravitate, atât separat cât mai ales în ansamblul lor, au reprezentat trecerea voluntară – relativ timpurie – a pragului dintre copilărie şi maturitate. Aceste hotărâri s-au conturat în răstimpul dintre cel de al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea an de viaţă. * Tata, deşi era intelectual, farmacist, cumpăra şi vindea ca orice negustor, o îndeletnicire care mi se părea banală. În plus, după cum am relatat anterior, era un afacerist păgubos, ceea ce sporea teama mea de a-i îmbrăţişa profesiunea. Îmi doream o carieră intelectuală, una în care nu banul să fie miza cea mai importantă. Şi pentru tata era cât se poate de limpede că nu mă interesa să devin farmacist şi nici n-a încercat să mă îndrepte spre această profesiune. O vreme se părea că găsisem o soluţie reciproc acceptabilă: să mă pregătesc pentru medicină. Din punctul de vedere al tatii această

87

opţiune mi-ar fi asigurat, în orice condiţii, o existenţă stabilă, un statut social apreciat. Mai mulţi dintre prietenii mei făcuseră aceeaşi alegere, la fel şi Terike, care – după cum avea să se adeverească – avea vocaţie pentru cariera medicală. Fiind copilul unei familii de medici, nici nu se punea problema să se orienteze spre altceva, nici ei nu-i trecuse prin cap o altă alegere, deşi acumulase o cultură umanistă temeinică pe care avea s-o îmbogăţească şi s-o rafineze permanent de-a lungul vieţii petrecute împreună. Niciunul dintre prietenii din cercul nostru restrâns nu împărtăşea preocuparea mea sistematică faţă de ştiinţele umaniste. Atât prietenii mei, cât şi Terike, au sprijinit-o, dar în nici un caz nu m-au îndemnat s-o îmbrăţişez. Această alegere am luat-o absolut singur, dintr-un imbold lăuntric, câtă vreme celelalte din alegerile amintite anterior pot fi considerate ca fiind elaborate în comun. Chiar dacă nu mă entuziasma deloc, medicina părea pentru o vreme o soluţie acceptabilă. În ultimul an de liceu mi-am precizat intenţiile specificând că am să devin psihiatru. Psihiatria părea cea mai apropiată de preocupările mele umaniste, de primele lecturi de psihologie. Această orientare nu prea era pe placul tatii considerând-o o opţiune excentrică, dar nici nu s-a opus prea tare, gândind că în timpul anilor lungi de facultate aveam să-mi schimb alegerea. După cum am spus, mi-am dat bacalaureatul imediat după încheierea războiului, la începutul verii lui 1945 (cu rezultate medii) şi curând se punea chestiunea înscrierii la facultate. Entuziasmul meu de a urma medicina scădea pe măsură ce se apropia termenul de înscriere. Pe atunci nu se organiza examen de admitere la toate facultăţile, dar la medicină, din cauza numărului mare de candidaţi, un astfel de examen avea loc. Mă pregăteam, împreună cu doi prieteni apropiaţi, pentru

88

primul examenul de admitere organizat la Facultatea de Medicină de la Târgu Mureş, a noii Universităţii Bolyai, cu limba de predare maghiară. Mă străduiam să mă adun şi să învăţ cât puteam mai bine, deşi eram din ce în ce mai sigur că nu doream să devin medic. Voiam să infirm orice bănuială că evit medicina pentru că n-aş fi capabil să fac faţă exigenţelor. Trebuia să-mi dovedesc calităţile în primul rând în faţa părinţilor, a prietenilor, dar şi faţă de mine însumi. Şi am reuşit; m-am prezentat la examen şi am fost admis la Facultatea de Medicină de la Târgu Mureş obţinând o clasare onorabilă. În anul acela, în condiţiile tulburi ale sfârşitului războiului şi schimbării politice, anul universitar nu începea toamna, ci abia în ianuarie. Spre norocul meu, pentru că mi se oferea posibilitatea să-mi schimb orientarea profesională. Fără să suflu o vorbă părinţilor, l-am rugat pe un prieten aflat la Cluj să-mi depună actele la Facultatea de Litere şi Filosofie a universităţii din Cluj. Nu se dădea examen de admitere, în schimb era obligatoriu să te prezinţi la un examen medical, iar acel suflet caritabil a făcut şi treaba aceasta – a fost examinat în locul şi sub numele meu şi, în consecinţă, am fost găsit apt pentru a urma facultatea. Cariera mea universitară a început cu această înşelătorie plină de bunăvoinţă. Când în sfârşit a sosit clipa începerii anului universitar, mi-am luat rămas bun de la părinţi ca şi cum aş porni la Târgu Mureş, dar am urcat în trenul de Cluj, lăsând în urmă o scrisoare pe care au găsit-o abia după plecarea mea. Le aduceam la cunoştinţă că nu doream să urmez medicina şi alesesem o altă cale. Curând avea să-mi cadă o piatră de pe inimă primind răspunsul resemnat al tatei care îmi scria că luase la cunoştinţă alegerea mea pe care, deşi nu-l bucura deloc, nu dorea s-o conteste şi avea să mă sprijine după posibilităţile

89

sale. Într-adevăr niciodată nu mi-a reproşat nimic. Abia atunci s-a dovedit că îl judecasem greşit: nu era un om meschin, dragostea şi încrederea necondiţionată în fiul său au învins şi, pe tot parcursul anilor de facultate, m-a sprijinit în funcţie de posibilităţile sale materiale, astfel încât – faţă de mizeria generală care domnea atunci – puteam învăţa în condiţii bune. Făcând un alt salt în timp, am datoria să recunosc că abia în anii maturităţii aveam să învăţ mai bine să-l respect, să-l stimez – chiar să-l iubesc mai mult! – pe tatăl meu. Niciodată nu am regretat îndepărtarea voită faţă de concepţia şi modul său de viaţă, însă bunătatea inimii sale, dragostea de familie, omenia lui, au constituit un model pentru mine. Mult mai târziu aveam să-mi dau seama că rezervele şi scepticismul său înţelept faţă de înflăcărarea mea tinerească şi opţiunea mea politică timpurie s-au dovedit întemeiate. Şi mai târziu m-am surprins că-i preluasem unele expresii sau gesturi. Mai demult fusesem convins că nu-i semănam deloc, el fiind un om mai solid, în timp ce eu eram un tânăr subţirel. Astăzi uneori am impresia că-i recunosc trăsăturile pe chipul meu din oglindă. Se pare că e imposibil să ne rupem definitiv de rădăcinile noastre. După cum spuneam, în toamna anului 1945 m-am înscris la universitatea din Cluj, care pe atunci mai purta numele Regelui Ferdinand, după ce anterior reuşisem la examenul de admitere de la Facultatea de Medicină din Târgu Mureş a Universităţii Bolyai. Potrivit informaţiilor mele – de atunci şi din prezent – în anii aceia la Universitatea Bolyai încă nu se înfiinţase pregătirea în domeniul filosofiei. Mai mulţi prieteni şi colegi de ai mei de mai târziu, printre care Nicolae Kallós, Sándor Tóth şi alţii, şi-au început studiile cu un an mai târziu. După ce absolvisem studiile primare şi liceale în limba română, era de la sine înţeles să mi le

90

continui la universitatea română. Le-am început şi le-am absolvit la această universitate care în 1948 şi-a schimbat numele în „Victor Babeş”. În ultimul an de facultate, în ianuarie 1948, am fost numit preparator la catedra de filosofie. Aici m-a prins „unificarea” din 1959 şi înfiinţarea Universităţii „Babeş-Bolyai”. Întreaga mea carieră universitară, didactică şi ştiinţifică este legată de această universitate. * Cel de al doilea element esenţial al emancipării personale – care s-a creionat ceva mai devreme de cele descrise anterior – a fost îndepărtarea categorică de religia strămoşilor mei. La început m-am revoltat doar împotriva aparenţelor, nu eram dornic să respect îndatoririle religioase precum rugăciunea de dimineaţa şi de seara, mersul la templu vineri seara şi sâmbăta. Mai târziu m-am întors împotriva credinţei în sine, considerând că recunoaşterea existenţei oricărei forţe supranaturale şi a intervenţiei ei în fenomenele naturale, posibilitatea miracolului şi aşteptarea producerii sale erau incompatibile cu cerinţele raţiunii. În spiritul modernităţii am pornit pe calea „dezvrăjirii” lumii, fără a avea cunoştinţă de termenul max-weberian19. Şi, de asemenea, fără să-l fi citit pe Kant, mi-am dat seama că a fi o persoană matură înseamnă a fi în stare să-ţi utilizezi capacităţile intelectuale fără a fi îndrumat de alţii şi să devii astfel o persoană autonomă. „Sapere aude! Îndrăzneşte să-ţi utilizezi raţiunea proprie” scria filosoful german. Kant a formulat aceste idei într-o scurtă scriere despre esenţa iluminismului şi, 19

Sociologul german Max Weber (1864–1920) se referă la dezvrăjire ca la desacralizarea societăţii, la diminuarea rolului religiei şi a miturilor în favoarea creşterii încrederii în analiza rațională (n.t.).

91

după cum se ştie, el nu aparţinea orientării materialiste a acestui curent. Ca o completare necesară faţă de cele scrise, recurgând la o altă formulare a lui Kant, am mai realizat că morala heteronomă (bazată pe intervenţia externă – transcendentă) poate fi substituită de una autonomă, care funcţionează după resorturile lăuntrice puse în mişcare de comanda conştiinţei proprii. Precum versurile lui Attila József „Conducătorul meu din sine-mi mă conduce!” (în poezia Levegőt! [Aer! - n.t]). * Războiul (în original „vérzivatar” – în traducere vâltoarea de sânge, n.t.) maturizează mai de timpuriu decât pacea: în vara lui 1944, atunci când România a întors armele, încă nu împlinisem 17 ani, dar mă consideram suficient de informat şi de matur pentru a lua hotărâri decisive, responsabile. Pe atunci, împreună cu prietenii mei apropiaţi şi cu iubita mea, care avea să-mi devină soţie, consideram că ne-am ales calea după o cumpănire matură. Ideologia fascistă, sistemul fascist, atentase la viaţa noastră. Am simţit nevoia de a acţiona încă din anii de liceu. Şi am ales calea antifascismului radical care pentru noi constituia o datorie morală. În vara anului 1944, în lunile iulie-august, am căutat să luăm legătura cu mişcarea comunistă aflată încă în ilegalitate. Primele încercări timide nu au dat rezultate, însă imediat după 23 august am putut intra în organizaţia tineretului comunist. Privit retrospectiv, acest pas se dovedeşte o eroare. În situaţia noastră de atunci şi după judecata noastră de atunci părea logic şi etic. Un lucru e sigur, nu era motivat de nici un fel de oportunism pentru că pe atunci încă nu se decisese nimic, nimeni nu putea şti, cu atât mai puţin nişte adolescenţi ca noi, cum avea să se tranşeze lupta pentru putere, care nici nu începuse încă.

92

Doresc să scot în evidenţă că distanţarea mea de religie şi apropierea de spiritul liber cugetător nu a fost consecinţa opţiunii comuniste, ci tocmai premisa şi probabil una dintre condiţiile ei. Aşa cum până la vremea respectivă nu-i citisem nici pe Max Weber şi nici pe Kant, trebuie să subliniez că nu îl citisem nici pe Marx, anterior necăzându-mi în mână nici un fel de literatură de coloratură marxistă. Am aderat la mişcarea comunistă atras mai degrabă de idealismul comunist abstract decât pe baza puţinelor informaţii concrete pe care le posedam. Pot enumera trei elemente ale acestui ideal care şi-au exercitat forţa de atracţie asupra mea. Primul era democratismul, aparent mai consecvent decât cel burghez, bazat pe principiul slujirii majorităţii societăţii şi a intereselor „celor ce muncesc”. Cel de-al doilea principiu era internaţionalismul, pe care-l înţelegeam ca o ideologie ce exprima şi slujea egalitatea dintre popoare şi indivizi, precum şi solidaritatea umană. Iar cel de al treilea era ideea că valoarea unui individ nu este determinată de suma de bani pe care o are la dispoziţie sau averea pe care o posedă, ci de creaţiile sale şi ţinuta sa morală. Pe atunci nu ştiam că pseudodemocraţia socialismului real masca o tiranie sângeroasă şi nici faptul că, în numele internaţionalismului, se aplica prin forţă politica expansionistă a Uniunii Sovietice. Consider că cea de a treia idee – pe care mult mai târziu am descoperit-o dezvoltată concret şi în textele lui Marx – este una dintre principiile de bază ale doctrinei de stânga, fiind general valabilă şi de necontestat cu argumente logice şi morale. Cele trei alegeri cardinale, descrise anterior, le-am trăit ca acorduri finale ale tinereţii, ca impulsuri ale trecerii pragului vârstei mature. De atunci încoace port şi responsabilitatea alegerilor pe care le-am făcut în mod liber. Noua etapă a vieţii mele a început în 1944-1945.

II. ANUL DE TRANZIŢIE

Logica autobiografiei mele nu urmează în mod strict ordinea cronologică a evenimentelor întrucât nu doresc doar să le relatez, ci să le analizez din punct de vedere subiectiv şi obiectiv. Am încheiat primul capitol creionând trei opţiuni decisive pentru soarta mea, aflate în corelaţie reciprocă, pe care le-am perceput atât atunci, ca şi acum, drept determinante în trecerea pragului spre vârsta adultă, responsabilă. Una dintre ele se referea la definirea orientării mele profesionale, a studiilor mele universitare. Dar nu pot continua descrierea anilor de facultate fără ca înainte să relatez evenimentele ultimului an de liceu, despre care nu am scris în capitolul anterior. Anul şcolar 1944 – 1945, mai exact răstimpul dintre 23 august 1944 şi primăvara lui 1945, îl definesc drept anul de tranziţie al tinereţii mele. În acelaşi timp, acest interval constituie – în linii mari – o perioadă de tranziţie încărcată de semnificaţii şi în istoria socială. Vara anului 1944 a fost (precum în romanul lui Faulkner) lungă şi fierbinte, atât din punctul de vedere al vremii, cât şi al politicii, precum şi al existenţei mele. În fond soarta războiului fusese pecetluită cu aproape un an înainte de capitularea din mai 1945 şi de multe alte orori care aveau să se petreacă. La începutul lui iunie americanii şi englezii debarcaseră în Normandia deschizând cel de al doilea front din Europa şi începând eliberarea teritoriului Franţei. În iulie 1944 s-a clătinat unul dintre pilonii axei Berlin – Roma; odată cu debarcarea în Sicilia a început ofensiva aliaţilor

94

împotriva Italiei. Marele Consiliu Fascist a retras toate prerogativele Ducelui, regimul s-a cutremurat, dar încă nu s-a prăbuşit. Germania nazistă îşi epuizase avântul ofensiv, trecuse vremea cuceririlor, armata fiind obligată la „retragere flexibilă” pe toate fronturile, forţa ei rămânând totuși ameninţătoare. Dacă la început războiul doar se auzea la Arad, curând avea să se şi vadă. Îl auzeam noaptea cu prilejul alarmelor aeriene regulate, cu ocazia traversării spațiului aerian de către autobuzele lui Tito, avioane aliate care alimentau partizanii iugoslavi cu muniţie şi altele. Nu le vedeam, doar le auzeam survolând oraşul. Curând însă situaţia s-a schimbat: câteva centre industriale strategice ale României au devenit ţintele bombardierelor americane. Din câte ştiu, atacurile aeriene erau desfăşurate mai mult de aviaţia engleză decât de cea americană, care zbura deasupra capitalei, mulţi bucureşteni rugându-se fierbinte „Du-i Doamne la Ploieşti!” şi dorinţa le-a fost îndeplinită întrucât au bombardat repetat sondele şi rafinăriile din împrejurimile Ploieştiului. Într-o frumoasă zi de vară şi pe cerul Aradului au apărut bombardierele. Era la început de iulie, nu ţin minte data precisă, dar evenimentul îmi stăruie în minte cu deosebită claritate întrucât am fost – fără să vreau – martor ocular al celor petrecute. Printr-o decizie a administrației locale eram încadrat într-o unitate de apărare civilă antiaeriană şi în caz de alarmă aveam îndatorirea să mă prezint, împreună cu alţi câţiva, pe un teren de fotbal din apropierea locuinței, în aşteptarea ordinelor. M-am executat şi, la câteva minute după încetarea sunetului sirenelor, ne adunaserăm vreo cincisprezece – douăzeci de persoane. Populaţia oraşului a coborât în adăposturi (nişte pivniţe obişnuite). Terenul de fotbal nu avea pivniţă aşa că ne-am aşezat pe gazon, presupunând şi sperând în acelaşi timp că nu era decât

95

un exerciţiu. Greşisem: curând apăru pe cer formaţiunea de avioane şi începu covorul de bombe. Ne-am întins pe burtă şi – neavând nicio clădire în calea privirilor noastre – puteam privi nestingheriţi spectacolul. Curând s-a dovedit că nu ne aflam în pericol iminent, întrucât atacul aerian viza nodul de cale ferată şi întreprinderea de vagoane aflate în celălalt capăt al oraşului. Artileria antiaeriană – dacă exista aşa ceva la Arad – nu dădu nici un semn de viaţă, astfel încât atacul aerian care se desfăşura în mai multe valuri nu era perturbat de nimic. Bubuitul bombelor şi flăcările ameninţătoare care se ridicau spre cer mi-au creat mai degrabă impresia unui spectacol pe care îl priveam din depărtare, relativ calm şi detaşat. Însă după încheierea bombardamentului şi sunetul de încetare a alarmei, ni s-a dat ordin să ne deplasăm la faţa locului. Ceea ce am și făcut mergând pe jos în cartierul gării. De menţionat că micul nostru grup nu luase parte la niciun instructaj prealabil şi nu dispunea de vreun echipament; ar fi trebuit să participăm cu mâinile goale la îndepărtarea dărâmăturilor şi la acţiunile de salvare. La faţa locului nu ne aştepta nimeni, nimeni nu ne dădea indicaţii, nimănui nu-i păsa de noi. Domnea haosul total. Însă am străbătut tot cartierul, am văzut ruinele caselor lovite în plin, încă fumegânde, şi craterele făcute de bombe, ba chiar şi câteva cadavre mutilate şi însângerate. Nu aveam ce face, cum acţiona. Acesta nu mai era spectacol de sunet şi lumină, ci imaginea cumplită a realităţii războiului. Am ajuns acasă după amiaza târziu, la bieţii mei părinţi îngrijoraţi la culme. Pe parcursul verii armata sovietică se apropia vertiginos de graniţa estică a României; înainte de 23 august căzuseră liniile de apărare româneşti de lângă Iaşi, continuarea rezistenţei neavând sorţi de izbândă. În ziua de 23 august, la ora prânzului – eram la scaldă

96

cu prietenii pe malul Mureşului – sărbătoream în surdină: înainte de masă se răspândise vestea aflată prin radio că Parisul fusese eliberat de aliaţi. La zece seara, prin geamurile larg deschise ale familiilor româneşti, răsuna comunicatul transmis de Radio Bucureşti despre arestarea lui Antonescu, ieşirea României din alianţa cu forţele hitleriste şi trecerea ei de partea coaliţiei antifasciste. Ne adunaserăm vreo zece – doisprezece tineri fete şi băieţi în părculeţul care se găsea pe locul actualei pieţe mari. De la o clipă la alta lumea îşi ieşise din ţâţâni: dacă la prânz încă nu ne permisesem să ne bucurăm cu glas tare, acum puteam s-o facem din plin. Aceasta a fost prima schimbare de regim spectaculoasă la care am luat parte: de la o oră la alta, înfricoşătorul regim fascist a încetat să existe. În aceeaşi seară, situaţia noastră s-a schimbat radical. * De-a lungul timpului interpretarea şi chiar definirea evenimentului de la 23 august 1944 a suferit modificări fiind denumit revoluţie de palat, lovitură de stat, insurecţie armată, ba chiar şi revoluţie. După opinia mea, cea mai apropiată de realitate a fost definiţia şi interpretarea din chiar primele zile: o adevărată lovitură de stat desfăşurată în interiorul Palatului, la care a luat parte şi regele, acesta fiind însă doar unul dintre participanţi. Protagoniştii erau reprezentanţii partidelor „istorice” (civile) care nu se aflau la putere, de fapt nici nu „funcţionau” legal şi – fără urmă de tăgadă – cei ai partidului comunist ilegal (în primul rând Pătrăşcanu, care mai târziu avea să fie arestat şi executat de comunişti). Partidul comunist participa nu fiindcă de pe atunci ar fi reprezentat masele şi s-ar fi bucurat de vreo influenţă politică, după cum avea să afirme mai

97

târziu propaganda, însă fusese cooptat din raţiunea importantă că prezenţa lui legitimează credibilitatea întregii acţiuni în faţa puterii sovietice care se pregătea să invadeze ţara. E cazul să menţionăm că rolul regelui a fost esenţial întrucât Antonescu fusese arestat de ofiţerii săi, în biroul său şi în prezenţa sa. Pentru această atitudine a fost distins cu cea mai înaltă decoraţie sovietică, pe care a şi acceptat-o. E o altă chestiune că, înainte de acest episod, tot el legitimase prin semnătură şi repetatele apariţii în jurnalele de actualităţi ale vremii – pe care le vizionasem şi eu ca toată lumea – mai întâi dictatura lui Antonescu în coaliţie cu Garda de Fier şi după aceea, timp de trei ani, dictatura militaro-fascistă a mareşalului. Astăzi se ştie că anterior se purtaseră discuţii secrete cu aliaţii occidentali privind eventuala ieşire din coaliţia hitleristă, trecere de partea puterilor aliate, ba mai mult – în ceasul al unsprezecelea – şi cu Uniunea Sovietică, aceste negocieri fiind iniţiate de reprezentanţii „partidelor istorice”, participând în final la ele şi unele cercuri ale puterii de stat. Paşii şovăielnici nu duseseră la rezultatul scontat. Persoana mareşalului se dovedise un obstacol de neînlăturat. El însuşi avea să invoce ulterior că îşi dăduse cuvântul de onoare lui Hitler că-i va rămâne alături până la sfârşit şi că nu putea să-şi păteze onoarea de militar. În realitate, după opinia mea, era vorba de mai mult de atât, mai exact despre mentalitatea profund antidemocratică a lui Antonescu, care-l împiedica să negocieze nu numai cu marea putere comunistă, ci şi cu democraţiile occidentale. Să nu uităm teama îndreptăţită că avea să fie tras la răspundere pentru crimele sale de război. Nu devenise aliatul lui Hitler din raţiuni tactice, ci strategice. Îndepărtarea lui Antonescu devenise o problemă cheie, singura cale de a o pune în aplicare fiind lovitura de stat.

98

E cazul să precizăm aici că – din nou în contradicţie cu propaganda oficială de mai târziu – spre deosebire de alte multe ţări europene, în România pur şi simplu nu exista rezistenţă armată antifascistă. Aruncarea în luptă a gărzilor muncitoreşti acceptate drept partenere de armata regală – despre care aveau să relateze cu atât de mult entuziasm romanele şi filmele artistice de mai târziu – pur şi simplu nu a avut loc. Este un fapt general acceptat, pomenit şi descris de multe ori, că la ieşirea din ilegalitate, partidul comuniştilor din România număra în jur de o mie de membri, majoritatea aparţinând minorităţilor naţionale. Majoritatea covârşitoare a poporului român, în general, şi elita cultural-politică, în special, nu se îndemna defel la rezistenţa antifascistă, iar la luarea unei poziţii alături de comunişti, nici atât. Membrii de naţionalitate română ai partidului comunist – în afara câtorva intelectuali care mai târziu aveau să fie bine cunoscuţi – erau mai ales muncitori, în special feroviari. Liderii grevelor din 1933 aveau să devină cadrele de la vârful regimului comunist din primele două decenii de existenţă a acestuia, însă ei n-au jucat nici un rol în timpul evenimentelor din august 1944. (În mod interesant, cel de al doilea detaşament de frunte al muncitorimii româneşti, minerii, protagoniştii grevelor din 1927, nu au dat – din câte ştiu – nici un lider comunist de talie naţională.) Odată cu trecerea anilor istoria avea să fie rescrisă de mai multe ori: lovitura de stat de odinioară fiind întitulată insurecţie armată şi mai târziu de-a dreptul revoluţie armată. Cu cât era mai îndepărtat în timp, cu atât creşteau dimensiunile închipuite ale evenimentului. În realitate, ieşirea din război şi întoarcerea armelor se baza pe raţiunile pragmatice ale politicii reale. După cum spuneam, căzuse şi ultima linie de rezistenţă armată a frontului de la graniţa de nord-est a ţării, lovitura de

99

stat având loc literalmente în ultimul moment: dacă nu s-ar fi recurs la ea, întreaga ţară ar fi devenit teatru de război şi trupele sovietice ar fi invadat-o ca pe o ţară inamică. În 24 august, pe străzile Aradului, am auzit un subofiţer al armatei române spunând următoarele: „Nu pot să înfrunt katiuşele, tancurile şi pistoalele automate ale ruşilor cu puşca asta amărâtă din Primul Război Mondial; până trag eu un glonț, ei au tras şaptezeci”. În ultima clipă şi conducerea armatei române şi-a dat seama de această situaţie, iar lovitura de stat a reuşit întrucât şi corpul generalilor considera că era mai bine să întoarcă armele. Atitudinea armatei a fost decisivă, ceea ce ne duce cu gândul imediat la analogia cu evenimentele din decembrie 1989. Nu mă pot abţine să nu relatez aici o anecdotă veche şi arhicunoscută. Purtătorul de cuvânt al trupelor sovietice este întrebat cât timp ar dura ocuparea întregului teritoriu al României? „Depinde dacă vor opune rezistenţă sau nu” – răspunde acesta. „În primul caz avem nevoie de trei-patru zile. În cel de al doilea caz, poate dura şi două-trei săptămâni, pentru că vom fi nevoiţi să ne oprim în fiecare oraş şi în fiecare sat ca să ascultăm discursurile de bun venit şi să le stropim cu băutură.” După cum s-a văzut, optaseră pentru varianta a doua. Armata condusă de Malinovski avea să ajungă la Arad, la graniţa vestică a ţării, abia peste două săptămâni. Am avut ocazia să-l văd şi pe mareşal trecând pe stradă în tovărăşia ofiţerilor săi. Pe teritoriul României nu exista nicio linie de apărare, ţara neputând fi apărată din punct de vedere militar faţă de ofensiva sovietică. După părerea mea, aceasta ar fi şi explicaţia că trupele germane – nu foarte semnificative – care staţionau pe teritoriul ţării s-au retras, părăsind terenul practic fără ripostă. E drept că au avut loc câteva ciocniri în împrejurimile Bucureştiului, dar ele au ţinut doar câteva zile, fără a suferi pierderi grave de o parte

100

sau de alta. Şi cele câteva raiduri aeriene germane asupra Bucureştiului au cauzat mai multă panică decât pierderi. Aradul a fost bombardat de germani, după ce trupele sovietice intraseră deja în oraş, fiind atinse câteva case de la periferie. Am fost spectatorul entuziast şi iresponsabil al mai multor bătălii aeriene; nu am coborât în adăpost, rămânând să privesc avioanele de atac germane spulberate de focul încrucişat al artileriei antiaeriene sovietice sub lumina reflectoarelor dirijate din mai multe direcţii. Pe cerul oraşului întunecat de camuflaj fiecare proiectil era luminos, alcătuind un joc de artificii înfricoşător şi fascinant. Armata română continua să ia parte în războiul mondial, de data aceasta întorcând armele către apus şi aducând jertfe de sânge importante şi de necontestat. Unul dintre laitmotivele istoriografiei româneşti de mai târziu avea să fie evaluarea numerică a efortului românesc de război – pe care nu ştiu cine şi cum l-a calculat – conchizânduse că trecerea armatei române de partea aliaţilor ar fi scurtat cu trei luni durata celui de-al Doilea Război Mondial. Atât în timpul regimului Ceauşescu, dar şi după căderea lui, se reproşa că recunoaşterea postbelică nu a fost proporţională cu rezultatele de pe câmpul de luptă şi România nu s-a numărat printre puterile antifasciste victorioase, fiind tratată ca o ţară învinsă şi obligată la plata despăgubirilor. Basarabia a fost reanexată Uniunii Sovietice, fiind în schimb consolidată revenirea Ardealului sub administraţie românească. Dar ceea ce nimeni nu a mai stat să calculeze şi nici nu s-a făcut vorbire: cât a fost prelungit cel de-al Doilea Război Mondial prin participarea României de partea puterilor Axei timp de trei ani încheiaţi, după ce declarase război nu numai Uniunii Sovietice, ci şi Angliei şi Statelor Unite ale Americii.

101

* La scurt timp după 23 august am păşit şi eu pe terenul minat al angajării politice. Partidul comunist a început să se organizeze în mod public, la Arad înfiinţându-se o organizaţie a tinerilor comunişti, şi eu – împreună cu cei mai buni prieteni – am devenit încă din prima zi un membru entuziast, gata de muncă şi de luptă. Astfel a început o nouă etapă din viaţa mea. Răstimpul iniţial de interregn, care la Arad a durat două săptămâni, a fost propice pentru primele acţiuni de organizare. Autorităţile vechi au rămas pe loc, fără a face nimic. Trupele sovietice erau în drum, dar încă nu erau prezente. Deodată însă situaţia a luat o turnură dramatică. Exact în ziua (dacă ţin bine minte, în 5 septembrie) în care aşteptam sosirea ruşilor – la începutul şoselei spre Radna fusese ridicat şi un arc de triumf îmbrăcat în pânză roşie –, dinspre vest a intrat armata maghiară. Comandanţii armatelor maghiare şi germane au început o contraofensivă în scopul de a înlesni retragerea prin Banat a trupelor germane blocate în Balcani. Din câte ştiu, acţiunea şi-a atins scopul. Zvonul apropiatei intrări a armatei maghiare s-a răspândit cu 24 de ore înainte. Populaţia maghiară sărbătorea în extaz, în timp ce în rândul locuitorilor români şi evrei – aceştia din urmă alcătuind circa douăzeci la sută din totalul populaţiei oraşului – s-a răspândit o panică disperată. Se cuvine să menţionăm că în aprilie 1944 evreii din Ungaria, inclusiv cei din Ardealul de Nord, erau obligaţi să poarte steaua galbenă, în luna mai fuseseră adunaţi în ghetouri şi în iunie deportaţi în lagărele de exterminare. Fireşte că pe atunci nu cunoşteam amănuntele, dar esenţa era clară. Nu e de mirare că toată lumea încerca să fugă spre

102

răsărit după posibilităţi: cu trenul, căruţa, bicicleta sau pe jos. Autorităţile administraţiei locale româneşti s-au refugiat in corpore. M-am prezentat la organizaţia tinerilor comunişti întrebând ce aveam de făcut. Indicaţiile sunau după cum urmează: se rămâne pe loc şi se organizează rezistenţa. A sosit vremea noastră, trebuie să luptăm, să rezistăm câteva zile. Mi s-a spus să plec acasă şi să aştept să se ia legătura cu mine. Când am sosit, părinţii mei împachetau bagajele pregătindu-se de plecare. I-am informat că eu nu plec nicăieri, nu dau bir cu fugiţii şi nu-mi las de izbelişte tovarăşii de luptă. Aveam de gând să-mi găsesc undeva o ascunzătoare, dar s-a petrecut un lucru îngrozitor de care mi-e ruşine şi astăzi. Tata, în loc să-mi fi tras două palme, mi-a spus cu glas scăzut că atunci nici ei nu pleacă nicăieri, iar mama l-a aprobat tăcută. Apoi nimeni nu a mai adus vorba de această situaţie, ci am rămas acasă tustrei. Îmi puneam familia în pericol de moarte. Ulterior aveam să aflu că toată lumea – întreaga organizaţie, cei trei sau patru băieţi mai în vârstă decât mine, inclusiv cel care îmi dăduse indicaţia de a rămâne pe loc – părăsise oraşul. Doar doi dintre prietenii mei au rămas în oraş, unul pentru că era infirm. În zilele acelea primejdioase am îndrăznit să părăsesc locuinţa o singură dată, ieşind pe strada pustie pentru a căuta să intru în legătură cu cineva, evident fără sorţi de izbândă. Nu putea fi vorba de nicio acţiune de rezistenţă. Comandamentul militar maghiar a preluat conducerea oraşului. În cea de a doua zi de după ocuparea Aradului s-a afişat în oraş ordinul care obliga populaţia evreiască să poarte steaua galbenă şi în decurs de 48 de ore să se prezinte în ghetoul care urma să se amenajeze în Cetate. Această măsură nu avea să mai fie pusă în aplicare. Contraofensiva germano-maghiară a continuat pe cursul Mureşului spre răsărit, în direcţia Radna, dar s-a epuizat

103

în ciocnirea cu armata română. De altfel, după cum am amintit, îşi atinsese scopul asigurând un culoar de retragere pentru unităţile germane din Balcani. Nimeni nu putea conta în mod serios pe faptul că ungurii ar fi putut menţine teritoriile ocupate, de acest lucru avea să-şi dea seama curând şi maghiarimea locală în sânul căreia îngrijorarea a luat locul bucuriei. O dată cu apropierea trupelor sovietice, în cea de a patra noapte de ocupaţie, armata maghiară a aruncat în aer podul de peste Mureş şi apoi a părăsit oraşul fără luptă. Noi nu îndrăzneam să scoatem o vorbă şi nici să facem vreo mişcare întrucât sub geamurile noastre staţiona o subunitate maghiară. Dar nu s-a întâmplat nimic deşi erau în stare de alertă, pur şi simplu nu le păsa de locuitorii caselor din vecinătate. Ulterior am aflat că şase bărbaţi evrei au fost prinşi şi executaţi, dar niciodată nu am ştiut în ce împrejurări; în memoria acestora s-a ridicat un monument în cimitir. Printre ei se număra şi un tiz al meu, pe care însă nu-l cunoscusem personal. A doua zi ruşii au invadat oraşul; autorităţile româneşti au revenit în oraş. Tranziţia politică a început de fapt în această zi. Comuniştii au început să se organizeze cu intensitate sporită. Războiul continua, dar de-acum ne aflam în spatele frontului care se îndepărta din ce în ce. Deznodământul nu mai părea deloc îndoielnic. Începând din acel moment, existenţa mea nu mai era dominată de război, ci de schimbările datorate noilor condiţii. * Înainte de a-mi continua relatarea, aş dori să reflectez asupra unei chestiuni dezbătute din ce în ce mai mult în zilele noastre: dacă, în momentul acela, intrarea armatei sovietice trebuie considerată o eliberare sau începutul unei noi ocupaţii?

104

Potrivit concepţiilor şi sentimentelor mele de atunci putea fi vorba doar de eliberare. Răspunsul meu actual: ambele, simultan. Fără nicio îndoială era o acţiune care a salvat atât viaţa mea, cât şi a tuturor celor dragi mie. Singura posibilitate de a ne continua viaţa s-a realizat prin superioritatea militară a armatei sovietice care a respins armata maghiară aliată a celei germane. Victoria finală şi totală a alianţei antifasciste, nimicirea militară a regimului nazist, era singurul deznodământ al războiului favorabil pentru noi. Şi nu doar pentru noi. Să nu uităm că pe atunci Uniunea Sovietică era aliată cu Statele Unite şi cu Anglia, iar occidentul democratic se încleşta pe viaţă şi pe moarte cu fascismul; Hitler a atacat mai repede Franţa şi Anglia decât Rusia. Îmi stăruie viu în amintire un afiş, primul apărut după eliberare, postat pe zidurile caselor din Arad, pe care-l priveam cu satisfacţie. Desenul reprezenta obrazul lui Hitler lovit în plin de trei pumni pe manşetele cărora figurau simbolurile puterilor americane, britanice şi sovietice. Eliberarea nu însemna doar supravieţuirea, ci şi promisiunea instaurării unui regim nou, democratic şi mai bun. Atunci îmi era pur şi simplu imposibil să am suspiciuni şi rezerve sau să mă codesc. Pe atunci, fireşte, habar nu aveam de negocierile marilor puteri privind reîmpărţirea lumii după război. Astăzi toată lumea ştie ce concesii şi ce compromisuri şi-au asumat puterile occidentale faţă de Uniunea Sovietică, cedând tot spaţiul central şi est-european influenţei decisive a marii puteri comuniste. La 9 octombrie 1944 Churchill şi Stalin au convenit ca România să fie 90% sub influenţă sovietică şi 10% sub cea occidentală, în timp ce în Grecia lucrurile se petreceau viceversa. Despre asta însă la noi nu se ştia nimic. Ulterior, compromisul făcut de Churchill şi Roosvelt avea să fie criticat cu vehemenţă spunându-se că „am fost vânduţi”

105

cu cinism lui Stalin. După opinia mea, această judecată e nedreaptă. Eram în plin război şi interesul primordial al puterilor aliate occidentale era păstrarea unităţii coaliţiei antifasciste şi nimicirea cât mai grabnică a pericolului hitlerist; deci compromisul era necesar. Să nu uităm că Hitler miza pe „arma secretă”, cursa pentru construcţia bombei atomice era în toi, nu se putea conta pe faptul că experienţele Germaniei naziste în acest domeniu aveau să se soldeze cu eşec. Nici adevărata natură a regimului sovietic nu era atât de bine cunoscută în occident ca mai târziu; iar în cercurile frecventate de mine se ştia şi mai puţin. În timpul negocierilor Stalin promisese în mod formal că în ţările ocupate va asigura organizarea alegerilor libere. Occidentalii nu aveau nicio vină că lui nici nu-i trecea prin minte să-şi ţină cuvântul dat. În aceste condiţii nu s-a ales nimic, nici măcar din influenţa occidentală negociată la 10%. După încheierea războiului, atunci când acest lucru a devenit evident, puterile occidentale ar fi putut opri sovietizarea spaţiului central şi est-european doar uzând de forţa militară. Ar fi însemnat izbucnirea celui de-al Treilea Război Mondial, iar puterile occidentale nu-şi puteau asuma răspunderea unei astfel de infamii; în plus – într-o carte pe care am s-o prezint ceva mai încolo – George Weber arată că acest război ar fi fost purtat exact în spaţiul aflat în discuţie, provocând suferinţe nemăsurate popoarelor de aici. Adevăratul război cald ar fi fost mai rău decât războiul rece care avea să se declanşeze în curând. Deci eliberarea reprezenta totodată şi ocupaţie. Nici în România, nici în Ungaria şi nici în celelalte viitoare state din „lagărul socialist”, partidul comunist nu ar fi ajuns la putere în lipsa ocupaţiei sovietice. Regimul comunist nu a fost consecinţa opţiunii libere a poporului, după cum avea să-l prezinte propaganda de mai târziu.

106

De altfel în România se constată o „evoluţie” aparte şi în această privinţă: la început, destul de mulţi ani a fost scos în evidenţă rolul Uniunii Sovietice în crearea „vieţii noi”; mai târziu însă lucrurile au fost prezentate ca şi cum schimbarea regimului politic ar fi fost datorată „doar” forţelor interne prin voinţa maselor dornice, entuziaste, conduse de partidul comunist, prezenţa iniţială a trupelor sovietice în ţară constituind un factor secundar, neglijabil. * În timpul războiului trupele germane nu ocupaseră România, dar erau prezente pe teritoriul ei, inclusiv la Arad. Aeroportul din vecinătatea oraşului era utilizat ca bază aeriană pentru atacurile împotriva Iugoslaviei, iar nodul de cale ferată servea pentru derularea mişcării de trupe către răsărit şi sud. Exista şi un comandament de garnizoană, Stadtkommandatur, care avea sediul pe strada Templom [actuala Lucian Blaga, Weitzer, în perioada interbelică n.t.]. Din câte ţin minte, în ultimul an funcţiona şi un spital militar unde erau trataţi răniţii de pe frontul de est. Această prezenţă militară nu influenţa cu nimic viaţa cotidiană a oraşului. Militarii germani nu s-au amestecat – într-un mod sesizabil de către cetăţeni – în existenţa oraşului. Nici în cea a populaţiei evreieşti. Ştiu foarte bine că în multe alte locuri de pe tot cuprinsul Europei lucrurile nu s-au petrecut astfel, dar la Arad nu am auzit despre vreo atrocitate comisă de armata germană împotriva evreilor sau vreun alt act de molestare a populaţiei civile. Începând din septembrie 1944 lucrurile s-au schimbat în mod semnificativ. S-a înfiinţat comandamentul rusesc al oraşului, trupele sovietice veneau în valuri care nu staţionau mai mult de câteva zile. Totuşi, le simţeai

107

permanent prezenţa. Semnul cel mai palpabil al ocupaţiei era încartiruirea forţată; aproape în fiecare locuinţă era încartiruit unul sau mai mulţi ofiţeri sau soldaţi sovietici. Şi la noi au locuit de câteva ori militari ruşi, dar spre norocul nostru nu mai mult de trei-patru zile. Experienţa populaţiei era amestecată. Unii dintre militari erau tineri cu bun simţ, care se comportau normal, în timp ce alţii îşi făceau de cap. Nu am cunoştinţă de incidente mai grave petrecute în casele cunoştinţelor mele. Un lucru e sigur, toţi se temeau de ei pentru că aveau arme asupra lor şi nu puteai şti cum vor reacţiona. Noi am avut noroc cu locatarii noştri care nu au făcut rău nimănui şi nici nu au luat nimic din casă. Nu ne înţelegeam reciproc limba, dar păreau de treabă. În schimb, băutura li se urca repede la cap şi atunci nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Ţin minte un subofiţer care umbla de colo până colo cu chipul mohorât, fără a scoate o vorbă. Seara se aşeză la masă, îmbucă ceva, apoi umplu un pahar de apă cu votcă şi o dădu peste cap. Când puse paharul pe masă, capul îi căzu pe piept şi adormi acolo pe scaun. Nu ştiam ce să facem cu el, nu îndrăzneam să-l atingem şi ne-am dus la culcare plini de teamă…, iar dimineaţă dispăruse. Altă dată, unui rus beat i se făcu dor de ducă, a ieşit pe uşă şi s-a dat de-a dura pe treptele casei. Ne era teamă că şi-a rupt oasele şi o să dăm de necaz, dar s-a ridicat târâş-grăpiş, a suduit şi apoi şi-a continuat drumul cu paşi nesiguri. Străzile deveniseră periculoase, după căderea serii nu era recomandabil să te plimbi pe străzile neluminate. Soldaţi ruşi şi de toate naţiile, caucazieni sau siberieni îşi făceau veacul pe străzi şi se dedau la „zabrat”, mai pe româneşte la tâlhărit, cel mai adesea îţi aţineau calea cu somaţia „davai ceas!” (dă-mi ceasul!). Era limpede că ceasul de mână, la care nu apucaseră acasă, reprezenta simbolul bunăstării având probabil şi o valoare de schimb ridicată. Ştiu sigur că o mulţime de ceasuri şi-au

108

schimbat stăpânul pentru că nu aveai cum să refuzi tâlharii înarmaţi. Ca să spun drept, eu nu am cunoştinţă de atrocităţi, crime sau violuri. Ştiu de asemenea că prin oraş circulau patrule instituite de comandamentul oraşului şi dacă prindeau – destul de rar – vreun tâlhar, i se aplicau legile curţii marţiale, ajungând la urechile mele şi zvonul unor execuţii. Fapt este că fenomenul nu putea fi stăvilit. Se pare că cei care-şi făceau de cap erau jefuitori, ticăloşiţi, desprinşi din trupele regulare. Aceste fapte au reprezentat primul şoc, prima dezamăgire privitoare la unii membri ai armatei eliberatoare atât de aşteptată, care nu se arătaseră prieteni generoşi, ci se comportau ca nişte ticăloşi. Un ofiţer sovietic invitat la Uniunea Tineretului Comunist pe care l-am întrebat în legătură cu aceste incidente ne-a răspuns că este vorba de excepţii şi că marea majoritate a militarilor nu se comportă astfel, pentru că, în caz contrar, nu ar mai fi rămas în oraş piatră peste piatră. Şi a avut dreptate, nu toţi s-au purtat în acest mod şi în general… pietrele au rămas la locul lor. Atunci am acceptat explicaţia ofiţerului, dar astăzi ştiu că au fost prea multe excepţii care exprimau un eşec moral. După patru ani o armată imensă, a cărei forţă rezida, nu în ultimul rând, în superioritatea numerică, nu era în stare să-şi ţină în frâu militarii osteniţi, brutalizaţi de sânge şi mizerie, cu reperele morale spulberate. * Cel de al doilea şoc pe care l-am trăit a fost deportarea germanilor. În ianuarie 1945, puterea sovietică, cu titlul de despăgubiri de război, a obligat guvernul român să-şi predea cetăţenii de etnie germană apţi de muncă pentru a presta muncă silnică pe teritoriul Uniunii Sovietice. Autorităţile române au avut obligaţia de a aduna şi de a transporta toţi bărbaţii germani cu vârsta cuprinsă între

109

17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârsta cuprinsă între 18 şi 40 de ani. Pe atunci Aradul Nou, aflat de partea cealaltă a Mureşului, era o comună şvăbească, ţăranii de acolo aprovizionând piaţa Aradului cu legume şi fructe de bună calitate. Într-o dimineaţă geroasă din ianuarie 1945 am văzut un convoi care traversa centrul Aradului: oameni înghesuiţi în camioanele deschise, escortaţi de soldaţi cu baionetele. Era o imagine cutremurătoare! În organizaţia tineretului comunist aveam un coleg pe care îl stimam în mod special pentru că ni se alăturase, deşi era german, constituind un caz aparte printre ai săi. Îl chema Lali Lump, iar părinţii săi, muncitori cu convingeri de stânga, au perceput schimbarea ca pe o eliberare asumându-şi ura conaţionalilor de extremă dreaptă. Au fost deportaţi atât Lali cât şi părinţii săi pentru că nici autorităţile româneşti şi nici cele sovietice nu erau interesate câtuşi de puţin de atitudinea şi convingerile lor. Atunci m-am întrebat pentru prima oară în sinea mea, chiar dacă destul de vag, cum poţi lupta împotriva fascismului utilizând metodele sale infame? Unul dintre prietenii mei remarcabili, profesorul Georg Weber din Münster – despre care am să mai vorbesc în această carte – împreună cu soţia sa şi doi colegi, a publicat în 1995 o lucrare amplă, în trei volume, numărând peste 2000 de pagini, despre deportarea saşilor ardeleni în Uniunea Sovietică. (Baza de date exhaustivă se referă doar la populaţia săsească, dar punerea problemei şi interpretarea faptelor vizează întreaga populaţie germană din România.) Am scris în mai multe rânduri despre această lucrare monumentală, aici fiind locul doar pentru repetarea unor opinii generale. Potrivit lui Weber şi colaboratorilor săi, această deportare desfăşurată înainte de încheierea războiului a fost primul pas întreprins de Uniunea Sovietică în Războiul Rece pe care aveau să-l declanşeze în perioada postbelică; aliaţii

110

occidentali, în primă fază, n-au găsit mijloace pentru a-l contracara, iar guvernul român, aflat la strâmtoare, cu atât mai puţin. După părerea mea, abordarea lui Weber este un exemplu de temeinicie, circumspecţie ştiinţifică, dar în acelaşi timp şi consecvent democratică. În calitate de german de origine ardeleană condamnă represaliile bazate pe principiul inacceptabil al vinovăţiei colective, dar în acelaşi timp subliniază că această măsură a fost una dintre ripostele provocate de agresiunea şi crimele de război de neiertat comise de germani (nu de popor în totalitatea sa), ci de regimul nazist. În acelaşi timp conchide că deportarea etnicilor germani din România nu a fost acelaşi lucru cu deportarea evreilor, ţiganilor, polonezilor şi prizonierilor sovietici în lagărele morţii; aceşti oameni nu au fost duşi la exterminare, ci la muncă; 12% dintre cei deportaţi au pierit de foame şi de frig, dar nimeni nu a fost executat, tuturor celor rămaşi în viaţă dându-li-se drumul acasă între anii 1947–1949. De altfel, începând din 1947 am aflat și eu că şvabii din împrejurimile Aradului începeau să revină rând pe rând. După cum am arătat, m-a şocat deportarea germanilor, o consideram nedreaptă, dar trebuie să recunosc că atunci nu m-a preocupat prea mult această chestiune, nu am stat s-o judec, nu ştiam, nu aveam cum să cunosc despre ea tot ceea ce ştiu acum. Am depăşit-o destul de repede şi nu m-a îndemnat să revizuiesc alegerea mea fundamentală, angajamentul pentru comunism. Astfel a început şirul de compromisuri care, în ciuda neconcordanţelor dintre principii şi fapte, a înclinat balanţa în favoarea devotamentului faţă de principii. * După lovitura de stat şi întoarcerea armelor, România aflată în tranziţie era condusă de puterea provizorie

111

instalată în urma negocierilor politice. Partidul comunist era reprezentat în guvern de doi miniştri, celelalte portofolii fiind ale aşa-ziselor „partide istorice” care luaseră parte la schimbarea de regim din 23 august. Cei doi generali care ocupaseră succesiv funcţia de prim ministru puteau fi numiţi orice altceva decât democraţi. Cele mai importante două forţe politice, partidul naţional ţărănesc şi naţional liberal – după opinia mea de atunci, dar şi cea de acum – erau în mai mare măsură naţionaliste decât democratice, principala lor strădanie fiind aceea de a restabili tale quale situaţia antebelică pe care eu nu mi-o doream defel. În orice caz, idealizarea mecanismului economic şi social al României Mari din perioada interbelică, cu care ne-am confruntat şi după schimbarea din 1989, mi se pare neîntemeiată şi inacceptabilă. Simpla restaurare nu putea constitui soluţia viabilă pentru înnoirea democratică necesară atât în 1944, cât şi în 1989. La această chestiune doresc să revin într-un alt capitol. Acum şi aici vreau să scot în evidenţă doar naţionalismul forţelor politice şi atitudinea lor antidemocratică faţă de minorităţi. În principiu toate legile şi regulamentele discriminatorii, antievreieşti, au fost abrogate imediat după întoarcerea armelor, fără însă să se fi luat măsuri concrete noi sau anulate altele anterioare. Ţin minte, de pildă, cum ne-am revoltat în 1944, toamna târziu, când primarul (sau prefectul) a încercat să mobilizeze bărbaţii evrei la muncă obligatorie. Evident convocarea a dat naştere doar la proteste, nimeni dând ascultare ordinului. Probabil că, la sugestia organelor centrale, şi în alte oraşe s-au făcut astfel de convocări. Medicii evrei au fost convocaţi la serviciul militar, fără însă a li se (re)conferi poziţia şi rangul militar aferent pregătirii lor. În livretul militar continua să figureze menţiunea „evreu”. N-au fost reîncadraţi în funcţiile

112

publice cei alungaţi de acolo – profesorii, de pildă – şi nu s-au restituit bunurile confiscate. Treptat majoritatea problemelor s-a rezolvat, dar nu fără tracasări și proteste în urma unor abuzuri. Cei care au trăit în România în cele două decenii interbelice cunosc cât de cât acel răstimp pe baza memoriilor, documentelor, cărţilor, ştiu foarte bine atitudinea ne-democratică faţă de minorităţi, reprezentată alternativ de cele două partide „istorice”, respectiv de ideologia naţionalistă totalitară. Toate acestea au zădărnicit respectarea pasajelor generoase privitoare la minorităţi şi drepturile acestora cuprinse în 1918, în Declaraţia de la Alba Iulia. Ideologia şi politica statului naţional român propovăduia şi aplica în mod deschis şi unanim dominaţia naţiunii majoritare asupra minorităţilor. Restaurarea acestor relaţii nu era defel tentantă. Or, din câte ştiu, în toamna lui 1944 şi iarna lui 1945 retorica partidelor „istorice” nu conţinea nici un element nou, încurajator. Dimpotrivă, se cunosc atrocităţile antimaghiare comise în Ardeal de grupuri de voluntari români. Nu e locul pentru relatarea detaliilor funeste, dar e cazul să amintim că aceste grupuri purtau numele unuia dintre liderii recunoscuţi ai Partidului Naţional Ţărănesc, autointitulându-se Gărzile Iuliu Maniu. Ar mai fi de menţionat aici încă o circumstanţă semnificativă atât pentru mine, cât şi mulţi alţi oameni tineri – şi nu atât de tineri – din rândurile minorităţilor. Principalul capăt de acuzare împotriva partidului comunist care a dus la scoaterea lui în afara legii în 1924, nu era legat de strădaniile sale de a desfiinţa proprietatea privată, ci de poziţia sa privind chestiunea minorităţilor naţionale. Internaţionalismul, împotrivirea faţă de statul naţional, faţă de dominaţia naţională, era considerat incompatibil cu interesele României Mari. Acesta era

113

şi a rămas principalul argument al anticomunismului şi înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Pe baza tuturor acestor argumente, în iureşul de după 23 august, am considerat că, în calitate de minoritar, inima mea nu putea bate decât în stânga, în acele timpuri partidul comunist fiind cel care şi-a asumat strădaniile democratice vizavi de naţionalismul tradiţional reprezentat de partidele burgheze. Nici un moment nu m-am îndoit de justeţea căii pe care o alesesem. Cu totul altă chestiune – asupra căreia voi reveni pe larg în cele ce urmează – este modul în care avea să se schimbe retorica şi politica partidului comunist în anii şi deceniile următoare, cum s-a deplasat în direcţia naţionalismului etnocratic, mai întâi în mod treptat şi disimulat, iar mai târziu în mod deschis şi fulgerător. * Luam parte la nenumărate mitinguri şi festivităţi şi tot felul de alte acţiuni. În fiecare zi aveam impresia că sarcinile imediate erau de importanţă vitală, dar apoi se dovedea că cele de a doua zi erau şi mai importante. Acum ştiu că se dorea evitarea oricărei aparenţe de stabilitate, voiau să schimbe în mod radical totul şi asta nu se putea realiza decât într-o stare permanentă de febrilitate. Activam în celula educativă a tineretului comunist, ai cărei membri erau cu toţii minoritari cu excepţia unei fete românce colegă de şcoală cu Terike; pe atunci nu aveam nici un coleg român în organizaţie. O parte dintre colegii mei de clasă de la liceul românesc participau la contramanifestaţii, însă majoritatea nu se implica în nimic. La începutul anului 1945 am devenit „responsabilul” celulei educative. Încă din toamnă începuse procesul de lărgire, diluare a partidului comunist

114

ieşit din ilegalitate cu un efectiv foarte redus. Pe atunci se organizau periodic festivităţi de primire colectivă a membrilor. Am fost invitat, împreună cu câţiva colegi, să îmi depun adeziunea. Am răspuns cu bucurie acestei invitaţii considerând că intrarea în rândurile partidului era o onoare. Mult timp m-am mândrit cu data intrării mele în partid – 5 martie 1945, întrucât a doua zi, în 6 martie, avea să fie instalat guvernul Petru Groza, considerat piatra de hotar a schimbării regimului; în aceste condiţii puteam dovedi că, neştiind ce se pregătea pentru a doua zi, nu intrasem într-un partid aflat la guvernare, ci într-unul care încă se lupta ca să cucerească puterea, pasul meu neavând resorturi oportuniste ca al multor altora care au aderat la partid în lunile şi anii următori. Astăzi ştiu, fireşte, ceea ce atunci nu aveam cum să bănuiesc, că, de fapt, lupta pentru putere se tranşase mai devreme, că guvernul generalului Rădescu fusese forţat să demisioneze de pumnul lui Vîşinski. Cu timpul nuanţele care pe atunci mi se păreau esenţiale aveau să-şi piardă complet semnificaţia. Să menţionăm în treacăt că primirea mea în partid nu era reglementară, întrucât nu împlinisem 18 ani, dar nici pe atunci şi nici mai târziu nimeni nu se preocupa de acest amănunt. Pentru mine însă era un fapt foarte important prin care mi se recunoştea calitatea de adult înainte de vreme. * În 1944, anul şcolar a început în octombrie, ceva mai târziu decât de obicei. După cum am mai amintit, odată cu abrogarea legilor antievreieşti, şcoala noastră confesională particulară îşi pierduse raţiunea de a exista şi toţi ne-am întors în şcolile de stat unde – în urma unei ordonanţe de guvern – ne-au fost recunoscute fără nicio obiecţie studiile încheiate în anii cât lipsisem. În aceste

115

condiţii, împreună cu prietenii mei, am intrat în clasa a opta a cursului superior de la liceul de băieţi cu limbă de predare română, unde aveam să ne dăm şi bacalaureatul. Trebuie să recunosc că nu mai eram elevul bun de altădată. Mersul la şcoală mi se părea un rău necesar plicticos, într-un timp în care în lume se petreceau atâtea lucruri interesante. Politica mă interesa infinit mai mult decât lecţiile, ca să nu mai pomenesc de o altă prioritate majoră: relaţia mea cu Terike, o dragoste care s-a maturizat, s-a aprofundat şi a devenit definitivă în acelaşi ultim an de liceu. Citeam foarte mult, probabil mult mai mult şi mult mai variat decât în anii anteriori, întrucât se lărgise şi oferta de cărţi; din principiu citeam altceva decât ni se pretindea la şcoală. Tot atunci m-am obişnuit să citesc regulat ziarele. Cu toate acestea nu s-a întâmplat nimic grav, am absolvit liceul fără nicio problemă, iar în iunie 1945 mi-am luat bacalaureatul. De altfel, liceul Moise Nicoară era cotat ca o şcoală foarte bună, excelentă chiar, de pe băncile ei ieşind numeroşi intelectuali renumiţi din ţară. Mai mulţi colegi de-ai mei de clasă şi din clasa paralelă au devenit profesori universitari, medici, arhitecţi, avocaţi şi ingineri remarcabili. Sunt convins că această rată ridicată de afirmare profesională nu s-a datorat integral calităţii învăţământului de care am beneficiat, ci şi conjuncturii de după război şi asta graţie unui fenomen bine cunoscut în sociologie: creşterea şanselor de afirmare în perioadele de tranziţie instituţională comparativ cu cele din regimurile consolidate. Revenind şi formulând puţin mai abrupt: în ultimul an îmi era silă să mă mai duc la şcoală. Starea de disconfort era cauzată de atmosfera ostilă cu care am fost întâmpinat. Atât profesorii, cât şi majoritatea colegilor ne dădeau de înţeles, fără a o spune răspicat, că băieţii evrei fuseseră reprimiţi împotriva voinţei lor. Nu se mai

116

folosea apelativul de „jidan”, dar cu atât mai des cel de „minoritar”. Nu vreau să fiu nedrept: era un profesor care nutrea sentimente cu adevărat democratice şi ne-o şi arăta, motiv pentru care ceilalţi nu-l simpatizau deloc. Era tocmai profesorul meu de filosofie, de la care am învăţat multe lucruri interesante care mi-au fost utile mai târziu. Printre colegii mei erau şi câţiva băieţi români de bun simţ care se purtau firesc, ba chiar prieteneşte. Cu ei aveam să păstrez relaţiile şi peste ani. Cei mai mulţi însă îşi arogau superioritatea de majoritari. Potrivit unui obicei bine cunoscut, la sfârşitul clasei a XII-a s-a făcut un tablou al absolvenţilor. În lunile aprilie-mai ne-am deplasat cu toţii la fotograf unde ne-am pus cu toţii, pe rând, acelaşi smoching şi papion. Pozele în care zâmbeam forţat au fost aşezate pe tabloul de absolvire. Cei cinci băieţi evrei din clasă apărem grupaţi în colţul de jos din stânga, ca într-un ghetou. Privesc cu repulsie fotografia tabloului de absolvire atunci când dau de ea, arareori, căutând printre actele mai vechi. Niciodată nu am participat la întâlnirile absolvenţilor, organizate când şi când la Arad. Am pomenit despre faptul că la începutul anului 1945 eram secretarul celulei elevilor din cadrul organizaţiei tineretului comunist din Arad. În această calitate – după schimbarea din 6 martie – am fost de câteva ori în situaţia de a reprezenta şi în şcoală această organizaţie care pe atunci nu avea nici un membru român. De pildă, îmi amintesc că în primăvară, prin aprilie, toată şcoala a fost trimisă la o săptămână de muncă patriotică în comuna Sântana din apropierea Aradului, iar toamna am cules porumbul rămas pe câmp din cauza evoluţiei războiului. Cu prilejul ambelor acţiuni am reprezentat, împreună cu câţiva colegi, organizaţia de tineret în discuţiile cu conducerea şcolii. Titus Popovici, viitorul scriitor cu o personalitate contradictorie, era coleg de şcoală cu mine, fiind

117

într-o promoţie cu un an sau doi în urma mea. Eu nu-l cunoşteam, nici măcar nu ştiam de existenţa lui, el în schimb – după toate aparenţele – mă cunoştea. Acţiunea unuia dintre romanele care i-au adus faima – Străinul – se petrece la Arad exact în perioada pe care o rememorez acum, liceul nostru jucând un rol semnificativ în intriga cărţii. Numai că atât în roman, cât şi în ecranizarea acestuia, Andrei, exponentul organizaţiei tinerilor comunişti, cel care se împotriveşte partidelor istorice şi forţelor reacţionare locale, este fireşte român, provine dintr-o familie muncitorească având un tată ceferist, un om destoinic, dar cam prieten cu băutura. Tatăl meu nu era băutor. Acest Andrei îi făcea curte unei fete, românce fireşte, de la şcoala „Ghiba Birta”, unde învăţa Terike şi locul lor preferat unde se scăldau şi făceau dragoste fiind acelaşi cu al nostru, Trei Insule de pe Mureş. Ba mai mult, activistul trimis la Arad de conducerea de partid de la Bucureşti după evenimentele din august, un ilegalist român, era tocmai unchiul lui Andrei. Printr-o coincidenţă acest activist, Tivadar Magyari era unchiul meu (mai exact vărul mamei). Desigur trebuie să respectăm licenţa poetică, Titus scriind un roman şi nu un studiu istoric. Cititorului îi rămâne dreptul de a decide dacă în acest caz nu e vorba totuşi de deformarea tendenţioasă a realităţii. * Făcând din nou abstracţie de punctul de vedere cronologic, am să spun câteva cuvinte despre unchiul meu mai sus pomenit, singura persoană din familie care a ajuns în cercurile superioare de partid. Tivadar Magyari era fiul mătuşii mele Frida, sora bunicii dinspre mamă. Tivadar, care se pregătea să devină sculptor, a fost

118

elevul lui Nándor Gallasz20 la Timişoara. Din fragedă tinereţe era simpatizant de stânga, a intrat în mişcarea muncitorească şi a renunţat la ambiţiile artistice. Nu a mai urmat studii superioare. În anii treizeci a fost arestat şi condamnat, petrecând cinci ani la penitenciarul Doftana, de tristă amintire. După eliberare şi-a continuat activitatea ilegală, în timpul războiului a fost capturat şi arestat la închisoarea din Arad, de unde a fost eliberat în 1944. Atunci am avut ocazia să-l cunosc şi eu. Nu el m-a îndemnat să mă alătur mişcării, de fapt nu se ocupa deloc de mine. Curând s-a însurat cu sora mai mare a unui bun prieten de al meu. Nimeni nu s-a mirat că din 24 august, timp de câteva luni, a devenit „guvernatorul” arădean al conducerii de centrale de partid. Soarta lui a fost una tipică. Cel care în anii treizeci şi în timpul războiului alesese să adere la mişcarea comunistă ilegală asumându-şi riscurile ei şi suferise pentru această opţiune, nu avea cum să prevadă intrarea ulterioară în categoria privilegiaţilor, deci nu era motivat de dorinţa de a parveni. În schimb, după ce partidul a ajuns la putere a acceptat aceste privilegii considerându-le fireşti. Din câte-mi amintesc, din 1945 era la Bucureşti, la centru. A devenit funcţionar de partid, i s-a repartizat o locuinţă luxoasă şi o maşină de serviciu. Şi-a românizat şi numele în M.T. Vlad şi ocupa o funcţie superioară importantă, dar nu la cel mai înalt nivel. Câţiva ani a lucrat în ministerul de externe, un timp fiind al doilea om de la ambasada României de la Moscova, locţiitorul ambasadorului atunci când acesta lipsea. Într-un timp a lucrat la ministerul culturii având rang de ministru 20

Ferdinand Gallas (Gallasz Nándor) (1893-1949) a fost un sculptor bănățean care a studiat și lucrat la Budapesta, mai apoi – după ce a fost prizonier de război în Uniunea Sovietică – la Academia de Arte din Moscova, după care s-a întors la Timișoara, unde și-a petrecut cea mai activă parte a perioadei sale artistice. A fost un ilustru reprezentant al artei moderne creând opere în stilul artei decorative, a cubismului, constructivismului și expresionismului.

119

adjunct, ocupându-se de domeniul artelor şi artiştilor la care, chipurile, se pricepea dat fiind trecutul său de sculptor. În realitate, din câte ştiu, reprezenta linia oficială a proletcultismului cu o fervoare care-i depăşea competenţa. Societatea artiştilor nu-i purta o amintire prea plăcută; în anii nouăzeci am citit în revista Dilema un ciclu de articole privitoare la activitatea lui Tivadar pe tărâmul artelor practice. Mult timp relaţiile noastre au fost ocazionale şi superficiale. Fiind mult mai tânăr decât el şi nesemnificativ din punct de vedere social, nu prezentam prea multă importanţă în ochii lui. O singură dată am încercat să apelez la sprijinul său într-o problemă complicată legată de postul lui Terike, mai exact pentru a încerca s-o readuc la Cluj; nu ştiu dacă n-a vrut sau realmente nu putea să mă ajute. Apoi vreme îndelungată nu l-am mai căutat. După un număr de ani situaţia s-a schimbat. Curând după venirea la putere a lui Ceauşescu a încetat să mai fie funcţionar de stat, mai pe româneşte a fost dat afară, împreună cu mulţi alţi minoritari. A urmat dezamăgirea. După aceea ne-am întâlnit de mai multe ori. Devenisem adult în ochii lui, conferenţiar universitar şi publicist, se putea sta de vorbă cu mine. După ieşirea la pensie a devenit tot mai trist şi mai critic. Prima soţie a divorţat de el şi a emigrat cu cel de al doilea soţ. El s-a recăsătorit; noua soţie era budapestană şi petrecea câte o jumătate de an la Budapesta; când venea vorba de Ceauşescu nu-şi punea lacăt la gură, ceea ce n-a rămas fără consecinţe: odată, în perioada pe care şi-o petrecea la Bucureşti, într-o noapte i-au spart casa; nu au luat nimic de acolo, dar l-au cotonogit ţintindu-i ochii. Ultimii ani şi i-a petrecut pe jumătate orb alături de cea de a treia soţie, de astă dată bucureşteancă. Avea o soră, Eszter Magyar, pe care o cunoscusem în copilărie – pe atunci era profesoară de gimnastică

120

– însă n-am ajuns în relaţii mai apropiate decât la vârsta adultă, prin anii şaizeci. Pe atunci trăia cu cel de al doilea soţ, pe primul nu-l cunoscusem. Timp de mai mulţi ani, Eszter era maestra de balet a operei din Bucureşti fiind stimată şi respectată de lumea artiştilor bucureşteni pentru calităţile ei profesionale şi umane, dar şi pentru farmecul ei personal. Aveam să mă conving personal că şi după pensionare era căutată aproape zilnic de cântăreţii şi muzicienii de elită. Tot Dilema a publicat o pagină întreagă despre activitatea lui Eszter Magyari la opera din Bucureşti, numind-o marea doamnă a artei coregrafice româneşti. Eszter a împărtăşit încă din tinereţe opţiunea politică a fratelui ei, dar nu a făcut puşcărie. Pe soţul ei, Miklós Gonda, l-am preţuit imediat după ce l-am cunoscut, era o plăcere să stai de vorbă cu el. Şi el fusese ilegalist, a supravieţuit deportării în Transnistria şi lagărului morţii. În mod firesc a ajuns funcţionar de partid, a făcut o carieră frumoasă în diplomaţie, încununată cu postul de ambasador la Londra pe care l-a îndeplinit câţiva ani. Astfel a trăit, împreună cu Eszter, o bună bucată de vreme în acest mare centru cultural al lumii, profitând din plin de acest lucru. Nici Miki Gonda nu a scăpat de epurările lui Ceauşescu; atunci când l-am cunoscut era deja „tânăr” pensionar, una dintre ocupaţiile sale principale fiind plimbatul câinelui. Era un om foarte cult, bine orientat în politica mondială, lucid şi cu mult bun simţ; nu e de mirare că a fost înlăturat fiind diametral opus binecunoscutului tip de funcţionar de partid limitat. Era un comunist-reformist, în accepţiunea actuală a termenului, însă în vremea sa era un om cu o gândire liberă şi inovatoare. Din câte îmi amintesc, a murit de inimă la începutul anilor şaptezeci. Niciodată nu am mai ajuns într-o relaţie directă cu un om de calibrul lui.

121

* La începutul verii lui 1945 mi-am dat bacalaureatul. Anul de tranziţie din viaţa mea se încheia deodată cu războiul din Europa. A urmat admiterea la Facultatea de Medicină din Târgu Mureş şi apoi înscrierea la universitatea din Cluj, dar despre toate acestea am scris în capitolul anterior. Anul universitar n-a început decât în luna ianuarie a anului următor, aşa că toamna am petrecut-o acasă, dar nefiind nici student şi nici muncitor, n-am îndeplinit nici un rol în cadrul mişcării, aşa că mi-am petrecut timpul citind şi făcând curte. Nu doream să activez pe linie de tineret pentru că voiam să-mi câştig cât mai repede statutul de adult. Din momentul în care am ajuns la Cluj, student în anul întâi, mi-am rezolvat toate problemele în mod independent. La plecarea de acasă o vecină i-a spus mamei: „Ei, de-acum încolo fiul dumitale va fi doar musafir în casă!”. Biata mama a luat-o în nume de rău şi i-a răspuns pe un ton ofensat că fiul ei va fi întotdeauna acasă în casa părintească deşi aveau să se adeverească cele prezise de vecină. E drept că în vacanţe mergeam acasă, dar mă bucura mai tare când mă reîntorceam la Cluj pentru că acolo era lumea mea, acolo mi-am întemeiat familia cu Terike, acolo mă simţeam acasă. Niciodată nu m-am raportat cu nostalgie la mediul arădean pe care-l părăsisem.

III. ANII DE FACULTATE

Trăiesc la Cluj de cincizeci şi opt de ani. Cred că e un răstimp destul de lung să mă pot considera clujean chiar dacă nu m-am născut şi nu am crescut aici. Sunt legat de acest oraş mult mai tare decât de Aradul adolescenţei sau de oraşul meu natal, Timişoara. Am sosit la Cluj în ianuarie 1946, ca boboc, student în anul întâi al universităţii. Anii de facultate au avut, din toate punctele de vedere, o influenţă determinantă asupra existenţei mele de mai târziu şi de aceea consider că e justificat să-i prezint într-un capitol aparte. Când eram în anul întâi, Terike urma ultima clasă de liceu la Arad. Trebuia să mă descurc singur la Cluj, dar din fericire totul n-a durat decât câteva luni. Am închiriat o odăiţă pe strada Pata. În toamna lui 1946 a venit şi Ea la Cluj după ce fusese admisă la medicină şi de atunci înainte ne-am petrecut împreună studenţia. În anul doi am găsit o cameră de închiriat pe strada Tutunului, vizavi de fosta fabrică de tutun, actualmente de textile [demolată în anii 2010 n.t.]. Gazda mea, domnul Osváth, era meşter armurier şi ţinea un atelier pe strada Király, din spatele universităţii; gospodina casei nu era soţia, ci sora meşterului. Terike a găsit locuinţa mea de pe strada Tutunului văzând prin geamul deschis de la parter propria ei fotografie aşezată pe masa mea de lucru. Pe atunci încă nu locuiam împreună, dar nu trecea o zi fără să ne fi întâlnit. Mâncam împreună la cantinele mizere. Frecventam împreună spectacolele de teatru, de operă şi concertele simfonice. Ba mai mult, învăţam

123

alături – uneori în locuinţa mea, mai des în a ei – deşi lectura mea nu corespundea întru totul cu verbul a învăţa. Ea fiind foarte sârguincioasă şi studiind foarte mult, eram şi eu nevoit să stau în faţa cărţilor acelaşi număr de ore, pentru că altfel m-aş fi făcut de ruşine. Orarul Ei era mult mai aglomerat decât al meu, medicina fiind facultatea care pretindea cel mai mult timp; când Ea era la cursuri sau la practică, eu nu puteam face altceva decât să stau la bibliotecă. Astfel temeinicia pregătirii mele profesionale din timpul facultăţii i se datorează în mare măsură Ei. Peste ani, multe cunoştinţe ne-au povestit că văzându-ne împreună, credeau că suntem fraţi, mai ales că semănam între noi. În realitate relaţia noastră nu era deloc… fraternă. La Cluj ne simţeam mult mai bine decât la Arad, puteam să ne trăim viaţa aşa cum doream, motiv pentru care nu voiam să lungim, ci, dimpotrivă, să scurtăm vacanţele petrecute cu părinţii. În anii trei şi patru de facultate locuiam într-un loc mult mai central, într-o odăiţă de mansardă cu cabină de baie, închiriată în casa familiei Ridély de pe strada Bástya [actuala C-tin. Daicoviciu]. În ianuarie 1949 am fost numit preparator la catedra de filosofie. Acest post excelent era remunerat cu exact patru sute de lei, pe care i-am considerat suficienţi pentru a începe o viaţă nouă. În luna martie ne-am căsătorit. E singura alegere decisivă pentru destinul meu despre care pot afirma cu mândrie că a fost bună, norocoasă şi reuşită. Nu m-am exprimat cel mai corect pentru că nu era doar alegerea mea, ci a amândurora, ale cărei împrejurări şi consecinţe le-am descris pe larg în altă parte. Pe atunci Terike, după două staţii intermediare, locuia în chirie pe strada Universităţii, în camera cea mai mică a unei locuinţe spaţioase de cinci camere din imobilul în care era şi cinematograful. Atât locuinţa,

124

cât şi întregul edificiu fusese proprietatea baronului dr. József Sebestyén. Merită să spun câteva cuvinte despre modificarea condiţiilor noastre locative pentru că reflectă foarte bine situaţia mizeră a deceniului patru-cinci al secolului trecut. Iniţial, Terike era singura chiriaşă şi avea o cameră frumoasă, curată şi bine încălzită. Curând gazda ei, doamna Eliz –o femeie amabilă care merita toată afecţiunea noastră – a fost nevoită să-şi închirieze încă o cameră, luând în gazdă două timişorence, Maya şi Anita Naschitz, cu care ne-am împrietenit repede. Ne-am mutat împreună, mai exact eu m-am mutat în camera cu chirie a lui Terike. Condiţiile de locuit au început să se schimbe în ritm accelerat şi nu în mod favorabil, prin mutarea a noi şi noi chiriaşi, astfel încât în fiecare din cele cinci camere locuia câte o familie alcătuită din câte două persoane, în total fiind zece persoane la o singură bucătărie şi baie, unde dimineaţa se stătea literalmente la rând. Locuinţa elegantă a devenit un „colhoz” în care traiul era din ce în ce mai incomod, mai ales când efectivul a sporit cu doi sugari. Anita s-a mutat, Maya s-a măritat şi curând a născut un băieţel, iar fiica noastră şi-a ocupat locul în cămăruţa pe care o ocupam noi. Dacă primii doi chiriaşi au fost selectaţi de tanti Eliz, ceilalţi i-au fost repartizaţi „din oficiu”. Soţii Sebestyén, retraşi într-o singură cameră de trecere, îşi îndurau soarta cu stoicism. Pentru a ajunge în camera noastră şi noi treceam printr-o alta, unde locuia o mamă şi fiica ei; era, într-adevăr, foarte neplăcut. Timp de nouă ani am locuit în aceste condiţii, apoi – în 1958, când Marika avea deja patru ani – ne-am mutat în locuinţa de pe strada Republicii, unde locuiesc şi în prezent. În momentul căsătoriei noastre, Terike era în anul trei de facultate având de urmat încă trei ani şi jumătate. Pot afirma că am urmat şi facultatea de medicină par alliance. Ştiam foarte multe despre disciplinele,

125

profesorii şi colegii Ei, iar mai târziu – nu numai de la Terike, ci şi de la numeroşii noştri prieteni medici – despre structura şi funcţionarea sistemului sanitar. * Primul an de studii a fost scurt, având un singur semestru. Universitatea românească abia revenise la Cluj de la Sibiu şi Timişoara, unde funcţionase între anii 1940 – 1945. Facultatea la care învăţam îşi recăpătase vechiul sediu în clădirea centrală de pe strada Farkas [Kogălniceanu]. Primii trei ani de studiu – până în vara anului 1948 – s-au desfăşurat potrivit sistemului universitar vechi, dinainte de război, şi m-am putut bucura de avantajele lui. Marile schimbări structurale şi de conţinut au fost puse în practică după reforma învăţământului din 1948 şi le-am simţit efectele în anul patru de facultate. Pe atunci universitatea funcţiona potrivit structurii sale multiseculare, cu patru facultăţi: medicină, drept, ştiinţele naturii şi litere. Aceasta din urmă, unde învăţam eu, purta numele Facultatea de Litere şi Filosofie. Specializarea nu era atât de avansată ca astăzi. Teologia nu se studia în cadrul universităţii, ci în instituţii de învăţământ independente. Avantajele de care am amintit se refereau la o alegere mai liberă a specializării şi la posibilitatea combinaţiilor individuale. Facultatea de Litere şi Filosofie avea trei secţii: filosofia, istoria, limba şi literatura. La secţia de filosofie, pe lângă disciplinele filosofice se studiau estetica, sociologia şi psihologia. Aceasta din urmă era o specializare aparte, cu un fundal instituţional important, alcătuit de două institute de cercetări: cel de psihologie şi cel de psihotehnică, ambele situate pe strada Republicii. Şi secţia de istorie era susţinută de două institute de

126

cercetări importante: institutul de istorie cu sediul pe strada Jókai [actuala Napoca] şi institutul şi muzeul de istorie de pe strada Bástya [actuala Daicoviciu]. Ambele se află şi astăzi în aceleaşi locaţii. La cea de a treia secţie, în afara limbii şi literaturii române, se studiau mai multe limbi de circulaţie internaţională şi literaturile aferente. La înscriere, fiecare student putea să-şi aleagă specializarea principală şi pe cele secundare. Pentru fiecare dintre ele se audiau un număr de cursuri obligatorii, la care se dădeau examene. Combinaţia de trei se putea alcătui atât în cadrul unei secţii, cât şi de la secţii diferite. Mulţi studenţi la litere alegeau drept specializare secundară estetica, predată la secţia de filosofie. Ba mai mult, se puteau face combinaţii între specializările diferitelor facultăţi, una dintre cele mai frecvente fiind istorie-geografie, absolventul devenind profesor cu dublă specializare. Eu am ales psihologia ca specializare principală, cele secundare fiind estetica şi sociologia. Pe lângă ele trebuia să audiez şi cursuri de istoria filosofiei şi filosofia culturii cu un număr de ore mai redus şi mai puţine examene. Acest model universitar viza pregătirea elitelor intelectuale şi nu învăţământul de masă, urmând exemplul universităţilor occidentale dinainte de război. Curând după aceea şi universităţile apusene aveau să se orienteze către învăţământul de masă sporindu-şi semnificativ numărul studenţilor, dar au găsit şi modalitatea pregătirii elitelor. La noi, prin reforma din 1948, s-a pus accentul numai pe caracterul de masă al învăţământului universitar, obiectivul pregătirii elitelor fiind desfiinţat pentru o bună bucată de vreme. Frecventarea cursurilor nu era obligatorie, nimeni nu controla prezenţa, dar la fiecare început şi sfârşit de semestru trebuia să te prezinţi la profesor pentru vizarea indexului21. Erau mai mulţi studenţi fără 21

A carnetului de note.

127

frecvenţă care nu prea dădeau pe la facultate decât erau cei care se prezentau la cursuri, dar mare parte dintre primii s-au şi pierdut pe parcurs. Programul nu era deloc supraaglomerat, ci mai degrabă lejer, domnesc: cursurile nu începeau niciodată mai devreme de ora nouă dimineaţa, dar cel mai des se desfăşurau între orele 11.00 – 13.00, respectiv 17.00 – 19.00 sau 18.00 – 20.00. Pe atunci învăţământul universitar nu era organizat pe ani de studii, ci câte un curs sau seminar era frecventat de studenţi din toţi cei patru ani de studii, pentru că nu conta dacă un curs obligatoriu îl audiai în anul întâi sau anul patru, bilanţul făcându-se la sfârşitul celor patru ani. Astfel, se putea întâmpla ca un filosof în devenire să studieze filosofia greacă preclasică după cea clasică sau cea medievală după cea modernă, dar asta nu deranja pe nimeni. Nici prezenţa la seminarii nu era obligatorie, în schimb, la fiecare disciplină aleasă era obligatoriu să prezinţi un anumit număr de referate care se programau la începutul semestrului. Trebuia să ne străduim să ne încadrăm în această programare. Se punea mult accent pe munca independentă şi prelucrarea originală a materialului adunat de student, acesta făcându-se remarcat în faţa cadrelor didactice şi a colegilor prin participarea la dezbaterile, uneori polemice, din cadrul seminariilor. În anul întâi nu am vorbit deloc la seminarii în ciuda faptului că le frecventam sârguincios; de altfel exista o regulă acceptată tacit de toată lumea ca bobocii să nu se amestece în dezbaterile celor din anii mai mari. Mai târziu însă aveam să vorbesc din ce în ce mai mult. Faptul că zi de zi eram împreună cu colegii din anii mai mari, a avut un rol stimulator nu numai asupra mea, ci şi a altor colegi de an. Menţionez că mai mulţi dintre colegii şi partenerii mei de dezbateri aveau să devină mai târziu profesori universitari, cercetători, critici literari şi redactori remarcabili la Cluj, la Bucureşti şi în alte locuri.

128

Un alt avantaj al acestui sistem era posibilitatea informării largi şi foarte diverse. Nimeni nu le impunea profesorilor ce să predea şi nici studenţilor ce să și – în nici un caz – ce să nu citească. Pe cât posibil se cuvenea să citeşti tot, adică foarte variat. Toţi studenţii aveau acces nelimitat atât la fondul de carte al Bibliotecii Universitare, cât şi la bibliotecile de specialitate ale catedrelor şi institutelor universităţii care posedau colecţiile (până la nivelul anului 1940) publicaţiilor de specialitate occidentale în limbile franceză, germană şi engleză. Fără a mă lăuda, dar şi fără falsă modestie, pot spune că am uzat din plin de această posibilitate. În ton cu adeziunea mea la mişcarea comunistă, m-am străduit să-mi însuşesc doctrina marxistă citind, luând notiţe şi prelucrând tot ceea ce se publica, în ritm din ce în ce mai alert, în acest domeniu. Pe atunci, fireşte, încă nimeni nu preda marxismul la facultate. Dar am citit şi multe cărţi legate de disciplinele universitare pe care le alesesem şi care nu erau deloc de orientare marxistă, toate contribuind la fundamentarea culturii mele de specialitate de mai târziu. Printre acestea amintesc: lucrările de sociologie ale lui Durkheim, Tarde şi Le Bon, în limba franceză, studiile ample de estetică scrise de Volkelt, Lipps şi alţii, în limba germană, multă psihologie şi ceva psihotehnică. Am aprofundat din proprie iniţiativă în lucrările discipolilor lui Freud, mai ales în ale lui Adler. În timpul facultăţii mi-am perfecţionat cunoştinţele incipiente de franceză şi germană în mod individual, un demers destul de chinuitor, mai ales la început. În anul întâi am studiat cu cea mai mare atenţie broşura anuală publicată de facultate care cuprindea integral oferta de cursuri. Acolo am descoperit un curs săptămânal foarte atrăgător: dacă bine ţin minte, se intitula „arheologia greacă” şi era ţinut de profesorul

129

Constantin Daicoviciu, care prezenta un ciclu de expuneri despre capodoperele sculpturii Greciei Antice, însoţite de proiecţii de diapozitive. Ne-a vorbit despre creaţiile lui Phidias, Discobolul şi Apollo din Belvedere, de Myron, despre Venus din Milo şi multe alte statui celebre. Am studiat estetica, iar istoria artelor mă interesa foarte mult, mai cu seamă sculptura, astfel încât, deşi această disciplină nu se număra printre cursurile obligatorii, am frecventat prelegerile lui Constantin Daicoviciu. Cursul nu avea seminar, însă uneori profesorul adresa întrebări auditoriului şi îi plăcea dacă studenţii comentau materialul expus. După un timp mi-am făcut curaj să iau şi eu cuvântul şi probabil nu am spus prostii, dat fiind că aveam unele noţiuni despre subiectele discutate. Acest excurs care atunci părea lipsit de importanţă avea să aibă consecinţe favorabile pentru evoluţia mea de mai târziu, când, în calitate de tânăr cadru didactic universitar, am ajuns în preajma lui Daicoviciu care ocupa scaunul de rector. Spre marea mea surpriză îşi amintea de mine, de tânărul interesat de arta antică. I-am plăcut, m-a sprijinit şi m-a luat drept colaborator în anumite domenii. De altfel, am să revin într-un capitol viitor asupra persoanei sale şi a relaţiei noastre. Mai târziu, din câte ştiu, profesorul Daicoviciu nu a mai ţinut prelegeri de istoria artei. Am avut doi profesori de filosofie remarcabili: D.D. Roşca – pe care studenţii îl alintau cu D.D. (Dede) şi Lucian Blaga, ambii creatori intelectuali renumiţi. Blaga, poetul filosof – filosoful poet, era personalitatea mai cunoscută, prin operele sale. În schimb nu era un profesor prea carismatic, întrucât întotdeauna citea cu un glas tern, dintr-una din cărţile deja publicate, fără a-şi ridica privirea şi fără a căuta contactul cu auditoriul. Nu prea merita să te duci la orele sale, fiind mai simplu să-i citeşti operele acasă sau la bibliotecă. Pe mine mă

130

ţineau la distanţă nu numai performanţa sa profesorală, ci şi caracterul sistemului său filosofic: şi atunci, la fel ca şi acum, iraţionalismul său era incompatibil cu concepţia mea. Am fost şi sunt un iubitor de literatură, dar nu am reuşit şi nu reuşesc nici astăzi să accept faptul că forţa de atracţie a unei lucrări de filosofie rezidă în calităţile sale stilistice şi nu în capacitatea de convingere a argumentelor sale raţionale. Nu reuşeam să mă identific cu modul său de gândire care înlocuia noţiunile cu metafore şi transforma opera filosofică în literatură beletristică, părând să susţină interpretarea naţionalistă a culturii române. Teoria arhetipală a lui Blaga era de sorginte psihanalitică, dar nu se referea la Freud sau la Adler, ci la Jung, savantul care nu numai că simpatizase cu naziştii, ci universul său ideatic devenise sursă de inspiraţie şi pentru ideologia naţional socialistă. În schimb D.D. Roşca era un vorbitor excelent şi un profesor remarcabil. Vorbea liber și se spunea despre el că nu avea capul băgat în text, ci textul băgat în cap. Dialoga cu auditoriul în timpul prelegerii, fiind în acelaşi timp captivant şi convingător. A fost, indubitabil, mentorul filosofic al generaţiei mele. Şi ceea ce e cel mai important, un gânditor raţional prin excelenţă, ironizând manifestările iraţionale, ceea ce se potrivea foarte bine cu gustul meu. Dar, după cum am menţionat, istoria filosofiei nu era specializarea mea principală. Mult mai târziu, prin anii 1970, am să descopăr oarecari afinităţi spirituale cu el studiind Existenţa tragică, opera sa de căpătâi. Atunci mi-am dat seama că o carte scrisă înainte de război, aborda avant la lettre existenţialismul francez reprezentat de Camus şi Sartre şi încă în aşa fel încât era compatibil cu raţionalismul şi scepticismul meu de sorginte marxistă. Sociologia, o ştiinţă socială sintetică şi totuşi practică, mi-a stârnit din start interesul. În România

131

interbelică şi din timpul războiului, în capitală se crease un centru de sociologie important, aflat sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti, cunoscut şi recunoscut pe plan internaţional sub numele de Şcoala de la Bucureşti. În cercetările rurale întreprinse de Gusti au participat şi intelectuali maghiari precum József Venczel şi alţii. Din păcate, universitatea mea clujeană nu s-a remarcat deloc în acest domeniu, aici sociologia fiind studiată doar la nivelul unei discipline secundare. Pe vremea mea sociologia era predată de profesorul Sudeţeanu; pe culoare se bârfea că-şi obţinuse catedra graţie unor relaţii suspuse. Când l-am cunoscut era un domn în vârstă, binevoitor, aflat în pragul pensionării. Activitatea sa ştiinţifică era quasi-necunoscută, dacă publicase vreo două broşuri pe parcursul întregii cariere. Avea în schimb un asistent, de vârstă mijlocie, G. Em. Marica, cu studii de specialitate în Germania, de la care puteai să înveţi câte ceva, dar care nu s-a putut afirma în umbra şefului său. În 1948 a fost dat afară din universitate din cauza originii sociale (tatăl său fusese general). Astfel, în anii de facultate am profitat cel mai puţin tocmai pe tărâmul sociologiei, ştiinţa de care aveam să mă ocup mai târziu. În schimb, cunoştinţele de psihologie, estetică şi filosofie aveau să-mi fie de mare folos. În anul întâi am audiat cursul de psihologie generală cu profesorul Florian Ştefănescu-Goangă, fondatorul şcolii române de psihologie din Cluj. El excela mai degrabă ca organizator al cercetării ştiinţifice decât ca cercetător sau autor. Cursurile sale nu m-au captivat. Era o personalitate cu spirit democratic, faimos pentru faptul că membrii Gărzii de Fier voiseră să-l asasineze, au tras asupra sa, dar a supravieţuit atentatului. Mai târziu am învăţat de la a doua generaţie de psihologi, mai ales cu profesorii Alexandru Roşca şi Nicolae Mărgineanu. Primul este o personalitate foarte controversată azi, din

132

cauza aderării sale timpurii la mişcarea comunistă şi a atitudinilor sale – mai ales în perioada în care a avut rolul de prorector în conducerea universităţii. Ca experienţă personală pot spune că l-am cunoscut ca pe un om rezervat, scump la vorbă, riguros, eu neavând pe atunci cunoştinţă de acţiunile lui – considerate răuvoitoare faţă de anumiţi colegi profesori22. Străduindu-se spre precizie ştiinţifică şi tratând psihologia ca pe o ştiinţă empirică, se ocupa numai de lucruri măsurabile şi demonstrabile experimental. În schimb, modul de predare şi cercetările sale le găseam rigide şi plicticoase, ceea ce a contribuit în mare la îndepărtarea mea de psihologie şi orientarea către sociologie. Nicolae Mărgineanu, marele rival al lui Roşca, era o personalitate diametral opusă. Timp de doi ani am audiat cu plăcere prelegerile sale care erau interesante, variate, captivante şi bine informate. Nu-l preocupau fenomenele psihice izolate – pragul de percepţie, atenţia sau memoria –, ci omul ca persoană. Tratatul său de Psihologia persoanei, din care am dat două examene, modelându-mi după el şi linia lecturilor mele ulterioare din domeniu, îl răsfoiesc ocazional, fiindu-mi util şi astăzi. Cursul de estetică ni l-a ţinut profesorul Liviu Rusu. Prelegerile sale umpleau sala până la refuz, nici fetele 22

Nicolae Mărgineanu (1905–1980) a fost o somitate în domeniul psihologiei (psihologia personalității, psihotehnica, psihologia industriala), care a studiat şi s-a făcut cunoscut în Europa şi SUA. Drept răsplată pentru faima sa, pentru rolul în colaborarea cu SUA, pentru întemeierea laboratoarelor experimentale de la Uzinele Reşiţa şi Astra Braşov, a fost condamnat la 16 ani de puşcărie comunistă. Vezi memoriile lui Mărgineanu în cărțile Amfiteatre și închisori (Editura Dacia, 1991), ediție prefațată și îngrijită de Voicu Lăscuș și volumul de memorii Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002. În memoriile sale, Nicolae Mărgineanu îl consideră pe Al. Roșca răspunzător de colaborare cu puterea comunistă și de alungarea, deportarea, respectiv arestarea unor profesori universitari precum L. Blaga, Fl. Şt. Goangă și el însuși, N. Mărgineanu.

