Love is fun

  • 0 0 0
  • Like this paper and download? You can publish your own PDF file online for free in a few minutes! Sign Up
File loading please wait...
Citation preview

L

I F

Iubirea și sexul, în același pat GÀSPÀR GYÖRGY BOGDAN NICOLAI Prefață de ANDREEA ESCA Exceptând familia, prietenii și colegii din mass-media, autorii au schimbat datele de identificare ale persoanelor menționate în carte, pentru a le proteja intimitatea. Cartea de față conține recomandări cu caracter general provenite din experiența autorilor, dar nu a fost publicată cu scopul de a diagnostica sau trata vreo boală și nici nu substituie tratamentul medical sau consilierea psihologică. Dacă sunteți în situația de a experimenta simptome ale vreunei afecțiuni cu potențial agravant, autorii și editorul vă recomandă să apelați la un medic de specialitate sau la un psihoterapeut. „Sexualitatea este absolut esențială în cuplu, este forma cea mai intimă prin care cei doi parteneri comunică și ajung să se cunoască.“ Monica Bîrlădeanu „Iubirea este ceva mult mai mare decât noi. Este ceea ce ne ține în viață și rămâne după ce nu mai suntem.“ Mihai Petre „Educația cu care pleci de acasă contează foarte mult într-un cuplu. De fiecare dată când am ieșit dintr-o relație, m-am gândit dacă merită să fac acest pas și dacă nu cumva renunț prea ușor.“

Sânziana Negru „Sacrificiile în cuplu este bine să nu le consideri sacrificii, ci mai degrabă momente în care este important să fii puternică și să treci peste ele.“ Anna Lesko „Aș alege mai degrabă să sufăr din dragoste, decât să nu iubesc și să nu simt nimic.“ Irina Rimes

Prefață Gâspâr zice că el e Love și Bogdan, că el e Fun. Dar să știți că nu e doar așa. Gâspâr e foarte Fun, dacă vrea, și Bogdan, extrem de Love, dacă își permite să recunoască. Ce au reușit împreună, cu această carte, a fost să pună laolaltă teoria și practica și să povestească în stilul lor atât de plăcut care e treaba cu relațiile. Cu siguranță, toate emisiunile pe care le realizează pe pagina de FB a www.alistmagazine.ro le sunt, și ele, surse de inspirație. Pentru că nici nu ai cum să nu-ți pui un milion de întrebări și să nu cauți răspunsuri, după ce vezi că oameni extrem de cunoscuți îți destăinuie situații intime, complicate, surprinzătoare, pentru a le fi de folos și altora care, poate, nu au curaj să vorbească deschis, dar se identifică imediat cu povestea lor. într-o societate cu multe tabuuri, cartea lor este o gură de adevăr. Și, ca să fie digerabile, adevărurile ne sunt servite mereu într-o combinație de studiu și povești amuzante. Mie una, cartea aceasta mi-a răspuns la toate întrebările pe care nu le-aș fi pus cu voce tare și cred că asta va fi concluzia multora, la finalul lecturii. Ba mai mult, mi-a răspuns și la întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată, nici măcar în gând, dar aflând acum răspunsul, mi-am reproșat că nu sunt suficient de curioasă. Dacă nu ați citit mult despre psihologia cuplului, inteligența emoțională și puterea relațiilor, nu vă faceți griji că nu o să înțelegeți; Gâspâr a citit tot și vă oferă pe tavă cel mai bun rezumat, ca atunci când căutam disperați la colegii mai talentați un comentariu gata făcut, pentru Bac. Iar dacă n-ați avut timp suficient să experimentați dragostea în toate formele ei, Bogdan a trăit cât pentru toți, toate variantele, „n“ luate câte „k“, deci are răspunsurile la purtător.

Ö să treceți și prin niște mici teste (grilă, desigur), pe care vă recomand să le tratați cu atenție. O să vă placă să vă des-coperiți și în acest fel. Acestea fiind spuse, vă invit la citit! Și, cum zic ei la finalul fiecărei emisiuni, nu uitați că, oricât de grea e viața, Iove isfun\ ANDREEA ESCA jurnalist și publisher la A List Magazine

Mulțumiri Fiecare client sau pacient cu care am interacționat de-a lungul anilor în terapie m-a făcut să văd viața cu alți ochi. Și am păstrat în sufletul meu perspectiva fiecăruia. Ceea ce înseamnă că, datorită lor, eu mam reînnoit mereu. Tuturor, le sunt recunoscător. De asemenea, le mulțumesc celor cațe ne-au fost invitați în emisiunea live #LoveIsFun de pe A List Magazine. Ei au fost sarea și piperul cu care noi am condimentat stilul de viață al publicului. Găspâr György Soției mele, Ana. Fetiței mele, Ana sau Anais, pe care, deocamdată, o pot vedea numai cu ajutorul aparatului ecograf. Mamei mele, Simona, și bunicilor mele, Meme și Abița. Fiului meu, Nicholas. Tatălui meu, Marius. Andreei Esca. Nu în ultimul rând, celor care au făcut această carte posibilă: Ioana, Paul și Găspâr. Bogdan Nicolai

Introducere Lupul îmblânzit de Scufița Roșie (dialog între autori) Bogdan Nicolai a devenit parte din viața mea profesională odată cu începerea emisiunii live #LoveIsFun. Andreea Esca a avut inițiativa de-a ne pune în același format online, pentru a aduce în discuție intimitățile vieții în doi, având un moderator vesel și băgăcios, așa cum este Nicolai, și un altul mai rigid, sec și științific, așa cum sunt eu. Și deoarece cultivarea jocului și a odihnei sunt încă puncte serioase de creștere pentru mine, mi-am propus să port un dialog cu Nicolai, în baza căruia să învăț ceva mai multe despre cum pot integra amuzamentul în viața mea de zi cu zi. Obicei despre care știm cât este de benefic nu doar pentru sine, ci și pentru traiul în doi. G: Dacă ar fi să mă convingi cu privire la importanța distracției în viața unui cuplu, ce-ai putea să-mi spui despre relația ta cu Ana? B: Gâspâr, bănuiam eu că ai fost de acord să scriem împreună această carte pentru că aveai nevoie de un cobai, dar acum sunt ferm convins că așa este. Dar accept ca, în numele științei, să fiu șoarecele tău de laborator și îți voi răspunde cu maximă sinceritate la toate întrebările. Așadar, eu și Ana suntem din Sinaia. Am învățat la același liceu, Colegiul „ Mihail Cantacuzino“ din Sinaia, în aceeași bancă și la clasa aceluiași diriginte, dar în generații diferite, Ana fiind cu patru ani mai mică. „Lipeala“ ne-au facut-o, ca pe vremuri, părinții, mai precis tatăl ei și tatăl meu, care, prieteni buni fiind, ne-au propus să ne întâlnim, pretextul fiind ca eu să-i dau Anei câteva sfaturi din domeniile în care activez: radio, TV, new media, publicitate, organizarea și prezentarea de evenimente etc. Ne-am plăcut mult, încă de la început, dar nu am început o relație, pentru că eu eram încă în perioada în care îmi notam în carnețel, cu mândrie, cuceririle și aventurile, iar tata a fost foarte clar: „Să nu cumva să-ți bați joc de fată!“ Așa că nu m-am

atins de această minunată făptură, sculptată parcă de Rodin. Ne-am tot alergat reciproc, schimbând rolurile de șoarece și de pisică, de pradă și de vânător. Știam că vrem să se întâmple mai mult, dar și că eu nu sunt încă pregătit să renunț la joaca mea de-a Don Juan. A urmat o pauză, urmând ca lucrurile să se întâmple de la sine, dacă, într-adevăr, eram sortiți unul altuia. Ne-am reîntâlnit după câțiva ani, când mi-am putut asuma o relație serioasă. O iubesc enorm pe Ana și toate planurile mele sunt planurile noastre. Avem un băiețel de 2 ani și jumătate, Nicholas, iar luna viitoare se va naște și fetița noastră, pe care, cel mai probabil, o va chema tot Ana. Râdem mult, ne jucăm cu Nicholas, vizităm cât de multe țări și orașe putem, iar curtea noastră este mereu plină de prieteni. Nu știu câți sinăieni cunoști, dar te asigur că așa suntem cu toții. Venim din cel mai frumos oraș din România, ne știm cu toții între noi, suntem plini de viață și obsedați de distracție, de urcuș pe munte, de schi și de călătorii. G: Dintre voi doi, care este mai deschis față de joc și distracție și cum gestionează cel care este mai puțin obișnuit cu amuzamentul frustrarea adiacentă? B: E greu de spus cine se ține mai mult de șotii. Azi eu, mâine ea și, în general, amândoi. G: Cât de mult te ajută faptul că te joci cu Nicholas și că îi oferi din timpul tău, făcând o serie de activități mai puțin obișnuite pentru cei care nu au copii? B: Fac radio de când mă știu, dar nu cunosc să existe pe lume vreun sunet mai frumos decât râsul lui Nicholas, când știe că a făcut o prostioară. Iar noi îl încurajăm și îl răsfățăm, pentru că nu avem niciodată puterea de a-i spune „nu“. Avem noroc că e, totuși, destul de ascultător și nu face boacăne mari, adică nu-mi umblă la sistemul audio și la colecția mea de CD-uri și de vinyl-uri, slavă Domnului, căci asta ar fi pentru mine o mare tragedie. Marea lui pasiune este să se plimbe cu mașina, așa că, atunci când nu îl luăm cu noi

undeva, nu plecăm fără ca mai întâi să-l dăm o tură de cartier cu mașina. O altă mare pasiune este să vadă avioane, în zbor sau parcate la sol, iar noi stăm destul de aproape de aeroport. Când nu1 duc să admire aeronave, mergem în locurile de joacă, ne dăm cu trotinetele sau ne jucăm cu mașinuțele. Am transformat și grădina într-un mic parc de distracții cu tobogan, groapă cu nisip, leagăn și mașini electrice. Nu mă plictisesc niciodată să mă joc cu el. Fiecare moment petrecut împreună îmi oferă multă energie, chiar și atunci când vrea să-l car în cârcă pe distanțe lungi, timp în care el se ține strâns de urechile mele. G: Care este modelul de distracție în cuplu cu care ai venit de acasă? Ce-ai văzut la părinții și bunicii tăi, cu privire la timpul dedicat odihnei și jocului? B: Să începem cu odihna. Am moștenit de la tata obiceiul de a dormi măcar o oră după-amiaza și destul de mult în weekend. I-am spus încă de la început Anei că va trebui să-mi suporte acest program de hamster, animal despre care știu că doarme cam 14 ore din 24. Cât despre joc, îmi amintesc că mă luptam mult cu tata. îmi plăcea să mă țină strâns în brațe, iar eu să fac tot posibilul să evadez. încă nu pot face asta cu Nicholas, pentru că nu are răbdare să stea „prins“ mai mult de un minut. Cu mama jucam scrabble, monopoly sau tabinet și îmi dădea voie să stau afară până târziu în noapte, mai ales atunci când voia să dau jos kilogramele în plus pe care le acumulam în vacanțele petrecute la bunici. Bunica de la Sinaia îmi cumpăra foarte multe jucării, iar cea de la Breaza îmi confecționa săbii, săgeți și arc, costume de Batman sau de Superman și mă plimba cu mașina. Tata m-a învățat să schiez și să joc tenis. De la el am luat primele lecții de șah și nu trece o zi fără să joc măcar o partidă pe net. Nu a reușit să mă învețe să înot, dar nimeni nu a reușit asta încă. Ai mei și toate rudele noastre sunt foarte vesele; facem mereu glume unii pe seama celorlalți. Sunt sigur că, dacă m-aș fi născut în altă familie, nu aș fi avut un simț al umorului la fel de dezvoltat.

G: Crezi că asta ne influențează, sub o formă sau alta, atitudinea față de joc la maturitate? B: Cu siguranță! Ideal e să nu crești într-o familie care să îți îngrădească jocul, iar mai apoi, distracțiile. Bineînțeles că totul trebuie să aibă o limită, dar rolul copilului e să împingă totul până foarte aproape de acea limită, iar al părinților... să-i dea senzația că nu observă. Faptul că am făcut întotdeauna tot ce-am vrut m-a făcut omul vesel și împlinit de astăzi. La fel îmi voi crește și eu copiii. G: De ce crezi că le este unora dintre noi greu să-și permită să se mai prostească din când în când? B: Nu știu. Mereu mă întreb de ce unii se uită așa de ciudat la mine, când sar calul. Eu cred că, atunci când nu mai ești deloc copil, ai murit deja. Pun puțină copilărie și puțin umor în tot ce fac și nu mă văd reușind să construiesc ceva ce nu conține aceste două ingrediente. G: Care este cel mai darnic cuplu pe care-l cunoști, în ceea ce privește timpul pentru distracție în doi? B: Andrea Esca și Alexandre Eram sunt un cuplu ideal din acest punct de vedere, un model perfect pentru mine. Amândoi muncesc enorm, dar niciodată nu uită să se și distreze. Nu lipsesc de la partyuri, nu pleacă primii de la ele, sunt prezenți la toate festivalurile, nu uită să-și facă vacanțe în doi sau cu cei doi copii, Aris și Alexia. G: Descrie în câteva cuvinte cel mai frumos moment în cuplu pe care l-ai avut, până acum, în relația cu Ana. B: E greu să alegi un singur moment, așa că îl voi povesti pe cel mai recent. Am fost de dimineață cu Nicholas la doctor pentru un consult de rutină și, ca să nu mai plângă, ne-am lăsat și noi consultați de medicul pediatru, care a intrat imediat în jocul nostru. Ne-am dat tricourile jos, am fost ascultați la plămâni, controlați în gât, ni s-a luat temperatura, am fost cântăriți etc. Nicholas s-a oprit imediat din

plâns și nimic nu l-a mai speriat, deoarece a văzut mai întâi la noi care sunt pașii consultației.

Capitolul 1

Me, Tarzan! You, Jane... „Numai împreună, bărbatul și femeia formează omul complet.“ Immanuel Kant

Adevărul științific sau ce se află dincolo de miturile care ne mențin în zona de confort (Gâspâr György) în ciuda nenumăratelor mituri despre diferențele colosale care ar exista între bărbați și femei, din punct de vedere psihologic nu am putea spune că bărbații ar fi de pe o altă planetă decât femeile. La fel ca majoritatea psihoterapeuților de cuplu care practică această profesie ghidați de realitatea științifică, nici eu nu vreau să dau apă la moară stereotipurilor care au invadat revistele glossy, cu privire la diferențele dintre ei și ele. Mai degrabă cred în faptul că, pentru a putea conviețui cu adevărat împreună, avem nevoie să înțelegem și să acceptăm atât asemănările, cât și diferențele. în cele din urmă, fiecare persoană este unică și diferită - dincolo de faptul că are un organ genital masculin sau feminin. Așa cum nu există doi oameni care să fie mereu de acord unul cu celălalt. Prin reducerea diferențelor și accentuarea asemănărilor, obiectivul nu este să-i transformăm pe bărbați în clonele femeilor sau invers. Intenția este aceea de a înțelege mai bine persoana unică, fascinantă, efervescentă, plictisitoare, complicată sau complexă alături de care alegem să călătorim în viață. Mândria oamenilor și mânia zeilor Personal, sunt mare fan al tratatului despre dorință și iubire scris de renumitul Platon. Cel în care autorul ne descrie povestea lui

Aristofan cu privire la motivele pentru care oamenii au o dorință atât de adâncă de a se uni cu ceilalți. Povestea am citit-o prima dată în scrierile autoarei Elizabeth Gilbert, care a devenit unul dintre scriitorii mei preferați odată cu apariția cărții Lecții de magie. Dar revenind la dramaturgul grec Aristofan, acesta vorbește despre o perioadă extrem de îndepărtată, când încă zeii ne vegheau din ceruri și noi oamenii aveam, cu toții, o formă diferită de cea de astăzi. Erau vremuri când omul era alcătuit din doi oameni, aveam două capete și câte patru mâini și picioare. Iar pentru că fiecare făptură avea integrată jumătatea sa, omul era cu adevărat fericit și mulțumit. Și pământul părea să fie un loc în care existau ordine și liniște și, mai presus de orice, ființa noastră era împlinită și întreagă. Doar că, datorită stării de „prea bine“, omul a început să devină excesiv de mândru și, odată cu asta, să nu-i mai venereze pe zei. Situație pe care Zeul Zeilor nu o putea accepta, așa că i-a despicat în două pe toți oamenii, creând astfel o lume cu ființe imperfecte și incomplete. După asta, s-a abătut asupra omenirii cea mai mare suferință sufletească posibilă: aceea că nu suntem întru totul întregi. De atunci, oamenii s-au născut cu sentimentul că le lipsește o parte a sinelui și cu responsabilitatea de a se reîntregi întro bună zi. Sperând că, prin uniunea cu celălalt, vom putea reveni la forma originară și nu vom mai fi obligați să trăim și simțim singurătatea. Astfel putem înțelege de unde vine dorința de a găsi pe cineva care să ne completeze, care să ne facă să devenim din „doi“ iarăși „unu“. Creierul ei este roz și al lui albastru? Bărbații și femeile nu vin din civilizații diferite; ambele sexe sunt din aceeași lume, chiar dacă, în mod indiscutabil, există o serie de trăsături și particularități specifice fiecărui gen. Doar că - spre deosebire de ceea ce credea Darwin (teorie care mai apoi a devenit, o bună bucată de vreme, crezul multor oameni de știință) - femeia nu-i o blânduță și-o prostuță, iar bărbatul, un agresiv, invariabil

inteligent. Așa cum, dacă ne-am uita la două creiere, nu am putea spune de ce gen este fiecare dintre ele. Chiar dacă sună ciudat (peptru că în postările de pe rețelele sociale adesea arată așa), creierul femeilor nu este roz cu floricele și alte simboluri grațioase, iar al bărbaților, albastru sau gri, umplut cu piulițe și motoare. Atât creierul ei, cât și al lui sunt formate din trei straturi: trunchiul cerebral, cerebelul (sau partea de mijloc a creierului) și cortexul (sau creierul mare). Și indiferent că e vorba despre genul masculin sau cel feminin, ajuns la maturitate, creierul are circa 100 de trilioane de conexiuni, care leagă mai bine de 100 de miliarde de neuroni. Acum, revenind la diferențele dintre bărbați și femei, se pare că și reputatul neurolog francez Paul Broca, o autoritate științifică din secolul al XIX-lea, a contribuit puțin la cultivarea mitului despre superioritatea intelectuală a bărbatului în raport cu femeia. Helen Fisher, antropologul meu favorit, descrie în cartea Anatomia iubirii unde s-a produs eroarea științifică a lui Broca. în 1861, în baza autopsiilor realizate în romanticul Paris, neurologul ajunge la concluzia că „femeile sunt, în medie, un pic mai puțin inteligente decât bărbații, o diferență pe care trebuie să nu o exagerăm, dar care totuși este o realitate“. Dar adevărata realitate, potrivit celor spuse de dr. Fisher, este aceea că, atunci când a calculat greutatea creierului a peste 100 de bărbați și femei, dr. Broca nu-și corelase calculele cu faptul că femeile au o greutate și o mărime corporală mai redusă în comparație cu bărbații. Acum, în secolul XXI, o astfel de perspectivă asupra inteligenței feminine ar putea reprezenta un oarecare barbarism sau cel puțin o gândire de tip arhaic. Și, încă o dată, este de subliniat existența reală a anumitor diferențe cantitative: spre exemplu, creierul masculin este cu 10% mai mare decât cel feminin; dar și mâinile bărbaților sunt ceva mai mari decât ale femeilor și evidentă că, în majoritatea cazurilor, trupul unui bărbat este mai masiv decât al unei femei. însă, dacă vorbim de inteligență, greutatea creierului nu contează cât conexiunile de care acesta dispune.

Da, ele vorbesc mai mult, dar asta nu e neapărat ceva rău - așa cum nici tăcerea nu e mereu bună O diferență reală, pe care o poate observa fiecare dintre noi, are mai cu seamă legătură cu darul vorbirii (care în mod evident este specific femeilor, cu oarecare excepții menite să întărească și de această dată regula). Nu o dată mi-a fost dat să simt o admirație vecină cu invidia față de alți vorbitori de gen feminin, la diferite evenimente sau manifestări științifice. Adevărul este că, potrivit unor analize științifice clare, pe întreg globul pământesc fetițele încep să vorbească mai devreme decât băieții și sunt avantajate și la capitolul fluență, corectitudine gramaticală și vocabular. (Probabil și din această cauză, majoritatea persoanelor care mă critică pentru scăpările mele lingvistice - după numele meu, fiind clar că nu sunt român sadea - întruchipează genul feminin.) Se pare că, în jurul vârstei de 10 ani, aparținătoarele sexului frumos sunt nu doar fizic mai dezvoltate, ci ne întrec și la capitolul raționament verbal, memorie verbală, pronunție și ortografie. Și dacă este să ne uităm la cele mai multe prezentatoare de jurnal din România, putem înțelege și de ce ele se bâlbâie mai puțin decât bărbații și de ce vorbesc mai fluent limbile străine. Unde mai pui că noi, bărbații, suntem și de patru ori mai expuși riscului de dislexie. Prin urmare, avem de recuperat mult și bine la capitolul comunicare. Probabil că astfel se explică și de ce bărbații fug de ceartă. Evident, discuțiile în contradictoriu implică schimburi de replici care genului masculin îi creează o reală stare de disconfort. Dincolo de faptul că nici la capitolul inteligență emoțională nu excelează. Dar despre acest subiect voi scrie puțin mai încolo. Dacă partenera îi spune „Trebuie să vorbim!“, pe el îl trec toate sudorile și i se zbârlește părul pe șira spinării; în timp ce, dacă el îi spune același ludru, inima ei începe să zburde de fericire că în sfârșit inițiază și el un dialog. Așadar, dacă tot vorbim despre psihologie și dezvoltare personală, trebuie să recunoaștem că bărbatul are de muncit mai mult ca femeia. Iată o diferență reală și inconfortabilă. El are

de învățat cum să fie cu adevărat prezent în relație și în dialog. Trebuie să-i acorde partenerei lui atenția cuvenită și să îndrăznească să se întoarcă spre ea, să se străduiască să o înțeleagă, să asculte fără să intre în defensivă și să empatizeze nu să sară la fiecare secundă cu câte o soluție pentru a-i arăta femeii cât de abil este el în rezolvarea de probleme. Așa cum nici prea multă filozofie nu ajută. Atunci când vine vorba de comunicare, nu trebuie să facem pe deștepții, să expunem o logică rece în raport cu emoționalitatea partenerei. Este suficient dacă - verbal și nonverbal - îi transmitem femeii de lângă noi că nu este singură. Acestea fiind spuse, vă reamintesc că există și excepții de la regula generală. Fiindcă nu ține totul de genetică. Și educația contează la fel de mult. Cu toții suntem tăcuți și din emoții, doar că femeile nu fug de sentimente Emoțiile sau sentimentele genului feminin par să fie mai zgomotoase și mai supărătoare în comparație cu cele ale bărbaților. Probabil, acesta este un al doilea motiv pentru care bărbatul fuge de ceartă nu prea îți arde de ceartă, dacă ești relaxat și n-ai urmă de pornire emoțională. Dar, fără niciun dubiu, și bărbații au sentimente și emoții intense, doar că de foarte devreme în viață au fost antrenați să și le ascundă. Iar după o vreme, acest demers de mascare sau evitare a emoțiilor pare să fi devenit calea corectă, așa că nu mai stăm să pierdem vremea căutând răspunsuri la întrebarea „De ce nu simțim și noi la fel ca ele?“. Un alt fapt de admis - pe care, când îl verbalizez la workshop-uri sau conferințe, citesc aprobarea non-verbală pe chipurile celor de același sex cu mine - este și că puține lucruri ne sperie atât de tare ca emoțiile negative ale unei femei. Vorbeam de curând cu una dintre clientele mele (o mamă care are doi copii, o fată și un băiat) și-mi relata - ce-i drept, cu o oarecare

doză de vinovăție - că singura modalitate de a mai atinge sufletul fiului ei ajuns la adolescență este să-i arunce subit câte un artificiu emoțional, însoțit de câteva lacrimi care țâșnesc ca de nicăieri. Iar în astfel de situații, parcă ar exista implantat un cip în trupul bărbatului, care-1 îmboldește pe acesta să înlăture emoțiile negative ale femeilor și să readucă armonia între ei. Numai că, dacă e folosită până la uzură, strategia asta rareori mai dă roade. Bărbații recurg în acest caz la bagatelizare, distragerea atenției, ignorarea emoțiilor și introducerea rapidă a elementului logică. însă treaba stă la fel ca în parenting: nu poți avea succes în conectarea cu copilul tău, distrăgându-i atenția la nesfârșit. Primul pas este validarea (conectarea la șinele emoțional al copilului) și abia după ce acesta s-a simțit înțeles și acceptat putem aduce în scenă șinele rațional sau logic. Noi, bărbații, avem de regulă o problemă cu emoțiile negative - frica, furia, gelozia, rușinea, frustrarea, nesiguranța. Intr-un cuvânt, am putea spune că nu știm ce să facem cu vulnerabilitatea. Și asta, din cauza faptului că în copilărie nu ni s-a permis să fim vulnerabili. Iar dacă nu ți-au fost acceptate emoțiile cu valență negativă, nu prea știi nici să oferi susținere când altcineva se confruntă cu un atac emoțional sau sentimental. Cei mai mulți bărbați trăiesc cu falsa convingere că a vorbi despre emoții nu ar însemna altceva decât să înrăutățească situația. Așa se face că suntem capabili să recurgem la o sumedenie de tertipuri, pentru a nu ajunge la punctul critic al dialogului despre emoții. Iar cele mai multe femei au față de emoții o raportare diferită de a noastră - una matură și mult mai sănătoasă. Ele sunt suficient de îndrăznețe încât să abordeze subiectul emoțiilor negative la fel de natural ca și cum ar vorbi despre starea vremii sau traficul aglomerat din București. Pentru că ceea ce știu femeile, mai mult sau mai puțin conștient, este că a vorbi despre emoții înseamnă a crea puțin spațiu de conexiune psihologică și sufletească; înseamnă a explora intimitatea și a ajunge de la „mine“ la „tine“.