133

de la litere nedorind să le rateze, iar eu cu atât mai puţin. Era un om erudit şi, mai ales, un excelent orator care preda într-un stil uşor teatral. Nu puteam să fiu de acord cu tot ceea ce spunea, fapt pe care, în anii doi şi trei, i l-am adus la cunoştinţă în cadrul seminarului, întrucât potrivit concepţiei mele de atunci – astăzi mult revizuite – accentua prea mult autonomia artei și totuşi, am învăţat foarte multe de la el. Unul dintre meritele sale deosebite consta în faptul că în după amiezile de sâmbătă – ca o extensie a seminariilor de estetică – organiza audiţii publice de muzică, la care luam parte în mod regulat, împreună cu Terike. Ne punea la dispoziţie o imensă colecţie de discuri de calitate foarte bună şi de fiecare dată ne prezenta câte o capodoperă muzicală însoţită de un comentariu competent, captivant, uşor patetic, contribuind substanţial la aşezarea bazelor culturii muzicale a auditoriului. După reforma învăţământului – în detrimentul predării esteticii – a fost înlăturat din universitate. După mai mulţi ani avea să revină în învăţământul universitar, dar nu la filosofie, ci la filologie, unde avea să se bucure de un respect unanim. În timpul studenţiei mele, în actuala clădire a Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, funcţiona căminul studenţesc Avram Iancu. Acolo s-a desfăşurat evenimentul politic cel mai important din primul meu an de studenţie, punctul de pornire al faimoasei greve studenţeşti. În anul 1996, pe zidul clădirii a fost amplasată o placă memorială cu următorul text: „În noaptea de 28/29 mai 1946, acest cămin studenţesc a fost atacat şi devastat de grupuri provocatoare înarmate. Violenţele comise de acestea au fost urmate de protestul studenţimii clujene, concretizat în marea grevă antirevizionistă şi anticomunistă din 1-19 iunie 1946, cea dintâi mişcare pentru apărarea democraţiei şi suveranităţii teritoriale a statului român.”

134

* În aprilie-mai 1946 conflictele şi bătăile de coloratură etnică, îmbrăcând în acelaşi timp şi aspectul caracteristic al „luptei de clasă”, erau la ordinea zilei pe străzile Clujului. Una din tabere era alcătuită din studenţimea română, adeptă a partidelor „istorice”, cealaltă fiind formată din muncitorimea clujeană care pe atunci era în majoritate covârşitoare de naţionalitate maghiară. Studenţii români mai temerari şi dornici de aventură, după amiaza şi pe înserat, ieşeau în grupuri prin oraş, în Parcul Mare, pe strada Bariţiu şi în alte părţi, acostau câte un flăcău care părea maghiar şi-l somau: „spune brânză!” Evident răspunsul era „brinza”. Incapacitatea flăcăului de a pronunţa corect cuvântul era pretextul să i se aplice o bătaie bună. În consecinţă şi tinerii muncitori maghiari au început să circule în grupuri, nedorind să rămână datori. Dincolo de pornirile naţionale se aflau tensiunile politice ale epocii, naţionalismul românesc ridicându-se contra tendinţelor comuniste de a ajunge la putere. În acea vreme, la hotarul Mănăşturului se aşezase o tablă cu inscripţia: „Pân’aici democraţie, de aicea Mănăştur!”. Şi o gândeau în modul cel mai serios, nu aveau nevoie de democraţia care pe atunci propaga egalitatea naţională. În opoziţie cu textul plăcii memoriale despre care aminteam mai sus, în nici un discurs studenţesc din acea vreme nu se pomenea nimic despre apărarea democraţiei, în schimb se vorbea mult despre apărarea intereselor naţiunii române. Despre democraţie se cuvânta în tabăra adversă. Din câte-mi amintesc, chestiunea revizuirii frontierelor nu s-a ridicat în mod explicit de niciuna din părţi. Era vorba strict de relaţiile interne, mai exact despre cine deţine puterea. Conducerea comunistă locală, în mod firesc, s-a poziţionat în tabăra opusă studenţimii rebele.

135

Treptat situaţia s-a deteriorat. Într-o după amiază, un detaşament puternic al muncitorilor de la uzinele Dermata s-a deplasat în centrul oraşului, în apropierea universităţii, pentru a-i învăţa minte pe studenţi. Nici astăzi nu ştiu dacă era o acţiune spontană sau răspundea apelului organelor locale de partid; fapt este că în ziua aceea muncitorii (maghiari) aflaţi în superioritate numerică au cotonogit mai mulţi studenţi (români). Studenţii ameninţaţi s-au refugiat în căminul pe care muncitorii l-au supus unui adevărat asediu. Parterul căminului avea o uşă de fier pe care studenţii au reuşit s-o blocheze, astfel încât asediatorii nu au mai putut să pătrundă şi să urce la etaj. În schimb au devastat parterul şi subsolul. Asediatorii au spart geamurile clădirii cu pietre în timp ce asediaţii i-au bombardat cu toate obiectele care puteau fi urnite din loc. Se pornise o bătălie în toată regula. A doua zi, când am trecut pe acolo, locul faptei semăna cu un adevărat câmp de luptă. Însă din informaţiile mele, din nou în contradicţie cu textul plăcii memoriale, niciuna din părţi nu a făcut uz de armă, nu s-a tras niciun foc, astfel de incidente neavând loc nici în zilele şi săptămânile care au urmat. E drept însă că poliţia a arestat mai mulţi studenţi români pentru tulburarea ordinii publice şi nu am cunoştinţe să fi arestat vreun participant la asediu. Eu habar nu avusesem de nimic; neavând cursuri, în după-amiaza aceea rămăsesem în cămăruţa închiriată pe strada Pata, iar zgomotul luptelor nu răzbătea până acolo. A doua zi m-am dus la cursuri, care însă nu s-au mai ţinut. În semn de protest, Asociaţia Petru Maior a studenţilor români, a iniţiat greva. Acţiunea era susţinută cu putere de forţele naţionaliste patriotice, iar conducerea comunistă – în mod firesc – era împotriva ei şi o condamna, fiind îndreptată împotriva ei cu un scop destabilizator.

136

Eram student în anul întâi, un novice fără vreo relaţie la nivelul factorilor decizionali dintr-o tabără sau alta şi, în „operaţiile de luptă” care aveau să urmeze, am participat ca „simplu ostaş” al stângii. A doua zi, asociaţia studenţilor a convocat toţi studenţii la o şedinţă în sala mare a Casei Universitarilor. La această adunare m-am dus şi eu. Trebuie să menţionez că a fost o acţiune organizată impecabil. Nu erau admişi decât cei care aveau legitimaţie de student şi, din câte ştiu, nici nu au fost prezente alte persoane decât studenţii: nici profesori, nici politicieni şi nici reprezentanţi ai autorităţilor. Sala se umpluse până la refuz, ne temeam să nu se prăbuşească balconul. Pe podium erau aşezaţi membri din conducerea asociaţiei studenţeşti. În schimb, liderul acesteia, un student în anul cinci la medicină, deja hirotonit preot, pe care adepţii îl pomeneau părintele, nu era de faţă, conducând acţiunea de la distanţă, din domiciliul său conspirativ. S-au rostit cuvântări naţionaliste fulminante, după care au decis greva prin vot secret. Au comunicat rezultatele fără a omite şi cele câteva voturi împotrivă, printre care se număra şi modestul meu sufragiu. Apoi a început greva. Liderul studenţilor emitea zilnic câte un comunicat care analiza situaţia. Comunicatelor li se dădea citire în adunările generale succesive, îndeplinindu-se cu obedienţă toate instrucţiunile. Toate semnele indicau o organizare bine structurată şi exersată. Eram membru în celula de partid a studenţilor comunişti, fără a face parte din conducerea ei. În total eram vreo douăzeci – douăzeci şi cinci de studenţi comunişti, majoritatea minoritari; pe cei câţiva colegi români i-am cunoscut atunci şi am rămas cu ei în relaţii bune. Celula era convocată zilnic pentru a discuta evenimentele şi a stabili poziţia pe care urma s-o adoptăm.

137

De obicei participau şi câţiva profesori care erau deja membri ai partidului comunist. Să menţionăm un fapt deloc neglijabil, că aceştia din urmă erau profesorii Constantin Daicoviciu şi Alexandru Roşca care în 1944 semnaseră o scrisoare adresată „conducătorului” Antonescu, prin care se urgenta ieşirea României din război, asumându-şi riscul implicat de un astfel de gest. De altfel, Constantin Daicoviciu a fost cel care a sugerat soluţia paşnică a controverselor iscate în legătură cu textul român sau maghiar al inscripţiei de pe statuia lui Matei Corvin din centrul Clujului. El a propus textul latin Mathias Rex care nu ofensa pe nimeni şi se potrivea cu documentele vremii în care a trăit regele. Şi profesorul Emil Petrovici, rectorul de atunci al universităţii, era deja omul partidului. În anii care au urmat l-am cunoscut mai bine şi pot spune că era un om extrem de binevoitor, nutrind sentimente democratice. În anul următor evenimentelor pe care le relatez, Nana Petrovici, fiica rectorului, a devenit colegă de an şi prietenă cu Terike, când aveam s-o cunosc şi eu. În schimb, majoritatea covârşitoare a cadrelor didactice simpatiza cu greviştii şi nu cu minoritatea comunistă. La una dintre numeroasele noastre şedinţe a apărut şi Vasile Vaida care nu vorbea chiar într-o limbă românească literară şi a declarat că sosise momentul să acţionăm, organizând spargerea grevei. Deşi tuturor ne era limpede că o astfel de acţiune nu are sorţi de izbândă, cu toţii am votat hotărârea şi am elaborat planul de acţiune. Nu ştiu precis motivul, dar tocmai secţia de filosofie a fost aleasă pentru punerea în practică a planului: trebuia să ne prezentăm la cursul profesorului D.D. Roşca. Conducerea universităţii obliga cadrele didactice să se ducă la ore; dacă nu venea niciun student – şi nici

138

nu venea – puteau să plece acasă. În ziua aleasă, vreo douăzeci-treizeci dintre noi au trecut printre studenţii grevişti care pichetau intrarea în clădirea facultăţii pentru a intra la cursul de istoria filosofiei. Profesorul, aflat în uşă, a cerut tuturor prezentarea legitimaţiei de student, fără însă a verifica la ce secţie învăţam; cel mult trei-patru eram cu adevărat studenţii lui. Am ascultat prelegerea sa despre Aristotel la care nimeni nu era atent, toţi fiind curioşi ce se va întâmpla la sfârşitul orei când vom fi nevoiţi să trecem din nou printre şirurile pichetului de grevă. Nu s-a întâmplat nimic. Am fost trecuţi în revistă într-o tăcere mormântală. A doua zi, un component al pichetului de grevă, un tânăr pe care-l cunoşteam de la Arad, mi-a comunicat prieteneşte, între patru ochi, că m-ar fi cotonogit cu mare bucurie, însă le interzisese preşedintele, nedorind să întindă coarda prea tare cu astfel de provocări. Atitudinea violentă a studenţilor ar fi servit drept pretext unei replici energice din partea autorităţilor şi conducerea de partid mizase exact pe acest fapt. Nu ne-au molestat, dar nici nu am obţinut niciun rezultat. Greva continua. A durat aproape trei săptămâni după care s-a stins de la sine. Puterea a rămas de neclintit. Semestrul se încheiase, urma sesiunea de examene şi majoritatea studenţilor nu dorea să piardă anul de studii. Sesiunea de examene s-a desfăşurat în linişte fără nicio tulburare. Preşedintele a dispărut din Cluj şi niciodată nu şi-a mai finalizat studiile de medicină. Mai târziu am aflat că ar fi fost arestat şi ar fi făcut mulţi ani de puşcărie. După o jumătate de veac avea să revină la Cluj în calitate de înalt ierarh bisericesc. Nu mult după evenimentele relatate, în iunie 1946, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, unul dintre liderii cei mai cunoscuţi şi cel mai acceptabil pentru intelectualitatea română, a sosit la Cluj şi a ţinut un

139

discurs la prefectură. Nu am fost de faţă fiind la Arad, la părinţii mei, însă oricum nu aş fi figurat printre invitaţi. Curând însă am auzit relatări din gura celor care participaseră la şedinţă. Pătrăşcanu a făcut referire explicită la tulburările studenţeşti trecându-le în mod univoc în contul naţionalismului maghiar, făcând declaraţia devenită celebră, că el – vechi ilegalist şi reprezentant al Kominternului – în primul rând este român şi abia apoi comunist, scopul său primordial fiind acela de a apăra interesele româneşti din Ardeal. Reprezentanţii partidelor „istorice”, prezenţi la adunarea respectivă jubilau în timp ce conducerea partidului comunist – pentru prima oară – s-a poziţionat contra lui Pătrăşcanu. În iulie a fost dată publicităţii o hotărâre a comitetului central îndreptată împotriva orientărilor „şovine şi revizioniste” care viza în esenţă – într-un mod care nu avea să se repete niciodată – propriul naţionalism românesc. În prezent putem să ne întrebăm dacă respectivul comunicat fusese emis din raţiuni principiale sau tactice, conducerea comuniştilor din România trebuind să-şi dovedească poziţia internaţionalistă faţă de „fratele mai mare de la răsărit” şi afirmarea bunăvoinţei faţă de minorităţi făcea parte din paşii pregătitori ai negocierilor tratatului de pace. Dar atunci, această luare de poziţie a avut un ecou pozitiv din partea minorităţilor. O altă chestiune care nu se leagă strâns de naraţiunea mea este antagonismul dintre Pătrăşcanu şi GheorghiuDej, o rivalitate personală transferată în bătălia pentru putere în care cel de al doilea avea să învingă, iar primul să-şi piardă viaţa. În aprilie 1948, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat pe baza unor învinuiri inventate, fiind declarat „duşman de clasă”. După şase ani avea să i se intenteze un proces politic demonstrativ în care avea să fie condamnat la moarte şi executat.

140

* După aceea a dispărut rezistenţa deschisă, iar în anii următori nimic n-a împiedicat consolidarea treptată a influenţei comuniste din cadrul universităţii. Pe an ce trecea, tot mai mulţi studenţi din rândul majorităţii se înscriau în organizaţia studenţească aflată sub conducere comunistă şi în partidul comunist. Următorii doi ani de facultate, 1946 – 1947 şi 1947 – 1948, respectiv anul doi şi trei din studenţia mea, aveau să decurgă fără turbulenţe. S-a creat o nouă uniune studenţească, sub conducere comunistă fireşte, care însă nu-şi afirma vreo apartenenţă politică. Am fost membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România fără a avea vreo funcţie în cadrul acesteia. În schimb la fiecare facultate funcţiona o organizaţie pe bază de partid şi în anul trei de facultate am devenit secretarul organizaţiei de partid a Facultăţii de Filosofie şi Litere. Efectivul organizaţiei creştea vertiginos prin înscrierea tot mai multor studenţi români. Deşi activitatea mea principală era profesională, avea totuşi o nuanţă politică. Dacă în anul doi participarea mea la seminarii era mai timidă, în anul trei am dat dovadă de mai multă – din perspectiva mea de astăzi, chiar prea multă – siguranţă de sine. Îmi asumam întocmirea şi susţinerea referatelor, în număr mai mare decât minimul necesar, pentru seminariile de psihologie, sociologie şi, mai ales, de estetică. Potrivit nivelului incipient al cunoştinţelor mele, reprezentam cu mult avânt şi convingere punctul de vedere marxist, polemizând cu mulţi colegi foarte inteligenţi şi bine pregătiţi. Curând am devenit cunoscut în facultate. Consider că e important să scot în evidenţă acest episod al existenţei mele datorită căruia, după reforma învăţământului din 1948, aveam să fiu reţinut la facultate şi avea să înceapă cariera mea didactică universitară.

141

După încheierea anului trei, în vara lui 1948, am participat la o acţiune despre care merită să amintesc câteva cuvinte. După modelul sovietic şi iugoslav, se înfiinţaseră brigăzi de tineret menite să înfăptuiască lucrări de importanţă naţională. În mod formal participarea studenţilor era voluntară, dar tuturor – mai ales băieţilor – li se pretindea să se prezinte la aceste acţiuni şi se găseau foarte puţini care îndrăzneau să refuze aceste pretenţii foarte ferme. Mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mă eschivez, mi se părea de la sine înţeles să particip la aceste şantiere. Majoritatea studenţilor de la facultatea noastră au fost repartizați la construcţia căii ferate de pe Valea Jiului; eu în schimb, împreună cu alţi patru sau cinci colegi, am muncit o lună încheiată la şantierul Salva-Vişeu din Maramureş. Ce s-a întâmplat acolo? Mânaţi de entuziasmul nostru tineresc, dublat de o supradoză de naivitate, am format un mini-colectiv de psihologi şi ne-am adresat conducerii şantierului ca – pe lângă participarea la munca fizică şi pe baza experienţei câştigate – să oferim consultanţă tehnică pentru o mai bună organizare a muncii şi creşterea productivităţii. Ne imaginam că şefii şantierului aveau să fie încântaţi de oferta noastră pentru a valorifica, în spiritul ştiinţific al marxismului, aplicarea metodelor ştiinţelor umaniste în domeniul lor de activitate. Această acţiune am organizat-o împreună cu colegii mei de la Universitatea Bolyai, îndrumaţi profesional de psihologul Benjamin Zörgő. Au mai participat şi László Földes, şi Sándor Tóth, precum şi bunul meu coleg de brigadă şi de baracă Samu Benkő. Trebuie să recunoaştem – mai ales privind retrospectiv – că ideile privind instrumentele şi metodele noastre erau destul de confuze şi primitive. Nici nu s-a ajuns la testarea lor întrucât conducerii şantierului puţin îi păsa de psihologie, nu solicita şi nici nu accepta nici un fel de consultaţie profesională.

142

Am fost repartizaţi în brigada studenţilor clujeni de la medicină şi nu am făcut decât să salahorim timp de o lună încheiată. În anii care aveau să vină, s-a dovedit că nu fusese vorba de orizontul limitat al şefilor locali, ci de conducerea centrală de partid care nu numai că nu pretindea colaborarea ştiinţelor umane şi sociale în soluţionarea unor probleme sociale concrete, ci, dimpotrivă, considerau că sociologia şi psihologia erau de-a dreptul periculoase şi într-o vreme a şi interzis predarea lor în facultăţi. * Influenţa comunistă sporea, însă structura universităţii era neschimbată. Fiecare profesor rămăsese deocamdată pe post şi preda în continuare disciplina sa, cum putea şi cum voia, pentru că nimeni nu se amesteca în munca lor. Majoritatea evita să ia poziţie politică directă în cadrul prelegerilor. Unul singur dintre profesorii mei a făcut de mai multe ori, de la catedră, declaraţii în favoarea Americii, lăudând ştiinţa şi cultura occidentală. Nicolae Mărgineanu era o personalitate remarcabilă care-şi obţinuse titlul ştiinţific în Statele Unite înainte de război şi având relaţii amicale excelente în cercurile înalte de dincolo, era de presupus că acestea îi vor asigura imunitatea. Ipoteza s-a dovedit eronată: cu prilejul reformei învăţământului din 1948, a fost dat afară din universitate, apoi dat în judecată şi – după organizarea unui proces politic demonstrativ de anvergură naţională – a fost calificat drept spion american şi condamnat, după care a făcut şaisprezece ani de puşcărie. * Alegerile parlamentare din noiembrie constituie cel de al doilea eveniment important din 1946 – de data aceasta

143

de anvergură naţională – pe care doresc să-l menţionez. În fond, acesta a tranşat definitiv lupta pentru putere. Aşa cum am arătat în capitolul anterior, partidul comunist intrase deja la guvernare din martie 1945, odată cu instalarea guvernului Groza. Totuşi, partidele „istorice” erau încă puternice, bine organizate şi nu se dăduseră bătute. Pe atunci nu exista instituţia sondajelor de opinie, dar se ştia că erau susţinute de majoritatea populaţiei, mai ales de ţărănimea care alcătuia cea mai mare parte a populaţiei (la oraşe situaţia se schimba mai repede); acest raport de forţe avea să se arate într-un mod particular cu prilejul alegerilor generale din noiembrie. Lupta acerbă se dădea pe toate fronturile: în presă, pe stradă, în toate forurile publice, deşi şansele nu erau nici pe departe egale, întrucât doar guvernul aflat la putere se bucura de încrederea şi susţinerea marii puteri care ocupase ţara. Legea alegerilor publicată în iulie 1945 – trebuie să menţionez şi acest lucru – cuprindea şi câteva elemente moderne: stipula – pentru prima oară în istoria ţării – dreptul la vot pentru toţi cetăţenii, extinzând acest drept şi asupra femeilor care constituiau jumătate din populaţia ţării, militarilor şi funcţionarilor publici. În schimb, democratizarea formei nu aducea după sine şi respectarea regulilor jocului democratic. În consecinţă, alegerile au fost câştigate de puterea aflată deja la butoane. În lipsa transparenţei şi a controlului civic eficient – ca de fiecare dată în astfel de situaţii – conta mai puţin câţi şi în ce fel votaseră, faţă de cine şi cum le număraseră. Preşedinţii şi membrii comisiilor electorale de circumscripţie fuseseră desemnaţi de puterea aflată la guvernare, majoritatea covârşitoare fiind aleasă din adepţii săi devotaţi, nemaivorbind de organele centrale de numărare şi totalizare a voturilor. Putem conchide că, în urma unei fraude electorale de proporţii, „forţele democratice” au câştigat cu superioritate alegerile, mai

144

exact, victoria a fost doar a partidului comunist. Nu mai ţin minte rezultatele statistice exacte, însă, din câte ştiu, ele reflectau exact inversul adevăratei opţiuni a electoratului. Pe atunci nu aveam ştiinţă de proporţiile fraudei, însă ştiam că alegerile au fost trucate. Nu mă bucuram de acest fapt, dar nici nu eram revoltat. Trebuie să recunosc că în calitate de simplu cetăţean am luat parte la această înşelăciune, deşi nu făceam parte din nicio comisie şi nu eram nici funcţionar al vreunui organ implicat în procedeul electoral, în schimb, alături de alţi colegi, urmând indicaţiile, am votat de mai multe ori. Răspunsul la întrebarea: „Cum s-a putut împăca acţiunea mea de atunci cu conştiinţa mea morală?” este „Potrivit principiului scopul scuză mijloacele”. Eram convins de justeţea şi valoarea morală a scopului şi doream să favorizez crearea unor relaţii sociale mai democratice și a unei societăți mai drepte decât cea anterioară. Credeam şi speram că ea se va putea realiza. Nu mă îndoiam de nobleţea acestui ţel şi am acceptat că necesităţile conjuncturale permit utilizarea unor instrumente imunde pentru a-l realiza. Eram convins că un revoluţionar are obligaţia de a înlesni cu orice mijloace schimbarea radicală dorită, mai ales dacă ea are şanse să se realizeze graţie unor împrejurări favorabile. Consideram că cel care ezita din raţiuni morale şi nu acţiona deîndată cu hotărâre era calificat drept trădător în ochii tovarăşilor săi de idei. Pe atunci încă nu citisem piesa de teatru Les mains sales (Mâini murdare), de Sartre şi nu ştiam că logica de fier a loialităţii oarbe faţă de partid generează un şir întreg de fapte murdare. Credeam şi năzuiam că noul sistem, care îşi revendica superioritatea istorică şi slujirea poporului, cândva, în viitor, avea să fie scutit pentru totdeauna de aplicarea unor astfel de mijloace. Am greşit profund: tocmai

145

caracterul opresiv şi tiranic al noului regim avea să oblige, pe baza acestui păcat originar, utilizarea a noi şi noi instrumente din ce în ce mai murdare. Mai vreau să menţionez că principiul scopului care scuză mijloacele nu a fost inventat de mişcarea comunistă, fiind cunoscut şi aplicat de mii de ani, acceptat şi aplicat de personalităţi şi instituţii care merită toată stima. Nu doresc să mă opresc asupra numeroaselor exemple din istorie şi nici asupra altora mult discutate şi disputate în zilele noastre. Nici disputa din jurul acestui principiu nu e de sorginte recentă, condamnat de multă lume şi în multe rânduri atunci când era vorba de scopurile altora, considerându-l acceptabil atunci când era vorba de atingerea scopurile proprii. Oricum, păcatul altuia nu poate fi niciodată o scuză pentru cel săvârşit de noi. De altfel acest principiu nu a fost niciodată asumat sau promovat de mişcarea comunistă, în teorie fiind condamnat drept incompatibil cu ideologia adevărată, originală, nefalsificată, ştiinţific şi etic fundamentată; în schimb, în mod tacit, era aplicat sistematic. Ideologia comunistă s-a autointitulat radical nouă și superioară, în realitate nu s-a dovedit a fi la nivelul propriului său standard. De fapt adevărul este de partea principiului contrar: nici un scop nu scuză mijloacele murdare, instrumentele necurate mânjesc și fac de neatins cele mai nobile idealuri – acesta fiind valabil și pentru idealurile și luptele noastre ideologico-politice de azi și ar trebui luat în sfârșit la cunoștință. Din păcate eu am înțeles acest lucru cu întârziere. Dar până la urmă l-am înțeles totuși. * În 1947, toamna târziu, au fost excluşi din guvern politicienii burghezi, „tovarăşii de drum” toleraţi până

146

în momentul respectiv, puterea executivă – singura care contează într-un regim comunist – devenind monocoloră. Rămăsese în vigoare o singură instituţie politică a vechiului regim care a mai rezistat, mai mult cu numele, până la sfârşitul anului: regalitatea. La 30 decembrie 1947 şi regele a fost forţat să abdice şi să părăsească ţara care a fost proclamată republică populară. A fost ultima etapă a luptei pentru putere. Începând din acest moment, partidul comunist a devenit şi din punct de vedere formal, unica putere în stat. Eram acasă la Arad, în vacanţa de Crăciun. Vestea evenimentului am aflat-o după amiaza, de la radio. Persoana regelui şi instituţia regală ocupaseră un loc central în luptele politice, la mitinguri şi protestele stradale. Presupuneam că îndepărtarea regelui avea să dea naştere la noi nemulţumiri. M-am dus în grabă în centrul oraşului să urmăresc evoluţia situaţiei. S-a dovedit că greşisem: nu s-a petrecut nimic, strada era liniştită şi pustie şi a rămas la fel şi în zilele următoare, parcă nu s-ar fi petrecut nimic. Se vedea că toată lumea pricepuse, luase la cunoştinţă, că se încheiase un proces şi că lupta pentru putere era tranşată. Aveau să treacă decenii fără să se producă vreo mişcare deschisă împotriva puterii. Din momentul acela poporul nu a făcut altceva decât să se adapteze. * Primul eveniment de politică internă din 1948 a fost „unirea” celor două partide muncitoreşti, care a avut loc în luna februarie. Înainte de a intra în subiect, cred că nu este lipsit de interes să prezint pe scurt evenimentele care au precedat acest act. Înainte şi în timpul războiului partidul comunist purta denumirea de Partidul Comuniştilor din România şi era secţia locală a

147

Kominternului, adică a Internaţionalei Comuniste. Acest nume care evita menţionarea caracterului naţional al partidului avea menirea să simbolizeze totala delimitare de naţionalism. Comuniştii din România puteau să fie şi minoritari, de fapt aceştia şi formau majoritatea. Ba mai mult, ei puteau ocupa şi funcţiile din conducerea superioară, majoritatea lor făceau parte din rândul acestora, ceea ce a jucat un rol important în faptul că opinia publică românească îl percepea drept un partid străin de naţiune. După cum am arătat anterior, mie personal principiul internaţionalismului îmi era foarte simpatic, reprezentând egalitatea fără deosebire de naţionalitate, adică democratismul consecvent. Însă în tinereţea mea nu aveam cunoştinţă despre caracterul nedemocratic, ci de-a dreptul dictatorial al Kominternului, care sub sloganul internaţionalismului îşi subordona toate acţiunile politicii de mare putere a Uniunii Sovietice şi în realitate nu servea autonomia popoarelor, ci interesele generale şi momentane ale dictaturii staliniste. După dizolvarea Kominternului, în mai 1943, partidele comuniste s-au transformat nominal în partide naţionale, astfel Partidul Comuniştilor din România a devenit Partidul Comunist Român – dar dependenţa sa faţă de Moscova a rămas neschimbată. Kominternul ducea o politică anti-socialdemocrată; la începutul anilor treizeci ataca vehement partidele social-democrate, considerând că politica acestora a dezbinat forţele care ar fi putut contracara ascensiunea mişcării fasciste şi instalarea la putere a lui Hitler. La sfârşitul anilor treizeci s-a impus tactica nouă a fronturilor populare. La data aceea, mişcarea comunistă şi-a arătat disponibilitatea de a conlucra cu social-democraţia şi cu orice alte forţe antifasciste „străine de clasă”. Ca o continuare a acestei politici s-a putut înfiinţa în România anului 1944 Blocul Naţional Democrat, în numele căruia a fost înlăturat Antonescu,

148

s-au întors armele şi a început schimbarea de regim. Guvernul Groza, care a preluat puterea în martie 1945, avea în componenţă şi „tovarăşi de drum” interimari, în persoana reprezentanţilor unor fracţiuni disidente ale partidelor burgheze. Aceştia aveau să fie excluşi în toamna lui 1947. Însă nu se cuvenea să tratezi partidul social-democrat, ai cărui membri erau în majoritate muncitori, în aceeaşi manieră ca pe partidele burgheze, în schimb existenţa sa autonomă era inacceptabilă pentru ideologia unei dictaturi bazate pe totalitarism. Iată de ce era necesară unirea celor două partide muncitoreşti. Unificarea cerea un compromis şi din partea partidului comunist care a renunţat la numele său iniţial. Noul partid a primit numele de Partidul Muncitoresc Român. Schimbarea de nume era menită să camufleze absorbţia, dizolvarea social-democraţiei, dar nu împiedica asumarea deschisă şi afirmarea caracterului comunist al partidului. Statutul noului partid îl urma în mod fidel pe cel vechi odată ce nu prelua nimic din tradiţia social-democrată şi statornicea valabilitatea neabătută a principiului marxist-leninist al organizării partidului. În acelaşi timp, în politica noului partid căpăta un accent tot mai mare – la început în paralel cu clamarea devotamentului faţă de internaţionalism, mai târziu prin ignorarea acestuia – asumarea şi afirmarea caracterului naţional român. În primele timpuri, la şedinţele de partid se intona adesea Internaţionala, apoi aceste ocazii s-au rărit. În epoca Ceauşescu, majoritatea membrilor de partid nu o auziseră vreodată şi habar nu aveau ce însemna. În 1965, imediat după accederea la putere, Ceauşescu a schimbat pentru a treia oară numele acestui partid care avea să se numească, de atunci şi până la sfârşit, Partidul Comunist Român. Noua schimbare de nume era menită să simbolizeze adeziunea faţă de edificarea

149

partidului-stat, potrivit viziunii pure leninisto-staliniste îmbinată cu exprimarea mai viguroasă decât oricând a caracterului naţional, românesc. * În iunie s-a petrecut naţionalizarea întregii economii: statul a expropriat samavolnic şi fără nicio despăgubire toate fabricile, întreprinderile private, casele de report, băncile, zăcămintele naturale, etc. Apoi a început planificarea economiei, mai exact economia de comandă. După două planuri de câte un an (1949 şi 1950), din 1951 a început cu toată energia seria cincinalelor și, odată cu acestea, ceea ce a primit denumirea de „construcţia socialismului”. Tot în vara lui 1948 a fost publicată noua lege a învăţământului care sub titulatura de „reformă” modifica radical întregul sistem al instituţiilor de educaţie şi învăţământ – inclusiv şi soarta mea de mai târziu. De fapt ce a modificat această reformă? A naţionalizat în întregime învăţământul desfiinţând toate şcolile particulare şi confesionale. În acelaşi timp, a subordonat toate unităţile de învăţământ, de toate felurile, unei conduceri centrale şi unitare de stat, punând capăt oricărei forme de autonomie, inclusiv celei universitare. Aşa a început dominaţia principiului uniformizării. În şcolile de acelaşi tip, în facultăţile de acelaşi profil, trebuia să se predea pe baza unor programe unitare, elaborate şi aprobate la nivel central: nimic nu putea să difere de ceea ce se ordona de la Bucureşti, nici la Cluj şi nici în altă parte. Punctul de vedere ideologic devenise prioritar, ba chiar determinant în alcătuirea conţinutului disciplinelor de învăţământ, întrucât propagarea concepţiilor de bază ale ideologiei partidului unic constituia una dintre îndatoririle principale ale

150

învăţământului public din statul totalitar. Conducerea de partid îşi impunea punctul de vedere şi în domeniul învăţământului, la fel ca în economie şi în orice domeniu al vieţii publice. După cum am mai spus, învăţământul superior a luat proporţii de masă, caracterul de masă marginalizând exigenţele pregătirii elitelor. Au crescut cifrele de şcolarizare la toate instituţiile de învăţământ, de la toate nivelele, inclusiv în învăţământul universitar. Să completăm totuşi că învăţământul public de masă, inclusiv cel superior, a contribuit substanţial, în deceniile următoare, la realizarea mobilităţii sociale – deloc de neglijat –, la ridicarea socială a unor largi pături sociale. Tot aici e cazul să menţionăm că, simultan cu caracterul de masă al învăţământului, noua reformă a introdus selecţia după criterii politice, de clasă, atât în ceea ce priveşte elevii şi studenţii, cât şi cadrele didactice. Pe atunci, regimul făcea eforturi semnificative pentru eradicarea analfabetismului care avea o pondere importantă, precum şi pentru pregătirea superioară a cadrelor „muncitoreşti şi ţărăneşti”. Acest lucru în sine nu îl consider de condamnat nici din perspectiva actuală: în principiu, discriminarea pozitivă a categoriilor sociale defavorizate era acceptabilă într-o oarecare măsură, dacă nu ar fi fost cuplată cu eliminarea nefondată a altor categorii şi cu procesul de contraselecţie, prin practica favorizării celor lipsiţi de valoare şi nepotriviţi. * Un element al reformei care a afectat direct cariera mea a fost înfiinţarea, în cadrul universităţilor, a aşa numitelor catedre de ştiinţe sociale. La instituţiile mai mici o astfel de catedră asigura toate sarcinile didactice, în timp ce la cele mai mari – precum cele două universităţi clujene – s-au înfiinţat câte trei catedre: cea

151

de marxism-leninism (care mai târziu avea să poarte denumirea de socialism ştiinţific), de economie politică şi, în fine, de materialism dialectic şi istoric (care mai târziu avea să capete un nume mai simplu şi mai precis: filosofie). Dintre toate, prima avea caracterul politic cel mai accentuat şi mai direct. Astăzi, domeniul de care se ocupa ar purta numele de politologie, dar sarcina sa principală n-a fost niciodată altceva decât popularizarea şi legitimarea „ştiinţifică” a politicii actuale a partidului. În consecinţă, mai ales în primii ani, catedra a fost umplută cu activişti de partid, mulţi dintre aceştia nu numai că nu aveau pregătire universitară în domeniul politologiei sau al ştiinţelor sociale, ci nici un fel de pregătire superioară şi, în mod normal, nu ar fi putut ocupa un post de cadru didactic universitar. Gradul universitar şi funcţia ocupată erau adaptate poziţiei lor din aparatul de partid. Şi economia şi filosofia trebuiau predate în mod părtinitor, pretinzându-se şi cerându-se socoteala pentru referirile şi exemplele privitoare la politica actuală; totuşi, o mare parte din materia studiată era ceva mai îndepărtată de politica de zi cu zi, oferind şi pretinzând transmiterea unor noţiuni teoretice ale subiectelor studiate. Din start, marea majoritate a cadrelor didactice care au ajuns la aceste catedre aveau o pregătire anterioară înrudită într-o oarecare măsură cu disciplinele predate. Catedra de filosofie avea în atribuţii ca pe lângă filosofia de partid – materialismul dialectic şi istoric – să predea şi alte discipline filosofice precum: logica, etica, estetica – ba chiar, în etapele ulterioare, câteva ramuri ale sociologiei. (Asupra avatarurilor predării şi cercetării sociologiei am să revin ceva mai încolo.) Deci – din fericire pentru mine – în anul patru de facultate am fost numit preparator la nou înfiinţata catedră de filosofie a fostei universităţi Regele Ferdinand redenumită Victor Babeş după reformă. Am

152

început să lucrez în toamna anului 1948, la începutul noului an universitar, însă numirea mea a sosit abia în ianuarie 1949, dată de la care primeam şi salariul. Am să povestesc pe îndelete condiţiile numirii mele şi a începerii activităţii didactice. Pe atunci numirea în funcţia de preparator încă din timpul studenţiei nu constituia ceva ieşit din comun. În vremurile unor restructurări instituţionale de anvergură e firesc ca multora să li se deschidă noi perspective ale carierei, noile instituţii pretinzând oameni noi; ba mai mult, la început au a se confrunta cu lipsa personalului de specialitate, mulţumindu-se cu cei care se vor califica pe parcurs. Toate acestea sunt valabile şi în tranziţia din zilele noastre. Menţionasem ceva mai înainte că în anii anteriori devenisem cunoscut la secţia de filosofie drept un student ceva mai citit, nutrind convingeri marxiste, deci era firesc ca – alături de alţii – să mă număr printre cei aleşi. Un lucru e sigur: nu s-a organizat un concurs, nu am concurat pentru acel post, nu am cerut sub nicio formă numirea. Într-o zi, pur şi simplu mi s-a adus la cunoştinţă acest fapt pe care l-am acceptat cu bucurie. Poate că a contat opinia pozitivă despre mine a două persoane: Pavel Apostol şi Tudor Bugnariu. Voi scrie despre fiecare în parte. Pe primul îl cunoşteam încă din perioada când purta numele de Pál Erdős şi îmi era profesor la şcoala confesională evreiască din Arad, deşi încă nu avea diploma de profesor. Ştiam că era comunist, dar nu am habar dacă devenise membru de partid înainte sau după 23 august 1944. În toamna lui 1944 a venit la Cluj absolvindu-şi studiile în timp record. Între timp şi-a românizat numele; ulterior aveam să aflu că s-a şi convertit la religia ortodoxă. Se căsătorise cu o studentă româncă, tot de la facultatea de filosofie. Şi-a susţinut doctoratul la profesorul Blaga, cu o teză despre filosofia

153

lui Marx, printre ultimii care şi-au luat doctoratul după sistemul vechi. (Apoi şcoala doctorală avea să se desfiinţeze pentru ani îndelungaţi, la toate secţiile universităţii.) În primii doi ani nici nu l-am întâlnit, dar în anul universitar 1947 – 1948 era asistent la catedra de filosofie a culturii condusă de Blaga. În perioada respectivă venea la seminarii, m-a recunoscut ca fiind unul dintre foştii săi elevi şi câteodată îmi dădea sfaturi utile. În 1948 a fost avansat de la gradul de asistent la cel de profesor universitar, fiind numit la conducerea catedrei de materialism dialectic și istoric în curs de înfiinţare. Din câte ştiu, pe atunci avea treizeci şi unu de ani. Astfel am devenit studentul şi colaboratorul lui. Era, fără nici un dubiu, un om foarte talentat şi excelent pregătit, ulterior foarte productiv pe plan ştiinţific, scria şi publica foarte mult, însă ţinuta sa umană era sub semnul întrebării. Relaţiile noastre au evoluat ambivalent, iar soarta lui avea să ia o întorsătură nefericită ajungând destul de repede în puşcărie. Tudor Bugnariu făcea parte dintr-o foarte cunoscută familie de intelectuali clujeni, care dăduse mai multe cadre didactice universitare. Era cunoscut drept un om de stânga, cu profunde sentimente democratice, care aderase la mişcarea comunistă încă din timpul războiului. În 1944, când trupele sovietice şi româneşti au intrat în Cluj, el a devenit primul primar democrat al Clujului şi am auzit numai lucruri pozitive despre activitatea sa ca edil. Înainte de reforma învăţământului nu fusese cadru didactic universitar, dar în anul universitar 1947 – 1948 şi el venea, din când în când, la seminariile secţiei de filosofie, m-am şi întâlnit de câteva ori cu el şi am schimbat câteva cuvinte. E posibil ca şi el să fi avut o opinie favorabilă despre mine. După reforma învăţământului a devenit cel de al doilea profesor al noii catedre. După îndepărtarea lui Pavel Apostol,

154

a ajuns la conducerea catedrei. Mai târziu a plecat la Universitatea din Bucureşti ca şef de catedră şi decan, a fost şi conducătorul doctoratului pe care l-am susţinut în 1962. Întotdeauna am fost în relaţii bune, dar – şi numai din cauza diferenţei de vârstă semnificative – nu foarte apropiate. Merită menţionată şi atitudinea anticeauşistă pe care avea s-o manifeste mai târziu la Bucureşti. Reforma învăţământului n-a adus după sine doar înfiinţarea unor catedre noi, introducerea unei noi orientări ideologice, ci şi cutremurarea poziţiei vechiului corp didactic, o parte fiind îndepărtată din universitate. Filosofia şi ştiinţele sociale constituiau un teren foarte sensibil al învăţământului. Sociologia, ca disciplină, a fost desfiinţată, G.M. Marica fiind nevoit să plece; la fel şi profesorul de estetică Liviu Rusu. D. D. Roşca a rămas la universitate, dar o vreme a fost nevoit să predea pedagogia; după un timp – nu ştiu cu precizie când – i s-a restituit cursul de istoria filosofiei astfel încât vreme îndelungată – până la pensionare – a rămas magistrul tinerilor filosofi. În 1965 a devenit membru de partid. Cazul cel mai răsunător a fost cel al renumitului profesor Blaga care a fost îndepărtat definitiv, i s-a interzis orice activitate didactică şi totodată a fost privat de orice posibilitate de a publica. A revenit în faţa publicului abia la sfârşitul anilor 1950, mai întâi cu traducerea lui Faust, iar apoi cu lucrări de literatură şi filosofie. Excluderea din universitate şi din viaţa publică a lui Lucian Blaga, o mare personalitate în viaţă a poeziei şi filosofiei româneşti, a revoltat întreaga intelectualitate din România. Evident, pe atunci nu putea fi vorba de proteste publice, însă peste trei decenii – după moartea sa şi sub regimul Ceauşescu – cazul a devenit subiect de publicistică. Atunci s-a putut scrie ce faptă fără sens, dăunătoare şi duşmănoasă fusese. Ba mai mult, era chiar de bon ton să declari cu îndrăzneală că sub egida

155

comunismului dogmatic se produsese un atac ticălos împotriva culturii naţionale române girat de minorităţile naţionale, mai exact de o uneltire maghiaro-evreiască. În ultimul an al regimului Ceauşescu, un coleg de al meu de catedră – secretar de partid al centrului universitar, astăzi rectorul unei universităţi particulare, care mă atacase nominal de mai multe ori – excela în mod special în tratarea acestui subiect stigmatizându-l drept vinovat principal pe Pavel Apostol, neomiţând să-i dezvăluie numele original. Raţionamentul era foarte simplu: Apostol fusese discipolul lui Blaga, maestrul l-a sprijinit să-şi obţină doctoratul după care discipolul s-a întors împotriva profesorului său dându-l afară din universitate pentru a-i ocupa locul şi a-i prelua catedra. Nu afirm că relaţia lui Apostol cu Blaga ar fi fost o pildă a comportamentului etic, eu însă i-aş reproşa mai degrabă că – din raţiuni carieriste şi strădaniile de a se asimila – s-a apropiat de Blaga; mai târziu nu şi-a asumat, nici nu-şi putea asuma, comunitatea de idei cu fostul său magistru dacă nu voia – şi e limpede că nu voia – să-şi dăuneze propriei cariere. Mai ştiu că, jucând un rol în reorganizarea universităţii în urma noii reforme a învăţământului, fireşte că a aprobat îndepărtarea lui Blaga. În schimb, acuzaţia că Blaga a fost obligat să părăsească universitatea pentru ca Apostol să obţină o catedră şi titlul de profesor este ridicolă şi lipsită de temei. Din organigramă a fost scoasă catedra de filosofie a culturii, ocupată de Blaga, omul cel nou nefiind numit în locul său, ci la o catedră nou înfiinţată, dar nu pentru Apostol personal, ci independent de persoana sa, potrivit exigenţelor radicale ale reformei învăţământului. Filosofia lui Blaga era incompatibilă cu noua ideologie totalitară, îndepărtarea sa era consecinţa logicii de fier a noului regim: era interzisă predarea altei ideologii decât cea marxist-leninistă. Blaga, prin structura sa, nu

156

era potrivit pentru acest lucru – şi probabil – nici nu ar fi acceptat. Pe lângă toate acestea, cazul mai avea un aspect: în regimul anterior Blaga fusese şi diplomat, reprezentând statul român la nivel înalt, iar îndepărtarea din viaţa publică a foştilor demnitari făcea parte din acordurile internaţionale semnate de guvernul român. Şi în final: nimic nu se putea petrece nici la universitatea clujeană şi nici în altă parte din ţară împotriva voinţei conducerii superioare, majoritar românească, a partidului comunist condus de Gheorghiu-Dej. Reorganizarea universităţii nu a avut loc la iniţiativa minorităţii şi nici prin uneltirea comuniştilor internaţionalişti din rândul minorităţilor sau potrivit intereselor lor personale, ci potrivit ordinelor conducerii centrale a partidului care reprezenta comunismul românesc. În campania de aţâţare din anii optzeci privind îndepărtarea lui Blaga numele meu nu a fost pomenit, însă odată cu trecerea timpului memoria colectivă majoritară a continuat să se distorsioneze. Într-un volum de memorii apărut în 2003 citeam – nu în formularea colegului care rememora evenimentele, ci a reporterului care-i lua interviul – afirmaţia că Blaga a fost nevoit să părăsească universitatea din pricina a doi asistenţi evrei, Roth şi Apostol (în această ordine). În vara anului 1948, Apostol era într-adevăr asistent, toamna primind deja numirea de profesor, eu în schimb eram încă student, nici măcar preparator. Fireşte, nimeni nu m-a întrebat nimic şi nici nu m-a iniţiat în culisele reorganizării. Ipoteza era atât răuvoitoare, cât şi absurdă. Am să mai amintesc aici un episod memorialistic legat de acest subiect. Până în anul 1948, asistentul profesorului Liviu Rusu era tânărul I.D. Sârbu. Frecventând destul de asiduu seminariile de estetică, l-am cunoscut ca pe un om de treabă, deosebit de capabil şi prietenos, cu sentimente democratice. Eram în relaţii

157

bune. Mai târziu, cu prilejul uneia dintre rarele noastre întâlniri, ne-am făcut pertu. Odată cu desfiinţarea catedrei de estetică – în urma reformei învăţământului – şi îndepărtarea profesorului, şi postul său de asistent s-a desfiinţat, fiind obligat să părăsească universitatea. A devenit profesor într-o şcoală din Cluj, după câţiva ani – nu ştiu din ce motiv – fiind îndepărtat şi din acest post, în urma unui şir de întâmplări neplăcute avea să ajungă secretarul literar la teatrului din Craiova, iar apoi un foarte bine cotat autor dramatic şi eseist. A reuşit să-şi cucerească un rol în elita literară românească, recunoscut ca unul dintre reprezentanţii marcanţi ai rezistenţei spirituale faţă de comunism. În volumul său autobiografic, publicat în anii nouăzeci, scrie cu subiect şi predicat că şi-ar fi pierdut postul de cadru didactic universitar pentru ca în locul său să fie angajaţi cinci băieţi evrei: István Borghida, Ervin Ditrói, Iván Dénes, Tibor Weiss şi cu mine. Cei cinci au fost într-adevăr angajaţi la universitate, însă – nici nu e cazul să mai precizez – nici unul pe locul său, întrucât postul de asistent la catedra de estetică se desfiinţase, această disciplină nemaifiind predată. Cei cinci au ocupat cinci posturi nou create la diferite catedre. Între cele două mişcări de sens contrar nu exista nicio legătură de tip de cauză-efect. În cazul său, sentimentul justificat al ofensei personale s-a îmbinat cu prejudecata antisemită adânc înrădăcinată. (În paranteză am să scriu câteva cuvinte despre toţi cei cinci amintiţi mai sus. István Borghida era un bun prieten, se ocupa de istoria artei şi a făcut o carieră frumoasă la Institutul de Arte Plastice. Ervin Ditrói era tot istoric de artă şi a devenit directorul muzeului de artă din Cluj, emigrând după ce l-au îndepărtat din post. Iván Dénes era timişorean foarte talentat, dar cu o fire ciudată, cu care nu prea se împăca nimeni; nu mai ţin

158

minte la ce secţie a fost numit, dar cu siguranţă nu la filosofie. Peste scurt timp a plecat sau a fost îndepărtat din universitate, după care a emigrat în occident; un timp a lucrat şi la Radio Europa Liberă; în final ciudăţeniile din tinereţe s-au cronicizat într-o boală psihică. Tibi Weiss era o personalitate complexă, a fost numit la catedra de marxism-leninism devenind curând unul dintre pilonii săi de bază. Nu se simţea bine deloc în acea ambianţă fiind bântuit de teamă. De câte ori se întâlnea pe stradă cu un prieten i se confesa începând cu cuvintele: „Sunt disperat…”: peste câţiva ani catedra avea să scape de el, iar el să se elibereze de teama continuă şi să-şi practice adevărata vocaţie devenind unul dintre cei mai respectaţi profesori ai Facultăţii de Filologie.) * Iar acum am să tratez o chestiune importantă de principiu: aceea a rolului determinant jucat de suprareprezentarea minorităţilor – maghiari şi evrei, în mod deosebit evreii maghiari – în accederea la putere a partidului comunist şi prima etapă a regimului comunist. Despre acest subiect am mai scris şi publicat un eseu argumentat din belşug cu fapte şi argumente (vezi capitolul: Cine „a adus” comunismul în România? din volumul Naţionalism sau democratism?, Editura Pro Europa, 1999). Aici nu am să repet eseul, nu am să fac referire nici la surse şi nici la date, ci am să evoc câteva momente, aducându-vă aminte de ele. Ceva mai înainte aminteam despre romanul lui Titus Popovici în care figurau faptele liceanului arădean care fusesem, metamorfozat literar într-un personaj român. Încă din ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej şi apoi mult mai energic în epoca Ceauşescu, unul dintre obiectivele propagandei de partid era de a prezenta

159

instaurarea comunismului din România, începând de la schimbarea de regim din august 1944, drept o realizare a naţiunii române, deşi – aşa cum sper că a reieşit din cele relatate până acum – acest lucru nu corespundea realităţii. În prima etapă, poporul român nu numai că nu era entuziasmat de comunism, ci, în marea sa majoritate, nutrea aversiune faţă de el. Însă pe măsură ce puterea noului regim se consolida, creştea şi numărul românilor care se adaptau, colaborau şi profitau de el, aparatul de partid şi de stat românizându-se din ce în ce mai accentuat. În aceeaşi măsură crescând şi pretenţia ca victoria comunismului din România să fie prezentată ca rezultatul activităţii cadrelor naţionale. Într-o etapă ulterioară, când dezvăluirea şi criticarea erorilor din primii ani, primul deceniu şi jumătate – printre care multe orori – a fost permisă, fiind chiar obligatorie, s-a impus o orientare complementară, chiar opusă primeia. „Realizările preţioase” erau atribuite în continuare nucleului românesc al conducerii de partid şi activiştilor români aflaţi în diverse provizii, în schimb comuniştii minoritari, de naţionalitate maghiară şi evreiască, internaţionaliştii şi cominterniştii erau prezentaţi ca stând la originea tuturor necazurilor, abuzurilor, agresiunilor şi corupţiei morale. În lucrările amintite am demonstrat faptic că, în primii ani, într-adevăr, maghiarii şi evreii erau suprareprezentaţi în aparatul de partid şi de stat, adică ponderea lor în aceste organe o depăşea pe cea din populaţia ţării. Se ştie că printre membrii şi simpatizanţii partidului comunist din timpul ilegalităţii, numărul maghiarilor şi evreilor îl depăşea pe cel al românilor; după schimbarea de regim din august 1944, numărul minoritarilor de stânga care au aderat la mişcarea comunistă l-a depăşit pe cel al românilor. Cauza acestui fenomen e simplu, uşor de înţeles: în comparaţie cu ideologia fascistă sau

160

naţional-fascistoidă care dominase până atunci, comunistinternaţionalismul oferea drepturi egale tuturor cetăţenilor şi rezolvarea democratică a problemei naţionale. Nu e de ignorat nici faptul că – în ciuda tărăgănărilor – la finele anilor patruzeci și începutul anilor cincizeci, în România s-a creat reţeaua instituţiilor şcolare şi artistice ale minorităţilor (şcolile medii cu limbă de predare maghiară, Universitatea Bolyai, Opera Maghiară de Stat de la Cluj, institutul de teatru de la Târgu Mureş, teatrele maghiare de stat din mai multe oraşe, cotidianele de limbă maghiară, revistele de literatură şi cultură, etc), de a căror desfiinţare, respectiv reducere ulterioară aveam să ne plângem în mod justificat. Supra-reprezentarea minorităţilor în aparatul de partid din primii ani nu însemna că toţi evreii şi maghiarii sau majoritatea acestora ar fi fost comunişti. E clar că nu puteau fi toți, dar nici măcar majoritatea lor covârşitoare nu era. Realitatea era că, aşa cum am mai arătat, din rândul acestora se orientaseră către calea comunistă relativ mai mulţi decât ponderea lor în populaţia totală a ţării. De pildă, eu şi cei câţiva prieteni de la Arad am fost printre puţinii care am ales această cale – împotriva aşteptărilor generale ale mediului evreiesc-maghiar în care trăiam – ca să nu mai vorbesc de majoritatea covârşitoare a adulţilor care respingeau această ideologie. Şi, ceea ce e şi mai important, comunismul nu a fost „adus în” România, de minoritari. L-a „adus” armata purtătoare de stele roşii; fără victoria ei în război şi prezenţa în ţară ca putere de ocupaţie nu ar fi fost comunism nici în România, nici în Ungaria şi nici în celelalte state care aveau să facă parte din „lagărul sovietic”. Şi nici fără colaborarea treptată, dar decisivă, a populaţiei româneşti majoritate, a apropierii muncitorimii şi intelectualităţii române de partidul comunist. Un alt fapt demonstrat este că la un an după august 1944, peste tot în Ardeal, în

161

rândurile membrilor şi aparatului de partid – cu excepţia localităţilor cu populaţie maghiară compactă – românii formau majoritatea, supra-reprezentarea minorităţilor reducându-se treptat până la anularea ei. Nemaivorbind de faptul că, dacă la început în Transilvania, suprareprezentarea era o realitate, ea nu era valabilă nici măcar atunci la nivelul întregii ţări: în judeţele şi localităţile din zona Olteniei, Dobrogei sau în alte locuri, minoritarii nu aveau cum să fie supra-reprezentaţi în rândul membrilor sau aparatului de partid, în schimb şi în aceste locuri comuniştii au preluat puterea, la fel ca în Ardeal. Şi, în fine, e drept că, timp de mai mulţi ani, în conducerea superioară de partid minoritarii au jucat un rol important, mai ales evreica Ana Pauker şi maghiarul László Luka (cunoscut sub numele de Vasile Luca n.t.), în eşalonul doi fiind şi alţii precum evreul Iosif Chişinevschi, şeful propagandei, însă prim-secretarul era românul Gheorghiu-Dej, majoritatea membrilor biroului politic al comitetului central fiind tot români, iar conducerea nu pregeta să sublinieze zi de zi caracterul românesc al partidului, străduindu-se de la început să câştige încrederea şi să înregimenteze cât mai mulţi fii ai poporului român. În timpul schimbării de macaz către naţionalismul declarat, din anii şaizeci, era în vogă ca toate excesele, abuzurile şi măsurile teroriste din prima perioadă să fie puse pe socoteala elementelor minoritare, străine de naţiune care se „infiltraseră” în conducerea partidului. În 1952, Pauker şi Luca au fost excluşi din conducerea de partid, el arestat, iar ea condamnată la domiciliu forţat, fiind învinuiţi de „deviaţionism de dreapta” şi nu „de stânga”. Deci nu li se reproşa că ar fi fost prea duri, ci, dimpotrivă, prea îngăduitori faţă de „duşmanul de clasă”. (Ceea ce, fireşte, nu înseamnă că ar fi fost nevinovaţi, dar analiza mai nuanţată a activităţii lor nu este obiectul acestei scrieri.)

162

* Anii mei de facultate s-au încheiat în iunie 1949. Însă la sfârşitul primului an de reformă nu s-a organizat examen de licenţă, astfel încât nu mi-am putut lua nici diploma. Eram tânăr cadru didactic, dar fără licenţă. Anul următor am avut şansa de a-mi continua studiile. Se întocmise primul contingent de aspiranţi care urma să fie trimis în URSS, pentru a obţine candidatura23 în ştiinţe. În ţară încă nu se organizase această formă de învăţământ, astfel încât singura modalitate de a obţine acest titlu ştiinţific era trimiterea în străinătate. Nici nu se punea problema să te prezinţi din proprie iniţiativă, nu se organiza nici un fel de concurs, persoanele fiind nominalizate de organele de partid. Eram singurul propus pentru aspirantură din toată facultatea de filosofie a Universităţii Babeş din Cluj. Am mai scris despre acest episod şi de aceea mă repet. Asemenea celorlalţi, nici eu nu ştiam o iotă ruseşte. Ne-au trimis la Bucureşti la cursuri de limba rusă, care ar fi trebuit să dureze până toamna, până la plecarea în URSS. Am rezistat două săptămâni după care m-am prezentat la audienţă în faţa conducerii şi am declarat că nu doresc să profit de această oportunitate şi plec acasă. Mi-am argumentat poziţia arătând că eram însurat doar de trei luni şi nu doresc să stau timp de trei ani departe de soţia mea. Mi s-a răspuns că aspirantura era o sarcină de partid, că partidul cere sacrificii de la membrii săi, în caz contrar îmi riscam cariera. Acest lucru îmi era foarte clar, dar nu mi-am schimbat hotărârea; mi-am împachetat lucrurile şi a doua zi am luat trenul spre casă. Mai multe cunoştinţe din Cluj – doi medici şi un jurist – au plecat atunci la aspirantură la Moscova, respectiv la Leningrad. După trei ani, când au revenit cu 23

Echivalentul doctoratului.

163

titlul de candidat în ştiinţe, au fost încadraţi în funcţia de conferenţiar şi curând după aceea au devenit profesori universitari. Refuzul acestui înalt favor mi-a influenţat negativ cariera, întârziind după toate socotelile mele cu vreo nouă-zece ani obţinerea postului de conferenţiar şi apoi al celui de profesor. Esenţial e că – deşi mi s-a reproşat de mai multe ori păcatul comis – nu am fost dat afară deşi, potrivit logicii situaţiei din acei ani, mă gândisem şi la această alternativă. Iată că soarta are căi şi întorsături neprevăzute. Cazul are şi un fel de epilog. În 1952, după absolvirea facultăţii şi obţinerea diplomei de medic, şi Terike a fost propusă pentru aspirantură în Uniunea Sovietică. Şi ea a refuzat, nici nu s-a prezentat la cursurile de limbă. Acest refuz avea să-i afecteze mult mai grav cariera întrucât nu i s-a mai oferit niciodată posibilitatea de a ocupa un post în învăţământul superior sau în cercetarea ştiinţifică deşi capacitatea şi pregătirea ar fi îndrituit-o. De îndată după revenirea de la Bucureşti, în vara lui 1950, cu primul prilej oferit de noul sistem universitar, mi-am susţinut examenul de stat. Astfel studiile mele universitare aveau să ia sfârşit cu adevărat.

IV. ANII CINCIZECI-ŞAIZECI

E posibil ca un tânăr născut după schimbarea din 1989 să vadă istoria celor 45 de ani anteriori ca pe o masă cenuşie şi respingătoare despre care nu mai are rost să vorbeşti, meritând să te preocupi cu toată atenţia doar de ceea ce a început în momentul zero al timpurilor noi. Este o concepţie de înţeles, dar inacceptabilă. Prezentul nostru este înrădăcinat în trecut. Multe probleme sociale ale vieţii actuale îşi au sorgintea în cele nerezolvate ale deceniilor anterioare. Cine a trăit în mod conştient cei patruzeci şi cinci de ani la care fac referire îşi dă seama că istoria regimului comunist, deşi în ansamblu a fost un tot unitar – esenţa regimului rămânând tot timpul aceeaşi –, el poate fi divizat în etape care se deosebeau una de alta din multe puncte de vedere importante. Poate să ştie de asemenea că în gândirea, în atitudinea publică şi privată a milioanelor trăitori în acest regim şi supravieţuitori ai lui – în ciuda strădaniilor uniformizatoare ale puterii – existau nenumărate nuanţe. Nici epocile succesive şi nici participanţii activi ai acestora nu pot fi zugrăvite credibil doar în alb-negru. Nu spun nimic original afirmând că un tablou simplificator, lipsit de nuanţe, nu redă realitatea. Istoria regimului comunist din România poate fi împărţită în două perioade bine delimitate de cei doi dictatori: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Primul şi-a pus amprenta asupra regimului de la începuturile sale – descrise în capitolul anterior – şi până la moartea sa din 1965, iar al doilea l-a marcat

165

în următorul sfert de secol până la schimbarea din 1989. Potrivit interpretării mele, primii ani ai regimului Ceauşescu se încadrează mai degrabă în epoca anterioară. E la fel de adevărat că şi în interiorul celor două perioade mari au existat diferenţe notabile, variaţii periodice pe care am să încerc să le schiţez în cele ce urmează. Aceste schimbări au influenţat condiţiile generale de trai, înrâurind într-un fel sau altul existenţa tuturor, îmbinându-se cu istoria personală a fiecărui individ cuprins în sistem. * Schimbările politice, economice şi sociale de care îşi aminteşte lumea în conversaţiile din familie şi cercul de prieteni se referă în special la venituri şi – în strânsă corelare cu acestea – la aprovizionarea publică, posibilitatea de a cumpăra alimente şi alte produse necesare vieţii de zi cu zi. De aceea, pentru început, am să descriu acest nivel, perceput cel mai direct în viaţa cotidiană. În prima etapă care a durat de prin 1948, până prin 1954, situaţia era detestabilă, ca să nu mă exprim mai dur. Lefurile erau mici şi, în plus, pe bruma aceea de bani care le mai rămăseseră oamenilor în urma celor două stabilizări consecutive din 1947 şi 1952 – menite să stăvilească inflaţia galopantă – nici nu prea aveai ce să-ţi cumperi. Era o lipsă cronică de bunuri, cea mai dureroasă fiind lipsa alimentelor. La cantina ieftină din centrul oraşului, unde mâncam cu Terike, se întâmpla adesea ca la cină să ne dea o farfurie de salată de peşte: un amestec de ceapă, oţet şi peştişori care, într-un mod bizar, erau alcătuiţi doar din cap şi coadă, lipsindu-le trunchiul. Ne aminteam de multe ori de ziua când în

166

magazinul alimentar de vizavi se găseau de vânzare doar muştar şi scobitori şi ne întrebam în glumă: la ce să mâncăm muştarul şi după ce să ne scobim în dinţi?! Nici restaurantele nu prea aveau ce să ofere clienţilor, ca să nu mai spun că nu se găseau nici băuturi alcoolice, beţivii aşezându-se din zori la rând în faţa cârciumilor, în speranţa că se dă câte o cinzeacă de ţuică de căciulă. Ne-a fost foame de multe ori, dar – în mod bizar – din câte ştiu, nu am pierit de inaniţie nici noi şi nici celelalte persoane dintr-un cerc foarte larg din jurul nostru. Până la urmă tot găseai pâine, cartofi, macaroane, ouă şi chiar parizer uneori. Totul se dădea pe cartelă. Tot pe puncte cumpăram şi hainele de la magazinele de confecţii unde se aducea marfă din când în când. În august 1953, a avut loc la Bucureşti festivalul mondial al tineretului. La evenimentul căruia regimul îi acorda o importanţă propagandistică majoră, ca unei manifestări antiimperialiste a taberei păcii, sosiseră mii de participanţi din străinătate. Terike a participat și ea, nu ca delegat, ci ca translator de limbă engleză; în perioada festivalului eu tocmai îmi îndeplineam stagiul militar lângă Ploieşti. În contrast cu ce era în țară, mulţimea de oaspeţi era aprovizionată din belşug, punându-li-se pe masă toate bunătăţile la care puteau râvni. Pe atunci multă lume spunea că prețul festivalului a fost plătit din sărăcia noastră, pentru că alimentele noastre fuseseră servite pe mesele străinilor. Eu sunt de părere că este vorba de o explicaţie naivă, întrucât câteva mii de străini, oricât de bogate ar fi fost mesele care li se serviseră, nu aveau cum să consume în două săptămâni cantitatea necesară pentru alimentaţia normală a unei populaţii de douăzeci de milioane de suflete. Din câte-mi aduc aminte, anul 1953 a fost cel mai prost în ceea ce priveşte nivelul de trai şi aprovizionarea publică. De prin 1954 situaţia a început să se

167

îmbunătăţească treptat, s-a încheiat lipsa cronică de alimente şi s-a pus capăt restricţionării prin cartele. Prăvăliile aveau din nou mărfuri, la restaurante puteai să consumi grătare şi mititei quantum satis, dacă aveai cu ce – şi aveai, pentru că preţurile erau pe măsura salariilor mici. Să menţionăm că și chiriile locuinţelor din casele naţionalizate erau tot mici, utilităţile costau foarte puţin, neîmpovărând deloc gospodăriile. În 1948 a început introducerea gazului la Cluj. Locuiam în centru, pe strada Universităţii, astfel încât la începutul anilor cincizeci beneficiam deja de binefacerile gazului metan. Cei care-şi puteau permite costurile introducerii gazului – nu ţin minte cât costa, dar probabil nu prea mult dacă am putut s-o plătim din salariile noastre – aveau de achitat o factură lunară nesemnificativă. Începând din acel moment, mulţi ani la rând nimeni n-a mai răbdat de frig nici acasă, nici la muncă, nici în locurile publice, în magazine, la cinema, la teatru, peste tot se încălzea tot timpul, fără nicio restricţie. Am rebegit în schimb, în ultimul deceniu a regimului Ceauşescu. Lipsa cronică de locuinţe era una dintre problemele cele mai grave cu care se confrunta populaţia urbană a anilor cincizeci, întrucât numărul locuitorilor a crescut în timp ce fondul locativ a rămas neschimbat timp de mulţi ani. În capitolul anterior am scris câteva rânduri despre cum am locuit timp de nouă ani în colhozul de pe strada Universităţii. Majoritatea colegilor de vârsta mea, de la universitate, cu soţiile şi copiii lor, locuiau de asemenea în condiţii proaste. Criza locuinţelor a ieşit din impas abia pe la mijlocul anilor cincizeci, când a început – e drept cu paşi mărunţi – construcţia de locuinţe noi. Până la finele anilor cincizeci, atât eu şi familia mea, cât şi prietenii şi cunoştinţele mele au obţinut câte o locuinţă. În 1956 am beneficiat de un împrumut pentru construirea unei locuinţe. Câte

168

două cadre didactice de la Universitatea Victor Babeş, Universitatea Bolyai şi Institutul Politehnic, au obţinut împrumutul bancar pentru a-şi construi o casă cu două etaje şi şase apartamente de două-trei camere pe strada Republicii. În vara lui 1958 ne-am mutat în locuință nouă. (O fac în paranteză, deşi nu este lipsit de importanţă să menţionez că prima casă construită în condominiu pentru cadrele didactice universitare era locuită de o familie de români şi cinci aparţinând minorităţilor naţionale. Faptul că alături de profesorul Alexa de la Facultatea de Chimie, din toate cadrele didactice ale Universităţii Victor Babeş, mie mi s-a aprobat construirea locuinţei, s-a datorat atât situaţiei mele locative mizere, cât şi bunăvoinţei de care a dat dovadă personal Raluca Ripan, rectorul din acea perioadă al universităţii.) Banii de împrumut i-am restituit timp de douăzeci de ani, însă pentru completarea sumei necesare construcţiei am epuizat şi rezervele materiale ale familiei mele şi a lui Terike. Majoritatea colegilor mei, e drept că peste vreo doi ani, au primit locuinţe noi din fondul locativ de stat fără nici un efort material. Lumea se bucura de apartamentele de bloc de două sau trei camere, ca şi cum s-ar fi mutat în vile de lux. La începutul anilor şaizeci, în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej, situaţia economică a continuat să se amelioreze şi din punctul de vedere al consumului populaţiei. Era o adevărată abundenţă de mărfuri comparativ cu anii anteriori; goana după alimente a încetat să mai fie un sport naţional. Oferta magazinelor alimentare cuprindea multe sortimente de mezeluri şi produse lactate gustoase, iar pentru excursiile mai îndelungate puteam să ne aprovizionăm după placul inimii cu porc şi vită la conservă. Apăruseră şi conservele de import şi, mai târziu, la revenirea anilor

169

de strâmtorare, aveam să ne amintim cu nostalgie de sardelele portugheze şi salatele de peşte iugoslave. Ne duceam des la teatru, la operă şi concerte, bugetul familiei nefiind afectat semnificativ nici dacă, după spectacol, luam cina la restaurant. Totul era relativ, fireşte, pentru că peste ani, ajungând în occident, ne-am dat seama cât de sărăcăcioasă fusese, de fapt, oferta bunăstării socialiste din anii şaizeci. În acelaşi timp însă, în primii ani ai deceniului şase, leul era mai tare decât forintul; în perioada anterioară „comunismului gulaşului”, aprovizionarea era relativ mai bună dincoace decât dincolo. Peste câţiva ani, avea să se întoarcă roata şi să rămână întoarsă. În anii cincizeci niciuna dintre cunoştinţele mele încă nu avea autoturism. În anii şaizeci au început să se răspândească Trabanturile şi Wartburgurile; cine poseda un autoturism de această marcă trecea drept un om de succes; nimeni nu-şi compara vehiculul amărât cu mărcile occidentale, ci toată lumea stătea la volan cu mândrie. În anul 1969 –1970, pentru o jumătate de an, am devenit şi noi posesorii unei jumătăţi de Trabant, iar în 1972, în sfârşit, al unei Dacii 1100. Aceasta din urmă era cu adevărat o maşinuţă pe cinste. Se cuvine să se ştie că în primii mei ani de proprietar de maşină, un litru de benzină costa 2 lei şi 50 de bani, nefiind nevoit să economisesc deloc şi putând să fac plinul ori de câte ori pofteam, fără a sta la rând. Cât de diferită avea să fie situaţia la sfârşitul anilor şaptezeci şi mai ales în anii optzeci! Bunăstarea relativă a continuat şi după 1965, în primii ani ai regimului Ceauşescu, ba a şi sporit într-o oarecare măsură. Criza cronică de locuinţe s-a atenuat fără însă a se rezolva, a început producţia autohtonă de autoturisme, Daciile din primii ani se fabricau cu destul de multe piese originale Renault. În schimb, la

170

sfârşitul anilor şaizeci au început şi, în anii şaptezeci, au continuat în ritm alert restricţiile caracteristice noului regim, noului conducător, care aveau să îngreuneze tot mai mult viaţa de zi cu zi a majorităţii populaţiei, ca în final s-o facă aproape insuportabilă. * Să aruncăm o privire asupra situaţiei economice şi politicii economice aflate în spatele variaţiilor nivelului de trai pe care le-am prezentat anterior. Cel de-al Doilea Război Mondial vlăguise economic aproape toate statele europene şi era de la sine înţeles ca primii ani postbelici să fie caracterizaţi de sărăcie. Totuşi, în cazul României şi al altor câteva state central şi esteuropene, la starea de sărăcie au contribuit şi câţiva factori specifici. În primul rând, statutul de ţară învinsă aducea după sine obligaţia de a plăti Uniunii Sovietice despăgubiri de război împovărătoare, care în scurt timp au epuizat toate rezervele ce ar fi servit la reconstrucţia ţării şi la o oarecare ameliorare a penuriei cronice. În plus, seceta cumplită din anii postbelici, în special cea din 1946-47, au afectat puternic agricultura românească, mai ales în regiunile extra-carpatice unde bântuia foametea generalizată, întrucât micile gospodării agricole utilate cu mijloace de producţie rudimentare nu aveau capacitatea de a înfrunta arşiţa pustiitoare. Ţara îşi consumase toate rezervele de hrană, nu avea nici posibilitatea de a importa alimente şi nici de a apela la ajutorul occidental. Mai exact, din raţiuni politice, nu se dorea îndatorarea ţării faţă de imperialişti. Ba mai mult, să menţionăm că planul Marshall, iniţiat de Statele Unite ale Americii pentru a sprijini reconstrucţia economiilor din statele vest-europene – care curând avea să se soldeze cu revigorarea spectaculoasă a acestora – era adresat şi

171

statelor din centrul şi estul Europei, însă acestea din urmă, atrase deja în cercul magic al comunismului sovietic, au respins categoric oferta catalogată drept un atentat la independența lor. Naţionalizarea din 1948 şi introducerea simultană a economiei planificate, adică a economiei de comandă au cauzat un regres puternic al producţiei industriale. Industria şi, odată cu ea, toate instituţiile economice au încetat să mai funcţioneze după legile interne ale eficienţei economice, cererea pieţei fiind ignorată în totalitate. Sarcina principală a întregului mecanism economic – în afară de plata neîntârziată a despăgubirilor de război – era întreţinerea unui aparat de partid şi de stat, supradimensionat, de care depindea consolidarea noului regim politic. În aceste condiţii a fost amânată satisfacerea cererii de alimente şi de produse alimentare pentru consumul populaţiei. Un alt factor care a contribuit la această stare de fapt, în afara naţionalizării şi introducerii economiei planificate, a fost politica de cadre de tip comunist sau mai exact – potrivit sintagmei utilizate de prietenul meu berlinez, profesorul Bálint Balla – trecerea de la conducerea de specialitate la conducerea de cadre. În 1948 şi cei câţiva ani care i-au urmat, în toate posturile de conducere din instituţiile de stat şi întreprinderile economice (care deveniseră şi ele de stat) au fost numite cadre comuniste, în primul rând muncitori. Singurul criteriu al alegerii cadrelor de conducere era devotamentul faţă de partidul-stat, criteriul competenţei neintrând deloc în discuţie. Din principiu, noul regim nu se încredea în specialiştii vechi şi experimentaţi, iar cei care au fost păstraţi în întreprinderi – mulţi fiind înlăturaţi – nu puteau accede decât la posturi secundare. Se înstăpânise viziunea potrivit căreia conştiinţa de clasă şi devotamentul faţă de partid erau mai importante decât pregătirea

172

profesională, ba mai mult, erau suficiente pentru îndeplinirea oricărei sarcini de conducere. În primii ani, introducerea conducerii de cadre a adus după sine, la toate nivelele, un şir lung de măsuri neprofesioniste care au provocat scăderea drastică a eficienţei şi apariţia disfuncţionalităţilor în economie. Potrivit politicii de cadre, favorizarea persoanelor cu origine muncitorească şi ţărănească era menită să compenseze dezavantajele de care aceste categorii suferiseră anterior. Era vorba de ceea ce, în retorica politică actuală, se defineşte prin discriminare pozitivă (pe atunci nu se utiliza acest termen). În anumite condiţii, discriminarea pozitivă este de acceptat şi de aprobat; de pildă a fost utilizată cu succes pentru emanciparea populaţiei de culoare din Statele Unite ale Americii; după 1989 această politică a fost pusă pe tapet atât în alte ţări, cât şi la noi, în interesul îmbunătăţirii statutului social al unor minorităţi oprimate, defavorizate, precum romii şi, din anumite puncte de vedere, chiar a maghiarimii din România. Numai că îmbunătăţirea şanselor şi acordarea de privilegii (aceasta din urmă aducând după sine discriminarea şi privarea de drepturi a altor grupuri sociale) sunt două lucruri total diferite. Una este să oferi posibilitatea de perfecţionare profesională muncitorilor şi ţăranilor, respectiv de şcolarizare la toate nivelele pentru fiii şi fiicele acestora, printr-un sistem de burse sau alte stimulente – o politică acceptată în cadrul regimurilor democratice care au o componentă socială – şi cu totul altceva să instalezi în poziţii de conducere oameni lipsiţi de pregătire, doar datorită unei presupuse loialităţi politice mai mari. Să pui un om şcolit într-o situaţie defavorizată faţă de unul lipsit de şcoală este o greşeală gravă întrucât – în afara obiecţiilor care se ridică privind aspectul moral al unui astfel de demers – este o măsură păguboasă atât pentru eficienţa activităţii date, cât şi pentru întreaga societate.

173

Conducerea de cadre este o conducere bazată exclusiv pe criterii politice, al cărei unic criteriu de bază este loialitatea faţă de partidul-stat, ignorându-se complet criteriile precum competenţa şi eficienţa. * În comunism, sistemul politic – în opoziţie cu principiul de bază al marxismului – a devenit primordial față de cel economic, de fapt atotdeterminant. Lupta, uneori acerbă, dintre persoanele şi grupările aflate la vârf s-a dovedit determinantă atât pentru crearea, cât şi pentru consolidarea diferitelor reorientări din bogata istorie a regimului comunist. Aşa numitul sistem economic socialist nu funcţiona după legile fireşti ale eficienţei economice, ci pe baza economiei de comandă, politica economică fiind modelată şi modificată în mod autocratic după imaginaţia şi interesele momentane ale celor care exercitau puterea politică nelimitată. În momentul întoarcerii armelor din 1944, când s-a declanşat întorsătura politică despre care am amintit anterior, la vârful partidului comunist român se aflau două grupări politice rivale. Grupul extern, cominternist, care petrecuse ani îndelungaţi de emigraţie la Moscova, condus de Ana Pauker, din componenţa căruia făceau parte Vasile Luca, Iosif Chişinevski şi mulţi alţii, în majoritate minoritari – evrei şi maghiari –, pornea dintr-o poziţie mai favorabilă. Grupul intern era alcătuit din activiştii ilegalişti eliberaţi din închisori şi lagăre de internare, în majoritate cadre naţionale – români – muncitori, mai ales feroviari, concentraţi în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ţine tot de istoria acelor vremuri şi faptul că – aşa cum s-a dovedit mult mai târziu – în primăvara lui 1944 secretarul general al partidului comunist ilegal din România era un

174

maghiar, János Fóris, pe care oamenii devotaţi ai lui Gheorghiu-Dej mai întâi l-au izolat – l-au prins şi l-au ţinut închis într-un loc secret – şi apoi l-au omorât în bătaie, tovărăşeşte, asigurându-i astfel cale liberă noului conducător. Deşi, imediat după 23 august 1944, conducătorul spiritual recunoscut al partidului comunist abia ieşit din ilegalitate era Ana Pauker, care se bucura de încrederea personală a lui Stalin şi punea în aplicare influenţa Moscovei, ea nu avea să devină secretarul general al partidului, întrucât în dubla sa calitate, de femeie şi evreică, nu se bucura de popularitate. Deci, funcţia i-a revenit lui Gheorghiu-Dej, însă iniţial iţele conducerii superioare nu se concentrau în mâna lui. Îmi amintesc că la protestele de stradă din toamna lui 1944 se scanda: „Ana, Luca, Gheorghiu-Dej”. Această ordine nu era aleatoare, ci reflecta configuraţia momentană a puterii. În anii următori însă, treptat, raportul de forţe avea să se schimbe, Gheorghiu Dej făcând diligenţe energice pentru acapararea puterii depline, încununate de succes. De altfel şi pentru Stalin, instalarea sa în funcţia de „guvernator de România” era mai potrivită decât a Anei Pauker, mai ales că la sfârşitul anilor patruzeci, începutul anilor cincizeci, Moscova destituise şi chiar condamnase şi executase mai mulţi conducători, foşti cominternişti de origine evreiască. În aceeaşi perioadă, în România, sub semnul teoriei şi practicii staliniste a ascuţirii luptei de clasă, aveau loc arestări şi condamnări în masă, în dispreţul total al drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Propaganda oficială vorbea despre contradicţia, competiţia şi confruntarea mondială dintre cele două tabere sau lagăre: cel socialist şi cel imperialist. Termenul de lagăr s-a dovedit potrivit pentru blocul socialist unde toate statele în care a învins sistemul comunist de tip sovietic s-au transformat într-un imens lagăr îngrădit, în interiorul căruia – după cum avea să se dovedească – nimeni nu se putea simţi în siguranţă,

175

nici măcar cei care sprijineau sau chiar făceau parte din organele puterii. În ultimă instanţă, această revărsare de nelegiuiri sunt legate de numele lui Gheorghiu-Dej, însă fiecare membru al conducerii superioare a fost complice la comiterea lor, inclusiv Ana Pauker sau Vasile Luca, cei care nu peste mult timp – în 1952 – au devenit victime alături de mai mulţi tovarăşi. Ulterior, în propaganda şi în istoriografia de partid, s-a manifestat tendinţa ca represiunile de la finele anilor patruzeci şi începutul anilor cincizeci să fie atribuite în marea lor majoritate acestora din urmă. De aceea nu strică să reamintim argumentul oficial al îndepărtării şi prigonirii lor: nu au fost acuzaţi de participarea la ilegalităţi, ci de deviaţionism de dreapta care, după model sovietic, în jargonul de partid, însemna imoralitatea culpabilă de a manifesta o prea mare îngăduinţă faţă de duşmanul de clasă. După îndepărtarea lor represiunea nu a scăzut, ci s-a intensificat. * În martie 1953 a murit Stalin. În Uniunea Sovietică, dar şi la noi – ca de altfel în toate ţările lagărului –, au fost organizate festivităţi de doliu de mare anvergură. Vestea decesului tătucului popoarelor a fost primită de mulţi cu sentimentul uşurării, de alţii cu durere mimată, dar nu puţini au fost cei cărora le-a părut rău, în mod sincer. S-a dovedit că anii de propagandă n-au rămas fără efect. Peste ani aveam să citesc traducerea în maghiară a unei cărţi scrisă după 1956 de un autor sovietic (poate Vaszilj Grosman24), nu mai ţin minte 24

Intr-adevăr, Vasily Grossman a publicat în 1959 lucrarea Viață și soartă (engleză Life and Fate; în rusă Жизнь и судьба). Dacă înainte, în 1952, în primul roman al său, autorul și-a exprimat loialitatea față de regim, în acest al doilea roman, el face o aspră critică a stalinismului.

176

sigur cine era, şi inspirată de spiritul lui cincizeci şi şase. Un capitol al cărţii descria înmormântarea lui Stalin, ceremonia aşezării defunctului în Mausoleul din Piaţa Roşie. Un lucru omis de jurnalele de actualităţi ale vremii: o parte a locuitorilor Moscovei – nu se ştie exact cât de mare – şi-a exprimat durerea prin manifestări isterice spontane, iar înghesuiala din preajma sicriului, unde oamenii se călcau în picioare, a cauzat mai multe zeci de decese. În toate regimurile dictatoriale moartea tiranului autocrat şochează societatea, iscându-se şi întrebarea: Încotro, de acum înainte? Chiar şi regimul sovietic foarte solid, care avea să se menţină încă patruzeci de ani, a suferit un cutremur suficient de puternic ca să dea naştere unei ere noi în istoria sa. Lupta pentru putere, pentru moştenirea stăpânului – cum era numit printre confidenţii săi – începută în chiar prima zi, avea să dureze ani buni. Pentru toţi combatanţii miza era aceeaşi: menţinerea regimului, accederea la putere, respectiv păstrarea poziţiei în cadrul puterii. Ştiau foarte bine, cu toţii, că cel care avea să fie învins nu-şi va pierde doar poziţia, ci-l poate costa şi viaţa. Membrii ultimului politbirou stalinist au alcătuit grupuri tactice, clici puse pe ţesut intrigi. În final, Hruşciov împreună cu Malenkov, Molotov şi alţii au reuşit să-l învingă şi să-l asasineze pe omul cel mai puternic al imperiului după Stalin, şeful organelor de represiune, al serviciilor secrete, temutul Lavrentii Beria. Cel mai nemilos conducător al bătăliei împotriva agenţilor imperialismului a fost declarat agent imperialist şi lichidat în scurt timp. Citeam de curând într-o analiză de sorginte recentă, bazată pe documente inedite, că pentru a-şi dovedi delimitarea de politica expansionistă a lui Stalin, Beria propusese să se renunţe la ocuparea Germaniei de Est, ba mai mult, dăduse semne către occident că ar fi de acord cu unificarea imediată a

177

Germaniei. Pentru a-şi camufla trecutul odios, căuta să obţină bunăvoinţa occidentului. Noua putere, vehiculând referiri frecvente la Lenin, căuta să pozeze într-una colectivă, întemeiată pe împărţirea puterii supreme. Malenkov a devenit prim ministru, curând după aceea Hruşciov obţinând funcţia de prim-secretar al partidului, ca doar peste câţiva ani să preia şi funcţia de premier, obţinând puterea deplină. La începutul verii lui 1953, s-a mai petrecut un eveniment important din punct de vedere istoric care se cere să fie menţionat aici: simultan, în mai multe oraşe din Germania de Est, a început revolta muncitorilor. A fost prima luare de poziţie masivă şi hotărâtă din zona controlată de sovietici, care punea sub semnul întrebării legitimitatea noului regim. Mişcarea a fost înăbuşită de tancurile armatei sovietice. Îmi amintesc de un document – dat publicităţii de conducerea comunistă est-germană imediat după consumarea evenimentului – apărut şi în ziarele de la noi care spunea ceva de genul că dacă clasa muncitoare ajunge în contradicţie cu partidul, niciodată vina nu o poartă ea, ci partidul. Niciodată după aceea, cu vreun prilej mai mult sau mai puţin asemănător, conducerea comunistă nu avea să mai exprime o astfel de poziţie. Apoi şi partidul comunist est-german a renunţat la această abordare, luând măsuri represive dure, dar având totuşi grijă ca nivelul de trai să nu mai cadă sub nivelul suportabilităţii, ba din contră, să se amelioreze. Datorită acestui fapt, într-o oarecare măsură, Germania de Est avea să devină ţara-vitrină a blocului sovietic, al cărei nivel de trai – chiar dacă era departe de cel occidental – îl depăşea pe cel din celelalte ţări sovietizate. Cu câteva luni după moartea lui Stalin, în vara lui 1953, conducerea partidului comunist sovietic a dat publicităţii o declaraţie lungă, preluată şi de presa românească –

178

asemenea tuturor ţărilor aliate – şi publicat in extenso. În document erau prezentate, pe un ton neobişnuit de neutru, realizările socialismului, meritele istorice ale poporului condus de partid, dar – pentru prima oară – toate acestea nu erau atribuite conducătorului adulat în anii anteriori, ca şi cum acesta nici nu ar fi existat. Cel mai mare conducător de oşti al tuturor timpurilor, nefiind amintit nici măcar în contextul glorificării obligatorii a armatei roşii victorioase în marele război pentru apărarea patriei, aşa cum se obişnuise anterior. Era un semnal care te punea pe gânduri, primul semn, camuflat, al destalinizării. După aceea însă s-a lăsat tăcerea, nimeni nu a comentat public cazul, conducerea românească de partid ignorându-l cu desăvârşire. Deocamdată eşafodajul stalinist nu se clintise nici în Uniunea Sovietică şi nici în ţările aliate, aparent totul decurgea ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. * Bomba cu ceas avea să se declanşeze totuşi peste trei ani, în februarie 1956, la congresul al XX-lea al partidului comunist sovietic, devenind un eveniment istoric de necontestat: începutul destalinizării. Cu acest prilej noul prim secretar al partidului, Nikita Hruşciov, a dat publicităţii două rapoarte: unul public şi altul secret; cel dintâi conţinea obişnuita analiză a situaţiei, darea de seamă a succeselor, iar cel de al doilea vorbea despre grozăviile sistemului stalinist, abuzurile puterii şi crimele în masă. Acesta din urmă nu a fost făcut public nici în Uniunea Sovietică şi nici în ţările aliate. În mod interesant însă, occidentul a aflat foarte repede conţinutul lui. După părerea mea, acest fapt s-a putut petrece doar din dorinţa lui Hruşciov şi a conducerii sovietice ca acest secret să se scurgă în afară, pentru

179

ca lumea să ia cunoştinţă, să aprecieze şi să sprijine dorinţa lor de înnoire şi îmbunătăţire a situaţiei. Dacă ar fi urmărit cu adevărat, probabil că aceşti mari maeştri ai conspiraţiei ar fi reuşit să păstreze secretul acestui document. În schimb nu îndrăzneau să dezvăluie propriilor supuşi realitatea crudă a grozăviilor petrecute temându-se de colapsul sistemului şi pierderea poziţiilor de conducere. Nu am citit niciodată textul integral al raportului lui Hruşciov, dar l-am auzit. În mod interesant, deşi şi în România raportul avea regim secret, a fost adus totuşi la cunoştinţa nomenclaturii cu diferite ocazii. Astfel, în vara aceluiaşi an, cadrele didactice de la catedrele de ştiinţe sociale au fost convocate la şcoala superioară de partid Jdanov unde au fost împărţite în grupe mici – ca toată lumea să poată fi supravegheată – şi într-o şedinţă cu uşile închise, s-a citit materialul cu conţinut exploziv. Li s-a atras atenţia că era interzis să ia notiţe, dar să asculte cu atenţie ceea ce li se aducea la cunoştinţă. Dezbaterea sau comentarea conţinutului nici nu intra în discuţie. Conţinutul îţi făcea părul măciucă: nu era vorba de erori sporadice, ci de crime executate metodic şi sistematic. Totuşi – un lucru pe care nu l-am priceput de la început – adevărul era rostit doar cu jumătate de gură. Acest lucru se manifesta în primul rând prin faptul că nici însuşi Hruşciov şi nici conducătorii de partid care i se alăturaseră nu şi-au asumat partea lor de vină, de netăgăduit, în comiterea crimelor dezvăluite. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost nevoiţi să renunţe la continuarea exercitării puterii, o perspectivă care niciun moment nu a fost luată în discuţie. Făgăduiau să corecteze sistemul, dar într-un mod imposibil, fără a-i modifica structura. În raportul lui Hruşciov nu se punea accentul pe teroarea în masă, ci pe îndepărtarea,

180

execuţia culpabilă şi neîntemeiată a cadrelor devotate, a vechilor revoluţionari merituoşi. Raportul prezenta pregnant antagonismul personal dintre Lenin şi Stalin, faptul că Stalin ar fi sustras testamentul politic al lui Lenin, în care acesta atenţiona conducerea centrală să nu cedeze întreaga putere în mâinile lui Stalin. Se scotea în evidenţă că autocraţia lui Stalin s-a impus împotriva principiului leninist de conducere colectivă, în timp ce cultul personalităţii lui Stalin a sfidat democraţia din interiorul partidului. În schimb nu se pomenea nimic despre lipsa democraţiei din viaţa publică, cât despre asigurarea pluralismului politic sau necesitatea desfiinţării totalitarismului, aşa ceva nici nu intra în discuţie or tocmai acest sistem condusese, inevitabil, către autocraţie şi abuzurile sale inerente. Înlocuind tiranul ticălos, Hruşciov dorea să joace rolul autocratului luminat şi binevoitor. Mult mai târziu aveam să-i citesc autobiografia scrisă după îndepărtarea de la putere, scoasă ilegal din ţară şi tipărită în occident; acolo se pot urmări foarte bine atât duplicitatea, cât şi inconsecvenţa care i-au caracterizat cariera; pe de o parte dorinţa de corectare şi reformare, pe de alta – pe lângă cosmetizarea rolului jucat în epoca lui Stalin – se întrevede strădania continuă de a stăvili reformarea profundă. Făcea concesii pe care mai apoi le retracta. Pe de o parte manifesta o anumită deschidere faţă de occident, pe de alta, rămânea neînduplecat faţă de acesta; era capricios şi imprevizibil. Şi căderea sa, în ultimă instanţă, a fost efectul inconsecvenţei de care a dat dovadă: fusese prea reformator pentru cercurile conservatoare din conducerea partidului, dar nu îndrăznise să meargă mai departe pe drumul pe care-l deschisese, motiv pentru care nu şi-a atras aliaţi; nimeni nu l-a mai apărat atunci când a fost deposedat de putere.

181

Un banc emblematic, vehiculat în acea vreme, fără de care e greu de înţeles Zeitgeist –ul, spiritul epocii, reflectă foarte bine tactica de declarare şi retractare care caracteriza politica internă şi externă a lui Hruşciov. Unul dintre primii paşi ai tacticii de politică externă, cunoscută drept „de convieţuire paşnică”, a avut loc în 1958, cu prilejul conferinţei tripartite de la sediul ONU de la Geneva, la care participau cei trei miniştri de externe. Uniunea Sovietică era reprezentată de Molotov, de celelalte două nume nu îmi mai amintesc. Iată istorioara la care mă referisem: În pauza conferinţei, cei trei miniştri de externe fac o plimbare în parcul palatului, găsesc un palton uitat pe o bancă şi hotărăsc să-l ia cu ei şi să-l ducă înăuntru sperând că-i vor găsi proprietarul. Cei doi miniştri occidentali duc cu rândul paltonul, iar apoi îl roagă pe Molotov să ţină paltonul până când intră la tutungerie să-şi cumpere ţigări. La întoarcere, găsindu-l pe Molotov fără paltonul lăsat în grija sa, îl întreabă ce s-a întâmplat cu paltonul. Acesta le întoarce întrebarea: Care palton? Atunci se hotărăsc să reconstituie întâmplările supunându-şi partenerul la o serie de întrebări: Aşa-i că am ieşit împreună la plimbare? Că am găsit un palton abandonat? Că am decis împreună să-l ducem în palat? Că noi doi l-am adus până aici? Că v-am rugat să ţineţi paltonul până intrăm în tutungerie să ne luăm ţigări? Molotov răspunde afirmativ, plin de solicitudine, la toate întrebările. În final cei doi îi adresează ultima întrebare: Deci unde e paltonul? Care palton? – conchide Molotov. La vremea respectivă, importanţa faptei de vitejie a lui Hruşciov, din 1956, a fost caracterizată cel mai expresiv prin titlul unui roman scurt – de altfel nu foarte profund – al lui Ilya Ehrenburg, întitulat Dezgheţul. Hruşciov şi tovarăşii săi au înmuiat platoşa de gheaţă care acoperea sistemul sovietic, nepermiţându-i să se

182

topească de tot şi să dispară. Primăvara timpurie, atât de promiţătoare, a fost urmată de noi şi noi valuri de glaciaţiune; vara nu avea să se mai instaleze în sistemul politic sovietic. Dacă tot am amintit de Ehrenburg, să spun şi despre el câteva cuvinte. Timp de decenii a fost un autor reprezentativ al literaturii sovietice. Atât personalitatea, cât şi cariera sa erau contradictorii, lucru reflectat şi de autobiografia sa pe care aveam s-o citesc mai târziu. În anii treizeci făcuse servicii importante sistemului sovietic, în calitate de promotor al mişcărilor de tip frontpopular din Europa occidentală, mai cu seamă în timpul războiului mondial, când a fost una dintre personalităţile proeminente ale solidarităţii antifasciste. În schimb, originea evreiască, relaţiile occidentale mult prea bune, cultura vastă, manifestările sporadice de independenţă spirituală aveau să-l facă suspect, dacă nu chiar periculos, în ochii organelor vigilente. În câteva rânduri, mai exact datorită intervenţiei personale a lui Stalin, a scăpat ca prin urechile acului de epurările periodice. Şi el, în felul său, era simultan adept şi beneficiar al sistemului, dar şi oponent al acestuia, dornic să-l îmbunătăţească, să-l facă mai uman. Alexandr Soljeniţîn, laureatul de mai târziu al Premiului Nobel pentru Literatură, avea să critice mult mai aspru regimul sovietic. Romanul său O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a fost prima scriere cu valoare literară, cutremurătoare şi autentică despre Gulag, despre lagărele exterminării politice. Protagonistul ei nu este un lider bolşevic, ci un om obişnuit care este condamnat, împreună cu nenumăraţii săi tovarăşi, la suferinţe incomensurabile, de către maşina terorii în masă. Nu e lipsit de importanţă să menţionez că romanul lui Soljeniţîn a putut apărea, în pofida rezistenţei propagandei de partid, graţie aprobării personale a lui Hruşciov; apoi

183

însă, în mod firesc, prim secretarul partidului nu a mai sprijinit atitudinea antisovietică din ce în ce mai radicală a scriitorului. Soljeniţîn a scris mai multe romane ample, cunoscute în lumea întreagă, devenind disident și chiar prototipul intelectualului disident, motiv pentru care nu l-au arestat şi nu l-au executat – fiind mult prea cunoscut şi apreciat pe plan mondial –, dar avea să fie obligat să-şi părăsească patria. Mai târziu însă avea să se dovedească mai puţin democrat, mai degrabă adept al panslavismului, printre scrierile sale ulterioare figurând şi unele cu accente antisemite. După aceste divagaţii, trebuie să scoatem în evidenţă că în urma congresului al XX-lea al partidului comunist sovietic, în mişcarea comunistă internaţională a apărut o orientare nouă, deloc de neglijat, douăzecismul, eurocomunismul, socialismul cu faţă umană. Aici şi-au avut sorgintea – chiar dacă nu s-a limitat la atât – şi Revoluţia maghiară din 1956, şi mişcările poloneze din acelaşi an, şi Primăvara pragheză din 1968, precum şi procesul de înnoire democratică din cadrul celor mai importate partide comuniste occidentale: cel francez şi, mai ales, cel italian. Şi avea să sfârşească în cea de a doua jumătate a anilor optzeci în reformcomunismul sovietic, marcat de numele lui Gorbaciov care – independent de intenţia iniţială – avea să contribuie decisiv la prăbuşirea sistemului comunist. Fireşte, această orientare, de la punctul de pornire hruşciovian şi până la deznodământul gorbaciovian, a fost inconsecventă şi de aceea criticabilă. Nu dorea să tragă toate învăţămintele din erorile descoperite, ci doar să amelioreze socialismul real. Din acest punct de vedere se asocia – într-o măsură mai mică sau mai mare – cu iluzii şi autoamăgiri, dar efectul ei de dezmembrare a sistemului este de netăgăduit. Până la urmă scopul nu era fals, iar rezultatul real s-a dovedit benefic.

184

Între anii 1953 – 1956, în România viaţa se desfăşura ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. În cadrul propagandei de stat nu se mai impunea glorificarea lui Stalin, însă se cuvenea să se citeze cât mai frecvent din Hruşciov şi să se dovedească devotamentul neştirbit faţă de Uniunea Sovietică. Sistemul funcţiona şi pe mai departe după modelul elaborat în anii anteriori. Imediat după congresul al XX-lea al PCUS, Gh. Gheorghiu-Dej se lăuda că, în timpul erei staliniste, el nu comisese crime de genul celor dezvăluite şi condamnate de Hruşciov, mai exact, nici un membru din conducerea superioară de partid sau înalt funcţionar nu fusese executat sub învinuirea de a fi fost agent imperialist. Ceea ce era adevărat, însă în acelaşi timp trecea sub tăcere faptul că mulţi fuseseră arestaţi, torturaţi, puşi sub acuzare şi condamnaţi la ani grei de închisoare, ca de pildă – după cum pomenisem ceva mai înainte – Vasile Luca şi alţii. Şi ceea ce e şi mai important, nu a suflat nici un cuvânt despre represiunile nedrepte în masă, nemotivate şi injuste, despre suferinţele persoanelor considerate ostile sistemului, hărţuite fără vreun motiv, care umpleau puşcăriile. Şi nici despre faptul că un lider comunist, fostul ministru al justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, fusese asasinat şi nu în timpul proceselor politice staliniste, ci după moartea lui Stalin, în aprilie 1954, pentru ca rivalul său potenţial – care putea conta şi pe simpatia Moscovei – să nu-i pericliteze poziţia de autocrat. După congresul XX, în România nu s-a creat o mişcare înnoitoare asemenea celor din Polonia şi Ungaria sau, mai târziu, în Cehoslovacia. În interiorul partidului nu se constatau strădanii destalinizante şi nu apăruse niciun nucleu în jurul căruia s-ar fi putut coagula un grup de comunişti cu convingeri mai democratice; în afara partidului, nu a intrat în scenă niciun fel de forţă care şi-ar fi putut asuma vreo mişcare antisistem cu

185

şanse de oarecare izbândă. Această stare de fapt avea să se reproducă într-o măsură mai accentuată şi în vremea lui Ceauşescu: până în ultima clipă nu s-a format vreo mișcare disidentă importantă, ca în aproape toate ţările care împărtăşiseră aceeaşi soartă. Dar asupra acestui fapt voi reveni. Revoluţia Ungară, izbucnită în toamna lui 1956 şi apoi înăbuşită în sânge, a avut consecinţe amestecate în România. Pe de o parte a dat naştere unei oarecare destinderi interne, de care nu strică să ne amintim. Conducerea de partid nu mai îndrăznea să întindă coarda şi a purces la unele concesii precum: înlesniri la cotele obligatorii către stat ale ţăranilor, neforţarea depăşirii normei în uzine, acordarea unei atenţii mai mari la aprovizionarea populaţiei cu bunuri de larg consum. Dacă nu mă înşel, atunci s-a reintrodus în şcoli şi facultăţi vacanţa de Crăciun, desfiinţată cu prilejul reformei din 1948. S-au făcut paşi pozitivi şi pe planul politicii privind minorităţile naţionale. În februarie 1957 a început să apară seria a doua a revistei Korunk care – chiar dacă într-un mod anevoios – avea să joace un rol semnificativ în cultura maghiară. Pe de altă parte, domnea o teamă majoră de eventualele ecouri româneşti, mai ales transilvane, ale evenimentelor din Ungaria, motiv pentru care s-a dat un sprijin substanţial fratelui mai mare, dacă nu în luptele armate împotriva revoluţiei – aşa ceva nici nu ni se pretinsese –, ci în anihilarea consecinţelor ei. Se ştie că Imre Nagy şi tovarăşii săi au fost aduşi în România şi ţinuţi luni de zile într-un domiciliu forţat, până la procesul în care aveau să fie condamnaţi şi apoi executaţi. În acelaşi timp s-au luat măsuri dure de represiune împotriva tuturor luărilor de poziţie naţionalist-revendicative din interiorul sau din afara partidului. Mulţi tineri maghiari din Ardeal şi nu numai, mai mulţi studenţi

186

români de la Timişoara, din Bucureşti și din alte părți, au ajuns în închisori, din cauza unor acţiuni sau atitudini „contrarevoluţionare”, inspirate mai mult sau mai puţin de evenimentele din 1956. Să menţionăm, de dragul adevărului, că nici intelectualitatea maghiară nu a acţionat unitar; s-au auzit mai multe glasuri care au luat poziţie în mod deschis sau în taină – prin memorii adresate forurilor de partid – împotriva celor care îşi asumaseră spiritul revoluţiei din 1956, printre ei aflându-se şi persoane care mai târziu aveau să devină cu adevărat purtătorii de cuvânt ale cauzei naţionale şi democraţiei. S-au ţesut cariere complicate, despre care nu doresc să emit opinii şi, cu atât mai puţin, să le condamn, din cauza cunoştinţelor insuficiente şi periferice de care dispun. * Totuşi, e cazul să relatez despre un eveniment petrecut atunci, chiar dacă nu fusesem un participant activ, ci doar un observator al acestuia. E vorba de cazul Földes, despre care presa maghiară din România a făcut atâta vâlvă în primăvara lui 2005, cât timp lucram la redactarea acestor memorii. Nu eram scriitor şi nici critic literar şi nici membru al Uniunii scriitorilor, nu am participat la şedinţele de redacţie şi nici la cele de partid despre care s-a făcut vorbire, dar cunoşteam cazul în amănunt, datorită relaţiilor multiple pe care le aveam în lumea literară. Pe László Földes îl cunoşteam încă de la Arad (la fel şi pe fratele său, Imre Földes). Eram cunoştinţe apropiate, dar nu şi prieteni. Aveam prieteni comuni, însă cercurile noastre sociale se intersectau doar, pentru că eu nu mă învârteam în mod curent în cercurile scriitorilor clujeni. Nu fusesem niciodată acasă la el,

187

dar din câte ţin minte, el mă vizitase de câteva ori. Într-o vreme Terike fusese de mai multe ori pe la ei, tratând cei doi copii în calitate de medic pediatru şi prin Ea aveam informații despre modul lor de viaţă. Stilul de viaţă boem al familiei Földes era departe de al nostru. Munca sistematică şi economisirea nu era la mare cinste în casa lor, confruntându-se mai tot timpul cu probleme materiale, ceea ce nu-i împiedica să cheltuiască mult peste posibilităţi pentru a trăi bine. Marica Földes avea o fire exaltată a cărei cauză principală era – dincolo de trăsăturile de caracter înnăscute – trauma cumplită, de neşters, a deportării la Auschwitz. (După moartea lui Laci, avea să emigreze în Israel şi în scurt timp să se sinucidă.) În schimb, este esenţial să menţionez aici că potrivit convingerii mele, Laci era într-adevăr un literat foarte talentat, competent, multilateral şi informat, un estetician cu ochi sigur şi un gust cultivat. Provenind dintr-o familie evreiascămaghiară, din mediul micii burghezii – ca şi mine –, devenise marxist şi se alăturase mişcării comuniste nu din oportunism, ci din convingeri raţionale şi pe calea angajării morale. Spiritul său critic l-a obligat să ia atitudine atât în 1956, cât şi după aceea şi să acţioneze în mod hotărât în spiritul principiilor sale – ca mulţi alţii în acea vreme –, nu împotriva regimului comunist, ci pentru îmbunătăţirea acestuia. De asemenea, e de menţionat că atunci – atât la noi cât şi în alte locuri –, cele mai importante bătălii pe planul ideilor s-au purtat în viaţa literară şi nu pe tărâmul ştiinţelor sociale. Opera literară prezintă un caz concret, singular, nu generalizează aşa cum o fac, inevitabil, ştiinţele sociale, motiv pentru care maşinăria dictaturii totale tolerează, vremelnic, în lucrările literare sau în critica literară, lucruri care exprimate pe tărâmul ştiinţelor sociale sunt complet intolerabile.

188

Cazul Földes, mult discutat în perioada actuală25, are două aspecte în mod firesc corelate, dar care presupun o cercetare şi o evaluare separată: una este ciocnirea ideologică şi altceva lupta pentru putere. Să analizăm mai întâi primul aspect. Cu ce-l acuzau pe Földes, în memoriile lor, adversarii din Târgu Mureş? Din documentele la care se face referire – republicate – şi cititorul actual îşi poate da seama că în primul rând i se imputa liberalismul, deviaţia faţă de linia partinităţii staliniste, nemulţumirea faţă de situaţia dată a societăţii socialiste, sprijinirea tendinţelor „criticiste şi negativiste”, faptul de a fi considerat că cel mai mare pericol în viaţa literară îl reprezenta idilismul, mulţumirea că „totul e bine aşa cum este acum” şi nu critica realităţilor existente. În occident, partidele liberale funcţionau alături de alte partide, aici, în acea vreme, prin liberalism nu se înţelegea ideologia specifică partidelor liberale, ci apropierea de democratismul burghez, de pluralism, pretenţia libertăţii de gândire şi exprimare, critica regimului social, toate acestea fiind considerate de netolerat. Fără îndoială aceste acuzaţii erau întemeiate. László Földes reprezenta cu adevărat punctul de vedere incriminat. În plus, i s-a pus în cârcă – probabil nu fără temei – şi faptul că, horribile dictu, l-ar fi calomniat şi ponegrit pe „însuşi tovarăşul Gheorghiu-Dej”. Am putea privi luptele dintre Földes şi adversarii săi – Győző Hajdú şi András Sütő – ca pe un conflict intern între comunişti, considerându-l 25

În perioada în care autorul a scris memoriile, au apărut mai multe articole pe această temă, de exemplu: BOTTONI, St. A hatalom értelmisége – az értelmiség hatalma. A Földes László-ügy (Intelectualitatea puterii – puterea intelectualității, In N Bárdi, editor); Autonóm magyarok? Székelyföld változása az ötvenes években (Maghiari autonomi. Schimbări în Secuime în anii 50’, Ed. Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2005; Olah, S., Írók a társadalomtörténet mérlegén (Scriitori pe balanța istoriei sociale), În A Hét, új folyam, 3/12, 2005.

189

nesemnificativ, aşa cum au procedat câţiva comentatori actuali, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că atunci, în interiorul partidului, o aspiraţie spre democraţie s-a ciocnit cu antidemocraţia. Földes reprezenta orientarea democratică şi minimalizarea poziţiei sale de atunci este nedreaptă şi incorectă din punct de vedere istoric. Lupta pentru putere e o cu totul altă chestiune. Scriind acestea îmi vine in minte un capitol al memoriilor lui Sándor Huszár, întitulat „László Földes, căpitanul”. Huszár îl considera pe prietenul său Földes un lider al vieţii literare maghiare din Transilvania (fiindu-i recunoscător pentru că-l sprijinise în mai multe rânduri, alături de alţi tineri promiţători în ale literaturii – atenţie! – provenind din mediul ţărănesc sau muncitoresc, inclusiv pe cei care aveau să-l atace în 1958). Din câte ştiu eu, Laci juca cu plăcere rolul căpitanului. Postul de redactor şef al revistei Utunk îi conferea putere, drept de decizie, prestigiu şi, nu în ultimul rând, era bine plătit. Conflictul dintre grupul clujean şi cel târgu-mureşean nu reflecta doar antagonismul politic, ci şi lupta pentru putere pentru poziţia de „căpitan”. Földes ar fi dorit să se opună în mod critic conducerii de partid, validându-şi convingerile democratice în politica literară, păstrându-şi în acelaşi timp poziţia care, până la urmă, era un element din mecanismul regimului totalitar. Nu a realizat incompatibilitatea celor două aspiraţii. Din acest motiv i se impută în mod justificat articolul din Utunk adresat inamicilor săi, în care uzează de armele şi argumentarea proprie acestora, coborând la nivelul lor. Delatorii şi-au căpătat recompensa pentru vigilenţa şi devotamentul faţă de partid, obţinând posturi de conducere bine plătite, ordine şi medalii, alegerea în organele superioare de partid şi de stat, pe care le puteau valorifica în fel şi chip, nu cred că e cazul să le mai detaliez. Totuşi, mai târziu, drumurile a doi dintre protagonişti aveau să se despartă.

190

Győző Hajdú a rămas până în ultimul ceas omul de încredere, onorat pe măsură, al regimului Ceauşescu, în perioada post-1989 decăzând până la a deveni omul României Mari, aliatul lui Vadim Tudor. András Sütő în schimb, avea să schimbe macazul, opera sa literară şi rolul jucat în viaţa publică nemaifiind pe placul statului totalitar, ci îndreptat împotriva sa. Creaţiile sale literare pe care le cunosc mai bine: Volumul Anyám könnyű álmot ígér (Mama îmi promite somn uşor) şi cele trei piese de teatru – Egy lócsiszár virágvasárnapja, Csillag a máglyán şi Szuzai menyegző (Floriile unui geambaş, O stea pe rug şi Nunta din Suza) – le-am receptat la vremea lor ca pe nişte valori reale, adevărate izbânzi spirituale cu ecou pozitiv, întrucât luau poziţie împotriva abuzurilor tiraniei susţinând cauza libertăţii de gândire şi exprimare. Din acest motiv s-au bucurat de un public uriaş atât acasă, cât şi în Ungaria. Nu doresc să polemizez cu unii comentatori privind perfecţiunea acestor opere, propunând să lăsăm posterităţii dreptul judecăţii finale, dacă există aşa ceva. În esenţă: meritele creatorului – pe care le consider reale – nu anulează rolul infam jucat în cazul Földes, după cum acesta nu neutralizează şi nu diminuează adevăratele merite ale creaţiei sale de mai târziu. În mod logic nu poţi aplica dubla măsură în privinţa persoanelor care au sprijinit regimul totalitar, judecând într-un caz cu îngăduinţă, iar în altul cu o severitate neînduplecată. Excluderea lui Földes din partid nu a fost urmată de reţinere şi arestare, după cum era de aşteptat (aceasta fiind uzanţa în cazurile asemănătoare şi Securitatea se şi pregătea de acest pas). Şi-a pierdut doar funcţia de redactor şef şi i s-a retras dreptul de publicare, practic fiind exclus din viaţa literară, lăsându-i-se, în schimb, postul de conferenţiar universitar care îi asigura traiul. Ulterior, din documentele de arhivă avea să se confirme

191

un lucru bănuit şi atunci şi anume că deznodământul relativ favorabil în ceea ce-l privea pe Laci i se datora prim secretarului regional de partid, Vasile Vaida. Ce l-o fi determinat pe şeful local de partid să facă acest gest de bunăvoinţă?! În comentariile publicate de revista A Hét, se vehicula părerea potrivit căreia soţia evreică a lui Vaida l-ar fi fost convins pe acesta să adopte o poziţie protectoare faţă de evreul Földes. Teoria era susţinută de faptul că soţia lui Vaida ar fi fost prietenă cu Marica Földes, cele două evreice rezolvând cazul între ele. Până în momentul actual nu auzisem niciodată despre prietenia celor două femei, pe care o consider foarte improbabilă, întrucât ele trăiau în medii total diferite. Afirmaţia că în România de la sfârşitul anilor cincizeci apartenenţa la etnia evreiască se solda cu avantaje sau discriminare pozitivă în ochii unui funcţionar de partid este o denaturare crasă a realităţii. Desigur, nu mai avem cum să-l întrebăm pe Vaida şi nici în timpul vieţii nu aveam posibilitatea de a-i citi gândurile pentru a ne lămuri asupra motivelor atitudinii sale; toate opiniile privitoare la desfăşurarea lucrurilor sunt pure speculaţii. Eu presupun că Vaida fusese călăuzit de convingerile sale comuniste; în Földes nu vedea un inamic, ci un vechi tovarăş rătăcit pe care dorea să-l pedepsească în mod partinic şi nu să-l lichideze. Această supoziţie se bazează şi pe faptul că – potrivit cunoştinţelor mele – comparativ cu mulţi alţi funcţionari care aveau să facă ravagii la Cluj, Vaida nu s-a dovedit un naţionalist român, antimaghiar sau antisemit. Oricum el nu a mai corespuns pretenţiilor erei Ceauşescu, fiind schimbat de la vârful aparatului de partid din Cluj. Mai mulţi scriitori clujeni aveau să critice în operele lor atitudinea sa amicală faţă de minorităţi şi, desigur, incultura şi limbajul său defectuos, deşi era român din naştere. În 1969 a fost numit preşedinte al casei de pensii a

192

cooperativelor meşteşugăreşti. Avea să rămână până la moarte un activist de partid din linia a doua. La sfârşitul anilor şaizeci l-am văzut într-un bistro din Bucureşti, unde-şi bea cafeaua dubioasă, la fel ca mine. * Tactica deosebit de iscusită a conducerii de partid din România, în anii 1956 – 1957 – 1958, avea să aducă roadele dorite; câtă vreme în majoritatea statelor învecinate au avut loc schimbări ale liderilor de partid, poziţia lui Gheorghiu-Dej şi a tovarăşilor săi a rămas neclintită, ba s-a şi consolidat. După evenimentele periculoase din Ungaria, pentru Hruşciov şi ai săi, stabilitatea aliaţilor, fidelitatea faţă de fratele mai mare, deveniseră mai importante decât mult invocatul proces al destalinizării. De-a lungul timpului, Gheorghiu-Dej se dovedise un vasal credincios. În momentul rupturii lui Stalin cu Tito, el a fost cel care a semnat actul de acuzare faţă de liderul şi fostul comandant de partizani iugoslav; iar în 1956 a făcut paşi energici pentru a-şi dovedit loialitatea faţă de sovietici. În schimb a obţinut un lucru pe care Ungaria nu avea să reuşească nici în următoarele patru decenii: în iunie 1958 au fost retrase trupele sovietice care staţionau pe teritoriul României. Se pune întrebarea cum de s-a lăsat păcălit Hruşciov? România nu se afla la graniţa blocului sovietic, nu avea nici o graniţă comună cu Occidentul, astfel încât retragerea trupelor nu reprezenta cine ştie ce risc pentru Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, în acea perioadă Hruşciov îşi făcuse deja publică politica de convieţuire paşnică a celor două regimuri antagoniste şi prin retragerea trupelor din România și-o dovedea – fără a-şi asuma vreun risc – democraţiilor occidentale, aşteptând în schimb recunoaşterea propriei legitimităţi şi sprijin

193

economic sub formă de credite. În ultimă instanţă avea să iasă păgubit, sistemul stalinist românesc reuşind să câştige partida, pe baza măiestriei tactice de înaltă clasă. La începutul anilor şaizeci, în situaţia nou creată de încheierea ocupării militare sovietice – mai întâi cu paşi abia simţiţi – a început şi îndepărtarea României de Uniunea Sovietică. În 1961 a avut loc congresul al XXII-lea al partidului comunist sovietic, la care Hruşciov – după ce la congresul anterior, al XXI-lea, trecuse sub tăcere subiectul – a pus în obiectiv critica lui Stalin, cauza destalinizării, a conducerii colective, a democraţiei de partid etc. Gheorghiu-Dej nu dorea defel să-l urmeze pe acest drum, găsind o cale particulară şi foarte iscusită de a se ridica împotriva sa cu propriile arme: solicitând aplicarea democraţiei de partid, mai exact libertatea şi autonomia decizională a partidelor comuniste. Fără îndoială ideea independenţei naţionale faţă de orice putere exterioară, inclusiv faţă de aliatul politico-ideologic, marea putere comunistă, nu poate fi decât salutară. Însă această întorsătură în ideologia şi practica partidului comunist român era în acelaşi timp şi o deschidere către naţionalismul românesc, ducând mai târziu la înstăpânirea liniei etnocratice şi xenofobe (numai noi românii suntem şi trebuie să fim stăpâni aici, străinii fiind sursa tuturor necazurilor noastre), precum şi la refuzul total al destalinizării prin consfinţirea unei forme fosilizate a sistemului totalitar şi al autocraţiei. Aşa zisa declaraţie de independenţă dată publicităţii în 1964 reflecta în mod eclatant noua orientare. După conţinut era răspunsul negativ la proiectul economic al lui Valev care exprima în mod evident punctul de vedere al conducerii centrale de partid sovietice, dat fiind că apăruse în revista ideologică a acestuia şi milita pentru înfiinţarea unei „pieţe comune” socialiste, propunând

194

ca – în scopul eficientizării – fiecare dintre ţările componente să se specializeze pe o anumită ramură de producţie. României i s-ar fi distribuit rolul de hinterland al producţiei agricole şi alimentare. Conducerea de partid românească refuza revoltată încercarea de a se impune din exterior orientarea economico-socială a ţării, denunțând prioritatea acordată dezvoltării agriculturii ca pe o intenţie malefică de a împiedica procesul de industrializare a României şi de a permanentiza dependenţa ei economică. În contextul dat, această luare de poziţie s-a dovedit o mişcare profitabilă atât sub aspectul politicii interne, cât şi a celei externe. Pe plan intern înfruntarea inamicului ancestral, marea putere asupritoare de la răsărit, era un act măgulitor pentru orgoliul naţional, care se bucura neîndoielnic de popularitate, fiind primul pas pe calea naţionalcomunismului, în timp ce pe plan extern se vroia un semnal pozitiv puternic către puterile occidentale, pe care acestea aveau să-l şi onoreze în anii ce au urmat. Îndepărtarea micii ţări est-europene de marea putere comunistă era un indiciu al descompunerii blocului răsăritean monolitic. Prin acest gest regimul comunist românesc devenea mai frecventabil pentru occidentali decât celelalte ţări aliate, câştigând un spaţiu mai larg de mişcare politică. Dincolo conta mai puţin situaţia internă de aici decât avantajul strategic al spinului înfipt în coasta celui mai periculos adversar. Cu atât mai mult e necesar să scoatem în evidenţă că atitudinea ne-ortodoxă faţă de Uniunea Sovietică mergea mână în mână cu menţinerea sistemului intern foarte dogmatic, în esenţă stalinist. Marxismul creator, afirmat atât de răspicat de partidul comunist român, consta de fapt doar din combinarea comunismului cu naţionalismul, refuzându-se orice deschidere reală către democraţie.

195

Totuşi, România a făcut concesii tactice care dovedesc iscusinţa şi simţul politic ieşit din comun al lui Gheorghiu-Dej. Mă refer la măsurile economice care au îmbunătăţit starea de spirit a populaţiei, care – după cum arătam anterior – au adus la începutul anilor şaizeci o aprovizionare publică şi un nivel de trai mediu, sensibil ameliorate faţă cele din deceniul anterior. Şi tot aici e cazul să menţionăm atenuarea terorii; la începutul anilor şaizeci s-au deschis treptat şi porţile închisorilor fiind eliberaţi deţinuţii politici, mulţi înainte de ispăşirea întregii perioade de condamnare; în general regimul se abţinea de la noi arestări abuzive. Majorităţii celor eliberaţi li se permitea să-şi continue studiile şi să-şi găsească de lucru. În anii următori mulţi intelectuali români, foşti deţinuţi, vor face carieră, naţionalismul lor întâlnindu-se cu orientarea politică şi interesele lui Ceauşescu. În acest context mai doresc să subliniez faptul că în următorii douăzeci şi cinci de ani, propaganda de partid avea să atribuie orientarea naţionalistă, care viza independenţa lui Ceauşescu, momentului în care acesta a ajuns la putere. Ceea ce nu e adevărat; întorsătura a fost gândită şi dusă la îndeplinire de Gheorghiu-Dej în ultimul an al regimului său. E drept că Ceauşescu fusese de partea lui, ulterior revendicându-şi toată gloria, aruncând asupra predecesorului său întreaga răspundere pentru abuzurile comise în anii cincizeci. În realitate el nu a făcut decât să continue orbeşte drumul deschis de înaintaşul său, sporind extremismul şi lipsa de omenie. În martie 1965, odată cu decesul lui Gheorghiu-Dej s-a încheiat şi prima repriză a comunismului românesc. S-a consumat multă cerneală tipografică în disputa privind conjunctura în care, dintre mai mulţi succesori politici potenţiali – membri ai biroului politic din acea vreme –, tocmai Ceauşescu a reuşit să pună mâna pe

196

puterea deplină. De pildă, un politician mai cunoscut şi mai apropiat de fostul lider era Gheorghe Apostol care, potrivit unor semne identificabile din presă, pentru scurt timp părea să aibă mai multe şanse să-l înlocuiască. S-a făcut multă vorbire despre intrigile febrile din culise, despre redistribuirea funcţiilor, despre răzgândirea decisivă a premierului Ion Gheorghe Maurer, pe care acesta avea s-o regrete amarnic mai târziu. Explicaţia mea are caracter mai prozaic: se petrecuse acelaşi lucru ca atunci când Lenin a fost urmat de Stalin, care fusese şeful secţiei organizatorice a comitetului central. Şi Ceauşescu îndeplinise aceeaşi funcţie în ultima perioadă a predecesorului său. În toate sistemele totalitare, secretarul cu problemele organizatorice, cel care ţine în mână tot aparatul de partid, deţine în realitate cea mai mare putere după primul secretar; nu poţi acţiona împotriva aparatului de partid, iar accederea la puterea cea mai înaltă a şefului său este chezăşia continuităţii poziţiei şi a privilegiilor acestui aparat. Ar fi fost mai bine dacă, în locul lui Ceauşescu, jocul succesiunii ar fi fost câştigat de Gheorghe Apostol sau altcineva? Întrebarea rămâne deschisă. Nu putem să ne imaginăm ce ar fi făcut, cum s-ar fi comportat alții dacă ar fi fost investiţi cu puterea deplină. În schimb este un lucru bine cunoscut că – aşa cum se întâmplă de obicei – Ceauşescu avea să îndepărteze în scurt timp pe toţi adversarii şi potenţialii pretendenţi la tron, înlocuindu-i cu oameni noi, înconjurându-se cu vasalii proprii. De acelaşi proces au ţinut şi schimbările operate la vârful aparatului de partid din Cluj. Ultimul primsecretar judeţean de partid al regimului anterior fusese Aurel Duca, care anterior îndeplinise timp de mai mulţi ani funcţia de prim secretar al comitetului municipal. Deşi nu am ajuns în relaţii directe, personale cu el, am avut prilejul să-l văd şi să-l aud la unele evenimente

197

de mai mică sau mai mare anvergură. Întotdeauna îşi făcea treaba, citea informarea de actualitate şi enumera sarcinile. Nu mi-a făcut o impresie proastă; nu se străduia să pară nici mai deştept şi nici mai informat decât era, nu ameninţa şi nici pe departe nu era atât de arogant ca succesorii săi. Din câte ştiu, nici nu a stârnit aceeaşi ură generală ca aceştia din urmă. Odată chiar a îndrăznit, într-un mod cu totul necuvenit pentru activistul de tip nou, să-l contrazică pe Ceauşescu. Acesta din urmă, în 1971, cu prilejul lansării noului plan cincinal, a pretins ca poporul muncitor să-şi asume îndeplinirea lui în patru ani şi jumătate. La una dintre şedinţele activului de partid clujean, în prezenţa secretarului general, în ciuda mai multor solicitări, Duca nu a fost de acord să-i îndeplinească dorinţa de a rosti, în numele aparatului judeţean de partid, formula magică „în patru ani şi jumătate”, care în realitate însemna un efort inuman de depăşire a normei, o împilare suplimentară a populaţiei. A fost o manifestare cu valoare simbolică pe care, alături de alţii, am apreciat-o şi eu, deşi nu avea efecte directe; în final şi la Cluj avea să fie aplicată lozinca cu pricina. Pentru moment Duca a rămas în funcţie fiind schimbat însă în anul următor – 1972. Nu a devenit disident, rămânând în continuare în activul de partid, o vreme a primit un post în diplomaţie, dar niciodată nu a avea să mai ajungă în prima linie. Am să mai pomenesc pe scurt şi un alt eveniment istoric emblematic pentru sfârşitul anilor şaizeci: Invazia din Cehoslovacia, din 1968, înăbuşirea prin forţă a primăverii pragheze. Nu doresc să analizez faptul în sine, pentru că acest subiect nu ţine de povestirea mea, ci să scot în evidenţă influenţa lui asupra politicii interne. În primul rând să precizez faptul că deşi probabil mulţi intelectuali din România, inclusiv români şi maghiari ardeleni, simpatizau cu

198

traducerea în viaţă a socialismului cu faţă umană, la vremea respectivă, la nivelul societăţii civile atâta câtă exista, nu a avut loc nicio formă de manifestare deschisă de simpatie cu cel mai important experiment de a pune în practică acest concept. În alte ţări, precum Ungaria, astfel de manifestări de simpatie avuseseră loc, în ciuda faptului că puterea de stat a participat la acţiunea de înăbuşire. La noi în schimb, statul totalitar s-a împotrivit invaziei, nu numai că nu a luat parte la ea, ci a condamnat-o în mod public. Poziţia de atunci a lui Ceauşescu şi discursul său rostit în Piaţa Palatului din Bucureşti au constituit punctul culminant al carierei sale politice. Niciodată nivelul popularităţii sale nu avea să mai atingă cota din zilele acelea. A condamnat vehement invazia din Cehoslovacia prietenă, ocuparea militară a unei ţări socialiste de alte ţări socialiste. Cu acel prilej au cerut primirea în partidul comunist mai mulți intelectuali români care înainte se feriseră de intrarea în politică, precum Paul Goma, dar şi unii intelectuali maghiari din Cluj, ca şi cum nimeni nu ar fi observat că Ceauşescu nu suflase nicio vorbă despre aspiraţiile reformiste ale lui Dubcek şi tovarăşilor săi de idei, nereproşând sub nicio formă reprimarea violentă a pretinderii socialismului cu faţă umană, ci doar lezarea suveranităţii. Nici în lunile care au urmat nu a protestat faţă de măsurile de represiune abuzive introduse în Cehoslovacia sub egida „normalizării”, nici împotriva valului de teroare de acolo şi nici nu tolera exprimarea unor astfel de opinii în presa sau viaţa publică din România. Şi el ura, nu mai puţin decât Brejnev, socialismul cu faţă umană. Luând poziţie împotriva ocupaţiei externe, vorbea de fapt în interes propriu, fiind revoltat de precedentul care ar fi fost periculos şi pentru sine; nu se temea pentru independenţa poporului român, ci pentru poziţia sa

199

de despot. Şi prin atitudinea de atunci a reuşit să-şi consolideze poziţia pentru vreme îndelungată. * Așa cum am arătat în capitolul anterior, după reforma învăţământului din 1948, în anul patru de facultate, la vârsta de douăzeci şi unui de ani, am fost numit preparator la catedra care avea menirea să predea filosofia marxistă. M-am bucurat foarte mult de această numire. Sarcina se potrivea concepţiilor mele ideologice şi adeziunii politice, cariera universitară mă ispitea cu posibilitatea de a face ceea ce îmi plăcea cel mai mult: să citesc mult, să mă perfecţionez, să predau şi – în perspectivă – să produc ceva şi pe plan ştiinţific. După cum am mai amintit, la început catedra se numea de materialism dialectic şi istoric (denumirea de mai târziu a fost mai neutră: de filosofie). Materialismul dialectic reprezenta filosofia marxistă într-o accepţie mai restrânsă, în timp ce materialismul istoric reprezenta teoria socială marxistă. Din start catedra avea două atribuţii: pe de o parte trebuia ea să acopere cursurile obligatorii în programa tuturor facultăţilor şi secţiilor – care cuprindea atât materialismul dialectic, cât şi cel istoric, întinzându-se îndeobşte pe durata a două semestre –, iar pe de altă parte, asigura predarea aprofundată a acestor discipline la secţia de filosofie, pe durata a câte două, mai târziu a câte trei, semestre, precum şi a altor discipline din domeniul filosofiei şi sociologiei. Am participat la ambele activităţi. Am ţinut seminarii şi, destul de curând, cursuri de filosofie generală la diferite facultăţi, mai ales cu profil umanist şi de ştiinţe sociale (istorie, psihologie, filologie, drept), dar pe tărâmul învăţământului de specialitate m-am cantonat de la început pe predarea teoriei sociale. Am perceput

200

materialismul istoric şi l-am prezentat studenţilor ca pe o sociologie generală a marxismului. M-am considerat sociolog şi m-am perfecţionat ca atare. În această idee mi-am ales lecturile, studiind şi lucrările de istoria filosofiei şi filosofie sistemică necesare pentru cursurile de filosofie generală, însă nu mă interesau îndeaproape nici problemele ontologice legate de ştiinţele naturii şi nici cele de teoria cunoaşterii, fiind domenii în care nu am scris şi nu am publicat nimic. În marea lor majoritate, atât lucrările studiate, cât şi cele pe care le elaboram şi am început să le public, s-au axat pe teoria socială şi sociologie. După 1948 am renunţat la prima dintre cele trei discipline de bază pe care optasem să le studiez în anii de studenţie dinainte de 1948, care au fost psihologia, sociologia şi estetica, concentrându-mă asupra sociologiei, dar interesul meu pentru estetică nu s-a stins în ciuda faptului că o vreme a somnolat. Când mi s-a ivit posibilitatea – chiar în ultimul deceniu al vechiului regim – am predat estetica în limba maghiară, la secţia de filosofie. La aceeaşi secţie am predat, în limba română, materialismul istoric şi sociologia culturii. În ultimele două decenii (mai degrabă două şi jumătate) a carierei mele didactice active am fost eliberat de obligativitatea predării filosofiei generale la alte facultăţi şi secţii, participând doar la învăţământul de specialitate. Vicisitudinile învăţământului de filosofie-sociologie au o istorie aparte. După reforma din 1948, filosofia s-a păstrat ca secţie, alături de psiho-pedagogie, la noua Facultate de Istorie-Filosofie. Obiectivul principal al secţiei de filosofie era pregătirea profesorilor de filosofie pentru învăţământul mediu şi superior. Peste câţiva ani însă situaţia avea să se schimbe: în anii cincizeci – din păcate nu mai ştiu exact perioada –, la ordinul conducerii superioare de partid, la centrele universitare

201

din provincie (Cluj şi Iaşi) specializarea filosofie a fost desfiinţată, fiind menţinută doar la universitatea din capitală şi, tot la Bucureşti, la şcoala superioară de partid, care funcţiona pe lângă comitetul central, pentru perfecţionarea „activiştilor” şi funcţionarilor de partid. După reforma din 1948 sociologia – ca disciplină de sine stătătoare – a fost scoasă din programa universitară. Tot atunci au fost desfiinţate şi cele câteva institute de cercetare de la Bucureşti şi alte câteva centre din provincie (niciodată la Cluj) care înainte realizaseră studii importante de specialitate. În mod interesant, timp de un deceniu, unii sociologi ai şcolii de sociologie din Bucureşti – cei care nu ajunseseră în puşcării la finele anilor patruzeci-cincizeci – au avut totuşi posibilitatea de a efectua cercetări, dispersaţi în tot felul de alte instituţii, până în 1958, când au fost interzise toate tipurile de sociologie empirică. Următoarea modificare a fost adusă de schimbarea conducerii la vârful puterii de partid şi de stat. Ceauşescu, imediat după instalarea sa la putere, a vestit „deschiderea” care – nu pentru mult timp – a avut şi trăsături pozitive. A declarat – printre altele – că interzicerea sociologiei a fost o eroare şi că ea trebuie „repusă în drepturi”. La universitate a reînceput învăţământul sociologic, iar specializării în filosofie i s-au deschis noi posibilităţi. În 1966, pe vremea ministeriatului lui Miron Constantinescu26, la o consfătuire a catedrelor de ştiinţe sociale care a avut loc la Bucureşti, propuneam – după mulţi ani s-a permis să facă propuneri şi alţii decât cei din conducerea consfătuirii – ca şi la universitatea din Cluj să se reintroducă specializarea filosofie-sociologie. Ministrul învățământului a fost de acord şi la începutul anului universitar următor s-a şi pus în aplicare. Pe atunci şi filologia se desprinsese și se transformase 26

Miron Constantinescu era pe vremea a aceea ministrul învățământului.

202

într-o facultate de sine stătătoare. Astfel, se înfiinţase o facultate nouă sub numele de Istorie-Filosofie, în cadrul căreia funcţiona secţia de filosofie-sociologie, unde, în afară de disciplinele filosofice, se predau multe discipline sociologice (istoria sociologiei, metodologie, etc.). Începând din acel moment şi catedra noastră a devenit catedra de filosofie-sociologie. Psihologia era prezentă ca specializare separată în cadrul facultăţii. Acest succes avea să se dovedească efemer. Noul conducător de partid avea să-şi dea seama curând că cercetarea sociologică independentă şi empirică era incompatibilă cu autocraţia sa ideologică; nu a urmat o interdicţie formală, în schimb s-a redus din ce în ce spaţiul de mişcare al acestui domeniu. Facultatea de Sociologie înfiinţată la Bucureşti a fost din nou desfiinţată, iar din denumirea secţiei noastre de la Cluj a dispărut cuvântul sociologie; s-a desfiinţat şi psihologia ca secţie de sine stătătoare. În schimb, în anii trei şi patru ai secţiei de filosofie aveau să se înfiinţeze trei grupe de specializare, anume: filosofie, sociologie şi psihologie. Această specializare, deşi nu mai era menţionată pe diploma universitară, asigura într-o oarecare măsură supravieţuirea învăţământului de sociologie și a celui de psihologie. * În primii ani am avansat rapid în ierarhia didactică. Pe postul de preparator am rămas mai puţin de un an. Imediat după absolvire, la începutul anului 1949, am fost numit asistent universitar, iar în primăvara anului 1951, lector. Apoi urcarea mea pe „scara măgarilor” s-a încetinit; conferenţiar aveam să devin abia peste paisprezece ani, în 1962, la vârsta de 35 de ani, rangul de profesor universitar obţinându-l peste alţi cincisprezece ani, în 1977, când împlinisem deja 50 de ani.

203

Avansarea rapidă din primii ani se datora în mare măsură condiţiilor. Învăţământul din domeniul ideologic şi, în cadrul acestuia, învăţământul de filosofie nu abunda în „cadre” de încredere din punct de vedere politic care, în acelaşi timp, erau acceptabile din punct de vedere profesional. Eu eram membru de partid „vechi” (după cum povestisem mai sus, încă din 1945) şi nu existau obiecţii privind prestaţia mea profesională. M-au avansat repede în postul de lector ca să am dreptul de a ţine cursuri, catedra având nevoie de ele. În schimb, de la începutul anilor cincizeci, dosarul de cadre avea o pondere mai mare decât performanţa personală, iar eu datorită faptului că tata era farmacist, aveam origine mic-burgheză şi nici minoritatea mea dublă nu îmi influenţa pozitiv avansarea. În plus, tot pe la începutul anilor cincizeci, undeva „sus”, probabil la comitetul regional de partid, se pusese în discuţie şi intenţia de a fi îndepărtat din universitate. Nu fusesem anunţat oficial, aflând pe căi ocolite despre acest pericol abia când se renunţase la această propunere, dar şi despre faptul că cel care intervenise în favoarea mea fusese profesorul Daicoviciu. În concluzie: gradele didactice superioare aveam să le obţin mult mai greu decât pe cele inferioare. Câţiva dintre colegii mei m-au depăşit cu câţiva ani, unii pe merit, alţii, din punctul de vedere al performanţelor ştiinţifice – lucrări, publicaţii – rămăseseră mult în urma mea, dar stăteau mult mai bine la fişa de cadre. Adevărul este însă că aveam şi colegi, precum Sándor Tóth, care – din pricina manifestărilor care nu respectau linia – avansa şi mai greu decât mine, deşi din punct de vedere profesional ar fi meritat-o din plin. Însă şi eu, ca orice om supus greşelii, mă compar mai degrabă cu cei mai norocoşi decât cu cei aflaţi într-o situaţie mai dezavantajoasă.

204

* Armata a fost un interludiu neplăcut în cariera mea profesională. Am primit ordinul de încorporare în 1951, când eram deja lector universitar. Am fost repartizat pentru doi ani de stagiu militar în Oltenia, la Calafat. Răstimpul petrecut acolo mi s-a părut inimaginabil şi insuportabil de îndelungat. Lunile petrecute în cazarmă au constituit cea mai chinuitoare etapă, groapa de potenţial din viaţa mea de până atunci. Nu neapărat din cauza efortului fizic istovitor – cu care nu eram obişnuit – şi nici din cauza instrucţiei militare epuizante, pe care le-aş fi suportat cu stoicism de sportiv. Nici din pricina condiţiei de minoritar, pentru că nu pot afirma că aş fi suferit vreo discriminare, pe atunci nefiind la modă. Mă chinuia condiţia de aservire totală imprimată de instituţia totalitară a milităriei. Toţi ofiţerii şi subofiţerii se răsteau la soldat; tot timpul i se porunceşte, poate fi certat, insultat, toţi pot dispune de el, singurul său drept fiind acela de a se supune. Practic e desființat ca persoană care dispune de voinţă şi conştiinţă proprie. Cei mai răi nici nu erau ofiţerii, ci căprarii care se ocupau de pregătirea soldaţilor şi fruntaşii care profitau de situaţia lor nu numai pe terenul de exerciţiu, ci şi în afara lui. În majoritate erau flăcăi de la ţară, semi-analfabeţi, care se răzbunau cu desfătare pe noi, în majoritate intelectuali, pentru toate umilinţele îndurate cu un an în urmă, în timpul instrucţiei lor militare. După cum spuneam, din punctul de vedere al soldatului de rând, armata este o instituţie totală în înţeles sociologic, de unde nu ai cum să pleci acasă după ce trece ziua de muncă, ţinându-te subordonat zi şi noapte într-o stare de aservire totală, exact ca și la puşcărie. Ba, din anumite puncte de vedere, chiar într-o măsură mai mare: viaţa recrutului depinde de buna sau reaua voinţă a superiorului său, de

205

responsabilitatea sau lipsa de responsabilitate a acestuia, întrucât nu are dreptul să refuze executarea nici unui ordin, nici pe cele lipsite de sens sau care îl pot transforma într-o victimă inutilă pentru cauza pentru care a fost chemat sub arme. Sunt convins că, în linii mari, această descriere este valabilă pentru toate armatele bazate pe obligativitatea serviciului militar. Pe de altă parte este evident că organizarea armatei unui stat dictatorial – cum era cel în a cărui armată am fost încorporat – este şi mai inumană decât cea a unui stat democratic care cunoaşte şi respectă în principiu drepturile cetăţeneşti, întrucât soldatul este considerat o marionetă care poate fi sacrificată fără nici un scrupul în interesul binelui public real sau închipuit. Am citit multe lucrări de beletristică şi de specialitate despre cel de-al Doilea Război Mondial care relatează despre o trăsătură comună a comandamentelor armatelor hitleriste sau staliniste şi anume sacrificarea în masă, inutilă şi nemiloasă, a propriilor soldaţi. Cei care au citit best-sellerurile lui Sven Hassel, având ca tematică cel de-al Doilea Război Mondial, au aflat despre modelele de comportament de îngrozitoare cruzime care caracterizau armata germană – nu numai faţă de inamici, ci – e un lucru cunoscut – şi în rândurile proprii. De aici înţelegem de ce e nevoie ca într-un stat democratic, armata să fie ţinută sub un control civil regulat şi exigent şi subordonată organelor puterii supreme alese. (După ce scrisesem rândurile de mai sus a răbufnit în presa mondială scandalul prizonierilor irakieni torturaţi şi umiliţi într-un mod inuman de militarii americani. Sunt convins că aşa ceva s-a putut întâmpla sub jurisdicţia celei mai mari democraţii mondiale, din cauza factorului de inumanitate potenţial prezent în orice armată: militarul dresat că nu are voie în nici un caz să se împotrivească puterii depline a superiorului său, este

206

înclinat, atunci când i se iveşte ocazia, să-şi trăiască în modul cel mai oribil complexul de superioritate faţă de cei care îi sunt total aserviţi. La scurt timp am aflat despre un alt scandal: Der Spiegel publică un reportaj amplu, ilustrat, că într-o unitate a Bundeswehr-ului – armata germană democrată – recruţii sunt chinuiţi şi umiliţi în mod sistematic, cu ştirea comandanţilor. Militarismul este incompatibil cu democraţia, întrucât poartă posibilitatea abuzurilor.) Spre norocul meu am fost liberat relativ repede, după patru luni de armată: fiind găsit inapt din punct de vedere medical. Nu eram bolnav şi nici nu am simulat vreo boală, dar eram foarte slab şi în timpul lunilor petrecute la cazarmă am continuat să scad în greutate. Nu făceam greva foamei, tot timpul eram lihnit, mi-aş fi dorit să mă satur, dar mâncam foarte puţin, pentru că îmi era silă de hrana pe care ne-o dădeau. Şi culmea, nu atât de mâncarea în sine – deşi acasă mi se spunea că sunt mofturos, iar în 1951 hrana militarilor era, puţin spus mizerabilă –, ci de vasele slinoase şi mirosul insuportabil. Munca periodică la cantină făcea parte tot din corvezile soldaţilor şi cu aceste ocazii puteam să văd cum se fierbea mâncarea şi cum se spălau vasele murdare. După o astfel de experienţă nu mă mai puteam atinge zile întregi de porţia de mâncare, trăind doar cu pâine şi ceai (cu bromură) sau cafea surogat. Am slăbit atât de tare încât am scăzut sub limita regulamentară de greutate şi după controale repetate, medicul regimentului m-a reformat. În consecinţă, în ianuarie 1952 am fost trimis acasă şi am putut să-mi continui munca la universitate, dar cu asta situaţia mea militară nu s-a clarificat. Dar norocul mi-a mai surâs o dată: la câteva săptămâni după revenirea acasă s-a introdus ca studenţii – după modelul sovietic – să urmeze în timpul facultăţii cursuri de pregătire pentru

207

ofiţeri în rezervă. La aceste cursuri au fost înscrise şi cadrele didactice tinere care – la fel ca mine – nu îşi satisfăcuseră stagiul militar. Pregătirea a durat doi ani, în timpul anului universitar, o zi pe săptămână, urmam cursuri de teorie militară (în civil), iar vara am fost concentraţi la cazarmă, în uniformă militară, în primul an o lună, iar în al doilea an două luni. Oricum era o soluţie mult mai acceptabilă. Cele trei luni de viaţă de cazarmă erau mult mai suportabile decât stagiul militar de doi ani, ca să nu mai spun că studenţii şi cadrele didactice universitare tinere din subunitatea noastră nu au fost nici pe departe atât de umiliţi şi chinuiţi ca trupeţii. În vara lui 1952 am petrecut o lună într-o tabără de barăci de munte, de lângă Gilău, iar celelalte două, în vara lui 1953, într-o cazarmă din împrejurimile Ploieştiului. Nu pot spune că a fost o perioadă plăcută, însă a fost suportabilă. De aceeaşi poveste ţine şi faptul că, împreună cu colegii mei de facultate am fost repartizat la artileria antiaeriană, o armă care necesita un oarecare simţ tehnic, poate din raţiunea că filosofii în devenire aveau obiceiul să tragă salve în aer. Tehnica de luptă era formată din tunurile Rheinmetall, cu mânuire greoaie, rămase din Al Doilea Războiul Mondial, care, în caz de nevoie, nu ar fi afectat prea mult forţele aeriene, în schimb armata română avea deja dispozitive radar. În final am primit totuşi gradul de sublocotenent în rezervă, chiar dacă eram total lipsit de simţ tehnic şi nici pe tărâmul calculelor matematice necesare în artilerie nu excelam. Peste trei ani am fost convocat la o concentrare de două luni din care prima parte am petrecut-o la cazarma din Floreşti, iar cealaltă la o tabără de instrucţie de pe malul mării (Capul Midia), unde am înfruntat condiţiile spartane şi instrucţiile grele pe timp de noapte – e drept, în calitate de ofiţer – cu un moral ceva mai ridicat. O singură dată am

208

avut onoarea să comand o baterie de artilerie antiaeriană într-o instrucţie cu muniţie de luptă; spre norocul meu militarii ştiau ce aveau de făcut îndeplinind misiunea în ciuda neîndemânării mele. Atunci am fost înaintat la gradul de locotenent în rezervă şi cu asta cariera mea de militar a luat sfârşit. Nota bene: colegii mei români erau favorizaţi, fiind convocaţi de mai multe ori pe timp de vară, pentru ca apoi să fie avansaţi la gradele de locotenent major şi căpitan. Pe mine se pare că nu mă iubeau şi, slavă domnului, nu m-au mai convocat nedorind să fiu avansat. * După 1948 numărul membrilor de partid a început să crească în ritm alert, puterea în curs de consolidare exercitând o forţă de atracţie şi asupra cetăţenilor majoritari; astfel, componenţa aparatului de partid şi de stat s-a modificat substanţial şi în Transilvania. La începutul anilor cincizeci conducerea de partid a operat o acţiune de epurare generală; fiecare membru de partid fiind nevoit să treacă printr-o verificare în cadrul căreia dosarul şi comportamentul său erau analizate în amănunţime de comisiile înfiinţate în acest scop, cei găsiţi necorespunzători fiind etichetaţi drept „intruşi” şi excluşi din partid. Era o acţiune care periclita însă şi existenţa unei persoane, întrucât cei excluşi îşi pierdeau locul de muncă şi, în unele cazuri, chiar şi libertatea. Conta mult buna sau reaua voinţă a membrilor comisiei şi a celor din conducere, însă în unele cazuri verdictul sosea de la organele superioare. Deşi „originea socială“ nu ne avantaja, atât eu, cât şi Terike am reuşit să trecem prin filtrul verificării fiind prea puţin importanţi ca cineva să se lege de noi. În schimb, în jurul nostru a fulgerat şi a tunat.

209

Cea mai spectaculoasă cădere din preajma mea a fost cea a profesorului meu, Pavel Apostol. O personalitate publică bine cunoscută, redactor şef al organului local de partid Lupta Ardealului, apoi şeful catedrei de filosofie marxistă, şeful secţiei de filosofie de la filiala locală a Academiei Române, protagonist nelipsit de la toate evenimentele, una dintre figurile marcante ale „frontului ideologic“ clujean. După cum semnalam în capitolul anterior era un om extrem de talentat şi cu o pregătire temeinică, care îşi construise cariera cu multă ambiţie şi fără prea multe scrupule morale, stârnind adversitatea multora prin infatuarea sa şi – nu în ultimul rând – mascarea identităţii minoritare. A fost dat jos în mod spectaculos, într-o şedinţă publică din vara lui 1952. Brigada de execuţie alcătuită din funcţionari de partid de la centru venise de la Bucureşti. Nu i s-au reproşat greşelile omeneşti, l-au acuzat că era un duşman de clasă şi al poporului, care se infiltrase în partidul comunist pentru a-l submina, aducându-i-se şi alte învinuiri precum că ar fi fost spion şi agent imperialist. Cel mai cumplit era că nu a respins acuzaţiile, nu s-a apărat, ci, dimpotrivă – astăzi avem motive să presupunem că în urma unei lămuriri anterioare – a mărturisit cu solicitudine, în faţa tuturor, tot ce i se imputa. După toate acestea nimeni din cei prezenţi n-a mai putut să-i ia apărarea şi nici nu puteau fi invocate circumstanţe atenuante. Toţi vorbitorii au dat glas doar revoltei lor profunde, precum şi bucuriei că trădătorul fusese demascat. Disponibilitatea la cooperare nu avea să-l scutească pe Apostol de consecinţele grave care au urmat imediat după şedinţă: a fost arestat pe loc, escortat la puşcărie unde a stat ani în şir pentru...nimic. La vârsta de 25 de ani am urmărit nedumerit o aplicare ca la carte a formulei: „Revoluţia îşi mănâncă copiii”.

210

Eu n-am fost de faţă, întrucât îmi petreceam vara convocat la concentrarea militară din munţii Gilăului… spre norocul meu, pentru că în caz contrar, fiind unul dintre colegii săi cei mai apropiaţi, nu aş fi scăpat de tragerea la răspundere că nu observasem şi nu raportasem „acţiunile duşmănoase” ale şefului meu. Terike însă participase şi din relatarea Ei am aflat toate detaliile spectacolului acela care-ţi dădea fiori. Amănuntul cel mai uluitor şi de nedigerat a fost cel în care soţia lui Apostol, Doina Tudoran, a fost somată să ia poziţie, iar ea şi-a făcut autocritica arătând că orbită de iubire nu şi-a dat seama cu ce trădător josnic se căsătorise. A declarat că a doua zi avea să înainteze actele de divorţ, ceea ce a şi făcut. Apoi a dispărut din Cluj, nu am mai revăzut-o niciodată. Mai adaug câteva rânduri la cariera ulterioară a lui Pavel Apostol. După eliberarea sa nu s-a mai restabilit relaţia de colegialitate şi prietenie dintre noi, eu ţinându-mă departe de el, văzându-i personalitatea în alte nuanţe decât anterior. Nici nu a mai revenit la universitatea din Cluj, însă – după un răstimp scurt de aşteptare – a primit un post de profesor de filosofie la institutul politehnic din capitală. Şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, a redevenit un luptător util şi de încredere al „frontului ideologic”. Era sârguincios, publica mult şi – nici nu mai e cazul să precizez – scria cărţi şi studii de calitate, care – spre deosebire de alte publicaţii – vădeau cunoaşterea literaturii de specialitate occidentale contemporane, ceea ce, în acele timpuri, nu era puţin. Obstacolele morale nu constituiau nici pe mai departe o latură puternică a caracterului său, ceea ce i-a fost de ajutor în evoluţia ulterioară a carierei sale. Îmi amintesc foarte bine de unul din episoadele de mai târziu. La începutul regimului Ceauşescu s-au înfiinţat trei „academii” paralele menite să marginalizeze Academia

211

Română: Academia de Ştiinţe Medicale, Academia de Ştiinţe Agricole şi Academia de Ştiinţe Politice şi Sociale. La şedinţa de constituire a acesteia din urmă am participat şi eu, alături de mai mulţi colegi. (Câţiva colegi clujeni au devenit membri ai acestei „academii”, trei de la catedra noastră: Ernő Gáll, Nicolae Kallós şi Achim Mihu. Ion Aluaş şi cu mine, nu.) La şedinţa de constituire, lui Pavel Apostol i se distribuise rolul de a-l propune în funcţia de preşedinte de onoare al acestei academii pe secretarul general al partidului. Nu oricine putea primi o însărcinare atât de importantă… Iar Apostol şi-a îndeplinit rolul exemplar, nu s-a scumpit cu superlativele care ridicau în slăvi genialitatea şi performanţele ştiinţifice ale şefului lipsit de pregătirea de bază în domeniu. În semn de recunoaştere a serviciilor îndeplinite a fost lăsat să-şi cultive relaţiile externe create cu mare atenţie. Primea frecvent invitaţii de acolo, iar de aici i se elibera paşaportul fără probleme. Ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut în Germania şi în Franţa, dar nu ştiu cu ce se îndeletnicise până la moartea sa survenită la sfârşitul anilor şaptezeci, în urma unei crize cardiace. * După îndepărtarea lui Apostol conducerea catedrei clujene a fost preluată de Tudor Bugnariu. După cum amintisem anterior, pe parcursul celor câţiva ani de colaborare, am fost în relaţii excelente. Era un om extrem de corect, cu o foarte mare bunăvoinţă, nu i-a făcut rău nimănui, fiind stimat de toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape. Aderase la partidul comunist încă înainte de 1944, din convingere. Deşi era român get-beget, cultiva cu consecvenţă relaţiile cu maghiarii şi evreii, atitudinea lui democratică şi internaţionalistă corespunzând din toate punctele de vedere mentalităţilor

212

din primii ani. Auzisem, fireşte, obiecţii împotriva lui atât din partea română, cât şi din partea maghiară, nici unul dintre cele două naţionalisme nefiind satisfăcut cu atitudinea sa ponderată care căuta cu consecvenţă să menţină echilibrul. Prima lui soţie, decedată de timpuriu, fusese evreică (nu am cunoscut-o); în anii despre care povestesc era într-o relaţie sentimentală cu o prietenă bună de familie, care nu era pe gustul familiei sale şi nici a rudelor din marile familii româneşti. În 1957 a plecat la Bucureşti, devenind profesor la universitatea de acolo. O vreme a fost adjunct al ministrului învăţământului, apoi şeful catedrei de filosofie, de la universitatea din capitală. Mulţi ani – nu mai ţin minte exact perioada, dar aceasta nici nu importă din punctul de vedere al naraţiunii mele – a îndeplinit şi funcţia de decan al facultăţii de filosofie. Din câte sunt informat, s-a străduit să facă lucruri bune în toate poziţiile cheie pe care le-a îndeplinit. Adică s-a comportat ca un adept al marxismului luminat şi al „socialismului cu faţă umană” înainte ca aceste orientări să fi apărut în celelalte ţări, pentru că la noi, din păcate, nu au găsit niciodată o exprimare publică. Reprezentanţii naţionalismului românesc, oamenii de partid primitivi, cu orizont îngust, erau ostili faţă de profesorul Bugnariu, în timp ce subalternii săi inteligenţi, cu spirit reflexiv şi creator, ţineau la el, iar profesorul îi şi proteja în măsura posibilităţilor. În mod interesant, deşi era un intelectual erudit care citea mult şi era foarte informat, ţinea expuneri excelente, în schimb n-a publicat aproape nimic. Antum n-a publicat nici o carte şi doar arareori câteva articole şi studii, însă – chiar şi fără operă – a fost primit membru corespondent al Academiei Române, fapt care i-a consolidat poziţia. Totuşi scria: am avut posibilitatea să-i citesc câteva manuscrise dactilografiate care circulau în cercul său

213

de prieteni, copiate, ajungând şi la Cluj. Erau scrieri cu caracter memorialistic şi în acelaşi timp polemic referitoare la anii 1940 – 1944 şi cei imediat următori, orientate împotriva distorsionărilor istoriografice ale liniei ceauşiste, naționaliste. Îmi amintesc perfect că într-o astfel de scriere se ocupa de acţiunea de „salvare a evreilor clujeni” din anul 1944, demascând acţiunile umanitare inventate de Raoul Şorban, viitor membru proeminent al Partidului România Mare. La Bucureşti, Bugnariu s-a recăsătorit, de data aceasta mariajul său fiind pe placul familiei: soţia sa era Dorli, fiica unică a lui Lucian Blaga. În ultimii ani de viaţă, deja pensionar, i se ascultau sistematic telefoanele din cauza atitudinii anticeauşiste, era înconjurat de informatori racolaţi dintre colegii şi prietenii săi bucureşteni, fapt adeverit de documentele ieşite mai târziu la iveală. N-a mai apucat să vadă schimbarea de regim mult dorită decedând în 1988. După transferul profesorului Bugnariu, catedra de filosofie a Universităţii Victor Babeş a ajuns într-o situaţie deplorabilă, fără nici un profesor. Printre cadrele didactice nu erau nici conferenţiari. Aveam treizeci de ani, ocupam funcţia de lector universitar şi nu aveam nici titlul de doctor (ca de altfel nici unul dintre ceilalţi colegi). Deşi erau şi câţiva lectori români în catedră, alegerea de a deveni şef de catedră cu delegaţie, a căzut asupra mea. Nota bene: nu s-a organizat concurs şi nici alegeri, nu m-am desemnat eu şi nici nu s-a prezentat vreun contracandidat, pur şi simplu pentru că în acea perioadă regulile democraţiei nu erau în vigoare. Am fost numit pur şi simplu, fără măcar să fi fost întrebat. Eram, fireşte, membru de partid, ca de altfel toţi ceilalţi colegi din catedră, dar pe atunci nu îndeplineam nici o funcţie de partid. Cu un an înainte fusesem membru în biroul organizaţiei de bază, iar între anii 1954 – 1956,

214

secretar de partid al organizaţiei de bază al facultăţii de istorie-filosofie. De altfel, aceasta a fost şi cea mai înaltă funcţie de partid pe care am îndeplinit-o vreodată. În toamna lui 1956 am fost schimbat din funcţie şi apoi nu am mai fost ales în nici o funcţie de partid, fie ea membru în comitet sau birou, mai exact nu am fost selectat, dat fiind că toate alegerile erau dirijate de forurile superioare – evident – negăsindu-mă vrednic de o astfel de demnitate. (Totuşi, de dragul adevărului, trebuie să amintesc o excepţie. La finele anilor şaptezeci, timp de un an, am fost responsabil cu propaganda în comitetul de partid al facultăţii, la propunerea unui coleg român bine-poziţionat şi binevoitor care credea că-mi face un serviciu… Din păcate a fost un deserviciu, întrucât nici eu nu mă simţeam în largul meu în această postură şi nici organele superioare nu erau mulţumite. După aceea chiar niciodată nu am mai făcut parte din nici un organ ales.) În aceste condiţii se pune întrebarea cum de m-au delegat să fiu şef de catedră în 1947? Singura explicaţie plauzibilă este că în condiţiile modeste date din cadrul catedrei, aveam performanţele profesionale relativ potrivite. Deja scriam şi publicam sporadic şi, bănuiesc, că pentru universitate – luând în considerare şi propunerea profesorului Bugnariu – eram cel mai acceptabil angajat pentru preluarea interimară a acestei funcţii; organele de partid nu s-au împotrivit acestei numiri, chiar dacă nu le-a fost pe plac. Sub conducerea mea catedra asigura doar cursurile de filosofie generală pentru celelalte facultăţi, întrucât în acea perioadă nu exista pregătire la specializarea filosofie. Principala mea preocupare era ca aceste cursuri să se desfăşoare la un nivel profesional acceptabil şi să nu ne facem de râs cu texte primitive vădind, eventual, incompetenţa celor care predau această disciplină. Şi nu era simplu deloc, pentru că nu eu îmi alesesem colegii. Fără îndoială că în

215

colectivul catedrei exista un nucleu alcătuit din oameni inteligenţi şi sârguincioşi, dar mai erau şi câţiva colegi absolvenţi ai liceului la fără frecvenţă, care întâmpinau dificultăţi mari chiar şi cu pronunţarea numelor străine, ca să nu mai vorbesc de înţelegerea categoriilor filosofice. Cu aceştia am intrat repede în conflict fiind reclamat, de mai multe ori, organelor superioare pentru atitudinea mea nepartinică, de a nu sprijini cadrele tinere cu origine sănătoasă, motiv pentru care am fost mustrat. Unul dintre aceştia, a cărui avansare de la preparator la asistent într-adevăr o amânasem, avea să devină funcţionar de partid şi vă puteţi imagina cât de multă bunăvoinţă avea să manifeste faţă de mine. În aceeaşi perioadă am mai cumulat o funcţie: am fost numit – tot în locul profesorului Bugnariu – şeful secţiei de filosofie a filialei clujene a Academiei Române. Evident – îmi dădeam şi eu seama de acest fapt – era o soluţie de avarie: pur şi simplu nu găsiseră alta mai bună, care să fie acceptabilă atât din punct de vedere profesional, cât şi politic. Pregătirea de atunci, gradul universitar inferior şi nici vârsta tânără nu mă îndreptăţeau să ocup această funcţie. Din păcate am acceptat-o… De altfel nimeni nu-mi ceruse acordul, era de la sine înţeles că dacă mă numiseră, trebuia să-mi fac treaba. Mi-am şi făcut-o, mai mult prost decât bine; secţia nu a produs nici un rezultat ştiinţific considerabil (ceea ce nu se întâmplase nici înainte şi nici după aceea). De altfel gloria nu a durat prea mult; după vreun an şi jumătate, un coleg de al meu de la Bucureşti, la fel de tânăr, locvace şi cu relaţii foarte bune, a reuşit să mă înlăture din post. De menţionat că nici în calitatea de şef de catedră şi nici în cea de şef de secţie a filialei academiei nu beneficiam de drept de decizie în politica de cadre, adică în angajarea sau concedierea de personal, toate acestea fiind decise de

216

birourile de cadre fără a-mi cere părerea, chiar dacă formal necesitau semnătura mea. Am îndeplinit funcţia de şef de catedră timp de doi ani, până la unificarea din 1959, când s-a înfiinţat Universitatea Babeş-Bolyai. De atunci începând şi până la sfârşitul carierei mele active, nu aveam să îndeplinesc nici o funcţie de conducere, nefiind membru nici în senatul universităţii şi nici în consiliul de conducere al facultăţii, numele meu neintrând în discuţie pentru astfel de onoruri. Datele mele personale şi originea deveneau factori din ce în ce mai defavorizanţi. Aş fi putut contrabalansa această stare de fapt prin activitate politică, însă eu doream să ies în evidenţă cât mai puţin la şedinţele de partid şi de alt tip. Am rămas în continuare cadru didactic la disciplina sociologie marxistă, concentrându-mă asupra realizării profesionale, elaborării de lucrări ştiinţifice şi de cărţi. * Consider că e necesar să spun câteva cuvinte despre relaţiile mele cu conducătorii universităţii din acea perioadă. Este vorba de două personalităţi care au jucat roluri de neignorat în viaţa intelectuală a Clujului anilor cincizeci, şaizeci: Raluca Ripan, care a îndeplinit funcţia de rector al Universităţii Victor Babeş între anii 1952 – 1956 şi Constantin Daicoviciu care a îndeplinit aceeaşi funcţie până în 1968 (din 1959 fiind rectorul universităţii unificate, Babeş-Bolyai). Deşi difereau foarte mult unul de altul, aveau o trăsătură comună: amândoi îşi obţinuseră statutul profesional – la nivele din ce în ce mai ridicate – încă în timpul regimului anterior, nefiind creaturile noului regim. Pentru a face o comparaţie, la universitatea Bolyai lucrurile au stat diferit; posturile de rector şi prorector fiind ocupate de-a

217

lungul anilor de mai multe persoane care nu umblaseră niciodată la facultate – precum scriitorul autodidact István Nagy – ori, deşi posedau o diplomă universitară, fără vreun statut didactic sau ştiinţific anterior, au fost numiţi direct în funcţia de profesor universitar. Odată cu acceptarea funcţiei de conducere, atât Raluca Ripan, cât şi Constantin Daicoviciu încheiaseră un acord, un compromis cu noul regim, în urma căruia au beneficiat de avantaje personale – putere, prestigiu, un venit foarte ridicat – în schimbul cărora au slujit noul regim îndeplinind ordinele de la centru şi punând în aplicare linia politică. Totuşi, ambii proveneau din instituţie, erau reprezentanţii acesteia, nu au fost aduşi din afară şi plasaţi în fruntea ei. Ambii se străduiau, în măsura posibilităţilor, să păstreze şi să protejeze nivelul învăţământului şi al cercetării științifice din instituţie. Îndeplineau, mai ales în declaraţii, ceea ce le pretindea linia partidului, însă nu le era indiferent nivelul profesional al subalternilor, nici măsura în care aceştia reuşeau să asigure procesul de învăţământ şi de cercetare universitară. Vorbesc pro domo, asumându-mi dizgraţia celui care-i vede într-o lumină favorabilă, îmi exprim convingerea că atât bunăvoinţa şi simpatia de care mă bucuram în ochii doamnei Ripan, cât şi – chiar într-o măsură mai mare – a profesorului Daicoviciu, se datorau faptului că nu eram nici idiot, nici ignorant, prestaţia mea pe planul ştiinţelor sociale atingând un nivel care satisfăcea exigenţele ştiinţifice. Aş mai adăuga că nu sunt la fel de sigur dacă mi-ar fi arătat aceeaşi bunăvoinţă dacă aş fi fost chimist, respectiv istoric. Dar nefiind nici una şi nici alta, nu deranjam în niciun fel cercurile lor mai restrânse; în consecinţă se arătau mult mai disponibili să sprijine, pe planul filosofiei şi sociologiei, indivizi ca mine, decât pe alţii care nu se potriveau deloc mediului universitar.

218

Raluca Ripan era originară din Iaşi, dar a făcut carieră didactică şi ştiinţifică la universitatea clujeană. Deşi femeie, a obţinut printre primii din ţară gradul didactic de profesor universitar, mai târziu devenind prima femeie decan şi apoi, între 1952 – 1956, rector din România, precum şi prima femeie primită în Academia Română. Era un savant apreciat în domeniul chimiei, numele său fiind purtat şi astăzi de institutul de cercetări chimice din Cluj. Regimul comunist o distribuia în mod propagandistic şi în roluri care îi depăşeau competenţa. Îmi amintesc, de pildă, că odată reprezentase România, fără prea mult succes, la conferinţa de fizică atomică de la Geneva, iar o revistă elveţiană i-a publicat fotografia cu acest comentariu: „Cette dame ne trahira pas le secret de l’atome” (această doamnă nu va divulga secretul atomului). Prin ea, regimul politiza şi relaţiile ştiinţifice internaţionale. În timpul rectoratului ei nu am îndeplinit nici o funcţie de conducere, totuşi, m-a chemat de mai multe ori să-mi ceară opinia sau sfatul referitor la modalitatea în care s-ar putea îndeplini pretenţiile conducerii regionale de partid, în speţă ale tovarăşului Balogh, secretarul cu propaganda, în aşa fel încât să nu fie afectat prestigiul instituţiei. În continuare relatez o amintire mai comică în legătură cu ea. Se întâmpla prin 1969, când de mult timp nu mai era rector şi nu ne întâlnisem de mulţi ani. Participam la o conferinţă găzduită de sediul Academiei Române din Bucureşti. Doamna Ripan era prezentă în sală în timpul expunerii pe care am ţinut-o. În pauză m-a felicitat şi mi-a spus: „Cum se face că ne cunoaştem de vreo patruzeci de ani şi dumneata nu te-ai schimbat deloc?”. Aveam atunci patruzeci şi doi de ani şi doamna Ripan mă cunoştea de cel mult douăzeci... Profesorul Daicoviciu a fost rector între anii 1956 – 1968, după ce îndeplinise mai mulţi ani funcţia de decan al facultăţii de istorie-filosofie. S-a stins din

219

viaţă în 1973. Am respectat foarte mult vasta sa cultură şi mintea sa ageră. Iniţial fusese filolog, specializat în limbi clasice şi studiile din acest domeniu îl călăuziseră către istoria antică şi arheologie. Vorbea greaca antică şi latina la nivel colocvial, vorbea curent germana, italiana şi franceza, precum şi maghiara. Şi dacă tot am amintit acest lucru, să menţionez şi faptul că dialogul dintre noi se desfăşura după un tipic bazat pe politeţea reciprocă: el mi se adresa ungureşte, iar eu îi răspundeam româneşte (bancurile picante prefera să le spună în limba maghiară). S-a întâmplat de câteva ori – cu prilejul deplasărilor la Bucureşti – să-mi spună să vorbim ungureşte, nedorind ca ăştia să înţeleagă ce aveam să ne spunem, dat fiind că deseori făcea remarci acide privind oficialităţile cu care avea de-a face. Ba odată m-a pus într-o situaţie foarte neplăcută, după ce mă chemase şi mă prezentase ceremonios ministrului, în prezenţa acestuia, mi-a spus în limba maghiară că în viaţa sa nu văzuse un ministru mai tâmpit. Înainte de a continua declar că, după opinia mea, nu e voie să judecăm oamenii numai după experienţa proprie, a modului în care se manifestă faţă de noi. Dacă cineva, în anumite condiții, s-a dovedit de treabă faţă de mine, se poate prea bine ca faţă de alţii să nu fi fost la fel. Nu toată lumea îl simpatiza pe profesorul Daicoviciu şi sunt încredinţat că a stârnit destule critici şi adversităţi. Nu doresc să intru în detaliile unei dispute privind opera sa istoriografică sau teoria continuităţii. Ştiu foarte bine că era un oportunist şi înclinat spre demagogie, fiind capabil să afirme, cu mult patos, în public, lucruri care cu siguranţă nu coincideau cu convingerile sale intime. Era vanitos, îşi savura puterea şi prestigiul şi reacţiona urât la lipsa de respect reală sau imaginară împotriva persoanei sale. Însă nu ştiu să fi făcut vreodată rău cu bună ştiinţă; dimpotrivă, ajuta peste tot unde putea.

220

Era un om jovial, îi plăcea să mănânce bine şi să tăifăsuiască în mod plăcut. Pe vremea aceea prânzeam sau cinam, destul de des, la restaurantul Casei Universitarilor, împreună cu Terike. S-a întâmplat nu o dată să intre şi, observându-ne, să nu se aşeze la masa rezervată pentru el, ci la masa noastră. Altădată, fiind membru într-o comisie de diplomă la Facultatea de Istorie-Filologie, prezidată de el, după o zi întreagă de examinare, m-a dus să cinez la o grădină de vară de pe malul Someşului. Îi plăcea foarte mult bucătăria lui Darvas: grătarul, castraveţii muraţi şi prăjitura vargabéles27. Dacă mă invita cu vreo treabă la biroul său, de obicei, la plecare îmi punea la dispoziţie şoferul şi maşina de serviciu să mă ducă acasă. Ba, s-a întâmplat de mai multe ori ca, întâlnindu-ne pe stradă cu Terike, să ne întrebe încotro ne ducem şi dacă ne grăbim şi să ne propună să ne ducem cu maşina lui spunându-ne că tocmai nu avea nevoie de ea; degeaba îi explicam că nu avem nevoie, că el tot îl chema pe şoferul care era mereu în preajma sa. Aceste gesturi depăşeau cu mult modul obişnuit de comportament ale potentaţilor cu subalternii săi. Uneori gesturile sale amicale erau însoţite de accente cinice. Nişte buni prieteni de-ai noştri locuiau în preajma bisericii minoriţilor – în apropierea institutului de arheologie şi a locuinţei sale – şi ne petreceam adesea serile la ei. Odată, ducându-ne către casă, după miezul unei nopţi de vară, l-am întâlnit pe profesorul Daicoviciu care se întorcea de la restaurantul Continental. După saluturile prietenoase mi s-a adresat pe un ton sever: „Nu ţi-e ruşine să te plimbi şi la ora asta tot cu nevasta?“. După ce această scenă s-a repetat de mai multe ori, mi-a declarat că nu-şi imaginase despre mine că sunt un om atât de...neserios. El însă, nicăieri nu își ducea soţia. 27

Specialitate transilvană din paste, brânză de vaci îndulcită, cu stafide si ou, preparată ca o budincă.

221

În timpul rectoratului său am devenit şef de catedră şi de secţie la institutul academiei. Mă considera un colaborator şi pretindea să fiu prezent, să particip la soluţionarea treburilor universităţii. Între anii 1957 – 1959 m-a luat de mai multe ori cu el la Bucureşti, la şedinţele de la minister, la cele organizate de organele de partid sau la consfătuiri la care nu aş fi avut ce căuta, neocupând o funcţie corespunzătoare. M-a invitat de mai multe ori la Institutul de Istorie ca să ţin expuneri în cadrul „învăţământului de partid“, explicând că doreşte să asigure un conţinut mai consistent acestor activităţi obligatorii. Recunosc, am făcut şi muncă de negru pentru el, scriind de mai multe ori, la rugămintea sa, discursurile de inaugurare a noului an universitar. Pentru mine era un exerciţiu de stil amuzant. Utilizam întorsăturile de frază preferate şi ticurile sale verbale – „eu, în calitate de vechi dascăl care nutreşte sentimente paterne faţă de toţi studenţii săi” – împănate, fireşte, dar nu foarte tare, cu sloganele politice actuale, tot în maniera sa patetică. Întotdeauna le dădea citire cu glas sonor şi toată lumea era satisfăcută. Niciodată însă, în chestiunile serioase, nu pretindea muncă de negru. În 1957 a apărut pentru prima oară numele meu pe coperta unei cărţi. Era vorba de Monografia Universităţii Victor Babeş, o lucrare colectivă – materialele referitoare la fiecare facultate fiind elaborate de câte o persoană – eu fiind însărcinat cu organizarea muncii şi redactarea ei. Am îndeplinit această sarcină străduindu-mă să dau maximum în condiţiile date. Conducerea universităţii ar fi putut, fără nicio problemă, să amintească numele meu doar printre colaboratori, dar nu a fost aşa: pe coperta cărţii figurează trei nume: rectorul Constantin Daicoviciu, prorectorul Al. Roşca şi al meu, care atunci eram doar lector. Mi s-a

222

acordat şi un premiu, ceea ce nu era un fapt secundar, dar mult mai important a fost pentru mine cinstea de a fi recunoscut drept partener. Numele meu a mai figurat şi pe alte publicaţii ale universităţii, asupra cărora nu mă opresc aici. Am mai pomenit că Daicoviciu mă apărase atunci când se dorise înlăturarea mea din universitate din cauza originii mele mic-burgheze. În 1962, când de mult încetasem să mai fiu şef de catedră, avea să mă ajute şi mai mult făcând diligenţe să fiu avansat conferențiar, în ciuda referatului negativ al serviciului de cadre de la judeţ care invoca tot originea mea nesănătoasă. Ba mai mult, mi-a adus personal de la Bucureşti documentul de numire în funcţie şi mi l-a înmânat triumfător. După el fotoliul de rector a fost ocupat de istoricul Ştefan Pascu, un colaborator mai tânăr şi foarte ambiţios al lui Daicoviciu, am putea spune că, într-o oarecare măsură, era chiar creaţia lui Daicoviciu. În anii cincizeci, în vremurile cele mai vitrege, fusese dat afară din universitate, din motive de dosar şi Daicoviciu a intervenit ca să fie reprimit. Pe vremea rectoratului său l-a sprijinit să avanseze până în poziţia de decan al facultăţii de istorie. Câtă vreme Daicoviciu a fost la putere, Pascu i-a fost foarte loial, ca celui care, după cum spunea, i-a fost magistru şi mentor. După ce e ajuns la putere şi-a schimbat radical comportamentul, delimitându-se de protectorul său şi marginalizându-l, astfel încât Daicoviciu şi-a pierdut orice influenţă în universitate. Aici se cuvine să amintim că noul rector s-a pus cu toată energia în slujba istoriografiei naţionaliste pretinse de Ceauşescu, fiind colaborator şi amic intim al generalului Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului. Din 1974 a devenit şeful secţiei de istorie a Academiei Române, un adevărat şef al istoriografiei româneşti. Vizavi de această atitudine, bătrânul domn, în ultimul

223

său an de viaţă – de pe tuşă – a efectuat o auto-analiză, trăgând concluziile; ţin minte un articol în care îndemna la prudenţă, să nu ne facem de râs afirmând lucruri contrazise flagrant de fapte. Nici nu e cazul să mai precizez că aceste „atenţionări” fără exemple concrete au rămas strigăte în deşert, nestârnind niciun ecou. Noul rector mă cunoştea foarte bine din anii anteriori, însă neavând nevoie de mine, în noua calitate, nici nu mă lua în seamă, abia dacă schimba câteva cuvinte cu mine. Pe tot parcursul rectoratului său avansarea mea nici nu putea intra în discuţie. Începând din acea perioadă nu am mai ajuns niciodată în preajma şefilor din conducerea universităţii. * După cum se ştie, universitatea de sine stătătoare Bolyai – care luase naştere în contextul compromisurilor încheiate imediat după 1945 – a fost desfiinţată, respectiv unificată cu universitatea românească, înfiinţându-se actuala Universitate Babeş-Bolyai. Acest eveniment a fost analizat de mulţi, mult mai competenţi decât mine, eu neavând de adăugat nimic esenţial la cele deja cunoscute, motiv pentru care nu am să intru în detalii. Am participat şi eu la faimoasele adunări generale de la Casa Universitarilor, prezidate de Ceauşescu, venit la Cluj în calitate de reprezentant personal al lui GheorghiuDej, ascultând cu atenţie, fără a mă manifesta într-un fel sau altul. Odată cu unificarea s-a încheiat şi mandatul meu de şef de catedră cu delegaţie, şeful catedrei de filosofie de la noua universitate unită devenind colegul meu de la Bolyai, Nicolae Kallós. El era un cadru mai bun, omul mai competent şi mai de încredere, atât în ochii organelor de partid centrale, cât şi ai celor locale.