Asta ne apropie puțin mai mult și de principalele nemulțumiri ale femeilor în privința bărbaților: „Nu simt că mă pot baza pe el“ și „Nu mă înțelege și nu mă susține“ - ceea ce ne arată cât de singure se simt partenerele noastre, din cauza faptului că noi nu excelăm nici în comunicare și nici în suportul afectiv. în schimb, bărbații se plâng de prea puțin sex și prea multă ceartă. Iar spirala negativității devine din ce în ce mai puternică, odată cu trecerea timpului și rigidizarea tiparelor de interacțiune. Dacă este să căutăm nevoia din spatele plângerilor - atât femeile, cât și bărbații vor același lucru -cu toții vrem intimitate. Doar că definițiile subiective pe care le avem despre acest concept sunt ușor diferite. Pentru el, intimitatea înseamnă, în cele mai multe cazuri, sex și emoții pozitive (fără ceartă și artificii emoționale); iar pentru ea, intimitatea înseamnă conexiune emoțională și încredere. Potrivit studiilor recente din domeniul psihologiei relaționale, ceea ce își dorește o femeie din partea unui bărbat este ca acesta să fie demn de încredere. Adică, să fie ceea ce spune că este; să facă ceea ce spune că face; să fie serios, responsabil și suficient de curajos încât să se arate așa cum este. Orientarea și intuiția fac casă bunâ împreună Referitor la orientarea în spațiu și îndeplinirea sarcinilor vizuospațiale, noi, bărbații, părem mai bine înzestrați de la natură. „Dacă nu se au prea bine cu vorbele, cel puțin să fie capabili să-și conducă acasă iubitele“, s-o fi gândit Creatorul când a construit jocul omenirii. Se pare că și în rezolvarea unor probleme de matematică stăm mai bine, cu excepția aritmeticii, spun specialiștii în analiza diferențelor de gen. La vârsta de 10 ani, băieții sunt capabili să rotească în minte obiecte tridimensionale, să perceapă corect spațiile tridimensionale și să obțină scoruri mai bune la sarcinile mecanice. Acum, să nu lăsăm în urmă teoriile lui Darwin, fără a-i aduce acestuia recunoașterea cuvenită. Știința modernă confirmă spusele sale în ceea ce privește puterea intuiției feminine. Studiile au dovedit

că, atunci când vine vorba despre procesarea informațiilor nonverbale (cum ar fi emoțiile, poziția corpului, gesturile, tonalitatea vocii etc.), femeile pot extrage din mediu mai multe informații în comparație cu bărbații. Helen Fisher este de părere că femeile sunt posesoarele unei capacități superioare în ceea ce privește citirea oamenilor, concept întâlnit în literatura psihologică sub numele de „teoria minții“. Probabil și datorită acestei capacități, ele sunt mult mai bune la a identifica posibilele probleme dintr-o relație, la a detecta pericolele psihologice și chiar la a cere ajutor atunci când ceva nu funcționează. Asta le face și mai înclinate către profesii cum este cea de psiholog și psihotera-peut, dar și mai curajoase atunci când vine vorba despre a solicita ajutor pentru problemele de cuplu. Experiența clinică îmi arată că, dacă sună o femeie pentru a-și face programare alături de partenerul ei la terapia de cuplu, șansele de-a repara relația sunt mult mai crescute în comparație cu acele cazuri în care un bărbat cere terapie de cuplu. Poate că intuiția- superioară le face pe femei să conștientizeze mai repede și mai în profunzime ceea ce nu funcționează într-o relație, riscurile și complicațiile, în timp ce noi bărbații părem a minimaliza gravitatea problemelor de cuplu și a pune raționalitatea mai presus de intuiție sau emoții. / Dependența relațională nu este o slăbiciune, este o reală măsură a curajului In cartea mea despre psihologia cuplului, Revoluția iubirii: o altfel de poveste despre atașament și relații, descriu pe larg particularitățile stilului de atașament - acea nevoie bio-psi-hologică înnăscută, care este parte din noi pe parcursul întregii vieți și care ne face să fim dependenți relațional unii de ceilalți. Atașamentul sau forța interpersonal înnăscută se structurează în primele 24 de luni de viață și reprezintă o matrice interioară în baza căreia noi vom funcționa în rela-ționările interpersonale. Ceea ce înseamnă că, în

privința relațiilor, bărbații (la fel ca și femeile) au o nevoie biologică de a primi și oferi atenție și grijă. Este foarte adevărat și că -în baza experiențelor noastre timpurii și în funcție de felul în care am fost educați - această nevoie este mai mult sau mai puțin vizibilă; însă în mod clar nu este opțională. Dacă adulții care ne-au îngrijit au fost de încredere, s-au arătat disponibili și interesați de confortul nostru psihologic și emoțional, nu doar de cel fizic, atunci avem toate șansele să fim fericiții posesori ai unui atașament sănătos: să avem o părere bună despre noi înșine, despre relații și despre oameni la modul general. Dacă însă părinții noștri au fost ambivalenți și impredictibili, atunci este foarte posibil să ne fi plantat neîncrederea în suflet și noi să avem un atașament de tip anxios: să trăim cu o preocupare exagerată față de relații, să fim umbriți de teama de abandon și să avem credința că nu suntem suficient de buni. Iar dacă îngrijitorii noștri au părut a fi mai degrabă absenți sau dezinteresați de starea noastră de bine, atunci cel mai probabil avem un atașament de tip évitant: adică ne-am pierdut de mult încrederea în relații și, în plus, avem o teamă mare de intimitate și de respingere. Am ales să abordăm acest subiect în capitolul despre diferențele dintre bărbați și femei deoarece, conform statisticilor, majoritatea populației cu atașament de tip évitant (25% din populație) ar fi de gen masculin; majoritatea celor cu atașament anxios (până la 20% din totalul populației) ar fi de gen feminin; iar 5% dintre locuitorii globului ar avea un atașament de tip dezorganizat, manifestând trăsăturile specifice și atașamentului anxios și celui évitant; reiese că 50% dintre pământeni au un atașament sigur. Sincer, observând cu atenție funcționarea oamenilor atât în România, cât și în alte părți ale lumii, am ceva dubii legate de corectitudinea acestor date statistice și tind a crede că procentajul celor cu atașament nesigur este mai mare de 50%. însă nu beneficiez de nicio certitudine sau cercetare complexă în baza căreia să pot susține veridicitatea celor scrise mai sus. Cert este totuși că -indiferent de gen, vârstă sau nivel de

educație - biologic și psihologic, suntem nevoiți să ne bazăm unii pe alții, să cerem ajutor la nevoie și să oferim ajutor, după caz. Și așa cum spun experții în psihologia cuplului, putem afla mai multe despre cum am fost iubiți când eram copii (adică să ne descoperim atașamentul) observând cu atenție cum iubim și cum suntem iubiți în prezent, ca adulți. Sexualitatea masculină Și pentru că, statistic, femeile citesc mai mult decât bărbații, dar și pentru că, de regulă, tot ele sunt mai preocupate și de a găsi explicații pentru psihologia bărbaților, în continuare voi pune mai mult accent pe particularitățile sexualității masculine. Adevărul este că puține fenomene din psihologie sunt atât de greu de înțeles, pentru mintea ocupată a omului modern, pe cât este sexualitatea masculină. Iar una dintre întrebările care perturbă visurile multor doamne și domnișoare este: „Ce vor bărbații?“ Știm deja că,45arte pe scurt, am putea răspunde: „Mai mult sex și mai puțină ceartă“. Dar răspunsul complex nu poate fi descoperit decât în condițiile în care analizăm psihologia masculină dintr-o perspectivă relațională, căutând să vedem dincolo de interpretări sau stereotipii de gen. Când intenționăm să înțelegem plăcerea sexuală sau raportarea față de relații, între bărbați și femei există diferențe semnificative, care încep încă din copilărie. Este adevărat că drumul nostru în viață, indiferent de gen, este acela de a deveni independenți și autonomi, dar - așa cum am clarificat și mai sus - avem nevoie și să ne păstrăm dependența emoțională și psihologică față de cei care se îngrijesc de noi și față de care adesea nutrim o loialitate ascunsă. Și deoarece, în majoritatea familiilor, mamele sunt cele care-și asumă în primul rând provocările parentingului, desprinderea și separarea se referă cu precădere la relația mamă-copil. în continuare, majoritatea adulților care se sacrifică pentru creșterea și educarea copilului sunt de gen feminin și, sincer, sunt șanse prea

puține ca acest proces să se schimbe considerabil în următorul secol - chiar dacă există din ce în ce mai mulți tați conștienți de importanța și contribuția lor. Până în jurul vârstei de 3 anișori, traseul este similar pentru fete și băieți. Procesul descoperii de sine și al raportării față de părinți se diferențiază din momentul în care băieții nu doar că trebuie să se desprindă de mamele lor, dar au și sarcina suplimentară de a se identifica cu un sex total diferit - ei trebuie să se masculinizeze. Fetele au și ele obiectivul psihologic al distanțării față de mame, însă nu și de sexul acestora. Din acest motiv, am putea spune că sarcina dezvoltării psihologice este ceva mai complicată pentru băieți decât pentru fete. Sau, așa cum se spune prin cărțile de specialitate, fata se naște femeie, în timp ce băiatul devine bărbat. Devenirea bărbatului adesea poate să atragă după sine o negare sau respingere a feminității. Proces deloc ușor sau confortabil pentru băiatul care încă are multă nevoie de mama lui și care adesea ajunge să întâmpine o serie de dificultăți în gestionarea emoțiilor de vinovăție, rușine și responsabilitate psihologică față de mama de care se îndepărtează - poate de aici și reacția exagerată a bărbatului, atunci când partenera sa de viață devine emoțională. Băieții trebuie să respingă în mod simbolic o persoană de care au multă nevoie și de a cărei fericire și bunăstare sunt profund preocupați. Iar această durere, dacă nu este procesată (conștientizată și integrată din punct de vedere psihologic și emoțional în povestea noastră de viață), poate duce la nenumărate distorsiuni de relaționare în etapa adultă și poate explica adesea rătăcirile relaționale ale bărbatului. Și, vorba colegei mele din comunitatea Imago, Rebecca Sears, „Doamne, cât mai e de procesat!...“ Parcursul către propria masculinitate nu este unul facil, de aceea ajunge să se complice frecvent în situațiile în care băiatul nu poate

relaționa ușor cu tatăl său ori cu o altă figură masculină capabilă să-l vadă, să-l audă și să-l simtă. De o asemenea figură el are mare nevoie, fiind în căutarea unui model masculin potrivit și gata să se atașeze de un alt adult. Băieții au, astfel, nevoie să se apropie de tații lor pentru a-și dobândi energia necesară masculinizării. însă, din nefericire, această nouă legătură rar se produce ușor, din cauza faptului că majoritatea taților sunt absenți fizic și emoțional. Societatea românească (și nu numai) încă se află într-o criză, în ceea ce privește modelele masculine sănătoase. Mult prea adesea, băieții sunt lăsați de izbeliște să descopere singuri regulile de raportare față de sine și de relaționare cu fetele. Și, astfel, de timpuriu sunt dobândite eronat lecțiile relaționării cu sine, cu sexul opus și cu iubirea. Prinși între dorința de apropiere și teama de a-și pierde identitatea masculină aflată în construcție, viitorii bărbați ajung să-și dezvolte relații ambivalente cu femeile. Realitate care adesea se oglindește în relațiile penare bărbatul le are la maturitate. Din start, bărbații pornesc cu o mare vulnerabilitate pe drumul relaționării și, de aici, pot să apară ulterior nenumărate complicații psihologice și sexuale. Vechiul proverb care spune că „bărbații profită de dragoste ca să ajungă la sex, iar femeile profită de sex ca să ajungă la dragoste“ poate fi catalogat drept adevărat doar dacă privim relațiile la nivel superficial. Dacă îndrăznim a privi dincolo de aparențe, dacă avem curajul să citim printre rânduri, vom vedea că stereotipurile de genul „bărbatul gândește numai cu capul cel mic, nu și cu cel mare“ sunt nu doar greșite, dar și dăunătoare tuturor. Deoarece le lasă pe femei derutate și frustrate în legătură cu ceea ce-și doresc (sau nu) bărbații cu adevărat. Iar pe bărbați îi fac să se simtă rușinați în sinea lor și blochează comunicarea între cele două sexe - care, așa cum aminteam anterior, nu este punctul forte al bărbatului. Așadar, ar fi mai mult decât bine-venită o cură de demiti-zare și dezvăluire a adevărului cu privire la sexualitatea masculină. în niciun

caz nu cred că bărbații, în adâncul sufletului, le privesc pe femei ca fiind inferioare sau niște simple obiecte de satisfacție sexuală; psihologia ne arată că aceștia sunt mai degrabă îngrijorați în ceea ce le privește. Nu sunt egoiști, ci mai degrabă vinovați - acea vinovăție bazală a trecerii la masculinitate. Nu sunt nici prădători; sunt mai degrabă însingurați. Par să aibă mai multă putere decât femeile, dar de obicei simt că au mai puțină. Iar motivul real pentru care uneori bărbații le discreditează pe femei este teama - să nu se simtă ei înșiși discreditați și trădați. în cele din urmă, la un nivel mai profund și în același timp realist, bărbatul vrea să fie dorit și să simtă că partenera îl adoră, respectă, iubește și acceptă așa cum este. Ghidată de o imagine mai autentică privitoare la ce anume se întâmplă cu bărbatul în procesul devenirii sale, societatea îl poate înțelege mai bine, astfel încât să putem deveni cu toții mai conștienți de psihologia băieților și de stadiile specifice de dezvoltare prin care trec aceștia. Și, poate, chiar vom ajunge în punctul în care bărbații să dobândească o atitudine mai deschisă față de lucrurile cu care se confruntă, așa încât să reușească să vorbească liber despre acestea. Atunci când stereotipurile despre sexualitatea masculină vor fi înlocuite cu o înțelegere reală, vor avea de câștigat ambele sexe, ne spune expertul în psihologie masculină Michael Bader. Pentru un bărbat, adesea, intimitate = sex Nu putem încheia acest capitol fără să amintim și de faptul că, din perspectiva comunității, bărbații sunt mult mai interesați - cel puțin la nivel declarativ și comportamental - de sex decât partenerele lor (dacă ne referim strict la populația heterosexuală). Poveștile pe care le aud zilnic în cabinet, dar și datele științifice îmi arată că persoanele de gen masculin inițiază sex mult mai des decât femeile.

Cercetări asemănătoare, derulate în „laboratorul iubirii“ coordonat de John Gottman, arată că, spre exemplu, în primii trei ani de după nașterea primului copil, bărbații ar fi dornici să facă sex de cel puțin trei ori pe săptămână, în timp ce nevoia femeilor s-ar manifesta o dată la două săptămâni. Să subliniem cât mai clar că bărbații nu trebuie umiliți sau certați pentru dorința lor sexuală. Aceasta nu este rea, imorală sau păcătoasă. însă acceptarea și recunoașterea acestei diferențe ar putea să-i ajute pe cei doi parteneri ai unui cuplu să gestioneze mai Înțelept conflictele legate de cât de frecvent fac sex. Dacă ne reamintim și de psihologia sexualității masculine bazată pe diferențele de creștere și educare a băieților, am putea explica (destul de superficial, ce-i drept) și de ce bărbații sunt stimu lăți vizual până și de simplul fapt că-și văd partenerele, în I imp ce femeile sunt mai cu seamă stâfnite sexual prin conec tare emoțională și atingere.

Bărbați vs. femei: chiar sunt femeile de pe Venus și bărbații de pe Marte? ( llogdan Nicolai) Atunci când un băiețel de 3-4 ani se lovește sau plânge, părinții ii vor spune că trebuie să fie bărbat, adică puternic: bărbații nu plâng. Prin deducție logică, femeile, aflate la polul opus ar trebui să fie niște plângăcioase. Știm cu toții familii care au copii de ambele sexe, iar când cei mici se ceartă pe jucării băiețeii sunt îndemnați să renunțe la „luptă“ în favoarea feti țelor. De la culturi, hai să le spunem, conservatoare, deși le putem numi și înapoiate, în care femeile sunt negociate ca la piață și vândute ca bunuri ce aparțin bărbaților, și până la cele mai moderne societăți, în care femeia încă este mai prost plă tită decât bărbatul, șablonul necruțător - potrivit căruia mas cuiul este mai puternic (fizic și psihic) - a supraviețuit ca un

virus fără leac. Logica acestei idei se clatină în fața argumentelor biologice reale. Statisticile ne arată că fetele se dezvoltă mai rapid decât băieții și deprind limbajul și mersul biped înaintea sexului opus. Acest lucru se menține și la pubertate, dar și în adolescență, femeile maturizânduse mai repede. Tot biologii ne spun că femeia este mai rezistentă la boli, la foame, la durere, la oboseală și că trăiește, în medie, mai mult. Cea din urmă calitate poate fi chiar urmarea faptului că bărbatul este obligat, din prima sa zi și până în ultima, să-și dovedească masculinitatea, adică să meargă la război, să facă muncile fizice mai grele, să-și apere și să-și întrețină familia. Iată cum clișeul puterii, cel care-l face pe bărbat atât de mândru, se întoarce uneori împotriva lui. Obsesia pentru putere naște concurența. Civilizația a fost clădită din dorința bărbatului X de a-i arăta Ei, femeii, că poate fi mai puternic, mai bogat, mai deștept decât bărbatul Y. De-asta, sute de mii de cântece o preamăresc pe Ea, iar tablourile îi sunt jertfe. Dar această regină trebuie să se convingă pe sine și să-i convingă și pe cei din jurul ei că este suficient de feminină, fapt care o obligă să acorde o atenție sporită hainelor, machiajului și coafurilor. Nu toate femeile se opresc aici; unele fac eforturi fizice, psihice și financiare chinuitoare, inumane, de neimaginat acum două secole: înghit pastile de slăbit cu naturalețea cu care ar mânca niște căpșune, se înfometează, merg ani întregi la sala de fitness și se „împrietenesc“ cu bisturiul pentru a avea sânii mai mari, nasul mai mic, abdomenul mai plat, coapsele mai subțiri sau fundul mai bombat. Ca și cum toate acestea n-ar fi de ajuns, femeile trebuie să-și mențină o atitudine sensibilă și elegantă, să dea dovadă de grijă, dragoste și compasiune - chiar și atunci când nu simt imboldul să se poarte așa. Feministele conștientizează aceste capcanele și fac un efort uriaș pentru a schimba clișeele dăunătoare, însă, realist vorbind, umanitatea ar avea nevoie

de sute de ani pentru ca femeile să nu mai fie nevoite să joace acest rol absurd pe scena vieții. Din păcate, chiar și în cele mai evoluate societăți, succesul, acceptarea, șansa la un serviciu mai bun și la o căsnicie fericită pot depinde, în mare măsură, de cât de bine simulezi feminitatea. Principala diferență biologică dintre bărbat și femeie este că femeia posedă uter, lucru ce ar trebui să fie un plus, nicidecum un minus. Femelele de păianjen Văduva neagră s-au prins de avantajele puterii de a da naștere, înaintea femelelor din specia Homo sapiens, și devorează masculul fără resentimente. Alte diferențe notabile? Nimic surprinzător. Bărbații au penis, dar și femeile au un penis minuscul, clitorisul, nu-i așa? Femeile au sâni, dar și bărbații au sâni; Charles Darwin credea că la începuturile evoluției ambii părinți își alăptau puiul, lucru păstrat până astăzi la uriele specii de lilieci. Bărbații au o forță fizică mai mare decât a femeilor, dar nu întotdeauna; iar excepțiile, nu puține, dau cu regula de toți pereții: femei pompier, femei jandarm, femei boxer, femei pe platformele petroliere, în vreme ce nenumărate state moderne înrolează doamne și domnișoare în armată și chiar le trimit în luptă. Așadar, majoritatea diferențelor sunt impuse de societate - o ierarhie pur fantezistă. Discriminarea de gen este veche de când lumea, dobândită exclusiv prin educație și cât se poate de dăunătoare. Ca să înțelegem și mai bine că masculinitatea și feminitatea sunt mai degrabă concepte imaginare, putem arunca o privire și în direcția modei. în cazul vestimentației, atributele masculine și cele feminine nu au păstrat o constanță, ele au ținut doar de viziunile epocii. în secolele XVII și XVIII, nobilii francezi purtau un fel de dresuri sau pantaloni foarte mulați, pantofi cu toc, bijuterii cât mai mari, părul lung sau peruci care să imite o podoabă capilară bogată toate, însemne ale puterii și ale masculinității. Astăzi, un bărbat îmbrăcat așa ar părea mai degrabă deghizat în femeie, nicidecum

masculin. Dacă un rege de pe vremea aceea l-ar fi întâlnit pe Emmanuel Macron, actualul șef al statului, vestimentația sa de azi (pantaloni lungi, drepți, cămașă simplă, sacou negru) i s-ar fi părut lipsită de grandoare și de masculinitate. De fapt, pe scena istoriei, și Emmanuel Macron, și Louis al XVI-lea nu fac altceva decât să respecte un set de etichete fictive. Etichetele se vor păstra la nivel diplomatic până când societatea le va anula definitiv. Nu suntem foarte departe de acel moment, pentru că astăzi bărbații și femeile deopotrivă pot avea părul lung sau pot fi rași în cap, pot purta haine largi sau mulate, roz sau albastre, cercei, brățări sau coliere. Nici măcar genurile muzicale nu mai impun o anumită vestimentație. în anii ’80, un rapper cu skinny jeans ar fi fost luat în râs de fanii hip hop, dar astăzi nimeni nu mai vede o problemă în asta. Rockerii nu se mai îmbracă în haine de piele, nu mai au plete și, în general, e greu să-ți dai seama de genul muzical preferat al unei persoane. Femeile au dreptul la educație, drept de vot, șansa la o carieră politică sau la una în afaceri. Faptul că au uter nu le obligă să nască. Faptul că bărbații au penis nu le interzice să îmbrățișeze profesii rezervate altădată doar femeilor. Trăsăturile masculine și cele feminine sunt mai degrabă culturale. Ce e cultural nu e neapărat și biologic, dar tot ce este biologic posibil este natural, deci n-ar trebui să întâmpine bariere culturale. Natura permite ca o femeie să facă sex cu o femeie și ca un bărbat să facă sex cu un alt bărbat, pentru că își pot provoca plăcere în nenumărate feluri. Unele societăți încă se opun acestei opțiuni vechi de când lumea, tocmai pentru că este un lucru posibil. Nicio cultură nu le-a interzis bărbaților să împungă cu coarnele, atâta vreme cât, biologic, nu posedă coarne. Nimeni nu le-a interzis femeilor să stea ore întregi, fără tub de oxigen, pe fundul oceanului, pentru că nu posedă branhii. Numai nebunii se tem

de lucrurile imposibile, dar cât de sănătos gândești când blamezi un lucru posibil care nu produce un rău societății? în ceea ce privește cuplul, partenerii au nevoie de suport în egală măsură. Femeile sunt, de obicei, mult mai deschise către a primi și a oferi suport emoțional. Bărbații sunt mai puțin deschiși în a-și împărtăși problemele, dar nu pentru că nu ar avea nevoie de o vorbă bună, de un sărut sau de o îmbrățișare, ci pentru că stereotipul de gen - bărbatul puternic, care rezolvă totul de unul singur - este adânc înrădăcinat în crezul său de viață. Nu, femeile nu sunt de pe Venus, iar bărbații nu vin de pe Marte. Femeile nu trebuie să fie mai feminine decât sunt de la natură, bărbații nu trebuie să fie mai masculini decât i-a lăsat Dumnezeu. în loc să căutăm diferențele dintre noi, ar trebui să realizăm cât de mult semănăm, cât jde sensibili suntem și cât de grele ne sunt armurile de „bărbat“ și de „femeie“. Să ne descotorosim de ele la intrarea în dormitor și să ne contopim formând „omul“ complet. Să avem curajul de a fi sensibili, tandri și de a rosti cele două cuvinte magice: „Te iubesc!“ Capitolul 2

Cuibul dragostei nu-i ring de box „Secretul este să folosești conflictul pentru a declanșa startul spre evoluție.“ Harville Hendrix

Toate cuplurile se mai și ceartă, doar că unii o fac cu cap (Gâspâr György) Bunătatea față de cealaltă jumătate de cuplu este echivalentă cu bunătatea față de noi înșine, iar aceasta reprezintă - așa cum spune și scriitoarea Anne Lamott - calea spre o inimă generoasă și iertătoare, cel mai de preț lucru posibil. Așadar, la acest capitol al cărții apare întrebarea al cărei răspuns te poate transforma în cel mai câștigat dintre români: Ce preferi, să ai o astfel de inimă sau să ți se dovedească mereu că ai dreptate? Dacă ești precum șinele meu naiv, ușor te-ai putea întreba (pe o voce la fel de nevinovată ca a personajelor dublate în limba română, de pe canalele dedicate copiilor și tinerilor): „Dumnezeule, dar de ce este asta o problemă? De ce nu pot avea pe cineva care să mă iubească și care sămi spună mereu că am dreptate?“ Poate, pentru că așa ceva nu există, pentru că nimeni nu are întotdeauna dreptate sau pentru că, pur și simplu, spune vocea rațiune din mine, ne-am plictisi de moarte alături de o astfel de persoană. Recunosc, de asemenea, că uneori mi-ar plăcea să-i închid rațiunii gura, cu câteva vorbe de duh preluate de la colegii mei mai văz-duhiști (cei care nu au nicio treabă cu psihologia științifică), doar că mereu vin aceste studii de specialitate, care mă fac să văd realitatea ceva mai clar.

Dacă ar fi să ne uităm acum la genograma familiei din care fac eu parte - un soi de arbore genealogic, doar că un pic mai complicat, tehnică terapeutică prezentată pe larg în cursul meu online Copilul invizibil - am putea vedea cum, în rândurile celor din care mă trag, toată lumea se certa cu toată lumea. Mama cu tata, bunicul cu bunica, mama cu bunicii, tata cu socrii, cumnatele între ele etc. Prin urmare, putem înțelege destul de ușor de ce copilul Gâspâr (care, în continuare, trăiește înăuntrul meu) și-ar efori ca cel puțin în relația de cuplu să fie numai pace și armonie. Doar că aceste amăgiri ne pot costa destul scump - și nu doar din cauza faptului că ne-am simți ca niște extratereștri printre pământeni, ci și pentru că s-ar putea să așteptăm o veșnicie marea iubirea perfectă (care nu vine, în schimb ne consumă viața). Cred cu adevărat că este important ca fiecare dintre noi să-și însușească măcar bazele psihologiei relaționale și să îndrăznească a se întreba: Cum este în realitate viața mea de cuplu, dincolo de norul des de convingeri și credințe limitative pe care leam adunat de-a lungul timpului? „De ce atâta zarvă, pentru o relație?! Dacă nu merge de la sine, înseamnă că nu-i de mine!" Renumitul Carl G. Jung spunea cândva așa: „Se întâmplă rar sau niciodată ca o căsătorie să evolueze într-o relație lină, lipsită de crize. Conștientizarea nu apare fără durere.“ Iar spusele lui au fost, sub variate forme, confirmate de studiile avangardiste din psihologia iubirii. Soții Gottman - mă și întreb dacă nu i-a apucat sughițul, la cât de des au fost amintiți în cartea noastră! - sunt de părere că nu ar trebui să ne mire faptul că, până și în cuplurile foarte fericite, partenerii se ceartă. Și asta, pentru că fiecare alianță afectivă și financiară este compusă din persoane care au propriile opinii, valori și ciudățenii. Așa este și iubirea. Uneori lucruri pot merge prost, deși nu e vina nimănui. Astfel, chiar dacă aș considera că problemele din familia mea de origine sunt unice, mai

expe-rimentații mei colegi americani mă luminează subliniind cât se poate de clar că toate conflictele din cuplu pot fi împărțite în două mari categorii: unele care pot fi rezolvate și altele ce rămân veșnic (nu aruncați cartea, vă rog!). Când am auzit prima dată acest lucru, recunosc că m-a démotivât extrem de tare, eu trăind mulți ani cu convingerea că psihoterapia înseamnă că oamenii, după o vreme, ajung să nu se mai certe și să trăiască într-o nesfârșită armonie. Dar singurii care nu se ceartă sunt ochii care nu se mai văd și urechile care nu se mai ascultă. Deoarece, vorba psihologului Harriet Lerner, în familia noastră de origine, cu toții am învățat cum să (nu) vorbim unul cu altul și aceste învățăminte le cărăm până la pierzanie în suflete, asta dacă nu suntem suficient de curajoși încât să aflăm care este, de fapt, linia fină care separă normalul de anormal, atunci când vine vorba despre conflicte și cuplu. Așadar, vă invit să aflăm care este moștenirea noastră de familie și ce avem noi de făcut pentru a învăța să ne certăm într-un mod cât mai inteligent. Acordațivă puțin timp, poate chiar acum sau în viitorul apropiat, pentru a găsi răspunsurile la următoarele întrebări despre trecut și prezent: •

Cum se certau părinții mei sau adulții responsabili de mine?



Cum făceam față acestor conflicte, când eram copil?



Ce-am învățat despre conflicte, văzând mariajul părinților mei?



Ce observ la felul în care gestionez eu conflictele în prezent?

• Cum îmi imaginez că-mi afectează aceste conflicte partenera/partenerul, relația și sănătatea? •

Care este definiția mea personală pentru conflicte?

• Care dintre conflictele părinților mei s-au rezolvat și care fac parte din categoria celor veșnice? • Care dintre conflictele cuplului meu sunt rezolvabile și care sunt nerezolvabile?