224

Privind retrospectiv pot afirma că această soluţie era mai favorabilă şi pentru mine. Începând din momentul respectiv nu am mai îndeplinit nici o funcţie de conducere şi nici o demnitate în cadrul universităţii, ceea ce ma scutit de compromisuri. De atunci nu am mai fost nevoit să răspund decât pentru mine însumi şi m-am putut concentra asupra lucrările şi publicaţiile mele. Trebuie să menţionez că relaţia bună anterioară pe care o avusesem cu Nicolae Kallós avea să se aprofundeze şi să se transforme în relaţii de coautorat şi prietenie. Sferele de preocupare, abordările şi stilurile noastre de muncă foarte asemănătoare ne-au înlesnit comunicarea şi au consolidat relaţia dintre noi. Şi totuşi nu eram de acord cu el în toate problemele. Disponibilitatea sa către compromisurile de diverse genuri mi se părea şi mi se pare şi acum exagerată. Acest reproş se referă mai ales la ultimii ani ai regimului Ceauşescu, perioadă în care nici nu mai era şef de catedră. Dar consider necesar să declar că noi, colegii săi, eram într-un anume fel beneficiarii recunoaşterii de care se bucura, a poziţiei politice favorabile în care se afla, toate acestea asigurându-ne o oarecare protecţie. Nu a obligat niciodată pe nimeni să adopte acelaşi comportament cu al său, având fiecare, deci şi eu, posibilitatea de a ne manifesta mai reticent, respectiv de a nu ne manifesta deloc. Faptul că în sânul catedrei domnea o atmosferă bună, orientată spre muncă şi eficienţă, era fără nicio îndoială meritul său. Datorită comportamentului său de evitare a conflictelor şi disponibilităţii de a ajuta pe toată lumea, s-a bucurat de un respect unanim din partea colegilor. Cunosc foarte puţine colective de muncă din universitate care să fi funcţionat atâţia ani fără tensiuni, intrigi sau ostilităţi, aşa cum s-a întâmplat în catedra noastră. De altfel, catedra avea o compoziţie eterogenă. De la început s-a format un nucleu alcătuit din cinci-şase

225

persoane talentate şi sârguincioase, fiecare dintre ele aprofundând domeniul ales, mai larg sau mai îngust, iar şeful de catedră juca rolul unui primus intre pares, fără a-şi impune puterea. Acestui nucleu i s-a alăturat un grup adus prin ordin, repartizat, în realitate nepotrivit acestui mediu, format din cei care nu prea erau capabili de altceva decât să-şi ţină cursul din oficiu în faţa studenţilor. Mai târziu catedra s-a lărgit cu tineri noi, de data aceasta absolvenţii noştri cei mai valoroşi care aveau să devină cadre didactice şi publicişti din cei mai apreciaţi. Printre aceştia s-a numărat şi Andrei Marga, fost rector şi azi preşedinte al Universităţii Babeş-Bolyai. E drept că după 1989 aveau să se găsească şi câţiva colegi care vorbesc şi scriu de parcă nu ar fi aparţinut de aceeaşi catedră marxistă ca şi noi, ca şi când niciodată nu şi-ar fi asumat predarea ideologiei marxiste. * La sfârşitul anilor cincizeci şi în anii şaizeci scriam şi publicam tot mai mult datorită condiţiilor mai favorabile create de „deschiderea” ambiguă de la sfârşitul regimului Gheorghiu-Dej şi începutul regimului Ceauşescu. Totuşi, o lucrare de mai mare anvergură, în care investisem multă muncă, nu a văzut niciodată lumina tiparului. E vorba de teza pentru obţinerea candidaturii în ştiinţe – titulatură care avea să fie schimbată oficial în cea de doctor. Am început să lucrez la ea în anii o mie nouă sute cincizeci şi şapte – cincizeci şi opt – după cum am amintit deja, sub conducerea profesorului Bugnariu, susţinând-o în 1962 la Universitatea din Bucureşti, eu fiind primul doctor dintre membrii catedrei de la Cluj. Tema o alesesem sub influenţa congresului XX şi în spiritul acestuia: rolul maselor în făurirea istoriei. Teza era orientată împotriva aşa-zisului cult al

226

personalităţii, dezvoltând ideea că mersul schimbărilor sociale este decis de masele oamenilor simpli şi nu de calităţile personale ale conducătorilor carismatici sau de directivele trasate de ele în mod autocrat, de cele mai multe ori supraapreciate. Luarea de poziţie împotriva cultului personalităţii era o exprimare a concepţiilor democratice ale vremii, pentru mine fiind un lucru de la sine înţeles, luând în considerare faptul că nici până atunci convingerile mele marxiste nu se asociaseră niciodată cu venerarea conducătorilor de partid, ci, dimpotrivă, o excludeau, îndemnându-mă la o atitudine critică faţă de ei. Fireşte, lucrarea mea a fost elaborată în cadrul teoriei sociale marxiste şi opera cu instrumentarul noţiunilor ei având drept scop demonstrarea faptului că şi într-un astfel de cadru se poate găsi formula de organizare socială care să prevaleze dictaturii personale. În lucrare figura şi ideea – inspirată de noua viziunea istoriografică sociologizantă, de sorginte franceză – că ştiinţele sociale trebuie să acorde o atenţie mai mare condiţiilor de viaţă cotidiene al oamenilor decât şirului de evenimente politice, legate de activităţile personalităţilor marcante, întrucât activitatea permanentă a oamenilor obişnuiţi determină schimbările pe termen lung ale structurilor sociale. În acelaşi timp, lucrarea conţinea şi idei care astăzi sunt naive şi desuete, însă în condiţiile date era un demers care vădea dorinţa de îndreptare. Am obţinut titlul ştiinţific pentru această teză, dar nu am reuşit s-o public, întrucât Editura Ştiinţifică a refuzat s-o tipărească în urma unui referat negativ scris de un activist de partid din Bucureşti. La început am fost dezamăgit, dar apoi am înţeles repede că această lucrare nu se potrivea deloc cu renaşterea cultului personalităţii aflată în curs. În anii şaizeci au sporit posibilităţile de publicare îmblânzindu-se şi cenzura, mai exact controlul de partid la care erau supuse lucrările înainte de a fi trimise la

227

tipar. Acest control viza mai degrabă ceea ce nu putea apărea – funcţionând ca o listă a subiectelor tabu – decât ceea ce ar fi trebuit să apară. Sfera temelor devenea tot mai largă şi modul de abordare din ce în ce mai variat. Puteam accede pe diverse căi la tot mai multe cărţi de specialitate din occident, fiindu-ne permis să le utilizăm şi să relatăm despre ele. De pildă, mai mulţi ani la rând, apărea în mod regulat Revista de referate şi recenzii, eu fiind unul dintre colaboratorii săi sârguincioşi. Scrierile mele apăreau adesea în revista Korunk şi uneori în Utunk unde, alături de câteva scrieri de sociologie şi politică, îmi potoleam setea de estetică publicând critică teatrală şi recenziile unor cărţi de beletristică (occidentală). În această perioadă a început colaborarea cu Nicolae Kallós, cu care am scris şi am publicat împreună mai multe studii, câteva broşuri cu subiecte bine alese, precum cea despre Fericire, care deşi a fost pregătită cu intenţiile cele mai cinstite, a alunecat într-o direcţie nepotrivită, dobândind accente apologetice. O altă carte comună, Axiologia şi etica, apărută în 1968 la Editura Ştiinţifică în limba română, în 1970 avea să apară la aceeaşi editură şi în limba maghiară, în traducerea autorilor. Această lucrare s-a născut sub semnul marxismului auto-inovator, dezvoltând o ramură a filosofiei – teoria valorilor – a cărei legitimitate nu fusese recunoscută în concepţia dogmatică predominantă. A fost primul experiment axiologic apărut în România după cel de-al Doilea Război Mondial urmat apoi de mai multe lucrări cu subiect asemănător. Cartea s-a bucurat de o primire favorabilă aducându-le autorilor şi o recunoaştere oficială. Spre marea noastră uimire – e drept, după patru ani, în 1972 – am obţinut pentru ea Premiul Academiei pe anul 1968 care, alături de recunoaşterea morală, a adus şi un premiu în bani – substanţial pentru anii aceia – de zece mii de lei. Aceasta a fost cea mai mare distincţie –

228

mai exact unica – pe care am obţinut-o vreodată pentru activitatea profesională. * În anii şaizeci am fost de două ori în Uniunea Sovietică, evenimente despre care am să relatez pe scurt. Prima oară, în 1961, am participat la o excursie de grup care a durat două săptămâni. Pe atunci se organizau trenuri ale prieteniei către marea ţară prietenă. Într-un astfel de tren, finanţat de conducerea universităţii – din fondul de premii –, s-a îmbarcat un grup numeros de cadre didactice la care s-au alăturat mai mulţi scriitori şi ziarişti clujeni români şi maghiari. Îmi amintesc de o coincidenţă interesantă: exact în ziua în care am trecut graniţa s-a anunţat prima călătorie reuşită în Cosmos, efectuată de Gagarin. Nu era vorba de un bluf, ci de un succes important al ştiinţei şi tehnologiei sovietice, o adevărată provocare pentru occident, stimulându-l să-şi recupereze handicapul din domeniu. Totuşi, a fost şi o oarecare dezinformare la mijloc privitoare la data lansării; ulterior avea să se dovedească – cel puţin potrivit agenţiilor străine de ştiri – că în realitate evenimentul ar fi avut loc cu o zi înaintea celei anunţate de oficialităţile sovietice, vestea evenimentului fiind difuzată în lumea largă doar după ce se încheiase cu succes. Am vizitat trei oraşe: Kiev, Moscova şi Leningrad. În capitala Ucrainei am avut timp să facem doar o tură, în schimb în cele două metropole am petrecut mai multe zile şi cred că nimeni nu a regretat. Drumul cu trenul a fost lung, dar confortabil, pentru că după ce am trecut graniţa ni s-au asigurat vagoane de dormit. Prima impresie a fost destul de bizară, întrucât după trecerea Prutului trenul nostru a fost întâmpinat de o fanfară alcătuită, după impresia mea, mai degrabă

229

dintr-o adunătură de vagabonzi decât din muzicanţi profesionişti; erau îmbrăcaţi în pufoaice vechi şi peticite, încinse cu sfoară în loc de curea. În continuare însă nu am mai constatat astfel de manifestări ale mizeriei, trecătorii de pe străzile marilor oraşe fiind îmbrăcaţi mai îngrijit, mulţi dintre ei purtând căciuli de blană elegante care mie mi se păreau şi foarte scumpe. În toate oraşele am fost cazaţi la hoteluri bune, la Leningrad de-a dreptul într-un hotel de lux, amplasat în centru, istoricul hotel Astoria, unde Hitler ar fi dorit să-şi celebreze victoria în cazul în care ar fi reuşit să spargă blocada. Şi mâncarea din restaurante era excelentă, ceea ce ne-a surprins, comparativ cu starea de fapt de acasă. În schimb nu am aflat nimic despre viaţa de zi cu zi a populaţiei, nu am ajuns în contact cu trecătorii fiind transportaţi peste tot cu autobuzele şi având un orar foarte încărcat. Am vizitat în mod obligatoriu monumentele legate de marea revoluţie, am stat la rând în Piaţa Roşie, la mausoleul lui Lenin, ne-au dus să vedem Kremlinul, ne-au prezentat Universitatea Lomonosov şi împrejurimile ei. Ghidul nostru, o femeie drăguță şi amabilă, ţinea peste tot câte o lecţie lungă în ciuda faptului că o informasem că ştiam despre ce era vorba. Ne-au dus însă şi la câteva muzee renumite, la Moscova la Galeria Tretiakov şi Muzeul Puşkin, iar la Petersburg la Ermitaj. A fost prima mea întâlnire cu marile colecţii de artă ale lumii. Mai exact o degustare care mi-a stârnit interesul, întrucât grupul nostru era mânat în ritm alert prin sălile muzeelor, neavând posibilitatea să ne oprim şi să adăstăm, pentru plăcerea noastră, în faţa vreunei capodopere. A doua oară am ajuns în URSS în 1966, când ministerul învăţământului a organizat o călătorie de studii de o lună pentru un grup mai mare, alcătuit din cadre didactice tinere din mai multe domenii, inclusiv medici şi ingineri de la mai multe universităţi din ţară.

230

Eram trei clujeni: doi colegi români și cu mine. Grupul nefiind delegaţie, nu avea conducător. Am călătorit împreună până la Moscova şi de acolo fiecare şi-a văzut de propriul program. Am petrecut o săptămână la Leningrad oprindu-mă şi la Moscova la plecare şi la venire, în total două săptămâni. Celelalte zile le-am petrecut în tren, călătorind încoace şi încolo. M-au cazat la un hotel dintr-un cartier de locuinţe de unde făceam o oră cu autobuzul până în centru, în condiţii surprinzător de civilizate. M-a uimit modul disciplinat în care lumea aştepta autobuzul, stând la rând în staţii, fără să se îmbulzească sau să se înghiontească. Staţiile de metrou erau într-adevăr frumoase şi curate, iar metroul era un mijloc de transport confortabil cu care puteai să ajungi peste tot. De masă trebuia să mă îngrijesc singur, diurna permiţându-mi să mănânc în bistrouri sau restaurante ieftine, să-mi cumpăr pâine şi mezeluri pentru cină. Din nou precizez că nu am intrat deloc în legătură cu populaţia, nu aveam nici un fel de cunoştinţe pe care să le fi putut vizita, aşa că nu am intrat în casa sau locuinţa nimănui. În aceste condiţii nu mi-am putut face vreo idee despre modul şi condiţiile de viaţă ale oamenilor. Atât la Universitatea din Moscova, cât şi la cea de la Leningrad aveam câte un contact profesional cu care luasem legătura încă de acasă; la Moscova un profesor de psihologie socială al cărui nume nu mi-l mai amintesc (fusese la Cluj cu un an înainte şi aşa am ne-am cunoscut), iar la Leningrad, un anume Iadov, care studia sociologia şi se afla atunci în ascendenţă. Ambii m-au primit de două ori în biroul lor de la facultate, discuţiile de câte o oră decurgând destul de greoi din cauza dificultăţilor de limbă. Nici unul nu s-a arătat dornic să intre în relaţii mai apropiate cu un străin. Până la urmă aceste întâlniri nu s-au dovedit profitabile în afara unui singur fapt. Colegul moscovit mi-a făcut rost de o

231

legitimaţie de intrare la sectorul rezervat cercetătorilor de la biblioteca Lenin, unde îmi petreceam în fiecare zi înainte de masă câteva ore bune, pentru că instituţia era aprovizionată cu literatura occidentală de ultimă oră din domeniul filosofiei şi ştiinţelor sociale, aşa că aveam suficient de mult de studiat, iar fiind în posesia legitimaţiei speciale, mi se aducea orice doream. După amiaza cutreieram oraşul, mai ales muzeele, pe care de data aceasta – nefiind zorit de nimeni – puteam să le vizitez în ritmul meu, poposind acolo unde aveam chef. Muzeul Puşkin, cu renumita sa colecţie de artă occidentală s-a dovedit o adevărată revelaţie pentru mine. Acolo am făcut cunoştinţă directă cu impresionismul francez, mai ales cu seria de capodopere ale lui Claude Monet. În timpul petrecut la Moscova am mai avut parte de trei evenimente culturale memorabile; hotelul în care locuiam avea un oficiu de deservire a străinilor, prin intermediul căruia am obţinut bilete la trei spectacole de neuitat: un spectacol de operă la Balşoi Teatr şi două concerte în Sala Ceaikovski. La operă am văzut un spectacol vijelios cu Le sacre du printemps, de Stravinsky, o noutate la vremea respectivă, întrucât creaţiile compozitorului rus din exil fuseseră interzise decenii la rând pe scenele patriei sale, spectacolul de atunci fiind un semn al dezgheţului hruşciovian. La sala de concerte am prins câte un concert cu David Oistrah şi Sviatoslav Richter, ambele oferindu-mi impresii de neuitat, care aveau să se reînnoiască peste ani, întrucât am avut posibilitatea să-i ascult şi să-i văd pe ambii mari artişti încă de două ori cu prilejul turneelor efectuate la Cluj. La Leningrad nu am lucrat nici la bibliotecă şi nu am avut parte nici de impresii muzicale. Cutreieram oraşul pe jos, ca un turist singuratic dornic de a-l cunoaşte. Descoperirea cea mai importantă a fost Ermitajul. Timp de o săptămână încheiată petreceam

232

acolo câteva ore în aşa fel încât, după o privire generală aruncată ansamblului, am aprofundat pe îndelete câte un sector care prezenta comorile de artă ale unei epoci, ţări sau continent. În concluzie, timpul petrecut în Rusia nu-l consider deloc o pierdere de vreme, deşi am îndurat greu singurătatea şi m-am simţit uşurat când s-a încheiat stagiul de o lună. Pentru a-mi împărtăşi impresiile cu cei dragi, curând – în 1968, dacă nu mă înşel – le-am înscris pe Terike şi pe Marika într-o excursie de grup de două săptămâni care a urmat acelaşi traseu pe care-l parcursesem şi eu cu ocazia primei vizite, lărgit cu un popas suplimentar de două zile la Riga. După aceea nici unul dintre noi nu a mai fost în Rusia. De-a lungul vieţii am intrat într-o relaţie personală cu o singură persoană din conducerea superioară de partid, Miron Constantinescu, în a doua jumătate a anilor şaizeci. Am fost o singură dată în sediul comitetului central din capitală, unde ne invitase împreună cu Nicolae Kallós, în ziua în care ni se înmânase premiul Academiei. Miron Constantinescu28 absolvise acelaşi liceu cu mine, la Arad, dar cu un deceniu înaintea mea. El habar nu avea de acest lucru şi nici eu nu l-am adus în discuţie. De altfel, n-am discutat decât de vreo patru-cinci ori, de fiecare dată pe teme profesionale, cu prilejul unor manifestări ştiinţifice. Încă din tinereţe avusese o orientare de stânga, intrând în legătură cu partidul comunist în anii de dinainte de război, după 1944 devenind membru în biroul politic. În acelaşi timp era un sociolog calificat, membru al Şcolii de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti, participant la programele de cercetare rurală. Şcoala lui Gusti nu fusese unitară din punct de vedere politic şi ideologic, unii dintre membri săi marcanţi manifestând simpatii de extremă dreapta – legionare – sau şi mai mult de atât, 28

Născut la Chișinău în 1917, dar după unirea Basarabiei cu România familia sa s-a mutat la Arad.

233

însă avea şi o aripă de stânga, social-democrată (Henri H. Stahl) şi comunistă. Pe mine m-a impresionat în mod plăcut faptul că Miron Constantinescu se delimitase în mod foarte clar de colegii săi de extremă dreapta, chiar şi atunci – în a doua jumătate a anilor şaizeci – când legionarismul devenise un păcat scuzabil, iar atitudinea naţionalistă o virtute. Bunăvoinţa manifestată faţă de mine avea legătură cu această poziţie. Cariera sa postbelică a fost destul de sinuoasă. În calitate de membru al biroului politic, luase parte la exercitarea puterii la cel mai înalt nivel. În aceste condiţii e evident că purta o parte din responsabilitatea colectivă pentru tot ce s-a votat, tot ce s-a aprobat, participând activ în toate acţiunile ordonate de acest înalt organ de conducere; dacă nu ar fi făcut toate acestea ar fi fost eliminat în scurt timp. Însă după Congresul XX şi raportul secret hurşciovian, şi-a schimbat atitudinea, ceea ce a dus şi la schimbarea situaţiei sale. Se număra printre puţinii din cercul cel mai de sus, care – în frunte cu Iosif Chişinevschi, secretarul de până atunci cu propaganda – au încercat să pună la cale unele schimbări în conducerea de partid şi de stat. Despre Chişinevschi ştiu doar că anterior fusese un stalinist învederat, despre care nu se poate spune nimic favorabil. Însă demersul celor doi viza un dezgheţ asemănător cu cel hruşciovian, chiar dacă era vorba de o democratizare timidă şi în acelaşi timp o oarecare îngrădire a puterii personale a prim secretarului Gheorghiu-Dej. Prim-secretarul îşi apăra autocraţia. După cum am mai amintit, potrivit punctului de vedere oficial al conducerii de partid, în România nu avuseseră loc abuzuri, mai ales crime, de tipul celor mărturisite de Hruşciov, la noi nu era loc de mărturisire, căinţă sau îndreptare, în consecinţă nu era cazul să se opereze vreo schimbare la vârful puterii, respectiv să se îngăduie aşa ceva. Deci, din cauza

234

activităţii antipartinice, Chişinevschi, Constantinescu şi cei câţiva tovarăşi ai lor au fost etichetaţi drept elemente ostile şi excluşi cu mult zgomot din conducerea superioară de partid. Din fericire nu i-au arestat şi nu i-au condamnat, pentru că atunci tocmai nu se cuvenea aşa ceva. Un fapt care ţine de picanteria cazului, din câte-mi aduc aminte, pe baza materialelor publicate în presă, este că la şedinţa comitetului central la care se discuta cazul luase cuvântul şi Ceauşescu, exprimându-şi loialitatea nestrămutată faţă de conducătorul de atunci şi condamnând cu mânie acţiunile grupului „antipartinic”. În schimb, după ce a ajuns la putere a condamnat abuzurile predecesorului său, reabilitându-l pe Miron Constantinescu, cel care avusese de suferit, ridicându-l din nou în cercul puterii, e drept nu la cel mai înalt nivel. Între timp Iosif Chişinevschi a decedat, aşa că nu s-a mai pus problema reabilitării sale, în consecinţă, în persoana sa, şi atunci ca şi acum, toată lumea a văzut şi vede doar secretarul cu propaganda evreu, stalinist şi proletcultist. Ceaușescu l-a numit pe Miron Constantinescu ministrul învăţământului, secretar al comitetului central, iar apoi preşedintele Academiei de Ştiinţe Politice şi Sociale despre care am mai amintit într-un paragraf anterior. În această poziţie a fost din nou trecut pe linie moartă, scos în afara puterii reale. Tot aici se cuvine să menţionez că – din nou pe baza amintirilor personale – prin 1958, cu prilejul măsurilor restrictive, lui Miron Constantinescu i s-a ordonat să se deplaseze la Cluj unde l-au prezentat în calitate de acuzat la o şedinţă cu activul de partid, ţinută în sala mare a comitetului orăşenesc, la care am fost obligaţi să asistăm şi noi, membrii catedrei de ştiinţe sociale. L-au urcat pe podium şi l-au hărţuit ore în şir pentru a-l determina să-şi facă autocritica şi să se căiască pentru faptele sale. Inchizitorul care reprezenta centrul nu era altul decât

235

Gheorghe Apostol, membru al biroului politic, nimeni altul decât cel care avea să piardă în faţa lui Ceauşescu meciul pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej. Cu acelaşi prilej, din rândul auditoriului au luat cuvântul mai mulţi ofiţeri de securitate, reproşându-i – printre altele – lui Miron Constantinescu faptul că în 1956, când venise la Cluj în calitate de reprezentant al conducerii centrale, permisese arestarea a prea puţini naţionalişti maghiari. A înfruntat totul cu o ţinută dreaptă şi o expresie rigidă, creându-mi impresia unei apărări foarte ingenioase; nu respingea direct acuzaţiile, riscând să-şi piardă capul, dar nici nu recunoştea nimic concret, încerca să se disculpe, reuşind să evite toate capcanele. Această reprezentaţie sumbră, care a dus la epuizare atât acuzatorii, cât şi asistenţa, s-a încheiat undeva în zori. Soarta lui zbuciumată nu a fost scutită nici de tragedia familială; se pare că marile nenorociri umane nu ocolesc nici somităţile. Curând după tragica moarte a soției sale avea să moară şi Miron Constantinescu. Cum am intrat în legătură cu el? Scrisesem mai sus că, începând din 1965, după o lungă hibernare, sociologia revenise la modă. La catedra noastră din Cluj s-a format un colectiv de muncă – la început mai restrâns care s-a lărgit treptat – şi care încet-încet s-a specializat în acest domeniu. Îndrumarea şi organizarea muncii empirice de teren şi-o asumase colegul şi prietenul meu Ion Aluaş, continuând această activitate până la schimbarea de regim. În schimb Aluaş scria şi publica foarte puţin; strânsese un volum uriaş de material brut valoros, dar foarte puţin din acesta avea să fie prelucrat, definitivat şi valorificat. Eu am participat la mai multe campanii de teren, dar nu la toate, întrucât interesul meu era mai mult de ordin teoretic. La sfârşitul anilor şaizeci, începutul anilor şaptezeci Miron Constantinescu era conducătorul sociologiei pe plan naţional, el fiind şi şeful catedrei de

236

sociologie nou înfiinţată de la universitatea bucureşteană. A iniţiat redactarea unor publicaţii de sociologie şi volume cu studii de sociologie şi căuta colaboratori pentru a le realiza. Am figurat în aceste publicaţii atât cu lucrări colective scrise împreună cu colegii mei, cât şi cu lucrări teoretice pe care le elaborasem singur. Cea mai importantă scriere de acest gen a fost şi prima, intitulată Individ şi societate, publicată în 1970 în volumul Sociologie generală, apărut sub redacţia lui Miron Constantinescu. Redactorul a procedat într-un mod cu totul surprinzător pentru timpurile respective publicând textul meu cuvânt cu cuvânt, fără nicio intervenţie, nedorind să-şi dovedească erudiţia sau poziţia autoritară intervenind pe textul scris de mine. Ba mai mult, şi-a exprimat aprecierea faţă de contribuţia mea, dăruindu-mi extrasul unuia din articolele sale, pe care scrisese o dedicaţie amabilă. Bunăvoinţa manifestată faţă de mine nu se baza în nici un caz pe vreun interes, eu neputând s-o onorez cu altceva decât cu scrierile mele; din partea unui tânăr provincial ca mine nu se putea aştepta la vreun contra-serviciu politic. Singurul său „interes” în ceea ce mă priveşte era de natură profesională, dorind să obţină recunoaşterea sociologiei. În schimb, sprijinul său s-a dovedit esenţial cu două prilejuri: pe parcursul unui singur an, 1969, în timpul ministeriatului său de la învăţământ, am fost la două sesiuni ştiinţifice din occident. Nici înainte şi nici după aceea, până în 1989, nu am mai beneficiat de un astfel de favor. În mai 1969 în localitatea Gösing, din Alpii austrieci, a avut loc o conferinţă de sociologie. Invitaţia a fost trimisă la Cluj de la Ministerul învăţământului, eu m-am prezentat şi Miron a aprobat plecarea mea fără vreo obiecţie; cu aprobarea de la minister aveam să primesc paşaportul în scurt timp şi – ca să vezi minune! – am

237

primit şi 100 de dolari pentru cheltuieli de drum, o sumă semnificativă în acea perioadă. Am plecat patru sociologi din România: eu şi trei tineri bucureşteni care au citit foarte prost textul tradus de alţii, necunoscând deloc germana. Acolo, afară, nimeni nu cunoştea lucrarea mea despre sociologia sociologiei, însă având în vedere tematica ei au programat-o ca expunere de debut a conferinţei. Acest lucru aveam să-l aflu doar la faţa locului, în ajunul evenimentului, aşa că în noaptea aceea nu am prea dormit. Era de faţă un grup restrâns de sociologi – vreo douăzeci la număr – din Austria, Germania de Vest, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Am făcut cunoştinţă cu mai mulţi oameni interesanți, printre ei cu profesorul Joachim Matthes, preşedintele din acea vreme a societăţii germane de sociologie – am să revin mai târziu asupra acestei relaţii – şi cu András Hegedüs, fost premier al Ungariei, care fusese îndepărtat de la putere şi se opunea regimului Kádár, în schimb a ajuns liderul mişcării de sociologie maghiară care abia luase avânt. Într-o seară am stat mai multe ore la un pahar de vin având posibilitatea să-i descopăr personalitatea deosebit de pitorească şi captivantă. Din păcate nu aveam să-l mai întâlnesc întrucât, vreme îndelungată, nu aveam să mai ajung la Budapesta. La Gösing am avut parte de servicii gratuite, astfel încât, după conferinţă, mi-am atribuit drept premiu un sejur de trei zile la Viena, cei 100 de dolari fiind arhisuficienţi, rămânându-mi ceva bani să le cumpăr soţiei şi fiicei mele câteva lucruri frumoase. Prima întâlnire cu oraşul imperial a fost memorabilă. Am cutreierat străzile din zori şi până în noapte, am umblat prin muzee şi am admirat monumentele. În septembrie 1969, Institutul Internaţional de Sociologie (Institut Internationale de Sociologie) – cu limba oficială franceză – îşi organiza la Roma al nu mai

238

ştiu câtelea congres. Spre deosebire de cel din Austria, era o reuniune de anvergură cu mai multe sute de participanţi. De data aceasta ne-am prezentat trei persoane de la Cluj: Kallós, Aluaş şi cu mine, Miron aprobând fără un cuvânt toate cele trei cereri de deplasare; în afara noastră nu ţin minte să fi venit decât un singur coleg de la Bucureşti. Şi de data aceasta mi s-a eliberat paşaportul şi cei 100 de dolari deşi, în cazul meu, organele se întrebau mustrător: a doua oară în acelaşi an?! – eliberând totuşi cele cuvenite. Am susţinut, în limba franceză, o lucrare referitoare la sociologia tineretului care avea să fie publicată în volumul congresului, dar şi în limba engleză, într-o revistă americană. Congresul avea loc în palatul Barberini de pe Via delle quatro fontane (strada celor patru fântâni), în condiţii de un lux inimaginabil pentru mine. Sesiunea de încheiere s-a ţinut pe Capitoliu, în sala festivă a primăriei romane. În timpul săptămânii cât a durat seria de manifestări, am petrecut mult mai mult timp vizitând renumitele monumente şi obiectivele turistice cele mai faimoase ale Romei decât în sala de congres, dar cred că nimeni nu-mi poate reproşa acest lucru. Şi iarăşi am avut parte de un supliment, un premiu pe care ni l-am acordat împreună cu prietenii după încheierea congresului: trei zile la Florenţa, iar în drum spre casă, alegând trenurile de noapte, am avut prilejul să stăm câte o zi, de dimineaţa până seara, la Veneţia şi la Viena. Prima întâlnire cu marile colecţii de pictură – popasurile printre capodoperele antice de la Vatican şi de pe Capitoliu, în muzeele florentine, Uffizi şi Pitti, precum şi vizita la Kunsthistorisches Museum de la Viena, mi-au dat impresia de a mă fi îmbogăţit spiritual peste măsură. Cele două deplasări în occident au avut şi un câştig important în perioada care urmat. Curând aveau să sosească pe adresa mea de acasă colete cu cărţi, expediate de mai multe edituri vest-germane şi franceze, cu

239

exemplare din publicaţiile lor din domeniul sociologiei, contribuind substanţial la îmbogăţirea bibliotecii personale şi a bazei mele de informaţii. Nu ştiu pe ce cale ajunsese numele meu pe lista lor de destinatari, fapt este că am profitat de pe urma acestui demers. Din păcate situaţia aceea fastă nu a durat decât vreun an pentru că după aceea expediţiile au încetat, ca şi cum cineva ar fi retezat firul lor. Nu ştiu nici astăzi dacă se epuizase bunăvoinţa expeditorilor, răbdarea oficiului vamal sau a autorităţii de cenzură din ţară. Ultima variantă pare mai credibilă. De la începutul anilor şaptezeci au început să bată vânturi noi, mai reci. În vara acelaşi an, 1969, când eu fusesem de două ori în străinătate, în mai în Austria şi în septembrie la Roma, Terike şi Marika au făcut o călătorie în Ungaria şi Cehoslovacia. La Budapesta au fost găzduite de prietenii noştri dragi, familia doctorului János Siegler. Doamna Ágnes fiind prietenă din copilărie şi colegă de şcoală cu Terike la Arad. Am reluat legăturile cu familia ei la mijlocul anilor şaizeci şi ne vizitam reciproc de câte ori puteam, aprofundând prietenia dintre noi. O prietenie caldă pe care o continuăm şi astăzi, deşi spre marea noastră durere, tocmai persoanele care stabiliseră legătura au plecat din vieţile noastre. (Ágnes ne-a părăsit încă din 1971, însă Éva, noua soţie, ne-a adoptat în modul cel mai firesc, păstrându-se neştirbită prietenia de familie.) Terike şi fiica mea au vizitat Cehoslovacia la invitaţia unei recente cunoştinţe de la conferinţa din Gösing. Pe doamna Mačku am întâlnit-o la conferinţa din Alpi şi, simpatizându-ne reciproc, m-a invitat s-o vizitez la Brno împreună cu familia. Eu nu am putut onora această invitaţie, însă soţia şi fiica mea au profitat de această posibilitate. Ani în şir după aceea au povestit de ospitalitatea cu care fuseseră primite în casa sociologilor cehi.

240

Pe atunci spiritul primăverii pragheze din 1968 încă nu se stinsese, prietenii noştri sociologi fiind adepţii convinşi ai înnoirii democratice, deja marginalizaţi din punct de vedere profesional. Din păcate pe Jan Mačku nu l-am cunoscut personal pentru că a decedat în anul următor. Cu soţia lui am mai corespondat câţiva ani, după care şi-a urmat şi ea soţul. De la Brno, Terike şi Marika au plecat la Praga unde au făcut cunoştinţă cu multă încântare cu oraşul. S-au întors cu o remarcabilă „captură de război”, un cort impermeabil de patru persoane pe care l-au cumpărat din banii economisiţi, un produs pe care în România dinainte de 1989 nu-l puteai cumpăra. L-au cărat până acasă cu mult chin şi tevatură, dar cu sentimentul triumfului. Cortul respectiv ne-a slujit timp de trei decenii, fiind recuzita principală pentru excursiile şi turele cu maşina a tuturor celor trei generaţii din familia mea. În aceeaşi ordine de idei, mă gândesc cu plăcere la concediile de vară ale anilor cincizeci-şaizeci pe care le petreceam pe drumuri de munte împreună cu Terike. Nu afirm că am ajuns pe toţi munţii lanţului Carpatic, dar am fost în locurile cele mai pitoreşti şi pe piscurile cele mai înalte. Îndeobşte erau drumeţii de zece – paisprezece zile, care începeau cu câte o călătorie nocturnă şi deloc plăcută cu trenul (pentru ca dimineaţa să putem porni în drumeţie) şi care se încheiau întotdeauna în locurile puţin umblate din mijlocul pădurilor de brazi sau pe locurile stâncoase de deasupra lor, departe de civilizaţia urbană, unde deconectarea e desăvârşită. Sute de fotografii păstrează superbele dovezi ale acestor vacanţe memorabile pe care le-am petrecut cu rucsacul în spinare. Am cutreierat de mai multe ori stâncile Retezatului trecând printre ochiurile de apă ale lacurilor sale, de două ori am străbătut culmile Munţilor Făgăraş (odată de la apus spre răsărit şi altă dată de la răsărit spre apus),

241

am peregrinat în peisajul mai blând şi variat al Munţilor Apuseni, pe vârful Vlădeasa şi în zona Padiş, pe dolinele şi în peşterile de la Cetatea Ponorului şi ale Cheilor Someşului Cald, de mai multe ori am urcat Ceahlăul, o dată Munţii Rodnei şi tot o singură dată Călimanul, ca să amintesc doar turele montane cele mai memorabile. În a doua jumătate a anilor cincizeci, tovarăşii noştri permanenţi erau Ödön Polláck (Tutu) şi Péter Hamburg, în anii şaizeci am alcătuit un grup cu Bandi Bajor şi Zsiga Palocsay, care s-a completat cu Baba Went. Cea mai memorabilă tură în această formaţie am făcut-o în 1963, în Rezervaţia Retezat. Rezervaţia era administrată de academie, iar tatăl lui Zsiga a obţinut pentru grupul nostru o aprobare să poposim în ea. În Rezervaţie era şi o cabană nelocuită şi nemobilată, a cărei cheie am primit-o şi am locuit acolo printre pereţii pustii dormind pe paie şi mâncând mâncarea (puţină) pe care o cărasem cu noi în rucsaci. Timp de zece zile uriaşul parc natural a fost doar al nostru, am hoinărit pe drumurile neumblate descoperind lacuri glaciale mirifice. De câteva ori am plecat în doi cu Terike prin munţi şi prin codri fără a vedea picior de om decât în cabane, iar de la vârsta de 7-8 ani o luam câteodată cu noi şi pe Marika. În fiecare zi parcurgeam pe jos 7 – 8 kilometri, îndeobşte pe poteci marcate, dar alteori ne orientam după hartă sau ne croiam câte un traseu după propria imaginaţie. Pe atunci cabanele ofereau condiţii destul de mizere, de cele mai multe ori înnoptam în dormitoare comune, pe priciuri, ne spălam în pâraie de munte şi consumam mai ales conservele, caşcavalul şi ouăle fierte aduse de acasă în rucsac. Era o distracţie obositoare şi nu lipsită de primejdii: am avut parte de furtuni, fulgere şi grindină, printre stânci am găsit petece de zăpadă în august, odată am întâlnit un urs, altădată lupi şi mistreţi (am evitat să dăm ochii cu ei, îndepărtându-ne tiptil când i-am auzit

242

mişunând). Fotografiile caprelor negre surprinse printre stânci sunt trofeele mele cele mai dragi. Chiar dacă ne confruntam cu pericolul de a ne rătăci, nu renunţam la aceste excursii montane, pentru că peisajul mirific care ni se dezvăluia de pe culmile Retezatului, Negoiului, Vlădesei sau Ceahlăului recompensa toate vicisitudinile suişului. După câte o astfel de tură reveneam acasă rupţi de oboseală, cu o foame de lup, dar cu plămânii împrospătaţi şi nervii relaxaţi.

V. ANII ŞAPTEZECI – OPTZECI

Regimul Ceauşescu a durat peste un sfert de veac. În primii ani, noul lider cu puteri depline nu-şi arătase adevărata faţă, însă la începutul anilor şaptezeci îşi dezvăluise cele mai caracteristice trăsături. În ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej circula o ghicitoare care suna astfel: „Cu ce seamănă cel mai mult istoria socialismului românesc?”. Răspunsul era: „Cu Coloana Infinitului lui Brâncuşi”! Cei care au văzut în original sau în reproducere această lucrare a renumitului sculptor, cu şirul de romburi suprapuse care se atingeau la vârfuri, înţeleg tâlcul răspunsului care sugera continuarea la nesfârşit a tacticii când te strânge, când te lasă. În capitolele anterioare am încercat să schiţez modul în care s-au succedat, până în 1965, etapele dure de lipsuri şi teroare cu cele care îmbunătăţeau cât de cât nivelul de trai şi relaxau într-o oarecare măsură starea de spirit. În era Ceauşescu, comparaţia lui Brâncuşi şi-a pierdut valabilitatea. Ultimele două decenii ale regimului au început cu o stagnare, ca apoi să continue cu o degradare treptată, o perioadă de criză continuă, fără niciun relaş sau liberalizare. De fiecare An Nou reiteram zicala că va fi un an de tranziţie: mai rău decât cel dinaintea lui, dar mai bun decât cel de după el. Totuşi, periodizarea este, ca de fiecare dată, relativă. În a doua jumătate a anilor şaizeci a continuat relaxarea începută în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Aprovizionarea cu alimente era de-a dreptul bună comparativ atât cu anii cincizeci, cât şi cu mizeria din ultimul deceniu. Se puteau obţine cărţi publicate

244

în occident, teatrele prezentau piese de teatru contemporane ale autorilor occidentali, televiziunea centrală din Bucureşti, chiar dacă nu avea un program nonstop de 24 de ore, difuza zilnic, timp de vreo zece ore, un program variat, alcătuit din desene animate pentru copii, seriale de aventuri pentru tineret, adulţii primindu-şi porţia de filme poliţiste, toată lumea având posibilitatea să urmărească marile evenimente sportive ale lumii. Deţinuţii politici arestaţi în anii cincizeci – cei care nu se prăpădiseră prin puşcării – au fost puşi în libertate, iar cei obligaţi la domiciliu forţat reveniseră la casele lor. Totuşi, restricţiile dure, caracteristice erei Ceauşescu, au început deja la sfârşitul anilor şaizeci. Cu ani în urmă citeam o schiţă excelentă – dacă-mi amintesc bine, semnată de Dino Buzatti. Dumnezeu se supărase pe omenire din cauza nenumăratelor păcate ale acesteia, întrebându-i pe îngeri care ar fi cele mai potrivite pedepse pentru păcătoşi. După mai multe propuneri ineficiente i-a adresat întrebarea şi lui Lucifer, la care capul diavolilor i-a răspuns: Să li-l iei înapoi, pe Mozart, Doamne! a spus acesta. Dumnezeu, furios, i-a răspuns: A lua înapoi ceva nu este o pedeapsă, ci o ticăloşie! Pedeapsa nu s-a mai aplicat păstrându-se condiţia de status quo ante a omenirii. După ce a ajuns la putere, Ceauşescu a ridicat procedura ticăloasă de „luare înapoi”, de restricționare, de retragere, la nivel de politică de stat. Prima restricţie de care îmi aduc aminte poate fi considerată de natură simbolică. Într-o seară Ceauşescu a trecut cu automobilul pe bulevardele capitalei constatând revoltat risipa de lumină. Ziarele de a doua zi au publicat fotografiile bulevardelor iluminate bine – adică în mod normal – şi pustii. Pe vremea aceea erau puţine automobile şi pietonii nu apăreau în poze. S-a calculat cât cheltuieşte statul pentru iluminatul public în

245

mod – aşa zis – inutil, sume care s-ar fi putut şi, de fapt, trebuiau utilizate pentru dezvoltarea industriei socialiste. Apoi s-a pus în aplicare măsura demontării unei părţi din becuri, nu numai în capitală. În anii următori aveau să se scoată majoritatea becurilor de iluminat. Astfel ţara avea să se scufunde treptat în întuneric. Ceauşescu a aplicat pe de-a-ndoaselea idealul iluminismului lui Goethe: Lumină, mai multă lumină! O altă măsură timpurie a regimului Ceauşescu, prin care se retrăgea un drept, a fost decretul de interdicţie a avortului. Liberalizarea avortului pusă în practică după instalarea puterii comuniste a fost receptată de majoritatea covârşitoare a opiniei publice drept o cucerire a modernizării, pe când măsura interzicerii sale totale fiind percepută – fireşte – ca un pas înapoi care leza dur libertatea individului. E drept că la finele anilor şaizeci rata natalităţii scădea an de an în România, însă situaţia era asemănătoare şi în celelalte ţări esteuropene, dar şi în majoritatea ţărilor vest-europene. Motivarea măsurii de care vorbim îşi are sorgintea în ideologia naţionalistă: scăderea demografică slăbeşte naţiunea, în timp ce sporul demografic o întăreşte. La care s-a adăugat şi un gând ascuns: un suveran este cu atât mai puternic, cu cât e mai numeroasă oastea sa. Iată că şi-a revendicat dreptul de a-i obliga pe oameni să se înmulţească. Nu era vorba doar de interdicţia avortului, ci şi a folosirii oricăror mijloace sau substanţe contraceptive: acestea nu aveai cum să le obţii în mod legal. Nu este lipsit de interes să menţionăm că ideologia şi politica naţional-comunistă de tip Ceauşescu privind natalitatea corespundeau cu orientările de dreapta cele mai conservatoare din ţările occidentale, în opoziţie cu orientarea modernă, liberală, care sprijinea emanciparea femeilor şi autodeterminarea personală. Primele orientări îşi arogă dreptul de a interveni în viaţa

246

privată, legitimitatea şi necesitatea dirijării destinelor omeneşti, din exterior, cu forţa instituțională. În acest punct totalitarismul îşi dovedeşte înrudirea cu toate tipurile de fundamentalism. Trebuie să spunem şi faptul că Ceauşescu – în mod firesc – nu şi-a atins obiectivul. E drept că în anul imediat următor emiterii decretului numărul naşterilor a crescut, dublându-se aproape faţă de cel anterior, însă în anii următori a început din nou să scadă, pentru că oamenii prinşi pe picior greşit în primul an au învăţat să se apere cu metodele ascunse de planning familial. Din acest motiv a fost emis un alt decret prezidenţial şi mai sever, care pedepsea cu puşcăria medicii şi femeile care încălcau legislaţia. Apoi s-a introdus controlul ginecologic lunar obligatoriu al femeilor din întreprinderi şi instituţii, întitulat control preventiv, în realitate pentru a asigura controlul autorităţilor asupra sarcinilor constatate. Fiecare femeie ar fi trebuit să dea naştere la minimum patru copii înainte de a fi fost îndreptăţită la metode contraceptive sau la avort. Nu mai e cazul să precizez că astăzi nicăieri în lumea modernă nu mai există modelul de familie cu o medie de patru copii. Şi nici în România nu s-a putut realiza. Şi al doilea val de creştere a natalităţii avea să se epuizeze rapid, pentru că populaţia nu voia nicicum să se înmulţească potrivit pretenţiilor secretarului general. În schimb contingentele de copii nedoriţi aveau să umple orfelinatele, casele de copii şi şcolile pentru copiii cu dizabilități împovărând situaţia socială și după schimbarea de regim. Abia după 1989 aveau să iasă la lumină condiţiile inumane care domneau în orfelinate şi aziluri, ca să nu mai vorbim de numărul mare de femei a căror sănătate s-a şubrezit din cauza întreruperilor de sarcină ilegale, efectuate cu mijloace primitive. Regimul Ceauşescu nu cunoştea altceva decât interdicţii şi restricţii, nici nu aducea în discuţie soluţia ridicării

247

nivelului de trai pentru a spori dorinţa de a aduce copii pe lume. O altă metodă de chinuire a populaţiei aplicată de regimul Ceauşescu era forţarea continuă a creşterii ritmului de lucru. Planurile cincinale, despre care se spunea că ar fi fost elaborate după metode ştiinţifice, nu erau decât nişte încropeli întocmite potrivit ambiţiilor nemăsurate ale secretarului general, care solicitau eforturi din ce în ce mai mari din partea fiecărui muncitor. În condiţiile în care în ţările dezvoltate săptămâna de lucru era de cel mult de cinci zile, la noi sâmbăta rămăsese zi obişnuită de lucru. Orele suplimentare obligatorii nu erau evenimente excepţionale, ci un fenomen frecvent. În plus, destul de des zilele de duminică şi de sărbătoare erau marcate prin muncă, așa zisă patriotică, adică neplătită. Puterea era total dezinteresată de efectul dăunător pe care-l aveau sfârşiturile de săptămână petrecute în uzine, şantiere sau pe ogoare asupra individului, vieţii de familie şi stării de spirit a populaţiei. De altfel, puterea nu părea să observe că oamenii se apărau în felul lor de ritmul prea mare al muncii prin muncă aparentă, cu mimarea sârguinței. Astfel principiul lucrului bine făcut a fost înlocuit cu mentalitatea e bine şi aşa. După cum am semnalat în capitolul anterior, în anii cincizeci-şaizeci am fost martorii unei fluctuaţii puternice ale nivelului de trai, restricţiile dure fiind urmate de o oarecare bunăstare. Obiectivitatea pretinde să conchid că în anii şaizeci nivelul de trai mediu al populaţiei nu a compensat doar descreşterea din anii cincizeci, ci a depăşit realmente standardele dinainte de război. Acest lucru nu-l cunoşteam doar din datele statistice, ci – prin intermediul lui Terike – aveam cunoştinţă de funcționarea reţelei sanitare şi pot spune cu toată siguranţa că perioada amintită era substanţial mai bună decât cea dinainte. Se

248

îmbunătăţiseră atât asistenţa medicală, cât şi accesul la îngrijirea spitalicească şi randamentul sistemului de ocrotire a copilului. Noul regim reuşise să restrângă aria de acţiune a unor boli cu largă răspândire socială; astfel tuberculoza şi sifilisul au încetat să mai fie boli endemice, fiind stopată şi răspândirea epidemică a poliomielitei. La obţinerea acestor succese indubitabile contribuiseră şi medicamentele răspândite după război, în primul rând antibioticele, noile vaccinuri, metodele de diagnosticare ș.a., a căror descoperire nu era meritul regimului socialist, acesta în schimb având un merit atât în achiziţionarea, cât şi în administrarea lor obligatorie şi gratuită. Un adevăr fundamentat sociologic stipulează că acolo unde oamenii trăiesc mai bine, trăiesc mai mult, calitatea vieţii fiind corelată cu durata ei. În veacul al XX-lea, durata medie de viaţă în România a avut o evoluţie interesantă. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, acest indicator era în jurul cifrei de 40, fiind cu 20 de ani în urma mediei din Europa occidentală din cauza rămânerii în urmă a nivelului de modernizare a ţării. În schimb, la sfârşitul anilor şaizeci, datorită tocmai îmbunătăţirii condiţiilor medii de viaţă, durata medie de viaţă a atins 68-5 ani, rămânerea în urmă faţă de ţările occidentale, faţă de Franţa de pildă, reducându-se doar la doi ani. Apoi trendul şi-a schimbat sensul. În anii şaptezeci-optzeci, durata medie de viaţă a stagnat la început ca apoi să scadă încet, în timp ce în occident a crescut substanţial, crescând şi diferenţa faţă de cea de la noi. Capacitatea sistemului socialist de a ridica durata şi calitatea vieţii se epuizase, acestea începând să descrească. Semnele mizeriei generale, asupra cărora am să revin mai târziu, precum şi aprovizionarea tot mai precară a sistemului de asistenţă sanitară – cauzată de economia de penurie – nu puteau să aibă decât un efect negativ asupra duratei medii de viaţă.

249

Revoluţia culturală din 1971 a fost o altă acţiune spectaculoasă de luare înapoi, pe care Ceauşescu a iniţiat-o în urma unui turneu prin orientul îndepărtat şi inspirată de modelele de extremă-stângă chinezesc şi nord-coreean. În esenţă era vorba de uniformizarea radicală şi forţată, de desfiinţarea oricăror concesii făcute liberalismului burghez, de dirijarea şi controlul mult mai strict al institutelor de cultură, artă, învăţământ public, precum şi al presei, decât în anii anteriori. Brusc au dispărut din programele de televiziune filmele de aventuri şi serialele care se bucuraseră de popularitate, a scăzut drastic numărul producţiilor cinematografice prezentate, curând aveau să se reducă şi transmisiunile sportive şi nu s-au mai transmis în direct nici concertele sau spectacolele de teatru până când, în final, programul singurului post central de televiziune avea să se restrângă la două ore dedicate aproape integral faptelor şi declaraţiilor preşedintelui-secretar general. Încă din ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej şi primii din regimul Ceauşescu avusese loc o revizuire a orientării proletcultiste, extrem de primitive şi catastrofale din punct de vedere cultural, urmată de o condamnare a ei, fapt receptat favorabil de intelectualitate şi de opinia publică în general şi contabilizat ca un merit al noii linii de partid, mai luminată. Revoluţia culturală de la începutul anilor 70 nu era altceva decât restaurarea proletcultismului, sub o denumire nouă şi completată cu câteva elemente noi, agravante. Cel mai proeminent dintre acestea era naționalismul devenit din ce în ce mai extremist prin așezarea valorilor și a intereselor naţionale mai presus de orice, pus în slujba omogenizării naționale. Istoria şi-a câştigat un statut privilegiat în rândul ştiinţelor sociale, nimic nu părea mai important decât evocarea cotidiană a trecutului glorios (şi, fireşte, camuflarea sârguincioasă a capitolelor lipsite de

250

glorie). Cultul lui Ceauşescu se împletea cu glorificarea voievozilor şi comandanţilor de oşti din trecut într-o viziune în care aceştia erau vitejii inspiraţi de mândria naţională ce luptaseră împotriva străinilor ce întruchipau ticăloşia și, totodată, premergătorii luptătorului de clasă întruchipat de conducătorul actual. La acestea se asocia în mod firesc cultul de tip ceauşist al tradiţiilor şi artei populare care avea să se instituţionalizeze curând în seria de manifestări întitulată Cântarea României. Aceasta nu propaga valorile reale şi arta populară autentică, ci colporta folclorul organizat şi dirijat de sus, dimpreună cu o concepţie folclorizantă a culturii, dând întâietate diletantismului în detrimentul creaţiei profesioniste. Totuşi, e cazul să facem unele diferenţieri în privința vieții culturale. Este un fapt de netăgăduit că în anii şaizeci, ba chiar şi în anii şaptezeci, într-o oarecare privinţă, eram beneficiarii unor fenomene culturale favorabile. În primul rând pe tărâmul editării de cărţi, având posibilitatea să cumpărăm multe cărţi bune la un preţ relativ scăzut comparativ cu salariul mediu. O mare parte din biblioteca mea personală care numără şase mii de cărţi, am cumpărat-o în anii aceia din librăriile clujene, cea mai importantă îngrădire fiind spaţiul limitat de care dispuneam. E drept că şi editarea de cărţi a fost puternic politizată şi bazată pe criterii ideologice unilaterale, însă cele mai importante opere ale literaturii universale puteau fi totuşi achiziționate; de asemenea, foarte multă muzică bună, unele cărţi de artă, de știință, precum şi unele publicaţii de filosofie şi istoria filosofiei. Să nu uităm că literatura vie nu a dispărut în anii socialismului, ci, într-o încleştare continuă cu cenzura, în ciuda unor rebuturi, a avut o producţie bună, chiar capodopere care, datorită tirajelor astăzi inimaginabile, erau accesibile tuturor la un preţ modic. Viaţa muzicală era efervescentă. În sala mare a Casei Universitarilor

251

din Cluj aveau loc săptămânal concerte de înalt nivel, la care evoluau solişti şi dirijori de renume mondial; aveam prilejul să audiem orchestre şi formaţii de cameră valoroase din străinătate. Într-o vreme aveam un jurnal de concerte din care aş putea copia o listă impozantă a marilor personalităţi muzicale pe care am avut prilejul să-i ascult în direct. Toate acestea aveau să dureze până la sfârşitul anilor şaptezeci, după care nivelul a început să scadă vertiginos; nu mai erau fonduri pentru a onora artiştii invitaţi, în ultimii ani instrumentiştii rebegeau în săli de concerte neîncălzite alături de spectatorii din ce în ce mai puţini. În anii şaizeci-şaptezeci Clujul avea o viaţă teatrală animată, în afara producţiei autohtone mai bune sau mai slabe prezentându-se piesele unor autori contemporani occidentali de marcă precum: Camus, Sartre, Frischt, Dürrenmatt, Saroyan, Arthur Miller – unele dintre acestea chiar la scurt timp după premiera lor absolută. În anii optzeci, politica de programe şi-a îngustat orizontul şi lumea mergea mai puţin la teatru. Să mai adăugăm că între anii 1970 – 1979, în fiecare zi puteam cumpăra la chioşcul din centru exemplarul nostru din Le Monde, pe care vânzătoare ni-l punea deoparte cu amabilitate. Contra celor doi lei plătiţi zilnic în comun cu prietenul meu N. K., eram informaţi la zi în ceea ce priveşte politica, viaţa culturală şi ştiinţifică mondială. Din 1980 şi această posibilitate a încetat de la o zi la alta. Cea mai împovărătoare măsură a politicii de privaţiuni, resimţită în mod dureros de majoritatea populaţiei, a fost instalarea treptată şi, în final, permanentizarea penuriei articolelor de consum zilnic. Economia de penurie era una dintre caracteristicile principale ale regimului care purta numele de socialist, aflat într-o contradicţie flagrantă cu economia ţărilor occidentale din a doua jumătate a veacului douăzeci

252

bazată pe abundenţa de mărfuri şi servicii, pe consumul şi bunăstarea maselor. În principiu, socialismul era în competiţie cu Occidentul, promiţând să-l întreacă pe acesta, însă, din punct de vedere structural, era incapabil să satisfacă nevoile de aprovizionare şi consum ale populaţiei la nivelul posibilităţilor lumii moderne. Economia de penurie s-a manifestat în toate ţările blocului estic, dar – cu excepţia, probabil, doar a Albaniei – nicăieri nu a avut proporţiile din România întrucât aici economia de penurie a încremenit într-un principiu potrivit căruia tot ceea ce depăşeşte nivelul simplei supravieţuiri echivalează cu păcatul risipei. Astfel în anii optzeci s-a instalat o situaţie de neconceput pentru cineva din exterior şi total de neînţeles pentru generaţiile ulterioare. Ceauşescu a ordonat elaborarea teoriei alimentaţiei raţionale care prescria aportul minim de calorii necesare pentru menţinerea vieţii. Desigur, nici aceasta nu era aplicată. S-a instalat o penurie cronică de alimente, vânătoarea acestora a devenit un sport cotidian, toată lumea pândind unde se formau cozi şi dacă se dădea ceva comestibil. Cumpărarea obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte devenise o aventură palpitantă, de cele mai multe ori soldată cu un eşec. Nu mă refer la obiectele de lux, ci la cele de strictă necesitate. Cei care nu au trăit acele timpuri, nu le pot pricepe: odată am căutat săptămâni de zile, cu Terike, rufărie de corp bărbătească în toate magazinele clujene; într-un final, sus la munte, la cooperativa sătească din Beliş, ni s-au oferit nişte indispensabili decoraţi cu dantelă pe care i-am refuzat revoltat spre marea mirare a vânzătoarei de la ţară care m-a întrebat de ce nu-i accept, pentru că sunt la fel de potriviţi să-mi ascundă părţile intime! La o astfel de replică nu puteai decât să te strici de râs! Cozile la care stăteai ore în şir fără vreun rezultat deveniseră sursa cea

253

mai răspândită a frustrării. Amintisem anterior despre reducerea de rău augur a iluminatului public care, în anii optzeci, avea să fie urmată de restricţiile drastice ale iluminatului deopotrivă din instituţiile publice şi locuinţele particulare. Peste întreaga ţară se lăsase întunericul în cel mai strict înţeles al cuvântului. Cea mai dureroasă însă era restricţia privind încălzirea; ani în şir, pe timp de iarnă, populaţia dârdâia peste tot: la locul de muncă, în locurile publice, la şcoală şi la facultate, la cinema, la teatru şi în sălile de concerte, dar mai ales acasă. O anecdotă a vremii spunea că iarna era interzis să aeriseşti locuinţele de la parter întrucât frigul care iese pe geam poate îmbolnăvi trecătorii. Deși uzinele de la Piteşti asamblau pe bandă rulantă autoturismele autohtone, trebuia totuși să aştepţi ani în şir pentru o Dacie; chiar și așa numărul maşinilor care pufăiau pe străzile oraşelor şi şoselele patriei era în continuă creştere. La începutul anilor şaptezeci puteai să alimentezi cu benzină după pofta inimii, la un preţ foarte accesibil – doi lei şi cincizeci de bani –, curând însă benzina a devenit o marfă rară care se distribuia când şi când, iar cozile erau interminabile. Mai târziu s-a raţionalizat şi benzina şi erai obligat să te îmbulzeşti mai întâi pentru tichetele de benzină, iar apoi să stai la rând pentru porţia lunară de douăzeci de litri. Dar nici acest sistem nu era suficient de economicos pentru guvernanți, astfel încât Ceauşescu a emis un decret care restricţiona circulaţia autoturismelor particulare în zilele de duminică. Acestea puteau circula doar o dată la două săptămâni, în alternanţă, o dată cele cu număr de înmatriculare par, iar apoi cele cu număr impar, astfel încât, din două în două săptămâni, regulatele noastre ture duminicale se transformau în marşuri pe asfalt. În jumătatea a doua a anilor optzeci, regimul a recurs la soluţia cea mai radicală interzicând total circulaţia

254

autoturismelor personale pe timpul iernii. Din câte ştiu, o astfel de restricţie nu s-a impus în nicio altă ţară afară de România. Construcţia de locuinţe se desfăşura în ritm alert pe tot cuprinsul ţării fiind precedată de demolări şi distrugeri; au fost sacrificate căsuţele şi grădinile unor străzi şi cartiere întregi, proprietarii, despăgubiţii cu sume mici, de-a dreptul ridicole, erau mutaţi în apartamentele din blocurile de locuinţe nou construite. La Cluj, de pildă, au căzut victime acestei politici – pe lângă altele – cartierele Rákóczi, Hóstát şi Pata. Terike a publicat în revista Korunk un articol foarte frumos, întitulat: Rămas bun de la vechea stradă Pata; cunoştea perfect zona care aparţinea circumscripţiei ei medicale şi zi de zi călca pragul caselor de acolo. Calitatea noilor locuinţe de bloc se situa mult sub pretenţiile şi posibilităţile epocii, mereu trebuia să repari sau să peticeşti ceva în ele şi asta din pricina faptului că şi la construcţia lor fusese aplicat principiul de bază al economisirii şi toate echipamentele erau de proastă calitate. În schimb s-a soluţionat criza cronică de locuinţe care se manifestase în anii cincizecişaizeci; un mare număr de familii a primit din fondul locativ de stat locuinţe cu două sau trei camere, cu bucătărie şi baie, ceea ce însemna pentru majoritatea beneficiarilor o îmbunătăţire substanţială a condiţiilor de trai. Programul construcţiei de locuinţe şi dezvoltare urbană era o consecinţă indispensabilă a industrializării forţate şi ineficiente, noile cartiere de locuit fiind necesare pentru absorbţia maselor strămutate de la ţară. În deceniile socialismului, populaţia Clujului s-a împătrit modificându-se substanţial specificul oraşului în aşa fel încât majoritatea locuitorilor erau orăşeni de prima generaţie. Şi, fireşte, s-a modificat – mai exact s-a răsturnat – şi compoziţia naţională a oraşului, astfel încât, la sfârşitul lui 1989, populaţia românească ce

255

avusese o pondere de douăzeci la sută în anii de după război, a ajuns la 80% din totalul locuitorilor. Unul dintre obiectivele umflării populaţiei oraşelor ardelene – neexprimat public, dar consfinţit prin ordine interne – viza românizarea accentuată a populaţiei. Dar să nu pierdem din vedere faptul că şi în vechiul Regat proporţia urbanizării, creşterea populaţiei oraşelor cu masele aduse de la ţară, avea aceeaşi anvergură ca în Ardeal. Şi să mai menţionăm un lucru: întregul proces de urbanizare, de construcţie de locuinţe şi repartizare a acestora, era dirijat şi controlat în mod sever de sus. Oraşele mari erau închise, la fel ca în evul mediu, stabilirea în acestea fiind posibilă numai cu aprobarea autorităţilor. Astfel statul le-a refuzat cetăţenilor săi dreptul de a se muta liber, după dorinţa proprie. Permisul de stabilire în aceste oraşe îl primeau doar cei care aveau acolo un loc de muncă, respectiv erau detaşați şi li se asigura o locuinţă. Locuinţele erau repartizate de organele de stat, în funcţie de solicitarea întreprinderilor, instituţiilor, precum şi la recomandarea organelor de partid. Obţinerea unei locuinţe nu se baza pe dreptul cetăţenesc, ci pe bunăvoinţa organelor puterii, astfel încât locuirea, o cerinţă elementară a vieţii normale, a devenit un element important al dependenţei, ba chiar al aservirii faţă de autorităţile de stat. Dimensiunile şi calitatea locuinţei repartizate depindea de statutul personal şi de relaţiile cu structurile de stat. În final, la sfârşitul anilor optzeci, ultimii ani ai regimului, odată cu industrializarea avea să-și piardă suflul şi programul de urbanizare. Nu s-au mai construit uzine noi, şantierele de construcţii de locuinţe mai funcţionau cu chiu cu vai și a crescut numărul de locuinţe finisate care nu mai aveau cui să fie repartizate. Deşi planificarea de stat elaborată central şi unitar era definită drept ştiinţifică, în realitate avea un caracter

256

pseudoştiinţific, propunându-şi obiective formulate în mod autoritar. Întreprinderile, uneori întregi ramuri industriale, considerate de importanţă strategică produceau pierderi planificate fiind susţinute de cele profitabile. Propaganda oficială îndemna permanent la creşterea productivităţii muncii, însă în realitate productivitatea foarte redusă era o caracteristică generală a regimului, cauzată tocmai de ignorarea principiului eficienţei economice. În prima jumătate a istoriei regimului comunist avusese loc o importantă dezvoltare industrială extensivă fiind înfiinţate multe fabrici, întregi ramuri economice, dar nu putea răspunde exigenţelor unei dezvoltări economice intensive, ceea ce a provocat stagnarea din ultimele două decenii, care a trecut într-o criză din ce în ce mai profundă sfârşind într-o prăbuşire spectaculoasă. Modelul industrial învăţat de la Stalin urma tiparul industrializării veacului al XIX-lea punând accentul pe producţia de oţel şi ciment, pe extracţia cărbunelui şi pe industria mecanică învechită, în timp ce în Occident erau în toi automatizarea, dezvoltarea electronicii şi informatizarea economică. În perioada celei de a doua revoluţii industriale voiau cu tot dinadinsul să o pună în aplicare pe prima, perimată, motiv pentru care, în anii şaptezeci-optzeci, rămânerea în urmă faţă de Occident crescuse în loc să scadă. S-a vorbit şi s-a scris mult despre revoluţia tehnicoştiinţifică modernă, dar regimul comunist nu numai că era incapabil să ţină pasul cu ea, dar s-a izolat total de preluarea celor mai importante rezultate ale acesteia, pentru că în acest caz ar fi trebuit să suporte schimbări structurale interne. Computerele au început să apară în anii şaptezeci, în anii optzeci acestea se extinseseră în mai toate unităţile economice şi instituţiile din Occident curând devenind un echipament indispensabil şi în activitatea intelectualilor. Înainte de 1990, în ciuda

257

faptului că eram profesor universitar, nici nu văzusem un astfel de sistem. Regimul comunist nu era nici dispus şi nici capabil să pună la dispoziţia cetăţenilor săi cuceririle tehnice şi ştiinţifice ale sfârşitului de veac XX. Agricultura era cel mai slab sector al aşa-numitei economii socialiste. România interbelică era eminamente agrară, circa trei sferturi din populaţia ei locuind la ţară şi ocupându-se de agricultură cu mijloace primitive, învechite şi pentru acea perioadă istorică. Majoritatea exportului era formată din produse agricole, mai ales cerealele. Dar asta nu însemna deloc că – potrivit unei viziuni naiv-nostalgice foarte răspândită în ziua de azi – ţara ar fi dispus de un surplus uriaş de produse alimentare întrucât ţărănimea, conform unor descrieri credibile ale contemporanilor, suferea de o subnutriţie cronică şi de boli de sorginte socială. Modernizarea agriculturii, un element de bază al modernizării generale, era întradevăr inevitabilă. Însă modul în care s-a încercat acest proces s-a dovedit a fi o falsă modernizare şi s-a soldat cu o anti-modernizare. În 1945, imediat după încheierea războiului, s-a purces la reforma agrară, fiind desfiinţate latifundiile. Făcând abstracţie de abuzurile – nu puţine – comise cu prilejul exproprierii şi împroprietăririlor, sunt de părere că, în mod indubitabil, ţărănimea – mai ales cea săracă – a primit cu bucurie pământul primit pe această cale şi că acest pas putea constitui începutul unui proces de modernizare. Numai că „domnul comunist a dat, domnul comunist a şi luat” foarte curând de la ţărani pământul cu care-i împroprietărise; în 1948 a început mecanismul colectivizării forţate. În principiu ideea asocierilor cooperatiste agricole nu este de sorginte comunistă şi nu este deloc de lepădat. Dar cu atât mai reprobabilă este colectivizarea, după model stalinist, pusă în aplicare de stat cu forţa şi

258

hărţuirea ţăranilor. Cooperativele agricole înfiinţate astfel funcţionau antidemocratic şi neeconomic, după planuri inventate la nivel central şi puse în aplicare în mod obligatoriu. Membri cooperatori fuseseră privaţi de dreptul de a decide atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi valorificarea. Li se prescria cu stricteţe ce şi cât să producă, ba chiar şi ce lucrări agricole să efectueze. Marea majoritate a producţiei agricole trebuia predată în fondul de stat şi doar restul se putea împărţi între membrii cooperativei. Planificarea de stat – la fel ca şi în industrie – ignora complet principiile eficienţei şi profitabilităţii. În anii cincizeci şi mai ales şaizeci se desfăşura cu mult avânt mecanizarea agriculturii, întreprinderile şi cooperativele agricole primind un număr mare de tractoare şi alte maşini agricole, îngrăşăminte chimice şi ierbicide, toate acestea – în mod bine documentat – puteau fi considerate elemente ale unei modernizări reale. Numai că pe la sfârşitul anilor şaptezeci şi acest trend a fost epuizat. În anii optzeci nu mai existau fonduri pentru înnoirea sau repararea parcului de maşini agricole învechite şi, mai ales, nu mai era benzină pentru a le face să meargă. În perioada respectivă, indicaţiile de partid vorbeau despre beneficiile înlocuirii tractoarelor cu atelaje de cai sau boi. Modernizarea a dat faliment într-un mod spectaculos. Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, produsele agricole continuau să constituie cea mai mare pondere a exportului, slaba producţie provocând criza cronică a alimentelor de pe piaţa internă. Ceauşescu distribuia cantităţi de produse agricole inexistente, mai exact mare parte din cantităţile existente le vindea la export considerând că din restul inexistent poporul putea trăi foarte bine. Această situaţie este caracterizată excelent de un banc al seriei „Radio Erevan”: „Un ascultător întreabă: se pot soluţiona problemele insolubile? Răspunsul nostru: nu ne ocupăm

259

cu problemele agriculturii socialiste!”. Moştenirea grea a falimentului agriculturii socialiste din vechiul regim apasă greu asupra economiei ţării aflată în lunga sa tranziţie de după 1989. Dezvoltarea industrială extensivă şi urbanizarea din anii cincizeci-şaizeci a adus după sine un proces de mobilitate ascendent. Mulţi oameni fără şcoală au avut posibilitatea de a învăţa şi de a se califica profesional având acces la condiţii de muncă şi de viaţă. Reţeaua şcolară s-a extins, şcolarizarea în învăţământul general s-a îmbunătățit, a crescut spectaculos numărul absolvenţilor de liceu şi facultate (deşi a continuat să rămână în urmă faţă de Occident). Obţinerea diplomei universitare a devenit pentru foarte mulţi tineri calea de ascensiune socială, ponderea persoanelor cu studii superioare, respectiv al celor cu studii medii de specialitate a crescut în mod semnificativ faţă de perioada interbelică, dar odată cu epuizarea resurselor pentru dezvoltare extensivă, a scăzut şi mobilitatea socială ascendentă, iar în anii optzeci s-a oprit definitiv. Ultimii ani ai regimului erau caracterizaţi de lipsa de mobilitate, structurile economice şi instituţionale îngheţaseră, oportunităţile pentru noi locuri de muncă şi de avansare erau aproape inexistente. Această imobilitate a devenit una dintre cauzele principale ale frustrării generale care avea să producă prăbuşirea regimului. Edificarea naţiunii socialiste unitare era un obiectiv pe termen lung, foarte des pomenit al liniei politicoideologice ceauşiste. Uniformizarea naţională viza asimilarea minorităţilor şi identificarea lor cu populaţia majoritară română, dominantă. Asimilarea forţată este politica naţionalismului pseudo-democratic care în schimbul drepturilor cetăţeneşti le pretinde minorităţilor renunţarea la propria identitate şi contopirea cu majoritatea,

260

stârnind în mod logic rezistenţa acestora. Cu toate acestea, regimul Ceauşescu a reuşit să contabilizeze un anume succes în acest domeniu în măsura în care a scăpat ţara de două minorităţi semnificative atât din punct de vedere numeric, cât şi social. În anii dictaturii, majoritatea covârşitoare a minorităţii evreieşti şi o mare parte a reprezentanţilor grupului etnic german (saşii transilvăneni şi şvabii bănăţeni) au părăsit ţara, stabilindu-se în ţările mamă. Atât Germania federală, cât şi Israelul au plătit sume substanţiale pentru a-şi recupera conaţionalii dornici să plece din România. Idealul omogenizării sociale s-a dovedit utopic şi contraproductiv. E drept că principiul dreptăţii sociale – împletit cu cel al libertăţii – constituie piatra de temelie a democraţiilor moderne. Modul său concret de realizare este îndeplinirea treptată a egalităţii de şanse, asigurând posibilităţi de afirmare pentru persoanele aflate într-o situaţie iniţială defavorizată. În acelaşi timp, egalitatea absolută de şanse este o utopie, întrucât membrii de succes ai societăţii vor lăsa moştenire urmaşilor lor o situaţie iniţială relativ favorizantă astfel încât într-o oarecare măsură se reproduc structurile date. Societatea modernă, mai ales cea postindustrială, postmodernă, este structurată și funcționează extrem de complex, încorporând ierarhii profesionale (și nu numai) conectate atât concurențial, cât și cooperativ: simplificarea artificială, omogenizatoare este o tendință contramodernizatoare ieșită din comun. Cu alte cuvinte: omogenizarea socialistă, ridicată la rang de principiu, nu a avut alt scop decât de a nivela în jos, de a restrânge manifestările de inițiativă, creativitate, autoafirmare și performanță. Acest lucru contribuind de asemenea la prăbuşirea necesară întregului regim. O altă caracteristică a regimului Ceauşescu, pe care merită s-o menţionăm separat, priveşte relaţia cu fratele

261

mai mare, Uniunea Sovietică. În capitolul anterior făceam referire la momentul 1964, când România a dat glas aspiraţiilor de independenţă faţă de puternicul vecin de la răsărit şi de comunitatea lagărului socialist. Ulterior mai mulţi analişti aveau să-şi expună îndoielile privind sinceritatea şi consistența reală a acestor demersuri. După părerea mea nu este vorba de un ingenios joc de glezne, ci de tendinţe reale care ţin de natura comunismului naţionalist. E drept însă că nu a avut loc niciodată o ruptură definitivă. România nu putea tăia cordonul ombilical economic care o lega de CAER, cea care îi menţinea cum-necum industria în stare de funcţionare asigurându-i valorificarea produselor necompetitive pe alte pieţe. (După 1989, prăbuşirea CAER a contribuit în mare măsură la falimentul unei părţi importante din industria ţării care nu era capabilă de export.) E drept însă că firele de legătură pe plan politic, militar şi al serviciilor secrete nu au fost niciodată complet retezate. Şi totuşi, timp de peste două decenii, pe durata regimului Ceauşescu, România le-a făcut multe şicane aliaţilor ei: în 1968 nu a participat la invazia militară din Cehoslovacia, nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, și-a exprimat de mai multe ori opinia separată la ONU etc. Ceauşescu avea cel puţin două motive să se gândească în mod serios la independenţă. Această postură a constituit zălogul cel mai important al începutului popularităţii sale pe plan intern, întrucât în mentalitatea românească anticomunismul era asociat cu atitudinea tradiţională potrivnică Rusiei, demersurile către autonomie creând – vremelnic – iluzia unui comunism mai bun. În spiritul ideologiei şi mentalităţii naţionaliste poporul a preferat oprimarea de către un tiran care vorbea limba lui şi îi gâdila orgoliul naţional decât o dominaţie străină. Prin independenţă naţională Ceaușescu înţelegea în primul rând propria libertate de decizie, nesuportând

262

ca ingerinţele din afară, de la Moscova, să limiteze autoritatea sa deplină. În acelaşi timp eforturile sale autonomiste i-au adus avantaje pe planul politicii externe şi recunoaşterea conducătorilor democraţiilor occidentale care, ani în şir, i-au permis să se erijeze în rolul unui factor influent în politica internaţională acordând importanţă strategică breşei create de el în unitatea blocului răsăritean şi ignorând caracterul stalinist dur şi neştirbit al regimului social-politic din România. Nu e lipsit de interes să menţionăm că în 1985, un diplomat american remarcabil – ambasadorul Statelor Unite al Americii la Bucureşti – a demisionat din funcţie în semn de protest pentru politica mioapă a guvernului ţării sale. David B. Funderburk nu a mai fost de acord să participe la jocul care premia din motive tactice, neprincipiale, una dintre dictaturile cele mai întunecate ale blocului estic. E drept însă că spre finele anilor optzeci creditul internaţional al lui Ceauşescu s-a epuizat, nu s-a mai bucurat de sprijinul factorilor occidentali, izolarea sa definitivându-se pe măsură ce comunismul reformat gorbaciovian câştiga teren. Cu cât îi scădea popularitatea din Occident, cu atât mai vehement sublinia independenţa României vizavi de marele capital internaţional. Tot în această idee urgenta achitarea neîntârziată a datoriilor externe substanţiale ale ţării (nu mai plătim bir nimănui), ca şi cum nu el ar fi cerut frumos sumele investite în dezvoltarea păguboasă a industriei fără a-i păsa câtuşi de puţin că această măsură duce de râpă economia epuizată a ţării şi adânceşte mizeria aflată deja la limita suportabilului. În acelaşi timp, după 1985, în anii dominaţi de glaznost şi perestroika, prin politica de independenţă faţă de Uniunea Sovietică și opacitatea totală faţă de reformele lui Gorbaciov, România viza menţinerea dictaturii staliniste care nu admitea nicio îmbunătăţire.

263

Cu atât mai frapante ne par încercările lui Ceauşescu la sfârşitul dictaturii sale, în 1989, în momentul deschiderii graniţei ungaro-austriece în faţa refugiaţilor est-germani şi căderea Zidului Berlinului, de a reveni la principiul lepădat al internaţionalismului şi de a se asocia cu liderii comunişti cei mai rigizi, est-germanul Erich Honekker, cehul Gustav Husak şi bulgarul Todor Jivkov – în vederea unei acţiuni comune, a unei intervenţii militare a statelor Tratatului de la Varşovia în interesul menţinerii blocului socialist. Din fericire demersurile sale nu au fost încununate de succes. * Merită să acordăm o atenţie specială modului în care s-a transformat de-a lungul timpului regimul puterii socialiste din România. Nu încape îndoială că acest regim a avut permanent acelaşi caracter de dictatură totalitară, care însă s-a manifestat diferit în perioade diferite. În jumătatea a doua a anilor patruzeci şi în anii cincizeci, formarea noii puteri şi autocraţia sa a fost asigurată de o represiune deschisă, de masă. Acestei represiuni i-au căzut victimă sute de mii de persoane, al căror număr exact nu se ştia nici atunci şi nu se cunoaşte nici astăzi. După cum aminteam, în anii şaizeci valul de oprimare a slăbit treptat, în 1964 deţinuţii politici eliberaţi din închisori, lagăre şi domicilii forţate având posibilitatea să revină la familiile lor. Chiar dacă nu au primit vreo despăgubire materială sau morală, puteau să se angajeze şi să se reîncadreze într-o oarecare măsură în societate. Începând din a doua jumătate a anilor şaizeci şi până în 1989, valul de arestări în masă şi de represalii nu s-a mai repetat. Nu pentru că s-ar fi schimbat esenţa regimului, ci fiindcă forţa cumplită a acţiunilor anterioare se dovedise destul de convingătoare. Între timp poliţia

264

politică, faimoasa securitate, s-a dezvoltat şi s-a extins controlând mult mai eficace toate mişcările şi vocile, ochii şi urechile sale pătrunzând în toţi porii societăţii. În unele cazuri speciale continua să lovească dur, însă astfel de situaţii erau relativ rare, precum în cazul celor câţiva disidenţi notorii şi cele două mişcări sociale de mai mare anvergură – greva minerilor din Valea Jiului (1977) şi protestul muncitorilor braşoveni (1987). În rest simpla conştiinţă a pericolului reprimării s-a dovedit suficientă pentru ca întreaga populaţie, toate păturile sociale, să îndure opresiunea şi mizeria materială şi morală. În anii patruzeci-cincizeci, regimul politic al puterii socialiste acţiona deschis sub titlul de dictatură proletară. Cu aceasta, pe de o parte își declara caracterul autocratic, iar pe de alta îl camufla. Puterea era exercitată de partid în numele clasei muncitoare, de conducerea de partid, în numele partidului, însă în realitate regimul era condus în mod despotic de o singură persoană, atotputernicul lider al partidului comunist din toate timpurile. Rolul conducător al clasei muncitoare se rezuma la faptul că majoritatea funcţionarilor de partid şi de stat şi ai politicii de cadre erau aleşi în mod preferenţial din rândurile ei. În realitate clasei muncitoare i se refuza în aceeaşi măsură posibilitatea de a-şi spune cuvântul în actul decizional ca oricărei alte pături sociale. Sistemul totalitar, lipsa totală a pluralismului politico-ideologic au adus după sine caracterul antidemocratic al statalităţii; totodată partidul însuşi funcţiona antidemocratic, mult pomenita democraţie internă fiind la fel de mincinoasă ca cea a statului, sistemul de alegeri în cadrul acestuia oferind aceeaşi lipsă de alternativă reală membrilor de partid, ca și cea oferită cetăţenilor din afara partidului de sistemul electoral menit să desemneze organele de stat. Întotdeauna cadrele erau selecţionate de organele

265

superioare şi nu alese de membri, respectiv de cetăţeni, aceştia se supuneau obedienți actului de votare. Principiul structural-funcţional al mecanismului de partid şi de stat era aşa-numitul centralism democratic. Sunt de părere că, în ultimă instanţă, acest principiu stă la baza funcționării tuturor structurilor moderne politice şi de stat pretutindeni existând putere centrală (desigur, cu unele restricţii care recunosc posibilitatea şi necesitatea diferitelor grade de descentralizare). La noi necazul era că, în ciuda acestei denumiri, regimul comunist e doar centralist şi deloc democratic permiţând doar procesul unilateral de decizie-execuţie orientat de sus în jos. Teoria dictaturii proletariatului, formulată de Lenin, vorbea de un nou tip de dictatură şi democraţie, despre o dictatură exercitată în interesul majorităţii muncitoare şi o democraţie majoritară. Numai că dintru început s-a creat o contradicţie ireductibilă între principiu şi realitate, dictatura anihilând democraţia, sustrăgând organele puterii de sub orice control al societăţii, desfiinţând astfel posibilitatea reală a alternativelor de orice fel. În contradicţie cu teza leninistă, dictatura proletariatului nu a reprezentat o depăşire istorică a democraţiei burgheze, ci, dimpotrivă, desfiinţarea cuceririlor acesteia şi o revenire la structurile de putere premoderne, antidemocratice. Probabil puţini îşi mai amintesc astăzi că, pe vremea destalinizării hruşcioviene, însăşi ideologia oficială sovietică a calificat drept depăşite atât teoria, cât şi practica dictaturii proletariatului. Această teză a fost preluată şi de partidul comunist român într-o manieră de parcă ar fi fost invenţia sa. Regimul instaurat în țară nemaifiind numit dictatorial, ci doar democraţie de tip socialist. Pe tot parcursul regimului Ceauşescu propaganda vorbea despre dezvoltarea democraţiei socialiste, în timp ce în realitate funcţiona o dictatură stalinistă, fără Stalin,

266

într-o variantă mai dură decât în celelalte state din blocul estic. Se cultivau aparenţele democraţiei, invocând cu toate prilejurile voinţa maselor, câtă vreme nu se admiteau iniţiativele decizionale venite de jos în sus nici în problemele cele mai puţin importante. Majoritatea covârşitoare de 99,99% obţinută de regulă la alegerile pentru administraţia locală şi Marea Adunare Naţională erau proclamate cuceriri ale democraţiei socialiste, când de fapt constituiau indicatorul principal al lipsei totale de opţiune reală. În anii optzeci au inventat un alt truc de falsă democraţie; cu excepţia câtorva circumscripţii electorale unde candidau membrii conducerii de vârf a partidului, erau desemnaţi câte trei candidaţi aleşi întotdeauna în aşa fel încât aveau profil social-politic identic: de pildă, trei bărbaţi români de vârstă mijlocie, toţi ingineri chimişti şi trei membri de partid sau trei tinere femei, toate trei muncitoare textiliste în aceeaşi întreprindere. Astfel exista o aşa-zisă libertate de alegere între candidaţi, însă compoziţia noilor organe alese corespundea cu certitudine modelului elaborat în detaliu de direcţia organizatorică şi de cadre. Dreptul de propunere revenea exclusiv organelor puterii specializate în acest domeniu, adoptate prin votul unanim al maselor prin aclamare sau ridicarea mâinii în cadrul mitingurilor sau adunărilor generale. Subliniez încă o dată că (anti) democraţia din interiorul partidului funcţiona exact în acelaşi mod: de la organizaţiile de bază şi până la comitetul central, candidaţii erau desemnaţi exclusiv de organele superioare, membrii de partid neavând altă alternativă decât să aprobe lista de nume dinainte pregătită. Reorganizarea periodică la vârf era asociată fluctuaţiilor politice ale anilor cincizeci-şaizeci. Gheorghiu-Dej, în calitate de secretar general şi apoi prim-secretar al partidului, a ocupat şi funcţiile de

267

ministru (al transporturilor şi apoi al industriei), uneori preşedinte al consiliului de stat, dar în primul rând de conducător al partidului (secretar general, prim-secretar). În aşa numiţii ani ai destalinizării fictive se vorbea mult de principiul conducerii colective, funcţiile de la vârf erau divizate, existau rețineri în cultul personalităţii fără ca toate acestea să fi periclitat autocraţia efectivă. În schimb curând după accederea la putere a lui Ceauşescu s-a renunţat şi la simulacrul împărţirii puterii la vârf, alegându-se atât conducător al partidului, cât şi preşedinte al statului şi fiind în acelaşi timp şi comandantul suprem al armatei; în scopul „dezvoltării” democraţiei a înfiinţat alte şi alte organe-vitrină precum: Consiliul Superior al Dezvoltării Economice şi Sociale sau Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, punându-se pe sine în fruntea ambelor. În 1974, cu sceptrul în mână, a depus jurământul de preşedinte al statului devenind – pentru prima oară în istoria omenirii – un preşedinte de republică învestit în mod public cu drepturi despotice. După model extrem-oriental – chinezesc şi nordcoreean – a înfiinţat o putere dinastică instalându-şi soţia, savanta-semianalfabetă – pe numele de fată Elena Petrescu – în poziţia a doua în stat, educându-şi fiul mezin pentru a deveni moştenitor al „tronului“ şi împărţind diverse funcţii înalte şi demnităţi numeroaselor rubedenii proprii şi ale nevestei. Ce reprezintă cele trei iniţiale din PCR? se întreba folclorul urban bucureştean răspunzând cu ironie: Petreştii, Ceauşeştii şi „Rudili”. După cum se ştie şi constituţia României, asemeni legilor de bază ale statelor învecinate, conţinea un articol care consfinţea rolul conducător al partidului comunist stipulând antidemocraţia structurii de putere prin faptul că voinţei unei părţi mai mici a populaţiei i se confera o pondere mai mare decât majorităţii, adică minoritatea domina majoritatea. Cuvântul cheie al democraţiei este

268

pluralismul politic, asigurarea unei alternative de vot pentru toţi cetăţenii. În plus, după cum mai subliniat în mai multe rânduri, însuşi partidul funcţiona în lipsa totală a democraţiei interne nefiind de fapt un partid politic, ci organul executiv al unei autocraţii. Întregul regim – în opoziţie crasă cu declaraţiile propagandistice – nu era susţinut de influenţa politică sau forţa de convingere a partidului, ci de organele de represiune, în primul rând de poliţia secretă. Adevăratul pilon de sprijin al puterii lui Ceauşescu nu era partidul, ci Securitatea. Dovada decisivă este faptul că în ziua de 22 decembrie 1989, în ceasul căderii lui Ceaușescu şi al încetării puterii sale efective și partidul comunist român s-a destrămat precum un balon de săpun, neexistând nicio forţă de coeziune bazată pe convingeri şi voinţă comună care să-l fi putut menţine în viaţă. Figura centrală a sistemului de cadre, protagonistul vieţii publice din regimul comunist, era funcţionarul de partid sau activistul, cum i se spunea la noi. Înzestrarea acestui personaj cu trăsături pozitive şi prezentarea sa idealistă fiind una dintre obiectivele principale ale artei realist-socialiste, nereuşita destul de frecventă a acestui demers era reproşată ca insuficientă cunoaştere a realităţii de către creatorii de artă. În realitate activistul era eroul negativ de pe scena vieţii publice întrupând îndeobşte toate însuşirile pernicioase ale regimului, pe de o parte fiindcă întruchipa samavolnicia unui regim tiranic, pe de alta, pentru că era ales în aşa fel încât caracteristicile personalităţii sale să corespundă rolului îndeplinit şi numai acestuia. În cazul lor principiul contraselecţiei a fost aplicat perfect. Prototipul activistului reprezenta perfect poziția ciclistului competitor care, văzut de jos, calcă totul în picioare şi văzut de sus, stă plecat în faţă. Autoritar şi înfumurat, îşi asuprea şi îşi dispreţuia subalternii făcându-i cu plăcere de ruşine, dar în acelaşi

269

timp se umilea servil în faţa superiorilor de a căror bunăvoinţă depindea puterea şi existenţa lui. Dreptul său de decizie era limitat în mod strict de sistem, sarcina sa principală fiind îndeplinirea neîntârziată a indicaţiilor superioare elaborate în mod minuţios, în ultimă instanţă depinzând de el doar modul de îndeplinire a sarcinilor. Această modalitate varia de la caz la caz, în funcţie de relaţiile personale şi umane, oferindu-i posibilitatea de a face mult rău, dar câteodată şi bine, putea să fie neîndurător şi fervent, dar şi îngăduitor câteodată. Biografiile fiecărui funcţionar de partid conţin atât foi mai negre, cât şi nuanţe mai senine. Însă eventualele fapte bune nu pot să scutească pe nimeni de responsabilităţile care decurg din rangul deţinut şi funcţia îndeplinită. În capitolul anterior am vorbit despre selectarea bazată pe apartenenţa de clasă a conducătorilor de partid şi de stat şi a demnitarilor de toate rangurile şi nivelele, precum şi de consecinţele ei. Acest principiu a rămas în vigoare şi în timpul regimului Ceauşescu, în schimb politica de cadre s-a nuanţat puternic în anumite privinţe. Unul dintre elementele noi era, în primul rând, marginalizarea cadrelor vechi de partid, a ilegaliştilor. Această tendinţă era legată şi de orientarea naţionalistă, întrucât înainte de 1944 o mare parte dintre membrii de partid aparţineau minorităţilor etnice, a căror schimbare începuse în ritm alert încă de pe vremea primsecretarului anterior. Pe de altă parte, cei vechi, chiar dacă ar fi fost menţinuţi în funcţiile înalte, nu mai erau suficienţi pentru posturile unui aparat de partid din ce în ce mai umflat, care trebuia întinerit şi împrospătat. Dar ceea ce era şi mai important, oamenii predecesorului, mai cu seamă cei foarte apropiaţi, nu se bucurau de suficienta încredere din partea noului conducător de partid. Devotamentul faţă de persoana sa şi obedienţa necondiţionată erau criteriile esenţiale pentru selectarea

270

noilor cadre. În mod oficial selecţia cadrelor se baza pe trei criterii: politic, profesional şi moral. Criteriul politic este aplicat într-o oarecare măsură de toate regimurile, inclusiv de cele democratice, peste tot partidele aflate la putere plasându-şi oamenii proprii în poziţiile cheie. Numai că în cazul regimurilor democratice, nu toate funcţiile de conducere depind de raportul de forţe politice, aparatul de stat având o pătură largă de funcţionari publici relativ independenţi de configuraţia politică de la putere nemaivorbind de gama largă a ierarhiilor profesionale (economie, învăţământ, sănătate, artă şi cultură, etc.). Regimurile totalitare politizează în întregime, respectiv suprapolitizează toate domeniile vieţii sociale, nesuportând nicăieri conducătorii aleşi pe alte considerente decât cel politic. Repet: în socialismul de facto, criteriul politic nu reprezenta devotamentul faţă de principiile socialismului, ci fidelitatea faţă de persoana celui care exercita autocraţia. Cât priveşte criteriile morale, ele se impun în toate regimurile normale. Numai că regimul Ceauşescu era imoral până în rărunchi, abuzul de putere ţinând de esenţa sa, asigurând cadrelor sale avantaje materiale şi privilegii imposibil de justificat din punct de vedere moral. Criteriul moral impus de regim viza mai ales moralitatea sexuală, relaţiile familiale; de pildă divorţul era grav sancţionat, un om divorţat nu putea fi un cadru bun. Regimul promova ipocrizia, salvarea aparenţelor fiind pusă mai presus de orice. Şi toate acestea erau menite asigurării dominaţiei politicului asupra sferelor cele mai intime ale vieţii private, desfiinţării totale a independenţei acesteia, astfel încât puterea să poată controla complet viaţa individului. Şi, în fine, nici criteriul profesional nu lipsea din condiţiile de selecţie, însă prezenta distorsiuni specifice, în primul rând din cauza ponderii exagerate a primelor

271

două. Comparativ cu perioada anterioară, aparent, i se acorda o importanţă mai mare, persoanele total lipsite de studii nemaiavând nicio şansă; chiar şi activiştilor de grad inferior li se pretindeau studii medii cu examen de bacalaureat, iar celor din funcţii mai importante, studii şi diplomă universitară. Atâta doar că liceul şi facultatea urmate la fără frecvenţă erau o cale uşor de parcurs pentru activişti, diploma fără acoperire profesională fiind uşor de obţinut dacă ocupai o poziţie în cadrul puterii. De-acum în poziţiile de conducere nu mai ajungeau muncitori şi ţărani neşcolarizaţi, aceste funcţii fiind ocupate – în bună parte – de pseudo-intelectuali. Marginalizarea reală a criteriului profesional este exprimată cel mai bine de principiul formulat în mod explicit de Ceauşescu, potrivit căruia un activist bun face faţă oriunde l-ar trimite partidul. Adică era capabil să conducă orice întreprindere sau instituţie, bibliotecă universitară, teatru sau minister, şcoală sau armată, indiferent de pregătirea profesională, activistul adevărat părea înzestrat cu capacitatea de conducere în orice domeniu fiindu-i suficiente devotamentul faţă de partid şi faţă de persoana conducătorului. Şi aici funcţiona, în mod tacit, credinţa străveche potrivit căreia dacă Dumnezeu (în cazul de faţă puterea politică supremă) îi dă cuiva un post, atunci îi dă şi mintea necesară să-l îndeplinească. Cu alte cuvinte participarea la putere aduce după sine, în mod automat, un anumit fel de competenţă profesională. (Menţionez în paranteză că acelaşi principiu era valabil şi în regimul totalitar fascist. În Jurnalul de la Nürnberg al psihologul american G. M. Gilbert citim: „fiecare conducător nazist semidoct şi autodidact credea că – odată ce deţine puterea – are competenţa de a-şi exprima opinia în orice domeniu al vieţii publice”.) În epoca profesionalizării maxime a activităților sociale, acest principiu şi practica aferentă

272

constituia triumful deplin al diletantismului contribuind în mare măsură la stagnarea generală şi scăderea eficienţei, caracteristice ultimilor ani ai regimului. La toate acestea se mai adăuga teoria și practica ceauşistă de rotire a cadrelor, care stătea la baza reorganizărilor şi însemna mutarea oamenilor săi în locurile în care era nevoie de ei, mai exact, acolo unde el considera că era nevoie de ei, indiferent dacă se pricepeau sau ba la respectivul domeniul de activităţi. Un motiv nemărturisit al acestui procedeu era ca subiecţii rotirii să nu se simtă niciodată în deplină siguranţă şi să nu prindă rădăcini, să nu se împrietenească prea tare cu subalternii sau cu oamenii locului şi să le acorde înlesniri. În paginile anterioare am amintit de mai multe ori că nu am fost funcţionar de partid, dar nici măcar membru de rang inferior în conducerea organelor locale. Pe de o parte eram un simplu membru de partid, observator al isprăvilor activiştilor, pe de altă parte, în calitate de membru al unei catedre universitare de ştiinţe sociale, am ajuns inevitabil în relaţie cu ei. Uneori eram obligat să particip, alături de colegii mei, la şedinţele activului judeţean, întrucât se cuvenea să cunoaştem de la sursă politica şi viaţa internă de partid. Alteori, luam parte la consfătuirile organizate pentru noi la nivel local şi, o dată pe an, la nivel naţional, la acestea din urmă participând însuşi secretarul general care ne ţinea instructaje. Printre membrii catedrelor de ştiinţe sociale, deci şi la noi în catedră, erau şi activişti de partid cu normă întreagă. Dar mai aveam mulţi cunoscuţi români şi maghiari – universitari, redactori, jurnalişti – care aveau legături obligatorii de serviciu cu activişti de diverse grade. Informațiile și caracterizările despre persoanele cheie erau pe buzele tuturor. După toate acestea pot afirma – chiar şi în lipsa unor relaţii personale – că am reuşit să cunosc destul de bine acest tip de om.

273

De-a lungul anilor, deceniilor, la Cluj s-au succedat mai mulţi potentaţi locali şi cred că merită să menţionez câte ceva despre unii dintre ei. Despre Vaida şi Duca am spus câteva cuvinte în capitolul anterior. Acum am să pomenesc pe scurt despre creaturile lui Ceauşescu. Primul în ordine cronologică a fost Maxim Berghianu. Însurat cu o cunoscută actriţă, apărea uneori în loja oficială a teatrului naţional jucând cu plăcere rolul unui om cu pretenţii intelectuale, iubitor de cultură, protector al artelor, deşi avea prea puţin în comun cu cultura. Mima un stil de viaţă aristocratic, nu făcea niciun pas pe jos, pe străzile oraşului, ţinându-se departe de „plebe”. Privea de sus pe toată lumea şi trata cu superioritate pe toţi cei aflaţi într-un rang inferior în ierarhia puterii, singurul lui interes fiind îndeplinirea şi depăşirea indicaţiilor venite de sus. Pot spune ceva mai mult despre Ştefan Mocuţa, cel care i-a urmat în funcţie. Era originar din Arad, tatăl său era muncitor la fabrica de vagoane şi membru al partidului comunist din perioada ilegalităţii. De altfel, tocmai acestei origini sociale îi datora fiul său cariera vertiginos ascendentă în cadrul aparatului de partid. În anii 1944 şi 1945, când eram tânăr comunist am ajuns în legătură, ba chiar în relaţii de prietenie, cu fratele său, Petru Mocuţa, care pe atunci îndeplinea o funcţie în organizaţia de tineret. Nu şi cu Ştefan, care era mult mai tânăr, practic un băieţel. Relaţia mea cu Petru Mocuţa s-a întrerupt odată cu venirea mea la Cluj. Ştiam însă că nu devenise activist de partid, ci sportiv de elită, participant la jocurile olimpice unde s-a clasat pe un loc meritoriu la proba de tir. Curând însă avea să dea în patima beţiei şi a murit de ciroză. Ei, în momentul în care Ştefan Mocuţa a devenit secretar judeţean de partid, doi cunoscuţi arădeni stabiliţi la Bucureşti m-au întrebat dacă nu luasem legătura cu el. Fireşte că n-o făcusem.

274

Nu m-am prezentat la el, nu i-am cerut nimic, nu am ajuns nici măcar în preajma sa. Dacă ar fi dorit să-mi dea de ştire că mă cunoaşte – fiind improbabil să nu fi ştiut de mine – primul gest ar fi trebuit să vină de la el. Nu a făcut un astfel de gest. De altfel, din câte cunosc, se purta cu un cinism dur chiar şi cu subalternii lui direcţi, tratându-i de sus şi în mod grosolan pe toţi cei aflaţi într-o poziţie inferioară. Nu avea nici prieteni şi nici oameni de încredere. Avea o singură pasiune secretă: alcoolul. Dacă reuşea să-şi ia câteva zile libere, se retrăgea la cabana vânătorească din staţiunea Moneasa, din judeţul Arad, probabil singurul loc unde simţea că se poate deda în siguranţă acestui viciu, se închidea în cameră şi se îmbăta până cădea lat. După ce dormea suficient pentru a-şi reveni din chercheleala binefăcătoare, revenea în grabă la Cluj pentru a da ordine. Nu găsesc o definiţie mai potrivită pentru un astfel de om decât termenul german de Unmensch – neom, om de joasă speţă. Remus Bucşe a fost timp de mai mulţi ani prim secretar al comitetului orăşenesc. Noi îl pomeneam drept tovarăşul Rémes [în traducere din limba maghiară cel groaznic]. Era un om ignorant şi necivilizat, dar cu atât mai agresiv, ameninţarea fiind instrumentul său favorit de convingere. Îmi amintesc de o şedinţă în care am izbucnit involuntar în râs, dar din fericire stăteam în fundul sălii. Asta se întâmpla când „Rémes” ne-a informat că până atunci îi cunoscusem doar latura bună, dar a venit vremea să-i cunoaştem şi cealaltă latură, pentru că nu va mai fi atât de îngăduitor cum fusese înainte. Cu siguranţă nu citise niciodată Peripeţiile bravului soldat Svejk şi habar nu avea că reprodusese aproape cuvânt cu cuvânt replica ticălosului locotenent Dub din cartea lui Hašek. Ultimul prim-secretar judeţean de la Cluj a fost Ioan Moga, el n-a mai fost schimbat din funcţie de

275

șeful cel mare, ci a fost îndepărtat de revolta populară din decembrie 1989. Despre el nu pot spune nimic, nu l-am văzut nici măcar de departe, nu-mi amintesc deloc cum arăta. Într-un mod caracteristic ultimilor ani ai regimului, reprezentantul de frunte al puterii locale se izolase atât de tare încât nu-şi făcea apariţia nici la universitate, cel puţin nu în faţa unui public mai numeros, iar eu nu am fost vreodată invitat la nicio şedinţă sau consfătuire la care ar fi putut fi de faţă şi el. În schimb l-am văzut de câteva ori, cunoscându-l ca pe un om trufaş, mărginit şi îndărătnic, pe unul dintre colegii săi apropiaţi, secretarul judeţean cu propaganda, Ioan Sasu, principalul supraveghetor al personalului catedrelor de ştiinţe sociale. Înainte să fi venit la Cluj fusese activist UTC, colaborator apropiat al prinţişorului Nicu Ceauşescu. În anii de după schimbările din 1989, acest Ion Sasu a reapărut în politica naţională ca unul dintre oamenii de frunte ai succesorului partidului naţional-comunist condus de Verdeţ. L-am mai văzut şi între anii 1992-1996, pe vremea guvernării patrulaterului roşu, format din partidul de guvernământ și aliații săi naționaliști, a intrat în Partidul România Mare şi apoi a dispărut din fața ochilor mei de pe scena publică. În deceniile existenţei socialismului, în trei ţări ale blocului estic avuseseră loc – în momente distincte – mişcări de masă, ample şi deschise, de rezistenţă împotriva comunismului: În Ungaria în 1956, în Cehoslovacia în 1968 şi în Polonia în 1980. Nu-mi propun să analizez aici trăsăturile comune şi diferenţele dintre aceste mişcări de importanţă istorică. Doresc să scot în evidenţă doar o singură caracteristică: toate cele trei mişcări aveau o bază socială largă, care cuprindea întreaga ţară, beneficiind de participarea elitei intelectuale, ba chiar de contribuţia ei hotărâtoare.

276

În România lucrurile s-au petrecut diferit. Avuseseră loc două revolte muncitoreşti: în 1978, cea a minerilor din Valea Jiului şi peste un deceniu, în 1987, protestul colectiv al muncitorilor din Braşov. Ambele mişcări erau orientate împotriva condiţiilor de trai mizere, revendicările fiind, în principal, de natură economică, dar purtau inevitabil şi elemente ale revoltei împotriva bazelor sistemului şi – în mod special, cu prilejul demonstraţiei de la Braşov – a tiraniei personale a lui Ceauşescu. Într-un mod aparent paradoxal se ridicaseră tocmai detaşamentele muncitorimii – aşa-numita clasă conducătoare – deşi, în mod declarativ, regimul acționa în interesul lor. Însă în ambele cazuri era vorba de mişcări cu caracter local, ansamblul muncitorimii române nedovedindu-şi solidaritatea cu confraţii din Valea Jiului sau cei de la Braşov. Şi – în contradicţie cu evenimentele din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia – nicio parte a intelectualităţii româneşti nu a dat măcar un semn că ar dori să se solidarizeze cu mişcările muncitoreşti, intenţia de a se pune în fruntea lor neintrând sub nicio formă în discuţie. Cele două evenimente nu au clintit regimul, nu au obţinut înlesniri, nu au înmuiat dictatura şi nu s-au soldat, în mod direct sau indirect, cu vreo reformă; au stârnit în schimb represalii dure împotriva participanţilor şi înăsprirea sistemului opresiv. Nu putem afirma sub nicio formă că în rândul intelectualităţii româneşti nu s-ar fi manifestat vreo rezistenţă sau disidenţă internă atât faţă de comunism ca regim, cât şi faţă de întruchiparea sa autohtonă: ceauşismul. În schimb aș spune că ele s-au rezumat la manifestări sporadice, izolate, lipsite de ecou social larg şi, în ultimă instanţă, fără efect. După 1989 a devenit bine cunoscut cazul inginerului bucureştean Gheorghe Ursu, arestat de Securitate din cauza jurnalului său care conţinea idei îndreptate împotriva regimului şi apoi

277

omorât în bătaie în puşcărie. Aflasem despre câţiva ziarişti bucureşteni şi despre un istoric tânăr că au fost arestaţi la sfârşitul anilor optzeci din cauza răspândirii unor manifeste cu texte anti-Ceauşescu. Ştiu de câteva persoane care, la sfârşitul anilor optzeci au dat glas, într-un mod sau altul, resentimentelor lor faţă de regim, motiv pentru care au fost în mod repetat hărţuiţi şi anchetaţi fără a fi întemnițați. Unii au fost obligaţi la domiciliu forţat, alţii nevoiţi să emigreze. Doresc să pomenesc în mod separat de două personalităţi notorii, intens mediatizate, ale disidenţei interne din România. Paul Goma nu era – cel puţin după opinia quasiunanimă a criticilor – un prozator din prima linie a literaturii române. Nefiind membru de partid, la început, s-a ţinut deoparte de viaţa publică, în schimb în 1969 saluta cu însufleţire luarea de poziţie a lui Ceauşescu împotriva invaziei armatelor tovărăşeşti în Cehoslovacia. În mijlocul entuziasmului naţional, a cerut şi a primit, alături de alţi intelectuali români aflaţi până atunci la periferia arenei politice, calitatea de membru al partidului comunist. Spre lauda sa – spre deosebire de alţii – curând a şi fost dezamăgit. Şi-a dat seama că, de fapt, sub semnul independenţei naţionale, regimul comunist din ţară nu se schimbase deloc, treptat, recăpătându-şi rigiditatea. Atunci şi-a ridicat glasul împotriva sa, pe un ton neobişnuit de ferm, asumându-şi temerar riscul unei atitudini deschise. Scrierile sale au devenit publice la postul de radio Europa Liberă fiind ascultate de o ţară întreagă, însă societatea scriitorilor români, crema intelectualităţii, nu i-a arătat nici cel mai mic semn de solidaritate; nu era considerat o figură reprezentativă a culturii române. Autorităţile l-au supus unei prigoane dure şi în final l-au obligat să aleagă exilul, stabilindu-se în Franţa. După exemplul lui Soljeniţîn avea să scrie romane anticomuniste, publicate şi difuzate

278

în Occident, fără însă a-i aduce autorului o recunoaştere literară pe măsura celeia a idealului său. În emigraţie s-au manifestat tot mai mult însuşirile sale negative – îndărătnicia, trufia şi ambiţia nemăsurată – ceea ce a dus treptat la izolarea sa şi la diminuarea influenţei sale în România. În anii nouăzeci, anticomunismul său vehement s-a asociat cu asumarea deschisă a tradiţiilor naţionalismului de extremă dreapta: în memoriile sale ample voia să-l reabiliteze pe Antonescu descriind influenţa dăunătoare a evreimii asupra poporului român. Să mai adăugăm încă un element al carierei sale publice: cu prilejul alegerilor din 1996, de la Paris, şi-a depus candidatura independentă pentru preşedinţia României, cu un program aiurea, suferind un eşec usturător. (În paranteză menţionez că în săptămânile din urmă am citit în ediţia românească a publicaţiei Lettre Internationale un articol semnat de Ion Solalocu despre faptul că tabăra emigraţiei politice româneşti era în majoritatea ei anticomunistă, însă doar o mică parte din ea avea o atitudine consecvent democratică. Într-adevăr: chiar și în anii aceia, toţi cei interesaţi puteau să ştie că o parte semnificativă a disidenţei româneşti anticomuniste din occident era alcătuită din adepţii extremei drepte, în special ai gărzii de fier, precum şi din intelectuali care considerau şi consideră şi astăzi că trecutul legionar era o rătăcire pardonabilă, care nu contravenea devotamentului faţă de idealul naţionalist.) Doamna Doina Cornea, din Cluj, s-a dovedit o personalitate demnă de toată stima, total diferită de cea a lui Goma. Timp de opt ani, în cei mai sumbri ani optzeci, şi-a asumat de una singură disidenţa publică şi toate hărţuileile, prigoana, izolarea şi nesiguranţa vieţii asociate cu ea. Scrisorile ei trimise pe căi întortocheate la Radio Europa Liberă, prezentau în mod credibil mizeria morală și materială în care ajunsese ţara, nutrind speranţa

279

schimbării în rândul numeroşilor ascultători ai acestui post de radio. Rudele din Franţa – fiica ei stabilită acolo – au sprijinit-o în îndeplinirea misiunii şi au ajutat-o să supravieţuiască. În schimb activitatea sa benefică a rămas fără ecou şi sprijin intern, intelectualitatea autohtonă nedând niciun semn de solidarizare cu demersurile Doamnei Cornea. Mulţi aprobau textele ei receptate din eter între cei patru pereţi ai propriilor lor locuinţe, dar nimeni nu voia să se expună alături de ea. Ştiu totuşi despre o singură manifestare de simpatie exprimată de o intelectuală maghiară temerară, Éva Cs. Gyimesi29. Este însă de menţionat şi faptul că cele două disidente aveau opinii divergente într-o anume chestiune, întrucât Doamna Cornea, luptătoare anticomunistă înverşunată, devotată tradiţiilor de dreapta ale burgheziei interbelice, manifesta puțină înţelegere pentru strădaniile de emancipare ale minorităţii maghiare. Eu personal am nutrit un respect profund pentru atitudinea curajoasă şi consecventă a Doamnei Cornea, atât în anii optzeci, cât şi mai apoi împotriva regimului Iliescu, însă nu sunt de acord cu luările ei de poziţie prin care prezintă regimul românesc interbelic – după opinia mea într-un mod cu totul nemeritat – ca o democraţie aproape ideală. În afara celor pomeniţi aş mai putea enumera vreo duzină – dar nu mai mulţi – de scriitori, poeţi, filosofi, jurnalişti despre care știam la sfârşitul anilor optzeci că intraseră în conflict cu regimul, cărora, din cauza unor declaraţii critice sau nonconformiste, le fusese retras dreptul de publicare sau fuseseră puşi sub supravegherea organelor de ordine. Unii dintre aceştia, 29

Cs. Gyimesi Éva (1945–2011), era în momentul publicării scrierilor autobiografice profesor al Universității Babeș-Bolyai, Facultatea de Filologie. Ea a fost una din puținii reprezentanți cunoscuți ai rezistenței anticeaușiste clujene, urmărită și hărțuită de securitate. Literat maghiar erudit și istoric literar, ea a fost o persoană publică după 1989, exprimându-și întotdeauna deschis și echilibrat opțiunile profund democratice.

280

în etapele anterioare ale istoriei regimului, se făcuseră cunoscuţi printr-o activitate literară şi publicistică diametral opusă. Deşi acţiunile lor târzii rămăseseră izolate şi lipsite de ecou, riscul asumat este demn de recunoaştere. Totuşi, nu putem vorbi despre o mişcare de dizidenţă cât de cât eficientă în România, pregătitoare a schimbărilor. Ulterior, în anii nouăzeci, mai mulți reprezentanţi de marcă ai intelectualităţii române – scriitori, critici şi filosofi – au vorbit despre rezistenţa prin cultură a cercurilor lor, înţelegând prin asta mai ales faptul că citeau mai ales literatura occidentală şi ocroteau tradiţiile – în mare parte de extremă dreaptă – publicisticii româneşti interbelice. După cum spunea un critic (român) contemporan, este vorba de o rezistenţă inactivă, care nu a produs niciun rezultat. Spre deosebire de alte state ale blocului comunist, în cadrul partidului comunist român, nu au stârnit ecouri favorabile nici eurocomunismul apărut în anii 60 şi 70 în sânul unor partide occidentale, nici socialismul cu faţă umană al primăverii pragheze şi nici reform-comunismul promovat de Gorbaciov începând din 1985 şi recepţionat favorabil pretutindeni în lume. Trebuie totuşi menţionate două manifestări din interiorul partidului, semnificative la vremea lor. În noiembrie 1979, la congresul al XII-lea al PCR, spre uimirea întregii asistenţe, în luarea sa de cuvânt, unul dintre veteranii mişcării comuniste, marginalizat de Ceauşescu, nu l-a lăudat pe secretarul general, ci a îndrăznit să-l critice: Constantin Pârvulescu a etichetat regimul autocratic al lui Ceauşescu drept antipartinic, reproşându-i că tratează întreaga ţară ca pe o feudă supusă lui şi familiei sale. În timpul pauzei ordonate în grabă răzvrătitul a fost făcut dispărut, nu l-a mai văzut nimeni şi nu s-a mai spus nimic despre acest incident, ca şi cum nici nu s-ar fi petrecut. Toată lumea era convinsă că vinovatul fusese executat în secret, ulterior dovedindu-se

281

că nu-l vătămaseră, dar l-au scos din circulaţie. Un alt eveniment intens mediatizat în occident a fost legat de numele a şase foşti înalţi funcţionari de partid puşi pe linie moartă. În martie 1989, Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Gheorghe Răceanu l-au somat pe Ceauşescu într-o scrisoare comună – publicată în Occident – să-și modifice urgent şi radical politica internă, să oprească distrugerea satelor, să oprească exportul alimentelor, să nu mai înfometeze poporul şi să asigure cetăţenilor drepturile şi libertăţile elementare, potrivit normelor internaţionale. E lesne de observat că ambele aceste acţiuni nu erau îndreptate împotriva regimului, ci doar contra lui Ceauşescu, vizând îmbunătăţirea şi îmblânzirea regimului. În schimb, în acea vreme, semnificaţia lor nu era deloc neglijabilă, lucru dovedit şi de recunoaşterea internaţională de care s-au bucurat. Importanţa lor ar fi fost şi mai mare dacă ar fi stârnit ecou şi în interior, dacă s-ar fi manifestat cât de cât semnele unei solidarizări în interiorul partidului. Acest lucru însă nu s-a petrecut, nici măcar într-o măsură infimă. Ambele evenimente s-au stins repede, situaţia din ţară rămânând neschimbată. De menţionat, pe baza memoriilor lui Silviu Brucan, că luarea de poziţie a celor şase politicieni români fusese pregătită cu grijă atât în Vest (în Statele Unite), cât şi în Est (în Uniunea Sovietică condusă de Gorbaciov), astfel încât riscurile acţiunii să fie minimizate; diplomaţiile de la Washington şi de la Moscova au exercitat presiuni ca protagoniştii acestui protest să nu aibă de suportat consecinţe grave. Li s-a impus domiciliu obligatoriu, au fost izolaţi, până la sfârşitul lui 1989 nemaiavând permisiunea de a apărea în public, nu s-a mai vorbit despre ei, fără alte represalii mai grave. Riscul asumat de ei nu poate fi pus la îndoială, întrucât Ceauşescu era imprevizibil, neputându-se prevedea ce consecinţe putea să aibă acţiunea lor.

282

* În acest punct al expozeului meu retrospectiv am să încerc să clarific, în faţa mea şi a eventualilor cititori, poziţia mea faţă de regimul comunist şi varianta sa de tip Ceauşescu. După cum am arătat în mod repetat în paginile anterioare ale acestor memorii, cariera mea de gânditor şi de cadru didactic preocupat de ştiinţele sociale a început şi s-a format mult timp sub semnul angajamentului faţă de marxism. Vreme îndelungată, după 1956, speranţele mele erau legate de un marxism reînnoit, de filosofia socială critică de tip occidental, de eurocomunism, de „socialismul cu faţă umană” şi de reformcomunism. Despre acesta din urmă doresc să vorbesc mai detaliat în capitolul următor, aici menţionând doar că mi-am dat seama târziu că istoriceşte nu exista nicio şansă, întrucât sistemul socialismului existent era imposibil de reformat fiind în întregime greşit şi prost, condamnat la prăbuşire; consider totuşi un fapt de netăgăduit, că reformele iniţiate de Gorbaciov au ridicat – involuntar – stăvilarele din faţa viiturii care avea să dărâme întregul sistem. Trebuie să spun că abia după 1989 am dat curs criticii teoriei marxiste, revizuirii radicale a viziunii mele asupra lumii şi a concepţiei mele sociologice. Dar nici atunci nu am trecut de la stânga la dreapta. Simt o mare apropiere şi mă raliez spiritualităţii democratice de stânga care s-a manifestat pregnant în Occident, din a doua jumătate a secolului XX şi până azi, în multe părţi – de pildă, în Anglia, Germania etc. – unde se bucură de majoritatea30 opţiunilor politice şi în zilele noastre, deși mă abţin cu consecvenţă să mă angajez în a face politică pentru vreun partid. 30

Autorul se referă la guvernul condus de premierul Tony Blair, prim-ministru al Marii Britanii (în perioada 1997-2007) și Gerhardt Fritz Kurt Schröder, prim-ministru al Republicii Federale Germane (1997-2005).

283

Astfel în anii şaptezeci, optzeci, treptat, situaţia şi atitudinea mea au devenit paradoxale. Serveam regimul în calitate de cadru didactic marxist, contribuind, din păcate, la menţinerea monopolului ideologic al acestuia, care ţinea de esenţa totalitarismului, deşi – după cum am să detaliez în continuare – mă străduiam să mă delimitez de forma sa simplificată, împietrită şi primitivă care era concepţia stalinisto-ceauşistă. În acelaşi timp eram total dezamăgit de sistemul comunist existent, pe care-l consideram, asemenea majorităţii covârşitoare a populaţiei, opresiv şi străin de persoana mea. Şi, aşa cum am subliniat de mai multe ori, nu exercitam niciun fel de putere, neocupând vreo funcţie de conducere pe linie de stat (universitară) sau de partid, nu eram şef şi nici membru al vreunui comitet sau comisii, nu aveam drept de decizie în privinţa altor persoane şi nu mă bucuram de vreun privilegiu aferent puterii. Atunci de ce nu am devenit eu însumi disident, de ce nu m-am ridicat în mod deschis împotriva – dacă nu a comunismului – măcar contra dictaturii ceauşiste insuportabile şi stupide? În primul rând pentru că îmi lipsea curajul. Structural mie nu mi se potrivea rolul combatantului pe scena politică, ci mai degrabă cel al luptătorului cu pana. Idealurile mele nu sunt revoluţionarii, ci gânditorii de genul lui Montaigne şi Erasmus care, chiar și încheind compromisuri cu puterea existentă, o subminau prin scrierile lor. În al doilea rând, pentru că nu aveam la cine să mă raliez şi întrucât credeam – fiind de aceeaşi părere şi astăzi – că în cazul unei luări de poziţie publice, nimeni nu mi s-ar fi alăturat, aş fi strigat în deşert. Toate cazurile de disidenţă din România, pe care le-am pomenit anterior, păreau să adeverească această ipoteză. Riscul mi se părea mult prea mare comparativ cu rezultatul posibil, mai exact imposibil, de obţinut. În calitatea pe care

284

mi-o știam, de multiplu minoritar, mă consideram un om periferic, care nu putea conta pe vreun sprijin intern sau extern; şi nu voiam şi nici azi nu vreau să colaborez cu anticomunismul de dreapta, respectiv de extremă dreaptă. * Scriam în capitolul anterior că în 1969 fusesem în două rânduri în Occident. Participarea mea la simpozionul de la Gösing, Austia, a avut o consecinţă incitantă. Acolo îl întâlnisem pe profesorul Joachim Matthes care m-a onorat cu prietenia sa şi dorea să facă ceva în interesul meu. Pe atunci îndeplinea funcţia de preşedinte al Societăţii Germane de Sociologie, calitate în care mi-a oferit o bursă de studii de trei luni – o sumă în valută cu valoare substanţială pe vremea aceea – la DAAD (Deutsche Akademische Austauschdienst). La începutul anului 1972 prestigioasa instituţie mi-a trimis invitaţia, urmând să profit de această posibilitate extraordinară în cursul aceluiaşi an, într-o perioadă aleasă de mine. Am întocmit cererea după tot tipicul, am ataşat invitaţia oficială şi le-am expediat la ministerul învăţământului. Între timp am continuat corespondenţa cu instituţia germană menţionând, la solicitarea lor, centrele universitare pe care aş fi dorit să le vizitez. Au acceptat toate dorinţele şi sugestiile mele luând legătura cu profesorii al căror nume îl propusesem, aceştia acceptând cu amabilitate să mă primească, să mă îndrume şi să-mi prezinte activitatea colectivelor lor. Mi se deschidea o perspectivă excelentă care putea influenţa în mod decisiv şi favorabil dezvoltarea mea profesională, lărgirea orizontului şi crearea unor relaţii personale interesante. Numai că, după o aşteptare îndelungată şi fără nicio motivare, ministerul învăţământului a respins

285

cererea mea pentru bursa externă, iar în lipsa aprobării de la minister nu puteam să mă adresez nici miliţiei pentru obţinerea paşaportului. Atunci am informat instituţia germană că, din păcate, nu pot răspunde invitaţiei lor. Au înţeles evident că nu renunţasem de bună voie la această oportunitate excelentă şi mi-au răspuns că nu e nicio problemă, vor transfera invitaţia şi toate condiţiile ei pentru anul următor, 1973; să mai încerc odată peste un an. Ceea ce am şi făcut, rezultatul fiind acelaşi. În aceste condiţii DAAD a renunţat, cu părere de rău, la o nouă tentativă. Corespondenţa şi documentaţia integrală a întregului demers tracasant se află şi în prezent în posesia mea. Nota bene: nu exista posibilitatea ca statul român să trimită în locul meu vreo altă persoană, un cadru considerat mai bun, pentru că invitaţia era nominală. Li se părea mai important ca eu să nu plec decât ca învăţământul superior românesc să devină beneficiarul indirect al acestei burse de studii. Eram tratat ca un element nedemn de încredere. Cazul mai are un aspect demn de luat în seamă: instituţia vestgermană nu mă onorase cu invitaţia numai pe mine, evreul cu limba maternă maghiară, ci tocmai pentru ca formula acestui demers să fie mai acceptabilă pentru statul român, alături de mine invitase şi un român nevorbitor de germană. Colegul meu Ion Aluaş obţinuse simultan cu mine aceeaşi bursă, în condiţii identice, cu o mică diferenţă: lui i s-a permis să beneficieze de ea. A plecat, s-a folosit la maximum de cele trei luni de studii, a revenit în ţară şi din momentul acela a devenit expertul în Max Weber al sociologiei autohtone. Nu doresc să fiu răstălmăcit: nu afirm sub nicio formă că Aluaş nu ar fi meritat să beneficieze de această oportunitate. Dimpotrivă, a fost bine că măcar pe el l-au lăsat să plece. În schimb consider că refuzul plecării mele a fost o discriminare negativă.

286

De altfel, în anii şaptezeci şi parţial chiar și în anii optzeci relaţiile ştiinţifice internaţionale ale României s-au extins totuşi comparativ cu cele două decenii anterioare. În urma declarării politicii de independenţă naţională şi răcirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică, regimul Ceauşescu a fost nevoit să creeze măcar aparenţa unei deschideri către Occident, pentru a fi luat în seamă de democraţiile occidentale, o vreme reuşind, parţial, să atingă acest deziderat. Pe fundalul turismului politic intensiv desfăşurat de Ceauşescu, relaţiile internaţionale ale comunităţii ştiinţifice din ţară s-au consolidat cât de cât. Numai că regimul uza într-un mod propriu de posibilităţile ivite. Organizarea participării la reuniunile ştiinţifice internaţionale are două modalităţi care interferează: pe de o parte se anunţă din timp tematica şi programul manifestării şi se aşteaptă prezentarea participanţilor, pe de altă parte se invită nominal câţiva specialişti recunoscuţi în domeniu pentru a susţine comunicări. Participarea implică nişte costuri, îndeobşte savanţii sau candidaţii la acest titlu care vor să ia parte, îşi plătesc singuri31 călătoria, cazarea şi taxa de participare, în timp ce cheltuielile pentru conferenţiarii invitaţi sunt suportate de organizatori. Cercetătorii țărilor democratice (pe atunci occidentali) au paşaportul în buzunar, nimeni nu-i împiedică să călătorească unde doresc dacă au banii necesari; în schimb „cetăţenii socialismului“ aveau dreptul de a trece graniţa numai cu aprobarea autorităţilor, drept care pe atunci era considerat un privilegiu, fără a dispune de valuta necesară călătoriei. În 1969, în cele două ocazii când am putut să călătoresc în Occident, nu primisem invitaţie personală, ci mă prezentasem singur, ministerul învăţământului 31

Sau costurile sunt plătite de instituția sau proiectul pe care acel cercetător îl reprezintă.

287

aprobând deplasarea în străinătate şi acoperind, în parte, cheltuielile. Din câte ştiu, în anii şaptezeci, optzeci, modul de participare românească la manifestările ştiinţifice din domeniul filosofiei şi sociologiei şi, desigur, al istoriografiei, funcţiona în felul următor: în momentul în care soseau la universităţi sau institutele de cercetări apelurile impersonale de participare cu lucrări (call for papers), organele centrale abilitate decideau pentru început dacă ţara are interesul să fie reprezentată la congresul sau conferinţa respectivă. Dacă răspunsul era pozitiv, se organiza o delegaţie pentru membrii căreia se asigurau din oficiu condiţiile de participare, paşaportul şi valuta necesară. Un fapt esenţial de menţionat: membrii delegaţiei erau desemnaţi de organe, nici nu putea fi vorba de participare din proprie iniţiativă. Desemnarea persoanelor nu se făcea pe criteriul alegerii celor care ar avea ceva important de comunicat în domeniul dat, ci pe cine să însărcineze să spună ceva în calitate de reprezentanţi ai ţării, mai exact ai regimului. Delegaţiile aveau întotdeauna un responsabil desemnat care, asemenea unui conducător de oşti, avea îndatorirea să raporteze ulterior despre performanţa şi comportamentul subalternilor. Misiunea primordială a tuturor delegaţiilor avea caracter politic şi nu ştiinţific, având sarcina de a face propagandă liniilor politice directoare oficiale şi realizărilor ţării. Pur şi simplu conducătorii români nu înţelegeau sau nu voiau să ia la cunoştinţă că ţările occidentale nu trimiteau delegaţii la sesiunile ştiinţifice, de acolo veneau doar savanţi liberi care, în afara propriei lor persoane, nu reprezentau pe nimeni – nici ţara, nici instituţia care-i plătea – nu aveau niciun şef, nu controla nimeni ce aveau de spus şi nici nu le cerea nimeni socoteală pentru ce opinii susţinuseră.

288

Îmi amintesc că în 1966 avusese loc un congres mondial de sociologie, la Evian, în Franţa, pe malul sudic al lacului Geneva şi apoi în 1970 un altul, la Varna, pe litoralul bulgar, însă eu nu am avut loc în vreuna din delegaţiile româneşti participante. După 1989, situaţia mea s-a schimbat radical; în momentul în care puteam să călătoresc liber, fără delegaţie oficială, aprobare sau sprijin, am putut răspunde numeroaselor invitaţii succesive. Dar asupra acestui fapt am să revin într-un capitol ulterior. O altă menţiune care ţine de aceeaşi tematică este faptul că pe parcursul întregii ere Ceauşescu, DAAD s-a străduit în mod consecvent să sprijine perfecţionarea profesională a tinerelor cadre didactice şi cercetători de perspectivă. Cunosc mai mulţi intelectuali români de renume care au beneficiat de bursă de câțiva ani în Germania, creându-şi un statut ştiinţific şi, pe baza relaţiilor profesionale stabilite acolo, după 1989 au ieşit în evidenţă printr-un anticomunism combativ și zgomotos. Toate acestea sunt în ordine, doresc să remarc doar că atunci aceste persoane – deşi nu făceau parte din nomenclatură şi se delimitaseră tacit de ideologia oficială – într-un fel se dovediseră (mai) de încredere pentru partidul-stat, pentru că altfel, acesta nu le-ar fi aprobat plecarea în străinătate. Aşa cum procedase în cazul meu. Tot aici e cazul să mai amintesc faptul că în vara anului 1970, întorcându-se de la conferinţa de la Varna, profesorul Matthes m-a vizitat la Cluj. Relaţia noastră a mai durat câţiva ani în care corespondam periodic şi îmi trimitea cărţi de specialitate valoroase. În 1975, când am făcut prima călătorie în Occident, împreună cu Terike, ne-a primit în casa lui de la Bielefeld, ne-a prezentat uriaşa clădire nou-nouţă a centrului universitar. Acolo am văzut pentru prima dată un copiator amplasat pe

289

culoarul instituţiei fiind la dispoziţia tuturor cadrelor didactice în mod gratuit. Curând după aceea relaţia dintre noi s-a întrerupt, întrucât profesorul Matthes a demisionat brusc din toate funcţiile, şi-a părăsit catedra, a divorţat de soţia sa – o femeie amabilă pe care am avut prilejul s-o cunoaştem – şi a plecat din Germania, mutându-se împreună cu o parteneră chinezoaică în Extremul Orient, în Tailanda. Ne-a mai trimis de câteva ori felicitări exotice de Crăciun şi Anul Nou, după care nu a mai dat niciun semn de viaţă. În a doua jumătate a anilor şaptezeci am mai beneficiat totuşi şi de o altă relaţie externă, cu caracter personal, de importanţă deosebită atât pe plan profesional, cât şi uman – sociologul Georg Weber din Münster, originar de pe Valea Târnavelor. A părăsit ţara împreună cu părinţii şi fraţii săi, în vara lui 1944, după ce România întorsese armele şi în urma unui drum lung şi plin de peripeţii, cu căruţa, s-au stabilit în Germania de Vest. În vara lui 1976, în cadrul unui acord interguvernamental, a întreprins împreună cu soția lui un turneu oficial în Transilvania. Ministerul învăţământului a trimis o notă conducerii Universităţii Babeş-Bolyai solicitând asigurarea unui contact profesional oaspeților germani. Dintre foarte puţinii care ştiau limba germană, mau însărcinat pe mine să le fiu intermediar. A stat la noi două zile. Mai întâi ne-am întâlnit la catedra de filosofie-sociologie, în prezenţa mai multor colegi, însă nimeni nu dorea să se ocupe prea mult de ei, aşa că mi-am asumat rolul de gazdă. I-am călăuzit prin oraş arătându-le obiectivele cele mai renumite şi am luat împreună masa la restaurantul Casei Universitarilor. Conversaţia, ezitantă la început, a luat o turnură din ce în ce mai prietenoasă astfel încât a doua zi i-am invitat la noi la cină, unde au făcut cunoştinţă şi cu Terike. A urmat o corespondenţă regulată, graţie căreia relaţia dintre

290

noi s-a aprofundat, ca în final să se transforme într-una caldă, prietenească, aproape familială. Ştiau exact ce fel de oameni eram, că aparţinem unei lumi diferite de a lor din mai multe puncte de vedere – să amintesc doar de faptul că iniţial amândoi studiaseră teologia, iar Jörka, înainte să fi devenit sociolog, fusese preot luteran – şi totuşi s-a dovedit că în esenţă vorbeam aceeaşi limbă, ne înţelegeam şi ne respectam reciproc. Soţii Weber au revenit de mai multe ori în România desfăşurând cercetări ale căror rezultate au fost publicate în mai multe volume de referinţă, câteva cărţi ample, cele mai importante fiind lucrarea în trei volume despre deportarea din 1945 a saşilor transilvăneni, precum şi voluminoasa carte despre emigrarea germanilor din România, numărând 900 de pagini, publicată de curând32. Cu prilejul fiecărei vizite, ne vizitau şi pe noi, de data aceasta fără niciun pretext oficial, au locuit de mai multe ori la noi timp de câteva zile şi când în fine am avut şi noi posibilitatea să călătorim în străinătate, i-am vizitat acasă bucurândune de ospitalitatea lor nemărginită. Dacă la început eram uimiţi cât de tare se ataşaseră de noi, ulterior – pe baza reciprocităţii – ni s-a părut un lucru firesc căruia le-am răspuns cu aceeaşi afecţiune. Fiecare întâlnire s-a dovedit foarte consistentă, prilejuind discuţii interesante în patru care durau până în zori. De altfel, la sfârşitul anilor 70, soţii Weber au făcut diligenţe în două rânduri ca să mi se trimită invitaţii la consfătuiri de mai mică anvergură, cu durata de 2-3 zile, organizate în Germania, însă autorităţile din ţară – în mod firesc, constat cu mintea mea de acum – de fiecare dată au refuzat aprobarea participării mele. După aceea nici ei şi nici eu nu am mai făcut astfel de tentative. 32 Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949. Georg Weber, Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Böhlau, 1996.

291

* În schimb mi se permitea să predau, să scriu şi să public. Ba mai mult, în anii şaptezeci statutul meu universitar s-a consolidat în măsura în care – în toamna lui 1977, după mai mulţi ani de tergiversări în care dosarul meu zăcuse prin sertare – am obţinut titlul de profesor universitar. Înainte, timp de câţiva ani, judecând strict după criteriile profesionale precum lucrări şi cărţi publicate, simţisem că unii dintre colegi m-au depășit nereglementar, dar este bine cunoscut faptul că în avansarea pe scara ierarhică universitară, factorii extraprofesionali aveau o pondere semnificativă. În final am obţinut totuşi acest titlu care – sincer vorbind – m-a bucurat foarte mult. În schimb – spre deosebire de alţi colegi – nu mi s-a aprobat conducerea de doctorat (decât după schimbarea de regim), situaţie pe care am receptat-o tot ca pe o discriminare negativă. Puteam figura doar în calitate de referent la susţinerea tezelor de doctorat, ceea ce s-a şi întâmplat de mai multe ori. Aici e cazul să menţionez şi faptul că am avut un noroc uriaş cu avansarea la funcţia de profesor, prinzând ultimul tren. Ajunsesem în acelaşi „pachet” cu câţiva colegi bine poziţionaţi politic şi împreună cu dosarele lor „a trecut” şi al meu, dat fiind că criteriile profesionale nu puteau fi complet ignorate şi nu existau argumente grave împotriva mea; nu eram membru în niciun organ sau comitet de conducere, dar eram un vechi membru de partid. Începând din 1977 şi până în 1989 inclusiv, în România nu s-a mai făcut nicio avansare în funcţiile de profesor şi conferenţiar universitar fiind îngheţată orice ascensiune în ierarhia universitară. Era un alt simptom al imobilităţii sociale generale, caracteristică generală a ultimei etape a regimului comunist românesc, care avea să alimenteze în mare măsură nemulţumirea generală.

292

În anii şaptezeci, optzeci, alături de mai multe studii şi articole, mi-au apărut pe piaţă şi câteva cărţi: Spre o sociologie a sociologiei (editura Dacia, 1975); Omul creativ (în română şi maghiară, A kreativ ember, Editura Politică, 1975); Shakespeare – szociológiai olvasatban (Sheakespeare – o lectură sociologică, în l. maghiară, editura Kriterion, 1983, aceeaşi carte apărând şi în limba română în traducere proprie la editura Dacia, 1988); Individ şi societate (editura Politică, 1986). Aceasta din urmă, alături de lucrările altor câţiva autori români din Bucureşti, a fost cuprinsă în seria Idei contemporane, în care erau publicate mai ales lucrări ale unor savanţi şi gânditori occidentali renumiţi ai veacului douăzeci (C. Lévy-Strauss, A. Toffler, M. McLuhan, W. Heisenberg, Selye János, J. Habermas, H. Marcuse și alții). În această societate selectă eram singurul autor minoritar şi clujean. Însă nu am avut doar succese; la solicitarea unei edituri timişorene am scris lucrarea Sociologia tinereţii, una dintre temele centrale ale acesteia fiind chestiunea mişcărilor de tineret din 1968; manuscrisul a fost desfiinţat de referatul unui brav coleg bucureştean, care l-a calificat drept nociv şi inadecvat pentru publicare, fiind eliminat din planul editorial. Nu pot şi nu doresc să neg faptul că în lucrările enumerate încă prevalau spiritualitatea, structura de gândire marxistă. Presupun că cel care nu a trăit în acea epocă, nici nu poate înţelege că pe atunci referirea la Marx – care nu putea fi contestată în mod oficial – viza în esenţă o poziţie anti-Ceauşescu. În opoziţie cu declaraţiile conducătorului de partid, primitive şi ignorante în mod ostentativ, textele originale ale lui Marx îndemnau la reflexie. Spiritualitatea şcolii critice de la Frankfurt – reprezentată de Adorno, Marcuse, Habermas – era cea care putea servi drept antiteză dictaturii totalitariste criminale fundamentând

293

filosofico-sociologic realizarea socialismului cu faţă umană. Această aspiraţie nu depăşea limitele principiale ale socialismului existent, însă sprijinea demersurile reformiste din interiorul acestuia care, din 1985, erau legate de numele lui Gorbaciov. Într-o lucrare publicată în anii nouăzeci, Vladimir Tismăneanu, pe atunci unul dintre politologii români apreciați, stabiliți în Statele Unite, recunoştea că la Cluj existaseră câţiva autori ale căror lucrări indicau în această direcţie. Cei care au publicat ceva în era Ceauşescu, având de-a face cu presa sau editarea de carte din acea vreme, ştiu ce luptă se dădea în jurul fiecărui text care vedea lumina tiparului. Mulţi autori se străduiau să ţeasă în scrierile lor nuanţele unor idei care astăzi par nesemnificative, dar atunci păreau foarte importante şi din acest motiv nu erau pe placul autorităţilor. În vocabularul de partid acele formulări aparent inocente, strecurate în text cu scopul de a nuanţa şi a demonta singura viziune politicoideologică sănătoasă, purtau numele de şopârle. Rolul principal al cenzurii era descoperirea şi stârpirea lor. În general bătălia era inegală, dar nu lipsită de perspectivă. Am repurtat şi eu câteva succese în această luptă, cea mai redutabilă fiind cu volumul privitor la Shakespeare. De altfel, nu am fost nevoit să închei niciun compromis; nu cuprinde niciun citat din Ceauşescu şi nu este vorba deloc despre chestiuni de politică actuală. Îmi asum şi astăzi, cu cugetul împăcat, tot ceea ce am scris atunci pe marginea operei shakeasperiene, despre tragismul condiţiei umane, despre etica comportamentului în situaţiile limită, slujirea şi apărarea valorilor umane. Mesajul meu cel mai important pentru vremurile de atunci este concentrat în cele două capitole care analizează relaţia dintre politică şi omenie și prezintă dramele lui Shakespeare despre suverani şi supuşi, precum şi alte câteva piese care prezintă ispitele şi

294

capcanele puterii. Aici dezvolt caracteristicile tiraniei auto-adulatoare, ale despotismului iresponsabil şi criminal şi ale manipulării cinice din toate timpurile. În carte este vorba despre personajele shakespeariene, întâmplările trăite şi condiţiile istorice în care au avut loc, însă era imposibil ca cititorul să nu fi sesizat actualitatea politică a referirilor din text. Spre marea mea satisfacţie atât ediţia maghiară (1983), cât şi cea românească (1988) au dispărut din librării în decurs de două săptămâni, ceea ce m-a încredinţat că cititorii receptaseră mesajul. În schimb criticii s-au arătat mai degrabă nedumeriţi că îndrăznisem să mă apropii de Shakespeare prin prisma sociologului. Nimeni n-a făcut nici cea mai vagă referire la aspectele politico-ideologice ale materialului prelucrat. În schimb, în volumul Individ şi societate, apărut la Editura Politică, în 1986, n-am mai putut ocoli compromisul; redacţia pretindea introducerea câtorva citate din Ceauşescu, eu putând alege între publicarea sau respingerea cărţii. Totuşi, în această carte au apărut şi idei sociologice, la care în anii aceia altcineva nu făcuse referire, precum problematica GemeinschaftGesellschaft (comunitate şi societate), pe marginea celor scrise de F. Tönnies33, unul dintre clasicii sociologiei germane. Îmi asum şi astăzi cu cugetul împăcat şirul de idei care constituie scheletul părţii despre sociologia vârstelor, pe care l-am dezvoltat şi valorificat în mai multe lucrări din ultimii ani. Însă consider că partea cea mai importantă a cărţii e cea care prezintă problemele conducerii, deşi tocmai aici pot fi surprinse compromisurile pomenite mai sus. Aici, un rol central revine analizei triplei tipologii – după opinia mea universală – a conducerii, aşa cum a definit-o Kurt Lewin: bazată pe principiul autocraţiei şi prestigiului, 33

Gemeinschaft und Gesellschaft, Grundbegriffe der reinen Sozialogie, 6. Auflage, Berlin 1926 (prima ediție apărută în 1887).

295

democratică-cooperativă- participativă şi de tip laissezfaire care – chiar dacă nu sub o formă pură – se manifestă atât în puterea de stat, cât şi în orice fel de instituţie sau activitate de grup. Conducerea permisivă, îngăduitoare şi pasivă înseamnă de fapt retragerea din conducere, rămânând în realitate două tipuri de bază. În textul meu dezvoltam ideea că singura conducere legitimabilă din punct de vedere moral este cea cooperativă, democratică şi participativă, care în ultimă instanţă este şi mai eficientă decât cea autocratică. În ciuda ambalajului inevitabil de atunci, posibilitatea de a expune aceste argument, pentru mine – la fel ca Parisul, pentru regele francez de odinioară – a meritat o liturghie. Fie-mi permis să mai menţionez trei lucrări începute în anii aceia, dar rămase neterminate. Prima era Sociologia ştiinţei, din care am terminat două sute de pagini dactilografiate, cam jumătate din cartea preconizată, câteva fragmente fiind publicate în revista universităţii Studia sociologica. Era un subiect complet neutru din punct de vedere ideologic; porneam de la lucrările considerate clasice ale sociologului american Robert K. Merton, în lucrarea mea neexistând nimic relativ de actualităţile româneşti. La această carte lucram şi în decembrie 1989, în zilele revoluţiei. Până în zilele noastre o astfel de carte nu s-a scris în România fiind publicate foarte puţine traduceri pe acest subiect, deşi se vehiculează tot mai mult ideea că societatea actuală şi, mai cu seamă, cea viitoare este una bazată pe cunoaştere, o societate în care cunoaşterea ştiinţifică joacă un rol central. În regimul comunist se declara sus şi tare cât de importantă era, dar nu se creau nici măcar condiţiile elementare pentru dezvoltarea ei, stăvilindu-se libertatea de gândire şi accesul la informaţie. Consider că dezvăuirea sociologică a relaţiilor reciproce dintre ştiinţă şi societate, a circumstanţelor, condiţiilor şi

296

consecinţelor sociale ale receptării ştiinţei şi creaţiei ştiinţifice sunt sarcini incitante. Din păcate această lucrare a rămas neterminată, după 1989 interesul meu fiind captat de alte subiecte. În schimb am adunat tot mai mult material referitor la acest subiect pe care, dacă voi mai avea puterea, mi-ar face plăcere să-l continui. În aceiaşi ani am mai terminat un alt manuscris dactilografiat de circa două sute de pagini referitor la chestiunea evreiască din socialismul răsăritean. Începeam prin a critica scrierile de tinereţe ale lui Marx care tratau această chestiune cu puternice accente antisemite. Am continuat analiza declaraţiilor şi menţiunilor lui Engels privitoare la aceeaşi problemă – care după opinia mea merită o apreciere pozitivă – şi apoi treceam la analiza contradicţiilor dintre baza ideologică, realităţile şi faptele manifestate în socialismul existent. Eram în posesia destul de multor informaţii privind acţiunile puternic antisemite ale regimului stalinist, dar după 1989 s-a dovedit că realitatea fusese şi mai sumbră decât ceea ce cunoşteam eu, în schimb imaginea mea privitoare la situaţia din România şi-a păstrat valabilitatea. Această lucrare o scrisesem în mod conştient pentru sertar, întrucât atunci publicarea ei nu putea intra în discuţie. O parte importantă din materialul adunat am prelucrat-o ulterior, valorificând-o în trei capitole ale cărţii Naţionalism sau democratism?. Munca investită nu s-a irosit, iar celelalte părţi le consider desuete. Cea de a treia lucrare pe care o amintesc aici a fost şi cea mai ambiţioasă, însă nu am mai realizat-o în forma iniţială; mă pregăteam să scriu sociologia socialismului real. Impulsul decisiv mi l-a imprimat o creaţie clasică, apărută în 1972, la Bucureşti, anume Historia arcana (istoria secretă), de Prokopios din Cesareea, în traducere românească, pe care am citit-o cu multă emoţie sub semnul dictonului nimic nou sub

297

soare. Istoricul din secolul al VI-lea fusese cronicarul oficial al celui mai puternic cuplu de domnitori bizantini Justinianus şi Teodora, consacrând mai multe lucrări cunoscute faptelor glorioase ale stăpânilor săi. Cea de faţă o scrisese – uzând de terminologia actuală – pentru sertar, sperând că avea să fie publicată după moartea sa. În introducere mărturisea că în celelalte scrieri nu a putut să fie sincer pentru că ar fi fost executat în chinuri, neputându-se încrede în nimeni, nici măcar în rudele cele mai apropiate. Declara că în această lucrare secretă nu plăsmuia mituri ci, dimpotrivă, relata fapte reale. Aceste fapte vădesc tirania inumană, cultul propriei persoane şi alte mizerii morale bine ascunse ale tiraniei. Mai marii lumii trebuie să ştie, scria el, că până la urmă totul iese la iveală, pentru că nu poţi încălca nepedepsit legile omeniei. Între Justinianus şi Ceauşescu nu se poate trage o paralelă, împăratul având merite incontestabile în formarea civilizaţiei bizantine, codul său de legi având într-adevăr o importanță istorică, la fel cum e de netăgăduit faptul că era un tiran care nu se dădea înlături de la nimic pentru a-şi pune în aplicare despotismul. Sunt convins că publicarea acestei traduceri în 1972, era un gest tacit de rezistenţă care pe mine m-a îndemnat să încerc scrierea unei arcana sociologica. Adunam cu sârguinţă materialul citind în primul rând cărţi referitoare la Uniunea Sovietică, majoritatea fiind memorii şi lucrări ale disidenţilor publicate în Occident – în franceză, germană şi engleză – primite pe căi sinuoase, dintre care enumăr – la nimereală – Conversations with Stalin, de Milovan Djilas; Let History Judge. The Origins and Consequences of Stalinism, de Roy Medvedev; Memoires d’un révolutionnaire, de Victor Serge; L’Aveu, de Arthur London, precum şi scrierile lui Magnus Sperber, Alexandr Sacharov, Lev Kopelev, Alexander Zinoviev, Alexander Soljeniţîn (în special

298

Primul cerc şi Arhipelagul Gulag). Printre acestea se mai numărau şi câteva scrieri de beletristică de referinţă, precum Întuneric la amiază, de Arthur Koestler sau 1984 şi Ferma animalelor, de George Orwell, pe care le-am conspectat cu atenţie, întregul materialul existând şi astăzi în mapele mele. Pe de altă parte strângeam documentaţie referitoare la situaţia din ţară, străduindu-mă să prelucrez critic datele statistice accesibile, să înregistrez structura organizatorică şi aparatul partidului-stat şi modul de funcţionare al acestuia. Am irosit mult timp şi energie – la propriu – pentru a analiza discursurile şi rapoartele lui Ceauşescu, prin dovedirea incoerenţei şi a lipsei de legătură cu realitatea celor afirmate în ele. La începutul anilor nouăzeci, în momentul în care am realizat că analiza care se dorea demascatoare devenise inutilă, pur şi simplu am aruncat această ultimă parte a materialului meu documentar, care nu interesa pe nimeni, nici măcar pe mine. Mi-am dat seama că edificiul încâlcit al lui Ceauşescu trebuie pur şi simplu înlăturat. Restul materialului adunat, numărul uriaş de conspecte, s-a dovedit util şi am şi folosit mult din el în lucrările publicate după 1989. Astfel, deja în februarie-martie 1990 am avut posibilitatea de a publica un studiu mai amplu despre totalitarism, ca numitor comun al fascismului şi comunismului (în revista bucureşteană Alternative, între timp desfiinţată), aceasta FIIND prima abordare teoretică din ţară a acestei tematici. În toamna lui 1990 am avut posibilitatea să ţin prelegeri la mai multe universităţi occidentale despre modul în care s-au împletit în România comunistă modernizarea şi falsa modernizare. Şi alte lucrări ulterioare, publicate mai ales în Occident (privind structura şi modul de funcţionare al nomenclaturii, elitele din România, consecinţele regimului asupra religiei şi bisericii, ş.a.), precum şi materialul cărţii scrise despre

299

naţionalism, se bazau pe munca de pregătire a acestei sinteze pe care nu am terminat-o niciodată. De altfel, nici până astăzi nu s-a scris o sociologie coerentă şi sintetică a socialismului. S-au scris mai multe analize economice excelente (de exemplu, cele scrise în limba maghiară de János Kornai34, Iván Berend35 şi de alţii), precum şi scrieri de politologie şi sociologie politică, dar acestea din urmă aveau mai degrabă o viziune istorică, descriind şi analizând evenimente, fără a oferi o imagine generală şi cuprinzătoare, fundamentată teoretic. În schimb, de un interes deosebit pentru perioada actuală este problematica tranziţiei, ai cărei subiecţi activi şi pasivi suntem cu toţii. În mod logic această tematică nu poate fi prelucrată fără a porni din poziţia de start, mai exact de la caracteristicile regimului vechi, aşa numit socialist. De altfel şi analizele schematice cu care cititorul va face cunoştinţă în capitolele memoriilor mele, au fost scrise tot pe baza materialelor documentare adunate şi a concepţiilor elaborate atunci. Așadar, opera plănuită nu a fost terminată în versiunea imaginată iniţial, nici măcar sub forma unui manuscris coerent. Şi de ce nu? Probabil şi pentru faptul că acest proiect îmi depăşea capacităţile de a fundamenta empiric o sinteză teoretică de această anvergură. De altfel, în situaţia dată, materialele empirice care ar fi servit unei atari argumentaţii nici nu îmi erau accesibile în totalitate. Pe lângă toate acestea sunt nevoit să recunosc cu tristeţe motivul principal: nu aveam suficient curaj. M-am tot pregătit şi am tot amânat scrierea efectivă a lucrării până când – după 1989 – întregul demers avea să-mi pară perimat. 34

Kornai János: A szocialista rendszer (Sistemul socialist), HVG Kiadó, 1993 35 Berend T. Iván: Terelőúton. Szocialista modernizációs kísérlet Közép- és Kelet-Európában 1944-1990 (Pe drum lateral. Încercare de modernizare socialistă). Budapest, Ed. Vince Kiadó 1999.

300

* Începând cu anii şaptezeci am renunţat la excursiile montane de lungă durată, continuând să cutreierăm în fiecare week-end locurile de excursie din preajma Clujului, iar din 1972 ne-am petrecut concediile făcând circuite prin ţară cu automobilul, în cadrul cărora am mai făcut şi câteva drumeţii prin munţi. Câteva călătorii în străinătate, întreprinse în anii şaptezeci şi la începutul anilor optzeci aveau să constituie evenimente de mare importanţă din viaţa mea. Prima excursie de treizeci de zile pe care am întreprins-o în străinătate cu automobilul a avut loc în 1972, constituind în acelaşi timp şi inaugurarea noii noastre Dacii 1100 care avea să se dovedească un vehicul de încredere şi apreciat de întreaga familie. În acelaşi timp a fost şi singura ocazie când am putut pleca în străinătate împreună cu fiica noastră atunci adolescentă. Ne-am îndreptat prin Budapesta către Bratislava, Brno şi Praga, unde am petrecut mai multe zile, poposind să vizităm şi oraşele mai mici de pe traseu, după care am făcut un circuit în Polonia. Ne-am îndreptat spre nord prin vestul ţării, trecând prin Wroclav şi Poznan, pentru a campa la Gdansk, pe litoralul baltic, de unde am vizitat şi localităţile Sopot şi Gdinia, scena unde avea să se înfiinţeze şi unde avea să-şi ducă luptele viitorul sindicat Solidarnoszty. De acolo am luat-o către sud, spre Varşovia ca apoi să ne oprim la Cracovia – ultimul oraş polonez vizitat. De acolo ne-am dus pentru o zi la Auschwitz, completând plăcutele impresii anterioare cu una cumplită. Apoi drumul ne-a dus spre vestita staţiune montană Zakopane şi de acolo înapoi în Cehoslovacia. Aveam întâlnire cu familia Siegler, vechii noștri prieteni arădeni din Budapesta, în faţa bisericii din centrul localităţii Liptovský Mikuláš, la ora douăsprezece la

301

prânz; nici unul dintre noi nu mai fusese vreodată pe acolo, veneam din direcții diferite, însă maşinile noastre au apărut la locul fixat cu o precizie demnă de remarcat. Am mai cutreierat îmreună timp de o săptămână obiectivele turistice din Tatra Înaltă şi Tatra Joasă, apoi am trecut prin mai multe oraşe slovace (Košice şi Levoča), am trecut graniţa Ungariei la Miskolc, campând la Debreţin şi am revenit în ţară la punctul de trecere Ártánd/Borş. Peste tot am locuit în cort, în campinguri amplasate în afara oraşelor, în păduri sau pe malul lacurilor, ducând o viaţă sportivă; La Praga am campat pe malul Vltavei, iar la Gdansk pe ţărmul mării. După zile întregi de plimbări epuizante prin oraş, seara ne relaxam înotând în voie şi cinând în aer liber. În toate oraşele unde poposeam, în ciuda timpului limitat, ne străduiam să vizităm cu conştiinciozitate, să admirăm şi să fotografiem cât mai multe obiective. Atât în Cehoslovacia, cât şi în Polonia am constatat un nivel mai ridicat de civilizaţie urbană decât cel de acasă; totul avea o calitate mai bună începând de la şosele şi terminând cu oferta magazinelor alimentare, de la starea străzilor, a caselor şi monumentelor, la comportamentul omului de pe stradă. Nu pridideam să ne mirăm de atenţia, politeţea şi bunăvoinţa cu care eram trataţi. La Poznan, negăsind indicatorul spre camping, m-am oprit nedumerit la un semafor şi am întrebat la întâmplare un conducător auto care aştepta pe banda vecină; acesta nu mi-a dat nicio explicaţie, ci mi-a făcut semn să-l urmăm. Ne-a condus afară din oraş, rulând înaintea noastră vreo douăzeci de minute, după care a intrat pe un drum pustiu care ducea într-o pădure, spre neliniştea şi îngrijorarea lui Terike. În final însă, în mijlocul pădurii am dat de un lac pe marginea căruia se afla un camping pitoresc, înzestrat cu tot ceea ce era necesar. Binefăcătorul nostru ne-a făcut

302

un semn şi pe când am fi ieşit din maşină să-i mulţumim pentru ajutor, a întors automobilul şi dus a fost. În centrul oraşului Varşovia ne-am lăsat maşina într-o parcare, după ce schimbaserăm câteva cuvinte cu paznicul, un bătrânel simpatic. După amiaza târziu, când am revenit, paznicul nu mai era de faţă, dar am găsit o floare pe parbriz. Nu doresc să afirm cu asta că la Poznan sau la Varşovia ar fi trăit numai oameni de treabă; probabil că şi acolo erau şi oameni antipatici, ba chiar şi ticăloşi, însă şi în urma călătoriilor mele ulterioare în occident şi confruntând impresiile mele cu ale altora, am înţeles că îndeobşte turistul găseşte ceea ce caută; cel care soseşte cu o predispoziţie pozitivă va avea parte de impresii favorabile legate de străinii cu care se întâlneşte, în timp ce călătorul mânat de prejudecăţi negative, se va întoarce mai mult cu impresii nefavorabile. Scrisesem anterior că după 1969, niciodată nu mi s-a mai permis să particip la manifestări ştiinţifice occidentale. În mod interesant însă, în calitate de persoană particulară, de turist, am putut pleca de patru ori. În 1975, la trei ani după excursia descrisă mai sus, am cerut, împreună cu Terike, un paşaport spre occident. După ce nici unul dintre noi nu a întâmpinat vreo obiecţie la locul de muncă, am depus actele la miliţie, după tipicul cuvenit. Curând a sosit refuzul scris şi am contabilizat eşecul acestei încercări. Dar să vezi minune! Peste două săptămâni, fără să fi întreprins între timp vreun demers suplimentar, am primit o carte poştală care ne anunţa să mergem să ne ridicăm paşapoartele. Oare ce s-o fi întâmplat? Nu pot da un răspuns sigur, dar bănuiesc că am beneficiat de efectul pozitiv al vestitei Conferinţe de la Helsinki care avusese loc tocmai în acele săptămâni. Statul român îşi pusese semnătura pe rezoluţia conferinţei care consfințea drepturile omului, printre care şi dreptul la liberă circulaţie. În aceste

303

condiţii putea să fie interesat să dovedească creşterea numărului de ieşiri din ţară. Apăruse însă încă un element legat de plecarea noastră. Pentru a întreprinde un circuit în occident trebuia să obţinem mai multe vize. Şi atunci, ca de fiecare dată după aceea, Terike îşi asumase această sarcină deloc plăcută care necesita o deplasare la Bucureşti. Totuşi, pe atunci, la consulatele occidentale doritorii de a primi viză nu se îngrămădeau cu sutele. S-a întors din călătorie cu un tren de noapte şi dimineaţa mi-a arătat triumfătoare paşapoartele cu ştampilele ţărilor respective. Atunci i-am spus că pornim a doua zi dimineaţa. A pălit şi a început să protesteze că ea trebuie să se pregătească și să mai gătească, dar eu am rămas neclintit în decizia mea şi până la urmă Terike – destul de greu – a fost de acord. Am pornit la drum şi am trecut cu succes graniţa spre Ungaria – dar nu fără o aşteptare îndelungată şi şicanele de rigoare – după amiaza plimbându-ne pe străzile Budapestei. Ca de obicei, am fost găzduiţi la familia Siegler, unde ne-a sunat fiica noastră povestindu-ne că după amiaza ne căutase la telefon cineva de la Miliţie, care a luat cunoştinţă cu regret că plecasem deja. Mai mult ca sigur că voiseră să ne retragă paşapoartele. Terike nu prididea să-mi laude intuiţia de a fi zorit călătoria. Şi tot aici se cere amintit un alt eveniment. După cum se ştie cetăţenii români erau obligaţi prin lege să relateze organelor despre orice contact cu străinii. În cazul călătoriilor în străinătate trebuia să depui un raport ofiţerului de securitate care supraveghea instituţia în care lucrai. Imediat după ce am sosit acasă, Terike a fost căutată de însărcinatul de serviciu, solicitându-i raportul. Terike l-a şi scris frumos că ne-am întâlnit cu prietenii cu care am discutat despre chestiuni familiale, am depănat amintiri din anii de şcoală, am povestit despre maşini şi circulaţia publică şi deloc despre

304

politică. Cu asta treaba fusese rezolvată. De la mine în schimb, nimeni nu a cerut un astfel de raport, securistul universităţii nu a stat niciodată de vorbă cu mine, iar eu, din proprie iniţiativă, niciodată nu am scris şi nu am depus un astfel de material, cum de altfel nu-mi ceruseră dări de seamă nici în legătură cu întâlnirile pe care le avusesem cu profesorii Weber şi Matthes, bine cunoscuți celor de la facultate. M-au lăsat în pace. Însă ulciorul nu poate merge de multe ori la apă. Anticipând puţin desfăşurarea evenimentelor, menţionez că minunatele noastre călătorii occidentale în doi aveau să ia sfârşit în 1982. Potrivit regulii căreia aveai dreptul să pleci în străinătate o dată la doi ani, am fi putut pleca iarăşi, în 1984, însă nu am mai primit nicio aprobare până în 1989; practic timp de opt ani nu am mai putut călători nicăieri, nici măcar până la Budapesta. În calitate de profesor universitar de ştiinţe sociale, pentru a putea depune la miliţie cererea de paşaport, aveam nevoie de o aprobare-recomandare a secretariatului judeţean de partid, pe care însă nu am mai primit-o. Nu cred că era vorba de o retorsiune împotriva persoanei mele, ci mai degrabă expresia faptului că nu făceam parte dintre privilegiaţi; posibilitatea de a călători în străinătate nu era un drept cetăţenesc, ci o recompensă a încrederii de care te bucurai. Terike, nefiind cadru didactic universitar, nu avea nevoie de aprobarea secretariatului judeţean, plecarea ei, de una singură, nepărând atât de dubioasă, ea a primit paşaport şi, deşi nu se prea îndemna să se ducă singură, la insistenţele mele, a uzat de el. A şi fost în occident în 1984 şi 1987, iar în vara lui 1989 a călătorit în Israel. A făcut foarte bine, menţinând relaţiile noastre cu prietenii şi aducând acasă cărţi şi diverse lucruri. Nu doresc să fac o relatare amplă a acestor călătorii, ceea ce în lipsa unui jurnal complet ar fi destul de

305

dificil. În total am făcut patru circuite cu automobilul în occident. În 1975, 1978, 1980 şi 1982 am reuşit să plecăm amândoi împreună câte o lună încheiată, în timpul vacanţei de vară. Fiecare călătorie mi-a lăsat amintiri de neuitat şi – întrucât traseele se repetau sau interferau – unele detalii s-au contopit în amintirea mea, nefiind sigur în care călătorie am trăit unele evenimente sau impresii. De fiecare dată prima oprire era Budapesta, a doua Viena, în capitala austriacă petrecând câte două-trei zile şi la întoarcere, având astfel suficient timp să vedem şi să ne desfătăm cu tot ceea ce era de văzut. De acolo traseele au fost diferite; de două ori am fost la Salzburg şi apoi am coborât traversând graniţa către München. Odată am dormit la Melk, pe malul Dunării, vizitând celebra abaţie – unde se petrece povestea faimosului roman al lui Umberto Eco, Numele trandafirului –, de acolo am cotit-o spre nord la Linz, pe valea pitorească a Dunării, am trecut graniţa Germaniei de Vest, la Passau, continuându-ne drumul spre nord-vest, după ce am vizitat Regensburgul şi orăşelul Rothenburg, care şi-a păstrat aproape neschimbat atmosfera medievală. De fiecare dată ne opream la Köln, Düsseldorf şi Münster, unde aveam prieteni dragi din copilărie şi tinereţe. La Köln o vizitam de Zsuzsa Stein, la Düsseldorf pe soții Weiss, iar la Münster, poposeam la soţii Weber, despre care am mai pomenit anterior. Dar de fiecare dată vizitam, măcar în trecere, şi alte oraşe mari interesante – precum Nürnberg, Frankfurt, Bonn, Essen, precum şi Bremen, oraşul muzicanţilor din poveste. (La Berlin, precum şi în alte locuri din Germania de Est, aveam să ajungem, de mai multe ori, abia după 1989.) Un alt fapt interesant de menţionat este că în aşa zisele zile de odihnă ne opream adesea, măcar pentru o oră-două, în localităţile mărunte – mai puţin vizitate de turişti – din împrejurimile marilor

306

oraşe, unde găseam întotdeauna monumente istorice admirabile, obiective-mărturie ale veacurilor de cultură şi civilizaţie. Din Germania am călătorit de două ori mai departe în Olanda (Amsterdam, Haga şi Harlem-ul de pe ţărmul mării), de unde ne-am continuat drumul în Belgia (Antwerpen, Gent, Bruges, Bruxelles) şi de acolo în Franţa. De două ori am petrecut câte o săptămână la Paris, care a reprezentat pentru noi încununarea tuturor călătoriilor. Odată de la Paris ne-am îndreptat către Côte d’Azur cutrierând tot litoralul de la Saint-Tropez la Nisa, prin Cannes, apoi nordul Italiei de la Genova la Veneţia, prin Milano, Padova şi Verona. Apoi am cotit spre răsărit, până la Trieste şi, atingând oraşul de graniţă Rijeka (Fiume), al fostei Iugoslavii, prin Belgrad, am revenit la Timişoara. În trei rânduri am fost în Elveţia, de două ori prin Germania şi o dată prin Franţa. Şi în Elveţia, la Lausanne, ne aştepta casa unei familii prietene, cea a unui drag coleg de şcoală de la Arad. De aici, de două ori am trecut în Italia prin trecătoarea Simplon, respectiv Saint Bernard, o dată petrecând câte o săptămână întreagă la Florenţa şi altădată la Roma, dar vizitând de fiecare dată şi orăşele mai mici, dar nu mai puţin faimoase precum: Siena, Pisa, Neapole, Ravena. Săptămânile petrecute la Florenţa, în 1978 şi la Roma, în 1980, asemenea celei de la Paris, au avut o semnificaţie cu totul ieşită din comun. În Elveţia am vizitat oraşele din preajma Lacului Geneva – Lausanne, Geneva, Montreux – dar am ajuns şi în alte oraşe mari precum Basel, Berna, Zürich şi în alte localităţi pe care nu am să le enumăr aici, odată înconjurând cu maşina marele lac şi având prilejul să vedem şi localitatea franceză Evian, de pe malul sudic. O dată am părăsit Elveţia traversând munţii spre est, în direcţia staţiunii austriece Innsbruck. Circuitele noastre automobilistice prin Europa ne ofereau impresii de neuitat din trei puncte de vedere.

307

Călătoria de treizeci de zile am trăit-o cu bucuria unei performanţe sportive; fiind în acelaşi timp un prilej de culturalizare intensivă, precum şi posibilitatea de ne orienta în lumea occidentală. Însăşi lunga călătorie cu maşina, pe plaiuri necunoscute şi pe şosele care ni se păreau nesfârşite, era o performanţă sportivă plină de aventură. În fiecare zi trebuia să găsim în hăţişul de drumuri exact ceea ce căutam: următorul oraş, locul de cazare sau obiectivul de vizitat, bazându-ne pe hărţi, pe atenţia şi pe intuiţia noastră. Eu conduceam maşina, fiind pilotat de Terike cu harta în mână. De câteva ori s-a întâmplat să greşim, prelungind inutil drumul, însă de cele mai multe ori ajungeam la destinaţie respectând planul şi fiecare reuşită – asemeni celor care, după peregrinări prin pădurile virgine, găsesc cărarea ce duce spre o poiană prietenoasă – ne producea o bucurie sărbătorească. Ca să nu mai vorbesc de campare! După cum am mai pomenit, în câteva oraşe – Budapesta, Köln, Düsseldorf, Münster sau Lausanne – poposeam în casele prietenilor. Se întâmpla – o dată sau de două ori în fiecare călătorie – să ne petrecem noaptea, mai mult de nevoie, în moteluri de la marginea şoselei. Dar de cele mai multe ori dormeam în camping, în cortul nostru. Evitam să campăm în locuri neamenajate care erau nesigure şi ne-ar fi lipsit de condiţiile normale de igienă oferite contra unor sume modeste de campingurile publice. Asamblarea cortului, seara şi strângerea lui, dimineaţa, activităţi care solicitau timp şi îndemânare, le efectuam în tăcere, aproape ritualic, respectând fiecare partea sa de atribuţii, elaborată în detaliu. Cina luată într-o atmosferă euforică, în faţa cortului, lângă masa de camping şi însoţită de lungi discuţii în compania unui păhărel de coniac, era în sine un act festiv. Cele mai multe campinguri în care am campat erau amplasate în locuri pitoreşti, la poalele munţilor, câteodată chiar pe

308

versanţii lor, în păduri, parcuri, pe malul unor lacuri sau râuri. Am campat pe malul Dunării, Senei, Mainului sau Tibrului, de fiecare dată la doar câţiva metri de râu, la Florenţa, lângă Piazzale Michelangelo, pe o colină de unde ni se oferea o minunată panoramă a oraşului. După o zi întreagă petrecută în iureşul marilor oraşe, serile şi dimineţile din mijlocul naturii aveau un efect revigorant. Atunci când puteam petrece mai multe zile în acelaşi loc şi nu eram obligaţi să adunăm şi să desfacem cortul în fiecare zi, veneam cu bucurie acasă. Maşina o lăsam în camping şi în oraşe circulam exclusiv pe jos. În aceste condiţii cele opt-zece ore de plimbare, vizitând obiectivele turistice, erau de asemenea o performanţă sportivă de care nu am fi fost capabili dacă nu aveam practica drumeţiilor lungi. Declar cu convingere că nu poţi cunoaşte bine un oraş dacă nu-l cutreieri la pas. Orientarea şi recunoaşterea făcea parte tot din performanţa sportivă de care eram mândri şi de cele mai multe ori când ajungeam pentru a doua oară în aceeaşi localitate, nu prea mai aveam nevoie de hartă. În campinguri se desfăşura o viaţă socială specifică. Într-un hotel, persoana din camera vecină este total străină, cu care nu schimbi nicio vorbă, în timp ce locatarii corturilor sunt mereu în văzul şi auzul tău şi nu-i poţi ignora. Dar mai ales, toţi se află într-o relaţie de camaraderie. Arareori se întâmpla ca în timpul ridicării cortului să nu se fi apropiat de noi un vecin pentru a ne oferi ajutorul. Îndeobşte nu aveam nevoie, dar bunăvoinţa manifestată ne făcea plăcere. Aceste apropieri erau urmate adesea de câteva păhărele şi discuţii îndelungate, după cină. Am întâlnit oameni de naţionalităţi şi profesiuni din cele mai diferite. De multe ori aceste relații nu mai continuau, a doua sau a treia zi fiecare continuându-şi drumul său în direcţii diferite. Odată însă – cu prilejul ultimei ieşiri în străinătate – în

309

campingul pentru tineret de la Amsterdam, aflat lângă Stadionplein, în vecinătatea Arenei Ajax – patru băieţi maghiari, studenţi la Pécs, care călătoreau prin Occident cu un Wartburg şi cu un cort, auzind că vorbim ungureşte au venit lângă noi. S-au dovedit a fi nişte tineri bine crescuţi şi cu mintea destupată. Curând ne apelau Tanti Teri şi Nenea Bandi. Am petrecut împreună două seri şi peste patru zile ne-am dat întâlnire la Paris. Când am sosit la Bois de Boulogne, în campingul de pe malul Senei, ne aşteptau în poartă şi ne rezervaseră un loc de campare alături de ei. Timp de câţiva ani am corespondat, trimiţându-ne scrisori şi ilustrate, până când am încetat din pricină că noi nu puteam să ne ducem în niciun loc unde ne invitau ei. Am învăţat să preferăm iureşul cosmopolit, animat, precum şi ambianţa civilizată şi apropiată de natură a campingurilor, faţă de confortul marilor hoteluri. Camparea s-a dovedit o minunată versiune modernă a peregrinării. Însă impresiile cele mai profunde, cele mai valoroase, ne-au fost date de plimbările prin marile oraşe şi, mai ales, de vizitarea muzeelor. Am reuşit să vedem câteva dintre cele mai mari colecţii muzeale din lume, pe unele de mai multe ori, unde petreceam ore în şir, de la ora deschiderii, până la cea a închiderii. Ca să le amintesc doar pe cele mai importante: am fost de mai multe ori la Kunsthistorisches Museum, de la Viena, de două ori la Alte Pinakothek, din München, tot de două ori la Rijksmuseum şi galeria Van Gogh de la Amsterdam şi tot de două ori la Louvre şi în muzeul d’Orsay, care găzduieşte cea mai mare colecţie a artiştilor impresionişti, precum şi prin muzeele Florenţei, Uffizi, Palazzo Pitti, Bargello, Galleria dell’Accademia şi o dată la Muzeul Vaticanului, Museo Capitolino, Muzeul Barberini, vizitând şi o mulţime de biserici şi alte monumente din Cetatea Eternă. La Viena punctul culminant al desfătării

310

artistice l-a constituit colecţia Breughel, la Uffizi, colecţia Botticelli, iar la Louvre, Mona Lisa, precum şi statuile Venus din Milo şi Nike. Acolo am realizat, în 1975, cât de imensă e diferenţa între reproducere – fie ea cea mai bună – şi capodopera originală : nimic nu poate înlocui vraja, puterea de convingere şi frumuseţea originalului. Ne-a impresionat în mod special antica zeiţă a victoriei cioplită dintr-un singur bloc de piatră uriaş care părea să-şi ia zborul cu o uşurinţă indescriptibilă, sugerând forţa euforiei, dar şi caracterul schimbător al norocului. La Florenţa am fost captivaţi de cultul renascentist al lui David. Statuia lui David, de Michelangelo, a devenit simbolul oraşului, în pieţele oraşului fiind amplasate două copii excelente ale originalului aflat în galeria de sculptură. Vizitatorii sârguincioşi ai muzeelor ştiu că în afara acestora mai există câte o sculptură a regelui David creată de Donatello, Verocchio şi Benvenuto Cellini, foarte diferite una de cealaltă, însă totuşi contribuind la spiritualitatea unitară a triumful îmbinării dintre inteligenţă şi curaj asupra forţei brute. Ne-am creat o procedură proprie de a vizita muzeele, pe care am respectat-o întotdeauna: mai întâi am trecut prin toate sălile, notându-ne creaţiile care ni se păreau cele mai elocvente, apoi am repetat itinerarul oprindu-ne mai mult asupra lucrărilor selectate pentru a observa şi a ne întipări în memorie detaliile şi nuanţele lor. La Vatican am revenit de trei ori pentru a admira Şcoala din Atena de Rafael, în Cappella Sistina, pentru a revedea Judecata de Apoi, precum şi statuia lui Apolo din Belvedere şi grupul statuar Laokoon din colecţia de artă antică. În acelaşi timp, în afara celor amintite, am fost printr-o mulţime de muzee mai mici, dar deloc nesemnificative, care păstrează valori de prima mână, pe care nici nu le mai pot înşira. La Salzburg am vizitat Casa memorială Mozart, la Bonn, Casa Beethoven, la Nürnberg, Casa

311

Dürrenmatt, la Antwerpen, Casa Rubens, la Amsterdam, Casa Rembrandt, culegând impresii de neuitat. Dintre stilurile cunoscute, nemijlocit am fost captivaţi de două: dintre cele vechi, cel renascentist, care a pus bazele spiritualităţii moderne – focalizate asupra omului care excelează prin proporţionalitatea sa sublimă, dar temperată –, iar dintre cele mai noi impresionismul – ca un mod de reprezentare al lumii umane, incredibil de proaspăt, plin de nuanţe şi de iubire. În multe locuri am urmărit cu mult interes şi creaţiile de orientare post-impresionistă din secolul XX – expresionismul, futurismul etc. – fără însă a le percepe ca forme de exprimare după gustul nostru. În ceea ce priveşte cea de a treia problematică pomenită mai sus, posibilitatea de a cunoaşte realitatea socială occidentală, trebuie să recunosc că turismul e cel mai nepotrivit pentru asta. Călătoria focalizată pe locuirea în camping şi vizitarea muzeelor întâlneşte numai fenomenele de suprafaţă, schimbând câteva cuvinte cu personalul campingului, vânzătorul de la prăvălie, chelnerul de la berărie, casierul de la muzeu şi vânzătorul ambulant de îngheţată. Discuţiile amicale şi obţinerea de informaţii privind modul de viaţă aveau loc doar în casele prietenilor noştri din Germania şi Elveţia. În Austria, Franţa, Olanda, Belgia, Italia nu aveam niciun cunoscut, casele le vedeam numai din exterior şi fără posibilitatea de a pătrunde în viaţa cotidiană a oamenilor. Ceea ce am constatat astfel era bogăţia de mărfuri şi oferta diversificată ale economiei de consum, din care nu prea profitam, dar ne fascina ca pe toţi turiştii ţărilor din est ordinea din toate domeniile, siguranţa, confortul care denota funcţionarea impecabilă a mecanismelor sociale puse în slujba cetăţeanului. Odată ce traversai graniţa unei ţări până la părăsirea ei, nu aveai nicio treabă cu autorităţile de niciun fel, nu te

312

controla nimeni şi puteai face toată ziulica ce doreai şi, evident, ceea ce-ţi permitea punga. Şi nu pridideam să ne mirăm că în campingul din mijlocul pădurii, duminica seara la opt găseai chifle proaspete şi calde. Nu eram naivi şi ştiam – mai ales pe baza materialelor din cărţi şi reviste – că acest sistem social avea şi aspecte negative confruntându-se cu probleme mai mult sau mai puţin grave, pe care sociologul le cunoştea indirect, în timp ce turistul nu le întâlnea în mod nemijlocit. De câte ori prietenii noştri pomeneau de situaţiile problematice şi dificultăţile existenţei lor, le răspundeam cu un suspin cinic: euere Sorgen möchten wir haben, ce bine ar fi dacă am fi nevoiţi să ne confruntăm cu grijile voastre! Totuşi, am avut posibilitatea să vedem şi noi ceva din realităţile sociale. Călătoriile întreprinse în Italia, în anii 1978 şi 1980, au avut loc în preajma unor evenimente politice memorabile. În martie 1978, teroriştii Brigăzilor Roşii l-au răpit şi asasinat pe premierul Aldo Moro, al cărui cadavru a fost descoperit abia în luna mai. Noi am trecut graniţa italiană în iunie. E limpede că situaţia politică nu era calmă deloc, se putea întâmpla să fie noi atacuri teroriste. Noi, est-europeni obişnuiţi cu o viaţă super-politizată, am fost surprinşi de normalitatea vieţii cotidiene. Miile de turişti străini care mişunau peste tot nu sesizau nimic din agitaţia vieţii politice; pe străzi, la monumentele de artă şi în tratorii viaţa curgea, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, toată lumea îşi făcea treaba cu calm şi cu amabilitate! De mai multe ori ne-am oprit speriaţi la auzul sirenelor, dar curând se dovedea că erau doar ambulanţele, cărora nimeni nu le acorda atenţie (în acea vreme la noi acest fenomen era necunoscut, maşinile salvării circulau în linişte, nefiind permis să alarmeze lumea). În vara lui 1980, în gara din Bologna a fost detonată o bombă căzând victimă mulţi oameni nevinovaţi. Noi am trecut pe acolo la două zile

313

după atentat. Nu mai ţin minte data, însă îmi amintesc că seara ascultam cu îngrijorare, la radioul portativ, ştirile care relatau despre noi atentate – de mai mici dimensiuni – dar la fel de sângeroase. Odată atentatul fusese comis pe autostrada dintre Florenţa şi Milano, pe care trecusem cu o zi înainte, altă dată în localitatea Prima Porta, în stricta vecinătate a Romei, unde campasem cu o zi înainte; de fiecare dată constatam că acolo unde nu se produseseră atentate, domnea pacea şi totala normalitate, turistul neputând sesiza deloc prin ce încercări trecea ţara. Ne-am dat seama că regimul este suficient de stabil şi echilibrat ca să nu permită ca viaţa de zi cu zi a cetăţenilor să fie tulburată de rebeli. Să mai amintesc două întâmplări de domeniul anecdotei: Într-o după amiază am pornit să căutăm poşta centrală din Roma, sperând că primim o scrisoare Post-Restant de acasă (nu primisem). În faţa unei clădiri impozante – s-a dovedit că era tocmai ministerul de interne – stătea un militar înarmat, căruia i-am cerut indicaţii. Mai întâi s-a uitat la mine puţin uimit, dar apoi ne-a explicat încotro s-o luăm. M-am dovedit destul de greu de cap – nu pricepeam textul pe care mi-l turuise – aşa că a dat din mână a lehamite, m-a luat de braţ părăsindu-şi postul de gardă şi m-a condus până la colţ, unde mi-a arătat cu gesturi ample pe unde să merg. A fost foarte frumos din partea lui, dar între timp se putea întâmpla orice în locul pe care era pus să-l păzească. Celălalt incident s-a petrecut la Neapole. Printre multe altele, îmi doream mult să văd şi portul. Ne-am şi dus acolo, dar am găsit poarta mare păzită de un om îmbrăcat în uniformă şi înarmat care întorsese din drum două maşini, una după alta, deşi şoferii îi arătaseră ceva legitimaţii. Ne-am apropiat de el cu destulă neîncredere şi ne-a întrebat mirat ce dorim. Să vizităm portul, i-am spus. Totuşi, ce căutam acolo? Nimic deosebit, voisem doar

314

să vedem portul, i-am spus. Eu aveam la gât un aparat de fotografiat şi amândoi purtam câte o geantă pe umăr, puteam ascunde şi o bombă, dar nici nu i-a trecut prin minte să controleze efectele noastre. A zâmbit şi ne-a spus: dacă doriţi numai să vedeţi portul, prego! – şi ne-a dat drumul să intrăm. Nici starea de alertă în care se afla ţara nu i s-a părut un motiv suficient să-l împiedice să satisfacă dorinţa a doi turişti paşnici. Ne-am plimbat două ore pe docuri în apropierea navelor de război şi a celor transoceanice; aşa ceva n-am mai văzut şi nici nu aveam să mai văd vreodată; nimeni nu ne-a luat la rost ce căutăm acolo. În cele două decenii când nu am putut călători în străinătate, ne petreceam concediile în circuite prin ţară cu maşina, combinate cu scurte drumeţii montane. Tuşnadul era staţiunea noastră de odihnă preferată şi ne făceam itinerarul astfel încât să putem trece pe acolo; de mai multe ori am traversat trecătorile Carpaţilor ducându-ne fie până la litoral, fie de la Herculane până în Bucovina sau de la Lacul Roşu, pe la Ceahlău şi de acolo în Deltă. Şi în ţară înnoptam de regulă cu cortul în campinguri, comparându-le cu repulsie cu cele din occident, însă ne simţeam bine în cortul nostru de nădejde. Penuria de benzină de după 1984 nu ne-a mai permis peregrinări mai lungi prin ţară şi atunci ne-am rezumat la munţii şi lacurile artificiale din împrejurimile Clujului, cel mai adesea petrecându-ne concediile la Beliş, unde înotam, vâsleam şi făceam plimbări lungi prin pădure. * Se ridică o întrebare gravă, de neocolit, privind cele patru călătorii în occident din anii 1975 – 1982, pe care ne-am pus-o, fireşte, de mai multe ori şi atunci şi la care

315

trebuie să dau un răspuns retrospectiv. Tema îmi aduce aminte două bancuri care circulau în vremea aceea şi pe care le redau în preambul. Primul: „Cum vorbește evreul isteţ din România cu unul prost? – la telefon, pe linia internaţională!” Iar cel de al doilea: „Doi evrei originari din Cluj în Tel Aviv, discută despre colegii lor de şcoală: ce mai face Grün? E vânător de lei în Africa. Dar Weiss? S-a înrolat în Legiunea Străină. Şi Kohn? El e un aventurier. Imaginează-ţi, a rămas acasă!” Noi doi, ca nişte adevăraţi aventurieri, de fiecare dată ne-am întors, prosteşte, în România, deşi puteam să alegem – ca mulţi alţii – să rămânem în Occident. De fiecare dată, ajungând în punctul cel mai îndepărtat de casă de pe hartă, ne spuneam: cap compas locuinţa de pe strada Republicii! De ce am făcut-o? Această opţiune are mai multe motivaţii. În primul şi în primul rând era vorba de obligaţiile familiale. Am fost de patru ori în străinătate împreună cu Terike. Toţi trei, împreună cu fiica noastră, niciodată nu am fi primit paşaport în vest. Cunoşteam mai multe familii în care părinţii aleseseră să rămână în străinătate, copiii fiind lăsaţi provizoriu în grija bunicilor, în speranţa că mai devreme sau mai târziu îi vor putea scoate din ţară. Trebuie să recunosc că în fiecare caz această manevră s-a soldat cu succes, dar după o tărăgănare şi o bătălie plină de zbucium care au durat doi-trei ani. Nu puteai să fii sigur de reuşită, existând şi riscul eşecului. Eram de acord amândoi să nu ne asumăm un asemenea risc simţind că nici noi şi nici fiica noastră nu aveam tăria sufletească de a rezista la o perioadă de incertitudine care să ne afecteze îndelung. Puteam să optăm pentru emigrarea legală, ca foarte mulţi alţii dintre prietenii şi cunoştinţele noastre. De mai multe ori am şi dezbătut această posibilitate, dar până la urmă nu am uzat de ea. Soacra şi mama, două femei

316

în etate, trăiau şi aveau nevoie de vizitele şi ajutorul nostru zilnic. Nu puteam să le ducem pe amândouă cu noi expunându-le la condiţiile unui nou început nesigur, iar să le lăsăm acasă însemna o lipsă crasă de responsabilitate. Exista, desigur, posibilitatea ca noi trei să emigrăm şi să le ducem şi pe ele peste câţiva ani, după ce ne-am fi fundamentat noua existenţă. Am avut cunoştinţe care au procedat astfel. Numai că asta variază de la un părinte la altul în funcţie de vârstă şi starea de sănătate. Noi nu puteam urma această cale, cele două femei în vârstă nerezistând nici trupeşte şi nici sufleteşte dacă le-am fi lăsat singure mai mult timp. Se punea şi posibilitatea de a găsi de lucru în străinătate. Deloc nu era sigur dacă eu aş fi găsit de lucru ca sociolog, deşi în Germania cred că aş fi găsit un loc de muncă mai devreme sau mai târziu. În schimb în acea perioadă angajarea rapidă a lui Terike, care era medic pediatru, era aproape sigură şi şi-ar fi asumat cu plăcere rolul de unic întreţinător al familiei, astfel încât era foarte probabil ca asigurarea susţinerii materiale să fi fost rezolvată de la început. Dar dincolo de toate acestea nu ne prea îndemnam să plecăm. Niciodată nu fuseserăm sionişti şi nu ne atrăgea să facem alia, adică să ne întoarcem în Israel, unde nu cunoşteam limba oficială. Mulţi s-au folosit de posibilitatea de emigrarea în Israel ca de o trambulină pentru a se stabili în Occident (Germania, Canada, Statele Unite ale Americii). Nouă ne plăcea în Occident, dar după cum am mai pomenit, nu ne făceam iluzii în legătură cu Occidentul. Dar ceea ce era şi mai important, chiar dacă sună patetic, nu ne puteam hotărî să ne smulgem rădăcinile. În ciuda tuturor experienţelor amare şi a lipsei de perspectivă a anilor optzeci, la Cluj eram acasă, ne făceam treaba şi – în contradicţie cu bancul de mai sus – nu rămânerea acasă, ci emigrarea ni se părea o aventură nepotrivită. Nu doresc să argumentez

317

detaliat această afirmaţie. După cum ştim, emigrarea a continuat şi după 1989, continuă şi astăzi, dar în cazul nostru nici nu se punea problema s-o luăm din loc. În final am rămas destui care n-am plecat şi în ceea ce mă priveşte e sigur că nici nu o voi mai face nici de acum înainte.