• Data viitoare când mă trezesc în mijlocul unui conflict de cuplu, ce-aș putea face diferit? La toate acestea, se mai poate adăuga și perena întrebare: „De ce atâta zarvă, pentru o relație?!J}acă nu merge de la sine, înseamnă că nu-i de mine!“ (Asta îmi replica de curând un bărbat epuizat - și suplimentar obosit de ideea că trebuie să depună efort și acasă, nu doar la serviciu.) Iar explicațiile vin tot din cercetările recente: 1. Noi toți am fost configurați neurobiologie pentru a trăi în relații; prin urmare, acestea dau sens existenței noastre. 2. Persoanele căsătorite trăiesc cu 4 până la 8 ani mai mult decât cele necăsătorite sau singure. Viața de zi cu zi ne arată că mariajele fericite nu sunt perfecte; nu sunt nici măcar lipsite de certuri. Am văzut adesea parteneri în cupluri fericite, care se certau zdravăn și vocal; dar, spre deosebire de cei din cuplurile nefericite, aceștia știau să repare, să reclădească încrederea și să-și utilizeze energia și iubirea spre evoluție și creștere, nu spre lupta pentru putere sau dreptatea absolută în relație. Certurile sunt endemice relațiilor sau, dacă vreți să le vedem într-o lumină mai pozitivă, acestea sunt precum „un progres pe cale să se întâmple“, după cum ar spune un alt cuplu de terapeuți faimoși, Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt. Experții în domeniu ne încurajează să nu fugim de conflicte, să nu le evităm - sau, cel puțin, nu de fiecare dată - să nu le negăm și să nu ne dorim să dispară; deoarece acestea pot duce spre ceva bun... în mod subiectiv, conflictele ne pot face să ne simțim, uneori, extrem de inconfortabil, dar ne și îndeamnă să privim aceeași situație cu alți ochi, să ne extindem perspectiva, reușind în timp să transformăm tensiunea conflictului în ceva creativ, care să genereze noi abilități de interacțiune și care să ne ducă relația la un alt nivel.

Nu trebuie să ne rezolvăm toate conflictele de cuplu, pentru ca relația să fie un succes Și pentru că acest capitol este bogat în întrebări, să mai adăugăm vreo câteva: Ce anume face ca o relație să dureze și ce-ar putea duce la moartea ei? Oare, totul ține doar de șansă, așa cum ne spune psihologia simțului comun? Sau este vorba despre ceva mai mult, care se află și sub controlul nostru? Răspunsul este scurt și cuprinzător (și, pentru multă lume, contraintuitiv): Relațiile fericite nu se nasc, ci devin astfel -prin implicare și efort susținut. Cu alte cuvinte, până și acești parteneri se întâlnesc cu drastica cifră 69% (care de această dată, pentru că are acel „%“ atașat, nu se referă la poziția corpurilor noastre împreunate, ci la procentajul mediu al conflictelor fără rezolvare). Din această categorie fac parte conflictele bazate pe subiecte ce revin din nou și din nou, aparent fără nicio soluționare definitivă: el vrea sex mai des, ea preferă mai rar; ea vrea să-și crească micuțul după teoria atașamentului, el vrea ceva mai structurat și ancorat în jungla vieții de zi cu zi; el preferă muntele, în timp ce o vacanță relaxantă pentru ea se derulează într-un oraș elegant și cosmopolit. Și, în ciuda ideilor preconcepute, se pare că multe cupluri pot să supraviețuiască și chiar să trăiască foarte bine și în astfel de condiții. Probabil, cea mai revelatoare sau liniștitoare idee din acest capitol sau poate că din întreaga carte - este că nu trebuie să ne rezolvăm 100% din conflictele de cuplu, pentru ca relația noastră să fie un succes (Gottman & Silver, 1999, 2015). Unul dintre cuplurile mele favorite (dacă pot să spun așa, recunoscând cu sinceritate că am un oarecare drag față de toate cuplurile care vin la mine pentru terapie de lungă durată și cu care înseamnă că interacționez de peste un an de zile), compus din Ana și Vlad, perpetuează un subiect repetitiv de ceartă: menținerea ordinii, mai ales în bucătărie. „Când intru în casă, prima dată mă uit la masa din bucătărie și, dacă văd firimituri sau resturi de mâncare,

simt că iau foc“, îmi spunea Ana la începutul terapiei. „Nu se poate ca eu să muncesc ca slujnica și el să stea bine mersi cu ale lui“ - aici deja vorbele clientei mele se suprapuneau peste ale mamei sale, care în mare parte spunea adesea aceleași lucruri despre tatăl ei. Ana și Vlad au crescut în familii diferite ca tipologie. De mică, Ana a învățat să fie un copil extrem de responsabil și așa a rămas și ca adult - chiar dacă, din fericire, nu face asta obsesiv pe toate planurile vieții. De cealaltă parte, Vlad este uneori mai boem și, în mod cert, din categoria valorilor sale primordiale ordinea și curățenia perpetuă a casei nu fac parte. După luni bune de terapie intensivă, Ana recunoaște că Vlad mai are scăpări absolut minunate, în care strânge și curăță masa, dar poate că sunt la fel de rare ca zilele libere dintr-un an. Situația am putea spune că nu s-a schimbat, dar, în timp, Ana a învățat să-i repete mai blând sau mai puțin cicălitor soțului ei că bucătăria este un dezastru și uneori chiar ajung să se amuze de întreaga situație. Amândoi intuiesc deja destul de bine spusele celuilalt și, cu excepția zilelor în care soția este extrem de stresată, această problemă veșnică pare să nu le mai afecteze nici viața și nici relația. Partea bună este că asemenea probleme veșnice pot fi gestionate dacă nu ne blocăm în capcana psihologică a ideii că celălalt nu este suficient de bun sau că nu ne iubește cu adevărat - prin bunăvoința de a vorbi din nou și din nou despre ele. Și așa cum durerile fizice devin inevitabile pe măsură ce îmbătrânim - dar nu prea avem altă soluție în afară de a învăța să trăim cu ele - tot așa, chiar dacă ne displace să avem probleme repetitive, putem reuși să le facem față evitând situațiile care le agravează, dezvoltând strategii și obiceiuri ce contribuie la ameliorarea lor. Ce să facem, când ne este cel mai greu? Din categoria strategiilor de gestionare a problemelor insurmontabile, fac parte și următorii pași - care indică faptul că noi ne certăm cu cap:

Regula de aur este să avem un start blând și lin, în loc de critică și atac. Formulăm mesajul la persoana I și folosim cuvinte care oglindesc respectul față de persoana iubită. Practic, să ne imaginăm că sunt frustrat pentru că partenera mea a întârziat din nou și știu că nu vom ajunge în timp util la teatru; mă înfurie foarte tare gândul că voi fi nevoit să ridic pe toată lumea de pe scaune, ca să ajungem noi la ale noastre. Tot ce-mi vine să fac este să-i spun că este o răsfățată și o amețită, care niciodată nu stă cu picioarele pe Pământ, însă acesta ar fi un început dintre cele mai nasoale și îmi va strica mai mult ca sigur atât seara, cât și cheful de teatru. Un start lin înseamnă să ne străduim să exprimăm ceea ce simțim, asumândune responsabilitatea față de gândurile și emoțiile noastre și transmițându-i celuilalt cât este de neplăcută pentru noi situația în sine: „M-am uitat la ceas și am constatat că mai este foarte puțin timp, îmi este teamă că nu vom ajunge suficient de repede și asta mă face să fiu stresat (furios, speriat, anxios).“ Desigur că un astfel de mesaj încă nu rezolvă problema, dar ne oferă posibilitatea de a pune în cuvinte - mai mult sau mai puțin clare - încărcătura emoțională. Apoi ne putem folosi partea rațională a creierului pentru a găsi împreună soluții sau a renunța împreună să mai intrăm în sală. Pentru iubita mea, s-ar putea să fie deja obositor să mă audă din nou cum mă plâng în legătură cu o parte din repertoriul ei comportamental. Dar este bine să reținem că relațiile funcționale se ghidează după mottoul: „Când îți este greu, sunt aici să te ascult!“ Iar acest principiu este valabil și atunci când emoțiile negative ale partenerului sunt îndreptate către noi. Pentru că, așa cum subliniază în cor terapeuții de cuplu, emoțiile negative conțin informații importante despre cum ne putem iubi mai mult unul pe celălalt. Iar iubita mea are nevoie de ceva înțelegere și înțelepciune, ca să poată auzi anxietatea (sau supărarea) mea, legat de faptul că am putea întârzia la piesa de teatru. Obiectivul nostru atunci când vine vorba despre problemele perene (pentru că, în acest caz, presupunem că iubita mea întârzie aproape mereu) - este

ca noi doi să ne putem asculta unul pe celălalt în așa fel încât să nu ne simțim nici răniți și nici atacați, iar ideile noastre să conducă la o îmbunătățire psihologică a situației, fără să producem și mai multă suferință. Sună complicat, nu-i așa? Adevărul este că tot ceea ce ne trebuie pentru asta constă în bunăvoință și multă, multă, multă practică. Ca să luăm un alt exemplu comun de conflict repetitiv, să ne imaginăm că nu trebuie să ajungem în grabă la teatru, ci că problema, de această dată, e că partenerul a uitat să cumpere tot ce era pe lista de cumpărături, ba a mai și înlocuit unele produse cu altele. Ar fi înțelept să exersăm pașii dialogului conștient. Ceea ce înseamnă că, atunci când simțim că emoțiile încep să dea în clocot și că s-ar putea să erupă vulcanul, îi cerem jumătății de cuplu să ne acorde un sfert de ceas, deoarece este important pentru noi să-i vorbim. Fiind un cuplu cu inteligență relațională, vom folosi comunicarea structurată: eu vorbesc, tu asculți (pe rând). La modul practic, partenera își pune trăirile în cuvinte: „Mă deranjează atât de tare când ne înțelegem într-un fel și lucrurile ies altfel!... Este neplăcut pentru mine să mă aștept să aduci bulion și să mă trezesc în schimb doar cu smântână. Căci eu visam la paste cu sos roșu, nu cu sos alb.“ în tot acest timp, partenerul bagă la cutiuță cuvintele ei și apoi o oglindește: „înțeleg că-ți este foarte greu atunci când una ne înțelegem și alta facem (alta fac eu). Și îți este neplăcut, pentru că tu intenționai să faci paste cu sos roșu, iar eu am adus smântână. Am înțeles bine?“ Acum ea are posibilitatea de-a confirma sau nega. în acest caz, s-ar putea să spună: „Da, pentru că fix asta se întâmpla și cu ai mei, când eram copil. Aveam impresia că nu le pasă de ce spun, vreau sau îmi doresc - fiindcă ei erau «adulții» care decideau mereu în locul meu. Și asta mă enervează foarte tare.“ După care, el oglindește și aceste cuvinte - fără să fie sarcastic, ironic sau disprețuitor, ci transmițând cât mai clar că-și înțelege partenera și că ce spune ea are sens pentru el. Această parte legată de

înțelegere și acceptarea perspectivei celuilalt se numește în limbaj mai pompos validare - eu, ca receptor și ascultător al mesajului, înțeleg diferența dintre mine și partenerul de dialog și chiar pot accepta diferențele sau perspectivele diferite. Vă puteți imagina cum este să trăiești alături de un astfel de partener, care încearcă atât cât poate el de bine să te înțeleagă? Apoi, tot cel care ascultă are ocazia de a-și exprima empatia: „îmi imaginez că ceea ce simți tu acum este frustrare, furie, dezamăgire, tristețe etc.“ (Receptorul mesajului îl ajută pe emițător să-și identifice emoțiile negative și să le pună în cuvinte, pentru a se putea elibera de încărcătura psihică.) în fine, acum îi vine rândul și lui să pună în cuvinte cum a fost situația din punctul lui de vedere. Iar partenera va utiliza aceiași trei pași: oglindirea, validarea, empatia. în final, ne putem oferi libertatea de-a negocia și a creiona soluții creative pentru viitor. De exemplu: „Dacă nu găsești bulion, mă suni și stabilim împreună ce facem“; „Dacă nu ai poftă să mănânci ce-am stabilit, aș vrea să-mi spui și să vedem împreună ce alternative avem“ etc. Important este ca cei doi parteneri să păstreze conexiunea dintre ei și să nu se blocheze în situația problematică respectivă. Putem observa că ne-am prins urechile intr-o problemă repetitivă, atunci când: - După dialog ne simțim și mai râu, căci intensitatea emoțională nu a scăzut, ba dimpotrivă. - Continuăm să vorbim despre problemă, dar suntem din ce în ce mai frustrați. -

Devenim rigizi sau extrem de haotici.

-

Discutăm pe un ton ostil și răutăcios.

-

încheiem discuția crezând că celălalt este un „prost“.

în conflictele de acest gen - dar aș spune că e valabil pentru toate conflictele - este important de reținut că nimeni nu are dreptate. Nu există adevăr absolut într-o ceartă în cuplu, ci doar două realități subiective. Pentru că relația este locul în care se întâlnesc mereu două realități, două povești, două suflete, două dureri, două nevoi, două persoane cărora le este greu. Iar pentru a putea să păstrăm siguranța și fericirea în cuplu, este important să fim mai puțin egoiști și mai generoși, să ne folosim judecata critică mai puțin și mai mult empatia și acceptarea. în multe cupluri, atunci când unul dintre parteneri îi reproșează celuilalt că a greșit cu ceva, acesta intră în defensivă și începe să scoată din sertarul amintirilor situațiile în care și celălalt a greșit. însă cum ar fi să ne amintim intenționat momentele în care și noi am greșit? De ce să facem asta?! Pentru că ne pasă de relație și pentru că nu suntem mai „per-fecți“ decât celălalt. Pentru că astfel ne putem ajuta partenerul, în relații, un lucru este clar: nimeni nu se schimbă, până când nu se simte înțeles, respectat și acceptat. Atunci când oamenii se simt criticați, judecați, amenințați, ei nu se pot transforma; iar dacă o fac, este pentru o scurtă perioadă de timp, după care revin și mai intens la vechea lor formă de manifestare. Dacă în timpul conflictului spiritele s-au încins prea tare și simțim că nu avem niciun dram de disponibilitate pentru un dialog civilizat, este bine să ne străduim să folosim frâna psihologică, exact așa cum apăsăm pedala mașinii pentru a evita o tamponare sau un accident. Dezastrele sunt de evitat și în cuplu, nu doar în trafic. Atunci când observăm sau simțim că furia sau frica încep să ne preseze și suntem expuși riscului de a spune sau face lucruri necugetate, o pauză este o alegere înțeleaptă. Dăm dovadă cu adevărat de inteligență relațională, dacă verbalizăm nevoia de pauză asumat și cu respect, menționând și durata acesteia. Studiile clinice ne arată că, în medie, avem nevoie de 20 de minute pentru a ne liniști psihologic și a reveni la o stare psihologică matură, după o furtună emoțională. în aceste momente de pauză, ajută să facem exerciții de

mindfulness, de respirație, să facem sport, să ascultăm muzică sau să citim - oricum, vă recomand să evitați romanele j polițiste sau serialele cu criminali în serie. Acest al doilea pas are dea face cu gestionarea daunelor relaționale. Un alt aspect esențial este deschiderea față de compromis. Indiferent că ne convine sau nu, uneori singura soluție pentru problemele repetitive este compromisul de moment. De regulă, dreptatea sau adevărul personal nu asigură și fericirea vieții în doi. în relațiile intime, un factor-cheie este acceptarea influenței din partea partenerului - element care dovedește nivelul nostru de flexibilitate psihologică. Mai concret, pentru a reuși un compromis este esențial să ne deschidem mintea față de nevoile și doleanțele partenerei/par-tenerului. Nu este necesar ca noi să fim de acord cu tot ceea ce spune persoana iubită, dar este necesar să fim curioși, deschiși la minte și să luăm în considerare părerea celuilalt. Conflictele sunt cu precădere un indicator al unei conexiuni pierdute. Atunci când ne certăm, încercăm din răsputeri să redobândim conectarea, doar că nu mereu o facem într-o manieră inteligentă emoțional și relațional. Iar în final nu ne rămâne decât să acceptăm că noi toți suntem oameni și că uneori este indicat să tolerăm imperfecțiunea și greșeala celuilalt. Deseori mintea noastră se blochează în „doar dacă“: „Voi fi fericit/ă «doar dacă va face asta»...“ însă atâta vreme cât aceast^atitudine dictează viața noastră de cuplu, conflictele doar vor crește. Până în momentul în care vom accepta că partenerul este o persoană minunat de imperfectă (ca și noi, de altfel), nu vom aplica cu succes strategiile de compromis. Aș vrea să subliniez și faptul că rezolvarea de conflicte nu e despre „schimbarea celuilalt“; e despre negociere, identificarea punctelor de creștere psihologică și găsirea unor modalități de adaptare la celălalt.

Partenerii mai puțin inteligenți relațional și emoțional vor folosi ca strategii de gestionare a problemelor: critica („Omul acesta este o catastrofă“), disprețul („Omul acesta este o catastrofa și trebuie pedepsit“), intrarea în defensivă („Eu nu am nicio vină, toată vina este a celuilalt“) și blocajele în comunicare („Ce rost are să mai vorbim? Nu are niciun sens“). Partenerii cu un nivel de inteligență relațională suficient de dezvoltat vor înlocui strategiile nocive. Aceștia vor folosi: -

în loc de critică, exprimarea deschisă a emoțiilor și nevoilor;

- în loc de dispreț, un ton civilizat, căutând mereu să vadă și partea bună în partenerul lor; - în loc de intrare în defensivă, asumarea responsabilității față de propria greșeală; - în loc de împietrire sau blocaje în comunicare, multe exerciții de autoliniștire și acceptarea disconfortului de-a fi vulnerabili, pentru ca mai apoi să se bucure de confortul unei relații mature. Și, în cele din urmă, să nu uităm nici de proverbul polonez care ne îndeamnă foarte bine: „înainte să pornești la război, spune o rugăciune. înainte să pornești pe mare, spune două rugăciuni. înainte să te căsătorești, spune trei.“ Pe scurt, despre problemele rezolvabile: • începeți dialogul cât mai civilizat sau îndulciți felul în care începeți discuția. • Exprimați-vă nemulțumirea, fără să dați vina pe partener. Mesajele sunt despre noi și nu despre celălalt. •

Afirmațiile încep cu „eu“, în loc de „tu“.

• Descrieți ce s-a întâmplat, nu evaluați, nu judecați și nu faceți pe psihanalistul care le știe pe toate. •

îndrăzniți să vă exprimați cât mai clar nevoile.

• Fiți civilizați și politicoși („te rog“, „mulțumesc“, „apreciez“, „înseamnă mult pentru mine“ sunt dovezi de maturitate relațională). • Nu uitați ce scrie în Biblie: „Să nu apună soarele peste mânia noastră“. Nu vă atașați de supărare, atașați-vă de persoana alături de care trăiți zi de zi. Iată mai jos câteva exemple de „așa nu“ și „așa da“: Așa nu: „Tu nu mă mai iubești.“ „Am observat că iar nu m-ai întrebat dacă vreau și eu fructe.“ „Nu ai niciodată timp pentru sex.“ „Mereu îmi spui una și faci alta.“ „Nu suport să-i mai văd pe prietenii tăi.“ „Nu ești în stare de nimic.“ „Ești extrem de insensibil și lipsit de empatie.“ „Ești prea sensibil și profită toată lumea de tine.“ „N-ai nici cea mai vagă idee despre cum se crește un copil.“ Așa da: „îmi este dor de clipele în care ne spuneam că ne iubim. Erai atât de tandru. Hai să ne spunem din nou!“

„Am nevoie să nu-mi pierd încrederea în noi.“ „Mi-ai lipsit în ultima vreme și m-am simțit singur. îmi doresc să facem din nou dragoste.“ S „Era atât de bine când reușeam să facem ceea ce ne-am propus.“ „îmi este greu când ieșim cu prietenii tăi, pentru că simt că te pierd. Dar știu că sunt importanți pentru tine, de aceea... liai să mergem la ei.“ „M-am simțit tare singură, pentru că nu am vorbit despre Incidentul de ieri. Ai avea timp să vorbim azi?“ „îmi ești atât de drag cu toată bogăția ta emoțională și, uneori, îmi este teamă că alții ar putea să-ți facă rău.“ „Știu cât de mult ne-am dorit acest copil și știu că vrei să fii un tată diferit de părinții tăi. Hai să vedem cum putem face să fie bine.“

Certurile inteligente vs. certurile prostești ( llogdan Nicolai) I liferențele de opinie între soți, între părinții și copii sau între generații există de când lumea. Vor exista întotdeauna. Invidii sau râci, fățișe sau tacite, între două sau mai multe ramuri ale unei familii nu sunt povești întâlnite doar în telenovele și în filmele cu gangsteri. Familiile fără conflicte sunt doar familii cu un talent nativ în PR, adică cele care își păstrează o imagine perfectă pentru a nu fi judecate din exterior. Numai cine nu a stat niciodată la bloc nu a auzit, măcar din întâmplare, scandaluri ce răsunau noaptea din apartamente. Dimineața, scandalagiii îți zâmbeau senin, de parcă nar fi ieșit tocmai atunci de pe ringul de box improvizat în sufrageria lor.

Adevărul este că trăim într-o societate plină de familii dezbinate sau de familii fericite care ascund, la rândul lor, regrete mai mici sau mai profunde. Și e normal să fie așa, pentru că viețile noastre nu au același parcurs, iar de pe drum, culegem moduri diferite de a concepe lumea. Ar trebui să mâncăm Prozac tot într-o veselie, să practicăm ani de zile meditația budistă sau să angajăm, fiecare, câte un psiholog pe care să-l găzduim în căminul nostru - pentru a evita în totalitate neînțelegerile. Avem un câștigător la un meci de tenis, la o partidă de șah, la un turneu de poker, dar niciodată nu vom avea un câștigător al certurilor din familie. Mai precis, zarva din cuplu sau dintre cei de același sânge nu numai că este inutilă, dar mai și lasă ambele tabere sleite de puteri și pline de regrete. Te poți lupta sau poți concura cu oricine, dar nu cu cei pe care îi iubești cu adevărat, cei care ți-au fost alături necondiționat, cei de care te leagă mii de povești. Fiecare lovitură dată lor e o lovitură aplicată ție însuți și, cu cât lovești mai tare, cu atât te va durea mai mult în locul în care ai lovit. Din păcate, îți poți da seama oricând de acest lucru, mai puțin atunci când ești în mijlocul conflictului. îmi amintesc micile certuri pe care le purtam cu ai mei, pe vremea când eram un adolescent rebel - discuțiile clasice despre dreptul de a sta în club până dimineața, refuzul de a mă pregăti pentru materiile de la școală care îmi displăceau, presiunea pe care o puneam asupra lor ca să-mi cumpere cea mai tare bicicletă din cartier sau un nou calculator. Problemele vârstei, nebunia adolescenței, nervii îmi întunecau mintea și, deși nu-mi permiteam vreodată să le aduc jigniri părinților, foloseam uneori cuvinte care puteau să doară. Pe moment, aveam iluzia că va exista un câștigător și, speram, bineînțeles, ca eu să fiu acela. Urmau regretele și nu știam ce și cum să fac, ca să alung cât mai repede norii negri. Regretam încă de atunci, iar acum, cu o minte mult mai matură, aș șterge din mintea lor, ca într-un film SF, toate acele cuvinte.

Prestigioasa Universitate Harvard a efectuat cel mai amplu studiu despre fericire, urmărind îndeaproape, timp de 75 de uni, viețile a peste 700 de bărbați, iar apoi viețile copiilor lor, adică a încă 2 000 de persoane. Unii erau bogați, alții trăiau Intr-o sărăcie lucie; unii au avut o viâță lungă și sănătoasă, iar ulții au suferit afecțiuni de tot felul. Unii au ajuns avocați; alții, medici sau arhitecți; alții au muncit în fabrici sau cu ziua. Unii au urcat pe scara socială și încă avansează, alții au parcurs drumul în direcția opusă și nici măcar nu mai speră la un trai decent. Unii au trăit sănătos și au făcut mult sport, alții au ajuns obezi sau alcoolici. Cei care au participat la studiu au răspuns la chestionare complicate, au fost verificați din punct de vedere medical, s-a discutat îndelung cu familiile lor. Zeci de mii de pagini au fost strânse și, în urma lor, s-a putut răspunde la întrebarea: Ce ne face fericiți? Banii? Bunurile materiale? Luxul? Sănătatea? Succesul? Studiile? Munca? Sportul? Natura? Călătoriile? Nu. Niciuna dintre ele. Sau... toate la un loc, dar nu îndeajuns de mult încât să spunem că ele sunt motivele reale ale fericirii noastre. Răspunsul a fost unul cât se poate de surprinzător: Relațiile bune ne mențin fericiți. Nu putem fi cu adevărat fericiți, într-o singurătate deplină. Singurătatea ne ucide. Aristotel avea dreptate! Omul este un animal social. Se pare că oamenii care au legături sociale bune cu prietenii, cu comunitatea, dar mai ales cu familia și cu partenerul de viață sunt mai fericiți, mai sănătoși și trăiesc mai mult. La polul opus, cei care au legături proaste cu ceilalți sunt mult mai triști și trăiesc mai puțin. A trăi în conflict este cât se poate de dăunător sănătății noastre. Căsniciile conflictuale sunt mai dăunătoare decât divorțul. Relațiile bune nu ne protejează numai corpul, ci și creierul. Pentru asta, mai important decât să nu ne certăm în cuplu este să știm că ne putem baza unul pe celălalt. S-a dovedit că cei care se pot baza pe o bună înțelegere cu partenerul de viață resimt mai greu bolile și suferința. Un bărbat în scaun cu rotile, dar cu o soție iubitoare, poate

fi mult mai fericit decât un bărbat perfect sănătos, dar cu multe neîmpliniri în ceea ce privește viața sa amoroasă sau relațiile cu copiii și cu prietenii săi. Un alt studiu, realizat de National Geographic, plasează Costa Rica pe primul loc în lume în topul țărilor cu cei mai fericiți oameni. Studiul a arătat că locuitorii ei au reușit să creeze un mix perfect între responsabilitățile față de familie și față de comunitate ale fiecărui cetățean, un sistem de sănătate de încredere, credință, o pace durabilă, egalitate între oameni și, mai ales, generozitate. Costa Rica se poate lăuda cu acte de caritate incredibile: persoane înstărite care și-au donat întreaga avere comunității, câștigători la loterie care au preferat să împartă banii cu ceilalți, numeroase personalități media extrem de dedicate fundraising-ului. Toate acestea se reunesc într-o rețetă perfectă, după care costaricanii își duc viața de zi cu zi. Stima lor de sine nu se bazează pe mașini sau pe bijuterii, pe hainele de firmă sau pe gadgeturi scumpe. Trăiesc într-o țară care, în ultima sută de ani, și-a concentrat eforturile spre bunăstarea fiecărui cetățean, în același studiu, întâlnim și alte exemple pozitive, precum Danemarca și Singapore (țări în care spiritul civic este extrem de dezvoltat). Sunt date nenumărate exemple în care oamenii, deși au o familie mare și un job care le ocupă mult timp, fac voluntariat pentru mai multe organizații nonprofit. Așadar, fericirea ține de buna înțelegere cu persoana iubită, cu familia, dar și cu comunitatea din care faci parte. Să ai grijă tie ceilalți nu este o muncă de o zi, nici un job sezonier, ci o responsabilitate pe care o ai întreaga viață. Acest lucru poate deveni, uneori, obositor, dar satisfacțiile sunt pe măsură. Vei fi, garantat, o persoană împlinită, sigură de mediul din care luci parte; vei fi mai sănătos, mai liniștit și vei avea o viață mai lungă. Așa cum spunea George Sand, există în această viață un singur fel de fericire: să oferi și să primești iubire.

Capitolul 3

Inima de pixeli „Prietenia se sfârșește acolo unde începe neîncrederea.“ Seneca

Siguranța inimii și provocările lumii digitale (Gâspâr György) Mai nou, cu toții avem și câte o identitate online, un oarecare avatar. Dar sunt foarte puțini cei care știu să vorbească limba spațiului digital, fără să lezeze siguranța inimii, fără să ajungă a-i face rău partenerului și relației care îi leagă. în ciuda faptului că nu-i nevoie de facultate ca să-ți faci un cont și o identitate în online, trebuie să recunoaștem că este nevoie de un dram de înțelepciune, decență și eleganță, ca să știi cum să te manifești. Am purtat, cu câteva luni în urmă, o discuție foarte interesantă cu jurnalistul Claudiu Pândaru despre asemănările și diferențele dintre cum relaționăm, ca oameni și parteneri, pe stradă și cum o facem în lumea cibernetică. De ce, dacă pe stradă nu ne holbăm ca vițelul la poarta nouă când trece o femeie atrăgătoare, pe Facebook pierdem ore întregi studiind cu interes poze în care apar alte femei decât jumătatea noastră de cuplu? De ce, când ne intersectăm în trafic, nu vorbim cu fostul sau fosta, dar pe Facebook îi dăm sporadic cate un „îmi place ce faci“? De ce în offline nu abordăm necu-noscuți să le spunem că le vine bine o anumită ținută, dar In online apreciem inclusiv larghețea decolteului sau forma nodului de la cravată. Răspunsul la care am ajuns - atât cu Claudiu, cât și cu majoritatea colegilor de breaslă este că avem nevoie de un cod de conduită digitală. Avem nevoie să vorbim pe bune despre ce este permis și ce nu, atunci i And avatarul nostru e în funcțiune. Este adevărat și că soluționarea unor astfel de dileme le privește în mod specific mai cu seamă pe generațiile tinere, însă e o realitate pe care nu o putem bagateliza doar pentru că mama și tata nu ne-au Învățat asta.