VI. UNDE TIRANIA DOMNEŞTE…

În acest punct al memoriilor mele – ajuns în pragul schimbării de la 1989 – simt nevoia să fac o digresiune. Cea dintâi trezire a propriei conştiinţe m-a determinat să mă împotrivesc fascismului care era vrăjmaşul meu personal, atentând – în sensul cel mai dur şi mai propriu al cuvântului – la existenţa mea şi la vieţile tuturor celor dragi din preajma mea. Consideram că dacă voiam să înfrunt fascismul trebuia să aleg universul ideatic al comunismului şi să ader politic la această mişcare, singura alternativă radicală antifascistă de aici şi de atunci. Mi-am trăit tinereţea şi vârsta matură în regimul comunist din România care m-a dezamăgit treptat şi împotriva căruia luptam doar în forurile mele lăuntrice. În epoca Ceauşescu mi-am dat seama că socialismul real semăna tot mai mult cu fascismul, mai exact cu naţional-socialismul, decât cu comunismul la a cărui înfăptuire aş fi dorit să contribui la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Doresc să dezvolt tematica comunism versus fascism, în primul rând pentru mine, dar sper să pot limpezi cât de cât şi ideile eventualilor mei cititori privitoare de la această paralelă. Potrivit unui cunoscut dicton francez, comparaison n’est pas raison, comparaţia nu este un argument. După opinia mea această zicală ar trebui amendată: comparaţia superficială nu este un argument, altfel spus asemănarea dintre două fenomene, principii sau orice altceva, nu înseamnă că ele ar fi identice. Nici doi gemeni univitelini nu sunt exact la fel. Oricât de puternică ar fi asemănarea dintre cei doi indivizi, există şi diferenţe

319

între ei. Comparaţia comunismului cu fascismul este nu numai un demers justificat, ci şi inevitabil. Comparaţia face parte dintre procedurile logice ale cunoaşterii. Însă comparaţia efectuată după regulile logicii pretinde în aceeaşi măsură găsirea şi evaluarea asemănărilor, dar şi a deosebirilor dintre cele două obiecte. După cum spuneam, în perioada primei tinereţi, vârsta cea mai receptivă, fascismul se dovedise inamicul meu personal. Comunismul n-a atentat la viaţa mea, ci doar m-a nenorocit spiritual şi moral vreme îndelungată. Cred că e de înţeles că, din punct de vedere subiectiv, pentru fiecare individ sistemul opresiv cel mai cumplit este acela cu care s-a confruntat direct, mai ales dacă s-a aflat într-o situaţie limită, quo ad vitam. Consider că e de înţeles, din punct de vedere omenesc, că cei care nu au avut parte de experienţe dureroase din partea fascismului, în schimb comunismul le-a provocat astfel de suferinţe, sunt înclinaţi să-l judece pe cel dintâi mai îngăduitor decât pe cel de-al doilea… şi viceversa. Omul de ştiinţă în schimb, trebuie să se străduiască să fie cât mai obiectiv, să nu se limiteze la motivaţii personale, ci pe fapte – pe cât posibil pe toate faptele relevante – şi pe argumente logice. La fel doresc să procedez şi eu în continuare. Am citit mai multe lucrări de politologie şi publicistică ai căror autori puneau sub semnul întrebării legitimitatea utilizării termenului generic de fascism, întrucât doar Italia lui Mussolini se întitulase fascistă, acesta fiind fascismul original şi adevărat, în timp ce regimurile din Germania lui Hitler şi Spania lui Franco erau diferite. Într-adevăr acestea din urmă aveau şi ceva diferit. Fascismul avea variante şi caracteristici naţionale mai mult sau mai puţin diferite, dar şi trăsături generale, comune mai multor ţări. Există diferenţe şi între fascismul maghiar şi cel românesc. Potrivit

320

admiratorilor contemporani, regimul mareşalului Antonescu nu era unul fascist pentru că nu exista un partid unic. Toate partidele fuseseră interzise, armata fiind „partidul său”, sprijinul puterii sale. Adepţii de astăzi ai lui Codreanu consideră că Garda de Fier a căpitanului nu era un partid fascist, întrucât – în opoziţie cu partidul naţional-socialist al lui Hitler – nu era ostil bisericii şi religiei, ci, dimpotrivă, un campion devotat al ortodoxiei. Faptele sunt fapte, însă concluziile sunt false. Atât Codreanu, cât şi Antonescu erau fascişti; regimul mareşalului – câteva luni în coaliţie cu Garda de Fier, apoi în lipsa ei – a fost unul fascist. Desigur, nuanţările pot continua: au existat regimuri la care nu regăseai clar toate caracteristicile fascismului, fiind doar fascistoide. În orice caz, relativizarea acestui termen generic nu este decât o tentativă menită să obţină achitarea fenomenului sau găsirea unor circumstanţe atenuante pentru o judecată mai blândă în faţa istoriei. În schimb niciunul dintre criticii actuali ai comunismului nu se îndoieşte de legitimitatea utilizării termenului generic în definirea regimurilor politice – diferite din multe puncte de vedere – instalate după cel de-al Doilea Război Mondial în estul Europei sau în Asia şi aşa este corect. Între Cehoslovacia lui Gustav Husak şi Albania lui Enver Hodja erau diferenţe uriaşe pe plan cultural şi politic, ca să nu dau decât exemplul că în cazul celui dintâi practicarea religiei nu era interzisă, aşa cum era în cazul celui de al doilea. Orice maghiar cu mintea întreagă din Ardeal ar fi fost preferat să trăiască în regimul Kádár din Ungaria decât în cel ceauşist şi nu doar din cauza oprimării naţionale, ci şi datorită caracterului mai liberal şi al nivelului de trai mai acceptabil al primului. Ca să nu mai vorbim despre diferenţele dintre Rusia lui Hruşciov şi China lui Mao. Era de neimaginat ca Hruşciov să dea un ordin ca

321

fiecare cetăţean să fie obligat să umble cu un plici de muşte şi să lovească fiecare muscă întâlnită în cale sau să alunge toate vrăbiile din localitate făcând larmă zi şi noapte cu fluiere şi tobe. Plăsmuirile demente ale lui Mao, marele cârmaci, au fost ridicate la rang de hotărâri de stat şi puse în aplicare cu o seriozitate mortală şi fără cruţare. Cât despre regimul Pol Pot din Cambodgia şi alte monstruozităţi ale comunismului asiatic nici nu doresc să mă pronunţ aici. În ciuda tuturor diferenţelor pomenite şi a multor altora, caracteristicile esenţiale ale acestor regimuri erau aceleaşi, toate fiind comuniste, fără vreo urmă de îndoială. * Unde e tiranie, acolo e tiranie nu doar în …36 După cum se ştie, fascismul şi comunismul sunt contrare; primul reprezentând regimul unei mişcări de extremă dreaptă, iar al doilea regimul instalat de puterea extremei stânga. Se considerau şi se declarau duşmani de moarte înfruntându-se într-un război sângeros care a nimicit mase de oameni. În ciuda naturii lor antagonice, pot fi aduse la numitor comun: ambele având un caracter totalitar. Această expresie a fost folosită prima oară de înşişi ideologii şi politicienii fascişti din perioada interbelică atunci când se refereau la puterea totală sau războiul total al propriului regim. Din câte ştiu, poetul Attila József a fost cel dintâi din lume care a cuplat cele două noţiuni scriind despre comunism fascist. La sfârşitul scurtei sale vieţi s-a îngrozit de acele aspecte ale comunismului care semănau cu fascismul, însă – în mod firesc – nu şi-a detaliat intuiţia 36

Celebrul vers introductiv despre tiranie din poezia lui Gyula Ilyés (1902–1983) întitulată Egy mondat a zsarnokságról (O frază despre tiranie); http://www.babelmatrix.org/works/hu/Illy%C3%A9s_ Gyula-1902/Egy_mondat_a_zsarnoks%C3%A1gr%C3%B3l.

322

sa genială de poet. Iată ce scria cu dreptul celui care-şi limpezise vederea cu preţul unei dezamăgiri amare: Copilul să ţi-l lămureşti (în original Világosítsd föl gyermeked) ... Sau spune-i basmul nou şi trist al comunismului fascist căci trebe ordine în lume, iar ordinea-i ca un copac, sub el copilul e un nume şi libertatea – un spanac (Copilul să ţi-l lămureşti, 1936, în româneşte Paul Drumaru) (subliniere A.R.)

Descoperirea şi argumentarea teoretică a faptului că totalitarismul este numitorul comun al celor două regimuri antagonice se leagă de numele filosofului şi politologului Hannah Arendt şi al sociologului Raymond Aron. Nu e de neglijat nici faptul că germanca Hannah Arendt şi francezul Raymond Aron, amândoi de origine etnică evreiască, nu erau părtinitori în nici un sens şi s-au ridicat cu aceeaşi forţă spirituală împotriva ambelor orientări. Sunt convins că astăzi, fără performanţa lor teoretică esenţială, ar fi imposibil de făcut o comparaţie pertinentă între fascism şi comunism. Totalitarismul este o formă specifică a dictaturii. Dictatura este un fenomen vechi, prezent adesea în istoria politică a omenirii, sub numeroase forme şi denumiri. Fie că i se spunea despotism, monarhie absolutistă, absolutism luminat sau regim autoritar – variante între care se pot stabili nuanţe diferite – esenţa era întotdeauna aceeaşi: dictatura era opusul exercitării unei puteri democratice. Romanii antici îl numeau

323

imperator (cel care porunceşte), bizantinii, pantocrator (cel care stăpâneşte peste tot şi peste toate), mongolii îi spuneau han, iar turcii sultan. Absolutismul răsăritean şi apusean (european) reprezentau deopotrivă exercitarea nelimitată a puterii personale, a cărei esenţă a fost exprimată cel mai sugestiv de regele Ludovic al XIV-lea al Franţei prin celebra sa frază: „Statul sunt eu”. Totuşi, între formele răsăritene şi cele apusene al absolutismului au existat întotdeauna diferenţe. De pildă, în faţa lui Ludovic al XIV-lea supuşii nu erau obligaţi să se arunce pe burtă precum toţi supuşii hanului tătar, ai şahului persan sau ai sultanului turc, indiferent dacă erau oameni simpli sau viziri. În schimb nu fiecare dictatură (tiranie) avea caracter total. Totalitarism înseamnă exercitarea puterii absolute, nelimitate, unice şi centralizate la maximum, asupra vieţii publice şi private a fiecărui supus, asupra tuturor resurselor materiale şi spirituale ale societăţii. În mod paradoxal, totalitarismul este o formă a tiraniei specifică epocii moderne, secolului XX, în care, deşi a contaminat şi alte continente, îşi are sorgintea în Europa, leagănul civilizaţiei şi culturii moderne. „Unde e tiranie, acolo e tiranie” scrie Gyula Illyés în renumitul său Poem despre tiranie. El nu vorbeşte despre tirania în general, despre formele ei vechi, istorice, ci forma ei specifică, totalitară, din secolul XX, care s-a insinuat în toate zonele regimului social şi otrăveşte zilele şi nopţile tuturor membrilor acestei societăţi. Îndeobşte dictatura ne-totalitară suporta un oarecare pluralism de gândire şi ideologie nedorind să uniformizeze total viaţa de zi cu zi a supuşilor săi. În general tiranii, despoţii epocilor anterioare, nu aspirau să controleze universul de gândire şi viaţa intimă a supuşilor, nu-i interesa ce preocupări aveau acasă la ei, ce discutau cu unii şi cu alţii; pentru ei era

324

important ca fiecare individ să-şi plătească dările, să-şi îndeplinească serviciul militar obligatoriu, să respecte legile în vigoare. În epocile anterioare, controlul total era tehnic imposibil; nu era fezabil să controlezi de la centru toate momentele existenţei fiecărui individ, de la naştere şi până la moarte, să dispui să se întocmească fişe personale, respectiv dosare de cadre. Puteai privi din când în când prin gaura cheii alcovului, dar era imposibil să înregistrezi convorbirile, în mod regulat, de la distanţă, pentru ca apoi să le redai de câte ori vrei. Se putea confisca şi citi în taină câte o scrisoare personală, dar era imposibil de cenzurat corespondenţa cotidiană a unei întregi ţări. Într-un cuvânt, dictatura totalitară este aportul modernităţii care s-a putut realiza numai cu utilizarea mijloacelor tehnicii moderne din veacul XX. Pe de altă parte totalitarismul este diametral opus spiritului epocii moderne şi apariţia sa este manifestarea flagrantă a procesului de anti-modernizare. Întrucât elementul de bază al spiritualităţii moderne este idealul egalităţii şi libertăţii oamenilor, iar cucerirea politică cea mai importantă, emblematică, a acestei spiritualităţi este democraţia pluralistă care respectă drepturile omului. Totalitarismul reprezintă desfiinţarea acestei cuceriri, revenirea la autocraţie, mai exact la o formă extremă a ei necunoscută până atunci. * Regimul fascist desfiinţează întotdeauna pluralismul democratic, dizolvă parlamentul şi alegerile periodice. Puterea se sustrage controlului voinţei populare. În 1933, Hitler a ajuns la putere prin vot democratic, deşi rezultatul acestuia a fost influenţat şi de violenţele stradale în care rolul jucat de SA (Sturmabteilung, unitate de asalt) nu a fost unul minor. Dar odată ajuns

325

la putere, s-a desprins de voinţa populară, în cei 12 ani cât a durat regimul hitlerist neavând loc nici un fel de alegeri, ci doar un regim de tiranie pură. Fascismul a emis așa numitul Führerprinzip, adică principiul conducătorului, pus în aplicare fără a fi enunţat explicit şi de regimul comunist sovietic şi, după modelul lui, de toate regimurile comuniste instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial. Toţi conducătorii, de la nivelul cel mai înalt şi până la cel mai de jos, erau numiţi de sus în jos de conducător sau secretar general (sau unul din oamenii săi cei mai importanţi care acţiona în numele lui) şi, în ultimă instanţă, toţi erau datori să răspundă în faţa sa şi nu în faţa poporului. Toate regimurile totalitare instituţionalizează cultul personalităţii conducătorului suprem: toate succesele – dacă şi până când există aşa ceva – se datorează calităţilor sale de conducător, geniului, braţului oţelit şi curajului său, în timp ce toate lipsurile sau eşecurile sunt atribuite răutăţii şi nevredniciei executanţilor. Potrivit tipologiei lui Max Weber, totalitarismul poate constitui exemplul clasic al conducerii carismatice (pe care Weber însă nu-l menționase). Carisma este o îmbinare între vocaţie şi forţa de atracţie personală. Ideologia totalitară, în toate variantele ei, prezintă posesorul puterii supreme drept un ins „carismatic”, în măsura în care a fost ales de soartă (istorie) pentru acest rol. Carisma este un principiu de sorginte iraţională, un mit modern, imposibil de verificat şi demonstrat cu mijloace raţionale, ceva în care nu poţi decât să crezi. Singurul său test fiind succesul. Reuşita „dovedeşte” aparent carisma unui lider, în timp ce eşecul o neagă. Cealaltă componentă a carismei unui lider este magnetismul său personal, capacitatea sa de sugestie: poate să influenţeze masele, inspiră încredere şi îndeamnă la acţiune. Mussolini, Hitler şi Stalin erau astfel de conducători, câtă vreme Ceauşescu mai degrabă poza în

326

acest rol, deşi în primii ani ai regimului său exercitase o oarecare forţă de atracţie. Pe de altă parte adulaţia poporului durează numai atât cât steaua conducătorului este în ascensiune, iar eşecurile au rolul de a trezi lumea din euforie. O altă caracteristică a regimurilor totalitare este interzicerea competiţiei pentru putere şi – în cele mai multe cazuri – introducerea sistemului partidului unic. Partidul unic este contradictoriu în sine, pentru că în realitate un partid se defineşte tocmai prin confruntarea cu alte partide. Partidul unic este instrumentul puterii de stat, partidul stat, statul totalitar fiind un stat partid care nu se întemeiază pe suveranitatea poporului, ci pe rolul conducător al partidului unic. Acest lucru e caracteristic atât regimului fascist, cât şi celui comunist. Cu o singură diferenţă: toate regimurile fasciste au desfiinţat orice formă de parlamentarism, dizolvând parlamentul, ca instituţie reprezentativă a poporului cu rol legislativ şi de control al puterii executive, în timp ce regimurile comuniste aspirau să păstreze aparenţa democraţiei menţinând surogate de parlament cu diferite denumiri: (Sovietul Suprem, Marea Adunare Naţională, etc.) care aveau rolul să împrumute o formă legală hotărârilor partidului-stat, respectiv indicaţiilor înţelepte ale secretarului general. Una dintre sarcinile principale ale aparatului de propagandă comunistă era să prezinte democraţia aparentă drept una reală. În constituţiile tuturor statelor comuniste figura un articol care stipula rolul conducător al partidului comunist. Esenţa partidului-stat – atât în totalitarismul fascist, cât şi în cel comunist – era că fiecare iniţiativă a societăţii, fiecare plan de acţiune, era tranşat la organele partidului stat, fiecare modificare de personal se decidea la secţia de cadre a partidului, deci statul nu era altceva decât organul de execuţie al voinţei de partid. În acelaşi timp, dominaţia regimului era asigurată de organele de

327

represiune ale partidului stat. Dominaţia partidului nu se sprijină numai sau nu în primul rând, pe propria sa capacitate de influenţare politico-ideologică, ci mai ales pe forţa de persuasiune a poliţiei politice, pe represiunea nelimitată. O însuşire comună a celor două feluri de totalitarisme este legiferarea ilegalităţii. Toate statele reglementează viaţa cetăţenilor lor cu ajutorul normelor, însă problema principală este dreptul de a crea legi şi de a le pune în aplicare, mai exact problema legitimităţii puterii. În epoca modernă şi în lumea liberă şi civilizată, singura sursă unanim acceptată a legitimităţii democratice este voinţa poporului exprimată liber prin vot de toţi cetăţenii majori şi în toate facultăţile mentale. Esenţa tiraniei şi, în mod, special a totalitarismului, este faptul că o minoritate îşi impune voinţa asupra majorităţii folosind forţa. Într-o dictatură legalitatea ilegitimă este legea. Orice formă a totalitarismului se instaurează prin călcarea în picioare a drepturilor omului. Exproprierea, naţionalizarea, discriminarea şi persecuţiile fac obiectul unor legi, însă nici o lege nu conferă legitimitate unor astfel de acţiuni. Dictatura totalitară reglementează în mod excesiv viaţa subiecţilor ei cunoscând în ultimă instanţă doar două legi de bază: interdicţia şi obligativitatea. Simplificând puţin lucrurile, am putea spune că totalitarismul este sistemul în care tot ceea ce nu este interzis este obligatoriu. În condiţiile acestei formulări nu mai rămâne spaţiu de mişcare pentru libertatea omului-cetăţean. În acest sens, dictatura îşi exercită supremaţia asupra unei societăţi închise, chiar şi în sensul că (aproape) toate statele totalitare îşi închid ermetic graniţele, cetăţenii neavând posibilitatea să le treacă, desăvârşindu-se astfel şi aservirea lor faţă de putere. În toate cazurile instrumentul principal al menţinerii statului-partid era poliţia politică, indiferent dacă purta

328

numele de Gestapo, CEKA, ÁVH sau Securitate. Comportamentul abuziv al organelor de securitate ale statului, teroarea în masă îndreptată împotriva cetăţenilor, şirul nesfârşit al arestărilor, torturilor şi crimelor erau însuşiri nelipsite atât pentru regimurile fasciste, cât şi pentru cele comuniste. Mussolini şi-a aruncat în închisoare inamicii proprii, primii chiriaşi ai lagărelor de concentrare naziste nu au fost evreii germani, ci duşmanii germani, de pură rasă ariană. Ba mai mult, ambele tipuri de regim nu şi-au nimicit doar inamicii, ci şi o parte din adepţi şi combatanţi din primele timpuri. Hitler şi-a măcelărit vechiul camarad, Ernst Röhm şi pe toţi acoliţii săi, conducerea SA, deşi Sturmabteilung-ul avusese un rol decisiv în Machtergreifung, obţinerea puterii totale. Stalin a comandat executarea a nenumăraţi conducători comunişti, printre care se numărau şi colaboratorii săi apropiaţi, considerând că-i periclitează puterea discreţionară. În fiecare din democraţiile populare instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial, nenumăraţi comunişti devotaţi partidului au căzut victime terorii comuniste, cazurile celebre fiind bine cunoscute. S-a întâmplat exact ca şi în perioada dictaturii iacobine din Franţa: revoluţia şi-a devorat copiii. Teroarea în masă este numitorul comun al tuturor regimurilor totalitare. Dacă în regimurile comuniste se îndrepta, în principiu, împotriva duşmanului de clasă – foştii bogătaşi şi aristocraţii –, în regimurile fasciste era orientată contra comuniştilor, democraţilor, liberalilor, social-democraţilor. În acelaşi timp, regimurile fasciste aveau în vedere anihilarea fizică a raselor inferioare, în primul rând a evreilor. Care regim era mai bun sau măcar mai acceptabil?! În zilele noastre există o vastă literatură a dezbaterii privind care sistem concentraţionar era mai cumplit, mai inuman: Arhipelagul Gulag (denumire

329

inspirată din titlul cărţii lui Soljeniţîn despre universul concentraţionar penitenciar care avea corespondent în fiecare ţară comunistă) sau sistemul lagărelor naziste ale morţii simbolizat de Auschwitz? După opinia mea întrebarea astfel formulată nu poate fi soluţionată în mod raţional: nici unul dintre sistemele concentraționare nu era mai bun sau mai rău decât celălalt. Abordând chestiunea din punctul de vedere al unui grup social sau etnic, este de la sine înţeles că răspunsul va fi întotdeauna: suferinţele noastre au fost cele mai cumplite, noi am adus sacrificiile cele mai mari. Din punctul de vedere al celor ucişi sau al celor care-şi jelesc morţii, e totuna în numele cărei ideologii au fost lichidaţi aceştia; nu există justificări pentru crimele în masă, fie ele fasciste sau comuniste. Mulţi încearcă să compare numărul victimelor, deşi cifrele – în mod raţional – nu sunt relevante. În ambele cazuri bilanţul numără milioane de victime. Evidenţa pur contabilă și comparaţia sunt inumane, pentru că gravitatea faptelor criminale nu este dată de numărul celor exterminaţi; dacă pe un taler al balanţei zac mai multe victime, celălalt taler nu va cântări mai puţin din punct de vedere moral. Trebuie totuşi să recunoaştem că numărul total al victimelor comunismului este mai mare şi numai pentru faptul că a durat cu câteva decenii mai mult decât fascismul. Totuşi, după opinia mea, între Holocaustul care a lovit evreimea şi Gulagul comunist există o diferenţă evidentă. Orice fel de confiscare a suferinţei este lipsită de sens, dincolo de valoarea absolută a cifrelor contează totuşi proporţiile: fascismul a reuşit să extermine şaptezeci la sută din populaţia evreiască a Europei şi nu la modul imaginar, ci unul foarte real. Proporţiile acestui genocid sunt unice în istoria universală, incomparabile cu orice altă nimicire a vreunui neam, iar negarea acestui fapt este absurdă. Potrivit unor statistici binecunoscute şi

330

de necontestat, cea mai mare pierdere suferită de vreun popor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este în jur de zece la sută. Un procentaj înfiorător de mare, dar incomparabil cu uciderea intenţionată a şaptezeci la sută din populaţia evreiască. Numărul persoanelor ucise în urma persecuţiilor regimului comunist se putea ridica la câteva sute de mii în fiecare ţară, în unele cazuri la ordinul milioanelor, dar în nici una dintre aceste ţări – eventual cu excepţia Uniunii Sovietice – proporţia lor nu a atins nivelul pierderilor suferite în război, însă numărul total al persoanelor ucise în Gulagurile din URSS şi ţările acolite, depăşeşte în mod evident, chiar de mai multe ori, numărul celor şase milioane de victime ale Holocaustului. Diferenţa esenţială, calitativă, constă în faptul că fascismul, prin aplicarea teoriilor rasiale, viza exterminarea totală a etniei evreieşti şi nu a depins de el că nu a reuşit s-o realizeze în întregime, ci „numai” în proporţie de trei sferturi. Puterile comuniste nu-şi propuseseră exterminarea întregii populaţii sau a majorităţii acesteia, ci doar înfrângerea rezistenţei lor. Călăii nu le-au dat nicio şansă celor soriţi drept victime ale genocidului evreilor, un evreu nu avea nicio posibilitate de a se transforma în „omul nou” al ordinii mondiale ariene. Partidul stat comunist accepta, ba chiar pretindea adaptarea, nedorind neapărat exterminarea duşmanilor săi reali sau imaginari, ci reeducarea şi transformarea cât mai multora dintre ei în supuşi obedienţi. Majoritatea covârşitoare a populaţiei a supravieţuit regimului comunist cu preţul unor compromisuri mai mari sau mai mici (asupra cărora voi reveni). Victimele ţintă ale Holocaustului nu aveau nicio şansă de compromis, supravieţuirea lor individuală fiind doar rezultatul întâmplării oarbe.

331

* Între cele două tipuri de totalitarism mai există o diferenţă pe care cred că e important s-o scot în evidenţă. Fascismul nu a creat un sistem economic nou, baza sa economică fiind constituită din acelaşi capitalism pe care-l regăsim la democraţiile occidentale. E drept că nu recunoştea dreptul la proprietate privată al tuturor cetăţenilor, operând confiscări bazate pe criterii rasiale, iar în ţările cucerite în timpul războiului nu-i păsa deloc de proprietăţile celor învinşi jefuind fără reţineri şi fără limite. După cum e adevărat şi faptul că, în timpul războiului, toate statele fasciste şi-au militarizat economia îngrădind dreptul de decizie al întreprinderilor, iar intervenţia puterii – prin munca de sclav a prizonierilor de război şi a deportaţilor – în favoarea unor uzine mari, funcţiona, în principiu, împotriva caracteristicilor întreprinderilor capitaliste. Totuşi, s-au păstrat tot timpul relaţiile de proprietate de tip capitalist, la fel şi întreprinderile mici şi mijlocii. În aceste condiţii trebuie să afirm că socialismul a fost un regim mai totalitar decât fascismul, întrucât a impus dominaţia proprietăţii de stat. Statul socialist era unicul proprietar al tuturor resurselor materiale, cetăţeanul neavând cum să fie propriul stăpân şi neputându-se angaja la un alt stăpân decât singurul existent. (Trebuie să menţionez în paranteză că după descompunerea comunismului în Europa, marea putere comunistă din Asia, China, încearcă să-şi reformeze economia, fără a-şi modifica regimul totalitar, permiţând şi chiar încurajând într-o oarecare măsură întreprinderile private. Deocamdată nu ne putem da seama cât de viabilă este o astfel de soluţie. După opinia mea, pe termen lung, economia de piaţă poate progresa cu adevărat numai în condiţiile unui regim politic pluralist, democratic.)

332

Tot aici e de menţionat că vreme îndelungată regimul hitlerist a luat în serios naţional socialismul, în mod paradoxal, mult mai în serios, decât fusese tratat la noi naţional-comunismul. În ultimii ani, mai mulţi istorici germani au arătat că marea majoritate a germanilor nu l-a urmat pe Führer doar pentru iluzia naţionalistă care le convenea – noi suntem cei mai nobili, mai talentaţi, rasa superioară creată să guverneze –, ci şi pentru că regimul nazist a ridicat într-adevăr nivelul de trai mediu, a desfiinţat şomajul, a creat o abundenţă de mărfuri, şanse pentru ascensiunea oamenilor simpli şi pentru şcolarizarea gratuită a copiilor lor talentaţi, accesul acestora la cea mai înaltă specializare şi, nu în ultimul rând, pentru că le asigura în mod gratuit diverse servicii sociale, ocrotire medicală de calitate şi concedii gratuite. În anii dinainte de război, acest sistem funcţiona strună putând fi menţinut şi în primii ani de război datorită resurselor materiale obţinute prin jaful nelimitat al ţărilor ocupate. În schimb, odată cu începerea înfrângerilor pe câmpul de bătălie, cu restrângerea treptată şi din ce în ce mai periculoasă a spaţiului vital al conducerii naziste, germanii au început să se confrunte din nou cu sărăcia, iar bunăstarea nazistă s-a risipit. România lui Ceauşescu nu a purtat nici un război, succesele sale propagandistice devenind tot mai mari, de-a dreptul de „nivel mondial”. Ceauşescu trata cu dispreţ nevoia poporului de a trăi o viaţă normală, reuşind astfel să construiască societatea proastei stări generale. * O trăsătură comună a fascismului şi comunismului este faptul că ambele acced simultan la puterea practică şi ideologică. Ducele şi Führerul, asemenea secretarilor

333

generali ai partidelor, exercitau puterea supremă pe plan politic fiind şi ideologi şefi ai partidelor şi ţărilor lor; ei decideau care este singura opinie corectă, singurul mod corect de a raţiona, niciunul dintre ei nu a tolerat un mod diferit de gândire. Mutatis mutandis era ceva similar cu imperiul roman din antichitate, când împăratul era din oficiu şi pontifex maximus, adică mare preot. În toate regimurile totalitare, aspiraţia spre excluderea pluralismului de idei se bazează pe forţa cumulată a violenţei neîngrădite şi influenţei ideologice. Propaganda ideologiei totalitare are o însuşire specifică: strădania de manipulare a conştiinţei subiecţilor. Manipularea este altceva şi depăşeşte propagarea ideilor, pentru că urmăreşte ca individul să-şi însuşească voinţa străină, să creadă că executarea unei hotărâri impuse prin manipulare este de fapt rezultatul propriei decizii. E bine de ştiut că manipularea nu este nici invenţia şi nici monopolul totalitarismului, aceste tehnici fiind puse în aplicare de mult timp, chiar dacă sub alte denumiri. Manipularea politică şi mai ales comercială se întâlneşte şi în democraţiile occidentale, dar acolo eficienţa ei este îngrădită de pluralism. Se poate alege între mai multe partide, mai multe mărci de automobil, de detergent sau de pastă de dinţi, deşi potrivit propagandiştilor şi firmelor de publicitate, fiecare în parte e cea mai bună sau chiar singura cu adevărat satisfăcătoare. Dar în cazul regimurilor totalitare lipsa pluralismului transformă manipularea într-o practică periculoasă şi eficace, îndoctrinând oamenii că singura ideologie, singura concepţie politică despre lume propagată în mod unanim, de toate mijloacele de comunicare în masă, este cea mai bună dintre toate cele existente în lume. În sistemele totalitare represiunea şi manipularea se susţin şi se potenţează reciproc. În acest sens îmi vine în minte romanul lui George Orwell, apărut în

334

1948 şi întitulat 1984, care zugrăvea genial, drept utopie negativă, totalitarismul pur, bazat pe cea mai modernă tehnologie, care poate fi fascistă sau comunistă deopotrivă. La sfârşitul naraţiunii, eroul principal al romanului, gânditorul şi rebelul Winston Smith, după ce fusese torturat şi înfrânt, declară pentru sine cu un surâs înlăcrimat: „I love Big Brother”, îl iubesc pe Fratele cel Mare, tiranul. Reeducarea este triumful manipulării reuşite. Să mai adaug că nici în regimul fascist şi nici în cel comunist, majoritatea populaţiei nu a fost închisă nici în închisori şi nici în lagăre, nu s-a lăsat lămurită sau reeducată cu preţul suferinţelor îndurate, ci de teama represiunii şi din dorinţa de a o evita. Nu se temea doar de puşcărie, ci și de ameninţările existenţiale cotidiene ale puterii totalitare, temându-şi poziţia, locul de muncă, viitorul copiilor. * Timeo hominem unius libri: mă tem de omul unei singure cărţi. Dictonul latin care înmagazinează înţelepciunea mai multor veacuri este cât se poate de actual şi pentru regimurile totalitare, atrăgând atenţia asupra pericolului desfiinţării pluralismului ideilor. Cartea unică este instrumentul fanatismului, fundamentalismului şi al terorii spirituale. Vrândnevrând ne aminteşte de argumentaţia califului Omar care cucerise Egiptul între anii 639 – 642: dacă volumele din Biblioteca de la Alexandria conţin ceea ce scrie în Coran, atunci sunt inutile; dacă conţin altceva, sunt periculoase. Urmaşul lui Mohamed era un despot fanatic şi ca o consecinţă a acestui raţionament a dat foc vestitei biblioteci, distrugând tezaurul spiritual al lumii antice. Ambele forme ale totalitarismului comparate în aceste pagini au impus, uneori fățiș, alteori mascat,

335

principiul unei singure cărţi: arderea, topirea, interzicerea şi cenzurarea cărţilor au avut loc în ambele regimuri. Sunt convins că nici o carte nu e periculoasă pentru un om capabil să judece cu mintea lui, nici măcar Mein Kampf, de Hitler sau Bazele leninismului, de Stalin. Pericolul îl reprezintă principiul unei singure cărţi, mai ales atunci când ea este impusă de putere. Totalitarismul respinge nu numai pluralismul politic, ci şi pe cel ideologic, interzicându-le şi impunând izolarea spirituală, în condiţiile în care dezvoltarea şi creativitatea spirituală se hrănesc, în primul rând, din libera circulaţie a informaţiilor. Atât fascismul, cât şi comunismul se bazează pe unificarea spirituală forţată a populaţiei, calificând drept acţiune ostilă şi sancţionând orice demers menit să desfacă această unitate. Societatea democratică este deschisă şi pluralistă şi pe plan spiritual, lăsând alegerea dintre cărţile cu conţinut contradictoriu la latitudinea cetăţenilor săi capabili să raţioneze cu propriile minţi. În regimul Ceauşescu aspiraţia către democraţia de faţadă s-a manifestat şi pe acest plan. Potrivit unuia dintre sloganele propagandei de partid, activitatea de învăţământ şi educaţie avea sarcina de a-i determina pe membrii de partid şi pe toţi cetăţenii să „gândească şi să acţioneze în mod independent şi creativ, pe baza liniei partidului”. Cea de a doua parte – îngrăditoare – a frazei o anihilează pe prima. E imposibil să gândeşti şi să acţionezi independent pe baza liniei partidului unic. Condiţia sine qua non a independenţei, autonomiei spirituale este tocmai lipsa unei singure linii de partid, acceptarea şi chiar stimularea pluralismului spiritual – a mai multor cărţi – din partea puterii. Dezbinarea este un blestem străvechi şi doar consensul total şi unanim în toate privinţele, lipsa pluralismului, e

336

mai rău decât ea. După cum se ştie, în toate ţările unde a ajuns la putere, comunismul a revendicat moştenirea ideologică a lui Marx, dar fiecare partid aflat la putere prezenta un altfel de marxism. În anii şaizeci, conducerile comuniste din Rusia şi China au rupt relaţiile între ele, fiecare declarând că propriul marxism e cel adevărat, calificând marxismul celuilalt drept o erezie sau chiar un fals. Sunt încredinţat că Ceauşescu nu a citit niciodată cele mai importante lucrări filosofice şi economice ale lui Marx, dar propaganda de partid l-a proclamat drept unicul reprezentant al marxismului modern şi creator. Totalitarismul (fanatismul, fundamentalismul) condamnă – şi dacă deţine puterea necesară – înfierează şi reprimă orice deviaţie sau erezie faţă de unicul adevăr al concepţiei originale a învăţăturilor sale. Dar cea mai importantă idee în raţionamentul meu actual este faptul că ideologiile oficiale ale tuturor partidelor comuniste se bazau pe un consens unanim. Şi nici nu se putea întâmpla altminteri acolo unde dezbaterile teoretice erau tranşate de cei aflaţi la putere; organele de represiune ale puterii aveau rolul de a menţine unitatea opiniilor exprimate public, de a asigura armonia lor cu cele formulate de secretarul general, potrivit principiului medieval cuius regio, eius religio… introdus în anul 1555, de convenţia de la Augsburg, ca soluţie tactică menită să pună capăt războaielor religioase; esenţa ei în ceea ce priveşte relaţiile interne constă în aceea că religia suveranului este obligatorie pentru toţi supuşii, aceştia din urmă neavând drept de alegere în chestiunile de credinţă şi concepţie despre lume. * Am auzit de multe ori, mai ales în anii optzeci, opinia că Ceauşescu e dement. Sunt convins că nu era smintit,

337

după cum nici Hitler şi nici Stalin nu erau alienaţi mintal din punct de vedere clinic. În caz contrar, nici unul dintre ei nu ar fi ajuns la vârf şi, mai ales, nu ar fi putut rămâne la putere pe o perioadă mai îndelungată. Un om dement nu e capabil să acţioneze coerent pe termen lung, să gestioneze problemele publice, să-i conducă pe alţii şi cu atât mai puţin să guverneze un stat, să cârmuiască un popor întreg. Imaginea dictatorului dement este o iluzie, o amăgire periculoasă care, în realitate, serveşte pentru absolvirea regimului totalitar, sugerând că grozăvia sistemului este cauzată de monstruozitatea spirituală a unui singur om, mai exact că necazurile ar fi fost mai mici sau chiar inexistente dacă dictatorul ar fi fost normal. Sociologul şi medicul psihiatru Erich Fromm, unul dintre reprezentanţii de faimă mondială ai Şcolii de la Frankfurt, a scris un studiu despre constituţia psihică a lui Hitler în care enunţă şi argumentează ideea că Führerul era o personalitate paranoidă, dar nu paranoică. Se ştie de multă vreme că graniţa dintre normalitatea şi anormalitatea psihică este relativă şi permeabilă. Paranoia este o boală mintală, iar cel care suferă de această maladie este internat la ospiciu. Personalitatea (structura) paranoidă este mult mai frecventă decât paranoia efectivă; printre noi mişună o mulţime de persoane paranoide, a căror majoritate nu va cădea niciodată pradă paranoiei, nedevenind victimele propriilor lor închipuiri şi vor rămâne capabile de un comportament relativ normal. După cum e adevărat şi faptul că la un moment dat, la anumite personalităţi paranoide, boala va răbufni. Sindromul paranoid este caracterizat de un egocentrism accentuat, ambiţie, sete de putere, respectiv de unele simptome de sens opus acestora37, combinate cu mania persecuţiei. Îndeobşte 37

Lipsa de încredere în sine, sentimentul de inferioritate, teama de afirmare.

338

dictatorii au o personalitate paranoidă, această constituție fiind caracteristică atât lui Hitler şi Stalin, cât şi lui Ceauşescu, întrucât dictatura – în special cea totalitară – pretinde un astfel de lider. În acelaşi timp, cu toţii au fost, neîndoielnic, nişte politicieni dibaci, reuşind, între anumite limite, să născocească şi să ducă la îndeplinire manevre politice abile, altfel nu ar fi reuşit să preia şi să-şi menţină puterea, nici să-şi învingă rivalii şi nu ar fi obţinut – temporar, dar câteodată pentru un răstimp mai îndelungat – succese politice şi uneori militare. În schimb se poate întâmpla ca un dictator paranoid să devină paranoic în pragul prăbuşirii finale. În momentul în care acumulează eşecuri, i se clatină poziţia şi e părăsit de mase şi de aliaţi, dictatorul nu caută cauzele insucceselor în greşelile proprii, ci aruncă vina asupra adepţilor fideli de până atunci şi asupra poporului despre care consideră – în mintea sa tulburată – că nu l-ar merita. Cea mai de neînțeles crimă comisă de Hitler – cel puţin pentru cineva cu mintea lucidă – nu a fost declanşarea intenţionată a celui de-al Doilea Război Mondial, nici războiul total purtat împotriva populaţiei civile, nici masacrele în masă, nici exterminarea evreimii europene, ci ordinul emis în 19 martie 1945, cunoscut drept ordinul Nero, prin care a ordonat distrugerea întregii infrastructuri care asigura condiţiile de supravieţuire a poporului său, poporul german, distrugerea tuturor fabricilor, podurilor, şoselelor şi căilor ferate, incendierea pădurilor şi câmpurilor; exprimând la propriu că dacă germanii nu au fost în stare să câştige războiul sub conducerea sa, nu merită să-i supravieţuiască, deci nu au decât să piară până la unul! În cuvântări Ceauşescu se erija drept cel mai mare patriot român, însă în ultimii ani ai regimului nu mai persecuta duşmanul de clasă şi nu-i oprima doar pe străinii de neam, ci îşi înfometa propriul popor, ţinându-l

339

în frig şi întuneric, subminându-i sănătatea, pentru a-şi realiza planurile megalomane, menite să-i preamărească persoana. Şi, după cum toată lumea îşi poate aminti – pentru că a fost transmisă în direct la televiziune şi apoi reluată de nenumărate ori –, confruntându-se cu supuşii răzvrătiţi în 22 decembrie 1989, nu putea pricepe ce se petrecea, nu putea înţelege cum de cei care-l aclamaseră au început să-l huiduiască. În concluzie, totalitarismul nu este un fenomen psihopatologic, ci unul sociopatologic. Nu este boala unui organism uman, ci al unuia social. Nu demenţa conducătorilor este cauza grozăviilor regimurilor fasciste şi comuniste, ci faptul că regimurile totalitare favorizează ascensiunea conducătorilor cu constituţie paranoidă care uneori virează în boala paranoică. Totalitarismul ca sistem politic, în toate fazele istoriei sale, a fost iraţional, antiuman şi demenţial. * Hannah Arendt şi-a dezvoltat teoria totalitarismului în anii şaptezeci. După ce urmărise în calitate de reporter procesul lui Eichmann – unul dintre principalii organizatori ai punerii în aplicare a soluţiei finale, Endlösung – a scris cartea Eichmann la Ierusalim, al cărei subtitlu, Banalitatea răului, a devenit un adevărat dicton. Arendt a demonstrat în mod convingător că Eichmann nu era un ucigaş sadic – personal nu ucisese pe nimeni –, ci un slujbaş pedant, harnic şi extrem de eficient. Deportarea evreilor în lagărele morţii a organizat-o cu abnegaţie şi exactitate de funcţionar model. Faptele sale cumplite nu erau manifestările unei firi monstruoase, ci ale sistemului politic inuman în slujba căruia se pusese. Eichmann era un om normal şi probabil, în condiţii normale, ar fi rămas un ins cenuşiu

340

dacă ideologia naţional-socialistă cu care se identificase şi maşinăria de stat, a cărei rotiţă era, nu s-ar fi aflat în sfera patologicului social. Acest sistem a legiferat crimele în masă transformându-le în probleme tehnice, declarându-le obligaţie de serviciu şi cu asta banalizându-le şi transformându-le într-o activitate cotidiană. O altă femeie filosof, Ágnes Heller, din Budapesta, s-a situat pe o poziţie diametral opusă cu cea a Hannei Arendt. Ea spune că este o greşeală să priveşti răul moral drept o banalitate întrucât reducând crima la banalitate, la un fapt cotidian, o şi absolvim, deşi o faptă îndreptată împotriva umanităţii este de neacceptat şi niciodată nu poate fi prescrisă. De partea cui este dreptatea? Eu cred că de partea amândurora, doar că acest adevăr trebuie înţeles în registre diferite. Heller dezbate chestiunea în coordonate etice şi are dreptate; din punct de vedere moral, răul, mai cu seamă răul radical, inumanul dus la extrem, nu poate fi considerat o banalitate. Considerând răul drept o banalitate, norma nu mai e dată de comportamentul moral, ci de cel imoral şi în consecinţă, viaţa socială, viaţa în general, devine imposibil de trăit. Filosoful şi politologul Hannah Arendt vorbeşte despre banalitatea răului nu din punct de vedere moral, ci sociologic. Nici ea nu doreşte să-i asigure absolvirea morală a lui Eichman, nu pune la îndoială nicio clipă legitimitatea condamnării sale la moarte, ci demonstrează cu excepţională acuitate că Eichman a devenit un criminal în masă înmănuşat, nu din cauza înclinaţiilor sale native, ci prin specificul sistemului politic care i-a asigurat cariera. În ultimă instanţă, dincolo de responsabilitatea personală indubitabilă a lui Eichman, răspunderea pentru crimele în masă o poartă regimul nazist. Dacă Eichman nu ar mai fi existat ca persoană, dacă murea – în urma unui accident sau a unei boli – înainte să-şi fi ocupat funcţia,

341

regimul l-ar fi putut înlocui cu oricâţi executanţi nu mai puţin sârguincioşi şi la fel de eficienţi. Avea de unde alege. Încă un fapt care ţine de esenţa dictaturii este descris plastic de versul „cu toţii suntem verigi în lanţ”, din renumitul poem O frază despre tiranie, de Gyula Illyés. Penetrarea forţată a regimului în toţi porii societăţii, banalitatea răului, aduce după sine compromisul cu regimul pe care sunt nevoiţi să-l încheie toţi membrii societăţii cu excepţia celor puţini care-l înfruntă alegând opoziţia consecventă. Nu numai adepţii regimului, servitorii voluntari ai puterii, executorii măsurilor inumane sunt verigi în lanţ, ci şi cei a căror singură miză este supravieţuirea şi tocmai aceştia numără mai multe milioane de suflete. Cu toţii sunt nevoiţi să încheie compromisuri cu puterea şi astfel să se compromită pe sine inevitabil. Dar nu poate fi ignorat nici faptul că dispoziţia la compromis a fiecărei persoane depinde de un coeficient individual. Nu toate verigile au jucat un rol egal; fiecare a făcut ceva, ce ar fi fost mai bine să nu facă, dar nu toate faptele – sau acţiunile neînfăptuite – au aceeaşi gravitate. Pentru fiecare individ în parte, linia de demarcaţie între compromisul acceptabil şi cel neacceptabil se situează la alt nivel. Ba mai mult, pot apărea diferenţe semnificative în etape diferite ale carierei aceleiaşi persoane. O judecată retrospectivă, obiectivă şi corectă, trebuie să ia în considerare toate nuanţele diferenţelor individuale ale persoanei şi trecutului ei. Orice om care a acceptat vreo funcţie sau rol public în cadrul regimului totalitar, a publicat vreo scriere în limitele permise şi controlate de partidul stat, a luat cuvântul în public, a predat în instituţiile de învăţământ etc., a recunoscut într-o oarecare măsură regimul contribuind la legitimarea lui. Putea să încerce, în limitele date, să

342

acţioneze împotriva regimului, cu mai mult sau mai puţin succes. Putea să invoce – în faţa propriei conştiinţe – că disponibilitatea sa pentru compromis e mai redusă decât a altora, că activitatea sa e mai utilă comunităţii decât munca altora şi s-ar fi putut să aibă dreptate. Dar toate acestea nu schimbau cu nimic faptul că, exceptând cei puţini care s-au opus consecvent până în pânzele albe, toţi ceilalţi fuseseră verigi în lanţul tiraniei. Problema se poate pune şi altfel. Oare ar fi fost mai bine dacă nimeni nu accepta compromisuri şi – de pildă – nimeni din România nu ar fi redactat reviste în limba maghiară, nimeni nu ar fi jucat pe scenele teatrelor maghiare, nimeni nu ar fi predat şi nu ar fi publicat cărţi în limba maghiară?! De altfel, întrebarea aceasta poate fi pusă cu acelaşi drept şi de intelectualii majorităţii. Nu cunosc răspunsul la această întrebare. Poate că răspunsul corect e cel afirmativ şi această atitudine ar fi adus după sine căderea mai rapidă a regimului. Dar la fel de bine se poate ca regimul să nu fi căzut, ci să fi devenit şi mai greu de suportat. Un publicist român remarcabil, H.R. Patapievici, – cu ale cărui opinii recente despre trecut cu tentă antidemocratică nu pot fi de acord – arăta într-o scriere publicată la începutul anilor nouăzeci că în timpul comunismului, fiecare familie îşi avea atât victimele, cât şi profitorii regimului. Ceea ce e adevărat și aş putea adăuga: nu rareori, în diferitele etape ale vieţii, aceeaşi persoană era mai întâi profitoare, ca apoi să devină victimă, dar se putea la fel de bine ca ordinea să fi fost inversă. Şi acest fapt ţine de specificul regimului totalitar, de caracterul atotcuprinzător al lanţului. Un banc care circula în anii optzeci suna astfel: „Care este prima poruncă a intelectualului? Să nu gândeşti! Dar a doua? Dacă totuşi simţi că nu poţi trăi fără să gândeşti, atunci să nu scrii! A treia: dacă totuşi gândeşti şi nu te poţi împotrivi nevoii de a scrie, măcar să nu

343

publici! Şi în final cea mai importantă: dacă gândeşti, scrii şi publici…să nu te miri!” Era o autoamăgire să-ţi închipui că o verigă s-ar fi putut bucura de o existenţă independentă, în afara lanţului. (Într-un număr din Lettre Internationale am citit un fragment din jurnalul lui Andrzej Wajda. Renumitul regizor de film polonez îşi aminteşte acelaşi banc cu mărunte deosebiri de stil. Nu e vorba nicidecum de vreo preluare ocultă, ci de faptul că regimurile similare din ţări diferite produceau bancuri similare) * Mai există un fapt referitor la diferenţa dintre cele două tipuri de totalitarisme pe care nu l-am amintit: comunismul a fost mai rău pentru că a durat mai mult. În cel de-al Doilea Război Mondial, fascismul a suferit o înfrângere istorică. O vreme s-a mai menţinut în câteva state europene (Spania, Portugalia), dar acestea nu mai periclitau pacea mondială şi nici pe plan intern nu se mai manifestau cu o violenţă şi teroare similară cu cele dinainte şi din timpul războiului. În schimb, regimul sovietic a ieşit întărit din război şi s-a extins exportând comunismul într-un şir de state din Europa Centrală şi de Est, iar noul regim avea să dureze aproape o jumătate de veac. Numărul total al victimelor comunismului, al celor torturaţi şi ucişi în Gulag, îl depăşeşte pe cel al victimelor lagărelor de concentrare naziste, întrucât acest regim totalitar a avut o viaţă mai îndelungată. Dar s-a putut menţine mai mult (şi) pentru că nu a declanşat un atac armat direct asupra Occidentului. După cum ştim, timp de mai multe decenii, războiul rece a determinat politica mondială dând naştere unor confruntări armate, războaie calde, în mai multe puncte al globului, dar niciodată nu s-a transformat într-un război mondial.

344

În schimb este un fapt istoric, care nu poate fi anulat în mod retrospectiv, că singura putere comunistă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost aliatul democraţiilor occidentale în lupta pe viaţă şi moarte împotriva puterilor fasciste şi, indubitabil, a avut un rol major în obţinerea victoriei, pentru care a adus o importantă jertfă de sânge. Să nu uităm că războiul a început cu agresiunea Germaniei hitleriste şi a aliaţilor ei. Democraţia occidentală era inamicul declarat al lui Hitler, pe care avea de gând – nici mai mult, nici mai puţin – s-o distrugă în totalitate. Hitler a încercat să se alieze cu Uniunea Sovietică, faimosul pact Molotov-Ribbentrop a fost o mişcare ruşinoasă, dar provizorie. Logica faptelor ne arată că fascismul dornic de expansiune atât înspre apus, cât şi spre răsărit, vizând supremaţia mondială, a forţat coaliţia militară dintre imperiul roşu şi democraţiile occidentale. Mult timp memoria acestui fapt istoric a cântărit mult în balanţă. Atât în ochii intelectualilor din ţările occidentale, cât şi ai celor din ţările blocului de răsărit – printre care mă număram și eu – alianţa militară învingătoare din timpul războiului era o dovadă că inamicul principal al democraţiei era fascismul! De aceea nici nu e atât de surprinzător că multă vreme, în demersul de a compara fascismul cu comunismul, oamenii spiritului au pus în balanţă sistemul ideologic al celui dintâi – bazat pe vocaţia şi legitimitatea oprimării şi distrugerii – cu ideologia celui de al doilea care promitea emanciparea umană, egalitatea tuturor oamenilor şi dreptatea socială. Abia în cea de a doua jumătate a secolului XX, când fascismul a părăsit scena istoriei şi s-a instalat războiul rece, avea să iasă la iveală contradicţia ireconciliabilă teoretic şi practic între capitalismul democratic şi comunismul dictatorialtotalitar.

345

* Între ideologia şi acţiunile oricărei mişcări, organizaţii sau instituţii politice există o legătură, dar cele două nu coincid; între teorie şi practică pot fi diferenţe şi, de cele mai multe ori, ele se fac simţite. După cum scriam ceva mai devreme, pentru victimele fascismului şi ale comunismului e totuna în numele căruia dintre ele au fost executate; crima este crimă indiferent pe ce ideologie ar fi întemeiată. Acum e cazul să adaug; pentru un om gânditor, niciodată nu e totuna cu ce sistem ideologic se confruntă. Istoria cunoaşte destule cazuri în care s-au comis crime abominabile în numele unor idei recunoscute drept nobile. Ca să nu mă refer la exemple îndepărtate în timp, ci la unul relativ recent: e o stupizenie să responsabilizezi învăţăturile profetului Mohamed, sau pe toți teologii sau adepţii islamului, pentru faptele cumplite săvârşite de teroriştii din reţeaua Al Quaida condusă de Osama bin Laden. Hitler era un adorator al lui Wagner contribuind personal la instaurarea cultului lui Wagner în cel de al treilea Reich, dorind să utilizeze mitologia ancestrală germană drept piatră de temelie a ideologiei fasciste. De altfel, Richard Wagner era în scrierile lui (şi) antisemit, dar creaţia sa muzicală nu poartă nicio urmă din trăsăturile de caracter ale compozitorului fiind lipsită cu desăvârşire de orice referire la evrei sau evreime. Deci are vreun înţeles să negăm valoarea estetică a creaţiei wagneriene, să ne frustrăm de bucuria de a asculta, numai şi numai pentru că regimul nazist voia s-o utilizeze în propriile scopuri? Hitler aprecia mult filosofia lui Nietzsche, adică ceea ce citise şi pricepuse din ea. Ideologia nazistă oficială se revendica drept moştenirea spirituală a lui Nietzsche. Poate fi tras la răspundere Nietzsche pentru faptele

346

cumplite săvârşite în regimul fascist? Potrivit multor autori, în nici un caz nu are o responsabilitate directă. În scrierile sale nu incită la crime în masă, la arderea cărţilor, la înfiinţarea lagărelor morţii şi nici la declanşarea unui război total menit să cucerească lumea. Contrar adepţilor săi târzii, Nietzsche nu era antisemit, dimpotrivă s-a pronunţat împotriva antisemitismului. Şi totuşi, unele idei fundamentale ale filosofiei lui Nietzsche au pregătit, în mod neintenţionat, terenul pentru ideologia fascistă. În ideologia fascistă, omul superior nietzscheian – în care filosoful-poet glorifica creatorul de înaltă cultură – a devenit reprezentantul rasei superioare, executantul misiunii culturale ajungând un fanatic al puterii depline. Respingerea îngrădirii burgheze s-a transformat în antidemocraţie radicală, depăşirea inhibiţiilor morale meschine a ajuns la respingerea oricăror scrupule morale, la aplicarea nelimitată a dreptului celui mai puternic. Şi, nu în ultimul rând, contrapunerea moştenirii culturale dionisiace cu cea apolinică prin avantajarea primeia faţă de cea de a doua, propaga victoria modului de gândire mitic al iraţionalismului. În concluzie este o stupizenie să pui în aceeaşi oală universul elevat al reflecţiilor lui Nietzsche cu violenţa primitivă a fascismului, la fel cum e o prostie să negi legătura lor la modul indirect. Dacă nu operăm cu dubla măsură, nu putem judeca în alt mod nici în chestiunea legăturii dintre opera lui Marx şi comunism. Marx nu poartă povara responsabilităţii directe nici pentru Gulagul stalinist, nici pentru economia de penurie şi nici măcar pentru inepţiile teoretice debitate de semidoctul Ceauşescu, nici una dintre acestea nefiind stipulate în opera sa. În schimb e neîndoielnic că dezvoltarea unora dintre elemente esenţiale ale concepţiei lui Marx aduce după sine urmări tragice. Mă refer, în primul rând, la tema luptei de clasă a cărei consecinţă finală este instaurarea

347

necesară a dictaturii proletariatului. Mă încumet să afirm că aceasta din urmă a fost cea mai nefericită idee a lui Marx, dând naştere totalitarismului comunist. Faptul că opera lui Marx nu se rezumă la aceasta este o altă chestiune. Cei mai mulţi autori actuali, lucizi, nu contestă legitimitatea criticii capitalismului din secolul XIX. Literatura sociologică internaţională îl consideră pe Marx drept unul – şi nu singurul! – părinte fondator al sociologiei, unul dintre cei care au elaborat viziunea specific sociologică. De fapt în paginile acestui capitol nu-şi are locul o prelegere despre Marx sau Nietzsche, nici nu am de gând să scriu un studiu comparativ despre ei. Ceea ce doresc să scot în evidenţă este faptul că, practic, cele două tipuri de totalitarism seamănă foarte mult între ele, în schimb diferă substanţial în ceea ce priveşte sistemul de referinţă spirituală. Ideologia şi mişcarea comunistă care invocă învăţăturile lui Marx, a intrat în arenă revendicându-se drept moştenitoare şi continuatoare ale umanismului renascentist şi iluminismului, în câmpul de forţe ale aspiraţiilor spre modernizare, sub semnul idealului emancipării general-umane, egalităţii între indivizi şi popoare şi al dreptăţii sociale. În timp ce fascismul s-a situat pe linia aspiraţiilor antidemocratice, drept inamic deschis al egalităţii sociale şi al oricărei forme de democraţie, de partea aplicării dreptului celui mai tare şi a exercitării violente a puterii, cu sila. Şi nu în ultimul rând, ideologia fascismului a luat fiinţă sub fascinaţia iraţionalului, în timp ce ideologia comunistă s-a născut sub lumina raţionalismului ştiinţific. Fascismul invoca mituri, comunismul se referea la criteriile raţionalităţii, cele care – şi potrivit lui Max Weber – aparţin miezului spiritualităţii moderne pe care el l-a calificat drept procesul de dezvrăjire a lumii (Entzauberung der Welt).

348

Logica sistemului totalitar e mult mai dură decât cea a ideilor din care îşi are sorgintea. Sistemul comunist pus în practică semăna cu fascismul: a apărut propagând dreptatea, dar a adus după sine dominaţia nedreptăţii şi ilegalităţilor, promitea o libertate mai mare decât oricând, iar apoi a înăbuşit libertatea. Sistemul său iraţional funcţiona sub masca raţionalismului ştiinţific. Sunt ferm convins că motoul ciclului de desene Los caprichos, de Francisco Goya – Somnul raţiunii naşte monştri – nu-şi pierde niciodată valabilitatea. Goya a reprezentat monştrii plăsmuiţi de somnul raţiunii sub forma unor vrăjitoare hidoase, demoni, spirite diforme. Totalitarismul a adormit spiritul utilizând forţa, chemând la viaţă creaturile monstruoase. * Întâlnesc adesea în lecturile mele afirmaţia care, pe plaiurile noastre capătă un ton reprobator, cum că o parte însemnată a intelectualităţii umaniste din Europa occidentală – mai ales cea franceză –, precum şi a celei din Statele Unite: scriitori, filosofi, sociologi etc. ar avea o orientare de stânga. Potrivit criticilor autohtoni ai Occidentului, o caracteristică a acestei orientări ar fi judecarea mai aspră a fascismului şi mai îngăduitoare a comunismului. Trebuie să fiu de acord cu observaţia în sine că în Occident predomină intelectualii umanişti cu orientare de stânga, fiind un fapt caracteristic pentru cea de a doua jumătate a veacului XX şi pentru zilele noastre, de care – ne place, nu ne place – trebuie să ţinem seama. În ceea ce mă priveşte, la fel ca mulţi dintre confraţii mei de idei, orientarea de stânga, marxizantă a sociologilor, filosofilor, scriitorilor şi artiştilor occidentali – mai ales francezi – a constituit vreme îndelungată o confirmare a

349

corectitudinii opţiunii mele din tinereţe. Situaţia actuală e diferită de cea din anii cincizeci, şaizeci, însă chiar şi în prezent se poate constata că majoritatea intelectualilor occidentali mai păstrează o oarecare poziţionare mai de stânga. Iată două exemple eclatante. În toate analizele serioase privind alegerile prezidenţiale americane din noiembrie 2004, se arată că majoritatea intelectualilor creatori votaseră împotriva candidatului republican (conservator) George W. Bush, optând pentru candidatul democrat (în America însemnând liberal de stânga) John Kerry, după cum majoritatea votanţilor lui Bush, care a învins la limită, provin din păturile mai puţin şcolite din orăşelele americane mai puţin moderne. În mod cu totul neaşteptat, în Anglia tradiţional conservatoare, partidul laburist condus de Tony Blair a obţinut a treia victorie consecutivă prin contribuţia substanţială a intelectualităţii. Care ar fi explicaţia acestei orientări? Criticile formulate în ţările răsăritene o atribuie, în cel mai bun caz, naivităţii, autoamăgirii stângii occidentale, ba uneori chiar unei conspiraţii mondiale oculte care vizează obiectivul malefic al iluzionării acesteia. După mine e o prostie să-ţi imaginezi că majoritatea intelectualilor creatori sunt atât de proşti încât nu pricep ceea ce văd în jur, respectiv se lasă duşi de nas de manipulatorii oculţi. Nici în America, nici în Anglia sau Franţa nu a fost niciodată comunism, dar nici fascism; însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după cum am arătat deja, toate cele trei state au luptat împotriva fascismului. Opţiunea de stânga, antifascistă, nu se bazează pe experimentarea concretă a unuia sau a ambelor totalitarisme, ci pe comparaţia fundamentării lor ideologice. Nu e de mirare că oamenii de spirit se inspiră din coordonatele ideologice ale entităţilor politice, respingând ideologia fascistă – care propagă

350

deschis tirania, superioritatea rasială, dreptul dominaţiei celui mai tare şi iraţionalitatea –, aprobând în schimb idealurile profund democratice ale egalităţii şi dreptăţii sociale, precum şi criteriile raţionalităţii ştiinţifice. Să mai completăm că majoritatea covârşitoare a intelectualităţii occidentale, de stânga, nu este marxistă, cel puţin nu în sensul rigid, cultivat de partidele comuniste. Influenţa târzie a marxismului este explicabilă prin sensibilitatea faţă de unele distorsiuni şi contradicţii interne ale sistemelor sociale occidentale şi atitudinii critice justificate faţă de ele. În realitate nu utopia revoluţionară marxistă îşi face efectul în zilele noastre – niciun specialist serios în ştiinţele sociale nu mai este adeptul acesteia –, ci viziunea critică asupra capitalismului târziu. Din câte ştiu nu există vreo mişcare sau organizaţie care şi-ar asuma integral întreaga moştenire a socialismului real – inclusiv Gulagul – propunându-şi restaurarea lui tale quale. Din păcate însă, în mai multe părţi ale lumii şi pe plaiurile noastre, există mişcări şi organizaţii care – în mod deschis sau mascat – regretă, glorifică şi caută să renască fascismul. * În ultimii ani m-am confruntat de mai multe ori cu reproşul formulat de politica de dreapta că opinia publică şi puterea politică nu au condamnat cu aceeaşi fermitate ambele forme de totalitarism: încă nu s-a purces la procesul comunismului, în schimb procesul nazismului s-a făcut atunci, în grabă! Eroare: Procesul de la Nürnberg, din 1946 – invocat pentru a sprijini teza de mai sus – nu a fost procesul nazismului, ci al principalilor criminali de război nazişti. Nu a fost nicidecum o procedură simbolică, aşa cum ni se sugerează, ci una după toate regulile justiţiei.

351

Nu s-a incriminat o ideologie sau un regim politic, ci câteva persoane care au fost condamnate pentru crime de război, pentru încălcarea acordurilor internaţionale şi participarea la comiterea unor crime în masă. Un regim politic – deja prăbuşit – nu poate fi condamnat nici la moarte şi nici la închisoare, dar persoanele vinovate pot şi trebuie să-şi ispăşească vina. Primul proces de la Nürnberg a fost urmat de multe altele, la Nürnberg şi în alte locuri, pe tot cuprinsul Germaniei, fiecare cauză vizând persoane şi fapte concrete. Putem polemiza eventual privind consecvenţa cu care au procedat autorităţile aliate şi cele germane. Scriam mai sus că totalitarismul nu este un fenomen psihopatologic, ci unul sociopatologic, cu toate acestea doar răufăcătorii sunt datori să răspundă penal pentru faptele lor. Dacă nu aplicăm dubla măsură, lucrurile nu se vor petrece diferit nici în ceea ce priveşte comunismul. Pot fi trase la răspundere penală doar persoanele care exercitau puterea şi au abuzat de ea, cei care au încălcat legile, au luat şi executat decizii inumane, cei împotriva cărora există probe concludente. După părerea mea şi în acest caz, ca şi în cel al criminalilor nazişti, sunt necesare mai multe procese. În schimb procesul comunismului poate fi realizat doar la modul simbolic, eventual sub forma tribunalelor teoretico-literare, pentru că acesta nu ar fi altceva decât o dezbatere teoretică, la fel cu cea care se desfăşoară permanent, o confruntare a opiniilor de specialitate pusă în slujba clarificărilor din viaţa publică. Dar aceasta nu ţine de justiţie, ci de ştiinţele socio-umane.38 39 38

Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a fost publicat în 2006. http://www. presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf 39 În acest sens vezi și demersurile formulate după 2006 de Comitetul de reprezentare a victimelor comunismului pe site-ul http://www. procesulcomunismului.com/, spațiu de dezbatere lansat pe internet de comitetul de inițiativă în 2 Noiembrie 2004.

352

Am început aceste reflecţii cu o confesiune personală şi am să le închei la fel. După prăbuşirea spectaculoasă a sistemului mondial comunist, în toate ţările fostului bloc răsăritean au apărut purtătorii de cuvânt întârziaţi – mai mult sau mai puţin vocali – ai regimului fascist anihilat în cel de-al Doilea Război Mondial. Libertatea cuvântului a adus după sine şi libertatea discursurilor naţionaliste, rasiste şi xenofobe, precum şi libertatea tendinţelor de excluziune. Versiunile anticomunismului de sorginte de extremă dreaptă le consider inacceptabile. Toate variantele fascismului au fost îndreptate şi împotriva comunismului, dar acest fapt nu le legitimează în nici un fel. În acelaşi timp m-am lovit adesea şi de rămăşiţele regimului comunist. În capitolul următor am să dezvolt în mod detaliat strategiile de supravieţuire ale structurilor comuniste, preocupându-mă de rădăcinile vechi ale noilor elite. Sunt convins că astăzi nu există nicio forţă socială care ar face diligenţe pentru reînvierea tale quale a regimului prăbuşit şi ar considera posibil acest lucru. Esenţial este că astăzi ştiu că grozăviile unui tip de totalitarism nu legitimează şi nu absolvă în nici un fel ororile celuilalt. Desprinderea completă, fără concesii, de orice fel de totalitarism, asumarea consecventă a idealurilor şi vieţii publice democrate, le consider şi cauza mea personală.

VII. TRANZIŢIA MULT PREA LUNGĂ

În vara lui 2005, când scriu acest capitol, suntem în cel de al şaisprezecelea an al perioadei post-comuniste. În ultimii câţiva ani am citit şi auzit de mai multe ori declaraţii politice, potrivit cărora epoca tranziţiei din România s-ar fi încheiat, s-ar fi edificat noua ordine socială şi ţara ar fi suficient de pregătită pentru integrarea europeană. După părerea mea cei care fac astfel de declaraţii – politicienii abilitaţi momentan să administreze ţara, în urma rezultatelor jocului de societate al alegerilor – nu au competenţa să emită judecăţi valabile despre starea de dezvoltare socială a ţării. Potrivit cunoştinţelor şi convingerilor mele, tranziţia de la structurile comunismului prăbuşit, la un regim democratic, corespunzător nivelului mondial actual – în ceea ce priveşte democraţia, economia de piaţă, cât şi mentalitatea dominantă – e departe să se fi încheiat în România. Sunt de părere că tranziţia e prea îndelungată, nu numai comparativ cu pretenţiile legitime pentru o viaţă mai bună, ci şi cu randamentul altor ţări învecinate sau din apropiere. În continuare voi încerca să clarific, sprijinindu-mă pe cunoştinţele şi experienţa proprie, cauzele pentru care încă tot nu se vede capătul tunelului, motivele pentru care s-a lungit atât de mult perioada de tranziţie. Şi, desigur, voi continua să-mi derulez firul memoriilor, creionându-mi şi argumentându-mi opţiunile de după 1989. * În după amiaza zilei de 21 decembrie 1989, între orele trei şi şase după amiaza, potrivit programului săptămânal,

354

Terike avea consultaţii la policlinica cu plată din spatele Hotelului Astoria. M-am aşezat la masa de lucru, deşi mi-ar fi tihnit puţină siestă după masa, dar acest lux mi-l permiteam numai dacă Terike era acasă. Dacă pleca la lucru mă simţeam şi eu dator să muncesc şi niciodată nu am încălcat această regulă, pe care mi-o impusesem încă din tinereţe. Curând ţăcăneam deja la vechea mea maşină de scris Hermes-baby, trudind la cartea mea de sociologia ştiinţei (carte pe care am abandonat-o în aceeaşi zi şi de atunci îşi aşteaptă continuarea; în anii următori aveau să mă preocupe subiectele legate de transformările sociale). Nici nu m-am ridicat de la masa de lucru până în jurul orei cinci când am fost întrerupt de Terike, sosită acasă mult mai devreme ca de obicei. M-a întrebat uimită cum de nu ştiam ce se petrecea în oraş. Fiind decembrie, se întuneca repede, geamurile erau închise, jaluzelele lăsate şi eu băteam la maşină, nu aveam cum să aud sunetul rafalelor de armă care curmaseră multe vieţi în după amiaza aceea la Cluj. La policlinica unde consulta Terike era imposibil să nu iei cunoştinţă de situaţie, întrucât incidentele sângeroase avuseseră loc tocmai lângă hotelul Astoria. Terike însă nu voia să se clintească din cabinet, pentru că trebuia să fie la dispoziţia bolnavilor până la şase după amiaza. Oricum, în după amiaza aceea nu venise nimeni la consultaţii, instituţia s-a închis mult mai devreme ca de obicei, iar un coleg a luat în maşina proprie trei colege doctoriţe, ducându-le până acasă pe căi lăturalnice. În timp ce în oraş se petreceau evenimente de importanţă istorică, eu mă retrăsesem în spatele șanţurilor fortăreţei mele – după cum caracterizase Terike, foarte sugestiv, poziţia mea din spatele mesei de lucru – aflând despre cele întâmplate abia post actum. În seara aceea cea mai importantă sursă de informaţii era radioul, dar de a doua zi locul lui avea să fie luat de televizor. Nu am participat

355

la evenimente în niciun fel, în schimb am urmărit toate detaliile şi nuanţele desfăşurării lor cu maximă atenţie şi interes cetăţenesc şi profesional. În paginile următoare nu voi descrie doar jurnalul evenimentelor, ci am să încerc să descurc ghemotoace de întrebări încâlcite, să completez şi să interpretez observaţiile de atunci. * Primul fenomen demn de atenţie al evenimentelor din România, de la sfârşitul lui decembrie 1989, a fost implozia, prăbușirea partidului-stat. În momentul în care cuplul Ceauşescu a evadat cu elicopterul de pe acoperişul clădirii comitetului central, partidul comunist român a încetat să existe; nimeni nu a mai dat niciun ordin în numele său. Nimeni nu l-a interzis şi nici nu l-a dizolvat, nu s-a reunit nici un organ pentru a decide şi anunța autodizolvarea sa; s-a spart şi a dispărut fără nici un zgomot precum un balon de săpun. Organizaţia politică edificată şi consolidată timp de decenii, numărând patru milioane de membri, un număr enorm de organizaţii de bază, comitete comunale, orăşeneşti şi judeţene, s-a evaporat brusc; sediile de partid s-au golit şi funcţionarii – activiştii – de partid s-au găsit, pentru moment, într-un spaţiu vid. În acelaşi mod s-au golit şi sediile miliţiei şi ale Securităţii, ofiţerii şi subofiţerii aparatului represiv închizându-se în casele lor sau ascunzându-se în alte locuri, unii neîndrăznind să iasă pe stradă câteva zile, alţii, câteva săptămâni. Desigur, o mare parte din ei s-a regăsit şi s-a reinstalat în cadrul aparatului, alţii au înfiinţat organizaţii succesoare cu denumiri noi, sub culorile cărora s-au infiltrat din nou în arena vieţii publice. Se cere amintită o situație similară: cea din mai 2003, când a căzut regimul Saddam Hussein. Partidul Baath

356

care fusese la putere decenii în şir, s-a spart la fel de brusc sub povara loviturilor militare externe încetându-şi existenţa, asemenea partidului comunist român care a dispărut sub presiunea mişcării populare. Chiar şi cei care nu au amintiri personale legate de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial au putut afla cu prilejul manifestărilor prilejuite de a şaizecea aniversare de la încheierea conflagraţiei, că reprezentanţii Germaniei naziste, învinsă de alianţa anglo-americano-sovietice, au semnat capitularea necondiţionată, armata germană depunând armele la ordinul propriilor generali la 8, respectiv 9 mai, 1945. Războiul din Irak nu s-a încheiat prin capitulare, ci a încetat pur şi simplu, întrucât, de la o oră la alta, nu a mai existat nici un organ de stat irakian capabil de decizie şi niciun reprezentant care să fi putut da vreun ordin şi să fi fost ascultat. Foştii conducători ai statului, rămaşi în viaţă, se ascunseseră sub pământ. De altfel şi adepţii lui Saddam s-au regăsit curând, împiedicând procesul democratic din ţară cu atacuri teroriste. * Ceea ce s-a întâmplat în România, la sfârşitul lui decembrie 1989, a fost oare lovitură de stat, revoluţie de palat, revoltă populară sau revoluţie? Iată o întrebare intens dezbătută care a primit felurite răspunsuri atât în presă, cât şi în mediul ştiinţific. Răspunsul depinde de criteriile după care se definesc noţiunile enumerate mai sus. În aceste pagini nu este loc pentru teoretizări; oricum procesul istoric real este mult mai complex decât schemele teoretice. După opinia mea, şirul evenimentelor care a pus capăt regimului de peste patru decenii cuprinde atât revoluţia, cât şi lovitura de stat. Am să încerc să argumentez această afirmaţie.

357

În mai multe ţări din blocul comunist avuseseră loc revoluţii de catifea, în timp ce schimbarea de regim din România a fost plătită cu o mie de vieţi. De ce oare aici, aceeaşi întorsătură a istoriei care în alte părţi se desfăşurase în mod paşnic, a cerut un tribut de sânge? Eu văd două cauze separabile şi totuşi aflate în conexiune: pe de o parte aici, în cadrul partidului stat, nu s-a arătat nicio tendinţă de reformare a comunismului, pe de altă parte, înainte de schimbarea de regim în arena politică nu apăruse opoziţia anticomunistă care ar fi putut constitui nucleul noii elite. Am arătat de mai multe ori în capitolele anterioare, că regimul Ceauşescu şi-a păstrat – literalmente până în ultima oră – caracterul strict stalinist, fără a arăta o disponibilitate minimală pentru deschidere, concesii sau reformă. În aceste condiţii nici opoziţia anticomunistă nu se putea prezenta public, nici măcar semi-legal, aşa cum s-a întâmplat în ţările vecine. În Ungaria de pildă, masa rotundă a opoziţiei a avut mai multe reuniuni elaborând o tactică de luptă împotriva regimului fără ca participanţii să fi fost arestaţi sau maltrataţi, pentru că şi partidul stat căuta căile reformării, iar în final – după ce János Kádár fusese înlăturat din fruntea partidului unic – s-a născut un compromis care a făcut posibilă schimbarea paşnică. În schimb, regimul Ceauşescu a reprimat cu brutalitate, cu forţa armelor, revolta populară de la Timişoara, continuându-şi intervenţia în forţă la Cluj şi, în final, în capitală. Comunismul reformist se manifestase deja în deceniile anterioare în diferitele ţări europene, în mai multe variante şi sub mai multe denumiri; despre toate acestea am pomenit în capitolele anterioare. Începând din 1985 s-a arătat sub o formă cu totul nouă, de data aceasta în centrul imperiului roşu, la vârful puterii sovietice şi cu asta putem spune că a căpătat o

358

importanţă istorică mondială. După Leonid Brejnev, care fusese la conducerea partidului comunist sovietic o perioadă îndelungată, la Kremlin s-au succedat doi lideri vârstnici şi foarte bolnavi: Andropov şi Cernenko, amândoi rămânând în funcţie câte un an, caracterizaţi prin stagnare. Totuşi, primul dintre ei, Andropov – acelaşi care, în calitate de ambasador la Budapesta, jucase un rol important în înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956 – se pare că-şi dăduse seama că trebuia să schimbe ceva pentru a evita falimentul regimului. În acest scop a ridicat în cercul conducerii superioare de partid, dominat de gerontocraţia retrogradă, un tânăr activist cu mintea destupată, pregătindu-l pentru un rol inovator. Mihail Gorbaciov, ales în funcţia de prim secretar al partidului în anul sus menţionat, şi-a dezvoltat treptat programul de reformă al căror cuvinte cheie erau: perestroika (restructurare, reformă) şi glasnost (tarnsparenţă). În principiu, cele două cuvinte cheie nu pot fi contestate în nici un fel. Reforma este calea paşnică, lipsită de violenţă, spre ameliorarea vieţii publice, urmată şi în statele democratice; transparenţa este o cerinţă democratică vizând controlul puterii, aflată permanent pe agendă şi în ţările occidentale. Reiterez: comunismul reformist s-a impus de sus în jos, din iniţiativa puterii centrale şi cu instrumentele acesteia. Astăzi e deja limpede că toate variantele comunismului reformist, inclusiv cea de tip Gorbaciov, erau sortite pieirii din start. Sistemul comunist real, ca atare, s-a dovedit neviabil; pierduse pe toate planurile competiţia istorică cu democraţiile de tip occidental şi cu economia capitalistă, fiind imposibil de reformat. Reformele introduse de Gorbaciov au relaxat sistemul totalitar, care însă nu putea fi susţinut în condiţii de relaxare. Avalanşa pornită de pe vârful muntelui nu mai poate fi oprită la mijlocul versantului; dacă într-un

359

zăgaz solid se practică o breşă – care se mai şi lărgeşte treptat –, mai devreme sau mai târziu va ceda sub presiunea apei acumulate în spatele său. Schimbarea democratică iniţiată de Gorbaciov n-a putut fi ţinută în frâu de zăgazul uriaş al regimului sovietic. Concesiile puse în aplicare au adus după sine, în mod firesc, nevoia de alte şi alte concesii. Adevărurile parţiale, scurse sau exprimate deschis, despre trecutul sovietic, au sporit pretenţia cunoaşterii adevărului deplin. Inconsecvenţa se răzbună întotdeauna şi, în final – în 1991 – Gorbaciov a căzut din cauza iluziei că regimul sovietic poate fi reformat, respectiv procesul reformării ar putea fi menţinut în limitele sistemului. Şi – în mod paradoxal – în patria sa el este considerat mai degrabă drept groparul imperialismului sovietic, decât reformatorul lui bine intenţionat. La sfârşitul anilor optzeci, când încă (aproape) nimeni nu prevedea prăbuşirea întregului bloc răsăritean, reform-comunismul nu părea o turnură perfidă, ci o lăudabilă tendinţă de ameliorare. După opinia mea comunismul reformist gorbaciovian a avut merite incontestabile nu numai în destrămarea comunismului sovietic, ci şi în eliberarea ţărilor central-est-europene, în crearea condiţiilor necesare pentru a avea loc schimbările internaţionale din 1989. Gorbaciov a încălcat faimoasa doctrină Brejnev care viza suveranitatea limitată a ţărilor din lagărul socialist, în numele căreia, în 1969, Primăvara de la Praga fusese anihilată prin forţa armelor.Atunci când guvernul maghiar a ridicat cortina de fier de la graniţa austriacă lăsând cale liberă miilor de est-germani doritori să plece spre vest, Moscova nu a protestat. În momentul în care populaţia germană – la început la Leipzig şi apoi în alte oraşe – a organizat mitinguri paşnice revendicând schimbările democratice, Gorbaciov nu a permis intervenţia armată a unităţilor militare sovietice care staţionau pe teritoriul

360

Germaniei, sfătuindu-l pe Honecker şi ai săi să se abţină de la măsurile represive. Opinia publică vest-germană şi, în general, opinia publică occidentală, precum şi întreaga elită politică din aceste ţări nu-l aclamau pe Gorby din naivitate – şi îl privesc cu simpatie şi astăzi –, ci pentru că i-au recunoscut meritele atât în schimbarea paşnică a regimului din est, cât şi în reunificarea Germaniei. Noua relaţie survenită între puterile occidentale şi Uniunea Sovietică, graţie politicii gorbacioviene, a influenţat şi evenimentele din România de la sfârşitul anului 1989. Lumea din jurul ţării noastre se schimbase, regimul Ceauşescu rămânând ultima redută a sistemului de tip stalinist care întârzia încheierea restructurării geopolitice împiedicând stabilirea unui nou echilibru, stând în calea tuturor. La începutul lunii decembrie 1989, la Malta – mai exact pe puntea unei nave militare americane – a avut loc o întâlnire de vârf americano-sovietică. Evenimentul a devenit originea unei construcţii teoretice pe care eu o numesc complexul Yalta-Malta şi care consideră căderea lui Ceauşescu şi schimbarea de regim din România drept consecinţa unei conspiraţii internaţionale. După cum se ştie, în localitatea Yalta din peninsula Crimeea avusese loc împărţirea Europei în sfere de influenţă ale aliaţilor din Al Doilea Război Mondial, marile puteri occidentale şi marea putere comunistă, fapt despre care am vorbit la locul potrivit, în capitolul anterior al acestei cărţi. Conferinţa de la Malta rimează cu cea de la Yalta, paralela superficială fiind la îndemână. Până în ziua de azi, naţionalismul extremist repetă obsesiv că la Malta, România a fost vândută pentru a doua oară. Dar se trece sub tăcere că schimbarea este de semn contrar, rezultând eliberarea de sub regimul comunist. Puţini ştiu ce au discutat pe puntea navei militare Bush senior, preşedintele american, şi Mihail Gorbaciov,

361

întrucât procesul verbal al acestei întrevederi nu a fost dat publicităţii nici până în ziua de azi. În sumara declaraţie oficială au fost apreciate transformările democratice petrecute în ţările blocului de est. Nu ştim sigur nici dacă situaţia României a fost pusă în discuţie sau ba. E foarte puţin probabil să fi hotărât vreo formă de intervenţie externă, uzând de forţă, în treburile interne ale României. Fapt este că o astfel de intervenţie nu a avut loc. Evenimentele ulterioare adeveresc, cel mult, o promisiune din partea lui Gorbaciov de a nu interveni de partea lui Ceauşescu, de a nu-l apăra, de a nu menţine cu forţa comunismul românesc. În ultimele zile dinaintea căderii, regimul Ceauşescu începuse să propage zvonul că ţara era ameninţată de pericolul unei intervenţii militare străine. După încheierea evenimentelor, unii reprezentanţi ai armatei şi jurnaliştii exaltaţi pomeneau că în zilele acelea ar fi observat mişcări dubioase de trupe şi zboruri de recunoaştere, afirmând că fusese în joc chiar suveranitatea ţării. Este o altă versiune a teoriei conspiraţiei, dar nici atunci şi nici mai târziu nu au adus probe pentru susţinerea ei în faţa opiniei publice. Dacă SUA şi Uniunea Sovietică ar fi iniţiat o astfel de acţiune, nimeni nu ar fi putut-o împiedica. În presa românească s-au scris o mulţime de articole – mai ales în primii ani de după schimbarea de regim – despre faptul că în decembrie 1989, în România ar fi mişunat agenţii străini, mai ales ruşi, dar şi maghiari şi sârbi, care ar fi jucat un rol decisiv în căderea lui Ceauşescu. Acest fapt nu era pomenit doar de Vadim Tudor şi cei de teapa lui, ci şi de alţi publicişti „bine informaţi”. Nu pot decât să afirm din nou că acest aspect al evenimentelor nu a fost dovedit şi nici nu se poate dovedi. Ori de câte ori se produc schimbări importante în istorie, îşi face apariţia şi teoria conspiraţiei.

362

După cum spuneam, la sfârşitul anului 1989, Ceauşescu stătea în calea tuturor. Teoria conspiraţiei, privită din punctul de vedere al concepţiei sociologice, nu are relevanţă, întrucât o reală schimbare de regim nu poate fi realizată nici de cel mai dibace complot. E foarte probabil ca evenimentele din România să fi fost observate din exterior cu o atenţie sporită şi că, în acele zile, să fi bântuit aici mai mulţi agenţi străini. În schimb, e inimaginabil ca agenţii străini să fi determinat zeci şi sute de mii de muncitori, studenţi şi alţi cetăţeni din Timişoara, Bucureşti, Cluj şi alte localităţi, să înfrunte militarii înarmaţi. Rămâne faptul incontestabil al mişcării populare. Ridicarea spontană împotriva regimului a maselor aflate la limita suportabilităţii – asemenea celor din alte ţări comuniste din acea vreme – a constituit revoluţia. Ea s-a desfăşurat în mod diferit faţă de celelalte ţări ale blocului răsăritean, întrucât regimul Ceauşescu nu cunoştea compromisul şi a ridicat arma împotriva propriilor cetăţeni. Pentru mine e limpede că prăbuşirea lui Ceauşescu şi schimbarea regimului au fost provocate de mişcarea populară de proporţii, care nu poate fi explicată de vreo intervenţie externă sau zelul agenţilor străini. Motivul necesar şi suficient al protestului mulţimii era cumularea nemulţumirilor amare, disperarea, furia îndreptate împotriva sistemului, acumulate de-a lungul timpului. O revoluţie – oricare dintre revoluţiile din istoria omenirii – ascunde întotdeauna un element iraţional. E imposibil de calculat cu precizie când vor ajunge masele pasive la limita suportabilităţii, în care moment vor porni şi vor inunda străzile. Cauzele fundamentale ale revoluţiei române pot fi explicate satisfăcător prin tirania insuportabilă, respectiv conjunctura internaţională favorabilă, dar nu şi momentul izbucnirii şi modul în

363

care s-a desfăşurat. Focul este stârnit de o scânteie care, în contextul corelaţiilor de anvergură, este ocazională. Însă scânteia iscă focul revoluţiei doar atunci când condiţiile au ajuns la maturitate; altminteri e foarte uşor de înăbuşit, ceea ce s-a întâmplat de mai multe ori în România (cu prilejul mişcărilor de protest din Valea Jiului, 1977 şi de la Braşov, în 1987). După cum se ştie, de data aceasta scânteia a fost iscată la Timişoara de László Tőkés; prima forţă revoluţionară din România s-a închegat din masele alăturate grupului adunat pentru sprijinirea sa. Indiferent de opiniile privind activitatea politică ulterioară a lui László Tőkés, acesta este meritul său incontestabil. În acelaşi timp, nu putem face abstracţie de unele particularităţi ale revoluţiei române. În primul rând aş aminti că a fost prima revoluţie transmisă în direct la televiziune, ca un spectacol în faţa lumii întregi, întrun mixaj bizar între esenţial şi aparenţă. Cei care au urmărit-o îşi pot aminti că la un moment dat, în iureşul evenimentelor, crainicul televiziunii bucureştene vorbea de şaptezeci de mii de morţi! Întreaga lume s-a cutremurat la auzul acestor cifre. Apoi s-a dovedit că revoluţia făcuse o mie de victime la nivelul întregii ţări. Evident că şi preţul plătit cu cele o mie de victime a fost uriaş, totuşi diferenţa dintre o mie şi şaptezeci de mii este semnificativă. Apoi, după tranşarea bătăliei şi căderea vechiului regim, au intrat în scenă misterioşii terorişti care au tras cu arma prin Bucureşti, dar au rămas nevăzuţi. Curând s-au evaporat, niciunul dintre ei n-a fost prins şi tras la răspundere. Se zvonea că aceste atacuri ar fi fost puse la cale de garda personală a lui Ceauşescu după ce revoluţia ieşise biruitoare şi după ce, în mod interesant, nu mişcaseră nici un deget pentru a-şi ajuta şeful măcar să se refugieze în străinătate. Alţii spuneau că teroriştii ar fi fost luptători arabi antrenaţi în

364

România. Un lucru e sigur; nici până astăzi nu s-a aflat nimic despre aceşti terorişti. Toate acestea indică împletirea revoluţiei reale cu o lovitură de stat nu mai puţin reală. Întreţinerea nesiguranţei generale în zilele următoare acaparării puterii era în interesul executanţilor loviturii de stat, pentru a dovedi că doar ei sunt chemaţi şi capabili să restabilească ordinea. Protagonistul loviturii de stat a fost Ion Iliescu, cel care a intrat în scenă în 22 decembrie, după căderea efectivă a vechiului regim, în orele vidului de putere şi a pus mâna pe cârma puterii împreună cu mica sa echipă. * Pentru a înţelege corelaţiile e necesar să ne întoarcem câţiva paşi în timp pentru a creiona cariera de până atunci a noului erou principal. Tatăl său a fost muncitor comunist ilegalist, ceea ce a creat un punct de pornire solid pentru cariera sa de activist de partid. Fervoarea sa în sprijinul cauzei era dublată de o origine sănătoasă, constituind chezăşia faptului că era un cadru de încredere şi devotat partidului. Vreme îndelungată carierea sa a fost ascendentă, lipsită de sincope: în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej a devenit secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, mai târziu fiind cooptat şi în conducerea superioară de partid, în vremea lui Ceauşescu ajungând deja secretar al acesteia. Între timp a obţinut o diplomă de inginer hidrotehnician în URSS, însă, din câte ştiu, nu şi-a exercitat profesiunea, continuând să fie activist de partid. (În paranteză: umbla vorba că în timpul studenţiei din Rusia l-ar fi cunoscut personal, ba chiar s-ar fi împrietenit cu Gorbaciov, dar această presupunere nu a fost validată de nicio dovadă, de niciun gest public din partea liderului sovietic.)