Până când Facebook vă va despărți „Nepotrivire de caracter“ este justificarea prin care instanța judecătorească a declarat încheiat mariajul dintre mama și lata, la scurt timp după ce s-a născut sora mea și eu aveam Nă-mi închei anii de preșcolaritate. Relația lor a reînviat ulterior, iar ei au încercat să-și potrivească din nou caracterele, cu mai mult sau mai puțin succes. Dar această carte nu este despre viața mea sau povestea relațională a părinților mei, deși ei s-au născut în perioada în care căsătoriile se încheiau cu replica... „până când moartea vă va despărți“. Această carte e despre provocările cărora trebuie să le facă față cuplurile active în epoca internetului. în prezent - probabil că și datorită activităților noastre, dar și grație revoluției digitale - mulți dintre noi pot afirma că sunt simpatizanți ai rețelelor sociale. Indiferent că vine vorba despre Facebook sau Instagram, ne place să ne verificăm conturile în mod constant și suntem curioși să aflăm ce se mai întâmplă în jurul nostru, la scară internațională. Ne place să-i anunțăm pe prietenii din online sau pe „urmăritori“ pe unde ne ducem veacul și cum arată mâncarea pe care tocmai ne pregătim să o înfulecăm. Ori, așa cum ar spune unul dintre cei mai cunoscuți oameni ai momentului, Mark Zuckerberg, ne place să fim „conectați“ la viață. Personal, consider de-a dreptul fascinant faptul că pot să-i urmăresc îndeaproape pe oamenii pe care-i apreciez din punct de vedere profesional (așadar, urmăresc cu atenție postările lui Brené Brown, Daniel Siegel, Esther Perei și chiar pe cele ale lui Oprah Winfrey); că pot să mă inspir din munca lor și să am acces în timp real la ceea ce se întâmplă la mii și mii de kilometri distanță de locul în care mă aflu eu. Ce n-ar fi dat înaintașii mei psihologi, să afle noutățile științifice de pe un alt continent fără să-și vândă casa la licitație și chiar fără să se ridice din fotoliul lor de terapeut? Este, de asemenea, liniștitor să știu că pot vedea fragmente din poveștile de viață ale prietenilor, să simt susținerea cunoscuților și să pot promova

#RevoluțiaRelaționalăînRomânia mult mai ușor ca acum 10 sau 20 de ani. Da, avem toate motivele să declarăm că suntem niște norocoși, fiindcă America, Australia sau Noua Zeelandă sunt la un click distanță de noi și fiindcă, pe 19 mai 2018, am putut participa via social media - alături de alte 3 miliarde de locuitori de pe planetă, la nunta Prințului Harry cu frumoasa lui Meghan Markle. Doar că viața nu este o minunată peliculă Disney și povestea vieții noastre nu se oprește aici. Așa cum se întâmplă cu tot ceea ce este în Univers și cu tot ce este născocit de către om, rețelele sociale au și efecte colaterale. Așa cum 24 de ore sunt compuse din zi și noapte, așa cum yin nu poate exista fără yang, tot așa și social media reprezintă mai mult decât pozele excepționale sau relatările emoționante pe care le postăm. Activitățile noastre conțin și părți mai puțin fru moașe, iar comportamentele din online uneori pot avea con secințe extrem de grave. Și nu mă refer doar la fenomenul de bullying online, la critica fără limite - de care dau dovadă oamenii, odată ce s-au văzut liberi să spună tot ce nu ai vrea sa auzi (și procedează așa pentru că nu-i nevoie să-și facă fața cunoscută) - ci și la efectele mai puțin cunoscute, pe care rețelele sociale sau comunicarea digitală le pot avea asupra Inimii și minții noastre. Spre exemplu, am aflat de curând cu surprindere că - în ceea ce privește motivele de divorț din Statele Unite - Face-book este cauza distrugerii relației de cuplu în 1 din 3 mariaje destrămate. Sunt ferm convins că, dacă ar trebui să-i explic «Cest fenomen bunicii mele, nu ar înțelege ce vreau de la viața el. Dar se pare că rețelele sociale pot aduce, dincolo de șansa unei comunicări instantanee, multă durere și suferință în viața noastră relațională. Și spun „comunicare“ la modul Intenționat, pentru că, deși pretindemcă Facebook este despre „conectare“, adevărul psihologic e cu totul și cu totul altul. ( Conectarea sinceră, autentică și reală se produce atunci când doi sau mai mulți oameni sunt în același spațiu fizic și dau dovadă de o prezență conștientă. însă revenind la latura ascunsă a activităților

noastre din social media... trădarea, Infidelitatea, disprețul, neîncrederea și pierderea siguranței emoționale se numără printre rezultatele negative ale activității pe rețelele sociale sau, mai simplu spus, ale statului ex-I cesiv pe net. Și, surprinzător, când spun „excesiv“ nu mă refer la copii, ci mai degrabă la părinții sau îngrijitorii acestora. în 2010, prestigioasa entitate AAML - cunoscută pe întreg globul cu American Academy of Matrimonial Lawyers - anunța că KI % dintre divorțuri sunt corelate și cu site-urile de social media; iar 66% dintre acestea indicau spre Facebook, ca fiind principalul vinovat. Și pentru că americanilor le plac statisticile, cercetările lor nu s-au oprit acolo, ci dimpotrivă. Un alt studiu, publicat în jurnalul Computers in Human Behavior, anunța în 2014 că utilizarea platformei create de Mark Zuckerberg este puternic corelată cu lipsa de satisfacție relațională și cu rata despărțirilor. Subliniind astfel, în mod evident, faptul că utilizarea crescută a rețelelor sociale sporește adversitatea în cuplu și gândurile de separare. Vă rog să mă credeți că nu am nicio secundă intenția de a vă băga mortul în casă ori de a vă transforma îngrijorarea sau fricile într-o bombă de anxietate, gata să explodeze. Tot ceea ce îmi propun este să discutăm, cât se poate de „pe față“, despre problemele care ne pot coroda, încet și sigur, siguranța inimii. Acum, dacă ne întoarcem puțin la descoperirile bazate pe studii, se pare că nici peste ocean de americani, adică mai aproape de noi, în Anglia, cercetătorii nu au găsit prea multe dovezi contrare. în urmă cu trei ani (în 2015), o firmă britanică de avocatură confirma pe baza datelor sale teoria că social media contribuie la creșterea ratei divorțurilor; de asemenea, 25% dintre cuplurile intervievate de angajații firmei declaraseră că cel puțin o dată pe săptămână aveau conflicte mai mici sau mai mari din cauza Facebook, WhatsApp, Twitter sau Snapchat; și 15% dintre cei implicați în panelul studiat erau de părere că rețelele amintite reprezintă un pericol real pentru siguranța cuplului lor. Iar Facebook a fost primul pe lista ispitelor capitale.

Desigur, în mintea fiecăruia dintre noi ar putea să răsară vocea rațiunii, subliniind că toate aceste studii s-au făcut pe o populație străină și nu se ține cont de nuanțele culturale, însă, în România avem aproximativ 9 600 000 de utilizatori de Facebook și cercetările cu privire la impactul acestei rețele sociale asupra calității vieții noastre se apropie, probabil, de zero. Prin urmare, cu sau fără statistici despre populația de la noi, consider că merită să ne ridicăm câteva semne de întrebare și să îndrăznim să introducem un nou subiect pe lista priorităților de dezbătut în cuplu. Asta, desigur, dacă vrem să trăim în mod conștient și dacă ne asumăm faptul că reia țiile sunt orice, dar numai apă de ploaie nu - și, prin urmare, trebuie tratate cu respect și implicare. „Bine, Gâspâr, dar ce anume să aducem în discuție, legat de acest subiect?!" Majoritatea clienților din cabinetul meu de psihoterapie mi-ar adresa această întrebare. Din punctul meu de vedere, după ce am ascultat cu atenție multe istorisiri ale cuplurilor și am parcurs și recomandările mai multor ghiduri de specialitate, «ubiectul merită împărțit și dezbătut pe cel puțin patru componente diferite: impactul rețelelor online asupra vieții și relației; regulile de comportament în social media; transparența; și limitele. Să începem cu primul aspect care merită analizat și cumva pus în cuvinte. în ceea ce privește impactul, experiența clinică îmi arată că majoritatea cuplurilor evită să vorbească despre pericolele care le pot periclita relația. Așa cum evităm să vorbim despre infidelitate (temă dezbătură pe larg într-un alt capitol), tot așa ne distanțăm și de abordarea efectelor pe care le poate avea social media asupra noastră. S-ar putea chiar ca accesarea rețelelor sociale să fie un obicei automat și nici măcar să nu mai conștientizăm cât timp petrecem online. Prin urmare, consider că fiecare persoană, indiferent că este Intr-o relație sau nu, merită să-și observe cu atenție în mod constant activitatea din mediul online și să caute să

afle care sunt costurile psihologice, emoționale și financiare pe care le plătește. Știu din propria experiență cât este de tentant, când ai un minut liber, să cauți (mai mult sau mai puțin disperat) să vezi ce fac alții, fix în acel moment; sau cum este când te afli la masă cu rudele și subiectele în jurul cărora s-a cristalizat discuția sunt politica, încălzirea globală și lipsa banilor, în timp ce mintea îți spune disperată „Fă ceva, ieși din capcana asta de prins șoareci“; sau, și mai dificil, atunci când ai de scris un nou pasaj din cartea #LoveIsFun, nu mai ai inspirație și începi să o cauți, verificând o dată la cinci minute dacă nu cumva o vei găsi pe newsfeed-ul platformei de culoare albastră cu un F pe post de logo. Deci, care este impactul asupra vieții, activităților și relațiilor tale? Merită să-ți dedici puțin din timpul tău prețios, pentru a monitoriza câte ore pe zi le risipești, câte emoții negative îți cauzează postările altora și cât de des îi privezi pe cei dragi de atenția și empatia ta. Nu putem sări nici peste partea cu ce-i permis și ce nu. Regulile de utilizare a rețelelor de socializare sunt la fel de importante ca îndrăzneala de a dezbate subiectul. „Când?“, „cât?“ și „ce?“ facem pe aceste rețele sunt întrebările-cheie. Este indicat ca prima imagine când ne trezim dimineața și ultima când mergem la culcare seara să nu fie a logo-ului albastru de la Facebook sau a celui colorat de la Instagram. Așa cum ar fi bine ca offline-ul să primeze în comparație cu online-ul. Nu stăm la discuții online atunci când suntem la masă (regulă pe care trebuie să mi-o repet aproape zilnic), când vorbim cu cei care sunt fizic alături de noi sau atunci când muncim (regulă pe care încerc să o respect delogân-du-mă de pe rețelele amintite pentru a mă putea concentra mai ușor pe ceea ce am de realizat) și știm că activitatea necesită o concentrare serioasă din partea noastră. Mai mult ca sigur, ai constata și tu cum te simți emoțional și psihologic, atunci când împărtășești cu celălalt ceva din experiența ta subiectivă și acesta mai aruncă în același timp câte un ochi pe mesaje, mai dă cât un like pe Facebook sau mai postează câte o fotografie pe Instagram. Uneori poate fi extrem de frustrant, nu-i

așa? Mai ales atunci când pui în cuvinte ceva ce te apasă, îți creează rușine sau îți induce multă teamă și interpretezi (pe baza acțiunilor sale) că celuilalt puțin îi pasă. Un alt studiu, de această dată publicat într-un jurnal de psihologie cibernetică, ne spune că acei oameni care accesează Face-book mai frecvent de o dată pe oră sunt mai predispuși la conflicte maritale, în comparație cu cei care au o reținere mai mare față de activitățile din online. Adesea auzim că ceea ce facem este mai important decât ceea ce spunem. Probabil că nu este valabil chiar peste tot în Viață, dar cu siguranță este de mare ajutor să știm asta atunci când vine vorba despre acțiunile noastre din online. Trans-purcnța este esențială în cuplu, fie că vorbim de offline, fie île online. Aceasta merge mână în mână cu încrederea, despre care știm că este una dintre cărămizile esențiale. Iar atunci când mă refer la transparență, mă refer la... a nu ne piti telefoanele, a nu le așeza cu ecranul în jos, a nu avea adrese de e mail secrete și a nu conversa pe ascuns cu terțe persoane despre care știm că ne-ar putea crește riscul de infidelitate. Inlernetul este o pantă alunecoasă și - prin comportamentele pe care ni le facilitează - ne poăte devia foarte ușor de la valorile noastre de viață declarate și nu întocmai respectate. Mereu vom avea impresia că iarba vecinului este mai verde Hau că pulsul iubirii noastre e mai vlăguit, în comparație cu i e au alții. Dar este indicat să nu comparăm niciodată interiorul nostru psihologic și relațional - cu exteriorul altora. Atunci când inițiem conversații secrete, atunci când lăsăm like-uri pe ascuns, atunci când plasăm comentarii neasumate Hau verificăm obsesiv conturile altor persoane, riscăm să cul-tlvăm foarte multă nesiguranță, anxietate și neîncredere. Dacă nu te simți confortabil cu ideea de a-i permite jumătății tale de cuplu să aibă acces la telefonul tău sau la contul de Face-book ori Instagram, înseamnă că tu simți - mai mult sau mai puțin conștient - că ai ceva de ascuns care, dacă s-ar descoperi, ți-ar crea probleme. Infidelitatea online (sau virtuală) este la fel de toxică precum cea fizică. Fără alte explicații inutile. Punct. Și încă ceva: nu-ți bloca partenerul pe nicio rețea Mu platformă pe care ești activ. Oricât de logice ar părea explicațiile tale bine

documentate, mintea mea de clinician va privi asta cu multă îngrijorare. Și am ajuns la partea cu adevărat sensibilă - limitele. Și în acest caz, limitele (ca și în parenting sau în școală) se referă la așteptări, pretenții, impuneri și toată paleta de cuvinte similare. Care nu ne plac, dar sunt necesare pentru a proteja siguranța cuplului și a păstra energia iubirii în interiorul relației. Unii experți în ale vieții de cuplu ne spun că este înțelept, chiar dacă nu și confortabil, să nu păstrăm contactul nici măcar online cu cei care fac parte din categoria „foștii“ - singura excepție fiind atunci când aceștia sunt părinți ai copiilor cărora le suntem și noi părinți biologici. Explicația este că noi, oamenii, avem obiceiul să romantizăm fostele relații, în defavoarea celor din prezent. Adesea, ceea ce am pierdut devine mai valoros decât este în realitate și, de cele mai multe ori, memoria devine părtinitoare, așa că ne amintim selectiv ce-a fost și ce n-a fost în trecut. Nu este o idee bună să le răspundem pe rețelele sociale acelor persoane despre care știm clar că intenționează să se apropie într-un mod mai puțin „inocent“ de noi. Flirturile exagerate, comentariile sexuale, invitațiile în oraș, mesajele trimise după ora 20.00, întrebările intime sunt, toate, parte din această categorie. Granițele prin care ne separăm cuplul de restul lumii sunt importante și uneori trebuie să depunem mai mult efort pentru ca ceilalți să le respecte. Dacă ești într-o relație serioasă - cu sau Iară acte în regulă - nu te eschiva și fa-ți vizibil status-ul relației, ne spun vocile din psihologie angajate să lupte pentru iubire. De asemenea, nu exagera nici cu postările despre armonia din cuplu. Nu doar cercetătorii, ci și majoritatea oamenilor știu că cei care se expun prea mult ascund un adevăr și vor să distragă atenția; dar la fel de suspicioși pot să pară și cei care nu fac în online nicio referire la relația lor. Nouă, românilor, adesea ni se spunea să nu ne spălăm rufele murdare în public - iar această zicală poate fi adaptată și pentru online. Dacă ai avut o ceartă cu partenerul sau dacă a uitat să pregătească cina ori

sâ-ți aducă flori, acesta nu este un motiv înțelept pentru a trâmbița pe Facebook sau Insta Story tot ce-ai pățit. Este i eva ce ține de intimitatea voastră și, poate, de oamenii care fl au câștigat dreptul de a vă cunoaște povestea de viață. I ste ok să anunți pe Facebook că s-a încheiat o relație, dar nu este nevoie de detalii intime, răutăți la adresa fostului iau de critici și dispreț. Lipsa de respect față de actualul sau lostul partener nu aduce nimănui niciun beneficiu, ba chiar Iți murdărește imaginea și lezează încrederea celorlalți în tine. Vulnerabilitatea este esențială, dar și aceasta trebuie divulgată între anumite limite, altfel riști să te expui unei suferințe suplimentare în mod inutil. Așa cum am scris în i artea Mindfulness urban, nu mă popabține să accentuez cât de important este să trăim în momentul prezent. Și chiar ducă Facebook rămâne unul dintre instrumentele mele preferate de comunicare și de promovare a principiilor psihologice în care cred, știu că viața nu se trăiește în online și că existența reală din offline este mult mai puțin strălucitoare kuu extravagantă, dar este unica reală, adevărată și sănătoasă. Am citit de curând un articol pe tema regulilor de utilizare In mediul online și mi-a plăcut la nebunie ideea din final: „Viața este despre «a trăi», nu despre «a pretinde» că trăim“. Cuplul și smartphone-urile ( aim ar arăta sistemul nostru relațional, dacă toți am avea față de conexiunea dintre noi și partenerul de cuplu cel puțin Jumătate din deschiderea și grija pe care o avem față de scum-petea de telefon inteligent care ne decorează persoana (ca fiind cel mai de preț bun al multora dintre noi)? Se pare că prezența smartphone-ului în viețile noastre este atât de semnificativă, încât e musai să vorbim și despre cum ne afectează Iubirea. Același gând cred că l-a avut și Andreea Esca în minte, ui unei când mi-a lansat invitația de a fi parte din echipa de redacție a publicației A List Magazine. Așadar, primul meu text apărut în deja cunoscuta ei revistă avea să fie intitulat „Tehnologia nu schimbă iubirea, îi schimbă doar regulile“. Mai exact, revoluția tehnologică nu ne poate modifica în profunzime psihologia - chiar dacă unele campanii de marketing par să aibă acest scop. Noi

rămânem la fel de dependenți unii de ceilalți, păstrăm aceleași nevoi de iubire și apartenență, deși pe alocuri le mai cosmetizăm cu fardurile negării sau masca prefăcătoriei. însă, în mod cert, ne prinde bine să cla rificăm anumite aspecte. Prin urmare, ajută să avem momente - poate chiar mai multe pe săptămână - în care să aplicăm ceea ce colega mea de la Cluj, Adela Raluca Moldo van, numește „detoxifiere digitală“, rezervându-ne câteva ore în care să ne trăim viețile departe de costisitoarele mijloace de comunicare. Dar și să dezvoltăm câteva rutine, de genul: cum ne purtăm, când primim un SMS de la jumătatea de cuplu; cum răspundem la acesta, dacă suntem în criză de timp; când alegem să comunicăm prin viu grai, nu prin mesaje; și cum avem grijă să nu punem și mai multă presiune verbală pe firul comunicării, deja încins. Foarte pe scurt, iată ce ar fi de făcut: Stabiliți reguli de trimitere a mesajelor. Pentru tine, cât de important este să primești răspunsuri la SMS-uri? Care sunt nevoile omului alături de care îți trăiești viața? Ce înseamnă ca unul dintre voi să trimită un mesaj și celălalt să nu răspundă? Care este marja de timp pe care o poți tolera până la primirea unui răspuns? Oferiți feedback. Chiar dacă nu poți să răspunzi pe loc la un e-mail sau apel telefonic, nu te costă o avere să-i transmiți un scurt mesaj: „Ocupat, te sun ASAP, te iubesc.“ Nu con tează neapărat numărul cuvintelor folosite, valoarea este dată de faptul că există feedback. Când partenerul se află într-un moment greu, lipsa unui răspuns este o palmă mai dureroasă decât un refuz. în situații de criză, vorbiți la telefon. Când aveți de făcut planuri, de discutat aspecte importante sau de luat decizii, dacă pare imposibilă o discuție face to face, alegeți varianta unei convorbiri și nu a mesajelor scrise. Nu doar că veți evita un i xlraefort, dar veți reduce semnificativ și confuziile.

Nu aruncați cu vorbe. Adesea, manipulăm cuvintele scrise i a bulgării de zăpadă. Le aruncăm unul într-altul, ca și cum acestea nu ar crea niciun prejudiciu. însă o astfel de conversație poate escalada, noi ajungând să producem nămeți de suferință. Dacă simțiți că situația scapă de sub control, fiți înțelepți și propuneți-i partenerului să continuați discuția țață în față. Vă încurajez ca, în viitorul apropiat, să vă faceți puțin timp pentru a discuta cu jumătatea voastră acest set de sugestii, ca sil vă stabiliți propriile reguli de comunicare online. Gândiți vă la situațiile în care ați vrea ca lucrurile să stea altfel și îndrăzniți să faceți din relația voastră un spațiu - viabil atât In offline, cât și în online - în care fiecare să se perceapă văzut, Hlizit și simțit. Aveți grijă să încărcați periodic cu energie umană conexiunea dintre voi, nu vă preocupați doar de gad-gelurile inteligente. Iar pentru a vă condimenta puțin viața •rotică, nu vă sfiiți a vă juca unul cu altul, folosind creativ tehnologia. Cum ar fi, dacă v-ați trimite imagini incitante via WhatsApp, dacă ați avea o adresă secretă de e-mail pe care * o utilizați doar între voi sau dacă, atunci când mergeți la o petrecere sau nuntă mai puțin reușită, v-ați aborda unul pe celălalt prin mesaje, ca și cum nu v-ați cunoaște?! Acestea mint doar câteva sugestii, creativitatea ne e specifică tuturor șl merită s-o folosim cât mai iscusit cu putință. Orice ar fi, nu uitați: îmbrățișările, sărutările și cuibărelile sunt foarte importante, căci în lipsa atingerilor se evaporă iubirea.

Cuplul și comportamentul partenerilor în online. Ce ne permitem și care ne sunt limitele? (Bogdan Nicolai) E supărată când el le dă fetelor like-uri. El înnebunește când ea acceptă friend request-uri de la necunoscuți. Ea îi citește discuțiile

de pe WhatsApp. El pornește o ceartă, pentru că ea i-a comentat unui „ex“ sub o poză. Ea are un cont secret de Tinder. El are un SIM de telefon de care ea nu știe. Ea i-a spus că trebuie să rămână până târziu la birou, dar un bărbat i-a dat tag într-o poză de la o terasă. El primește e-mailuri de la iubita sa din liceu. Putem continua așa pagini întregi, dar, mai bine, haideți să vedem și niște statistici. Potrivit specialiștilor, în peste 25% dintre familii conturile virtuale au devenit motive de infidelitate și de ceartă. La nivel global, un divorț din trei a fost provocat după ce el (sau ea) a cunoscut pe altcineva pe internet. 25% dintre cupluri se războiesc cel puțin o dată pe săptămână din cauza asta, unul din trei adulți ascunde parola și unul din zece recunoaște că a trimis mesaje pe ascuns. Astfel, unul din șapte adulți s-a gândit la divorț din cauza atitudinii pe Facebook a partenerului, iar una din trei căsnicii chiar se duce pe apa sâmbetei după câteva like-uri date cui nu ar fi trebuit. împreună până la adânci bătrâneți? Nici vorbă! La bine și la rău, până când Facebook îi va despărți! Chiar este Mark Zuckerberg rivalul de necontestat al lui Cupidon? Am devenit mai infideli de când avem Facebook și Instagram? Greu de spus dacă înșelăm mai mult, dar, cu siguranță, dacă ne dorim acest lucru, ne este mult mai ușor să călcăm strâmb. Iată și de ce: 1. Rețelele de socializare ne fac să ne comparăm cu ceilalți, iar studiile arată că, din acest motiv, duc la o stimă de sine redusă și chiar la depresie. Din păcate, comparațiile nu se fac doar la nivel individual, ci și între cupluri. Dacă ne aflăm într-o relație care scârțâie, ea ne va displăcea și mai tare când o vom pune în balanță cu poveștile de dragoste fără cusur ce curg infeed. Milioane de cupluri fac live-uri de la festivaluri sau din vacanță, dar nimeni nu transmite live certurile de acasă. 2. Pe Facebook, Instagram, Tinder, cu toții avem poze perfecte. Chiar și cel mai urâțel om de pe planetă, după ce își face 4 896 de selfie-uri, tot va găsi un unghi din care să pară mai drăguț. La asta șe adaugă haine alese pe sprânceană, cadre exotice, tone de

machiaj, Photoshop și filtre din ce în ce mai performante. Acasă îți vezi partenerul dezbrăcat de orice astfel de efect și, automat, există posibilitatea de a-1 considera, prin comparație, mai puțin atrăgător. Dacă vei cădea în cursa imaginilor false, vei fi mult mai tentat să cauți ceva mai bun. 3. Iar pentru asta, tot rețelele de socializare ne stau la dispoziție cu un număr colosal de anunțuri matrimoniale mascate. Numai persoanele trecute de o anumită vârstă vor mai scrie anunțuri explicite de genul „Bărbat divorțat, 71 ani, fără copii, fără obligații, casă la munte, mașină străină, caut femeie serioasă în vederea căsătoriei“. Pentru cei tineri, e de ajuns să-și selecteze statutul de single, să scrie status-uri cu iz romantic și să uploadeze fotografii bine alese, inclusiv unele prin care își etalează bunăstarea financiară. 4. Internetul îți oferă posibilitatea de a-ți face relații la distanță, oameni cu care să te vezi numai când ajungi în orașul lor. De ei, poți ascunde mai ușor faptul că ești deja într-o relație, mai ales pentru că, acum, majoritatea oamenilor își trec posibilii parteneri prin filtre superficiale. E de ajuns ca o persoană să nu afișeze fotografii cu partenerul, ca să crezi că, într-adevăr, nu are unul. De ce? Pentru că ți se pare imposibil ca cineva aflat în ceea ce s-ar numi „relație serioasă“ să accepte să fie ascuns de ochii lumii virtuale. Dar... „câte bordeie, atâtea obiceie“, spune o vorbă din bătrâni. 5. Este mult mai ușor ca o persoană care te place să intre în contact cu tine. în acest moment, pe Facebook, îți poate scrie inclusiv o persoană care nu se află în lista ta de prieteni. Practic, este posibil să comunicați fără a exista vreo dovadă - like-uri, comment-uri, poze împreună, tagging etc. - că v-ați cunoscut vreodată. 6. Nu toată lumea poate să agațe într-un club, la o terasă ori în parc. însă chiar și cei mai timizi pot comunica mult mai ușor pe net.