365

În schimb este cunoscută atitudinea lui Iliescu la conferinţa din 1971 de la Mangalia, unde Ceauşescu, revenit dintr-un turneu întreprins în extremul orient, şi-a prezentat faimoasa revoluţie culturală care punea capăt liberalismului relativ din primii ani ai regimului său. Prin luarea sa de cuvânt, el l-a supărat pe secretarul general. Desigur, el nu contesta bazele regimului, ci modul în care proceda Ceauşescu. Pe atunci împotrivirea publică nefiind la modă, Iliescu îşi asumase un risc şi a plătit pentru curajul său pierzându-şi poziţia favorizată din conducerea centrală a partidului. De curând, rememorând acest episod, Iliescu a declarat că pentru atitudinea sa de atunci a fost trimis la „reeducare”. Această afirmaţie e mai mult decât exagerată pentru că „reeducarea” se făcea în puşcării, pe când el a fost doar retrogradat în ierarhie; n-a fost dat afară din aparatul de partid, ci doar trimis într-o funcţie inferioară cu câteva trepte. A fost secretar judeţean de partid cu propaganda la Timişoara, iar apoi prim-secretar judeţean la Iaşi, ulterior lucrând la Direcția Apelor Române. Adevărul este că – potrivit informaţiilor primite de la persoane care-l cunoscuseră şi lucraseră cu el în ambele locuri – era un activist din categoria celor mai buni: nu făcea ticăloşii, nu abuza de putere, ci, dimpotrivă, se străduia să se facă popular. Prea mult bine nu a făcut, dar nici nu a făcut rău nimănui dacă nu era neapărat necesar, ceea ce în acea vreme conta drept un comportament bun. Lucru dovedit şi de îndepărtarea sa din aparatul de partid, dar nu într-un mod dur. În anii optzeci a fost numit director al Editurii Tehnice; nu mai era activist de partid, dar nici nu era şomer. În orice caz era limpede că avea motive să nu-l iubească pe Ceauşescu. După 1985, în perioada comunismului reformist gorbaciovian, în jurul său s-a creat un grup anticeauşist. Printre membrii acestuia se numărau, printre alţii, Virgil Măgureanu,

366

viitorul director al Serviciului Român de Informaţii (SRI), precum şi generalul Militaru, cel care avea să devină ministrul apărării (el fusese eliminat deja din armată pe motiv că ar fi fost spion sovietic; nu am de unde să ştiu dacă era adevărat sau ba). Se întâlneau în secret în Cişmigiu discutând despre necesitatea schimbării lui Ceauşescu şi îmbunătăţirii sistemului după modelul reform-comunismului gorbaciovian. Se pregăteau pentru un moment favorabil ca de pildă boala sau moartea dictatorului, fără a conta pe revoluţie. Efectiv nu au trecut la acţiune, motiv pentru care Securitatea nu a tăbărât pe ei. Am auzit nu o dată la Radio Europa Liberă că occidentalii îl vedeau pe Iliescu drept unica alternativă la Ceauşescu – în interiorul partidului – într-un rol de tip Gorbaciov. Ocazia cea mare s-a ivit sub forma revoluţiei neaşteptate. La câteva ore după fuga lui Ceauşescu, au ieşit din umbră. Nu participaseră la confruntările din stradă, dar în seara de 22 decembrie puterea era deja în mâna lor. Pe atunci masele care înfăptuiseră revoluţia nu ştiau prea multe despre Iliescu şi tovarăşii săi, însă oamenii de frunte din armată, Securitate şi poliţie, foştii conducători de stat şi din aparatul de partid ştiau foarte bine cine li se adresa. Lovitura de stat a avut succes. În mod interesant, Iliescu a continuat să nege repetat – deja din postura de deţinător al puterii – că ar fi conspirat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce, dacă era adevărat, nu ar fi fost o ruşine ci, dimpotrivă, o sursă de glorie. Presupun că declaraţia sa era menită să nege în continuare varianta loviturii de stat. A susţinut până la capăt teza că fusese mandatat de popor, în orele revoluţiei, că preluase puterea fiind o emanaţie a revoluţiei. În acele zile, poporul se declarase împotriva lui Ceauşescu, nu şi de partea cuiva. După cum scosesem în evidenţă anterior, între anii 1985 – 1990, comunismul reformist gorbaciovian

367

îndeplinise un rol istoric pozitiv, contribuind decisiv la prăbuşirea paşnică a blocului comunist. Acum completez această aserţiune, arătând că după căderea sistemului comunist, reform-comunismul devenea anacronic. Comunismul, ca sistem, suferise un eşec total. Sarcina vremurilor noi nu mai era ameliorarea comunismului, ci realizarea tranziţiei de la comunism la capitalism, de la totalitarism, la democraţie. În primele sale declaraţii Iliescu s-a prezentat în mod deschis ca un exponent al comunismului reformist. Sub ochii întregii ţări, în faţa camerelor de televiziune, s-a adresat publicului cu apelativul „tovarăşi!” şi a vorbit despre faptul că Ceauşescu a întinat idealurile comunismului, neamintind cu vreun cuvânt că venise momentul edificării unui sistem fundamental diferit de cel comunist. Prima sa mişcare de politică externă, contactarea Moscovei, era o încercare de a crea împreună un front comun, reform-comunist. Mai târziu s-a comportat de parcă nu ar fi făcut aceste demersuri, deşi ele avuseseră loc în faţa marelui public. Şi-a dat seama curând că nu se mai poate face politică sub lozincile reform-comuniste, însă a întreprins – până la capăt! – diligenţe pentru a încetini schimbarea radicală a regimului. Atitudinea şi stilul de a vorbi indicau că ar fi preferat să cumuleze funcţiile de şef de stat şi secretar de partid de tip nou, un fel de ediţie cu faţă umană a lui Ceauşescu, păstrând pe viaţă aceste prerogative. Potrivit unei declaraţii emblematice, făcută încă în primul an, afirma că nu trebuie să imităm occidentul, ci să realizăm o democraţie „originală” în România. E drept că ţările occidentale nu sunt identice, existând diferenţe între economia, sistemul politic şi cultura lor, însă peste tot se regăsesc aceleaşi reguli ale economiei de piaţă şi democraţiei pluraliste. Originalitatea de a nu respecta aceste reguli vădeşte inconsecvenţă, pseudo-

368

democraţie şi falsă modernizare. Există într-adevăr o originalitate răsăriteană – în cazul nostru românească – şi anume, rămânerea în urmă istorică, subdezvoltarea, democraţia lacunară. Dacă într-o etapă de tranziţie se ia atitudine împotriva asemănării, acordând întâietate originalităţii, este o tentativă de a menţine rămânerea în urmă şi nu depăşirea ei. Consider că această mentalitate este una din cauzele faptului că şi după cincisprezece ani suntem foarte departe de occidentul european, atât pe planul politic, economic şi cultural, cât şi al nivelului mediu de viaţă. Ceva mai încolo voi mai reveni asupra acestui subiect. * Arătam mai sus că atitudinea reform-comunistă manifestată de Iliescu şi tovarăşii săi în primele momente de după revoluţie, părea un modus vivendi acceptabil pentru nomenclatura de partid şi de stat. Să analizăm mai îndeaproape această chestiune. Se ştie că armata a avut rolul major în înăbuşirea revoltei populare. Nu oamenii Securităţii au tras pe străzi – poliţia politică nu are niciodată sarcina de a ieşi la luptă deschisă –, ci armata regulată a deschis focul de mai multe ori, la ordinul comandanţilor săi. În 22 decembrie însă, generalii au încălcat jurământul de credinţă faţă de dictator; au dat ordin de retragere în cazarmă trupelor care erau pe străzi. Dacă ar fi aruncat toate forţele împotriva revoluţiei, dacă ar fi rămas în mod consecvent alături de „comandantul suprem”, revoluţia ar fi avut consecinţe incalculabile. Trecerea lor de partea revoluţiei nu a fost o contribuţie de neglijat – prin încetarea evenimentelor sângeroase – atât la victoria revoluţiei, cât şi la succesul loviturii de stat. E limpede că negociaseră – eventual tacit – un schimb: să se dea ceva, pentru a se primi ceva. Vechiul aparat

369

de partid şi de stat, inclusiv organele de represiune au acceptat, ba au şi sprijinit noua conducere, în interesul nepedepsirii, eventual salvării poziţiilor lor. Pentru a aminti doar cazurile cele mai frapante: Iliescu nu s-a obosit să aducă în preajma sa conducătorii militari necompromişi în evenimentele din decembrie – deşi e limpede că nu toţi ofiţerii superiori luaseră parte la măcel –, ci a numit în guvernul provizoriu doi generali care au condus personal reprimarea revoltei de la Timişoara: pe generalul Chiţac, la Interne, şi pe generalul Stănculescu, la Apărare. (E drept că ulterior li s-au intentat procese. 40) Maiorul care – potrivit unor 40 Conform MEDIAFAX, 1 nov 2010 : Aventura juridică a lui Chiţac pare puternic influenţată de schimbările de putere de la Bucureşti din ultimii 20 de ani. Astfel, procesul Revoluţiei de la Timişoara a început la şapte ani după comiterea presupuselor fapte ale lui Chiţac de la Timişoara, imediat după ce Iliescu şi FSN, devenit Partidul Democraţiei Sociale din România, au pierdut puterea în favoarea Convenţiei Democratice din România, un conglomerat de formaţiuni percepute ca fiind „de dreapta”. Chiţac a fost cercetat, judecat şi, în 15 iulie 1999, condamnat la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav şi la opt ani de detenţie pentru tentativă la omor deosebit de grav. Sentinţa a fost confirmată şi de completul de nouă judecători, în faza de recurs, astfel că, în anul 2000, Chiţac ajunge în închisoare. Stă însă închis doar preţ de câteva zile, fiindu-i permis să iasă pe motive medicale. În 2001, la nici o lună de la numirea sa oficială în funcţia de procuror general al României, Tănase Joiţa a suspendat decizia definitivă de condamnare a lui Chiţac după ce a formulat un recurs în anulare. Instanţa supremă nu a reuşit să discute recursul formulat de procurorul general decât în 22 martie 2004, amânând succesiv timp de trei ani dezbaterile în secţiile unite. În fine, în 2004, instanţa supremă a hotărât rejudecarea procesului lui Mihai Chiţac şi a colegului său, generalul Victor Athanasie Stănculescu. Trei ani şi multe amânări mai târziu, în 3 aprilie 2007, Chiţac este condamnat din nou la 15 ani de închisoare de către instanţa supremă, decizia rămânând definitivă în 16 octombrie 2008. Prin aceeaşi decizie, Chiţac şi Stănculescu şi-au pierdut şi gradele militare. Mihai Chiţac nu a stat prea mult în închisoare, beneficiind de atunci şi până în prezent de nu mai puţin de şase întreruperi ale executării pedepsei, toate obţinute pe considerente medicale în urma unor procese cu zeci de înfăţişări la instanţele militare bucureştene. http://www.mediafax.ro/social/bio-fostul-general-chitac-moare-la-

370

informaţii de presă credibile – în calitate de membru în statul major al Armatei a IV-a, a elaborat planul operativ al represiunii, a fost avansat foarte repede în funcţie devenind apoi şeful marelui stat major. Organele de represiune – Securitatea, miliţia, armata –, precum şi cadrele administraţiei de stat, au intrat în slujba noii puteri, rămânând în cea mai mare parte în posturile pe care le ocupaseră anterior. Imediat după căderea lui Ceauşescu, revoluţionarii de la Timişoara au elaborat un proiect de program pentru democratizarea ţării. Punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara a formulat un criteriu de importanţă esenţială şi anume ca cei care au făcut parte din conducerea aparatului de partid şi de stat, foştii nomenclaturişti, să nu ocupe funcţii publice în următoarele trei legislaturi. Nu era vorba să fie decapitaţi şi nici împiedicaţi să-şi exercite profesiunea sau să-şi câştige existenţa, ci să nu ocupe posturi de decizie ale puterii de stat şi nu până la sfârşitul vieţii lor, ci doar trei cicluri electorale. Era o pretenţie foarte raţională şi etică în vederea schimbării radicale de regim, dar din păcate, forţele democratice nu au putut să ducă la îndeplinire satisfacerea ei. Mai exact, majoritatea covârşitoare a actorilor politici – inclusiv cei care se auto-întitulau opoziţia democratică – nu au dorit să fie luată în considerare. În primul rând cei din gruparea din jurul lui Iliescu nu doreau aplicarea Punctului 8. S-a spus şi s-a scris de multe ori şi în multe locuri că aceştia făceau parte din eşaloanele doi şi trei ale nomenclaturii comuniste, dar erau şi persoane care încă nu ajunseseră în funcţii de conducere, fiind membri ai familiilor din nomenclatură. Iată câteva exemple: Nicolae Văcăroiu, prim ministru între anii 1992 – 1996 şi apoi preşedinte al senatului, fusese unul dintre şefii de rang înalt ai Comitetului de Stat pentru Planificare, din câte ştiu chiar directorul 82-de-ani-la-capatul-unei-lungi-lupte-in-justitie-7660575

371

acestuia. Şerban Mihăilescu, unul dintre oamenii de bază ai partidului – cu nume mereu schimbător – al lui Iliescu (pe care presa românească îl amintea sub porecla Michi Şpagă), excelase în funcţia de secretar şef al fostului Consiliu de Miniştri. Iulian Mincu, ministrul sănătăţii, fusese medicul favorit al lui Ceauşescu, autorul teoriei alimentaţiei raţionale de proastă amintire, menită să înfometeze poporul. Cât despre demnitarii din categoria a doua îi amintim pe primul premier al lui Iliescu, Petre Roman, fiul lui Valter Roman, fost membru al conducerii superioare de partid şi pe Adrian Năstase, ministrul de externe, viitor premier şi lider al PSD, ginerele lui Angelo Miculescu, fost ministru al agriculturii în perioada Ceauşescu. Şirul exemplelor de acest fel poate continua nu numai la nivel central, ci şi local – judeţean, municipal etc. Trebuie să menţionez însă şi faptul că situaţia era similară – cu mici excepţii – şi în cazul partidelor aflate în opoziţie cu Iliescu. La peste un deceniu de la schimbarea de regim, între anii 2000 – 2004, în guvernul condus de Adrian Năstase – potrivit unor date pe care le consider credibile – ponderea foştilor membri ai partidului comunist era de 88,89%, dintre care cei mai mulţi nu fuseseră simpli membri de partid, ci măcar funcţionari ai fostului regim. Situaţia n-a fost mult diferită nici în timpul guvernării Convenţiei Democrate. Procentajul sus amintit în guvernul condus de Radu Vasile fiind similar, de 81,81%. Tocmai pe baza celor de mai sus mulţi afirmă că în realitate, în România, nici nu ar fi avut loc o revoluţie, nu s-a petrecut o reală schimbare de regim, întrucât oamenii din nomenclatură au acaparat din nou puterea. Cu această concepţie nu pot să fiu de acord. Să spui că sistemul social-politic-economic al ţării ar fi rămas acelaşi cu cel dinainte de ’89 este o aserţiune ridicol de naivă. Toată lumea poate să ştie şi să vadă, doar mijindu-şi

372

ochii, că nu mai trăim într-un sistem totalitar. Nimeni nu mai e arestat din cauza vederilor politice şi nici dacă critică-ocărăşte în mod public guvernul sau preşedintele statului. Toată lumea poate să scrie şi să publice orice îi trece prin minte indiferent dacă are sens sau nu. A încetat monopolul proprietăţii de stat, poţi să înfiinţezi o întreprindere privată şi să te îmbogăţeşti. A dispărut economia de penurie, nu mai trebuie să stăm la rând pentru pâine, lapte, zahăr, carne şi alte mărfuri. Toată lumea are dreptul să posede paşaport şi să călătorească liber (e drept că, de data aceasta, statele occidentale impun limitări României, dar asta e o altă poveste). Toată lumea poate să obţină valută occidentală şi s-o păstreze acasă sau la bancă (dacă are posibilitatea). Şi aş mai putea enumera schimbările esenţiale, verificabile, pe care le întâlnim în viaţa de zi cu zi. În opoziţie cu aceste păreri naive şi departe de realitate, în niciun caz nu putem afirma că ar mai dăinui regimul comunist. Schimbarea de regim a avut loc, chiar dacă o parte (mai mare) a nomenclaturii s-a salvat cu succes. Nici înainte oamenii vechiului aparat nu acţionaseră din devotament faţă de comunism, ci urmărindu-şi propriul interes, mascat de mimarea convingerii. După cum am văzut, au renunţat rapid să apere regimul dictatorial şi nici nu au încercat apoi să-l restaureze. Nu vroiau defel noi naţionalizări, exproprieri şi tot ceea ce ar aduce după sine aceste măsuri. Ceea ce-şi doreau au şi reuşit să obţină: să se adapteze la noul regim şi să profite de el; să rămână la putere şi să utilizeze această poziţie pentru propria îmbogăţire. Îmbogăţirea este incompatibilă cu relaţiile comuniste. Dacă, ad absurdum, s-ar întoarce Ceauşescu, toţi şi-ar pierde firmele private, pachetele de acţiuni, vilele şi automobilele de lux, conturile bancare din occident şi aşa ceva nu-şi doresc cu niciun chip. Problema nu era că ar fi dorit restaurarea vechiului

373

regim, ci faptul că au întârziat cu multă eficienţă crearea unui regim nou şi continuă s-o facă şi în prezent. Nu sunt interesaţi în încheierea rapidă a tranziţiei, ci în trenarea ei, întrucât în apele ei tulburi pot pune mâna pe pradă grasă şi, încălcând regulile concurenţei libere, se pot îmbogăţi rapid şi cu spor. La această idee am să revin. Imediat după cotitura din 22 decembrie au intrat în scenă cele două „partide istorice”; mai exact Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, protagonistele de pe arena politică din perioada interbelică. În prima perioadă aveau doar un cerc restrâns de conducere auto-desemnată, nu şi membri. Nici nu putea fi altfel după o asuprire de patru decenii. Conducătorii care au readus la viaţă aceste partide erau, fără excepţie, seniori care făcuseră puşcărie şi suferiseră cu asupră de măsură pentru prestaţia politică de dinainte, ceea ce le conferea un capital moral indiscutabil. Lor li s-au alăturat câţiva politicieni țărăniști şi liberali reveniţi din emigraţia occidentală şi rupţi de mult timp de realităţile din ţară. Imediat s-a prezentat şi un al treilea partid care se considera tot „istoric”, cel socialdemocrat, fără însă a mai avea un rol atât de important pe noua scenă politică. Relativ curând a fost absorbit de partidul lui Iliescu, respectiv a încetat să existe. De acest partid nici n-am să mă ocup în cele ce urmează. De atunci cele două partide – care pot fi catalogate ca aparţinând dreptei civice – au avut un parcurs sinuos. În primii ani, mulţi intelectuali români şi locuitori din sfera urbană s-au alăturat partidului ţărănist, în schimb la alegerile din 1990 şi 1992, tocmai locuitorii din mediul rural l-au sprijinit cel mai puţin, ţărănimea votând masiv cu Iliescu. De altfel, în perioada interbelică, PNŢ – care reprezenta interesele ţărănimii – se situa mai degrabă la centru-stânga decât la dreapta (avea în schimb un naţionalism de dreapta). După 1989, când a

374

revenit în arena politică, şi-a adăugat şi atributul creştindemocrat, aderând la internaţionala creştin-democrată; partidele creştin-democrate occidentale nu sunt rurale, ci, dimpotrivă, foarte urbane. Sunt partide de dreapta, dar în denumirea lor nu apare epitetul de „naţionalist”. Asumarea unei identităţi prea complicate nu s-a dovedit a fi în avantajul lor. În primii şase ani, partidul liberal s-a divizat de mai multe ori, întrucât conducătorii lui nu au dorit să-şi subordoneze ambiţiile personale interesului comun. La un moment dat, trei partide se declarau liberale simultan, fiecare considerându-se singurul succesor legitim al partidului naţional liberal de odinioară; apoi aveau să se unească succesiv. În 1996, cele două partide „istorice” au reuşit – temporar – să se alieze şi, împreună cu Partidul Democrat şi UDMR, să câştige alegerile sub umbrela Convenției Democratice şi să guverneze timp de patru ani, după care au pierdut puterea. Şi despre această etapă am să vorbesc mai încolo. Doresc să subliniez că liderii vârstnici ai ambelor partide „istorice” erau anticomunişti fermi, numai că au abordat lupta cu forţele post-comuniste cu o concepţie orientată către trecut. Idealizau foarte mult relaţiile politice româneşti din perioada dintre cele două războaie, deşi acestea erau departe de a fi ideale. Era limpede că voiau să continue istoria din punctul unde ea se întrerupsese, în 1938, ceea ce era atât imposibil, cât şi de nedorit; în noua situaţie ar fi trebuit să-şi stabilească drept obiectiv realizarea unei democraţii mai moderne şi mai consecvente decât cea de odinioară. Calitatea nesatisfăcătoare a democraţiei relaţiilor politice din România interbelică este indicată clar de situaţia minorităţilor naţionale: faptul că statul român nu avea de gând să respecte promisiunile privitoare la egalitatea în drepturi ale minorităţilor naţionale, cuprinse în Declaraţia de la Alba Iulia din 1918, şi nici

375

cele asumate şi consfinţite prin semnătură în tratatele internaţionale. E un lucru ştiut şi faptul că ambele partide „istorice” făceau politică în numele ideologiei naţionalismului românesc şi al privilegiilor naţiunii dominante. Naţionalismul etnocratic nu a fost inventat de comuniştii români, ci doar scos din sertarele istoriei şi revigorat. În schimb puţină lume mai ştie – şi majoritatea celor care ştiu nu îşi amintesc şi nici nu vorbesc cu plăcere – de faptul că democraţia interbelică nu era îndoielnică doar din punctul de vedere al politicii faţă de minorităţi. Se vorbeşte frecvent de constituţia din 1923, elaborată după modelul belgian, care la vremea respectivă ar fi fost foarte modernă şi progresistă, însă se trece sub tăcere faptul că într-o privinţă – esenţială – se deosebea într-un mod original: conferind suveranului posibilitatea de a interveni în guvernarea ţării. Acest lucru însemna că dacă regele era nemulţumit de munca guvernului, putea să-l demită şi să desemneze un nou premier cu însărcinarea de a organiza şi derula noi alegeri parlamentare. Iar acesta – în mod surprinzător, oare? – le şi câştiga. Repet: noul premier nu era desemnat să conducă treburile ţării după tranşarea alegerilor, ci înainte de alegeri. În România, în cei 20 de ani scurşi între 1919 şi 1938, au avut loc zece alegeri parlamentare şi doar de două ori la încheierea mandatului electoral legal de patru ani. Şi tot doar de două ori premierul desemnat în avans nu a reuşit să obţină majoritatea parlamentară. Instabilitatea regimului politic din acea perioadă rezidă tocmai în democraţia care lăsa de dorit. Acelaşi lucru a cauzat, în ultimă instanţă, prăbuşirea democraţiei din România; în 1938 s-a instalat dictatura regală, după care n-au mai fost nici alegeri şi nici parlament. Deşi acestea s-au petrecut în contextul succeselor internaţionale ale fascismului, totuşi e de menţionat că democraţia românească din

376

perioada interbelică din România nu a luat sfârşit în urma unei intervenţii în forţă, din exterior, ci ca urmare a unei căi proprii „originale”. Dictatura regală avea să fie urmată curând de cea a gărzii de fier şi apoi de cea antonesciană. Dictatura comunistă nu a înlocuit un regim democratic, ci o dictatură, cea fascistă. Quod erat demonstrandum: democraţia interbelică nu putea servi drept model de urmat pentru ordinea politică şi de stat de după 1989. * Într-una din serile de sfârşit de decembrie, din 1989, am urmărit la o emisiune a televiziunii bucureştene prezentarea unui grup de intelectuali reuniţi sub genericul Grupul de dialog social, alcătuit din personalităţi culturale cu realizări recunoscute care – deşi nu se manifestaseră ca disidenţi şi nici ca exponenţi ai rezistenţei – se delimitau nu numai de puterea ceauşistă, ci şi de regimul comunist şi de ideologia sa marxistă pe care se întemeia acesta. Au pus pe tapet necesitatea purificării radicale a vieţii spirituale, făcând apel către lichele să se abţină, măcar pentru câţiva ani, să mai apară pe scena publică. Au înfiinţat revista 22 care – cu un colectiv redacţional schimbat de mai multe ori – continuă să apară săptămânal ca portavoce a intelectualităţii anticomuniste de dreapta. Sunt un cititor constant al acestei reviste care, în multe privinţe, scrie pe gustul meu. Dar nu în toate. Conţinutul de idei al grupării – elitist şi împovărat pe alocuri de accente antidemocratice – care adesea idealizează relaţiile premoderne şi starea de fapt din România dinainte de instalarea comunismului, este inacceptabil pentru mine. În mod special faptul că în ochii lor, totalitarismul de dreapta, spre deosebire de comunism, este un păcat pardonabil, ba mai mult, un

377

exces, o rătăcire explicabilă şi scuzabilă, iar filosofia fascistoidă, xenofobă şi iraţională a unor intelectuali de vârf din România interbelică constituie o moştenire de urmat. După cum nu este de neglijat nici faptul că în anii care au urmat avea să iasă la iveală – după câteva scandaluri majore de presă – că mai mulţi membri ai grupării iniţiale care se erijase în numele moralităţii imaculate, fuseseră agenţi ai Securităţii şi îşi turnaseră prietenii. Fenomenul Piaţa Universităţii s-a desfăşurat în primăvara anului 1990, în centrul Bucureştiului. În piaţa din faţa clădirii principale a Universităţii a avut loc un miting care a durat mai multe săptămâni, zi şi noapte, remarcându-se ca centru al anticomunismului militant. Mulţimea, alcătuită mai ales din studenţi şi intelectuali, îşi exprima resentimentele, sila faţă de grupul lui Iliescu, prin discursuri fulminante acompaniate de scandări şi „jos cu ei”, cerând o schimbare radicală a regimului, îndepărtarea vechilor nomenclaturişti din rândurile puterii. Cu toate acestea eram de acord. În schimb nu mai puteam să fiu de acord cu cele ce s-au petrecut după 20 mai, când protestatarii nu voiau să recunoască rezultatele alegerilor în care poporul îl votase pe Iliescu la preşedinţia ţării cu o majoritate de 80%, deşi procesul electoral se desfăşurase în mod liber, lucru care nu putea fi pus la îndoială cu argumente serioase. Puterea legitimată prin vot democratic a pus capăt protestului continuu din Piaţa Universităţii uzând de forţă, un alt pas condamnabil. Ulterior aveau să iasă la iveală şi cusururile acestei acţiuni democratice de protest. Marian Munteanu, liderul democrat al studenţilor, pe care poliţia lui Iliescu îl bătuse şi îl arestase – dând naştere la o nemulţumire legitimă – avea să se dovedească adept al gărzii de fier; în această calitate a întemeiat o organizaţie cu viziune fascistă, întitulată Mişcarea, după modelul

378

mişcării legionare întemeiate de Codreanu. Mai târziu avea să devină un om de afaceri de succes, un proaspăt îmbogăţit care-şi acumulase averea într-un mod la fel de dubios ca toţi ceilalţi multimilionari. În această nouă calitate a încercat să şi revină în arena publică. Cu doi ani în urmă (2003 – n.t.), citeam un ciclu de articole semnate de el în care vorbea într-un stil confuz despre conspiraţiile internaţionale antiromâneşti şi înnoirea radicală într-un spirit ortodox autohton, ocrotit de influenţele străine. De curând s-a înscris în cursa pentru preşedinţia statului, în calitate de candidat independent, cu o prestaţie jalnică. De atunci – din câte ştiu – nu se mai face auzit. Printre trăsăturile caracteristice, originale, ale revoluţiei române e cazul să mai amintim de încă o serie de evenimente: mineriadele. La începutul verii anului 1990 noua putere voia să-i înveţe minte pe studenţii şi intelectualii care se opuneau grupării Iliescu şi să-i determine să renunţe la proteste cu ajutorul detaşamentelor de mineri aduse din Valea Jiului în capitală cu garnituri de tren speciale. În septembrie 1991 au aplicat din nou această metodă deloc democratică pentru a determina căderea guvernului Roman, deşi acesta iniţial fusese creaţia lui Iliescu, însă tindea să se desprindă, urzind planuri de reforme rapide şi radicale. Aceleaşi unităţi de mineri care – ne amintim – în 1977 se ridicaseră în mod temerar împotriva lui Ceauşescu, de data aceasta s-au împotrivit procesului democratic în mod deosebit de brutal. Revoluţia sângeroasă din decembrie 1989 a avut o continuare contra-revoluţionară sângeroasă. În nicio altă ţară post-comunistă nu se petrecuse aşa ceva, nicăieri nicio forţă nu a încercat să împiedice, să suprime evoluţia democratică prin lupte de stradă. Peste 10 ani, în 1999, în penultima iarnă a puterii Convenţiei Democratice, din Valea Jiului s-a pornit o nouă mineriadă

379

care era cât p-aici să se transforme într-un război civil; de data aceasta nu partidul lui Iliescu, ci partidul România Mare, al lui Vadim Tudor, dirija din umbră ciomegele minerilor, încercând să răstoarne cu forţa puterea aleasă în mod democratic. * După încheierea fenomenului Piaţa Universității, pe scena politică şi-a făcut apariţia Emil Constantinescu, noul candidat, lider al opoziţiei democratice care între anii 1996 – 2000 avea să devină preşedintele statului. Nimeni nu auzise de el înainte de 1990. Până în 22 decembrie fusese lector universitar şi secretar de partid al facultăţii de geologie a Universităţii Bucureştene. După schimbarea de regim avea să devină profesor universitar şi curând rector al universităţii, precum şi membru marcant al opoziţiei politice. Potrivit unor informaţii foarte credibile, a fost descoperit sau mai degrabă inventat de poeta Ana Blandiana, fondatoarea şi conducătoarea Alianţei Civice, care l-a şi lansat în viaţa publică. Emil Constantinescu a avut un mare merit: uşa faimosului balcon al universității – de unde se rosteau discursurile mitingului maraton – se deschidea din biroul său; cheia se afla în buzunarul lui şi utilizarea balconului depindea de solicitudinea sa. Poate că cititorul îşi mai aminteşte de faptul că tocmai cheia a fost şi sigla electorală a Convenţiei Democratice sub semnul căreia a câştigat alegerile din 1996, ajungând la putere pentru patru ani. Se pare că a reuşit să se convingă că este perfect potrivit pentru rolul în care fusese distribuit; se imagina şi poza într-o personalitate istorică, până când a eşuat în această postură. Între timp a reuşit să piardă suportul multora dintre sprijinitorii săi de la început, inclusiv al poetei. În anul 2000 a lăsat de izbelişte Convenţia; s-a

380

declarat învins de – legal inexistenta – Securitate, pe care nu a avut curajul s-o înfrunte. * În seria bătăliilor politice din 1990 o importanţă deosebită au avut-o evenimentele de la Târgu Mureş, denumire utilizată în mod eufemistic de presa românească, chiar şi cea a opoziţiei democratice. Aceste evenimente vizau, în mod evident, înăbuşirea revendicărilor democratice ale minorităţii maghiare, cu aceleaşi mijloace ca şi mineriadele care aveau să se petreacă abia după aceea. Bătăuşii din Hodac şi din alte localităţi nu au fost transportaţi la Târgu Mureş de entuziasmul patriotic spontan, ci cu convoaie de camioane pe care le puteau organiza doar autorităţile administraţiei locale. Iar aceştia din urmă n-o puteau face de capul lor, ci la ordinul – niciodată recunoscut oficial – al organelor centrale. Noua putere voia să dea un semnal categoric că se poziţionase de partea naţionalismului etnocratic – care îi fundamenta popularitatea în rândul maselor majoritare – dorind să asigure şi pe mai departe supremaţia şi privilegiile naţiunii majoritare şi – subliniez – făcea aceasta nu numai în tradiţia comunismului naţionalist al regimului Ceauşescu, ci şi a naţionalismului românesc dinainte, din perioada interbelică, în calitate de succesoare ale acestora. Nu am fost nici participant activ şi nici pasiv al evenimentelor de la Târgu Mureş, în lipsa impresiilor personale nu am să mă lansez în descrierea şi analiza lor. Aş aminti un singur aspect care m-a consternat. Două cunoştinţe mi-au relatat că avuseseră cunoscuţi cu care fuseseră în relaţii personale bune şi în discuţiile particulare din acele zile i-au asigurat de respectul

381

şi bunăvoinţa lor, ca apoi să ia parte la mişcările instigatoare antimaghiare organizate de „vătraşi”. Am avut parte şi eu de experienţe asemănătoare: cunosc mai mulţi intelectuali români remarcabili care atunci când se întâlnesc cu mine se poartă cu mare deferenţă şi bunăvoinţă vizibilă, în timp ce le cunosc foarte bine fobia antimaghiară şi – nu mai puţin – antievreiască, pe care de altfel nici nu şi-o ascund. Să fie vorba de ipocrizie? Poate că nici nu e vorba de aşa ceva ci, mai degrabă, o stare particulară, schizoidă, diferenţa involuntară între sfera particulară şi cea publică. Ca persoane particulare se comportă în mod raţional, potrivit bunelor maniere, potrivit grupului lor referenţial; în schimb atunci când fac parte din masă, acţionează iraţional, sub influenţa prejudecăţilor şi pornirilor comune. Sub influenţa fenomenelor amintite am început să mă preocup intensiv şi constant de problematica naţionalismului. Am scris şi am publicat o serie de articole, studii şi comunicări, din care la sfârşitul deceniului nouă s-a alcătuit cartea Naţionalism sau democratism?, apărută mai întâi în limba română şi apoi în traducere maghiară. M-am războit în primul rând cu variantele tradiţionale şi actuale ale naţionalismului românesc, pentru că aici şi atunci mi se păreau cele mai ameninţătoare, în principiu însă mă luptam cu naţionalismul ca mod de gândire şi atitudine în viaţa publică, împotrivindu-mă bazelor sale principiale şi metodologice. Sunt dator atât faţă de mine însumi, cât şi faţă de cititori cu afirmaţia că nici naţionalismul maghiar sau cel evreiesc nu îl agreez şi nu îl apreciez cu nimic mai mult decât pe cel românesc. Sunt ferm convins că nu te poţi opune unui naţionalism în mod raţional şi etic, acţionând în numele altui naţionalism, ci doar în numele democraţiei consecvente. Am arătat de mai multe ori că

382

opusul real al naţionalismului – şi antidotul lui – nu este internaţionalismul care lezează identitatea naţională, ci democraţia consecventă, ocrotitoare şi protectoare, care recunoaşte simultan egalitatea în drepturi, valoarea egală şi dreptul celorlalţi de a-şi conserva identitatea. Naţionalismele de semn contrar niciodată nu se anihilează, ci doar se potenţează reciproc. Nu o dată m-am confruntat cu opinia majorităţii că naţionalişti ar fi doar minoritarii care revendică drepturi în detrimentul majorităţii. La fel cum am întâlnit şi situaţia inversă potrivit căreia situaţia defavorizată a minorităţii o ţine automat departe de naţionalismul care nu poate fi decât păcatul majorităţii opresoare. După opinia mea nici una dintre cele două afirmaţii nu are vreun dram de adevăr. Atuul unei minorităţi îl poate constitui doar distanţarea de naţionalism şi propria opţiune democratică orientată nu către trecut, ci către viitor. Mi-am dat seama că în această privinţă am o datorie faţă de mine însumi: în cartea sus amintită am omis să mai adaug un capitol în care ar fi trebuit să creionez structurile retorice şi logice asemănătoare ale naţionalismelor antagoniste, paralelismul sistemelor lor de argumente şi simboluri. Dacă voi avea posibilitatea şi suficientă energie, am să încerc să mă achit şi de această datorie. Obţinerea autonomiei în limitele statului român este o revendicare naţională fundamentală, democratică, a maghiarimii ardelene. În discursul politic se pomeneşte îndeobşte de trei elemente ale autonomiei: personală, culturală şi teritorială. În schimb discursul politic rămâne dator cu definirea corectă a conţinutului acestor noţiuni. Puţină lume ştie, iar cei care ştiu nu o spun deschis, că noţiunea autonomiei personale a fost introdusă de liberalismul de la finele veacului al XIX-lea şi prin ea se înţelegea că individul, persoana, este singura abilitată

383

să-şi definească propria identitate. Statul (democratic) nu are dreptul să decidă prin dispoziţii ale puterii în locul cetăţenilor săi, cărei naţiuni, cărei naţionalităţi, cărei etnii aparţin, după cum nu are nici dreptul de a schimba cu mijloacele puterii identitatea declarată şi asumată prin proprie voinţă, să ducă o politică de deznaţionalizare şi asimilare. Autonomia personală astfel definită este un principiu indubitabil democratic, care nu şi-a pierdut actualitatea şi e demn de urmat. Totuşi, în zilele noastre nu este o noţiune uzitată nici la nivel european şi nici la cel mondial, pur şi simplu pentru că nu are rost să ne întoarcem în trecut, atâta timp cât conţinutul său este cuprins în sfera de concepte a drepturilor omului şi a drepturilor cetăţeneşti. În concepţia şi limbajul dominant în prezent, libertatea de alegere a identităţii şi păstrarea acesteia se înscriu printre cele mai importante drepturi ale omului. Şi acest lucru nu se referă doar la identitatea naţională: persoana are dreptul inalienabil de a-şi defini apartenenţa (sau lipsa de apartenenţă) religios-confesională, opţiunea politică (aderarea la un partid, mişcare sau, dimpotrivă, poziţionarea în afara lor), precum şi exprimarea sau trecerea sub tăcere a identificării sale cu orice altă comunitate sau grup, sau delimitarea de acestea. Într-un cuvânt autonomia personală nu este un deziderat specific minorităţilor, ci unul general, democratic, care ţine de libertăţile individuale democratice şi trebuie realizat în cadrul acestora. Autonomia culturală în schimb este într-adevăr un deziderat specific şi legitim al minorităţilor naţionale. E important de menţionat că nu e vorba de un drept individual, ci de unul colectiv. Învăţământul de toate gradele nu se poate asigura individual, ci doar prin intermediul comunităţii şi pentru comunitate. Pentru ca o comunitate să-şi păstreze şi să-şi cultive identitatea are

384

nevoie de instituţii culturale, de artă şi ştiinţifice, precum şi de organe de presă şi alte mijloace de informare şi de publicare în propria limbă. Drepturile personale sunt insuficiente în acest scop. Ba mai mult, existenţa şi funcţionarea normală a acestor instituţii – alături de condiţiile juridice şi economice corespunzătoare – depinde şi de masa critică a comunităţii date, scăderea numerică drastică le poate submina în mod fatal. După opinia mea, în discursul politic criteriile autonomiei teritoriale ar trebui circumscrise cu mai multă acurateţe. E de la sine înţeles că ea poate fi pusă în aplicare doar în unităţile administrativ teritoriale – judeţe, oraşe, comune – unde minoritatea naţională respectivă e majoritară. Dar nici acolo nu ca un privilegiu naţional, ci ca o validare a principiului general democratic al descentralizării. Populaţiei maghiare compacte din ţinutul secuiesc i se cuvine autonomia, dar nu de alt tip şi nici mai multă sau mai puţină decât oricărui alt judeţ din ţară. Din păcate (şi) în această privinţă democraţia românească este destul de precară, statul e foarte centralizat – fiind la fel atât în epoca comunistă, cât şi anterior – şi manifestă puţină disponibilitate pentru devoluţie, pentru restructurarea instrumentelor puterii în beneficiul unităţilor inferioare, regionale, ale aparatului său. Deşi acest proces nu ar fi doar în interesul unităţilor administrativ-teritoriale unde minorităţile sunt majoritare, ci al tuturora. Fireşte, autonomia teritorială generală este favorabilă minorităţilor, încă un motiv pentru care puterea centrală se fereşte de ea. Totuşi, autonomia subunităţilor administrativ-teritoriale nu este doar şi nici exclusiv o chestiune de politică naţională, ci o cerinţă generală a democraţiei. Şi nicidecum nu poate însemna ca în unităţile teritoriale în care minoritatea este majoritară, reprezentanţii locali ai majorităţii să sufere o discriminare. Nu e admisibil nici din punct de vedere

385

legal şi nici moral ca pe plan local să se aplice reversul unei nedreptăţi existente pe plan naţional. Sunt convins că problemele maghiarimii din România, îmbunătăţirea substanţială a calităţii vieţii, nu pot fi soluţionate doar prin politica naţională. Multe i se pot imputa UDMR, da nu şi lipsa condiţiilor de viaţă favorabile ale populaţiei maghiare din Ardeal (sau a altora din România – n. MR), care, raportate la cele de nivel european, nu reușesc să pună capăt tendinţei de emigrare. Cauza principală a emigrării – potrivit rezultatelor unor cercetări empirice repetate care se validează reciproc – nu rezidă în periclitarea identităţii naţionale, nici în satisfacerea insuficientă a nevoilor culturale, ci în problemele existenţiale grave, în calitatea precară a vieţii. O dovadă convingătoare în acest sens este faptul că de mulţi ani nu se emigrează doar în ţara mamă, ci şi în Germania, Suedia, America şi oriunde altundeva unde maghiarii ardeleni, mai ales tinerii, pot spera să fie primiţi şi să aibă posibilitatea de a munci şi de a trăi mai bine. UDMR singur nu poate soluţiona problemele existenţiale ale României, deşi participând la guvernare poate să-şi aducă o oarecare contribuţie, însă rolul decisiv îl are elita politică românească. Dacă România se va alinia la Occident, putem spera într-o îmbunătăţire a nivelului mediu de trai şi a stării de spirit din sânul maghiarimii din România şi, eventual, într-o scădere a apetenţei de a emigra. * Nu ştiu dacă scena despre care am să vă relatez şi care mi-a rămas viu întipărită în memorie am văzut-o în emisiunea din 22 decembrie 1989 sau a doua zi, dar nici nu cred că data mai are vreo importanţă. Ecranul era

386

populat de un grup de revoluţionari agitaţi, majoritatea având să devină figuri publice în perioada imediat următoare. Toţi tăceau, când un cunoscut actor şi regizor i-a spus unui poet nu mai puţin faimos: Mircea, fă-te că lucrezi!. Trebuie să fi fost vorba despre formularea ad-hoc a unei proclamaţii pentru care voiau să creeze iluzia spontaneităţii. Numai că transmisiunea în direct începuse şi toată lumea a auzit discuţia presupusă a se desfăşura în culise. Cred că nu am fost singurul care a izbucnit în râs la auzul acestei replici. De remarcat că cei doi protagoniști ai scenetei erau şi s-au dovedit şi în continuare personaje pozitive ale noii vieţi publice. Cu atât mai trist este faptul că – şi ulterior am să mă conving de acest fapt – a fost o replică emblematică, sub semnul căreia se desfăşoară şi astăzi edificarea noului regim. Iată primul meu răspuns la întrebarea: De ce e tranziţia din România atât de lungă? Pentru că prea mulţi continuă să se facă că lucrează şi, mai ales, pentru că de mai bine de cincisprezece ani întreaga elită politică se face că pune în practică reformele pe care şi le asumase solemn şi în mod repetat. În 1989 România a pornit dintr-o situaţie nefavorabilă; a luat startul cu prea mare întârziere şi s-a tot împiedicat pe pista de alergare, nu e de mirare că a pierdut unele competiţii. Eșecul a reieșit în 2004, când nu s-a clasat în top ten, ratând intrarea în Uniunea Europeană. În momentul de faţă şi primirea ei preconizată pentru 2007 pare destul de puţin probabilă. Şi asta nu din cauza „relelor intenţii ale occidentului”, ci nivelului scăzut al indicatorilor care reflectă propriul randament. * M-am referit de mai multe ori la faptul că rămânerea noastră în urmă faţă de occident are rădăcini istorice, ea nefiind recuperată nici în timpul procesului de

387

urbanizare şi modernizare din perioada interbelică. Am amintit anterior despre defecţiunile democraţiei din acea perioadă. Am strâns o serie de date privitoare la situaţia economică, socială şi culturală de atunci, însă dat fiind că scrierea de faţă nu are caracterul unui studiu, nu doresc s-o încarc cu astfel de informaţii. Cred că e suficient să arăt aici că (şi) în perioada interbelică speranţa medie de viaţă era cu un deceniu mai mică decât cea din Occident, bolile sociale (TBC, sifilis, guşă etc.) erau mai răspândite, la fel şi rata analfabetismului. Se pomeneşte adesea că România era „grânarul Europei”, ceea ce e o exagerare grosolană, în schimb este adevărat faptul că ponderea cea mai mare a exportului era formată de produsele agricole, în timp ce mare parte din ţărănimea care alcătuia trei sferturi din populaţia ţării era subnutrită. Între cele două războaie mondiale industria ţării a cunoscut o dezvoltare semnificativă, dar rămânerea în urmă faţă de industria ţărilor vestice s-a păstrat aproape aceeaşi. La ţară predominau condiţiile de viaţă caracteristice epocii premoderne. Discursul impresionist – sau, dacă doriţi, metafizic – despre dezvoltarea ţărilor constă dintr-o mulţime de afirmaţii confuze, incontrolabile, contradictorii şi desuete. Ştiinţa societăţii actuale pretinde enumerarea unor indicatori măsurabili, controlabili şi comparabili. Indicatorii nivelului de dezvoltare, de modernizare sunt multipli. Din păcate încă nu dispunem de un singur indicator, sintetic, care răspunde tuturor exigenţelor teoretice, avem în schimb mai multe noţiuni ajutătoare. Cei mai la îndemână, mai clar şi mai uşor de comparat la nivel internaţional sunt indicatorii care se referă la infrastructura tehnică. De pildă, în veacul al XIX-lea, lungimea căilor ferate şi densitatea reţelei de cale ferată era un astfel de indicator. Din acest punct de vedere rămânerea în urmă este de minim şaptezeci de

388

ani, întrucât în România există o singură autostradă neîntreruptă cu lungimea de 100 de kilometri, şi aceasta de calitate proastă. Un indicator mai nou este numărul de computere personale la zece sau o sută de mii de persoane. În 1990 am început de la zero, însă în ultimii ani situaţia s-a îmbunătăţit substanţial. Deşi utilizarea computerelor se răspândeşte foarte rapid, acest indicator continuă să fie mai mic nu doar în comparaţie cu ţările occidentale, ci şi cu majoritatea celor din centrul şi estul Europei. În schimb, în mod interesant, ţara stă bine în ceea ce priveşte utilizatorii telefoniei mobile, un fenomen al modernizării superficiale care, din păcate, influenţează prea puţin dezvoltarea tehnico-economică în general. Indicatorii economici sunt mai complicaţi: primul este produsul intern brut pe cap de locuitor (exprimat în dolari pentru posibilitatea unei comparaţii la nivel internaţional); de acesta depinde venitul mediu per capita. (În paranteză: venitul mediu al unui cetăţean român este azi circa o treime din cel al unui cetăţean din Ungaria; în cazul personalului de înaltă calificare această comparaţie este şi mai dezavantajoasă. Dacă facem comparaţia cu ţările occidentale dezvoltate, acelaşi indicator exprimă o rămânere în urmă de zece ori mai mare. În spatele acestor indicatori stă productivitatea muncii care depinde în mod nemijlocit de nivelul dezvoltării tehnico-ştiinţifice şi influenţează decisiv progresul acesteia. În ultimă instanţă, de aceasta depinde bunăstarea stabilă, domeniu în care rămânerea în urmă este cea mai dureroasă. Cea mai relevantă, din punct de vedere sociologic, este ponderea populaţiei active din cele trei principale sectoare de activitate care reflectă fidel nivelul dezvoltării tehnico-economice. Potrivit celor mai recente date, circa 40% din populaţie activă a României lucrează în domeniul agriculturii

389

şi ramurilor conexe (adică sectorul primar). În ţările occidentale, acelaşi indicator se situează la 5%, situaţia asemănătoare cu cea a României de azi întâlnindu-se în primul deceniu al veacului XX, ceea ce relevă o rămânere în urmă de aproximativ 100 de ani faţă de Europa occidentală. În plus, cei 40% produc doar 12% din produsul intern brut, întrucât cea mai mare parte dintre ţărani îşi cultivă lotul de pământ cu mijloace învechite, neproducând pentru vânzare, ci pentru subzistenţă. (Se observă că cele mai puţine schimbări pozitive s-au petrecut în agricultură, situaţia fiind aproape aceeaşi ca în 1990 după destrămarea cooperativelor agricole de producţie, modernizarea fiind minimală.) Restul de 60% din populaţia activă se împarte în mod egal între sectorul secundar (industrie) şi cel terţiar (servicii), câtă vreme în ţările dezvoltate acest din urmă sector cuprinde 50% din populaţia activă. În ultimele două decenii ştiinţele sociale utilizează tot mai des şi mai pregnant indicatorul dezvoltării umane (HDI, human development index) care exprimă în mod sintetic şi numeric nivelul de dezvoltare şi cel al calităţii vieţii dintr-un stat. Acest indicator are trei componente: PIB, speranţa medie de viaţă – care în România este cu circa zece ani mai redusă decât în ţările dezvoltate – şi nivelul de şcolarizare al populaţiei (care are două componente: nivelul deprinderilor de scriscitit şi ponderea celor cuprinşi în diferitele trepte ale reţelei de învăţământ). Ţările lumii sunt împărţite în trei grupe mari; România face parte din grupa mijlocie (e drept în partea sa superioară), în timp ce vecinii noştri mai norocoşi din centrul şi estul Europei se găsesc cu toţii în prima grupă (e drept că în partea ei inferioară). Dacă afirm că potrivit indicatorilor obiectivi, rămânerea în urmă a României faţă de Occident este de 100 sau

390

„doar” de 70 sau 50 de ani, asta nu înseamnă că ea ar avea nevoie de tot atâţia ani pentru a se racorda la plutonul ţărilor dezvoltate. Timpul efectiv necesar pentru a recupera handicapul depinde de ritmul ei de dezvoltare, de cât de radical poate să-şi reformeze structurile economice, sociale, politice şi mentale. În al doilea rând depinde şi de condiţiile internaţionale, favorabile sau defavorabile dezvoltării sale, de viteza de dezvoltare a ţărilor de care dorim să ne apropiem. Un lucru e sigur: nu este obligatoriu să străbatem arena de concurs cu o viteză egală cu cea a ţărilor occidentale din ultimii o sută (sau şaptezeci sau cincizeci) de ani, întrucât dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică actuală – dacă se profită de ea în mod corespunzător – permite salturi peste etapele intermediare şi accelerarea ritmului de dezvoltare, lucru dovedit de exemple precum Spania sau Irlanda. Într-un capitol anterior arătam că după 1945 puterea comunistă din România îşi asumase îndeplinirea a două obiective: edificarea noului sistem politico-economicosocial în paralel cu depăşirea rămânerii în urmă istorice şi modernizarea ţării. Ceea ce nu a reuşit; a realizat o modernizare parţială, în multe aspecte esenţiale ea fiind de fapt o modernizare aparentă. În aceste condiţii s-a păstrat decalajul faţă de occident, ba în unele domenii s-a şi agravat. După 1989 ne aflam din nou în faţa unui obiectiv multiplu: regimul comunist falimentar trebuia transformat într-unul capitalist şi sistemul totalitarist schimbat în democraţie în paralel cu recuperarea handicapului din procesul modernizării, ceea ce – până în prezent – iarăşi nu s-a reuşit. Chiar şi dacă se face un calcul permisiv, bazat pe câţiva indicatori măsurabili precum produsul intern brut, venitul mediu pe cap de locuitor, asistenţa sanitară etc., rămânerea în urmă o consider de cel puţin cincizeci de ani.

391

* În România schimbarea de regim a avut loc cu încetinitorul, tranziţia către democraţia consolidată şi economia de piaţă funcţională s-a dovedit prea lungă; reformele indispensabile au fost puse în aplicare prea lent şi cu inconsecvenţă, ca şi cum s-ar fi conformat dinadins cunoscutului citat din Caragiale: Să fie reformă, dar să nu se schimbe nimic. După opinia mea, cauza acestei situaţii rezidă în faptul că elita politico-economică nu era interesată într-o tranziţie rapidă, ci în prelungirea ei, pentru că în condiţiile unei tranziţii prelungite se poate profita de putere şi influenţă în vederea îmbogăţirii personale. Până în prezent miza reală a luptei pentru putere nu era interesul ţării, ci posibilitatea satisfacerii intereselor personale, familiale, de grup şi de alianţă. Exemplul cel mai eclatant, din păcate nu singurul, ni-l oferă Partidul Social Democrat – aflat la guvernare timp de unsprezece ani – prin conducerea sa de nou îmbogăţiţi cu „sensibilităţi sociale”. (Cu o singură excepţie, a lui Iliescu, avid doar de putere, nu şi de bani.) Acest partid şi-a asumat în primul rând reprezentarea intereselor muncitorilor, a oamenilor nevoiaşi şi mai puţin şcoliţi. Cât timp şi-a putut permite, a dus o politică paternalistă, promitea şi uneori oferea ajutoare pentru a le uşura cât de cât situaţia, dar a făcut prea puţin pentru eradicarea mizeriei şi reducerea decalajului social; cu mult mai puţin decât ceea ce întreprinsese în folosul conducătorilor săi. Există multe căi, modalităţi şi trucuri de îmbogăţire prin instrumentele politice (putere, influenţă). În primii ani, băncile de stat au acordat credite importante cu dobânzi ridicole oamenilor influenţi care aveau şi susţinere politică. Sumele astfel obţinute puteau

392

fi investite în alte bănci sau întreprinderi de stat obţinându-se un profit gras şi rapid. Mai multe bănci au dat faliment din cauza acestor credite neperformante sau niciodată achitate, un număr mic de persoane îmbogăţindu-se pe seama bănuţilor economisiţi de cei mulţi. La început o firmă particulară, înfiinţată cu un capital infim, putea obţine comenzi de stat bine plătite, reinvestindu-şi câştigul şi sporindu-şi rapid profitul. Cu relaţii bune se puteau achiziţiona sau închiria spaţii de stat adecvate activităţilor industriale sau comerciale, se puteau comercializa produsele industriei de stat sau se puteau fabrica produse pe comenzi de stat din materie primă ieftină sau semifabricate, furnizate tot de stat. Presa a semnalat de nenumărate ori că marile întreprinderi de stat au fost căpuşate de întreprinderi industriale şi comerciale mici ce prosperau pe seama celor dintâi, care nu au fost desfiinţate tocmai pentru a nu distruge hrana paraziţilor. De altfel, e limpede că aceşti coloşi industriali, care „produceau” pierderi şi produse imposibil de vândut, n-au fost desfiinţaţi din raţiuni politice, nedorindu-se asumarea scăderii de popularitate şi de voturi cauzată de creşterea temporară a şomajului. Astfel, ani întregi pierderile marii industrii socialiste tehnologic depăşite şi câştigurile celor care se bucurau de privilegiile de stat erau acoperite din taxele plătite de întreprinderile profitabile şi impozitele contribuabililor. Toate acestea reprezentau încălcarea liberei concurenţe – principiul fundamental al economiei de piaţă – întrucât pe piaţă se impuneau mult mai uşor şi mai repede cei care aveau susţinere politică şi nu cei care ofereau marfa sau serviciile mai bune sau mai ieftine. De altfel, limitarea liberei concurenţe a fost şi una dintre principalele cauze ale întârzierii intrării României în Uniunea Europeană, corupţia fiind o consecinţă firească a acestei situaţii. Corupţia există pretutindeni – un fapt observat de multă

393

lume şi pomenit de multe ori – pentru că interesele personale nu se suprapun cu cele publice, în schimb amploarea şi extinderea ei este diferită; există locuri unde ea rămâne sub limita suportabilităţii, fără a periclita eficienţa sistemului economico-politic şi a submina esenţa statului de drept. O trăsătură specifică pentru România – faţă de care organele europene continuă să ridice obiecţii – este corupţia organică, structurală, care proliferează dincolo de sfera economică contaminând verigile decisive ale aparatului de stat precum poliţia, autoritatea vamală şi justiţia. Un fenomen împotriva căruia statul – în afara unor declaraţii răspicate de intenţie – nu a reuşit să ia măsuri eficiente asigurând succesul real al luptei anticorupţie. Până acum, în istoria postcomunistă a României au avut loc două schimbări prin care opoziția câștiga puterea faţă de gruparea Iliescu. În urma alegerilor din 1996, majoritatea parlamentară a fost obţinută de Convenţia Democratică care a guvernat timp de patru ani. În toamna anului 2000, Iliescu a câştigat preşedinţia, iar partidul lui victorios în alegeri a revenit la putere. În noiembrie 2004, puterea a fost preluată de o alianţa democratică a opoziţiei alcătuită din coaliţia liberalilor şi democraţilor. Din cei aproape 16 ani de până acum, 11 au fost ai regimului Iliescu şi cinci ai opoziţiei. Cele două schimbări de putere au dovedit existenţa unei democraţii reale: schimbarea puterii a fost posibilă şi s-a şi realizat. Numai că cei patru ani de guvernare ai Convenţiei Democrate s-au dovedit un fiasco din toate punctele de vedere. Şi – din păcate – nici regimul actual al Alianţei pentru Dreptate şi Adevăr nu ne prea încurajează speranţele în mai bine. Convenţia Democratică era o creaţie eterogenă, o coaliţie a alianţelor, constituită pe scheletul convenţiei dintre Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional

394

Liberal – cel dintâi având o pondere mai mare – la care s-au alăturat Partidul Democrat, Partidul Alianţei Civice şi UDMR. Cea mai mare parte din energia acestor aliaţi s-a irosit pe sfada dintre ei, scopul principal al fiecărui partener fiind consolidarea propriei poziţii la putere în detrimentul celorlalţi. În cei patru ani de guvernare, compoziţia guvernului s-a schimbat de mai multe ori apărând conducători noi din neant şi dispărând rând pe rând în abis. De mai multe ori au renunţat la măsurile reformiste anunţate cu surle şi trâmbiţe intimidaţi de mitingurile de proteste ale muncitorilor. Nu au reuşit să înfrâneze corupţia înţelegând esenţa schimbării prin faptul că nu se mai îmbogăţeau adversarii lor politici, ci ei înşişi şi clientela lor. (În legătură cu afirmaţia aceasta am şi o impresie personală: imediat după alegerile din 2004, unul dintre politicienii ţărănişti din Cluj – nomina sunt odiosa! – cu care mă întâlnisem întâmplător pe stradă şi adusesem în discuţie eşecul electoral, mi-a spus următoarele: „Domnule profesor, trebuie să recunoaştem că şi noi am fost corupţi!”. Nu puteam decât să-i dau dreptate. Din păcate niciodată nu au recunoscut acest lucru public.) Şi, în final, dar nu în cele din urmă, nu au pus în practică lustraţia aparatului de stat şi, mai ales, a organelor de represiune; e foarte probabil că nu îndrăzneau să intre în conflict cu forţele fostei Securităţi, dimpotrivă, se străduiau să le atragă simpatia, ceea ce nu au reuşit. În cei patru ani de guvernare, situaţia economică a ţării nu s-a îmbunătăţit simţitor, ci a continuat să se degradeze, una din cauze fiind şi legislaţia greoaie. În anul 2000, alegătorii dezamăgiţi şi-au retras încrederea acordată Convenţiei. Ţărăniştii au tras ponoasele şi au ratat intrarea în parlament (situaţia repetându-se şi în 2004); mai mulţi politicieni au părăsit partidul înfiinţând o formaţiune politică nouă, dar fără succes.

395

În urma acestui eşec, între anii 2000 – 2004, partidul lui Iliescu a guvernat cu o majoritate confortabilă. De data aceasta guvernarea s-a dovedit ceva mai eficientă, economia a început să dea semne de reviriment, dar insuficiente pentru creşterea semnificativă a nivelului de trai şi scăderea frustrării păturilor inferioare a societăţii. Atmosfera generală devenise din nou favorabilă schimbării, ceea ce s-a şi petrecut, victoria revenind noii alianţe. Traian Băsescu, liderul Partidului Democrat, a devenit preşedinte, conducerea guvernului revenind lui Călin Popescu Tăriceanu, liderul Partidului Naţional Liberal. Acestora li s-au alăturat liliputanul Partid Umanist (care între timp şi-a schimbat denumirea în Partidul Conservator) şi UDMR. Formula sociologică a rezultatelor alegerilor este clară: oamenii lui Iliescu au fost votaţi în general de alegătorii mai puţin şcolarizaţi, mai temători de schimbarea, din satele şi orăşelele din regiunile mai puţin dezvoltate, în timp ce democraţii şi liberalii au primit votul locuitorilor mai şcoliţi, dornici de modernizare din oraşele mari şi regiunile mai dezvoltate. În toamna lui 2004, României i s-a oferit o a doua şansă de schimbare. E prea timpuriu să ne pronunţăm dacă noua putere va şti să se folosească de ea. Semnele de până acum, din păcate, nu sunt prea încurajatoare. Mă refer la diferendele publice dintre preşedinte şi premier, ciocnirile dintre cele două partide aflate la putere, întârzierea reformelor, lupta împotriva corupţiei care nu depăşeşte retorica. Am impresia că noul şef de stat, atât de promiţător, se străduieşte mai degrabă să câştige bunăvoinţa serviciilor secrete decât să scadă rolul lor în viaţa publică. O probă esenţială, deşi nedecisivă, a succesului noii puteri se va petrece în viitorul apropiat. Mă refer la recunoaşterea compatibilităţii europene a democraţiei şi economiei de piaţă din România şi

396

consfinţirea primirii ei în UE în ianuarie 2007 sau, eventual, la amânarea acestui moment cu unul sau mai mulţi ani. * Urmărind cu atenţie viaţa publică românească, am ajuns la câteva concluzii deloc îmbucurătoare. Am ajuns la concluzia – pe care am prezentat-o în mod argumentat în câteva scrieri publicate în Germania – că dincolo de tensiunile, contradicţiile şi ciocnirile intestine, elita politică, economică şi spirituală românească aflată la putere şi elita opoziţiei sunt unitare. Acest caracter unitar are o simptomatologie bogată şi stratificată. În primul rând ar trebui să repet ceea ce scriam mai sus: împletirea poziţiilor cheie politice şi economice, că puterea şi influenţa servesc interesele personale şi îmbogăţirea pe seama binelui public împiedicând afirmarea principiilor liberei concurenţe şi ale statului de drept. La toate acestea aş mai adăuga doar că mai multe semne indică probabilitatea că – dincolo de contradicţiile politice – interesele economice ale unor cercuri ale puterii şi ale opoziţiei se intersectează, cel puţin parţial. De pildă, unii lideri ai cercurilor liberale au desfăşurat activităţi lucrative de interes comun cu social democraţii. Caracterul unitar al elitei româneşti este ilustrat în mod convingător de fenomenul de migraţie politică, de faptul că de-a lungul istoriei sinuoase a partidelor politice numeroşi politicieni au părăsit un partid înscriindu-se în al doilea şi apoi în al treilea. Pe de altă parte, deputaţii şi senatorii aleşi pe liste de partid au trecut în banca altui partid consolidând forţele politice concurente chiar în timpul mandatului. Să mai adăugăm faptul că şi reprezentanţii partidelor în organele administrativ-teritoriale, precum primarii

397

şi consilierii, aleşi tot pe liste, au trecut de mai multe ori, în masă, în barca partidului aflat la guvernare, ba şi faptul că toate aceste migrări nu s-au făcut numai dintrun partid în altul, din opoziţie, la putere, ci de multe ori de la stânga, la dreapta sau de la dreapta, la stânga sau în ambele sensuri. Totul culminând, după opinia mea, cu mişcarea strategică în urma căreia nu doar anumite persoane, ci un partid întreg trece într-o poziţie diametral opusă cu cea anterioară. Un exemplu în acest sens ni-l oferă Partidul Democrat care a abandonat ideologia social-democrată, a ieşit din Internaţionala Social-Democrată, după ce se mândrise ani în şir cu această apartenenţă, transformându-se în partid popular şi aderând la popularii europeni care alcătuiau la momentul respectiv cel mai puternic partid din UE. Oportunismul unei persoane care-şi schimbă cariera politică se întâlneşte şi în occident – e drept, mai rar decât la noi –, dar nu cunosc niciun partid care să-şi fi schimbat culoarea politică. Abandonarea principiilor, ignorarea diferenţelor ideologice şi politice, totul în favoarea profitului, sunt tot atâtea semne ale caracterului unitar al acestor elite. Nu principiile sunt importante, ci profitul. Nu faptele şi randamentul efectiv sunt prioritare, ci păstrarea aparenţelor, adică – folosindu-ne de un termen la modă – imaginea. Fă-te că lucrezi… * După această scurtă creionare a fundalului unei etape din viaţa mea mă reîntorc la chestiunile mele personale. Începând din acele zile ale lui decembrie 1989, am ales, în mod conştient, o cărare nouă, un comportament pe care l-am considerat corespunzător şi de la care nu mam abătut de atunci. Nu mi-am renegat trecutul marxist şi nici apartenenţa la partidul comunist şi nici nu doresc s-o fac. Deşi – aşa cum am arătat în cele de mai sus

398

– în afara titulaturii profesionale, nu am îndeplinit nicio funcţie în aparatul partidului-stat, nu am dispus de niciun fel de putere, nu eram membru în niciun fel de comitet sau consiliu politic sau administrativ, nici măcar într-unul nesemnificativ, considerând, la fel ca şi astăzi, că trebuia să mă abţin de a juca vreun rol în viaţa publică. Aş putea spune că m-am oferit voluntar să respect faimosul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, cel care stârnise atâtea pasiuni contradictorii. Nu m-am înscris în niciun partid politic sau organizaţie şi nu m-am manifestat în niciun fel în arena politică. Dar asta nu înseamnă că nu m-ar interesa politica. Dimpotrivă, în calitate de sociolog şi cetăţean am urmărit cu pasiune viaţa politică de zi cu zi şi – în strânsă legătură cu ea – procesele sociale, şi reorganizarea structurilor principale ale societăţii. În ianuarie 1990 am scris un studiu, Despre regimurile totalitare, apărut în luna februarie în publicaţia Alternative din Bucureşti (între timp desfiinţată). Materialul lucrării era aproape integral finalizat şi se afla în sertarul mesei mele de lucru ca parte din cartea Sociologia Socialismului, care nu a mai fost finalizată niciodată. Apoi interesul meu s-a transferat de la problemele regimului trecut, către cele prezente ale epocii de tranziţie. Despre problemele apărute după schimbarea din 1989 am susţinut timp de câţiva ani cursuri de masterat în sociologie, am scris şi am publicat mai multe studii acasă şi, mai ales, în străinătate, am adunat un număr enorm de materiale menite să fie prelucrate şi sintetizate. Dacă în vara lui 2005 reuşesc să termin această carte memorialistică, am să mă apuc de prelucrarea sociologică sintetică a epocii de tranziţie, astfel încât nu se va pierde nici materialul adunat despre regimul comunist, ci va servi drept punct de pornire şi bază de analiză. Deci nu politizez nemijlocit, dar o fac prin intermediul lucrărilor şi cărţilor mele.

399

Această atitudine are un fundament teoretic bine argumentat pe care nu l-am inventat eu, ci doar mi l-am însuşit. În orice carte de istorie a filosofiei putem citi că în lucrarea sa despre Statul ideal, Platon voia să dea puterea deplină în mâna filosofilor cu însărcinarea de a-i forţa pe supuşi să îndeplinească deciziile luate de ei în interesul binelui public, refuzându-le acestora din urmă orice drept de control asupra puterii sau de rezistenţă împotriva ei. Motiv pentru care Karl Popper, gânditor şi savant sociolog remarcabil al veacului douăzeci, consideră lucrarea sus amintită a lui Platon drept primul izvor spiritual al totalitarismului. Iluminismul european este contrar gândirii lui Platon. În lucrarea sa Spre pacea eternă, Kant scrie următoarele: „Nu este de aşteptat ca regii să filosofeze sau ca filosofii să devină regi, dar nu este nici de dorit, căci posedarea puterii corupe inevitabil judecata liberă a raţiunii” (Kant, I.,2008, Spre pacea eternă, traducere Rodica Croitoru, Bucureşti: Editura ALL, n.t.). Să înlocuim în acest text regele cu politicianul care se luptă pentru putere sau care o exercită, iar filosoful cu savantul. Teza lui Kant rămâne de necontestat. În mod raţional cele două roluri sunt nemiscibile. Politicianul, chiar şi cel mai simplu membru de partid, trebuie să aibă în vedere tot timpul interesele partidului său. Logica puterii nu este compatibilă cu logica raţională şi, cu atât mai puţin, cu slujirea dezinteresată a adevărului. Uneori, în interesul puterii trebuie să păstrezi tăcerea sau să închei compromisuri mai mult sau mai puţin sustenabile din punct de vedere moral. Puterea – şi lupta pentru cucerirea ei – corupe excluzând imparţialitatea ştiinţifică. Politicianul e înclinat să folosească drept argument puterea cucerită sau dorită, în timp ce, din punct de vedere ştiinţific, puterea nu este un argument; raţionamentul ştiinţific nu se potriveşte cu nici un fel de compromis teoretic.

400

La începutul veacului XX, filosoful şi sociologul Karl Mannheim descria din punct de vedere sociologic tipul intelectualului liber-plutitor [free-floating intellectual], neafiliat politic, care nu spune şi nu scrie nimic din oportunism, ci doar ceea corespunde cunoştinţelor şi convingerilor sale. A fost punctul de vedere pe care mi l-am însuşit şi eu: nu reprezint pe nimeni, nu vorbesc niciodată în numele vreunei grupări sau comunităţi, mă exprim întotdeauna la persoana întâia singular. Deşi imparţial, sunt totuşi ataşat faţă de convingerile mele democratice pe care le susţin cu consecvenţă. M-aş declara drept un democrat de stânga, dacă nu aş şti că în ultimul timp noţiunile de stânga şi dreapta politică s-au relativizat, linia de demarcaţie dintre ele devenind mai puţin evidentă. Naţionalismul nu mai este o exclusivitate a dreptei, cochetând cu el şi partidele şi mişcările de stânga, cu care, în mod firesc, nu îmi asum nicio asociere. Şi dreapta moderată are câteva trăsături care-mi sunt pe plac, cele în care se pune accent pe libertatea individului, adică pe individualism vizavi de colectivism, însă nu pot fi de acord cu insensibilitatea socială, cu adoraţia banului şi nici cu conservatorismul. În concluzie, pentru mine singura cale de urmat este cea democratică, nepartinică şi de mijloc. Angajamentul are şi o faţetă cotidiană (relativ) independentă de lupta politică şi pentru putere. Ştiu din experienţa de o viaţă că asocierile pe bază de interese, „clicile” sunt inerente, aproape inevitabile în competiţia economică şi profesională, ba chiar şi pentru dobândirea unei cariere universitare şi ştiinţifice; dacă mă ajuţi acum, altădată te ajut eu, dacă nu mă ataci, nici eu nu te voi ataca, dacă tu sprijini omul meu şi eu am să-l susţin pe al tău etc. Toate acestea sunt imposibil de obţinut fără compromisuri. Cel care – asemenea persoanei mele – se ştie deja la periferia arenei, nemaiavând ambiţii de

401

carieră, nu este nevoit să ia parte în acest joc de societate. Un outsider este mai liber decât un om angajat. În tinereţe – după cum am arătat de mai multe ori în aceste pagini – am devenit victima unei iluzii. M-am angajat pentru un ideal care s-a dovedit o capcană, realitatea, în loc să se apropie, se îndepărta tot mai mult de ceea ce îmi dorisem să se realizeze. Şi deziluzia a avut un rost dezvăţând-mă de a-mi mai face iluzii. Urmărind cu atenţie procesele de după 1989, mi-am dat seama curând că nu mă pot identifica cu nici un partid, nici o orientare politică sau ideologică, cu nici un protagonist al vieţii publice, nu iubesc pe nimeni şi nici nu aş putea urma pe cineva fără a-i aduce critici. Ceea ce am scris anterior despre caracterul unitar al noii elite şi anti-elite – care şi-au schimbat periodic locurile – n-a făcut decât să-mi consolideze convingerea că încrederea necondiţionată în politicieni ar fi o naivitate nedemnă. O consecinţă a acestei opinii este votul negativ pe care-l aplic cu consecvenţă. Nu mă întreb – să zicem – care preşedinte sau partid aflat în cursă pentru putere este mai bun, de altfel nici nu am dat de vreunul pe care l-aş fi găsit bun şi democratic la modul absolut, perfect potrivit pentru exercitarea puterii, după gustul meu. De fiecare dată când votez aplic principiul răului mai mic relativ la oferta electorală şi condiţiile momentane. În preajma fiecărui scrutin electoral aveam dispute pe această temă cu prietenii şi cunoştinţele apropiate. Şi oamenii inteligenţi caută un sprijin sigur oferindu-şi încrederea necondiţionată celui care promite altceva mai bun; se pare că o mulţime de lume are nevoie de iluzii ca să poată suporta mizeria cotidiană. Mundus vult decipi – spune dictonul latin, poporului îi place să fie păcălit. Fiecare păcăleală este urmată, în mod obişnuit, de decepţie. Eu ţin la principiul – cu gust amar din păcate – raţiunii lipsite de iluzii. Şi nu mă înşel.

402

Care sunt diferenţele între un optimist şi un pesimist? Nu se pot înşira prea multe diferenţe. După opinia mea, cea mai importantă dintre ele o găsim pomenită într-un banc de odinioară: îndeobşte spunem că e pesimist despre cineva mai bine informat. Nu afirm că situaţia sau punctul meu de vedere pot servi drept model şi nici nu sfătuiesc pe nimeni să procedeze potrivit opţiunii mele. Ştiu prea bine că este nevoie de oameni angajaţi partinic, care-şi asumă interese de grup şi urmează cărările belicoase ale acţiunii. Ba mai mult, e inevitabil ca aceştia să fie majoritari. Totul e să nu refuze şi să nu nege dreptul la existenţă al celor puţini care fac excepţie. * În ultimii ani m-am întâlnit de două-trei ori, pe străzile Clujului, cu un preot greco-catolic în vârstă. Îl mai întâlnisem şi înainte de schimbarea de regim, dar atunci nu purta reverendă. Acum, de câte ori mă vede mă opreşte, mă îmbrăţişează şi îmi spune cât de mult mă apreciază, ba chiar mă iubeşte şi se roagă adesea pentru mine, pentru că odată, în calitate de profesor, m-am purtat omeneşte cu el ajutându-l într-o situaţie dificilă. Trebuia să se fi întâmplat demult. Am o memorie bună a figurilor, îmi amintesc că – probabil în primul an de predare – mi-a fost student, în schimb nu-i ţin minte numele şi mi-e ruşine să-l întreb cum îl cheamă. Dar ceea ce e şi mai grav, nu-mi pot aminti care a fost fapta bună pe care o pomeneşte şi cu care m-aş putea lăuda. De altfel, mi se întâmplă destul de des să fiu oprit de foştii studenţi în timp ce străbat pe jos, de unul singur, străzile Clujului. Ar putea trece pe lângă mine fără un cuvânt sau doar salutând din cap, dar se vede treaba că simt nevoia să-mi adreseze câteva cuvinte; de obicei

403

îmi spun că, deşi eram un profesor sever, au învăţat de la mine ceva, dacă nu mai mult, măcar pretenţia unei exprimări clare, argumentării afirmaţiilor, competenţei şi informării în domeniul abordat. De învăţat au învăţat. Deşi, din câte ştiu, nu eram un profesor „bun”, adică unul popular într-un cerc larg de studenţi. Nici nu puteam să fiu, întrucât eram exigent atât faţă de mine, cât şi de alţii. După opinia mea, atitudinea serioasă faţă de muncă constituie cheia de boltă a stimei de sine şi a altora. Cel care nu-şi exercită conştiincios profesiunea pentru care simte chemare, nu poate să pretindă să fie luat în serios de alţii. După cum am mai spus eram profesor marxist, dar m-am străduit să mă distanţez de îngustimea de vedere primitivă, atitudine care – din câte am putut să-mi dau seama – a fost apreciată de studenţii mei inteligenţi şi însetaţi de cunoaştere. Nu şi de ceilalţi. Je ne connais pas l’art de convaincre celui qui ne veut pas être attentif – spune un proverb francez; cel care nu vrea să fie atent, nu poate fi convins de nimic. Zadarnic se dă de ceasul morţii un profesor pentru un student care nu vrea să-şi bată capul şi nici să înveţe ceva, ci doar să treacă examenul precum câinele prin apă. Inamicul meu nu este niciodată modul de gândire diferit – cu care pot polemiza –, ci lipsa de gândire, stupizenia, ignoranţa, incultura. Prin anii optzeci mai ales, se mai găseau studenţi care-şi exprimau unele reţineri în legătură cu unele subiecte ale disciplinelor obligatorii. Cu aceştia – schimbând zâmbete complice – ne înţelegeam. În schimb nu prea aveam ce face cu cei care înţelegeau că, potrivit lui Marx, dialectica hegeliană „umbla cu picioarele în sus” şi nu „răsturnată cu capul în jos” – aşa cum era în original. (De aici îmi vine în minte că prin anii cincizeci tot Clujul râdea de modul în care a interpretat un student un cunoscut vers din poezia Favágó [Tăietorul de lemne],

404

de Attila József: Ei, dă-i la cap şi nu te plânge, pe care l-a interpretat „nu-ţi bate capul, taie lemne!”. Între interpretarea din punctul de vedere al luptei de clasă şi tâmpenia patentată e o diferenţă de la cer la pământ.) Majoritatea studenţilor nu înţelegeau reţinerile mele faţă de marxismul ceauşist, expuse în mod camuflat şi cu prudenţă sau nu erau în stare să dea replica adecvată, câţiva însă le-au priceput, după cum mi-au recunoscut ulterior în mod voluntar. Deci, în anul universitar al schimbării, 1989 – 1990, o parte din studenţi nu mă simpatiza, lucru pe care l-au şi exprimat. Iar eu am tras consecinţele şi m-am retras. Îndeplinind condiţiile de pensionare, am făcut cerere în acest sens şi instituţia a aprobat-o. Dar simultan cu pensionarea, în toamna lui 1990, am fost rugat să solicit statutul de profesor consultant şi conducător de doctorat, pe care l-am şi obţinut. Nu toţi foştii mei colegi care le ceruseră le-au şi obţinut, printre ei numărându-se şi câţiva care în regimul trecut fuseseră conducători de doctorat. Acordarea acestor titluri era legată de câteva criterii obiective, măsurabile (din câte îmi amintesc: opt cărţi şi un număr de lucrări publicate) la care am corespuns cu brio. În aceste condiţii am putut să rămân în activitate, să lucrez şi să predau în continuare la facultate. De atunci sunt activ, poate chiar prea activ. Prietenii mei din Münster au remarcat cu haz că deşi sunt pensionar (Ruhestand: starea de repaus, de linişte) mă caracterizează mai degrabă Unruhestand, adică agitația, neliniştea. Adevărul e că nu pot sta acasă şi să tândălesc, mai ales în ultimii şase ani de când locuiesc singur. Mă consider un cititor de profesie; dacă nu am neapărat de făcut altceva necesar vieţii de zi cu zi, citesc ziare, reviste sau cărţi şi arareori trece o zi fără să petrec câteva ore în faţa computerului.

405

Conducerea de doctorat face parte din fişa postului meu de profesor consultant şi mă străduiesc să mă achit cât mai bine de ea. Am reuşit să ghidez mai mulţi colegi tineri pe calea spinoasă a cercetării ştiinţifice independente până la obţinerea titlului de doctor, ceea ce m-a bucurat. Dar nu am fost ocolit de eşecuri; câţiva tineri şi tinere pe care-i îndrumasem ani în şir alocând multe ore în acest scop, au dispărut brusc din peisaj; s-au plictisit sau au obosit şi şi-au schimbat profesiunea sau au emigrat. M-a supărat şi m-am simţit ofensat că unii dintre ei nici măcar nu mi-au adus la cunoştinţă intenţia de a părăsi cariera aleasă iniţial. În ultimii ani, universitatea nu a mai aprobat alocarea de noi locuri pentru conducătorii de doctorat care împliniseră 70 de ani, astfel încât sarcina mea se limitează la îndrumarea celor cinci-şase doctoranzi care mi-au rămas, până la finalizarea doctoratului, ceea ce cred că se va încheia cel târziu la finele anului viitor. În schimb, îmi continui activitatea didactică predând în trei limbi la Universitatea Babeş-Bolyai. Începând din 1990 am predat cursul de sociologie generală la linia maghiară a secţiei de sociologie. Am predat – câţiva ani la rând – cursul opţional de sociologia ştiinţei, iar după înfiinţarea masteratului am susţinut cursuri de sociologia tranziţiei, precum şi despre problematica modernizării şi globalizării. Acum vreo cinci-şase ani s-a înfiinţat linia germană la secţia de filosofie şi am fost rugat să preiau cursul de sociologie generală în limba germană, pe carel predau şi în prezent. În final aş aminti că am predat sociologia şi la secţia de psihologie în limba maghiară. În toamna anului 2001 s-a înfiinţat Universitatea Sapientia41 şi am fost invitat să predau sociologia la secţia 41

Universitatea Sapientia a fost înființată cu scopul de a oferi o structură de învățământ superior celor care doresc să urmeze cursurile unor programe de formare universitară în limba maghiară. Universitatea Sapientia nu este finanțată de statul român, fondurile provenind în parte de la statul maghiar, fundații private și taxele

406

de pedagogie socială de la Târgu Mureş, iar din 2003 şi la noua secţie de ştiinţe ale comunicării. Am acceptat cu bucurie această sarcină, deşi necesita o navetă destul de obositoare. Am elaborat un manual de sociologie în limba maghiară publicat în 2004 de Universitatea Sapientia. După ce am desfăşurat această activitate timp de patru ani, în luna iunie a acestui an (2005), invocând vârsta înaintată, mi-am depus demisia care a fost acceptată cu înţelegere de conducerea universităţii. Consider că mi-am făcut datoria în serviciul Sapientiei şi de acum înainte nu îmi mai asum efortul navetei, preferând să aloc timpul câştigat pentru a-mi finaliza lucrările în curs. În schimb îmi continui activitatea didactică la Universitatea Babeş-Bolyai atâta timp cât este nevoie de munca mea şi pot să o îndeplinesc la un nivel satisfăcător. Cei care optează pentru o carieră în domeniul ştiinţelor umaniste sau sociale nu trebuie să se aştepte la venituri mari. I-am şi sfătuit pe studenţii mei că dacă vor să aibă câştiguri substanţiale, să se orienteze către ştiinţele economice şi nu spre sociologie. Totuşi, situaţia s-a schimbat întrucâtva, cunosc şi câteva exemple care infirmă teoria mea; e vorba de sociologii care au înfiinţat firme private de marketing economic şi politic şi s-au îmbogăţit profitând de cererea pieţei pentru aceste sondaje. Cei care lucrează exclusiv în învăţământul public, fie el şi superior, nu au astfel de posibilităţi. După cum se ştie, corpul didactic nu se numără printre categoriile răsfăţate din punct de vedere material, cu osebire pensionarii. Totuşi, eu nu mă pot studenților. Universitatea a fost autorizată provizoriu în anul 2001 de către ARACIS, iar din 2007 are un mare număr de programe acreditate de același organism. Conform declarațiilor de pe site-ul acestei universități, Universitatea Sapientia are menirea și obiectivul de a educa comunitatea maghiară și de a cultiva viața științifică a acestei etnii. (http://www.sapientia.ro/ro)

407

plânge nici din acest punct de vedere (n-aş face-o nici dacă aş avea motiv), întrucât continui să lucrez chiar dacă sunt pensionar şi munca mea e plătită cum se cuvine, astfel încât pot spune că trăiesc fără griji materiale. De cincizeci de ani locuiesc în acelaşi apartament, dar locuinţa mea e utilată cu tot ceea ce am nevoie, iar în ultimii ani am reuşit s-o şi renovez. E drept că nu am vilă sau cabană şi nici o maşină mai bună decât vechea Dacia 1300 (pe care am dăruit-o nepotului meu). Dar nu sunt strâmtorat şi nu am motive de nemulţumire. * Cum sunt studenţii de astăzi? O întrebare care mi se adresează frecvent, dar nu prea ştiu cum să răspund la ea… Cel mult pot spune că sunt foarte diferiţi, la fel ca întotdeauna. Nicio generaţie nu este nici mai rea şi nici mai bună decât precedenta, se schimbă doar condiţiile. Atâta doar că în zilele noastre această schimbare e mai accelerată. Texte de genul „Ei, la vremea mea…” indică doar subiectivismul sau măcar naivitatea celui care le rosteşte. Iar cei care vor să măgulească tânăra generaţie nu-i fac decât un deserviciu. La fel şi cei care-o desconsideră. Niciodată nu poţi evalua într-un mod univoc şi satisfăcător un grup mare de persoane, deci nici o generaţie întreagă de studenţi. Întotdeauna s-au găsit tineri interesaţi şi dezinteresaţi, talentaţi şi netalentaţi, inteligenţi şi ignoranţi, sârguincioşi şi chiulangii. Important ar fi să ştim ponderea acestor subcategorii, dar e riscant să dai verdicte pe baza unor impresii. E de amintit totuşi că după schimbarea de regim s-a creat o situaţie nouă şi în învăţământul superior. În vechiul regim era o concurenţă acerbă la admiterea în facultate, întrucât studiile superioare se numărau printre puţinele posibilităţi de a atinge un statut social

408

acceptabil. Rezultatele obţinute la examene contau foarte mult, întrucât repartizarea la post se făcea în funcţie de media generală, mai exact alegerea postului se făcea în ordinea descrescătore a acesteia. Studentul trebuia să se străduiască să obţină rezultate bune în propriul său interes. (Toate acestea erau valabile numai pentru cursurile la zi, nu şi la cele fără frecvenţă unde predominau ignoranţa şi dezinteresul.) La sfârşitul anilor 1990, citeam în Dilema un articol despre învăţământul de filosofie din România scris de un fost student de al meu – actualmente conferenţiar la catedra de filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai – şi un cunoscut publicist. Articolul începea analiza arătând că înainte de 1989, la universitatea din Cluj se preda cu multă seriozitate filosofia în spirit marxist, iar după revoluţie se predă filosofie ne-marxistă, dar cu… mai puţină seriozitate. Alături de câţiva colegi am luat la cunoştinţă cu bucurie de partea referitoare la trecut a acestei constatări. Într-adevăr eram mai mulţi care ne străduiam ca studenţii noştri să-şi însuşească – alături de interpretarea marxistă obligatorie – şi cunoştinţele de bază ale filosofiei şi sociologiei. Dezvoltând problematica, pot afirma că schimbarea de regim a adus după sine o relaxare nu numai în ceea ce priveşte predarea filosofiei, ci întregul învăţământ superior. În primii ani, în numele unei democraţii prost înţelese, s-au luat măsuri de liberalizare excesivă: s-a desfiinţat obligativitatea frecventării cursurilor, nu se cuvenea să împovărezi cu prea multă materie pe domnii şi domnişoarele studente. Cel mai simplu mod de a câştiga popularitatea în rândul studenţilor este – după cum se ştie – îngăduinţa şi lipsa de exigenţă a cadrului didactic. Toate acestea constituiau bolile copilăriei democraţiei din învăţământul superior, o mare parte din ele fiind deja depăşită. În schimb nu s-a încheiat, ba

409

dimpotrivă, s-a intensificat, masificarea învăţământului superior. Numărul actual de studenţi îl întrece de mai multe ori pe cel dinainte de 1990. La admitere nu există o concurenţă reală. Guvernarea a înfiinţat universităţi de stat într-o serie de oraşe din provincie în scopul de a satisface necesităţile clientelei politice. S-au înfiinţat o puzderie de universităţi particulare, majoritatea urmărind profitul. Se deschid nenumărate posibilităţi ca cei care doresc şi au mijloacele financiare să se poată înscrie simultan la mai multe facultăţi şi să obţină diplome. Atât instituţiile de învăţământ, cât şi cadrele didactice sunt interesate din punct de vedere material să aibă cât mai mulţi studenţi. Să nu fiu înţeles greşit; nu mă împotrivesc unui învăţământ superior de masă, ci îl consider necesar fiind o tendinţă generală în lume. În România, ponderea licenţiaţilor şi studenţilor – în ciuda creşterii accentuate din ultimii ani – continuă să fie mult în urma ponderii medii din ţările dezvoltate. Dacă acolo această pondere corespunde cu cererea reală a forţei de muncă de înaltă calificare, la noi acest lucru nu e valabil. Soluţia nu o văd în luarea unor măsuri administrative care să limiteze numărul celor care se înscriu la facultate, ci prin instaurarea unui sistem mai exigent de selecţie în timpul anilor de studii. Peste tot în lume este problematică armonizarea învăţământului de masă cu învăţământul de calitate, în speţă cu pregătirea elitelor este problematică, întrucât masificarea se face în detrimentul calităţii. Numai că, din câte cunosc, ţările dezvoltate au reuşit să rezolve problema într-o măsură mai mare decât ceea ce s-a făcut la noi până în prezent. În consecinţă – din experienţa dobândită în ultimii ani, al cărei caracter parţial şi incidental nu-l contest –, mare parte dintre studenţii actuali sunt motivaţi mai degrabă de dobândirea unei diplome decât a cunoştinţelor. Nu sunt ghidaţi de

410

interesul faţă de specializarea aleasă, de obţinerea unor competenţe, ci să-şi atingă scopul cu eforturi minime. Diploma e mai importantă decât (ne)calificarea pe care o acoperă. În ultimul deceniu dinainte de schimbarea de regim – am mai scris despre asta în capitolul anterior – în învăţământul superior românesc, ca de altfel şi în celelalte domenii, se instalase imobilismul: au fost blocate avansările îngheţându-se status quo-ul, măsură prin care au frustrat un număr mare de tineri talentaţi şi alte persoane nu foarte tinere de posibilitatea desăvârşirii profesionale. De aceea e de înţeles că după 1990 această lipsă trebuia compensată cât de repede. Astfel mulţi au avansat rapid, ba chiar au săltat pe scara ierarhică. După opinia mea, frustrările acestora din urmă au fost compensate cu asupră de măsură. La acestea a contribuit şi creşterea accentuată a numărului de studenţi; numărul mult mai mare de studenţi, facultăţi şi secţii avea nevoie de un număr sporit de profesori şi alte cadre didactice universitare. Faptul în sine nu e de contestat, însă se poate obiecta împotriva faptului că în multe cazuri – indeterminabile numeric – el a avut loc în detrimentul calităţii. Şi ceva similar s-a petrecut la atribuirea titlurilor de doctor şi în general în recunoaşterea şi evaluarea activităţii ştiinţifice. Cunosc mulţi savanţi care în realitate nu au această calitate, deşi îşi dovedesc rangul cu documente legale; şi-au obţinut titlul prin rezultate mimate cu isteţime şi cu relaţii fructuoase în hăţişul puterii. Muncă de faţadă, rezultate de faţadă… de ce ar merge mai bine lucrurile în domeniul învăţământului superior şi al cercetării ştiinţifice decât în alte domenii de activitate din ţara aceasta? Cauza universităţii maghiare de stat de sine stătătoare, care a stârnit atâtea valuri din 1990 încoace, ţine tot de problematica stării de fapt din viaţa

411

universitară. Premisele sunt binecunoscute: Unificarea universităţilor „Babeş” şi „Bolyai” s-a dovedit în realitate o manevră de desfiinţare a acesteia din urmă după „tactica salamului”42: între anii 1959 şi 1989 a descrescut în mod constant atât numărul studenţilor care învăţau în limba maghiară, cât şi numărul disciplinelor predate (şi) în această limbă. În ultimii ani dinainte de schimbarea de regim nu se mai utiliza nici denumirea dublă a universităţii (deşi nu fuseseră scoasă de pe frontispiciul clădirii principale), însă pe documentele oficiale figura sintagma Universitatea din Cluj-Napoca. Era de la sine înţeles că printre revendicările minorităţii maghiare, exprimate mediat după schimbarea de regim, să se numere şi reînfiinţarea Universităţii „Bolyai”. În schimb autorităţile în consonanţă cu toate forţele politice incluzând şi opoziţia democratică – oricare ar fi fost ea –, au refuzat această cerere. Totuşi, în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai s-a produs o schimbare pozitivă faţă de situaţia anterioară, sub semnul multiculturalităţii, sporind liniile de predare în limba maghiară. Nu este deloc de neglijat faptul că actualmente la această universitate învaţă în limba maghiară de patru ori mai mulţi tineri, la un număr mult mai mare de facultăţi şi secţii decât la Universitatea Bolyai de odinioară. În paralel se desfăşoară şi învăţământ în limba germană şi chiar engleză la câteva facultăţi. Sunt destul de sceptic în ceea ce priveşte divizarea structurii actuale în scopul înfiinţării unei universităţi maghiare de stat de sine stătătoare. Despărţirea fraţilor siamezi cu ajutorul intervenţiei chirurgicale este o întreprindere riscantă, mai ales după ce gemenii vor fi depăşit stadiul de sugar. Consider că această separare ar aduce după sine probleme imposibil de soluţionat precum divizarea bibliotecilor, echipamentelor de laborator, reţelei de 42 Tactica salamului: se taie felie după felie până când nu mai rămâne nimic.

412

calculatoare, care în ultima vreme s-a îmbogăţit simţitor, dar şi a clădirilor, în aşa fel încât ambele părţi să rămână funcţionale. Chiar dacă patrimoniul de odinioară al Universităţii „Bolyai” ar fi identificabil şi separabil, tot nu ar corespunde pretenţiilor actuale. De aceea cred că ar trebui reflectat în continuare asupra soluţiei unei universităţi multiculturale. În cartea mea Naţionalism şi democratism am alocat un subcapitol studiului de caz al universităţii multiculturale; în continuare doresc să rezum doar două idei de bază. Prima: consider că principiul multiculturalismului nu este deloc de lepădat, ci o variantă acceptabilă şi utilizabilă a edificării instituţiilor democratice în condiţiile convieţuirii mai multor etnii. Principiul multiculturalismului înseamnă recunoaşterea alterităţii culturii minoritare ca o valoare care nu este doar tolerată, ci şi sprijinită în egală măsură cu cultura majoritară. Cea de a doua: în construcţia structurală şi modul de funcţionare a Universităţii „Babeş-Bolyai” nu este reproşabil principiul multiculturalităţii, ci aplicarea inconsecventă a acestuia. Mai exact faptul că profesorii de la linia maghiară (şi germană) nu sunt în aceeaşi poziţie decizională cu cei majoritari și faptul că limba oficială a instituţiei (a conducerii şi administraţiei) este doar româna, cele trei limbi de predare neavând acelaşi rang. Multiculturalismul adevărat poate fi realizat doar pe bază de paritate, aşa cum se întâmplă în alte universităţi multiculturale din lume (Finlanda, Canada, Elveţia, etc.). Unul din paşii cei mai importanţi pentru realizarea parităţii este înfiinţarea catedrelor de sine stătătoare care deservesc linia de predare maghiară, precum şi asigurarea ca fiecare post de conducere al universităţii să fie ocupat cu o anumită periodicitate şi de reprezentanţi ai minorităţilor (şi nu numai în poziţie secundă).