Dacă sunt un bărbat care se pierde ușor când vorbește cu o femeie de care s-a îndrăgostit, voi avea infinit mai mult curaj când sunt ascuns în spatele unui monitor. îmi pot gândi replicile mai mult, le pot da chiar și copy/paste din romanele de dragoste, fără ca destinatara să își dea seama. Când ne vom întâlni pentru prima dată, cărțile vor fi deja făcute, vom fi trecut deja peste primele dialoguri - cele la care mă fâstâceam atât de tare. Acestea fiind spuse, îngrijorarea noastră sau a partenerilor ar trebui să fie, cel puțin teoretic, justificată. Dar când cearta începe pornind de la activity log-ul nostru, cine poate spune cu adevărat dacă noi sau partenerii noștri am sărit calul? La câte postări de-ale fostei iubite pot da like, fără ca actuala mea iubită să se supere? Greu de spus. Să ne imaginăm că toată suflarea internaută ar stabili, într-o bună zi, că nu avem voie să le dăm foștilor parteneri mai mult de 3 like-uri pe lună. Ar fi, oare, depășirea acestui număr un semn clar că avem de împărțit cu foștii mai mult decât niște timide aprecieri virtuale? Vom apuca ziua în care aceste like-uri vor fi considerate probe de divorț? Rețelele de socializare sunt, deocamdată, o lume prea recentă pentru a avea reguli clare, iar asta constituie un avantaj pentru cei care flirtează pe Facebook. Când sunt prinși, susțin că flirtul nu avea legătură cu lumea reală, că a fost fix ca un joc pe computer. Și chiar au dreptate! Suntem cyborgi. RoboCop nu mai este de foarte mult timp un personaj imaginar. Fiecare persoană care deține un smartphone cu acces la internet este o împletire bizară între om și mașină, un individ real cu extensie în lumea virtuală, un robosapiens. Eu, unul, cred că, in ceea ce privește infidelitatea, ideea de virtual se anulează NUMAI dacă faptele au o finalitate în lumea reală. Cu alte cuvinte, este absurd să condamnrpn banal flirt pe Messenger sau pe WhatsApp, dacă nu s-a transformat într-o partidă de sex. Un flirt care nu duce mai departe rămâne doar un flirt, mai ales dacă nici măcar nu s-au văzut la o cafea. Din prea multă

comoditate, dar și din cauza diferenței uriașe dintre cum percepi un om pe internet și cum este el în realitate, 90% dintre flirturi nu sunt, de fapt, uverturi ale unei relații (sexuale). Cei care trec totul prin filtrul geloziei vor fi mult mai severi și mă vor contrazice, însă vor găsi lămuriri în capitolul dedicat geloziei. în final, ca să răspundem la întrebarea dacă Mark Zuckerberg a distrus tot ce a clădit Cupidon, aș spune că... nu neapărat. Capitolul 4

Monstrul cu ochi verzi „Nicio căsnicie nu e asigurată împotriva aventurilor extraconjugale, iar anxietatea (manifestată prin furie, gelozie și alte forme de tensiune emoțională) poate semnala că ceva nu e în ordine.“ Harriet Lerner

Când umbra iubirii ia forma geloziei (Gâspăr György) Gelozia nu este altceva decât fundalul muzical amenințător pentru avertismentul „Ai grijă, că s-ar putea să pierzi ceea ce crezi că-ți aparține“. Gelozia este umbra iubirii. Gelozia este cel mai bun leac pentru a ține la distanță monotonia din viața de cuplu. Sunt doar câteva dintre descrierile prin care noi, oamenii mai mult sau mai puțin specializați în ale psihologiei științifice, dar în mod cert absolvenți ai psihologiei vieții, ne străduim să înțelegem și să disecăm una dintre cele mai greu de tolerat emoții pentru doi oameni care încă se mai iubesc sau care erau îndrăgostiți unul de celălalt cândva, pe parcursul istoriei lor personale. La fel ca mulți alții, și eu am confundat adesea gelozia cu invidia exact așa cum deseori nu știm să facem diferența între rușine și vinovăție. Dar în cuvinte foarte simple (așa cum reiese și din enunțul care deschide acest capitol) gelozia se referă la ceva ce credem că avem și trăim cu teama să nu pierdem; iar invidia este despre ceva ne-am dori, pentru că au alții și nu avem noi. Astfel, atunci când poftești la nevasta sau partenera altuia, ești invidios. în timp ce atunci când vezi că alta poftește la bărbatul sau partenerul tău, simți gelozie. I )acă este să analizăm aceste două emoții particularizând-le existența la nivelul relațiilor de cuplu, și invidia și gelozia sunt despre cel puțin trei persoane, doar că cel care simte

emoția aparține sau nu cuplului. Amanta s-ar putea să fie invidioasă pe tot ceea ce a primit soția, în timp ce nevasta s-ar putea să fie geloasă pe tot ce s-ar putea să primească amanta. Oricât de mult rău suntem capabili să facerrïm numele geloziei - sau mai degrabă din cauza faptului că nu știm cum să-i facem față - cert este că niciunui om care iubește sau a iubit la viața lui nu ar trebui să-i fie străin gustul pișcăcios al geloziei. în cantități optime, această emoție ne poate condimenta relația și îi poate transmite jumătății noastre că încă este foarte valoroasă pentru noi; dar atunci când crește în intensitate și proporții, gelozia ne poate împinge către o luptă pe viață și pe moarte. „Dumnezeu să te ferească de omul nebun sau gelos“, era o vorbă care circula prin satul bunicilor mei. Și studiile de specialitate vin să susțină această zicală până la un anumit nivel, punctând faptul că gelozia este unul dintre principalele motive pentru care bărbații își ucid partenerele. însă, cu siguranță, pe parcursul vieții, fiecare dintre noi a auzit cel puțin în treacăt despre o poveste în care cineva și-a pus capăt zilelor din cauza geloziei. în condiții extreme, oamenii omoară alți oameni sau se sinucid din gelozie; oamenii manifestă un abuz fizic sau psihologic ori îi terorizează pe alții, pe motive de gelozie. Cine, când și de ce suferă de gelozie? Și, cu toate acestea, noi simțim gelozie încă de foarte, foarte devreme - unii experți în psihologia evoluționistă chiar încearcă să ne facă să credem că ne naștem cu această emoție perversă, că ar face parte din moștenirea noastră genetică fiindcă ne ajută să protejăm ceea ce ne aparține. în timp ce alții subliniază asemănarea dintre gelozie și rușine - considerând că ambele sunt emoții sociale, că le trăim doar în relația cu o altă ființă umană și că s-ar manifesta la un oarecare timp după ce ne-am familiarizat cu emoțiile de bază frica, furia, tristețea, dezgustul, disprețul, uimirea și bucuria. Cert este că, atunci când vine vorba despre omul mistuit de emoția etichetată drept gelozie, el se întâlnește cu un mix interesant de

frică, furie, anxietate, tristețe și, probabil, o senzație apăsătoare de lipsă de speranță și de putere personală. Și poate că, exact din dorința de-a nu mai simți această neputință și neajutorare, ajung unii dintre noi să se implice în comportamente de supraçompensare și să se considere mai puternici ca alții sau chiar niște Dumnezei. în psihologia urbană - însă nu cred că lucrurile stau altfel nici în mediul rural - oamenii tind a spune ba că femeile ar fi mai geloase, ba că bărbații ar fi mai intens mistuiți de această emoție complexă. Cert este că, în cazul ambelor sexe, starea poate deveni patologică odată cu abuzul de alcool sau consumul de substanțe halucinogene. Revenind la primele momente de gelozie din viața noastră, s-ar putea ca acestea să dateze încă din momentul în care mama îl pupă și pe tata, după ce o bună perioadă de timp a avut ochi doar pentru noi. Sau de când minunății noștri părinți decid că mai este nevoie de un copil în casă și, automat, se înjumătățesc toate beneficiile noastre. Ori din momentele în care colega de la grădiniță îmi spunea că nu mai sunt cel mai puternic băiețel din grupă, locul acesta fiind acum ocupat de un alt purtător de penis și de punguță cu două testicule. Așadar, gelozia nu poate fi limitată doar la relațiile romantice, aceasta fiind prezentă în toate mediile în care oamenii interacționează - acasă, în comunitate, la locul de muncă, între prieteni și chiar și între părinți și copii. Cert este că simțim această emoție atunci când percepem o amenințare pasibilă să ne reducă din ce-i al nostru (despre care credem că ar trebui să fie pus deoparte). La fel ca și în cazul altor emoții negative sau dificil de tolerat, problema apare atunci când punem un egal între noi și trăirea noastră, atunci când nu conștientizăm caracterul subiectiv al emoției și când ne lăsăm purtați de aceasta în fel și fel de comportamente. Aș vrea să subliniez cât mai clar că emoția in sine - indiferent de eticheta pe care o poartă - nu este nici rea, nu este nici bună; esțr umană, este necesară și uneori aduce niște învățăminte. Dar problema e reprezentată de comportamentele în care ne implicăm,

atunci când trăim emoția respectivă. Când simțim furie, probleme apar dacă devenim agresivi. Când simțim teamă sau frică, avem o problemă dacă începem să evităm o serie de situații. Când simțim I ristețe, e problematic dacă ne însingurăm și ne distanțăm de cei dragi. Iar atunci când simțim gelozie, vom avea necazuri dacă ne luptăm ca niște animale sălbatice, fără dram de minte sau civilitate. Pentru cei care declară că ei n-au fost niciodată geloși -de vreme ce nu ne permitem să-i facem pe față mincinoși (pentru că, vorba aceea, știm cât de cât puțină psihologie) -vom spune că este important să dăm dovadă de răbdare și înțelegere, pentru că adesea gelozia este asociată și cu rușinea. In zilele noastre, se crede că doar oamenii slabi și vulnerabili simt gelozie, cei despre care se crede că nu au stimă de sine sau care nu sunt în stare să-și controleze emoțiile. Dar, sincer, cine-și poate controla emoțiile? Nimeni. Tot ce putem controla sunt comportamentele noastre. Mintea unora dintre noi interpretează gelozia ca și cum ar fi un semn că le suntem inferiori altora. De exemplu, un bărbat gelos ar putea să-și definească emoția ca o dovadă că soția sa are o putere prea mare asupra lui (deși am putea spune doar că o iubește atât de mult) și că este atât de dependent de relația lor, încât nu-și poate permite riscul de a o pierde. Adevărul este că, în funcție de situația particulară sau de caz, noi, oamenii, putem exprima multă compasiune sau, din contra, multă ură față de omul apăsat de gelozie. Totul depinde de experiențele noastre subiective și de acțiunile în care se implică cel despre care am putea spune că este gelos (și aici facem o mare eroare, fiindcă e profund greșit, din punct de vedere moral și uman, să limităm o altă ființă umană la emoția pe care o trăiește). Cel care simte frică nu este doar un fricos; cel care simte frustrare nu este un simplu frustrat; așa cum cel care simte gelozie nu este doar un gelos. Toate acestea sunt emoții, iar noi suntem mai mult decât ceea ce simțim sau ceea ce gândim. Și, până la urmă, gelozia este o reacție

naturală, așa că nu are de ce să ne fie rușine. în literatura de specialitate, rușinea apare ca însumând o serie de convingeri negative despre noi, ca persoane; în timp ce vinovăția se referă la acele acțiuni ale noastre pe care le considerăm inadecvate. Deci, dacă am făcut o criză de gelozie, ar fi mai logic să ne simțim vinovați, decât să ne desconsiderăm șinele pentru o trăire avută. Vorba lui Esther Perei, a recunoaște gelozia înseamnă a recunoaște iubirea și vulnerabilitatea umană. De ce insist atât de mult pe normalizarea geloziei, ca emoție universală? Fiindcă o emoție odată acceptată, etichetată și validată nu va mai reprezenta o problemă pentru noi. Oamenii cu inteligență emoțională nu sunt aceia care nu simt niciodată nimic; din contra sunt cei care au o emo-diversitate - își permit să recunoască tot spectrul de emoții cu care se întâlnesc - și acționează în baza valorilor personale, dar și în baza emoției. Dacă simt gelozie, aș putea să mă transform într-un partener-controlor și să ameninț în stânga și-n dreapta sau aș putea conștientiza cât de importantă este iubita mea pentru mine și să mă străduiesc să fiu un tovarăș de viață iubitor, atent, grijuliu să-i spun cât de mult o apreciez, cât de mult înseamnă pentru mine și cât de mult mi-aș dori să-i transform toate visurile în realitate. Cum dezamorsăm grenada numită gelozie? Așadar, dacă vrem să liniștim gelozia și să învățăm să-i facem față, indiferent că este vorba despre noi sau despre partenerul nostru, primul pas este să o validăm - să o acceptăm și să o punem în cuvinte. Așa cum deja am învățat din capitolul referitor la cearta inteligentă: asumându-ne responsabilitatea pentru ceea ce trăim și fără să ne rușinăm de nevoile noastre. Asta ne va ajuta să ntipunem paie pe foc și să ne creștem reziliența vizavi de emoțiile mai dificile. Mulți oameni cred despre ei că nu pot tolera gelozia. Da, este adevărat că nu-i deloc confortabilă, dar la fel ca rușinea, este parte

din viața cotidiană, așa că cel mai bine ar fi (vorba simpaticei Harriet Lerner) să învățăm să dansăm cu aceste emoții. Toată lumea simte gelozie și toată lumea își poate crește toleranța la gelozie, însă acest proces este posibil doar conștientizând emoțiile pe care le trăim și acceptând că sunt parte din condiția umană. Cele mai toxice strategii de gestionare a geloziei sunt acelea în care evităm gelozia sau o interpretăm negativ: „Nu este normal să simt asta“; „înseamnă că ceva nu este în regulă cu mine“; „înseamnă că mă va părăsi“. Problema cu aceste modalități de coping - ca să folosesc un alt termen fancy din jargonul clinicienilor - este că reduc intensitatea emoției doar pe termen scurt și, în fapt, adesea conduc la creșterea consumului de alcool sau alte substanțe, la alimentație compulsivă, la violență, senzație de disociere și pierdere totală a stabilității psihice. Pentru a învăța să dansezi cu gelozia în așa fel încât să nu-ți mistuie viața, relația și (cu atât mai puțin) iubirea față de jumătatea de cuplu, este important să înveți să vorbești despre această emoție cu mult curaj și autocompasiune. Când mă refer la asta, nu-ți propun să trâmbițezi pe Face-book sau pe vreo altă rețea de socializare cât ești de încărcat de gelozie. însă alege cu înțelepciune momentele și persoanele cărora să le vorbești despre ceea ce simți. Ideal ar fi să poți purta un dialog conștient cu persoana iubită, despre acest subiect (pentru mai multe detalii, vezi capitolul despre certurile inteligente). Comunicarea te ajută să scapi din închisoarea rușinii ce te ține captiv exact atunci când păstrezi secrete, devii autocritic și te însingurezi - și tot comunicarea îți liniștește partea din creier responsabilă de activarea emoțiilor, oferindu-ți posibilitatea de-a redeveni rațional și a gândi la rece situația. De altfel, orice strategie ai alege, important este să începi să faci distincția între emoție și comportament. Repet: emoția nu e distructivă, dar comportamentele în care ne implicăm pot fi. Psihoterapeutul american Robert Leahy (un expert în terapia centrată pe schemele emoționale) ne îndeamnă să învățăm

să trăim cu gelozia, în așa fel încât să nu acționăm în baza emoției. Persoanele care sunt mistuite de gelozie consideră, în mod fals de altfel, că trebuie să reacționeze la ceea ce simt luând măsuri imediate, să controleze și să afle exact ce se întâmplă. Problema este că asemenea reacții devin, în timp, strategii problematice de coping interpersonal - ajungând să cauzeze și mai multă neîncredere și nesiguranță. Tu ți-ai putea imagina viața alături de un partener care te chestionează și controlează la tot pasul? După o vreme, ai deveni din ce în ce mai sufocat, iar gelozia partenerului ar fi din ce în ce mai mare, pentru că, evident, niciodată nu va avea suficient control asupra ta. Dacă tu ești partenerul care simte mai multă gelozie în cuplu - pentru că, firesc, ambii parteneri simt asta ocazional, deși în general se întâmplă ca doar unul dintre ei să îndrăznească să vorbească deschis despre această emoție înrudită cu rușinea cheia este să înveți să dezamorsezi bomba geloziei, ca să nu generezi efecte catastrofale. Dacă devii hipervi-gilent și înnebunit de control nu-i deloc bine; dacă începi să crezi prea mult în ce-ți șoptesc îngrijorările, iar nu-i lucru sănătos; învață, în schimb, să privești emoția de gelozie ca pe o simplă trăire - neplăcută, ce-i drept, dar o simplă trăire. Iar gândurile negative care îți apar intruziv în minte - ca pe norii de pe cer. Tu ești cerul, în timp ce norii sunt gândurile și emoțiile tale, trăiri subiective care vin și trec și care s-ar putea să iui aibă nicio legătură cu o infidelitate imaginară. Trista ironie a sorții (ca să mă exprim dramatic) este că, dacă nu înveți să dezamorsezi gelozia, sunt șanse mari ca cea mai mare temere a ta să devină realitate: consecința comportamentelor tale lipsite de inteligență relațională ar putea fi chiar cauza pentru care se încheie relația. Așa că haideți să învățăm să vorbim despre ceea ce simțim. Fă cât mai mult sport, practică starea de mindfulness cât mai mult (îți recomand să citești Mindfulness urban, apărută la Curtea Veche Publishing, în 2018), fii un partener interesat de starea interpersonal de bine și repetă-ți că este normal să simți gelozie. Dar nu deveni

agresiv și nu distruge siguranța oamenilor din jurul tău, fiindcă așa ceva nu este normal.

Gelozia și îmblânzirea furtunilor relaționale ( Bogdan Nicolai) fiară nicio explicație logică, Dumnezeu a ales jertfa lui Abel. Drept urmare, Cain s-a întrebat cu ce este mai prejos, s-a simțit nedreptățit și, într-un final, s-a răzbunat pe fratele său. într-un dozaj mai mic sau mai mare, un Cain există în fiecare dintre noi, iar frica de a nu fi înșelați este gândul că partenerul nostru va alege, din cine știe ce motive, „jertfa“ altcuiva. Ducând discuția mai departe, gelozia este precum colesterolul: bună sau rea. Bună (sau justificată) este atunci când are la bază o dovadă concretă a actului de trădare sau când se păstrează în limite normale - deci, dacă nu devine gând obsesiv. Când se menține la nivel de glumă sau de discuție care nu degenerează în certuri repetate, ea are rolul de a-i arăta partenerului că îți pasă, că îți dorești să fie numai al tău și că n-ai vrea să îl pierzi. Iată, însă, câteva exemple de gelozie cât se poate de dăunătoare pentru cuplu: Gelozia = neîncredere în propria persoană Nesiguranța este locomotiva unor întrebări chinuitoare, în care îți pui la îndoială propria personalitate, inteligența, înfățișarea, statutul social și tot ceea ce te compune. Bărbații se vor întreba: „De ce l-a ales pe el? Pentru că eu, Cain, sunt păstor, iar el, Abel, e agricultor? Pentru că eu conduc un Opel, iar el are un Mercedes? Pentru că e mai puternic? Face sex mai bine? Are un penis mai mare?“ Fetele se vor întreba: „De ce a ales-o pe ea? E mai frumoasă? Mai slabă? Are sânii mai mari? Are mai multe studii? Se potrivesc mai bine ca zodie?“

Din păcate, va fi mai ușor să vezi pisici mergând pe tricicletă decât un răspuns logic la întrebările despre dragoste. Câțiva mari cercetători încearcă, de câțiva ani, să demonstreze că iubirea are la bază o atracție pur chimică, independentă de judecata noastră, luându-ne mințile precum un drog -motiv pentru care dorința dispare, la un moment dat, în unele cupluri. Indiferent dacă este așa sau nu, răspunsurile pe care ți le vei da la întrebările stârnite de gelozie, acest demon care îți întunecă mintea, vor oglindi extrem de rar realitatea. însă aproape întotdeauna vor durea îndeajuns de tare încât să ducă la despărțire și la răzbunare. Gelozia de laborator Cunosc bărbați și femei care își fac partenerul de viață gelos tot timpul, iar acesta e motorul stricat al relației lor. Am avut iubite pe care nu le-am mai iubit pentru că încercau să mă facă gelos cu orice preț, iar asta m-a enervat infinit mai mult decât dacă m-ar fi înșelat cu adevărat. Aveau o satisfacție evidentă când încercau să-mi dea de înțeles că toți masculii planetei le doresc, le fac avansuri și le recită declarații. Ar fi încercat să scape de ei, dar... ce să vezi? Cu toții erau niște obsedați. Azi mi se plângeau de colegul de birou care le aduce flori, mâine despre perversul care le scrie zilnic pe Facebook și poimâine despre amici de-ai mei care, vezi, Doamne, dădeau mărunt din buze când nu eram de față. Da, există și maniaci, dar, să fim serioși, nu au hotărât în unanimitate să se culce cu iubirea vieții tale. în general, dacă vrea să scape cu adevărat de cineva care nu-i dă pace, partenerul sau partenera ta are milioane de metode mult mai practice decât să te transforme în câinele său de pază. Nu intra în filme cu gangsteri, când nu e cazul. înainte să devii un Kevin Costner pentru Whitney Houston a ta, asigură-te că lucrurile stau chiar așa cum ți le cântă ea. De ce-și țin unii oameni partenerii cu fundul pe ochiul mic de la aragaz? Fiindcă, pentru unii este, într-adevăr, plăcut și relaxant să-l faci pe celălalt să creadă că ești cel mai dorit. Ești mai sigur de

relația voastră când îl vezi disperat să nu te piardă și e mai bine să fie atent la tine decât la orice altceva. Așa cum te ferești să mănânci produsele pline de E-uri, așa ar trebui să te ferești de această gelozie artificială, creată conștient, în laborator. Trecutul actualului și viitorul fostului O altă invidie pe care o consider absurdă este cea privind trecutul ei/lui. De bun-simț, dar și foarte benefic pentru sănătatea ta mentală ar fi să te preocupe strict povestea pe care tocmai o trăiți. E mai mult decât suficient să știi că cel pe care îl iubești a mai fost și cu X, Y sau Z, deși nu e obligat să îți spună nici măcar atâta lucru. Nu vă recomand să vă dați unul altuia detalii despre foști, despre cât timp ați fost cu ei, cum făceau sex, ce calități sau defecte aveau, dacă i-ați înșelat și de ce v-ați despărțit. Nicio relație nu seamănă cu alta și nicio relație n-ar trebui judecată prin prisma altora mai vechi. Faptul că a mai avut relații, iar acum s-a oprit la tine (poate că pentru totdeauna), ar trebui să te bucure. Bărbații și femeile deopotrivă trebuie să treacă prin mai multe povești, lungi sau scurte, până când își găsesc partenerul ideal, cu care își întemeiază o familie fericită. Altfel, fiecare va rămâne mereu o curiozitate nesatisfacută. Altfel, îi va fi aproape imposibil să știe ce îi place cu adevărat, deci va fi foarte greu să facă, într-un final, alegerea corectă. Cel care nu a greșit niciodată, intenționat sau nu, nu a progresat niciodată, iar o tinerețe plină de greșeli e mai onorabilă decât una în care să nu fi făcut nimic. Nu există altă cale decât să cauți, să experimentezi, să părăsești, să fii părăsit până când te vei potrivi cu cineva ca două piese de lego. Să nu te mai îndrăgostești de cine nu trebuie e o problemă care ține doar de exercițiu. De asemenea, mi se pare la fel de absurd să te intereseze ce va face cel de care tocmai te-ai despărțit. Cu toții am fost cândva trădați sau părăsiți pentru altcineva, dar este incorect să credem că, în acele relații, am fost simple popasuri în drumul altora către împlinire. Fără să fi existat neapărat un vinovat, a fost, pur și simplu,

o nepotrivire. O potrivire (aproape) perfectă ar fi dus la mai mult. Iar dacă această potrivire încă nu s-a produs, se va produce cu altcineva, după ce fiecare dintre voi va căpăta experiența necesară. Gelozia provocată de fapte închipuite Ultima despărțire provocată de întâlnirea șocantă dintre neatenția mea și curiozitatea ei s-a produs acum vreo patru ani fi e un bun exemplu de gelozie copleșitoare. Cât timp am făcut eu un duș, ea a strâns îndeajuns de multe probe pentru a mă părăsi definitiv. Când am ieșit din baie, avea aproape toate lucrurile strânse și anulase vacanța în care urma să plecăm. A țipat, a plâns, m-a înjurat, m-a lovit, mi-a spus că Iși făcuse o mulțime de planuri și de vise cu noi. Pentru că era o tânără prezentatoare TV - nu, nu voi da NICIODATĂ mai multe detalii - despre care bărbații spun că este extrem de frumoasă, a fost șocant să afle că, pe lângă faptul că îi făceam mai puține complimente decât telespectatorii ei, o mai și înșelam. M-am simțit îngrozitor, mai ales pentru că, de fapt, nu o trădasem și nici măcar nu-mi trecuse prin minte să fac asta. l-am explicat în toate felurile posibile că se înșela crezând că am înșelato, dar nu m-a crezut. Ce găsise ea erau niște discuții ghidușe (nu tocmai inocente) cu niște fete de pe Face-book. Știu, pare ceva grav, dar o discuție, oricât de deplasată ar fi, nu este o partidă de sex. Mai nou, le pun astfel de întrebări chiar invitatelor în emisiunea „Love is Fun“ - dar acolo, fiind un cadru public, organizat, o emisiune live, curiozitățile mele nu mai par atât de deplasate. Această poveste e doar un alt exemplu de gelozie care, fără să fi avut o bază concretă, a provocat o despărțire. Gelozia ca boală Știu că și unii bărbați sunt afectați de asta, dar - pentru că tot ce scriu în această carte vine din propriile experiențe - voi vorbi în special despre voi, doamnelor. Nu am avut niciodată o parteneră de

cursă lungă care să nu fi căutat măcar o dată în telefonul meu, măcar, așa, din curiozitate. Nu știu să existe antivirus mai performant decât o iubită geloasă. Cinci minute vă sunt mai mult decât suficiente ca să scanați discuțiile de pe WhatsApp și Messenger, emailul sau galeria foto. Dacă aveți și mai puțin timp la dispoziție, vă trimiteți câteva print screen-uri pe care, mai apoi, să le analizați în liniște. Sau cu prietenele. Sau chiar cu mămicile voastre. „Virușii“ care vă afectează relația sunt găsiți rapid și anihilați, iar noi suntem anihilați împreună cu ei. De unde ne știți parola? Știu, trageți cu coada ochiului când o tastăm. O memorați când ne uităm împreună la video-uri, când vă facem poze cu telefonul și ni-1 cereți ca să le ștergeți pe cele nasoale. Nicio parolă nu e destul de sigură, nici măcar amprenta sau recunoașterea facială, iar prietenii divorțați știu de ce. O parte dintre iubitele mele au mers mult mai departe. Verificau dacă mă aflu în locul în care le-am spus că merg și dacă sunt acolo cu cine am spus că voi fi. Le scriau fostelor, ca să le tragă de limbă dacă am păstrat legătura. îmi cereau să postez zeci de poze cu noi doi ținându-ne în brațe și-n dinți, pentru ca toate concurentele imaginare să vadă că nu e loc pentru ele. Am avut iubite pe care nu le-am înșelat, dar care erau sigure că am facut-o deja și îmi jurau că, până la urmă, voi fi prins. Au fost și cazuri patologice, țipe care faceaazilnic crize de gelozie fără să le fi dat nici cel mai mic motiv de suspiciune. Pe unele chiar am ajuns să le înșel, pentru că îmi băgaseră atât de adânc în cap ideea că sunt un Don Jüan, încât am ajuns să mă cred așa. „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să și primești“, spune un vechi proverb. Atunci când cauți oriunde și oricând o dovadă de infidelitate a partenerului, până la urmă tot vei găsi ceva. Chiar dacă nu va fi o dovadă reală, vei fi deja mult prea obosită și afectată psihic ca să mai poți discerne adevărul de fantezie. Pentru că, din păcate, gelozia se propagă prin progresie geometrică: cu cât ești mai gelos, cu atât ești mai gelos. Linia dintre gelozia constructivă și cea distructivă a fost trasată de un păianjen cu pânza lui. Tocmai pentru că este atât de fragilă, ai

nevoie de o gândire matură, de mult exercițiu și de autocontrol pentru a nu o rupe. Gelozia absurdă, dusă la extrem, nu este decât o dovadă a nesiguranței tale. înlocuiește competiția cu cei pe care îi consideri posibili inamici ai cuplului tău cu o competiție cu tine însuți. în loc să le iei din lumină, încearcă să strălucești cât mai tare. Când tu ești însuși soarele, nu mai poți fi gelos pe bieții sateliți ce orbitează în jurul partenerului tău. Capitolul 5

Cupidon stă la tine doar cu viză de flotant „Intimitatea erotică reprezintă promisiunea dublă de a te regăsi și de a te pierde.“ Esther Perei

Cu toții avem dreptul la siguranță relațională și la o viață erotică (Gâspâr György) Fiecare cuplu și fiecare partener din cuplu - ea și el (sau ea și ea, el și el) - se află în căutarea balansului potrivit între siguranță, stabilitate, structură și adrenalină, admirație, atracție, aventură. Evit să folosesc în mod voit cuvântul „echilibru“ deoarece în mintea multora dintre noi acesta se referă la perfecțiune - iar atunci când vinè vorba despre iubire și cuplu, totul este minunat de imperfect; și este spre binele nostru să ne obișnuim cât mai repede cu puterea de-a învăța să apreciem ceea ce avem într-un anumit moment, știind că totul se află într-o imprevizibilă schimbare. De altfel, ar mai fi de subliniat ceva specific partenerilor de cuplu: tuturor ne place să ne îndrăgostim, dar nu prea știm cum să rămânem îndrăgostiți. Pornind de la aceste câteva idei, haideți să vedem cum putem avea grijă ca flacăra iubirii să rămână aprinsă. Pace vs. pasiune Mai exact, ceea ce încerc să spun e că nu poți avea toate cuvintele de mai sus care încep cu „s“ și pe toate cu „a“, fix în același timp. Cred însă că te poți bucura în această seară, alături de cealaltă inimă din diada voastră relațională, de siguranța canapelei voastre de acasă, de stabilitatea și structura oferite de faptul că vă cunoașteți căminul, dar este foarte posibil ca adrenalina, admirația,

aventura și atracția să nu fie prezente - asta, dacă nu vă uitați la un horror excelent sau la un film erotic; dacă nu vă trece prin gând să începeți o furtunoasă ceartă sau dacă nu vă crapă vreo țeavă la baie tocmai atunci când realizați cât de perfect este momentul pe care-l trăiți împreună. Cuvinte}«- cu „s“ sunt dătătoare de pace și certitudine, însă cele cu „a“ amintesc de un alt cuvânt care începe cu vestitul „p“ - ați ghicit, desigur, mă refer la pasiune (așadar, la incertitudine). Excitarea este împletită cu nesiguranța și cu dorința noastră de a îmbrățișa necunoscutul, mai degrabă decât a ne apăra de acesta spun în cor terapeuții de cuplu. Eu fiind de părere că această nesiguranță se referă la faptul că niciunul dintre noi nu are certitudinea deplină, atunci când iese în lume și muncește, gestionează responsabilități administrative sau construiește planuri de viitor. Cu alte cuvinte, într-o zi obișnuită avem acces la suficient de multă insecuritate încât să ne grăbim a ajunge acasă, în brațele jumătății noastre și poate chiar în aceea contopire pe care doar sexul ne-o poate oferi. Revenind la pace și pasiune, în mod cert, viața ne oferă din toate câte puțin, doar că o face pe rând și pe îndelete, pentru ca noi să putem savura deplinătatea momentului prezent. Singura problemă este că mintea omului e strâns legată de hitul neîndestulării, iar atunci când avem pace tânjim după pasiune și invers. Noi, oamenii, suntem paradoxuri ambulante și niște ființe extrem de greu de mulțumit, de aceea ține de angajamentul nostru conștient să cultivăm un spațiu relațional în care să ne permitem a avea pe rând atât certitudine, cât și incertitudine. Este adevărat și că, în funcție de ceea ce am avut sau ce ne-a lipsit în copilărie, putem tânji mai mult într-o direcție sau alta. Dar pentru că nu am avea spațiu să disecăm și răs-disecăm toate versiunile posibile, vă invit să vedem ce ne arată știința. Cum cultivăm iubirea și erotismul în cuplu?

în lumea academică a psihologiei relaționale, există un cuplu ale cărui cărți ar fi indicat să le citiți. Ei sunt Julie și John Gottman, care în baza a mai bine de 40 de ani de cercetare serioasă - observând cu atenție peste 3 000 de cupluri - au ajuns la concluzia că un cuplu se poate considera fericit atunci când partenerii stau bine la capitolele prietenie, managementul conflictelor și sensul vieții împreună. într-un spațiu relativ modest și nu tocmai vast al Universității din Washington, pe care presa americană a ajuns să-l numească „laboratorul iubirii“, acești doi clinicieni (numiți în cartea noastră soții Gottman), unul cercetător și celălalt mai degrabă practician activ în munca de cabinet, au folosit nenumărate metode pentru a studia cuplurile. De exemplu, în timp ce un membru al echipei de cercetători le adresa partenerilor de cuplu întrebări despre rutina lor de despărțire și despre întâlnirea de după o zi obișnuită de muncă, alți cercetători din aceeași echipă (dar care se aflau în spatele unui geam-oglindă) îi observau cu atenție pe cei doi și încercau să descopere mesajele emoționale nonverbale; iar partea și mai interesantă este că, în tot acest timp (care adesea implica și neînțelegeri mai mici sau mai mari ori chiar dispute), cuplurile erau monitorizate și din punct de vedere fiziologic - se măsura cât de repede le bate inima partenerilor, cât de rapid este fluxul sangvin, cum respiră, cât de mult transpiră și o serie de alte reacții biologice, care ne pot da indicii despre ce trăiesc oamenii implicați în relații fericite sau, dimpotrivă, nefericite. Dacă ar fi să observăm cum arată „casa relațională“ a unui cuplu fericit - pentru că, oricum, se spune adesea metaforic că relația este ca un adăpost sufletesc - atunci să ne imaginăm că cei doi pereți de susținere - din dreapta și stânga - sunt încrederea și angajamentul față de viața de cuplu; fundația ar fi prietenia, aprecierea și admirația față de celălalt-, nivelul de bază este apropierea unul de altul, la bine și la greu; nivelul următor e starea emoțională pozitivă; ultimul nivel este cel al certurilor inteligente și/sau de gestionare a conflictelor, în timp ce mansarda e reprezentată de transformarea în realitate

a visurilor personale și comune, plus ritualurile, rutinele și obiceiurile care fac ca cei doi să simtă că aparțin unui „noi“. încrederea este ceea ce căutăm din primul moment în care venim pe lume. Iar lezarea încrederii este prima lecție relațională, pe care o învățăm destul de devreme în viață. Astfel, nu mai pare deloc surprinzător că tot mai mulți dintre noi sunt preocupați de subiectul încredere și, atunci când vine vorba despre frici, pe locul întâi se află trădarea, mai exact frica de respingere sau abandon. Iar dacă îți propui să cultivi intimitatea cuplului, este nevoie de un spațiu interpersonal sigur, în care amenințările, intimidările și șantajul nu-și au locul, deoarece acestea sunt dovezi de trădare. Până la un anumit punct, comportamentele mai puțin manierate în cuplu pot aprinde scânteia pasiunii - deoarece activează frica în creier, iar excitația și frica sunt greu de diferențiat. Dar dacă se transformă întrun tipar sau obicei de relaționare, anxietatea va crește tot mai mult și va stinge încet, dar sigur, încrederea. Este suficientă neîncrederea bazală cu care venim de acasă pentru a păstra vie în suflet nesiguranța, nu este nevoie să o mai întreținem și noi, prin episoade repetate de trădare sau indiferență. Cărămizile pentru construirea încrederii sunt de diferite feluri: respectarea promisiunilor, exprimarea transparenței și o prezență onestă, gesturi de a-i arăta partenerului că este o prioritate în viața noastră, curajul de a ne deschide mintea și inima la durerea și suferința celuilalt. Iar antidotul pentru momentele de trădare este să ne implicăm în cel puțin 5 comportamente prin care să recâștigăm încrederea persoanei iubite. încrederea mea în tine este importantă, încrederea ta în mine este de asemenea necesară, dar nu și suficientă pentru ca relația noastră să aibă o bună stabilitate, structură și siguranță. Pentru toate acestea, e necesar încă un zid de susținere, reprezentat de angajament. Ca terapeut de cuplu, am crezut mult timp că opusul încrederii e trădarea, dar studiile realizate de aceiași soți Gottman ne arată că trădarea se bazează pe o mentalitate de genul câștig-

pierdere. Și mai interesant este că opusul trădării constă în angajament și loialitate față de relație. Acestea presupun ca noi să acționăm din nou și din nou în așa fel încât atât eu, cât și tu să simțim că amândoi am câștigat. Că atât nevoile tale, cât și ale mele au loc în casa iubirii noastre. O dovadă de trădare este și atunci când încerc să minimalizez calitățile sau punctele-forte ale partenerei mele, maximizându-i defectele sau minusurile. Iar în timp, voi ajunge să am tot mai multe resentimente în legătură cu ceea cemi lipsește, cu ceea ce lipsește din partenera mea, ajungând să mă simt un nefericit și să cred din ce în ce mai tare că nu sunt alături de femeia potrivită și nici în relația potrivită. Voi ajunge să îmi fie tot mai milă de propria persoană, să mă victimizez și să încep să cred că adevărata iubire se află într-o altă casă relațională. Devenind, mai apoi, convins de faptul că femeia din viața mea trebuie înlocuită cu o altă iubită. Și ia de aici sex și intimitate, dacă mai poți. însă, acolo unde există dorința ca și celuilalt să-i fie la fel de bine pe cât îmi doresc să-mi fie mie, acolo există o investiție tot mai mare în angajamentul față de binele comun. Este adevărat și că acest angajament necesită unele sacrificii - dar cine poate avea un job de succes, un proiect reușit sau un vis împlinit, fără sacrificii? La fel este și în viața noastră amoroasă. Vrei siguranță și atracție? Atunci exersează încrederea și angajamentul față de ceea ce numești „noi“. Astfel, va începe să se contureze o spirală pozitivă, în locul celei negative: „Sunt alături de o persoană valoroasă, sunt în relația bună și vreau să o păstrez, vreau să-i dovedesc că se poate încrede în mine și în faptul că-i sunt loial“. Atunci când vine vorba despre a ne așeza la casa iubirii noastre, întâi vine îndrăgostirea, apoi cultivăm încrederea și ulterior ajungem la angajamentul de a avea grijă de binele celuilalt ca de-al nostru. Ceea ce înseamnă că știința contrazice puțin vorba din popor care spune că iubirea piere din cauza așteptărilor prea ridicate. în realitate, însă, se pare că exact opusul este adevărat: jjentru a avea o relație sănătoasă, este firesc să te aștepți ca partenerul sau partenera să te trateze din ce în ce mai bine. Oamenii care se așteaptă să fie tratați

bine de către parteneri sunt adesea cei care ajung să se și bucure de acest privilegiu. Prietenia în cuplu nu este un mit și nici nu este de neglijat. Laboratorul iubirii ne dovedește că la baza unei relații trainice sălășluiește disponibilitatea noastră de a fi din nou și din nou curioși - cu mintea și cu inima - de ce se întâmplă în realitatea psihologică și obiectivă a partenerului nostru. Iar pentru a descoperi realitatea celuilalt nu este suficient să ne imaginăm lucruri sau să inventăm răspunsuri la întrebări, ci este nevoie să avem o hartă în baza căreia să ajungem de la persoana noastră la persoana celuilalt. Metaforic vorbind, în cărțile scrise de colegii mei psihologi pentru alți psihologi, acestea sunt niște hărți ale iubirii și-l ajută pe fiecare partener să se simtă văzut, auzit, simțit - cu alte cuvinte, important, îți amintești acea senzație când celălalt este dornic să te descopere, să te cunoască și să ajungă la tine? Nu e aceasta una dintre cele mai provocatoare și atrăgătoare aventuri de pe pământ? Ei bine, cuplurile în care partenerii rămân curioși și interesați unul de celălalt sunt cele în care siguranța și excitația fac casă bună împreună. Tot ce ai de făcut este să nu renunți niciodată la a pune întrebări, a asculta răspunsurile și, mai mult decât atât, a le ține minte. Mă refer la întrebări deschise și clare, din care partenerul nostru să simtă că ne pasă, că ne interesează și că este important pentru noi ce se întâmplă cu el. Știi cum se pot crește cel mai bine afecțiunea și respectul în casa iubirii? Prin apreciere și admirație. Eu îmi pot exprima aceste bunătăți relaționale față de partenera mea prin cuvinte și gesturi. însă există și o condiție de bază: să-mi exersez acel obicei mental prin care să vânez plusurile și calitățile iubitei mele, tund din nou și din nou conștient de cât de norocos sunt că ea face parte din viața mea. Nimic nu ne stârnește din punct de vedere erotic mai tare decât acele momente când ne vedem jumătatea într-o lumină pozitivă - făcând, spunând sau exprimând părțile cele mai valoroase din sine. Când te-ai uitat ultima dată admirativ la partenerul sau

partenera ta? Când i-ai spus cât de mult înseamnă pentru tine? Cât de des îi mulțumești pentru gesturile mărunte în care se implică? Cât de frecvent îi faci complimente la adresa înfățișării sale? Să știi că, în casa cuplurilor fericite, acestea fac parte din rutina vieții de zi cu zi, sunt comportamente care mențin starea de bine emoțională și sexuală. Curajul de a mă apropia de iubita mea în momentele în care ei îi este greu sau, pur și simplu, caută să-mi atragă atenția este o altă parte esențială din casa relațională a iubirii. Desigur că relația e ca o autostradă cu două sensuri și toate recomandările din această carte se potrivesc atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Pentru a nu lăsa să se stingă flacăra atracției, cei doi parteneri au de depus efortul menținerii conexiunii, iar cea mai importantă dintre toate - chiar și pentru sex - este conexiunea emoțională. Inevitabil, în toate cuplurile, partenerii se implică în dansul apropierii și al distanțării, însă ține de maturitatea noastră relațională să recunoaștem granița fină dintre distanțarea sănătoasă și cea periculoasă și să căutăm constant să ne reapropiem. încercarea de apropiere de o altă ființă umană este definitorie pentru specia umană, iar eșecurile de conectare sau evitarea reapropierii sunt experiențe relaționale dureroase și toxice pentru viitorul relației. Așa cum ne dovedește „laboratorul iubirii“ din Seattle, cuplurile cu o rată de reapropiere mai mică de 33% sunt expuse unui risc enorm ca în următorii cinci ani să nu mai fie împreună sau să nu le fie deloc bine împreună; în timp ce cuplurile cu o rată de reapropiere de aproximativ 86% din timp au atât pace, cât și pasiune. O tentativă de apropiere și căutare a confortului relațional poate consta în verbalizarea cuvântului „ajutor“, o privire tristă sap- o față îngândurată, o constelație de lacrimi sau orice altă manifestare verbală sau nonverbală care ne poate transmite că jumătății noastre îi este greu. Dar tot din această categorie de manifestări fac parte și acele situații în care eu muncesc intens la scrierea acestui capitol și iubita mea îmi spune, aparent din senin: „Ce soare frumos e afară!“ Ea a deschis prin acest enunț poarta reapropierii, dar pentru ca relaționarea să se

manifeste, am și eu de făcut câțiva pași. Aș putea să-i răspund: „Da, așa este!“ sau „Ai vrea să mergem la o plimbare?“ Ori s-o ignor și să-mi văd mai departe de activitatea mea, ca și cum nimic nu aș fi auzit. Din aceste trei exemple de răspuns, reiese destul de evident care dintre ele exprimă apropierea și care ne arată eșecul în stabilirea conexiunii. Atmosfera emoțională din casa relațională a iubirii nu este nici ea de neglijat. Admirația, atracția și aventura nu pot supraviețui într-un mediu emoțional toxic, fără să mai vorbim despre siguranță, stabilitate și structură. într-o casă în care negativitatea domnește, atât emoțiile și gândurile, cât și acțiunile sunt lipsite de aspecte pozitive. Iar psihologia relațională ne-a demonstrat științific că, în astfel de cupluri, partenerii vor omite să observe și conștientizeze până la 50% din acțiunile pozitive ale celuilalt. Și povestea pe care mintea noastră o construiește despre persoana alături de care trăim va fi din ce în ce mai negativă. în timp ce cuplurile în a căror casă relațională domnește atmosfera emoțională pozitivă au parteneri ce pornesc din start cu interpretări, asumpții și premise de bine. Acești parteneri minimalizează defectele și slăbiciunile partenerilor, alegând din nou și din nou să se concentreze pe partea pozitivă a celuilalt și a relației. Iar dacă ar fi să-i privim din exterior pe cei doi, ar fi evident că ei sunt aliați și în niciun caz inamici. Despre certuri și managementul conflictelor avem un capitol special dedicat în această carte, însă aș vrea să subliniez că acei parteneri care se folosesc de hărțile iubirii, care nu se tem să-și aprecieze și admire jumătatea de cuplu și care sunt conștienți de importanța reapropierii sunt: 1 ) cei ce reușesc și să se certe într-o manieră inteligentă, cei care pe alocuri se pot baza pe puțin umor și care nu uită că, inclusiv în momentele de furie sau frustrare, legătura cu partenerul este importantă; 2) cei cărora nu le scapă printre degete romantismul, pasiunea și viața sexuală de calitate.

Una dintre cele mai frecvent adresate întrebări, în cadrul conferințelor despre relația de cuplu, sună în felul următor: „Ce pot face, pentru ca omul de lângă mine să se simtă bine?“ Printre rânduri, această întrebare ascunde și dorința absolut normală ca în relație să domnească atât pasiunea, cât și pacea. Iar răspunsul meu este din nou și din nou același: „Aveți grijă de visurile partenerilor voștri“. Probabil că ceea ce căutăm cu toții în casa relațională a iubirii este ceea ce ne-a lipsit în casa copilăriei noastre - un spațiu interpersonal în care să ne putem exprima cu încredere, să vorbim liber despre visurile noastre cele mai îndrăznețe, despre valorile, aspirațiile și speranțele noastre și, mai presus de toate, una în care să simțim că aparținem și că putem fi cu adevărat noi înșine. îți poți imagina cum ar fi relația ta, dacă jumătatea ta ar face tot posibilul să te susțină, pentru ca dorințele tale cele mai arzătoare să devină realitate? Iar pentru ca acest miracol să fie posibil, este important ca noi să vorbim unul cu celălalt, să adresăm întrebările potrivite, să nu uităm răspunsurile și să acționăm înspre binele celuilalt. Adevărat este și că noi, bărbații, avem de depus ceva mai mult efort la acest capitol, deoarece în istoria omenirii e bine cunoscut faptul că am fost mereu mai privilegiați decât femeile; vocile noastre par să fie mai puternice, nevoile, mai importante și acțiunile, mai valoroase. Dar a venit momentul ca partenerele noastre să aibă aceleași drepturi ca noi, să fie sprijinite, susținute și încurajate pentru a ajunge acolo unde visează. Probabil că cea mai grea întrebare din toate timpurile sună astfel: „Care-i sensul nostru, al oamenilor, pe Pământ?" Iar mințile cele mai înțelepte ale lumii caută încă răspunsuri. Dr. Daniel Siegel, cercetător specializat în neurobiologie interpersonal, scrie într una dintre cele mai valoroase cărți ale sale (Mintea, publicată la Pagina de Psihologie, în 2018) că sensul nostru este acela de-a învăța să ne conectăm unii la alți, să trăim împreună și să descoperim #PutereaRelațiilor. Astfel, nu-i deloc întâmplător că, în casa relațională a iubirii, mansarda e reprezentată de sensul nostru în cuplu. Nu poți trăi în pace și pasiune alături de cineva, dacă nu aveți

un sens împreună. Iar descoperirea sensului, așa cum spune și regretatul psihiatru și psihoterapeut Viktor Frankl, este echivalentă cu descoperirea fericirii umane. Pentru a împărtăși sensul iubirii, cuplurile au de creat și respectat niște ritualuri de conectare, de conturat obiective și planuri de viitor, de oferit suport reciproc și de căzut de acord asupra unor valori comune - de exemplu, ce înseamnă să avem un cămin, să ne protejăm iubirea și intimitatea erotică, să ne creștem copiii, să ne exprimăm în comunitatea din care facem parte. Și, ca idee de final, ar fi bine să reținem asta cu toții: siguranța și aventura sunt ca două picioare pentru relația de cuplu, avem nevoie de ambele pentru a înainta.

Inteligența erotică și granița sensibilă dintre siguranță și excitație (Bogdan Nicolai) Să ne imaginăm că urci în avion, bucuros că în doar câteva ore vei ateriza în Maldive. Din cine știe ce întâmplare ciudată, te trezești, cu tot cu gentuța în care ai îngrămădit costume de baie, pălării de plajă și uleiuri pentru bronzat, în Alaska. Brrrrr! Cel mai probabil, ți-ar fi plăcut aici din prima, dacă ai fi venit echipat corespunzător, însoțit de un ghid și bine informat despre sălbăticia nesfârșită ce pare de nepătruns, dar și fără ieșire. Ce bine ar fi fost să fi știut la ce să te aștepți! Cam asta-i iubirea. Intri într-o relație visând la un loc cald și liniștit, dar te trezești într-unul rece și neprimitor. Te simți adesea singur, pericolele pândesc la tot pasul și sunt mii de trucuri pe care le înveți treptat pentru a supraviețui. Frumusețea nu ți se oferă fără să depui efort, dar pentru cei ce au răbdare, ea este garantată. Cum faci, ca ființa pe care o iubești să se lase descoperită cu adevărat? Cum te va accepta cu totul, exact așa cum ești? Cum faci să-i descoperi misterele, fără ca ele să-și piardă farmecul? Nu am putut să nu mă întreb, ca mulți dintre invitații emisiunii noastre și ca

mulți dintre cei care ne scriu, de ce sexul - mai ales cel de calitate pălește atât de des, chiar și în cuplurile care continuă să se iubească la fel ca la început. De ce intimitatea avansată nu garantează și sex de calitate? Ei bine, după ce am citit tot ce mi-a picat în mână pe acest subiect, după ce am discutat cu nenumărate cupluri, dar și cu oameni care nu se mai află într-o relație, după ce am pus cap la cap informațiile obținute și am meditat îndelung asupra lor și asupra propriului meu trecut, am ajuns la o concluzie personală. Știu, voi părea crud, în sensul de „necruțător“, dar eu nu cred că putem dori pentru totdeauna ceva ce știm c-avem deja oricum, oricând, oriunde. Nu poți dori, cu intensitatea de la început, o persoană care nu mai are cu ce să te surprindă. Suntem ființe inteligente și mult prea curioase, atrase de necunoscut mai mult decât de cunoscut, iar pentru ca un lucru uzual să ne mențină curioși, trebuie să-și păstreze o taină. Poate c-ai observat deja (iar dacă nu, vei avea timp până la sfârșitul cărții să constați), în fiecare problemă dezbătută, am preferat să nu te duc în prea multe direcții, ci am ales, aproape de fiecare dată, doarxna, cea pe care o consider câștigătoare. Și în ceea ce privește inteligența erotică, voi merge tot pe un singur pont, pe un truc aplicabil atunci când ești în căutarea unei noi relații, dar și la începuturile ei, ba chiar și atunci când încerci să păstrezi vie flacăra ce se aprinde când inimile voastre se ciocnesc. Am căutat, așadar, cheia unei iubiri de durată și-am dezlegat acest mister chiar prin... mister. Când spun „mister“ sau „misterios“, nu-ți sugerez să te ascunzi, nici să fii cu două fețe, nici să dispari când lumea îi e cea mai dragă. Trebuie să știe, în continuare, că se poate baza pe tine, deci nu poți să nu mai iei copilul de la grădiniță în ziua în care tu erai responsabil de asta sau să fugi la mare cu prietenii, crezând că asta înseamnă să fii surprinzător. Trebuie să știe întotdeauna că poate avea

încredere în tine. Ce nu trebuie să știe partenerul tău e dacă și cum vă veți juca în momentele pe care vi le dedicați vouă. Fii mult mai mult ce vrei ascunzi decât ce vrei să arăți. Cu cât dezvălui mai puțin, cu atât îl vei face să te dorească mai mult. Insist pe rezolvarea tuturor problemelor din cuplu prin doza de mister pe care o lăsați în urma voastră, indiferent de etapa în care vă aflați: când doar flirtați, când sunteți deja împreună sau când toți anii ce au trecut peste voi vă pun acum viața sexuală la încercare. Voi exemplifica, pe scurt, cum va trebui să jonglezi cu misterul în toate aceste stadii. Stadiul 1 De pildă, dacă ne-am putea face atât de mici încât să încăpem în buzunarele tuturor cuplurilor aflate la prima întâlnire într-un mail uriaș, doar ascultând ce discută am putea ghici destul de ușor care sunt cei cu șanse să rămână împreună și care sunt cei care nu se vor mai vedea vreodată. Mai ales femeile, dar și bărbații, se vor plictisi de cei ce le vorbesc fără oprire numai despre persoana lor. Vor căsca și vor căuta o scuză pentru a dispărea de lângă acești plictisitori. în schimb, cei care nu vor pune totul pe tavă de la început și vor ști să asculte vor avea mult mai multe șanse să plece de mână cu cel pe care-l plac. Stadiul 2 Mulți dintre cei care aplică regula misterului la început dizolvă toată taina încă din primul an al relației. Deoarece vor apuca și să se îndrăgostească, pentru ei va fi chiar mai rău decât pentru cei care au plecat singuri de la restaurant. Stadiul 3

Când relația reușește să se mențină ani de zile, e cel mai greu să te păstrezi mereu surprinzător. Ei bine, aceasta este etapa despre care vorbeam puțin mai sus, cea în care va trebui să-ți arăți talentul de mare magician în clipele în care sunteți doar voi doi. Bine, bine, vei spune, dar ce să fac în astfel de momente? Nu trebuie să știe niciodată ce urmează, teasing-ul trebuie să fie atât de smart încât nici să nu știe sigur dacă urmează într-adevăr ceva. Vei aduce la suprafață părți din tine încă neexplorate, lucruri care se văd abia acum. Numai acum. Dacă te știe indiferent de fel, va cunoaște, pentru prima dată, latura ta romantică. Dacă ești romantic de fel, poți fi ceva mai agresiv, fără a1 pune în pericol pe celălalt. Dacă ești sobru, caută-ți partea jucăușă. Imaginează-ți momentele intime ca pe niște romane. Dacă ești o scriere, împiedică-ți jumătatea s-ajungă să te știe pe de rost. Jonglează între stări, adu-i noi fire narative. Povestea poate fi scrisă în preludiu, printr-o dulce-chinuitoare așteptare sau, dimpotrivă, prin graba disperată de a sfâșia hainele de pe voi. Fă-o să vadă totul, ecranizează-te. Vino cu recuzită, cu costume care pot însemna doar o nouă pereche de chiloți, găsește noi decoruri. După ce ați epuizat clasicele studiouri de filmare - în pădure, în mașipă, în parc etc. (dar ai grijă să fie locuri retrase) adu-ți perechea să te admire (îmbrăcat) acolo unde ești ca peștele în apă, adică la birou, acolo unde-ți faci treaba impecabil, în club, unde vede alți ochi care te vor, pe scena de karaoke sau oriunde mai știi că ai fi bun. Pentru majoritatea oamenilor, să te vadă puternic, radiind de încredere e cel mai puternic stimulent. Un alt stimulent e distanța. Vacanțele, nopțile sau week-endurile pe care le petreceți separat îl vor face pe partener să anticipeze revederea, să se reimagineze cu tine. Aceasta e o altă componentă majoră a dorinței. Esențial în inteligența erotică este să știi ce-ți inhibă partenerul și să-l faci să uite, ducându-1 departe de acolo. Trebuie să știi de care parte a corpului său se rușinează și să-i arăți

că e chiar ce adori la acel trup. Dacă se simte gras, bătrân sau poate doar nearanjat, tu ești persoana care trebuie să îl dorească exact așa cum e. în primul rând prin gesturi și mai puțin prin vorbe, pentru că nimic nu omoară mai tare experiența sexuală decât sublinierea unor trăsături de care nu ești mulțumit. Dacă ai, la rândul tău, frustrări legate de cum arăți sau cum faci sex, ar trebui să meditezi cu mult mai multă indulgență asupra a ceea ce tu numești greșeli. Pentru că ce ție nu-ți place... altuia îi poate face o mare plăcere. Nu o dată am admirat la partenerele mele tocmai carnea lor moale de care se rușinau, sânii mici pe care se fereau să-i dezgolească și nici măcar nu obser. vam pielea ca o coajă de portocală despre care-mi tot vorbeau. Făți perechea să râdă și să se simtă bine în pielea ei și vei vedea tot ce a lăsat Dumnezeu mai frumos în lumea aceasta. Și, nu în ultimul rând, nu vă sfiiți să fiți obraznici, să vă vorbiți porcos în pat, să folosiți multă salivă, să fiți murdari în cel mai frumos sens al cuvântului, imperfecți până la perfecțiune. Fanteziile neîmpărtășite sunt cătușe monstruoase puse plăcerii voastre. Fiecare nouă fantezie împărtășită e o nouă invitație în camera misterelor. Dă-i voie partenerului să intre, dar nu-1 lăsa să stea prea mult și asigură-te că nu-i arăți niciodată tot ce păstrezi în taină. Nu uita că, în această lume în care cu toții suntem supraexpuși, cel mai interesant lucru pe care îl poți face este să-ți păstrezi misterul. Oamenii vor aprecia în totdeauna o vânătoare pe cinste. Capitolul 6