413

Universitatea „Babeş-Bolyai” este singura universitate multiculturală din România. În aceste condiţii aplicarea principiului parităţii ar însemna ca sprijinul material acordat de stat liniei maghiare să corespundă ponderii de 6 – 7% a populaţiei maghiare din România. * Spre deosebire de anii anteriori, după 1989 am luat parte la multe manifestări culturale din străinătate (în schimb am participat la doar câteva din ţară, în ultima vreme aproape deloc). Nici de astă dată nu aveam bani pentru a-mi finanţa călătoriile. Dat fiind că sunt doar profesor universitar consultant şi nu unul activ, universitatea nu a sprijinit călătoriile mele în scop ştiinţific. O singură dată am apelat la sprijin din partea vreunei fundaţii din ţară (e vorba de Fundaţia Soros care în 1992 a finanţat participarea mea la congresul internaţional al sociologilor francofoni de la Lyon). Totuşi, cum de am reuşit să ajung în atâtea locuri? Prima deplasare am făcut-o graţie unui ajutor din străinătate: în toamna lui 1990 am fost invitat de profesorul Weber – despre care am vorbit de mai multe ori în capitolele anterioare – să ţin o prelegere despre situaţia politică şi socială din România la institutul de sociologie a universităţii din Münster. Tot prin intermediul său am fost invitat să prezint aceeaşi expunere la universitatea din Oldenburg şi apoi una despre problema naţională din România la o sesiune a Universității Populare din Münster. Pentru toate cele trei prelegeri mi s-au dat onorarii din care – evident – nu m-am îmbogăţit, însă mi-au ajuns pentru a acoperi cheltuielile de transport pentru amândoi, cazarea fiindu-ne asigurată peste tot de gazde. Terike m-a însoţit peste tot participând activ la dezbaterile care urmau expunerilor. Gazda mea de

414

la Oldenburg, profesorul sociolog Gerd Vonderach43, avea să mă invite în 1992 la Düsseldorf, la congresul societăţii germane de sociologie, unde am prezentat o lucrare despre trecutul agriculturii din România. După încheierea congresului am fost invitat din nou la Oldenburg şi la Osnabrücke, oraşul în care s-a născut Erich Maria Remarque44. La congresul de la Düsseldorf am întâlnit mai mulţi sociologi de marcă şi, ceea ce e şi mai important, m-au cunoscut în lumina lucrărilor mele. Acolo am intrat în legătură cu antropologul şi sociologul elveţian Christian Giordano45 (din Fribourg), graţie căruia aveam să fiu invitat ceva mai târziu în Elveţia şi la Berlin. Tot la Düsseldorf l-am cunoscut pe Bálint Balla46 din Berlin. Relaţia noastră, la început strict profesională, s-a transformat într-o prietenie strânsă care durează până astăzi. Bálint era purtătorul de cuvânt, şeful grupului de lucru (transformat mai apoi în secţie) pentru problemele Europei de Est, din cadrul societăţii germane de sociologie. Totul a început cu faptul că, studiind programul congresului, am remarcat şedinţa grupului de lucru pentru Europa de Est la care ne-am şi dus împreună cu Terike luând parte la dezbatere. A doua zi, Bálint a venit la secţia noastră să asculte comunicarea mea. În anul următor ne-a vizitat la Cluj împreună cu soţia sa, citise mai multe publicaţii de ale mele care îi plăcuseră. Ulterior mi-a povestit că 43 Gerd Vonderach, născut în Germania (1941), este profesor de sociologie la Oldenburg. 44 Erich Maria Remarque (1898-1970) un scriitor german foarte popular al secolului XX, participant la Primul Război Mondial, multe dintre operele sale ajungând să fie ecranizate, ca de exemplu, Nimic nou pe frontul de vest. 45 Christian Giordano, născut în Italia (1945) este profesor la catedra de Antropologie socială a Universității din Fribourg. 46 Bálint Balla, născut în Ungaria (1928), a emigrat dupa 1956 în Germania unde a studiat sociologia și a devenit profesor al Universității Tehnice din Berlin.

415

puţin după ce ne cunoscusem s-a interesat despre mine la cunoştinţele sale din Cluj. Abia după ce poeţii Sándor Kányádi şi Aladár Lászlóffy47declaraseră nihil obstat, a dat curs interesului profesional şi simpatiei faţă de persoana mea. În 1994 am primit invitaţii din partea lui sau a colegilor săi să particip la o manifestare esteuropeană la Leipzig şi apoi la Tutzing, Halle, Freiburg, Berlin şi în fine la Praga, din nou la Berlin şi apoi la Görlitz. Cu prilejul primei mele prezenţe la Berlin, în 1993, am făcut cunoştinţă cu Anton Sterbling, un german bănăţean devenit mai întâi disident în România şi apoi cetăţean german şi sociolog, mulţumită căruia am primit mai multe invitaţii de colaborare. Participarea mea la manifestările ştiinţifice enumerate s-a concretizat prin comunicări redactate în limbile franceză şi engleză, dar cel mai des în germană. În afara celor înşirate, am mai prezentat expuneri în Belgia, la Liège, în capitala Elveţiei, la Berna, la congresele societăţii maghiare de sociologie de la Miskolc şi Budapesta; în 2002 am fost invitat să conferenţiez la Zilele Academice ale Universităţii Protestante Populare Maghiare şi în toamna aceluiaşi an la o manifestare universitară de la Darmstadt. O amintire extrem de dureroasă se leagă de o altă invitaţie în străinătate. La 8 mai 1999 trebuia să ţin o prelegere despre problema naţională din România. Am renunţat la participare din cauza bolii grave de care suferea Terike; aveam să rămân văduv exact în ziua în care trebuia să-mi susţin expunerea… Până atunci, cu doar câteva excepţii, Terike mă însoţise la toate manifestările ştiinţifice din străinătate. Aceste călătorii erau un bun prilej – în funcţie de aşezarea geografică şi de proximitatea localităţilor de destinaţie – să ne vizităm prietenii din străinătate şi să profităm de timpul liber pentru a vizita muzee şi săli de expoziţie, ca de pildă Sándor Kányádi și Aladár Lászlóffy sunt poeți maghiari de renume, din Cluj, contemporani cu autorul. 47

416

cele de la Essen, unde am ajuns o dată de la Köln şi altă dată de la Münster. De ambele dăţi am fost nevoiţi să stăm la rând la intrare câte o oră datorită interesului stârnit de expoziţia impresioniştilor francezi, respectiv retrospectiva lucrărilor lui Paul Gauguin, adunate din lumea întreagă. Pe noi, cei sosiţi din România, ne-a impresionat răbdarea cu care stăteau germanii la aceste cozi lungi. După moartea lui Terike, timp de trei ani, am refuzat toate invitaţiile; eram incapabil să plec la drum singur. Necazul mi l-am înecat în munca susţinută de predare şi în scris. Abia din 2002 am început să dau curs invitaţiilor într-un mod foarte selectiv. După prezentarea faptelor, repet întrebarea anterioară: cum am reuşit să ajung în atât de multe locuri? Aş putea formula răspunsul pornind de la o zicere a unuia dintre bunii mei prieteni, pianistul Ferdinand Weiss. În calitate de acompaniator al unor renumiţi violonişti şi solişti de operă, Fredi cutreierase întreaga lume de la Londra la Tokio şi de la Moscova la Paris. „Ce înseamnă succesul pentru un artist de la noi?” – întrebă el şi răspunse singur la întrebare: „Nu faptul de a fi invitat pentru o singură reprezentaţie la cea mai renumită sală de concerte sau de operă din lume. Degeaba se laudă cineva că a cântat o dată la Scala din Milano. Se duce, îşi prezintă programul, e aplaudat, i se mulţumeşte politicos, i se achită onorariul şi cu asta basta. Succesul adevărat este ca după aceea să fie rechemat a doua şi a treia oară în aceste locuri şi aceste invitaţii să aducă după ele alte invitaţii în locuri noi”. Avusese dreptate. Cu puţină ingeniozitate se poate obţine o invitaţie ocazională, lucru dovedit de călătoriile multor colegi în străinătate, fără însă a avea consecinţe. Chiar dacă par lipsit de modestie, trebuie să spun că invitaţiile succesive se pot obţine doar cu o prestaţie care se bucură de recunoaşterea valorii ei.

417

După 1990 am publicat câteva cărţi. Prima, la care am fost coautor împreună cu doi colegi de catedră, cuprindea materialul unei conferinţe internaţionale despre opera lui Max Weber. Cartea, dedicată memoriei lui Ion Aluaş, a fost publicată de editura Clusium, în 1995. A urmat cartea întitulată Naţionalism sau democratism? – despre care am mai vorbit – publicată de Liga Pro Europa din Târgu Mureş, mai întâi în limba română (1999) şi apoi în maghiară (2000). Cartea Modernitate şi modernizare în limba română a apărut la editura Polirom din Iaşi (2002). Şi, în final, după cum am mai amintit, am scris o introducere în sociologie în limba maghiară sub titlul Szociológia és társadalom (Sociologie şi societate), manual de sociologie generală publicat de editura Scientia din Cluj (2004). Scheletul următoarei cărţi pe care doresc s-o public este alcătuit de un şir de studii publicate în străinătate, prin care vreau să realizez o privire generală, sociologică, asupra lungii tranziţii din România (dacă voi reuşi s-o finalizez), acelaşi subiect pe care îl tratez în capitolul de faţă. Doresc să prezint, într-un mod fundamentat pe fapte şi date, fenomenele modernizării reale şi mimate, relaţiile dintre vechea şi nouă elită, coeziunea acesteia din urmă, structura socială actuală a ţării şi tendinţele mobilităţii sociale. * În epoca marii transformări sociale despre care vorbeşte capitolul de faţă şi în viaţa mea personală s-a produs o schimbare decisivă: în primăvara lui 1999 am devenit văduv. Dragostea mea pentru Terike, căsnicia noastră şi golul în care m-am prăbuşit la 8 mai 1999 le-am descris într-un text memorial. Din ziua aceea fiica mea îndeplineşte un rol şi mai important în viaţa mea48. 48 Mi-am rezervat dreptul de a nu include în acest volum rândurile despre subsemnata și familia mea chiar dacă ele sunt scrise cu multă dragoste și sunt măgulitoare la adresa tuturor celor menționați.

418

* Suntem în 2005, dar pe mine toate firele vieţii mă leagă de veacul XX, motiv pentru care închei acest capitol al memoriilor mele cu o retrospectivă sintetizatoare şi evaluatoare. Primul Război Mondial a fost catastrofa primară a veacului XX, potrivit observaţiei foarte pertinente făcută de istoricul american George F. Kennan49, fiind consecinţa dezvoltării capitalismului până în stadiul respectiv; în momentul izbucnirii sale încă nu exista nici bolşevism şi nici fascism. Războiul a început în Europa şi tot pe continentul nostru a avut evoluţia cea mai furtunoasă. Între cele două războaie mondiale capitalismul evolua tot după modelul din veacul al XIX-lea şi, în consecinţă, în 1929 a izbucnit o criză economică de proporţii mondiale. La sfârşitul deceniului patru s-a declanşat cea de a doua conflagraţie mondială, tot în Europa şi, iniţial, tot între marile puteri capitaliste. S-a spus de mai multe ori, în mod corect, că acest război nu avea doar motivaţii politico-economice, ci şi ideologice, însă marea putere comunistă a intrat în război abia după ce fusese atacată de Germania hitleristă. După cel de-al Doilea Război Mondial, în cea de a doua jumătate a secolului XX, sistemul capitalist şi democraţia occidentală s-au dovedit capabile de autocorecţie şi de a porni pe un drum nou. Doresc să scot în evidenţă două elemente aflate în conexiune ale acestei schimbări de trend. În primul rând faptul că – sub influenţa mai multor factori pe care nu am să-i George Frost Kennan (1904–2005) a fost un specialist în științe politice și istoric, care a lucrat în diplomația europeană a anilor de după cel de-al Doilea Război Mondial. A devenit cunoscut ca „părinte al politicii de stăvilire a Uniunii Sovietice” în perioada premergătoare Războiului Rece. 49

419

detaliez – în această perioadă istorică a avut loc cea de a doua modernizare, modernitatea transformându-se în post-modernitate, economia capitalistă dând naştere societăţii de bunăstare (societate de consum etc.), care în prima parte a secolului nu exista şi cu acest pas sistemul şi-a dovedit viabilitatea. În aceste condiţii dezvoltarea economiei capitaliste se baza pe creşterea puterii de cumpărare a lucrătorilor şi nu pe limitarea acesteia. Astfel a dispărut sărăcia muncitorimii industriale, caracterul proletar al acesteia. Tendinţa dominantă a mobilităţii din spaţiul social era ascensiunea, clasa cu ponderea cea mai mare era cea de mijloc devenind scheletul structurii sociale care-i asigura stabilitatea. S-a înnoit şi s-a aprofundat caracterul democratic al sistemului politic, drepturile omului şi cetăţeanului căpătând garanţii instituţionale de tip nou. În al doilea rând doresc să subliniez faptul că – drept o consecinţă a celor arătate anterior – pe continentul nostru s-a creat un echilibru de tip nou. Reconcilierea istorică francogermană a devenit punctul de pornire al Europei unite. De şaizeci de ani în Europa domneşte o pace relativă şi, după cum stau lucrurile la ora actuală, e foarte puţin probabil ca ţările europene – mai ales cele vest-europene – să se înarmeze şi să încaiere declanşând Al Treilea Război Mondial. Veacul XX a fost puternic marcat de cele două feluri de totalitarism. Dar ambele sisteme s-au prăbuşit încă în secolul apariţiei lor, ceea ce a dus la crearea unei situaţii noi pe arena mondială. Nu împărtăşesc opinia lui Fukuyama potrivit căreia cu aceasta s-au rezolvat toate problemele esenţiale ale omenirii, nici că s-ar fi instalat sfârşitul istoriei. Cred totuşi că politologul american are dreptate în privinţa faptului că după căderea totalitarismelor la nivel mondial, nu există alternativă viabilă la democraţiile pluraliste. Nu cred

420

defel că cea mai avansată democraţie de tip occidental ar fi perfectă, ci doar că – citând observaţia genială a faimosului premier britanic Winston Churchill50 – „este cea mai puţin rea dintre toate sistemele politice de până acum”. Cred că este un argument raţional suficient pentru a alege acest sistem politic, care are o însuşire excelentă: poate fi perfecţionat pe cale paşnică, cred că – împreună cu baza sa economică, economia capitalistă de piaţă – este auto-perfectibil. Ştiu foarte bine că stările de fapt actuale din occident nu sunt lipsite de probleme; acceptarea lor fără nicio critică, idealizarea lor, constituie un punct de vedere nociv, critica lor sub multe aspecte fiind justă şi necesară. Deşi egalitatea de şanse s-a îmbunătăţit, mai lasă de dorit în multe privinţe. S-a îmbunătăţit şi nivelul mediu de trai, precum şi nivelul de trai al păturii sociale de jos, însă în ultimele decenii bogaţii s-au distanţat şi mai mult de săraci. În orice caz calea de rezolvare a problemelor economicesociale şi umane nu este întoarcerea în trecut. Dacă ar exista vreo posibilitate de restaurare a „frumoaselor vremuri de pace” de la cumpăna veacurilor XIX-XX, pe care le evocăm adesea cu nostalgie, ar fi foarte probabil să producă din nou grozăviile veacului XX, războaiele şi totalitarismele acestui secol. Nu există cale îndărăt, respectiv forţarea ei ar duce la noi catastrofe. Există o singură posibilitate pe care am s-o numesc paradoxal scăparea prin progres [előre menekülés]. Roata istoriei nu se poate întoarce îndărăt, se pot însă perfecţiona relaţiile şi instituţiile existente. Consider că cea mai mare contradicţie a epocii noastre o constituie tensiunea dintre cea de a doua modernitate 50

Winston Churchill (1875–1965), renumit om politic britanic, premier al Regatului Unit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1940–1945) și cu un al doilea mandat în perioada 1951– 1955. A fost o personalitate complexă fiind istoric, ofițer în armata britanică și scriitor laureat al premiului Nobel pentru literatură.

421

victorioasă în partea nord-vestică a mapamondului şi domnia stărilor anacronice din sud-estul planetei. Repet: nu există alternativă viabilă la modernizarea de anvergură mondială. Şi nu există o altfel de modernitate (postmodernitate) decât modelul occidental care şi-a dovedit eficacitatea. Procesul de globalizare poate fi criticat din mai multe puncte de vedere, dar nu poate fi nici evitat şi nici întors din drum, întrucât esenţa sa cea mai profundă constă în extinderea în toată lumea a modelului occidental aducând după sine modernitatea. Întreprinderile multinaţionale nu sunt instituţii de binefacere vizând, în mod natural, profitul maxim, însă – la fel ca în ţările lor de baştină – nici noile teritorii nu sunt interesate în păstrarea sărăciei maselor, ci a creşterii puterii lor de cumpărare. Acolo unde stăpâneşte mizeria nu există nici piaţă de desfacere. În ţările occidentale se aplică de decenii măsurile menite să limiteze fundamentalismul pieţei, propriu liberalismului clasic, măsuri caracteristice aşa numitei economii sociale de piaţă, care întinde o plasă de protecţie pentru cei aflaţi în situaţii defavorizate. Globalizarea actuală nu se întemeiază pe cucerirea prin forţă militară. Fără îndoială ea are şi dezavantaje, dar sunt date şi posibilităţile corectării lor. Corecţiile implică tratative, acorduri şi încheierea unor compromisuri raţionale. Un lucru e sigur: pentru ţările subdezvoltate excluderea din procesul de globalizare este mult mai primejdioasă decât consecinţele nefavorabile ale acestuia, întrucât decalajul economic aduce după sine subnutriţia în masă, bolile sociale, analfabetismul, lipsa drepturilor, tirania şi o calitate a vieţii total necorespunzătoare pentru omul timpurilor noastre. Să mai menţionez faptul că extremiştii de stânga sau de dreapta, care se împotrivesc globalizării şi modernizării pe care aceasta o aduce după sine, au un discurs foarte asemănător; cei de stânga spun

422

că ordinea tradiţională a ţărilor înapoiate este ameninţată de capitaliştii imperialişti, în timp ce cei de dreapta acuză de acelaşi lucru capitaliştii străini, ambele tabere fiind de acord în privinţa conspiraţiei mondiale. Dar, printr-un acord tacit, ambele trec sub tăcere faptul că această regretată ordine tradiţională însemna rămânere în urmă, subdezvoltare şi proastă calitate a vieţii; și că fundamentalismul, fanatismul tradiţional (religios sau politic) nu înseamnă altceva decât totalitarism sau şi mai simplu: diferite variante ale antiumanismului. Fiecare ideolog evocă istoria pentru a-şi demonstra propriul adevăr. Toate evenimentele istorice şi consecinţele lor pot fi interpretate în multe feluri, uneori contradictorii, deşi e sigur că fiecare s-a petrecut într-un singur mod, exact aşa cum s-au petrecut. Hegel, marele interogator al spiritului universal, scria undeva că singura învăţătură care se poate trage din istoria universală este că nici popoarele şi nici guvernările nu au învăţat niciodată nimic din istorie. Nu este o învăţătură prea încurajatoare, însă la fel de adevărată şi azi ca acum două sute de ani. Fiecare învaţă cel mai mult din propria sa experienţă, mult mai puţin din a celorlalţi şi aproape niciodată din a celor îndepărtaţi. Nimic nou sub soare, iată un adevăr vechi de când lumea şi asta pentru că trăsăturile de bază al omului nu se schimbă. Totuşi, istoria societăţii se îmbogăţeşte continuu cu elemente noi, anterior inexistente. Este un fapt incontestabil şi marcant al zilelor noastre că televizorul, computerul, internetul, telefonul mobil ne-au schimbat radical modul de viaţă. În epocile istorice anterioare, nici drepturile omului, chiar dacă azi încă imperfecte, nu existau în lume. După cum nici durata medie de viaţă nu era atât de lungă ca în zilele noastre, adică omul obişnuit nu avea şansa să trăiască atât de mult ca în epoca noastră. E drept că şi în prezent durata medie de viaţă din Africa e

423

mult mai scurtă decât în Europa de Vest sau în America de Nord, în schimb şi în Africa acest indicator este cu zece ani mai favorabil decât acum cincizeci de ani. Cel mai indicat mod de a stabili gradul de modernitate este comparaţia condiţiilor concrete de trai. Se spune adesea că civilizaţia modernă (postmodernă) nu serveşte decât comoditatea noastră distrugând valorile umane. În opinia mea, confortul nu este de lepădat, ci, dimpotrivă este ceva foarte uman. În realitate este vorba de mult mai mult, de alegerea între un nivel de trai mai bun sau mai prost. Modernizarea nu aduce după sine doar mai multe bunuri materiale, ci locuinţe mai bune, condiţii de trai mai igienice, posibilitatea stăvilirii bolilor contagioase, asigurarea unei durate mai mari de viaţă şi a unui învăţământ de masă de grad mai ridicat. Şi să ne gândim care om cu mintea limpede renunţă la toaletă pentru latrina din fundul grădinii, la iluminatul electric pentru lumânări sau opaiţe, cine ar prefera ca soţia să-i fie asistată la naştere de o moaşă analfabetă şi nespălată în locul unui medic specialist? Şi cine ar trăi mai degrabă într-o ţară în care ar avea statutul unui paria lipsit de drepturi, aflat la cheremul autorităţilor, decât într-un stat de drept, care-şi apără cetăţenii de abuzurile organelor puterii? Nu sunt un naiv care spune asemenea optimistului erou voltairian că în ziua de azi tout va au mieux dans le meilleur des mondes possibles, totul merge spre bine în cea mai bună dintre lumile posibile. Consider că una dintre cele mai potrivite exprimări care caracterizează epoca noastră a fost formulată de sociologul german Ulrich Beck: Risikogesellschaft adică societatea riscului. Trăim sub ameninţarea unor riscuri majore precum: poluarea fatală, catastrofa atomică, schimbări climatice periculoase, sărăcia care face ravagii în „lumea a treia”, ameninţarea conflictelor armate cauzate de conflictele

424

etnice şi – nu în ultimul rând – terorismul de dimensiuni mondiale. Din câte ştiu nu avem nicio certitudine că toate aceste pericole ar putea fi eradicate sau neutralizate. Dar mai ştiu că există şansa – fără a putea preciza procentajul ei – ca fiecare pericol, luat separat, precum şi toate luate împreună, să poată fi gestionate în aşa fel încât să nu răstoarne lumea. Şi mai ştiu că în nici un caz lucrurile nu se pot rezolva făcând paşi înapoi, ci prin căutarea unei căi de perfecţionare a prezentului. Nimeni nu poate să prevadă viitorul. Trecutul şi prezentul le cunoaştem şi, după părerea mea, ar fi o stupizenie să nu recunoaştem tendinţele pozitive din ultimele decenii, chiar dacă ele sunt însoţite de riscuri, primejdii şi sarcini care trebuie rezolvate. La sfârşitul veacului al optsprezecelea – în 1795 – Immanuel Kant îşi elabora teoria despre pacea eternă, care atât contemporanilor, cât şi posterităţii le părea de un puternic caracter utopic. Nici azi nu putem afirma că ideile marelui deschizător de drumuri al iluminismului german ar avea şanse să se realizeze în viitorul apropiat. Însă astăzi condiţiile păcii mondiale formulate de marele filosof par foarte raţionale şi actuale; ele sunt: excluderea totală a violenţei din relaţiile interstatale, norme de drept elaborate şi acceptate prin acorduri internaţionale care să consfinţească libertatea universală a omului şi, în final, acordul de pace încheiat în mod voluntar de statele de drept suverane.

VIII. IDENTITĂŢILE MELE „Sunt, ca fiecare om…”

Pluralul utilizat în titlu se cere explicat. Identitatea multiplă este o formulă complicată, iar soarta celui care îşi poate defini identitatea doar la plural este mult mai dificilă, nu numai din punct de vedere teoretic. Am mai atins această problematică şi în primul capitol al acestei scrieri în care vorbeam despre rădăcinile şi originea mea. Identitatea fiecărui om este compusă atât din elemente moştenite, cât şi alese. Consider că la sfârşitul acestei scrieri memorialistice e cazul să revin asupra modului în care mi-am păstrat identitatea moştenită şi cum am modelat-o prin alegerile proprii. Sunt cine sunt şi niciodată nu am dorit şi nu doresc nici astăzi să mă arăt altfel decât ceea ce sunt. Orice camuflare a identităţii mele personale contravine nu numai principiilor mele morale, ci şi simţului meu estetic, gusturilor mele. Nu doresc să-mi reneg nici trecutul şi nici prezentul. Nu doresc să maschez nici uzura iminentă vârstei mele înaintate jucând rolul junelui etern. Chiar dacă sunt interesat de toate evenimentele şi inovaţiile actuale şi mă străduiesc să le pricep şi să le prelucrez, nu mă prefac nici mai modern şi nici mai în pas cu vremea decât sunt în realitate; nu neg nici înclinaţia spre retrospectivă care însoţeşte vârsta a treia şi nici chiar – în anumite privinţe – conservatismul. Nu mă îmbrac şi nu mă comport tinereşte; de altfel, comportamentul şi distracţiile tineretului de astăzi nu numai că-mi sunt străine, ci mă şi enervează. De pildă muzica uşoară pentru care se dau în vânt tinerii de azi

426

mi se pare o zdrăngăneală chinuitoare. Nu-mi place ca obiectele pe care le posed să pară altceva decât sunt; de aceea consider că atât bricheta sub formă de revolver, cât şi buzunarele false pe sacou sau pardesiu sunt nişte accesorii kitsch care nu mi se potrivesc. Niciodată nu am încercat să-mi disimulez originea. La debutul carierei mele publicistice, la înfiinţarea revistei Utunk, m-am prezentat la redacţie cu câteva articole – scurte prezentări de carte din câte ţin minte. Pe atunci redactorul şef al revistei era Gábor Gaál. A şi publicat primul meu articol schimbându-mi numele – fără să mă consulte – în Endre Vörös. M-am dus la el rugându-l să nu mai facă aşa ceva. Mi-a promis, însă şi a doua oară a procedat la fel. L-am căutat din nou spunându-i că în aceste condiţii nu am să mai public niciun articol în revistă. Abia atunci a înţeles şi nu mi-a mai modificat numele. Începând din momentul acela şi până în ziua de azi mi-am publicat scrierile semnându-le numai cu numele meu. Nu am cedat nici tentaţiei schimbării oficiale a numelui; nu am dorit să-mi maghiarizez sau să-mi românizez numele, nici atunci când acest procedeu se arăta benefic pentru o viitoare carieră şi o făcuseră mulţi dintre cei cu care împărtăşisem aceeaşi soartă. Cunosc multe exemple ale celor care în tinereţe ar fi dorit să scape de identitatea trădată de numele pe care-l purtau, la care aveau să revină, în mod ostentativ, la bătrâneţe. Cunosc două persoane care iniţial purtau acelaşi nume cu mine, unul și-l schimbase în Tóth, iar celălalt în Raţiu; pe acesta din urmă prietenii de limbă maghiară îl numeau Rácz. Nici nu mai e nevoie să precizez că nici unul dintre ei nu a fost recunoscut pe de-a-ntregul nici ca maghiar şi nici ca român. Eu nu am fost nevoit, asemenea multora dintre cunoştinţele mele, să-mi regăsesc originea la bătrâneţe pentru că nu o părăsisem niciodată.

427

(Am să amintesc în paranteză câteva cuvinte despre cele două persoane care purtau acelaşi nume ca mine. Pe Imre Tóth l-am cunoscut în cea de a doua jumătate a deceniului cinci, la Cluj şi – deşi nu am ajuns în relaţii mai apropiate – mi-a făcut impresia unui tânăr maghiar conştiincios, puţin arogant, conştient de capacităţile sale excepţionale, care nu trăda prin niciun semn, cât de mic, originile sale evreieşti, comportându-se ca şi cum dintotdeauna ar fi purtat numele de Tóth. De când lucrez la aceste memorii mi-a căzut în mână volumul său autobiografic – despre care am mai pomenit şi în alt loc – din care reiese cât de mult s-a luptat, încă din tinereţe, cu dubla identitate, cu câtă durere şi-a dat seama de atitudinea făţarnică a partidului comunist şi a puterii de stat faţă de problema evreiască. În momentul în care a fost dezamăgit de idealul comunist şi-a asumat din nou evreitatea pe care – din câte am văzut şi mi-am dat seama – a făcut-o publică de-abia în atmosfera liberă din occident după ce părăsise România stabilindu-se în Germania şi devenind un apreciat istoric al ştiinţelor. În cartea amintită prelucrează experienţele de acasă pe un ton foarte critic formulând judecăţi morale aspre despre mulţi comunişti români, maghiari şi evrei-maghiari pe care i-a cunoscut. Pomeneşte de mai multe ori şi de Ernő Gáll51, dar, în mod ciudat, nu aminteşte niciodată 51 Ernő Gáll (1917–2000) profesor de filosofie și publicist evreu de limbă maghiară, licențiat în drept și filosofie. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial familia sa a fost exterminată la Auschwitz, el însuși supraviețuind lagărului de la Buchenwald. Revenit la Cluj devine redactor, iar din 1948 conferențiar și prorector la Universitatea Bolyai, fiind din 1974 membru corespondent al Academiei Române. Cultura și inteligența, dar și poziţiile cheie ocupate în publicistica maghiară (redactor șef la Korunk) îi confereau un prestigiu deosebit printre intelectualii (în primul rând maghiari și evrei). ardeleni. La acestea se adăuga ținuta sa morală apreciată de majoritatea comentatorilor. După moartea sa, soția sa a obținut dosarul lui de la Securitate dovedindu-se că era unul dintre cele mai urmărite personalități ale acelor timpuri dinainte de 1989.

428

în paginile cărţii sale că iubita lui soră fusese soţia lui Ernő Gáll, ca şi cum această legătură de familie nu ar fi avut nimic în comun cu viaţa sa. Ludovic (Lajkó) Raţiu (Rácz), deşi era licenţiat în medicină, niciodată nu a practicat această profesiune; după revenirea din lagărul de la Buchenwald, sub noul nume asumat în mod voluntar a devenit activist de partid. A lucrat pe linie de propagandă, însă – în mod firesc, după cum am mai amintit într-un capitol anterior – niciodată nu a ajuns într-o poziţie de reală putere. O vreme a predat marxism-leninismul la institutul de medicină şi farmacie, ocupând un post asimilat cu cel de conferenţiar universitar. Din câte ştiu n-a făcut şicane nimănui, străduindu-se să îmbine devotamentul faţă de partid cu omenia. Curând însă un activist de partid român a concurat pe postul său reuşind să-l ocupe. Atunci l-au numit în funcţia de director al studioului teritorial de radio din Cluj, un post pentru care îl recomandau atât calităţile, cât şi numele său românesc. În timpul valului de românizare din era Ceauşescu a fost retrogradat pe postul de director adjunct, postul de director ocupându-l – în mod de la sine înţeles – un jurnalist român cu adevărat care apoi avea să-şi atribuie meritele lui Lajkó – în politica de realizare a unei fonoteci de aur a personalităţilor culturale clujene – simultan cu marginalizarea şi pensionarea acestuia din urmă. Cunosc foarte multe exemple care dovedesc că schimbarea de nume nu şi-a dovedit utilitatea în îndeplinirea dorinţei de asimilare, nu numai în faţa puterii, ci nici în faţa opiniei publice. Niciuna dintre ele nu s-a lăsat indusă în eroare, toată lumea ştia ce fusese anterior persoana în cauză şi se raporta la ea în consecinţă. De aici îmi vine în minte un banc mai vechi: „Tovarăşul Ionescu depune o cerere de schimbare a numelui în Popescu. Cunoştinţele nedumerite îl întreabă

429

ce rost are acest demers? Păi să nu fiu nevoit să scriu Kohn la rubrica «nume anterior».” Dar nici această tactică rafinată de schimbare a numelui nu s-ar fi dovedit, nu se putea dovedi, eficientă. Certificatul meu de naştere fiind eliberat de autorităţile româneşti, în cartea de identitate, pe diplomele şcolare şi în paşaport figurez cu prenumele românesc [Andrei]. Potrivit uzanţei de atunci, prenumele multor copii de naţionalitate maghiară era românizat în mod abuziv la oficiul stării civile. După cum am mai menţionat în această carte, atât liceul, cât şi facultatea, le-am urmat în limba română. În publicaţiile româneşti figurez cu prenumele Andrei (la fel şi în cele din străinătate, în limbile germană, franceză şi engleză, ca să corespundă cu numele din paşaport), în timp ce lucrările scrise şi publicate în limba maghiară de-a lungul a peste cinci decenii le-am semnat cu prenumele maghiar Endre. Nici unul nu este pseudonim, ambele sunt eu însumi. Lista publicaţiilor mele poartă semnăturile în două limbi ale unui autor bilingv. Atunci când semnez cu Roth Endre nu pun accent pe vocala accentuată o, după uzanţa maghiară – ó – nedorind să schimb ortografia originală a numelui meu de familie pe care l-am moştenit şi nu l-am ales. În schimb prietenul meu Sándor Tóth nu vrea să înţeleagă motivaţia mea şi îmi ortografiază numele în mod consecvent cu ó pe scrisorile pe care mi le adresează – rareori – ca şi cum nu ar şti că numele este al meu, eu fiind persoana cea mai avizată în ceea ce priveşte propriul meu nume. * Sunt eu, identic cu mine însumi, de la naştere până la moarte. Şi totuşi nu în totalitate; în pruncie, în copilărie, în adolescenţă şi tinereţe nu eram exact

430

acelaşi cu cel de azi. Întregul parcurs al vieţii mele: studiile, cariera, scrierile, relaţiile cu oamenii, reuşitele, eşecurile, alegerile bune şi rele; tot ceea ce am înfăptuit a contribuit la devenirea mea, la ceea ce sunt astăzi în amurgul vieţii. Trecutul meu – inclusiv apartenenţa îndelungată la partidul comunist şi devotamentul meu faţă de marxism – este al meu într-un mod ireversibil şi de netăgăduit şi mi-l asum, însă eul meu de astăzi nu este identic cu niciunul dintre cele anterioare: Tempora mutantur et nos mutamur in illis: vremurile se schimbă şi noi ne schimbăm cu ele. Persoana este per definitionem unică şi indivizibilă, deci este cât se poate de firesc să se definească prin persoana întâi singular. Însă în calitate de membru al societăţii aparţine simultan mai multor unităţi şi subunităţi care-i nuanţează şi complică – mai mult sau mai puţin – identitatea. În toate cazurile identitatea omului este un fenomen multidimensional, simplificarea ei, reducerea la o singură dimensiune fiind greşită şi dăunătoare. Trebuie luate în considerare, deopotrivă, deosebirea şi apropierea dintre identitatea individuală şi colectivă. Identitatea mea sexuală e bine determinată din momentul naşterii: fac parte din grupul bărbaţilor. Nu am fost atras niciodată nici de fetele băieţoase şi nici de băieţii efeminaţi. În fiecare etapă a vieţii am aparţinut câte unui grup diferit de celelalte; am făcut parte succesiv din grupurile copiilor, adolescenţilor, tinerilor, adulţilor, vârstnicilor. Toate acestea sunt parte din identitatea mea dintotdeauna, fiind o apartenenţă care s-a modificat de-a lungul vieţii mele, dar nu în mod voluntar şi nici în funcţie de dorinţa mea. M-am născut într-o familie pe care nu mi-o alesesem eu. Părinţii au influenţat din mai multe puncte de vedere identitatea mea incipientă, poziţia mea de start pe calea

431

vieţii. Am primit de la ei numele care exprimă în mod sintetic identitatea mea. Îndeobşte în sfera noastră culturală numele este alcătuit din două părţi: un nume de familie care exprimă apartenenţa – de importanţă decisivă – de un grup mic şi prenumele care exprimă individualitatea din cadrul acestuia. Ambele luate împreună exprimă o apartenenţă şi în acelaşi timp o diferenţiere în cadrul ei. Venim pe lume în familii sărace sau bogate, simple sau de vază, suntem copiii unor oameni de rang înalt sau de pe treapta de jos a societăţii, cultivaţi sau fără şcoală, statutul nostru iniţial fiind cel moştenit de la părinţi. De-a lungul vieţii putem să-l modificăm, însă statutul iniţial ţine de identitatea noastră şi nu ne putem delimita complet de el. Identitatea noastră de la vârsta matură este un fel de amalgam între situaţia moştenită şi a cea atinsă pe baza eforturilor proprii. Familia în care ne-am născut ne determină atât apartenenţa religioasă şi confesională, cât şi pe cea naţională, etnică. Moştenim religia şi naţionalitatea părinţilor. Asemeni limbii materne pe care o vorbim, ea constituie o moştenire socială şi nu biologică, pe care nu o purtăm în genele noastre, ci este funcţie de cele auzite şi văzute în copilărie, de educaţia pe care am primit-o, de valorile însuşite în cuibul în care am fost crescuţi. Atât apartenenţa religioasă, cât şi cea naţională pot fi modificate de-a lungul timpului – dar nu fără urme. Identitatea noastră nu se poate reduce la rădăcini – asemeni plantelor care nu sunt constituite doar din rădăcini – dar nu poate fi înţeleasă ignorând rădăcinile. În societatea modernă componenta principală a identităţii unei persoane adulte este profesiunea, vocaţia, activitatea din care şi pentru care trăieşte. Deşi influenţat într-o oarecare măsură de statutul moştenit prin naştere, este totuşi domeniul în care se validează cel mai bine

432

decizia proprie, opţiunea de realizare şi strădania de a se perfecţiona a individului. Dacă mă întreabă cineva ce sunt, răspunsul cel mai scurt şi mai la îndemână este: sociolog şi profesor universitar. Această divagaţie ceva mai lungă s-a dorit a fi fundamentarea ideii că identitatea multiplă nu apare doar în anumite cazuri particulare, ci în toate cazurile şi în mod inevitabil. Fiecare dintre noi aparţine simultan unui grup social mai mare şi unuia mai mic, fiind în acelaşi timp un individ unic şi irepetabil. În cazul fiecărui individ apar posibilităţile unui şir întreg de combinaţii ale apartenenţelor şi deosebirilor. Şi cu asta am ajuns la punctul cel mai sensibil al celor ce doresc să le relatez: la definirea identităţii mele naţionale multiple. * Atât subaprecierea, cât şi supraaprecierea importanţei apartenenței etnice şi naţionale sunt greşeli deopotrivă de grave. Nu există o limbă omenească, ci doar limbile diferite ale comunităţilor etnice. Cu toţii suntem reprezentanţi ai rasei umane prin intermediul comunităților noastre naţionale, însă din punctul meu de vedere este inadmisibil să consideri identitatea naţională ca singura determinantă a identităţii personale. Orice om normal ştie că semenii săi diferă, în foarte multe privinţe, unii de alţii. Este de la sine înţeles că şi în cadrul propriei mele etnii, unii oameni sunt de treabă, cinstiţi şi de încredere, iar alţii nu. O persoană cu vederi etno-centriste şi naţionaliste uită cu uşurinţă acest fapt, mai ales dacă întâmplător vine vorba de un individ de altă naţionalitate. Îmi displace foarte mult dacă cineva, pomenind numele unei persoane, adaugă că este evreu (sau maghiar, sau român, sau rom…) ca şi cum această calificare ar fi o determinare suficientă

433

a identităţii respectivului. Ca şi cum toţi evreii (toţi maghiarii, românii, romii…) ar fi la fel – tot un drac –, ca şi cum în cadrul unei anumite etnii nu s-ar putea regăsi toate tipurile caracterologice şi scala integrală a valorilor umane. Cine e evreu? Potrivit definiției neştiinţifice, dar spirituale, a lui Sartre, acela care este considerat ca atare de ceilalţi. Atunci cine e antisemit? După mine, cel pe care evreii îl privesc ca atare. În această privinţă organele noastre de simţ sunt mai sensibile. Nu doar acela e antisemit care vrea ca toţi evreii să fie gazaţi. E antisemit şi cel care urăşte evreii mai mult decât e cazul, după cum spunea, se pare, Kálmán Mikszáth52. Nu mi-a spus-o mie personal şi nici nu pot verifica dacă a spus-o sau nu, dar – după cum am citit în mai multe părţi – lui i se atribuie această zicere. Dar până la urmă e totuna cine a spus prima oară şi cine a repetat cele spuse de el. Părerea mea este că sunt antisemiţi şi cei care nu le dau în cap evreilor, însă nu-i simpatizează şi îi ţin la distanţă, într-o manieră moderată, în limitele bunei cuviinţe, pe cei care s-au născut atât de nefast. Eu personal nu-i iubesc nici pe filosemiţi considerând că filosemitismul ostentativ este un fel de antisemitism supra-compensat. Un amic de al meu, un poet maghiar bine cotat (nu mai este în viaţă) mi-a relatat că el îi iubeşte în mod explicit pe evrei şi întotdeauna a avut prieteni evrei. Dacă înainte de 1989 puteam să discut cu el în mod normal, în anii care au urmat schimbării de regim a simţit nevoia să-mi facă în mod repetat mărturisiri precum cea pomenită anterior. S-au găsit şi doi cunoscuţi români mai recenţi care cu prilejul primei întâlniri, fugitive, au considerat 52

Mikszáth, K. scriitor maghiar (1847–1910), unul din cei mai vestiți noveliști ai Ungariei. Fraza citată apare într-o nuvelă publicată în 1884 în revista Pesti Hirlap (Gazeta pestană) și a dat naștere la dispute privind relevanța ei pentru antisemitismul lui Mikszáth sau, din contră, pentru atitudinea lui ironică lui față de antisemiți.

434

important să-mi comunice că-i simpatizează pe evrei şi se simt atraşi de ei, de modul lor de a gândi şi de cultura lor. De atunci îi evit. Pe mine să nu mă iubească nimeni pentru că sunt evreu. Şi mie, ca tuturora, îmi place mai mult dacă sunt simpatizat şi respectat decât dacă sunt urât, însă doar dacă aceste sentimente sunt datorate calităţilor mele umane, personale – dacă am aşa ceva – şi nu pe baza oricărei apartenenţe, care nu constituie vreun merit sau vreun păcat personal. Nu am vreo cultură specific evreiască şi, din câte ştiu, nu am o gândire evreiască, de altfel nici nu aş şti cum s-o definesc. Cred că nici indivizii respectivi nu ştiu, ci doar bănuiesc ceva confuz, atrăgător-respingător. În timp ce lucram la acest capitol, citesc în revista A Hét scrierea lui Béla Biró, întitulată Zsidónak (is) lenni [Să fii (şi) evreu ]. Autorul se delimitează dur de antisemitism, obiectând în acelaşi timp că unii – evident, unii evrei – percep drept antisemitism şi stigmatizează ca atare orice opinii negative privitoare la „evreitate, respectiv statul evreu”. Sunt de acord în multe privinţe cu raţionamentul autorului întrucât, după cum am declarat anterior, nu pretind sub nicio formă compensarea antisemitismului cu filosemitism, dimpotrivă, îmi creează repulsie. Nu pot decât să îl aprob când scrie: „dacă evreii sunt oameni ca toţi oamenii, şi în rândul lor incidenţa purtătorilor de virtuţi şi de vicii ar trebui să fie aceeaşi ca la celelalte popoare; succesele lor mai frecvente avându-şi sorgintea în tradiţiile şi relaţia lor specială faţă de cunoaştere. O serie de calităţi ale lor pot fi apreciate şi ca trăsături de grup, iar cei cărora le displace «supra-reprezentarea», nu ar trebui să facă diligenţe pentru îngrădirea drepturilor evreilor, ci pentru crearea unor tradiţii asemănătoare şi în cadrul «grupului propriu».” Până aici totul e în ordine, însă nu pot fi de acord cu concluzia pe care o trage de aici Béla Biró:

435

„desigur, e inevitabil ca lipsurile unui grup privilegiat să ajungă sub lumina reflectoarelor. Un anumit statut pretinde norme specifice de comportament, o mai mare autodisciplină şi îndeplinirea cu mai multă rigoare a exigenţelor impuse de echitate, în caz contrar apar tensiuni maligne. Interdicţia exprimării acestor tensiuni deteriorează şi mai mult situaţia.”. În acest fragment de text sesizez două induceri în eroare. Consider că e inacceptabil ca evreimea în întregul ei să fie prezentată ca având „un statut privilegiat”, adică drept un grup care se bucură de avantaje, în condiţiile în care problema reală constă tocmai în persecuţiile şi discriminarea negativă la care a fost supusă multe secole de-a rândul. După cum mi se pare inacceptabil ca un evreu – dacă vrea să nu fie maltratat – ar trebui să dea dovadă „de o mai mare autodisciplină” decât oricine altcineva. Însuşi autorul scria, corect, în fragmentul de text citat mai sus, că în fiecare grup mare incidenţa oamenilor buni şi răi este cam aceeaşi; de ce ar trebui să constituie evreii o excepţie? Şi de ce ar trebui eu, care nu sunt vinovat, să mă ruşinez şi să ispăşesc pentru faptul că un alt evreu comite o faptă nelegiuită? Neîndoielnic Béla Biró are dreptate într-o privinţă: condiţia de evreu nu scuteşte pe nimeni de judecată şi de o sentinţă negativă, dacă faptele comise o impun. Însă fiecare greşeşte sau păcătuieşte în calitate de persoană şi nu de reprezentant al unui grup etnic. Printre fiii oricărui popor se găsesc delapidatori, tâlhari, ba chiar şi matricizi, însă un om lucid nu leagă aceste fapte de caracteristicile neamului de care aparţin răufăcătorii. Critica, blamarea unor atitudini reprobabile a faptelor antisociale sau infracţiunilor comise de un evreu nu este antisemitism decât dacă se scoate în evidenţă evreitatea persoanei în cauză, aplicându-se – chiar şi involuntar – principiul culpabilităţii colective.

436

În principiu există două căi pentru determinarea identităţii naţionale a unui individ: auto-identificarea şi hetero-identificarea. Uneori cele două sunt în consonanţă, altădată nu. Autoidentificarea are caracter subiectiv, fiind rezultatul unei opţiuni personale, prin intermediul căreia individul îşi poate modifica situaţia moştenită, distanţându-se sau chiar rupându-se de ea. Hetero-identificarea, definită prin prisma celuilalt, se referă întotdeauna la nişte caracteristici moştenite, negând competenţa exclusivă a unui individ în identificarea propriei persoane. Sistemele autoritare, dictatoriale sau chiar totalitare îşi arogă dreptul de determinare a identităţii personale a supuşilor. Legile de la Nürnberg sau multe alte legi concepute în acelaşi spirit, defineau evreul din punct de vedere rasial, adică biologic-ereditar, considerându-i ca atare şi tratându-i în mod discriminatoriu pe toţi cei care aveau măcar un bunic de religie iudaică din cei patru. În timpul regimului comunist nu exista o astfel de lege, însă cunosc mai multe cazuri în care funcţionarul de la cadre – evident, în urma unor indicaţii venite de sus – înscrisese la rubrica naţionalitate, din fişa unei anumite persoane, că era evreu, independent de ce naţionalitate s-ar fi declarat aceasta. De altfel, în concepţia şi practica democratică, numai auto-identificarea este recunoscută drept legitimă: este evreu – sau maghiar, român, rom, etc. – cel care se declară ca atare. Desigur în limite raţionale: un european care se declară chinez este un caz rizibil. O alegere logică se bazează întotdeauna pe nişte însuşiri precum cunoaşterea limbii şi utilizarea ei sau identificarea cultural-spirituală. Esenţial este că nimeni nu poate fi încadrat, prin forţa coercitivă a puterii de stat şi nici prin presiunea opiniei publice, în altă categorie decât cea căreia consideră el însuşi că aparţine. Acest principiu şi această practică sunt

437

singurele compatibile cu statul de drept şi se aplică la recensămintele populaţiei din toate statele democratice unde apartenenţa naţională asumată şi declarată voluntar nu trebuie probată sau dovedită în niciun fel. E o altă problemă dacă identitatea aleasă este recunoscută de comunitatea vizată sau aceasta din urmă ţine morţiş la hetero-identificarea bazată pe origine. * În cartea mea (Naţionalism sau democratism, 1999) disting două feluri de naţionalism: unul exclusiv şi altul integrator- îngrăditor. Prima orientare, mai cunoscută, este în mod deschis xenofobă, urmărind eliminarea străinului de neam. Cea de a doua este aparent democratică, în măsura în care acceptă un individ de origine diferită dacă acesta alege calea asimilării complete, adică renunţă total la identitatea sa iniţială. De pildă în varianta pseudo-democratică cea mai răspândită a naţionalismului românesc actual, el se arată receptiv faţă de maghiarime în măsura în care aceasta îşi asumă în mod voluntar asimilarea, fiind dispus să recunoască egalitatea cetăţenească deplină doar în termenii identificării necondiţionate cu naţiunea română. Nici nu mai e cazul să spun că, potrivit criteriilor democraţiei, pretenţia legitimă a loialităţii cetăţeneşti nu se poate identifica cu renunţarea la identitatea naţională nici în relaţia: română-maghiară, nici maghiaro-evreiască sau oricare alta. În concluzie, în toate cazurile, respingerea identităţii multiple a unui individ sau a unui grup etnic, pretinderea unei identităţi simple, omogene, este exprimarea unei mentalităţi antidemocratice şi naţionaliste. Încerc să-mi exemplific concepţiile de mai sus prin propria mea evreitate. Îndeobşte este considerat evreu cel care: a. este fiul al unor evrei; b. limba sa

438

maternă este idiş sau ebraică şi a fost educat într-o cultură corespunzătoare; c. este de religie mozaică; d. se consideră, se declară evreu. Cel care îndeplineşte toate cele patru condiţii enumerate este evreu în înţelesul cel mai deplin al cuvântului. În foarte multe cazuri însă sunt prezente doar una sau alta din aceste condiţii. Care dintre ele este considerată mai importantă sau definitorie fiind o opţiune subiectivă. Pentru un evreu religios, elementul central, cel mai important al evreităţii sale, este credinţa şi ataşamentul faţă de un mod de viaţă tradiţional: un evreu (adevărat, bun) fiind acela care respectă cu stricteţe prescripţiile Legii. Astăzi foarte puţini evrei, cu excepţia ultra-ortodocşilor, respectă neabătut numeroasele prescripţii legate de viaţa de zi cu zi; majoritatea evreilor religioşi au încheiat diferite compromisuri – mai mari sau mai mici – cu modernitatea. În veacul al XIX-lea, pentru evreii esteuropeni sau cei care au emigrat de aici în lumea largă, era de la sine înţeles că idişul era limba lor maternă, adică erai evreu dacă măcar acasă, în familie, vorbeai această limbă. Pentru sionişti şi pentru israelienii de astăzi limba maternă firească a evreimii nu mai este idişul, ci ebraica, iar evreul – chiar dacă nu e religios – este educat în sânul culturii ebraice, citeşte şi scrie în limba ebraică. Cât priveşte evreitatea ereditară, un evreu religios consideră o lovitură a sorţii dacă fiul sau fiica lui se căsătoreşte cu un ne-evreu, însă tragismul situaţiei nu rezidă în amestecarea sângelui, ci în posibilitatea părăsirii comunităţii religioase. Nu este lipsit de înţeles să menţionăm că, deşi în esenţă religia iudaică are un caracter patriarhal, propovăduind superioritatea bărbatului – obligaţia aprofundării scrierilor sfinte revenind doar bărbaţilor – doar copilul unei evreice este considerat evreu de sânge, în această singură privinţă respectând principiul dreptului matriarhal. Eu nu am

439

încheiat o căsătorie mixtă – spre uşurarea bietului meu tată care se temea de această alternativă –, însă soţia mea împărtăşea toate concepţiile mele, inclusiv cele privitoare la apartenenţa noastră la evreime. M-am distanţat de religia strămoşilor mei. Nu am devenit adeptul altei confesiuni, ci liber cugetător (agnostic, ateu – depinde de ce termen preferaţi). În consecinţă, nu mă consider evreu pe bază religioasă. Limba mea maternă este maghiara, nu idişul, ba mai mult, habar nu am de limba idiş, nici nu aş fi avut de unde s-o însuşesc, pentru că în mediul meu mai strâmt sau mai larg nimeni nu vorbea această limbă. Nu cunosc nici ebraica, n-o vorbesc, nu scriu şi nici nu citesc în ivrit, deşi în copilărie îmi fusese predată la orele de religie, dar fără nici un rezultat. În consecinţă nu am nici cultură idiş şi nici ebraică. Nu sunt şi niciodată nu am fost sionist; dacă eram, atunci astăzi m-aş afla acolo şi nu aici. Niciodată nu i-am înţeles pe sioniştii entuziaşti care se declară de aici patrioţi israelieni, deşi s-ar fi putut stabili acolo de mult timp dacă ar fi dorit. Şi totuşi mă declar evreu, pur şi simplu pentru că ambii părinţi – şi din câte ştiu toţi antecesorii mei – au fost evrei. Mi-e foarte clar că zadarnic mi-aş nega identitatea ereditară, s-ar găsi destul de mulţi care, la momentul potrivit, să-mi reamintească de ea. Acest motiv şi încă un argument – cultural şi moral deopotrivă – mă determină să-mi asum originea în orice condiţii. Impresiile discriminării negative şi excluderii colective – şi în acelaşi timp foarte personale – persistă adânc întipărite în minte. De aici conştiinţa obligaţiei de a mă solidariza cu cei discriminați. După părerea mea, cel care-şi reneagă părinţii şi strămoşii în condiţiile valurilor succesive ale antisemitismului revigorat, este un om de nimic. Asumarea identităţii este tot o chestiune de opţiune.

440

Relaţia mea ambivalentă cu evreitatea o pot exprima cel mai plastic cu o sintagmă împrumutată din engleză: a non-Jewish Jew, adică mă consider un „evreu ne-evreu”. Sintagma a fost inventată de Isac Deutscher53, un autor englez remarcabil, pentru a-şi defini identitatea. Politologul cunoscut în toată lumea pentru atitudinea sa intransigentă faţă de stalinism şi întru apărarea libertăţilor democratice, prezintă într-un eseu amplu condiţia sa de liber cugetător distanţat complet de tradiţiile religioase ale iudaismului care, trăind în Anglia, s-a identificat cu cultura engleză, scria în limba engleză şi se considera un englez asimilat, dar – din motive exclusiv morale nu şi-a renegat originea evreiască. Am o identitate multiplă, pe care o declar. Noţiunea identităţii etnice multiple nu am inventat-o eu şi nu a fost concepută pe meleagurile noastre, după cum cred unii; sorgintea ei trebuie căutată în epoca iluminismului european, la începuturile emancipării şi asimilării evreieşti. Moses Mendelssohn, iniţiatorul iluminismului şi reformei religioase evreieşti, prietenul lui Lessing, îşi îndemna coreligionarii: „însuşiţi-vă limba şi idealurile poporului în mijlocul căruia trăiţi”. Acest lucru s-a putut pune în aplicare în anumite locuri, în măsura în care exista toleranţă, egalitate în drepturi şi acceptarea alterităţii. Evreii din Germania, în majoritatea lor, au devenit evrei germani, cei din Franţa, evrei francezi, iar cei din Ungaria – indiferent de unde sosiseră pe aceste meleaguri – evrei maghiari, atât în limbă şi cultură, cât şi în creaţiile lor spirituale. Isaac Deutscher (1907–1967) a fost un filosof și activist politic, scriitor și jurnalist născut în Galicia, Polonia, într-o familie de evrei hasidici. Ateu din tinereţe, a aderat la mişcarea comunistă, dar după ce a vizitat Uniunea Sovietică în 1931, a devenit un opozant al partidului comunist. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a emigrat în Marea Britanie. Este binecunoscut ca biograf critic al lui Trotsky şi Stalin. 53

441

Franz Kafka este probabil cel mai des pomenit exemplu al identităţii multiple evreieşti. S-a născut şi a trăit la Praga într-o familie evreiască tradiţională şi a scris în germană – limba sa maternă. Era simultan evreu, ceh şi german. În opera sa se observă influenţa, interferenţa celor trei sfere culturale, cât şi factorul de nesiguranţă al apartenenţei neunivoce. Un lucru însă e indubitabil: renumele mondial i l-au adus operele scrise în germană şi nu în idiş, ebraică sau cehă. Deci, chiar dacă în calitate de persoană particulară nu aparţinea integral sferei culturale germane, în calitate de scriitor este parte integrantă a acesteia. Să mai amintesc încă două nume din nenumăratele exemple de acest gen, de data aceasta din domeniul sociologiei, domeniul meu de specialitate. Unul dintre întemeietorii sociologiei moderne era fiu de rabin, însă nu există nicio carte de specialitate care să-l considere pe Émile Durkheim54 drept savant sociolog evreu şi nu francez. În cea de a doua jumătate a veacului al XX-lea, Raymond Aron55, profesor la Sorbona, a obţinut statutul de personalitate de marcă a sociologiei franceze. Deşi niciodată nu şi-a ascuns originea, opera sa nu are caracter evreiesc, ci aparţine spiritualităţii franceze. Nu mă refer la creatorii de marcă evrei pentru a mă lăuda cu ei. După opinia mea un om poate fi mândru, în mod raţional şi moral, numai de propriile sale realizări, nu şi de ale altora, ale persoanelor din comunitatea sa, la 54

Émile Durkheim (1858–1917), după ce în tinerețe a studiat ebraica și talmudul, s-a îndreptat spre studiul filosofiei, iar mai apoi spre cercetările empirice din domeniul științelor sociale. Este recunoscut ca unul dintre celebrii fondatori ai sociologiei franceze și de pretutindeni. 55 Raymond Aron (1905–1983). Filosof, politolog, sociolog francez binecunoscut. Ca student la filosofie a fost coleg cu Sartre, dar prin atitudinea sa critică s-a îndepărtat de concepțiile acestuia privind stalinismul. A fost un sociolog angajat politic, un analist critic al societății vest și est europene.

442

fel cum nici nu este răspunzător pentru păcatele altora. Dacă respingem principiul vinei colective – şi numai atunci procedăm în mod raţional şi etic, dacă procedăm astfel –, trebuie să refuzăm şi principiul meritului colectiv. Nimic nu e mai firesc decât să ne bucurăm de succesele celor dragi, însă prin asta meritul lor – real sau imaginar – nu trece asupra noastră. Nu sunt nici mândru şi nici nu mă ruşinez de înaintaşii mei. Dacă au avut merite, ele nu-mi aparţin. Dacă au greşit sau au păcătuit, nici greşelile şi nici păcatele lor nu-mi aparţin. Neîndoielnic există o oarecare supra-reprezentare evreiască în unele domenii ale activităţilor intelectuale. Datele statistice incontestabile arată că ponderea evreilor laureaţi ai Premiului Nobel depăşeşte ponderea acestora în populaţia globului. Să precizăm însă că popoarele lumii nu sunt reprezentate proporţional cu ponderea lor numerică nici în registrul celor mai remarcabile activităţi ştiinţifice. Şirul lung al laureaţilor Nobel evrei nu se datorează vreunei caracteristici rasiale, fiind o consecinţă a istoriei noastre care poate fi analizată sociologic, neputând servi ca argument raţional al antisemitismului şi nici al naţionalismului evreiesc, după cum nici ponderea muzicienilor sau artiştilor interpreţi evrei nu poate servi acestor scopuri. Se spune că la conferinţa de presă organizată cu prilejul singurei sale vizite la Londra, Hruşciov a fost bombardat cu întrebări privitoare la manifestările crase de antisemitism din imperiul sovietic. La care prim secretarul PCUS s-a apărat astfel: „Antisemitism, la noi? Ştiţi că şaizeci şi cinci la sută din orchestra filarmonică din Moscova sunt evrei? Nici la cea de la Londra nu poate fi un procentaj mai mare!” La care a venit răspunsul raţional: „Noi nu le ţinem socoteala!”. Laureaţii evrei ai Premiului Nobel nu l-au primit în calitate de evrei, ci de savanţi. Einstein nu s-a preocupat de studiile iudaice, nu era cărturarul

443

scrierilor sfinte, ci fizician. A urmat o universitate germană, obţinând gradele didactice, apoi a condus un institut de cercetări german până în momentul în care a fost alungat de acolo. Prezentarea teoriei relativităţii drept o „ştiinţă evreiască” şi interdicţia ei constituie o ruşine a ideologiei rasiale. Asta, desigur, nu a reuşit să împiedice faptul că ea avea să devină punctul de pornire al spectaculoasei poveşti de succes a fizicii veacului douăzeci. De altfel, corectitudinea statisticilor privind componenţa naţională a laureaţilor Premiului Nobel poate fi pusă sub semnul îndoielii. O parte însemnată din lista de o lungime respectabilă a laureaţilor maghiari – evit în mod voit precizarea ponderii – fiind de origine evreiască. Majoritatea a emigrat din Ungaria câştigându-şi faima afară, acolo unde nu li s-a cercetat originea. O întrebare importantă – al cărei răspuns exact nu-l cunoaştem – este dacă ei s-ar fi putut impune şi acasă sau ar fi rămas nişte alogeni neacceptaţi? Însă întrebarea esenţială este ce se consideră, ce se declară persoanele în cauză? De pildă, Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, figurează pe această listă graţie originii sale din Sighetul Marmaţiei, deşi el niciodată nu s-a declarat altceva decât evreu, fără a face vreo referire la o identitate dublă sau multiplă. Cine este mai îndreptăţit să cunoască mai bine naţionalitatea unei persoane decât ea însăşi? Mutatis mutandis de curând într-o revistă evreiască citeam despre membrii evrei ai Academiei Române, printre aceştia figurând şi numele lui Tudor Vianu. Ei, remarcabilul critic literar şi estetician s-a născut român. Înaintaşii săi fuseseră evrei, dar s-au convertit la ortodoxia română, el însuşi neavând nicio legătură juridică sau efectivă cu evreimea, în timpul regimului Antonescu continuând să fie profesor la Universitatea din Bucureşti. Cu ce drept

444

poate fi considerat altceva decât ceea ce s-a declarat pe parcursul întregii sale vieţi?! Deci eu mă consider şi mă declar evreu maghiar. M-am născut evreu, dar limba mea maternă este maghiara; am vorbit şi vorbesc şi astăzi în limba maghiară cu soţia, fiica, toate rudele mele și prietenii mei cei mai buni. Prefer să citesc în original cărţile străine, nu numai cele de specialitate, ci și – pe cât posibil – pe cele de beletristică. Însă literatura maghiară mi-e cea mai apropiată. Cele mai multe romane le-am citit în maghiară şi poeziile le savurez numai în această limbă. Şi tot în limba maghiară dezleg cuvintele încrucişate – fiind un pasionat rebusist – în fiecare seară, înainte de a adormi. Îmi asum solidaritatea cu comunitatea mea de origine, dar sunt solidar şi cu aspiraţiile democratice ale naţiunii maghiare. În timp ce scriu aceste rânduri, la Atena sunt în curs de desfăşurare Jocurile Olimpice. Urmăresc cu interes, dar nu în mod exclusiv, evoluţia sportivilor maghiari, bucurându-mă de succesele lor. Nu aleg una dintre cele două feluri de legături, ci le aleg pe ambele, împreună. Însă şi calitatea de cetăţean român ţine organic de identitatea mea. Niciodată, nicăieri n-am spus că sunt român, ci că sunt din România. Cunosc limba română la nivel de limbă maternă, deşi nu am învăţat-o de la mama, care nu vorbea această limbă, ci pentru că am urmat studiile în limba română. Urmăresc permanent şi sunt la zi cu evoluţia vieţii spirituale româneşti. Stăpânesc şi limba publicisticii româneşti, o parte din cărţile mele fiind scrise în limba română. În ultima vreme am publicat în Occident mai multe studii privitoare la situaţia socială din România, inclusiv din Transilvania. În acelaşi timp mă consider ardelean, asumându-mi în această calitate realitatea diversităţii sale etnice şi aspiraţiile pentru îmbunătăţirea democratică a acestui

445

spaţiu. Şi tot de transilvanismul meu ţine şi faptul că – împreună cu întreaga familie – am rezistat posibilităţii tentante de a emigra, rămânând aici, în ultimă instanţă, dincolo de multe alte raţiuni, pentru că doar aici, în acest mediu multilingv mă simt acasă. De multă vreme din identitatea mea multiplă face parte şi europenismul meu conştient. Apreciez integrarea europeană a ţărilor central şi est-europene care pare să se concretizeze, acum, la asfinţitul vieţii mele – fără a mă iluziona că ar fi un panaceu miraculos –, drept o întorsătură fundamental-pozitivă, o cucerire a civilizaţiei. În concluzie, nu mă pot defini altfel decât într-un mod pluralist. Nu mă pot dezbăra de niciuna dintre aceste conexiuni, fără oricare dintre ele n-aş mai fi cel care sunt. Pe de altă parte, identitatea multiplă presupune şi condiţia de minoritate multiplă, de marginalizare multiplă. Cel care o alege, declarându-se simultan ca aparţinând mai multor cercuri, riscă să nu fie acceptat pe de-a-ntregul de niciunul dintre ele. Nici de cel din care îşi are originea şi nici de cele pentru care a optat. Peste tot este întâmpinat cu reticenţă, menţinut la periferie. Am multe cunoştinţe bune, dar puţini prieteni, puţine relaţii profunde şi lipsite de factori poluanţi, o concluzie amară cu care – asemenea celui grav bolnav învăţat cu durerea de nepotolit – trebuie să trăiesc. M-am obişnuit. Totuşi, dintr-un punct de vedere, rădăcinile mele evreieşti, evreitatea ne-evreiască şi marginalizarea multiplă le percep ca pe un avantaj: un factor imunizant împotriva oricărui naţionalism. Din perspectiva omului de la periferie se văd, se disting mai limpede, calitatea inferioară moral-politică şi inconsistenţa raţională a tuturor naţionalismelor etnocentriste şi xenofobe. Lipsa prejudecăţilor nu face viaţa mai uşoară, dar eu nu cred că merită să trăiesc altfel.

446

Realizarea incompatibilităţii principiale dintre naţionalism şi democratism a fost motivul esenţial al deciziei mele din tinereţe de a intra în mişcarea comunistă. La începutul anilor nouăzeci, un cunoscut ocazional (vest) german îmi dădea lecţii, explicându-mi că cel care la optsprezece ani nu este comunist, nu are inimă; dar dacă la cincizeci de ani rămâne tot comunist, nu are minte. Omisese însă să-mi spună că la vârsta de optsprezece ani el nu fusese comunist, ci membru Hitlerjugend, iar curând după aceea ofiţer SS. Sunt convins că alegerea căii de urmat nu trebuie făcută pe baze sentimentale, ci morale şi raţionale. Iluziile mele comuniste s-au destrămat, însă am rămas adept al idealurilor şi principiilor democratice de stânga fără vreo înregimentare; am ales statutul unui cărturar „liber-plutitor” [nealiniat, neafiliat] şi nu am de gând să-l mai schimb. Această opţiune ţine tot de identitatea mea actuală. * Pentru a defini rădăcina cea mai profundă şi mai importantă, din punct de vedere ideatic şi idealist, a identităţilor mele, am să recurg la ajutor invocând gânditorul meu preferat, reprezentantul umanismului renascentist şi citând poezia mea preferată din lirica poetului meu maghiar preferat. “Chaque homme porte la forme entière de l’humaine condition” – scria acum patru secole Michel de Montaigne într-unul din renumitele sale eseuri. Din câte ştiu este prima, cea mai concisă şi mai pătrunzătoare definiţie a tipului uman modern, democratic. Potrivit dicţionarului, cuvântul francez condition se traduce prin: condiţie, situaţie, stare, iar traducerea citatului sună astfel: „Fiecare om poartă în sine întreaga esenţă a condiţiei umane”. Condiţia umană poate fi

447

analizată şi interpretată – cu toată legitimitatea – în mai multe feluri, din perspectivele metafizice ale imanenţei/ transcendenţei. La condition humaine are o literatură filosofică şi eseistică extrem de bogată. Dar se poate trata şi mai prozaic, introducând expresia în coordonate sociologice concrete. Fie-mi permis să fac exact acest lucru. În epoca şi societatea de pe vremea lui Montaigne cuvintele condition sau état – tot un sinonim pentru situaţie, stare – serveau pentru definirea locului superior sau inferior ocupat de un individ în ierarhia socială, a statutului său. Apartenenţa la o stare era determinată ereditar putând fi schimbată în cursul vieţii individului doar în situaţii excepţionale. Împărţirea în stări avea caracter ierarhic, bazată pe inegalitatea în faţa legii şi împărţirea inechitabilă a drepturilor şi îndatoririlor, privilegiul fiind o noţiune cheie a acestui sistem. Un rang superior conferea o putere mai mare, privilegii materiale şi – ceea ce e cel mai important în raţionamentul de faţă – mai mult respect. Montaigne a fost cel dintâi care a formulat, într-un mod foarte frapant, faptul că starea, condiţia umană este mai importantă decât condiţia socială şi fiecare om – independent de starea socială – poartă în sine întreaga formă a condiţiei umane, fiind legatarul întregii demnităţi umane. Montaigne dezvoltă foarte sugestiv această idee esenţială, explicând că rangul şi averea – în termenii de azi, statutul social – au o relevanţă periferică faţă de calitatea umană; că trebuie apreciate valorile lăuntrice ale unei persoane şi nu poleiala ei socială. În umanismul renascentist reprezentat de Montaigne rezidă tezaurul de gândire al iluminismului având drept element central cea mai mare năzuinţă a sferei culturale europene: principiul egalităţii juridico-politice a tuturor oamenilor.

448

Potrivit concepţiei mele, democraţia – fără a avea pretenţia unei definiţii politologico-sociologice, ci a celei mai simple şi mai cuprinzătoare – este sistemul politic în care fiecare om este privit ca o fiinţă omenească şi este respectată în mod egal demnitatea umană a fiecărui individ, a fiecărui cetăţean fie el sărac, decăzut, de altă naţionalitate, de altă religie, vorbitor de altă limbă sau arătând în mod diferit. Permiteţi-mi să-l citez aici pe unul dintre cei mai recunoscuţi sociologi contemporani: „chintesenţa modernităţii constă în faptul că individul este cu adevărat important /…/ şi nu originea sau statutul său moştenit”. Autorul, sociologul german-englez Ralf Dahrendorf, este el însuşi o persoană cu dublă identitate: profesorul hamburghez, german prin naştere şi educaţie, avea să devină mai apoi un profesor faimos la London School of Economics şi rector al acestei instituţii, mai apoi lord şi membru al Camerei Lorzilor fără să fi încetat să rămână un reprezentant remarcabil al culturii germane. Nu prea cred că vreun om întreg la minte poate să nu accepte acest principiu fundamental al democraţiei, atunci când e vorba de sine, să nu-l considere firesc, de la sine înţeles, ba chiar indispensabil pentru asigurarea unei vieţi demne pentru propria sa persoană. Nimeni, dacă are mintea întreagă, nu se poate simţi în largul său dacă nu este tratat ca un om, ci ca o fiinţă de rangul doi sau trei. E mult mai dificil să aplicăm neabătut acest principiu fundamental atunci când e vorba despre alţii, diferiţi de noi, minoritari sau defavorizaţi de soartă, să acceptăm valabilitatea universală a acestei norme, să tratăm omeneşte fiecare fiinţă omenească diferită, să respectăm omul în persoana fiecărui semen. Cred că celebrul vers prin care poetului Endre Ady se defineşte pe sine:

449

Sunt, ca fiecare om, maiestate rimează în mod congenial cu ideile lui Montaigne. În 1909, când Endre Ady publica ciclul Mi-aş dori să fiu iubit – din al cărui poem moto, fără titlu, am citat versul de mai sus – maiestatea, cel mai înalt rang din societate, avea un sens foarte concret în imperiul cezaro-crăiesc. Poetul îşi recunoaşte starea general umană, dar în acelaşi timp, prin titulatura de maiestate, ridica fiecare om pe treapta cea mai înaltă. Prin acest singur vers, principiul democratic al egalităţii sociale şi recunoaşterea necondiţionată a demnităţii umane capătă o exprimare lirică de înaltă măiestrie. Să privim cu atenţie şi versurile de început ale poeziei: Nici urmaş, nici strămoş ferice Nici rudă şi nici cunoştinţă A nimănui nu sunt A nimănui nu sunt Aici nu întâlnim doar ideea singurătăţii multiple a acestui autor cu un har ieşit din comun, ci şi conştiinţa mândră că statutul său privilegiat, rangul său de poet, nu-i sunt conferite nici de origine, nici de fundalul familial sau al relaţiilor moştenite – capitalul social, cum am spune în argoul sociologic actual –, ci numai şi numai de valorile creaţiei şi personalităţii sale. Strofa care începe cu Sunt, ca fiecare om, maiestate continuă astfel: Pol Nord, mister, străinătate O nălucire-ndepărtată O nălucire-ndepărtată La fel de montaigniană şi modernă deopotrivă este şi înţelegerea faptului că abisurile structurii personale a

450

fiecărui om sunt inepuizabile şi de nepătruns şi că din adâncurile fiecărui suflet poate erupe, din când în când, nălucirea îndepărtată. În straturile din străfundurile sufletului – cercetate de psihanalişti – se ascunde posibilitatea identităţii multiple. Toată lumea poate să aibă dorinţe – nu doar sexuale – ascunse, refulate şi fantezii, niciodată sau foarte rar, împlinite. Nu putem şti în câte relaţii banale se întâmplă uneori – la fel ca în faimosul roman al lui L. R. Stevenson – ca dindărătul jovialei măşti cotidiene a doctorului Jekill, să se arate rânjetul fioros al lui Mr. Hyde. După cum n-avem habar câţi oameni mărunţi şi cenuşii, aflaţi în situaţii limită, pot da dovadă de o comportare profund umană, până la sacrificiu. În unicitatea sa irepetabilă, Omul este o unitate solitară şi închisă în sine. Cu atât mai solitară cu cât este o personalitate mai ieşită din comun, mai nuanţată şi mai scăpărătoare. Şi totuşi e o fiinţă socială, care-şi poate trăi umanitatea doar în comuniune, doar împărtăşind-o cu alţii. Tocmai din acest motiv poetul continuă astfel: Dar vai, astfel nu pot rămâne Doresc să mă arăt pe mine Ca văzând să mă vadă Ca văzând să mă vadă De-asta e totul: zbucium, cânt Mi-aş dori să fiu iubit Şi al cuiva să fiu Şi al cuiva să fiu A-ţi găsi perechea, a iubi şi a te face iubit – iată cea mai profundă şi mai firească năzuinţă a fiecărui om, condiţia desăvârşirii umanităţii sale. Dar nu poţi să iubeşti şi să fii iubit decât dacă recunoşti identitatea umană a perechii tale şi o respecţi ca pe o maiestate. Şi nu pentru că ar aparţine unui grup sau unei colectivităţi de orice fel, ci pentru ceea ce este ea însăşi.

451

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Un bun prieten, cu care am discutat despre această scriere memorialistică, m-a întreba: ai scris totul? Am fost nevoit să dau un răspuns negativ. Cititorul este îndreptăţit să fie frustrat pentru că în scrierea mea nu va găsi tot ce ar fi dorit să afle despre epoca de care mă ocup. De atât am fost capabil. Nimeni nu poate să prezinte absolut totul despre sine şi epoca sa. Nu am trecut sub tăcere nimic din ceea ce am crezut că e important şi nu am deformat nimic în mod voit, însă nu mi-am propus să fac o auto-analiză psihologică. Sufletul fiecărei persoane are bulboane zăvorâte din care amintirile şi sentimentele răzbat pe căi nebănuite. După cum ştim, memoria lucrează selectiv, interpretarea şi evaluarea faptelor nu are cum să fie lipsită de subiectivitate. Celelalte lucruri vor trebui povestite de alţii. Şi chiar şi atunci vor rămâne lucruri nespuse, imposibil de spus. Ultima frază, de o infinită înţelepciune, a prinţului danez aflat pe moarte a fost: Şi restul e tăcere. Faimoasa declaraţie a lui Wittgenstein este în deplină consonanţă cu ea: Ceea ce nu poate fi rostit, trebuie trecut sub tăcere. Iată cea mai genială tautologie pe care am citit-o vreodată. Un lucru e sigur: nu am dorit să scriu după gustul nimănui, ci doar potrivit minţii, gustului şi simţului meu moral. Au fost vremuri în care – din păcate – dacă voiam să mi se publice scrierile trebuia să fiu atent la ce scriam. Şi au fost timpuri când – din nefericire – m-am lăsat influenţat de pretenţiile exterioare, în gândirea mea pătrunzând influenţe distorsionante. Treptat am părăsit orbita impusă, fapt pe care am dorit să-l redau

453

în paginile anterioare. Astăzi nu mă mai adaptez la nimeni şi la nimic, relatând starea lucrurilor (de acum sau de mai demult) potrivit competenţei şi convingerilor mele cele mai oneste. Cel care doreşte să corespundă tuturor pretenţiilor, va stârni – după toate probabilităţile – nemulţumirea tuturor. Este un adevăr cunoscut de mult că orice afirmaţie, orice punct de vedere, poate fi judecat şi din dreapta şi din stânga. M-am străduit să pornesc de la fapte şi să-mi argumentez opiniile tot cu fapte. M-am străduit să evit părtinirea şi exagerarea. Potrivit lui Aristotel, respectarea măsurii nu este drumul mediocrităţii, ci al excelenţei. Acest drum e mai greu de urmat decât extremele. * Recitind textul integral al memoriilor constat o schimbare de ton pe care nu mi-o propusesem. În primele capitole predomină naraţiunea autobiografică, evocarea evenimentelor şi împrejurărilor vieţii mele, ca mai apoi elementele anecdotice să cedeze teren frescei istorice, reflecţiilor privind descrierea, interpretarea şi evaluarea faptelor şi evenimentelor sociale (deşi ele nu lipsesc nici din capitolele de început). Ba mai mult, două capitole – cel despre natura tiraniei totalitare şi cel despre identităţile mele – au un caracter mai degrabă eseistic decât memorialistic. Reflectând ulterior asupra lucrurilor, găsesc că această schimbare de ton are două cauze. Potrivit psihologilor care cercetează memoria, în amintirea persoanelor vârstnice funcţionează efectul de reminiscenţă care se instalează în jurul vârstei de 50 de ani, accentuându-se cu trecerea anilor; adică cele mai bogate şi mai diverse amintiri le avem de la vârsta de 15 – 25 de ani, cele mai sărace şi mai cenuşii fiind cele dintre 45 şi 50 de ani. Explicaţia constă în faptul că

454

primele dintr-un şir de evenimente sunt memorate cu cea mai mare acuitate, memorarea evenimentelor, faptelor şi situaţiilor ulterioare sau repetitive fiind mult mai palidă. De pildă, nimeni nu-şi aminteşte, nu-şi poate aminti distinct toate drumurile zilnice de la serviciu către casă. Amintirile celor care în fiecare an îşi petrec concediul în acelaşi loc sunt confuze, în timp ce amintirile excursiilor în locuri necunoscute rămân mai clare. Îndeobşte între vârstele de 15 şi 25 de ani experimentezi cele mai multe lucruri noi – în terminologia mea aceasta fiind vârsta marilor alegeri: vârsta primei iubiri, a alegerii perechii şi profesiunii. Noutăţile creează impresii mai puternice decât experienţele de mai târziu. Lucrurile stau cu totul altfel dacă o persoană ţine un jurnal făcând însemnări regulate despre evenimentele vieţii şi atitudinea sa faţă de ele. Cei care nu au un astfel de sprijin documentar – acesta fiind şi cazul meu –, se confruntă cu amintirile cele mai palide tocmai despre evenimentele de la vârsta maturităţii. Cea de a doua cauză îşi are sorgintea în deformaţia profesională. Memoriile mele au alunecat de pe tărâmul naraţiunii autobiografice către memorialistica reflexivă. Cititorul poate fi surprins de faptul că în paginile anterioare apar relativ puţine nume de persoană; nu m-am străduit să fac caracterizări, în puţine cazuri am apreciat pozitiv sau negativ atitudinea persoanelor cu care am avut de-a face. Mai importantă mi s-a părut fresca epocii. În mod involuntar am prelucrat cu mijloacele sociologului materialul înmagazinat de memoria mea. N-am fost în stare – nici nu am vrut – să mă abţin de la o oarecare generalizare, să găsesc explicaţii, să caut raţiunea din conexiunile faptelor. C. Wright Mills, unul dintre sociologii americani de vârf ai veacului douăzeci – la care m-am referit de mai multe ori în expunerile mele –, a definit drept obiectiv al sociologiei sprijinirea

455

oamenilor în înţelegerea conexiunilor dintre existenţa, destinul lor individual şi istoria dezvoltării societăţii în care trăiau. Istoria deceniilor trecute de la mijlocul veacului al douăzecilea, aici, pe meleagurile noastre, a fost frământată, ba chiar amarnică. Principala mea strădanie era să-mi clarific mie însumi şi – fireşte – să fac inteligibile şi pentru cititor legăturile dintre alegerile personale care mi-au determinat viaţa şi factorii socioistorici independenţi de existenţa mea. Cititorului îi revine sarcina de a decide în ce măsură am reuşit în acest demers. Potrivit multor oameni inteligenţi şi cu simţ estetic, toamna este cel mai frumos anotimp. Cunosc două piese muzicale minunate şi îndrăgite – ciclul de concerte pentru vioară de Vivaldi şi oratoriul de Haydn – ambele prezentând succesiv înmugurirea, înflorirea, trecerea şi încremenirea naturii care se află la temelia înţelepciunii. După părerea mea – şi nu numai a mea – cele mai frumoase părţi ale acestor lucrări sunt cele care sărbătoresc toamna însorită şi rodnică, răstimpul bucuros al desăvârşirii şi bilanţului celor înfăptuite. Mă grăbesc să adaug că această vreme, mustind de lumină blândă şi policromie, care cuprinde sfârşitul verii şi începutul toamnei durează uneori mai multe, alteori mai puţine zile şi săptămâni. Vine apoi toamna cea adevărată, cu zile mohorâte şi tot mai scurte, cu nopţi tot mai lungi şi mai reci, după care se instalează sfârşitul de toamnă tot mai neplăcut, mai ceţos, cu ploi mocăneşti şi reci care-ţi pătrund în oase. E drept că şi în ele poţi descoperi frumuseţile nebănuite ale anotimpului. Pe vremea când în fiecare duminică hoinăream cu Terike prin pădure, nu încetam să ne mirăm în fiecare sfârşit de noiembrie de frumuseţea incomparabilă, dătătoare de fiori, a pădurii desfrunzite şi grave, încă neacoperită de zăpadă. Şi sfârşitul de toamnă poate avea frumuseţea sa.

456

Zilele toamnei arămii ale vieţii mele au trecut; trăiesc răstimpul sfârşitului de toamnă. Nu mă mai plimb prin pădure, dar încă lucrez, citesc şi ascult muzică. Nu renunţ la nimic dacă nu sunt nevoit s-o fac, în schimb sunt conştient de îngrădirile tot mai stricte. Îmi mai fac planuri şi mă voi bucura dacă memoriile vor apărea adunate între copertele unei cărţi. Mai am două cărţi începute, pe care aş dori să le închei. Marea întrebare este dacă voi reuşi… Nu mă plâng, dar nici nu-mi fac iluzii; ştiu bine că de-acum înainte poate urma numai iarna, rece şi geroasă în neclintirea ei, până la clipa încremenirii veşnice. Ripeness is all – expresia limpede precum cristalul care sintetizează înţelepciunea shakespeareană din Regele Lear are drept tâlc îndemnul la maturitate, maturitatea fiind tot avutul nostru. Când am împlinit cincizeci de ani, am scris câteva rânduri adresate familiei, având drept moto cuvintele citate. Se întâmpla în vara indiană a vieţii mele. Era răstimpul desăvârşirii maturităţii mele, al deplinătăţii capacităţi de muncă şi responsabilităţii totale faţă de familia mea alcătuită din trei generaţii. Au trecut peste şase ani de când am pierdut-o pe Terike. Această autoanaliză cu destăinuiri am început-o cu o scriere pe care i-am dedicat-o şi am plasat-o în deschiderea acestei cărţi. Nu mai am ce adăuga acelor rânduri şi din acest motiv în paginile Opţiunilor mele scriu relativ puţin despre Ea. Golul iscat în mine este definitiv. Am senzaţia că sunt matur de multă, foarte multă, vreme şi am cam ostenit. În primăvara lui 2002 şi în septembrie 2004 am fost supus unor intervenţii chirurgicale în urma cărora am reuşit să mă refac. Mă gândesc cu multă iubire şi cu inima plină de recunoştinţă la cei care-mi stau alături cu devotament şi nu-mi lasă mâna dintr-a lor. 31 august 2005.

POSTFAŢĂ

Decedat în 2009, Andrei Roth s-a născut în 1927 la Timişoara într-o familie de evrei ce respecta tradiţiile iudaice. A copilărit şi şi-a trăit adolescenţa la Arad, a făcut carieră universitară şi ştiinţifică la Cluj în cadrul Universităţii pe care a slujit-o timp de şase decenii. A predat, a comunicat, a scris şi a publicat în limbile română, maghiară şi germană, toate la nivelul limbii materne. Şi-a asumat identităţile lui de cetăţean român, de ardelean, de european nu numai datorită unor determinări spaţiale-geografice ci, în primul rând, prin modul de gândire, spiritualitate şi lumea valorică. Last but not least (mai nimerit ar fi poate să scriu First of all) a fost evreu, identitate pe care şi-a asumat-o şi a afirmat-o pe tot parcursul vieţii. (Fiind liber cugetător, nu era religios, dar era membru al Comunităţii Evreilor din Cluj la a cărei solicitări de natură culturală şi socială a răspuns întotdeauna prompt şi cu brio.) În cartea lui pe care o recomand spre publicare în limba română scrie (p.352): „Mă consider evreu numai şi pentru faptul că amândoi părinţi şi toţi strămoşii mei erau evrei...; consider că, în condiţiile valurilor necontenite de antisemitism, cel care îşi renegă părinţii şi strămoşii lui este un om de nimic”. Iar în excelenta lui carte întitulată Naţionalism sau democratism? (Editura Pro Europa,Tg. Mureş, 1999) scrie: „Sunt ferm convins că după Holocaust, neasumarea identităţii evreieşti de către acele persoane care aparţin prin origine acestei etnii echivalează cu o trădare, cu abdicarea la demnitatea umană.” (Merită menţionat că cele două capitole din această carte VIII. şi IX. – întitulate Cine

458

“a adus” comunismul în România?, respectiv Despre Antisemitism – sunt printre cele mai bune şi substanţiale pagini scrise la noi pe aceste teme.) Sociolog de profesie, autor a zeci de cărţi apărute înainte şi după 1989, a numeroaselor studii în volume din ţară şi din străinătate, Andrei Roth a fost şi un publicist de vocaţie, militând până la ultimele sale apariţii în media electronică – doar cu scurt timp înainte de dispariţia lui – împotriva antisemitismului, negaţionismului, totalitarismului de orice fel, pentru un democratism autentic şi consecvent. Cartea este o îmbinare între naraţiune autobiografică şi memorialistică reflexivă. Amintirile din tinereţe şi adolescenţă sunt paradigmatice pentru populaţia evreiască citadină din sudul Ardealului (viaţa în condiţiile aplicării legislaţiei antievreieşti „numerus nullus” şi înfiinţarea de către Comunitate a unui liceu evreiesc, pregătirea evreilor pentru o eventuală deportare în 1942, ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat, scurta perioadă de ocupare a Aradului de către armata horthistă în 1944, etc.). Ideea de bază a cărţii este recunoaşterea şi conştientizarea faptului că traiectoria de viaţă a omului este o rezultantă a condiţiilor sociale constringente pe care omul nu şi le poate alege, pe de o parte, şi a alegerilor şi opţiunilor făcute de om în mod conştient, pe de altă parte. De aici titlul cărţii sale: Opţiunile mele. Pentru Andrei Roth, în afara deciziilor sale din viaţa privată şi de familie, două alegeri au fost determinante: în adolescenţă, alegerea ideilor şi idealurilor socialiste, iar mai apoi, la maturitate, renunţarea la ele şi aderarea la liberalism (fără pierderea sensibilităţii sociale) şi un democratism consecvent. Sociologul Andrei Roth îşi reaminteşte fiecare fază din viaţa lui în contextul realităţilor social-politice date.

459

Cartea oferă o imagine sugestivă despre realităţile şi evoluţiile societăţii româneşti (şi nu numai) din ultimele şapte decenii. Paginile narative şi memorialistice alternează cu reflecţiile sociologice, filosofice, psihologice şi politice ale gânditorului Andrei Roth, un interes deosebit în acest sens reprezentând capitolul întitulat Identităţile mele. Am convingerea că traducerea în limba română şi editarea cărţii lui Andrei Roth va fi un real câştig atât pentru Editură, cât şi pentru iubitorii de carte. Nicolae Kallós, Cluj, 20.09.2010

ALBUM FOTO

Andrei Roth, elev, cu mama lui, Hajnalka Roth, la începerea clase a IV; la 3 ani cu vioara; la 7 ani

Andrei Roth, elev la gimnaziu, la Timișoara, 11 ani, 1938

Andrei Roth, Poza pentru panoul de absolvire a liceului, 18 ani, 1945

Andrei Roth, student, 20 de ani , 1947

463

Terike, născută Steiner, la 19 ani, 1947

Terike, născuta Steiner, la 16 ani, 1944

Jenő Roth, tatăl lui Andrei, farmacist, cu colegele lui, în fața farmaciei, 1962

Szidi Steiner, soacra lui Andrei, medic pediatru, făcând triajul copiilor la o grădiniță, 1949

464

Andrei și Terike, la malul Mureșului, 1943

Alături de prieteni, la vâslit pe Mureș, Pista Weiss, Biksz (mai târziu Weiss) Anikó, Tibi Wiesel și Marika Kádár

Andrei și Terike, cu Tibi Wiesel, Imi Kádár, 1949

Andrei și Terike, Poză de cununie, 1949

465

Andrei, Marika și Terike, în fața statuii Matei Corvin, Cluj, 1959

Andrei, Marika și Terike, în Grădina Botanică, 1960 La facultatea de Istorie Filosofie: Hăgan, Grigore Drondoe, Roth Andrei și Traian Pop, 1969

Andrei și Marika, 1961

Ion Aluaș, Nicolae Kallós, Călina Mare, Andrei Roth, Nicolae Trandafoiu, persoane neidentificate 1967

466

Achim Mihu, Liviu Văcaru, Călina Mare, Andrei Roth şi o persoană neidentificată

Ceremonia de absolvire a secţiei de psihologie, limba de predare maghiară, alături de ginere, István Szamosközi, Ildikó Vizi, Réka Teodorescu, Zörgő-Éva Raduly, Elemér

Prieteni reîntâlnindu-se la Arad: Imi Kádár, Pista Weiss, Andrei Roth și Wiesel Tibi, 1965

Andrei si Terike, în concediu (Tusnad?), 1971

Prieteni reîntâlnindu-se la Düsseldorf: în spate Pista Weiss și Andrei Roth, în față Imi Kádár și Tibi Wiesel, 2007

467

Familia Roth în concediu, cu cortul, în campingul de la Sovata, 1967

În excursie în Munții Retezat, vf Peleaga: Bajor Bandi, Went Baba, Andrei și Terike, 1962

Georg Weber, Terike și Andrei Roth, în excursie la Tarnița, 2003

468

Tatăl și fiica, 1966

Tatăl și fiica, 1968 Andrei, bunica Hajni , Marika, bunicul Eugen Roth, 1967

469

Andrei Roth, cu nepotul lui, Peter Szamoskozi, și Maria RothSzamoskozi, 1979

Andrei Roth și nepotul de 5 ani, în excursie la Făget, 1983

Andrei și Terike Roth, în excursie la Făget, 1979

Andrei și Terike Roth, în excursie la Făget, 1994

Andrei și Terike Roth, duminica la plimbare pe malul Someșului, 1983

470

Andrei Roth, 1977

Andrei Roth, cu ocazia unui interviu pentru TVR3, 2007

Andrei Roth, noi. 2008, cu ocazia unui interviu pentru TVR3

Andrei Roth la mormântul soției, în 2000

471