In fidelitas „Ceea ce li se întâmplă partenerilor de cuplu în zona sexuală a relației e simptomatic pentru toate celelalte aspecte ale vieții lor.“ Janet Woititz

Când lanțurile relației sunt atât de grele, încât parcă e nevoie de trei să le care (Gâspâr György) „Culorile intră în viața noastră odată cu îndrăgostirea“, spune un citat pe care l-am văzut în nu mai știu exact ce carte, dar care m-a marcat. în domeniul meu de activitate (cel al psi-hoterapiei de familie și cuplu), una dintre cele mai greu de abordat situații este trauma infidelității. Mai că m-aș lansa în a spune că până și peste moartea partenerului trecem mai ușor decât se întâmplă în cazul unei trădări emoționale sau sexuale. Tind a crede că infidelitatea există, ca realitate relațională, încă de când s-a inventat instituția căsătoriei ori s-a stabilit norma parteneriatului monogam. Și, cu toate acestea, este una dintre cele mai spinoase subiecte pentru cuplul internaut al zilelor noastre. E lesne de înțeles de ce: te poți împăca până și cu faptul că ai pierdut iubirea partenerului furat de fantoma cu coasa, care vine după noi toți; dar este o suferință extremă să te gândești că admirația, aprecierea și pofta erotică a partenerului tău s-ar putea îndrepta într-o altă direcție. Excepție ar face, probabil, cuplurile sau partenerii care au intrat întro stare oribilă de amorțeală și plictiseală și care - și ei, doar în gând ar cocheta cu ideea „Cum ar fi, dacă m-ar înșela?!“ Poate că, aici, nici cultura sau societatea în care trăim nu ne ajută prea mult. Iar internauții zilelor noastre s-ar putea arăta mai curajoși în a vorbi deschis chiar și despre sexul anal, decât să își asume public și onest că nu au fost mereu fideli în poveștile lor de iubire. Dar în mod

cert infidelitatea merită abordată, pentru că, oricât de greu ar fi, putem învăța multe dintr-o astfel de experiență de viață. Cu o singură condiție: să o transpunem în cuvinte și să-i analizăm povestea. Potrivit celor mai optimiști cercetători în ale infidelității, în 70% din cazurile de trădare, partenerii își pot reveni și chiar pot ajunge să aibă o și mai intensă conexiune de cuplu. Dar ceea ce nu ne prea spun acești cercetători este că șansele de recuperare variază foarte mult, în funcție de durata aventurii și de disponibilitatea celor doi dea mai rămâne împreună. Un aspect important pe care l-am observat și care e susținut și de alți colegi de breaslă constă în faptul că, în zilele noastre, unele cupluri gay par să gestioneze mai creativ și mai înțelept infidelitatea, în comparație cu cele hetero. Aspect asupra căruia voi reveni câteva pagini mai încolo. Ai fost sau nu infidel? Să clarificăm, mai întâi, ce este infidelitatea. Așa cum reiese și din cea mai recentă carte a lui Esther Perei, Regândirea infidelității: o analiză a relațiilor de cuplu, infidelitatea poate include atât o legătură emoțională, cât și una fizică, ambele fiind păstrate în secret. Taina și interdicția acțiunii în sine incită imaginația. Asta poate implica uneori sex, dar nu-i musai; însă mereu stârnește energia erotică. Poate că nu ați avut un act sexual cu finalitate și nu ați ajuns prea departe în ale coitului, dar un sărut imaginar și un orgasm mental pot fi la fel de excitante ca o noapte întreagă de zbenguială tan-trică. în cărțile de specialitate, bărbații par a fi principalii responsabili de aventurile care implică și contact fizic, ba chiar apare adesea și replica lor: „Dar nu o iubesc, a fost doar sex!“ în timp ce femeile par să fie mai înclinate către infidelitatea afectivă, pe care o bagatelizează cu aceeași inocență: „Dar nu am făcut sex, doar am povestit!“ Ei bine, pachetul de sentimente pasionale - un alt joc de cuvinte împrumutat de la Esther Perei - este la fel de nociv pentru legătura invizibilă dintre tine și

partenerul tău^a plăcerea cosmică dată de penetrare sau masturbare. Desigur că și în acest caz vorbim în primul rând despre cât de mult timp ai trăit în această apăsătoare „altă“ relație. Vreau să punctez că, și de această dată, este valabilă vorba din cartea sfântă: să ridice primul piatra cel care nu a păcătuit niciodată. Personal, am fost de ambele părți ale baricadei -am și încălcat sacralitatea relației, fiind necredincios, dar m-am și întâlnit cu gustul amar al emoțiilor pe care le simte omul înșelat. Chiar dacă ambele sunt grele, rolul în care descoperi că tu ești cel trădat e cu mult mai apăsător. Este ca atunci când te-a lovit trenul și nu mai știi în ce direcție s-o apuci. Nu-ți poți imagina că persoana care îți spunea cândva cât de mult însemni pentru ea te-a înlocuit ca și cum ar fi fost vorba despre anvelopele de la mașină. îți sunt zguduite din temelii încrederea în tine, ca individ, și movila de stimă de sine pe care te-ai străduit din răsputeri să o aduni, după copilărie și adolescență. Iar în comparație cu nopțile, în care constați că ți-au fost furate nu doar iubirea, ci și visele... doar diminețile, cu îngrozitoarea lor anxietate matinală, sunt mai sfâșietoare. Apoi ajungi să pui la îndoială tot ce-a fost cândva între voi -sentimentele, cuvintele, gesturile, până și intimitatea - pentru că îndoiala îți macină încet și sigur nu doar sufletul, ci și trecutul. Și asta, din cauză că infidelitatea este un atac direct la una dintre cele mai importante structuri psihice: memoria trecutului, după cum a denumit-o aceeași Esther Perei. De aici și până la a te vedea o victimă incontestabilă, mai sunt doar câțiva pași... După care să te ferească Sfântu’ de toate dramele, ruminațiile și îngrijorările, pe care nu mai reușești să le oprești. Și totuși, victimă nu este doar cel care a fost rănit. Deoarece infidelitatea nu e cauza problemelor noastre maritale sau de relaționare; e doar un incontestabil simptom al realității că ceva între parteneri nu a mai funcționat - un factor anume care, după principiul „timpul le vindecă pe toate“, a fost băgat, bine bătucit, sub preșul psihologic al vieții de cuplu. Nu contează cum s-a ajuns aici (deși în

terapia recuperării încrederii, abordăm și acest subiect), ci mai degrabă de ce. Iar aici intră în scenă noile teorii. Chiar dacă ți-ar plăcea să crezi din răsputeri că e despre tine, cel sau cea care a văzut iadul din cauza trădării, povestea este despre cel care a fost necredincios, care într-un moment de maximă plictiseală, enervare sau nefericire a decis - pe jumătate conștient - că nu poate renunța la sine, că vrea să simtă din nou culorile despre care scriam la începutul acestui capitol și pe care nu le mai descoperea în relația cu tine. Da, egoul nostru se poate simți extrem de lezat când realizează că nu suntem singurii care poartă statutul de persoană specială în viața iubitelor sau a iubiților noștri. Dar trebuie să ne asumăm și noi responsabilitatea faptului că exceptând foarte puține cazuri - suntem înșelați și pentru că nu am fost cu adevărat prezenți în relație. Pentru că am uitat să-l mai apreciem pe cel de lângă noi, pentru că am uitat cum este să faci sex, pentru că proiectele de la muncă au fost mai importante și mai serioase, pentru că nu ne mai vedem imaginea în oglindă din cauza grijii față de copii sau pentru că eram ferm convinși că nouă nu ni se poate întâmpla. Clar că nu mă refer la relațiile care durează câteva săptămâni, ci la cele în care partenerii au apucat să mănânce suficient de mult orez împreună - vorba chinezilor. Fără să caut vinovatul sau să vă împart în victimă și agresor, spun cu toată compasiunea că, dacă ați ajuns să fiți afectați de cutremurul infidelității, cel mai probabil, este pentru că aveți ceva de învățat despre sine, despre ceilalți și despre relații. Două povești de infidelitate După această vastă paranteză despre ce este și cum se explică infidelitatea, să revenim puțin la durata infidelității. Aș vrea să vă descriu în câteva cuvinte una dintre cele mai semnificative terapii de cuplu pe care le-am avut în acest an. Este vorba despre două femei care'și-au dat seama că împreună le poate fi mai bine, că fiecare

dintre ele are acel quelque chose care o face pe cealaltă să găsească sensul de a se ridica dimineața din pat. Lunile au trecut, chiar și anii, iar cea care a subliniat clar și răspicat că niciodată nu ar putea tolera să fie înșelată este descoperită într-un moment neașteptat ca făcând parte din categoria femeilor care au călcat strâmb - doar că, în acest caz, vorbim despre infidelitatea comisă cu un bărbat. Ajunse toate cele trei personaje în iadul relațiilor, partenera înșelată își dă seama că nu este pregătită să renunțe la iubita ei, că e dispusă să-și extindă cu adevărat corpul psihologic pentru a crește atât de mult încât să ajungă din nou la inima femeii prețuite. Partenera căzută în rolul necredincioasei era mai mult decât convinsă că nu mai există niciun viitor, că o astfel de poveste nu mai poate fi curățată și că între ele nu mai există spațiu pentru iubirea adevărată. însă partenera trădată nu s-a lăsat, a luptat până la capăt, cum a putut ea mai bine, și a izbândit. Apoi au venit amândouă la terapie și am început să procesăm psihologic povestea, bucată cu bucată, și să vedem de ce s-a ajuns la această lecție dureroasă de viață? Nu am fi putut ajunge în punctul de-a scoate adevărul de la naftalină, fără să vorbim puțin despre ce, când și cum s-a întâmplat. Iar aici, femeia care a trădat a dat dovadă de cel mai autentic curaj pe care lam descoperit în ultima vreme: și-a asumat înșelăciunea, a descris isprava și a afișat pe chip cel mai sincer regret pe care l-am văzut vreodată în cabinet. Subliniez din nou, în cazul lor vorbim despre o infidelitate care a durat câteva zile (poate chiar câteva săptămâni) și de o forță de-a repara dauna relațională cum rar mi-a fost dat să văd. Vor mai fi vreodată cele două femei ca înainte? Cel mai probabil nu, dar chiar aceasta este lecția: să nu mai alunecăm acolo unde am fost; de aceea putem ierta trădarea, dar nu trebuie să uităm infidelitatea. O altă poveste de dublă infidelitate descrie viața intimă a soților Silvia și Bogdan. (Numele personajelor reale au fost schimbate și situația de viață a fost puțin ajustată, pentru a nu încălca codul de confidențialitate, obligatoriu în cabinetul fiecărui psihoterapeut.)

întreaga istorisire o știu de la soția din cuplu, care a venit la terapie supărată de niște simptome de anxietate și o stare de agitație emoțională care parcă nu voiau să-i mai dea pace. într-una dintre ședințele de terapie, ea începe să-și exprime gândurile spunând: „Nu știu cât voi mai putea suporta această situație! în timp ce-i uram lui Bogdan «noapte bună», nu mă puteam gândi decât la colegul meu de serviciu. Și mă invadau, rând pe rând, gândurile despre cum sunt nopțile lui. Oare, doarme gol sau în pijamale? Este obișnuit să se odihnească pe burtă sau pe spate? Apoi mă uit din nou la Bogdan și îmi dau seama cât sunt de ciudată. Dar nici nu mă mai pot opri din dorința arzătoare de-a afla cum ar fi câteva ore din viața mea alături de celălalt bărbat...“ Soțul, botezat în această relatare Bogdan, avocat, trecut cu puțin de 45 de ani, nu a fost nici el chiar ușă de biserică în timpul mariajului. Flirtul dintre el și una dintre mai tinerele sale colege nu s-a stins decât după ce și-au îmblânzit intolerabila mâncărime neurală - cunoscută în limbaj popular ca pornire sexuală. Despre această alchimie sexuală, Silvia a aflat cu mult timp după ce aventura soțului ei se încheiase și parcă nu-i displăcea ideea răzbunării. Doar că, așa cum ea însăși a verbalizat, amândoi știam că ceea ce simțea pentru bărbatul de la serviciu era mai mult decât o răzbunare față de ceva întâmplat în urmă cu mai bine de 10 ani. Din cazuistica clinică știam, deja, foarte bine că aventura începe cu mult înainte de primul sărut, dat sau furat. Cele mai multe infidelități se nasc în momentul în care unul dintre parteneri își face un prieten nou, iar din relația acestora se dezvoltă o intimitate aparent inofensivă. Și puțini simt pericolul atunci; sunt și mai puțini cei care-l conștientizează - asta, și pentru că vedem totul prin lentila prieteniei. în caz că i-am fi întrebat pe fiecare în parte, în diferitele decenii în care și-au trăit infidelitatea, dacă-și mai iubeau jumătatea, răspunsul ar fi fost, fără prea multă urmă de îndoială, DA. Ba chiar am putea să-i luăm partea Silviei și să spunem că - dincolo de aceste gânduri -

nu este nimic rău în faptul că doi colegi de sexe diferite încep o relație de prietenie. Dar atunci, ce s-a întâmplat cu ei? A înnebunit lumea sau li s-a urcat binele la cap? Ei bine, în calitate de cercetător pasionat de relațiile interpersonale, vă pot confirma că ceea ce trăiesc personajele poveștii noastre este o realitate, una care nu-i nici nouă și nici ieșită din comun. Poate că fix în acest moment în care eu scriu capitolul de infidelitate, când Nicolai este la studioul lui de înregistrări și tu citești cartea noastră (fenomene paralele care se petrec pentru fiecare dintre noi la momentul prezent), cineva este pe punctul de-a încălca promisiunea fidelității, cineva descoperă că a fost înșelat sau își asumă rolul de a fi a cincea roată la căruță. La fel au stat lucrurile - consideră marii antropologi ai lumii, așa cum este și Helen Fisher - și în urmă cu milioane de ani, când strămoșii noștri, hominizii, probabil că și-au încheiat o zi din viață cu trăiri similare celor avute de Silvia și Bogdan. Doar că, în mod cert, mintea lor nu a fost atât de preocupată de corectitudinea unor asemenea experiențe. De ce spun antropologii asta? Deoarece revoluționarele studii contemporane, realizate asupra creierului uman cu ajutorul unei tehnologii extrem de sofisticate, ne indică existența a trei sisteme cerebrale puternice, dezvoltate de-a lungul evoluției pentru a ne organiza viața socială și pe cea reproductivă. Unele cercetări din sfera geneticii și a neuroștiințelor oferă câteva indicii cu privire la natura biologică a infidelității și aduc în discuție o teorie potrivit căreia arhitectura creierului ar putea să contribuie la povestea adulterului. Aceeași profesoară de la Rutgers University, SUA, dr. Helen Fisher, susține teoria potrivit căreia noi, oamenii, am avea trei sisteme neurale care ghidează atât instinctul de împerechere, cât și reproducerea. Foarte pe scurt, cele trei sisteme sunt descrise astfel: instinctul sexual, adică ceea ce a trăit în acest caz particular Bogdan (dar știm sigur că la fel funcționează și în rândul femeilor), este o forță motivațională înnăscută, care ne îndeamnă spre identificarea unor parteneri de împerechere. Ceva ce, uneori, poate însemna trecerea graniței cuplului pentru o simplă

aventură sexuală sau poate pune bazele mi-grației către o altă viață. Dragostea romantică, adică pasiunea arzătoare ce-o ținea trează pe Silvia (dar care nici lui, soțului, nu-i era străină), este pornirea umană care ne îndeamnă să ne concentrăm întreaga energie asupra unui singur personaj, care în acest caz ar putea fi numit „un coleg special“. Știm deja - și din psihologia științifică, dar și din cea populară -că îndrăgostirea dispare și rar se întâmplă ca această nebunie bizară să dureze mai mult de doi sau trei ani. Dar cu toate acestea, uneori este atât de seducătoare, încât ne sucește complet mințile. în ceea ce privește sistemul de îndrăgostire romantică, specialiștii spun că atracția ar fi mai degrabă inconștientă, dându-i astfel dreptate lui Marcel Proust - care era de părere că imaginația noastră e responsabilă pentru îndrăgostire, nu cealaltă persoană. Dar tot noi, oamenii, mai avem și un al treilea sistem în creier, numit atașament, adică cel care conține sentimentele de siguranță și stabilitate pe care le manifestă cei doi soți unul față de celălalt. Acest din urmă sistem susține legătura psihologică ce le permite unora să rămână împreună ca să-și crească vlăstarele și să aibă grijă de economiile comune. Fiecare dintre aceste forțe relaționale înnăscute (dorința sexuală, iubirea romantică și atașamentul) produc în universul nostru psihologic emoții, speranțe, visuri și comportamente diferite. Fiecare ne poate face să descoperim înlăuntrul nostru psihologic părți ale sinelui despre a căror existență nu am fost conștienți. Atunci câpd biologia, chimia și psihologia ființei noastre se structurează într-un mod particular, funcționalitatea noastră poate fi modificată, astfel încât să părem de nerecunoscut pentru majoritatea semenilor care ne cunosc de-o viață. Mai mult decât atât, orice psiholog upgradat la zi cu noua știință a iubirii ne ar putea confirma și că fiecăruia dintre aceste sisteme îi corespund diferite tipologii de hormoni. Testosteronul este asociat cu dorința sexuală, la ambele sexe. Dopamina este recompensa chimică la care noi, oamenii, avem acces atunci când ne îndrăgostim. Iar oxito-cina este responsabilă de stabilirea confortului relațional și de maturizarea atașamentului. în

paralel, antropologii sunt convinși că aceste sisteme cerebrale au început să capete contur odată ce strămoșii noștri au coborât din copaci pentru a umbla pe două picioare și a forma relații monogame în scopul de a-și crește puii. Mai zăbovind puțin asupra relațiilor de prietenie și a posibilității acestora de-a se transforma în altceva, riscul infidelității este mai scăzut dacă mariajele își păstrează zidurile și ferestrele. Metafora aceasta spune că ferestrele sunt părțile din relație deschise către lume, prin care partenerii pot interacționa cu familia, prietenii - pe scurt, lumea. Iar zidurile sunt pereții de încredere în spatele cărora rămâne intactă intimitatea fizică și sexuală. Doar că, dacă în prieteniile nevinovate începem să creăm din ce în ce mai mult spațiu pentru confesiune și exprimare emoțională, crește probabilitatea să nu mai avem material psihologic pentru a păstra și zidurile relației oficiale. Iar cu cât se consolidează intimitatea în relația de prietenie, cu atât se subțiază mai mult zidurile de încredere ale mariajului. Și, încetul cu încetul, întreaga arhitectură a intimității maritale începe să se modifice. Toate zidurile vechi devin în timp ferestre, toate ferestrele devin niște simple găuri și casa pare să fie de-a dreptul abandonată. Iar atunci când bunul prieten ne oferă o mână de ajutor sau un umăr pe care să ne vărsăm năduful, simțim că prietenia nu-i chiar prietenie, ci mai cu seamă o pornire puternică de contopire. Și astfel, fără ca măcar să fim conștienți de ceea ce facem, am construit casa infidelității. Cine înșalâ? în linii mari, cercetările ne arață că 50% din populația globului cade în „păcatul“ infidelității. Statistici mai detaliate ne confirmă că în America, spre exemplu, bărbații heterosexuali recunosc în procentaj de 40% că au avut o aventură extracon-jugală; în timp ce până la 25% dintre femeile măritate au răspuns „nu“ la întrebarea „V-ați respectat angajamentul de fidelitate față de partenerul dv. de când

sunteți căsătoriți?“. Procentele cresc semnificativ în rândul cuplurilor necăsătorite, până la 70% dintre celibatari recunoscând că au fost sau încă sunt infideli. Iar 53% dintre femeile și 60% dintre bărbații care trăiesc în Statele Unite recunosc că au „braconat“ un partener mai pe românește, au încercat să îndepărteze o persoană de un partener stabil, pentru a se bucura ei de o nouă relație de cuplu. Iar dacă vi se pare mare procentul de 50% (dat, cumva, estimativ pentru toate culturile globului), să nu uităm că majoritatea oamenilor aleg să mintă în ceea ce privește legătura lor cu un adulter - asta, pentru a-și păstra imaginea socială și stima de sine. Iar dacă îi mințim pe cei din jur, de ce nu am face același lucru și cu cercetătorii care ne adresează fel și fel de întrebări indiscrete? Din aceste procente, mai mult sau mai puțin corecte, putem conchide ceea ce psihologia populară susține deja: bărbații au mai multe „one night stand-uri“ (aventuri de o noapte), dar și mai multe relații extraconjugale, ceea ce înseamnă că genul masculin trădează mai mult în comparație cu genul feminin. Dar, așa cum amintesc adesea și în live-ul nostru de pe A List Magazine, cu cine se culcă toți acești bărbați, dacă doar 4% din populația globuluréste de orientare homosexuală? Și încă o descoperire care s-ar putea să surprindă pe foarte mulți dintre noi (susținând încă o dată parfumul irezistibil al infidelității): o statistică frecvent citată în domeniul psihologiei de cuplu și prezentată pentru prima dată în 1985 de către cercetătorii Shirley Glass și Thomas Wright ne arată că 56% dintre bărbații și 35% dintre femeile care practică adulterul și-au evaluat mariajul oficial ca fiind unul „fericit“ sau „foarte fericit“. Asta înseamnă că noi suntem fâcuți pentru infidelitate? Dacă revenim la clienta mea, Silvia, și la povestea de dublă infidelitate a cuplului ei, să observăm și faptul că evoluția celor trei sisteme cerebrale poate cauza foarte ușor haos, deoarece în anumite momente, în viețile unora dintre noi, forțele relaționale par

să nu fie foarte bine conectate. Realitate dovedită prin faptul că putem manifesta un atașament profund față de persoana ce poartă titlul de soțul sau soția noastră de mai mulți ani, în timp ce putem descoperi atracția romantică față de o colegă sau un coleg de la muncă și, în tot acest timp, să simțim și dorință sexuală față de alte persoane. Astfel, după cum ne sugerează și dr. Fisher, independența biologică relativă a acestor trei sisteme neurale ne permite să ne implicăm simultan în relații monogame social și în relații extraconjugale clandestine. Vrem să acceptăm ori ba, potrivit antropologilor, creierul uman este capabil să includă relativ ușor adulterul. Dar, în mod evident, poate interveni și psihologia, care ne-ar putea salva cât de cât condiția umană. Așa cum am descris pe larg și în Revoluția iubirii (cartea mea despre relațiile de cuplu), cele trei sisteme merită văzute și ca o hartă ce ne duce spre iubire, folosind însă cărări diferite. Unii oameni se îndrăgostesc, alții se atașează psihologic și emoțional, în timp ce există și oameni care simt pentru început o puternică atracție sexuală. Nu-i putem judeca - asta e credința mea - și nici nu putem spune că o cale este mai bună decât alta. Este adevărat însă că, într-un cuplu, e ideal dacă toate cele trei forțe relaționale îi îndreaptă pe parteneri unul către celălalt. Asta, cu atât mai mult cu cât dragostea romantică știm indiscutabil că dispare, în timp ce atracția sexuală poate fi păstrată doar dacă suntem suficient de curajoși încât să ne reinventăm continuu și să îndrăznim a ne uita și la cel de lângă noi cu o mereu proaspătă curiozitate. Iar odată ce euforia îndrăgostirii a dispărut, încep să prospere tot mai mult sentimentele calme de uniune profundă (care sunt bazele atașamentului), pe care este înțelept să le completăm cu permisiunea față de explorarea sexuală. Iar dacă am discuta și subiectul „monogamie umană“, probabil că -realist vorbind - am putea face diferența între ceea ce se credea pe vremuri și ce se crede în prezent despre monogamie. în trecut, monogamia definea persoana alături de care alegeam să trăim pentru toată viața; în 2018, monogamia a devenit serială, adică am fost monogam în

relația anterioară, sunt monogam în relația de azi și, probabil, voi fi monogam în relația de anul viitor. La o primă și superficială analiză, am putea respinge această perspectivă asupra vieții de cuplu, mai ales dacă suntem tributarii înfocați ai poveștilor de dragoste fără sfârșit - și aici, invariabil, mă refer la preferința unora față de îndrăgostirea romantică, pe care până și grecii antici o numeau „nebunia venită de la zei“. Adevărul este că infidelitatea și, mai ales, descoperirea acesteia provoacă mereu multă durere psihologică. Dar în inima celor care preamăresc îndrăgostirea romantică durerea pare a fi mai degrabă o cruntă suferință. Apoi, tot de educație ține, într-o oarecare măsură, și cum savurăm dimensiunea sexuală și în special cum ne cultivăm inteligența erotică - subiect dezbătut pe larg în alte capitole ale cărții. Eu, însă, la cum văd lucrurile în prezent, pot accepta că infidelitatea este o realitate a vieții, căjaricare dintre noi se poate trezi în rolul necredinciosului sau al rănitului, dar rămân la părerea că atașamentul este cel mai elegant și sustenabil dintre cele trei instincte de bază - și asta, chiar dacă arhitectura creierului este capabilă să includă infidelitatea atât de ușor. Atunci când avansăm în timp ținându-ne de mână și îndrăznind să râdem împreună de toate greutățile aparent imposibile ale vieții, atunci când suntem sănătos conectați, întreaga lume devine egală cu paradisul nostru. Există viață după infidelitate... Dacă am fost infideli, merită să ne întrebăm de ce am făcut asta. Dacă încă suntem, ar fi interesant de analizat ce ne așteptăm să se întâmple. Iar dacă actul trădării s-a descoperit sau vrem să facem niște schimbări - dar nu putem singuri - este indicat să mergem la terapie. A vorbi liber despre infidelitate în cuplu și a trasa psihologic granițele acesteia nu înseamnă că dobândim imunitate și dreptul de a călca strâmb. Dar s-ar putea să ne lovească vocea rațiunii, care să ne reamintească faptul că nu merită, fiindcă ceea ce avem acasă

este la fel de bun și de valoros (asta, dacă chiar vorbim despre un mariaj sau parteneriat funcțional). Și pentru că tentațiile sunt mari, și investiția noastră în a scrie noi capitole din povestea iubirii actuale merită să fie la fel de mare. Pentru că, în cele din urmă, cu toții ajungem la concluzia că iubirea nu-i ceva ce dai sau primești, nu-i un troc, este mai degrabă ceva ce cultivăm; că partenera sau partenerul nu-i un sclav aflat sub autoritatea noastră, este un alt suflet de om care are aceleași nevoi și drepturi ca oricine pe lume; iar faptul că pentru niciun cuplu nu există garanții nu trebuie să ne distrugă încrederea și angajamentul, din contra, cred că este încă un motiv care să ne facă să luptăm și mai mult pentru iubire. Dacă legătura sufletească v-a fost lezată, este important să vă reamintiți că... cei mai curajoși dintre noi sunt aceia care continuă să creadă în #PutereaRelațiilor, chiar și după ce inima le-a fost frântă.

Infidelitatea: pierdere sau oportunitate (Bogdan Nicolai) Infidelitatea are atât de multe tentacule, încât mi-ar fi fost imposibil să vorbesc despre ea fără să le cer prietenilor de pe Facebook și Instagram să îmi împărtășească neliniștile și curiozitățile lor legate de acest subiect. Am primit de la ei zeci de întrebări, le-am șters pe cele care se repetau și le-am selectat pe cele mai pertinente. Apoi, am făcut o amplă cercetare și am dat informațiile aflate prin puțin umor, pentru ca acest subiect, atât de apăsător, să fie puțin mai ușor de digerat. Iată, deci, ce rezolvări am găsit în cărți, în studii și statistici, dar și în propria mea viață: Infidelitatea poate fi o metodă de a conserva o relație deficitară? Dacă o relație are lipsuri și încerci să o conservi prin infidelitate, nu vei conserva decât o relație care are și mai multe

lipsuri. La ce poate duce asta, dacă nu la un dezastru emoțional și apoi la o despărțire? Așa cum nu poți îmbunătăți o relație disfuncțională făcând un copil, care automat va crește într-o familie disfuncțională, nu cred că poți aduce liniște și fericire în cuplul tău căutând-o în altă parte. E mai bine să rupi definitiv o relație care nu te mai împlinește, decât să mai începi încă una și să mergi cu ele în paralel. Poți fi fericit într-o relație și, totuși, să înșeli? Dacă totul merge bine, cred că, înșelând, îți asumi niște riscuri inutile. Și nu mă refer neapărat la riscul de a fi prins, ci mai ales la riscul de a te dezechilibra psihic și emoțional, lucru care va afecta cu siguranță.relația în care acum totul merge ca uns. Niciun om care are, în construcția lui, un minim de moralitate nu se poate simți bine în pielea lui, când e infidel. Așadar, mai ales dacă ești fericit într-o relație, ai face act de masochism înșelând. Știi vorba românească „ți s-a urât cu binele“? Cam despre asta ar fi vorba. înșelatul e o meteahnă de care nu mai scapi niciodată? Ești mult mai înclinat să înșeli în perioadele de căutare a relației perfecte și atunci când încă nu ai toate răspunsurile despre tine: ce-ți place, cum îți place, dar mai ales ce nu-ți place. S-ar putea ca, la un moment dat, să nu mai înțelegi logica și sensul acestui obicei. Dar există și oameni care, spre ghinionul lor, nu-și pot găsi liniștea deplină lângă o singură persoană. Astrele spun că vei trece prin sute de căsnicii, relații și aventuri? înseamnă că ai șansa de a trăi precum Gabriel Garcia Marquez, pentru a-ți povesti viața. E mai scuzabil înșelatul astăzi, când psihologia și-a făcut loc printre preocupările noastre zilnice? Nu e mai scuzabil, dar măcar acum ai cu cine să-ți împărți poveștile. Prietenii te pot da de gol, familia ar fi dezamăgită

să-ți afle obiceiurile, așa că psihoterapeutul rămâne singurul tău amic. Ai grijă să nu uiți să-i plătești fiecare ședință. Când înșeli pentru că ai făcut o pasiune față de o persoană, se numește tot infidelitate? Se numește infidelitate atunci când te culci cu oricine altcineva în afară de partenerul tău de drept, fără ca el să-și fi dat acordul în prealabil. Vorbind în termeni morali, infidelitatea este un act de trădare, iar trădarea, de orice fel ar fi, nu poate avea scuze. Totuși... Există și oameni care înșală, dar nu sunt vinovați? Cred că e o problemă în care nici măcar Dumnezeu nu intervine în mod vizibil, așa că nu spera la un ajutor divin. Numai cel înșelat decide dacă ești sau nu vinovat, iar de cele mai multe ori verdictul este „crimă“. Dacă vrei să vii cu scuze, vino cu unele credibile. Singura scuză validă ar fi ca fapta ta să fi fost făcută total inconștient. Despre un bărbat diagnosticat cu demență senilă, care locuiește la etajul 4 al unui bloc și intră, din greșeală, în apartamentul văduvei perverse de la etajul 3, nu putem spune că s-a bucurat de sex cu premeditare. Există și relații în care cei doi au un acord tacit de infidelitate? Cunosc câteva astfel de cupluri, unele chiar celebre. Stau împreună din obișnuință. Sau pentru copii. Sau pentru un business pe care îl dețin. Sau pentru că ar avea mult prea mult de pierdut la partaj. Fiecare dintre ei se culcă (și) cu alte persoane, unii chiar au amanți aproape oficiali, dar continuă să locuiască sub același acoperiș, să doarmă în același pat, să mănânce la aceeași masă. Știu, pare ciudat, dar... câte bordeie, atâtea obiceie. Pot fi unii infideli și din cauză că sunt împinși de mediu și nu neapărat de partener?

Dacă nu ești stăpân pe principiile tale, s-ar putea ca anturajul să aibă o mare influență asupra ta. Când prietenii tăi înșală sau schimbă partenerii ca pe ciorapi, e probabil să vezi viața lor în roz și să le urmezi modelul. Ideal ar fi să faci numai lucruri despre care știi cu siguranță că te fac fericit, dar, mai ales, care să nu-i facă pe alții nefericiți. înșelăm mai mult stimulați fiind de social media, televiziune, presă? Am desfăcut această temă în bucăți mici, mici, mici - în capitolul dedicat rețelelor sociale. După cum se vede acolo, dracul nu e întotdeauna așa de negru. Pornografia duce la o scădere a ratei infidelității, pentru că îmblânzește curiozitățile sexuale? Da. Am putea crede asta. Pornografia te poate „răcori“, fără să mai fie nevoie de o întâlnire-cu o persoană reală. Esther Perei susține că există cazuri în care infidelitatea poate salva un cuplu. Dar cum știm dacă facem parte dintr-un cuplu care are nevoie de o astfel de salvare? Esther Perei cunoaște mult mai multe cazuri și exemple concrete. Eu, unul, nu știu decât două cazuri concrete în care partenerii au rămas împreună și au fost, în continuare, fericiți (dar altfel decât înainte), după ce infidelitatea unuia dintre ei a ieșit la lumină. în ambele cazuri, bărbatul a fost cel care a înșelat, iar femeia, cea care l-a iertat. Se pare că femeile sunt mai îngăduitoare. Sau unele știu cum să se asigure că bărbații lor nu vor mai călca strâmb. Dacă înșelatul ajută o relație, mai este iubirea monogamă? Dacă oamenii nu ar crede că iubirea este monogamă, nimeni nu ar mai avea absolut nicio problemă cu ideea de infidelitate. Ea ar ieși, pur și simplu, din discuție.

Putem spune că absolut toți oamenii s-au gândit la înșelat, chiar dacă nu au făcut-o? Cred că toată lumea s-a gândit la înșelat, dar contează cum te gândești la asta: ai face-o sau nu? Care e secretul unei infidelități „fericite“? Să nu se afle niciodată? Ori să mărturisesc, ca să fiu iertat? Din păcate, secretul infidelității fericite este bine ascuns și față de mine. Putem spera că acest secret nu e ținut ascuns chiar de partenerii noștri. E mai bine să râvnești o viață sau să guști o dată? Dacă aș fi gustat din toate femeile la care am râvnit vreodată, porecla mea ar fi fost Hannibal Lecter. Cum delimităm infidelitatea? Infidelitatea este linia pe care o trasezi pe hartă, de la tine de acasă până la locuința amantei sau a amantului. Infidelitatea este mai mult fizică sau mai mult emoțională? Depinde dacă e vorba de o aventură de-o noapte sau de un amantlâc de durată. Depinde, în plus, de cât de repede te îndrăgostești. Dacă o persoană căsătorită a avut toată viața același amant, se mai numește înșelat? Cred că aici e vorba mai mult de devotament. Ha, ha, ha! Să-ți spun o scurtă poveste cât se poate de reală. E despre medicul pediatru la care mă duceau ai mei în copilărie. Dumnealui a avut toată viața, în paralel, o soție și o amantă. Zeci de ani, lumea a crezut că cele două nu s-au cunoscut niciodată. Până când le-au văzut, cu toții, ținându-

se de mână în urma dricului care îl ducea la groapă pe bărbatul lor iubit. Se schimbă sensul acestui concept, în timp? înșelatul în secolul nostru e diferit de cel de acum 100 de ani? Nu văd absolut nicio schimbare de la un secol la altul. înșelatul este un lucru statornic. De ce înșelăm? E o dovadă a nefericirii? Putem afirma că orice om care înșală se află în relația greșită? Cu siguranță, se află în relația greșită, dar cred că nici el nu poate spune cu exactitate care dintre relații este cea greșită. Numai în locul lui să nu fii! Infidelitatea e o dovadă a iubirii de sine? Adică vrei să spui că, după ce că nu-ți iubești partenerul, nu-1 iubești nici măcar pe amant? Permite-mi să-ți spun, cât se poate de delicat, că ești o brută! Cât de diferiți sunt amanții de partenerii înșelați? Obișnuiesc oamenii să înșele cu persoane diferite ca tipologie de cele de acasă ori se îndreaptă spre același tipar? Să-ți înșeli partenerul cu unul exact ca el? Asta e culmea monotoniei! Parcă înțelegi mai ușor o femeie care are acasă un bărbat gras și se plimbă npaptea prin pădure cu unul slab. Dar dacă fuge de la un supraponderal la altul, înseamnă că problemele ei sunt de o cu totul altă natură: are un fetiș pentru kilogramele în plus, nu patima infidelității. Capitolul 7

Sexul - o ecuație cu prea multe necunoscute „Cel mai bun contraceptiv din lume este o bună educație.“ Joycelyn Elders

Educație sexuală = sănătate sexuală (Gâspăr György) Rușinea față de propria goliciune fizică și emoțională are rădăcini adânci. Oamenii au păreri foarte diferite despre când, cum și cu cine se face educația sexuală. Iar unii sunt atât de îndrăgostiți de părerile lor, încât nu văd și nu aud nimic altceva. însă nu vă amăgiți că ați mai avea nevoie, ca adulți, de aprobarea cuiva pentru a vă începe educația sexuală. Ceea ce trebuie să țineți bine minte este următorul fapt: părerile celorlalți despre sexualitatea voastră nu au însemnătate. Au trecut acele vremuri când mama ne interzicea libertatea de explorare a propriului corp. Acum suntem niște adulți care își pot descoperi limitele geografiei personale și, pentru asta, este nevoie să ne asumăm rolul de explorator. Iar când alții vor încerca să-și impună propria părere despre sexualitatea noastră, să zâmbim galeș și să le sugerăm elegant și încrezător să-și țină ideile pentru sine. După care să continuăm cu îndrăzneală să ne vedem de propria alfabetizare sexuală. Nu avem nevoie de permisiunea nimănui pentru a ne cultiva energia erotică și a trăi conștienți de ce ne place să oferim și să primim în plan sexual. Trecut vs. prezent Atunci când eram copii, prețul pe care ar fi trebuit să-l plătim ca să ne concentrăm atenția asupra plăcerilor sexuale ale trupurilor noastre ar fi fost mult prea mare; de aceea, mulți dintre noi au ajuns adulți care și-au extirpat o parte a sinelui - mai exact partea plăcerii

sexuale - și, în timp, ne-am peticit sufletele sângerânde cu excesul față de mâncare, sport, alcool, cu grija față de alții și cu renunțarea la binele personal. Și, chiar dacă pare greu de crezut, bdată ce ne pierdem legătura cu șinele erotic, ajungem să ne desprindem și de alte părți din sine, până când ne devine imposibil să mai avem respect de sine. Immanuel Kant era de părere că noi, oamenii, datorită complexității psihologice și emoționale, avem pe parcursul vieții mai multe pubertăți. Prima dintre acestea se petrece atunci când corpurile noastre ating punctul în care începe manifestarea sexuală; și o a doua, atunci când mințile noastre ajung în același punct al exprimării erotice. Iar așa cum ne oglindește și realitatea celor mai mulți oameni, aceste două puncte de creștere pot fi separate de foarte mulți ani. Dar, în viața fiecăruia dintre noi, vine și momentul manifestării mentale cu singura condiție ca noi să fim pregătiți pentru asta. „Erotismul propriu este, adesea, un mare mister chiar și pentru persoana în sine“, îmi spunea cu maximă convingere Esther Perei, colega mea newyorkeză, în timpul unei discuții purtate în 2016 la București, atunci când am invitat-o să ne vorbească despre umbrele intimității și despre cum putem păstra pasiunea în cuplu chiar și după apariția copiilor. Esther are o psihologie multicultural: s-a născut în Belgia într-o familie de evrei, a studiat psihologia la Ierusalim, iar în prezent trăiește în SUA și se numără printre puținii terapeuți de cuplu care șiau asumat inițierea unui dialog global despre sexualitatea umană, îndrăznind astfel să deschidă cutia Pandorei și să pornească o adevărată revoluție pe acest subiect. Desigur că nu este ca și cum ar fi inventat roata sau căruța, mai ales că oamenii au făcut sex cu mult înainte ca cel mai primitiv mijloc de transport să fi luat vreo formă. Doar că, pentru cei mai mulți dintre noi, propria sexualitate este, încă, un subiect la fel de străin ca stocarea informațiilor în cloud sau sensul existenței umane pe Pământ. Tot ceea ce ne îndeamnă ea este să îndrăznim să regândim locul și rostul erotismului în viața noastră de zi cu zi. Așa cum afirma, la una dintre

conferințele despre educație sexuală, colega și prietena mea bună, Diana Stănculeanu, pentru mulți dintre noi primul pas înseamnă să scoatem sexualitatea din paradigma religiei, a păcatului sau a subiectelor interzise. în România zilelor noastre, trăim într-o cultură ce are nevoie stringentă de educație sexuală. Semnificativ influențat de experiența clinică a colegei mele, în ultimii ani am înlocuit întrebarea „Faceți sex?“ (deja clasică în cabinetele de psihoterapie) cu o serie de enunțuri și întrebări mai deschise: „Vorbiți-mi despre cum este viața erotică în cuplul vostru. Cât e de importantă pentru voi această latură a vieții? Cum s-a schimbat în timp? Cât de confortabil vă este să vorbiți unul cu celălalt despre preferințele sexuale? E un subiect pe care-l puteți dezbate eficient sau este mai degrabă o sursă de stres și tensiuni emoționale?“ Și, sincer, în cei peste 12 ani de când lucrez cu parteneri de cuplu, iaș putea enumera pe degetele de la o singură mână pe cei care erau conștienți de evoluția sexualității lor în timp. Pentru cele mai multe cupluri, acesta e un subiect înghesuit sub preșul psihologic al minții, pentru unii, este ultimul lucru despre care ar vrea să vorbească cu un străin ca mine, în timp ce o altă parte dintre clienții mei aleg să-și exploreze latura erotică în afara granițelor relației oficiale. Indiferent de răspunsurile sau disponibilitatea lor față de subiect, mai mult sau mai puțin clar, tuturor le amintesc de faptul că discuția în cuplu despre sex nu este ceva ce „facem“, ci mai degrabă este un loc pe care-l descoperim, atât în noi, cât și în jumătatea noastră de cuplu. Odată ce îndrăznim să ne deschidem mintea, putem avea acces la adevărata noastră lume erotică - alcătuită din fantezii, dorințe, preferințe, nevoi nesatisfăcute, experiențe mai mult sau mai puțin satisfăcătoare, frici și rușini. Iar acolo unde sunt blocajele noastre, tot acolo putem găsi și resursele ori soluțiile. Majoritatea am crescut cu o atitudine primitivă față de erotism, fiind educați întro surdă tăcere sexuală și ajungând să asociem plăcerile naturale ale corpului cu trăiri de rușine sau vinovăție. Așadar, pentru a ne putea

cultiva sexualitatea, avem nevoie să vorbim despre aceste secrete și restricții, să le punem în cuvinte rostite cu voce tare și să regândim lecțiile de anatomie cu mintea adultului care am devenit. îngrijorarea și preocuparea adulților este uneori, pe bună dreptate, mare - deoarece, atunci când vine vorba despre sexualitatea în cuplu, a sparge gheața este totuna cu a sparge aisbergul (am văzut cu toții renumitul film al lui James Cameron și cam știm ce-a pățit Titanicul). Dar cel mai interesant, pentru mine, ca psiholog, este faptul că adesea aceste discuții sunt mai ușor de purtat decât ar fi părut în prealabil, în mod cert, vulnerabilitatea trăită este mai suportabilă decât cea gândită, așa că, invariabil, se ajunge la capitolul dorință și șinele erotic. Adică o energie și o versiune psihologică a fiecăruia dintre noi, despre care am învățat că sunt interzise, că nu pot fi explorate și nici nu ne sunt permise. Dar realitatea e că sexualitatea proprie reprezintă un proiect personal nelimitat. Pentru că sexualitatea face parte din cine suntem. Aceasta a devenit, în timp, o caracteristică fundamentală a relațiilor intime, iar satisfacerea ei este responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Legat de șinele erotic, îmi amintesc de vorbele sonore ale unei soții care a venit cu partenerul ei la terapie și care îmi relata (cu surprinderea specifică unui turist care ajunge pentru prima dată întro țară civilizată) că niciodată nu s-a gândit să răspundă la întrebarea „Ce mă aprinde, din punct de vedere sexual?“ și cum toată viața a fost preocupată să-și stingă fanteziile erotice, convinsă în plan conștient că o femeie serioasă nu este caracterizată de astfel de gânduri. Iar discuția îndrăzneață despre sex i-a permis să iasă din propria-i îngustime psihologică și să descopere că imaginația erotică are puterea de a reaprinde nu doar flacăra dorinței, ci și pe cea a creativității și pasiunii față de viață. Șinele erotic, odată dezlănțuit, nu duce la promiscuitate sau vulgaritate sexuală; ne oferă însă acces la libertate. O libertate care ne permite să tolerăm mai bine limitele

realității, să ne adaptăm la viața în doi și să ne folosim energia sexuală într-o manieră sănătoasă și matură. Adevărul este că erotismul și sexualitatea nu sunt unul și același lucru. Sexualitatea este un dat de la natură, de la viață, în timp ce erotismul este un spațiu pe care-1 cultivăm pe parcursul întregii vieți. în calitate de psiholog clinician, nu sunt interesat de cât de frecvent fac cuplurile sex, așa cum nici nu încurajez perfecționarea tehnicilor sau creșterea performanței sexuale - cred că toate aceste aspecte nu fac altceva decât să stârnească și mai multă anxietate, inhibiție și, poate, o și mai abruptă reținere personală. Sunt convins de faptul că erotismul este un act care ține de imaginație și nu se poate cuantifica. Așa cum satisfacția vine din calitatea uniunii sexuale, și nu din rata sau frecvența acesteia. Este destul de evident că nu prea poți avea o viață erotică satisfăcătoare în cuplu, fără să îți cunoști atât anatomia, cât și latura psihologică și emoțională a propriului corp. Nu te poți aștepta ca jumătatea ta de cuplu să reaprindă flacăra pasiunii, atât timp cât mintea îți este baricadată cu negare, iar instinctele sexuale îți sunt amorțite încă din copilărie. Deoarece fantezia este motorul dorințelor erotice. Ce poți face acum? Este vremea să gândești dincolo de limite „Sexualitatea condusă de tabuuri și sexualitatea condusă de excese converg într-o manieră tulburătoare. Ambele ne fac să vrem să ne disociem psihic de actul sexual fizic“, scrie aceeași Esther Perei în cartea care a făcut-o celebră pe întreg globul, Inteligența erotică. într-adevăr, simplul fapt că mintea noastră - îmbibată cu toate mesajele negative venite de la părinți și din societate - definește sexul ca fiind ceva murdar nu face ca nevoia noastră àé eliberare sexuală să dispară. în schimb, o astfel de minte poate căra după sine vocea amenințătoare a îngrijitorilor săi și se poate mustra din

nou și din nou, biciuindu-ne în tandem cu vinovăție, rușine și anxietate. Cred că primul care a spus-o a fost Freud, apoi a ajuns ca postările de pe Facebook, în toate cărțile despre cuplu sau sexualitate: într-un dormitor niciodată nu se află doar cei doi parteneri care fac sex, mereu sunt acolo și părinții lor. Ei bine, ceea ce avem de făcut în prezent, ca adulți, este să închidem ușa psihologică a dormitorului, asigurându-ne că părinții și socrii au rămas pe dinafară. Multora dintre clienții mei le lipsește ceea ce noi, psihologii, numim sexualitate integrată - și anume, capacitatea intrinsecă de a ne gândi la sex într-un mod dezinhibat, de a spori plăcerea și de a avea grijă ca și celălalt om din patul nostru să se simtă la fel de bine ca noi. Iar pentru asta, trebuie să ne acordăm permisiunea de a ne continua propria educație sexuală, de a reduce anxietate că facem ceva rău dacă ne gândim sau dacă facem sex și de a normaliza cât mai mult posibil senzațiile și trăirile noastre erotice. La fel ca în cazul emoțiilor, atunci când vine vorba despre sexualitate, oamenii se împart în două mari categorii: cei care își minimalizează propria energie sexuală și cei care o maximizează. Desigur că, așa cum probabil deja v-ați gândit, mereu există și cohorta celor sănătoși (cei cu un simț sănătos al îndreptățirii erotice), doar că aceștia sunt excepții. Adesea, în cuplul (îmi vine a spune) tradițional - dar am să mă justific puțin, pentru a mă asigura că nu voi fi înțeles greșit, căci mă refer la versiunea arhaică a cuplului și nu la cel compus din bărbat și femeie - unul dintre parteneri pare să aibă ceva mai mult apetit sexual, în timp ce celălalt este mai inhibat sau rezervat la acest capitol al vieții. Dacă ne referim la cuplurile heterosexuale, pot număra pe degetele de la cele două mâini cât de des mi-a fost dat să aud că ea ar avea mai multă poftă carnală în comparație cu el. Oarecum, fetelor le este limitată prin educație capacitatea de a se conecta la senzațiile fizice ale corpului, exact așa cum băieții sunt răniți în ceea ce privește capacitatea de a-și simți emoțiile. Dar, la drept vorbind, nu se poate ajunge la o maturitate sexuală cu una și

fără de cealaltă. Avem nevoie - și noi, bărbații - de inteligență emoțională, pentru a decodifica cât mai corect mesajele nonverbale transmise de partenere; așa cum și femeile au nevoie să-și permită să simtă plăcerea în corp și să accepte că, prin naștere, sunt ființe sexuale. Cu alte cuvinte, ne extindem sexualitatea prin conștientizarea senzațiilor și emoțiilor, prin recunoașterea și rescrierea miturilor și inhibițiilor despre propria sexualitate, prin încurajarea apropierii emoționale și fizice și prin negocierea limitelor - respectiv a ce ne este sau nu permis. Dansul sexual avem nevoie să-l învățăm tot împreună, în cuplu, pas cu pas, și nu ne poate spune nimeni, în mod sigur, cât timp ne va lua. Acum este momentul ca tu și cealaltă jumătate de cuplu să răspundeți pe rând la următoarele întrebări. Din limită de spațiu, nu voi enumera toate cele 100 de întrebări pe care ar trebui să vi le puneți, dar le vei găsi aici pe cele mai interesante: 1. Ce îți place cel mai mult la propriul corp? Care parte a corpului ai învățat să o iubești în ultima vreme? 2.

Ce mesaje despre sex ți-au transmis părinții în copilărie?

3.

Care e cea mai mare minciună care ți s-a spus despre sex?

4. La ce vârstă ai descoperit faptul că anumite părți ale corpului îți creează plăcere? 5.

Cât de des te-ai masturbat în adolescență?

6.

Cum a fost primul sărut? Ce vârstă aveai?

7.

Ți-ai văzut vreodată părinții dezbrăcați?

8. Care a fost primul material erotic sau pornografic la care ai fost expus? Cum ai reacționat?

9.

Care este părerea ta cu privire la nuditate?

10.

La ce vârstă ți-ai pierdut virginitatea? Cu cine și unde?

11.

Care au fost primele tale fantezii sexuale?

12.

Simți vreodată vinovăție sau rușine, după sex?

13.

Ai fost surprins vreodată de părinți sau rude făcând sex?

14.

Ce simți în corp, în timp ce răspunzi la aceste întrebări?

15. Crezi că există vreo diferență între „a face dragoste“ și „a face sex“? 16. Ce părere ai despre flirt? Ce înseamnă pentru tine flirt contactul vizual, zâmbetul, o atingere...? 17. Pe o scală de la 1 la 10, cât de important este sexul pentru tine? 18. Ce trăsături de personalitate apreciezi cel mai mult la partenerul tău? 19.

Care este momentul din zi în care preferi să faci sex?

20.

Cum arată preludiul ideal pentru tine?

21. Care parte a corpului ți se pare cea mai atrăgătoare la partener? 22.

Ai făcut vreodată sex într-un loc public? Unde?

23.

Care este poziția ta preferată, atunci când vine vorba de sex?

24. Ai simțit vreodată atracție emoțională sau erotică față de o persoană de același sex?

25. Ce cuvinte ar trebui să-ți șoptească/scriepartenerul, pentru a te excita? 26. Ai făcut vreodată sex cu o persoană semnificativ mai bătrână decât tine? 27. Ai făcut vreodată sex în liniște totală? Fără să scoți niciun sunet? 28. Care este cel mai mare număr de acte sexuale avute întro singură zi? 29.

în afara dormitorului, unde preferi să faci sex?

30.

Ce gânduri erotice ai avut în ultima săptămână?

31.

Ai avut vreodată aventuri de o noapte?

32.

Ai făcut vreodată sex cu un coleg de serviciu sau cu un vecin?

33.

Ai încercat sexul anal? Ce părere ai despre asta?

34.

Te masturbezi în prezent? Cât de des?

35.

Ce rol preferi în pat, de dominant sau de supus?

36.

Ai experimentat orgasmul multiplu?

37.

Te uiți la filme pentru adulți? Ce tip de pornografie îți place?

38.

Ce părere ai despre a trimite și a primi poze nud?

39.

Descrie cel mai sălbatic vis erotic al tău...

40.

Ce părere ai despre sexul oral?

41.

Dacă ar fi să alegi o jucărie erotică, ce-ai alege?

Alfabetizarea sexuală este... o știință ca oricare alta Uneori, educația sexuală sau alfabetizarea în știința numită „sexualitate umană“ poate fi chiar amuzantă. Mă întreb câți dintre cunoscuții voștri știu răspunsurile științifice la următoarele întrebări despre spermă: •

Câte calorii conține sperma? (Răspuns: 5 calorii)



Câte proteine? (Răspuns: 5 mg)



Câtă grăsime? (Răspuns: 0)



Care este viteza expulzării spermei? (Răspuns: 40 km/h)



Cât durează expulzarea? (Răspuns: între 4 și 8 secunde)

• Care este volumul mediu de spermă produs la o singură ejaculare? (Răspuns: aproximativ o linguriță) • în câte jeturi este expulzată sperma la ejaculare? (Răspuns: 4-8 jeturi) • Care este cantitatea medie de spermă produsă într-o viață de un bărbat? (Răspuns: aproximativ 53 de litri) • Și încă un fapt amuzant: sperma conține 60% din doza zilnică de vitamina C recomandată de agențiile internaționale pentru medicamente. Tot despre bărbați, este interesant de știut că motivul pentru care majoritatea lor adorm imediat după sex (sau par a fi mai puțin dornici de cuibăreală emoțională) este unul de natură biologică și tinde să nu aibă nicio legătură cu lipsa de afecțiune. Spre deosebire de majoritatea femeilor (care și după sex sunt semiexcitate și, astfel, dornice de îmbrățișări romantice), bărbații par mai degrabă prăbușiți și epuizați. Explicația e dată de faptul că aceștia trebuie să

reușească să ejaculeze, iar pentru această realizare este nevoie de ceva tensiune sexuală, pe care biologia o rezolvă prin faptul că trimite foarte mult sânge în organele genitale ale bărbatului, volum sangvin care urmează să fie recirculat imediat după ejaculare. Fizic, acest proces - chiar dacă pare banal - este destul de epuizant și, din cauza nivelului de prolactină care atinge cote destul de mari, se creează starea de somnolență. Deoarece femeile nu trebuie să ejaculeze, sângele acestora circulă mai cumpătat prin organele intime, iar procesul este mult mai puțin epuizant. Apropo de femei, câți dintre cei care citesc această carte știu că clitorisul are 18 părți și că toate joacă un rol în producerea plăcerii? Sau că majoritatea terminațiilor nervoase responsabile de orgasmul femeilor sunt la suprafața vulvei, astfel încât penetrarea nu este absolut necesară pentru producerea orgasmului? Câți știu... care este funcția clitorisului? Ei bine, singura funcție a clitorisului este să producă plăcere. Cu peste 8 000 de fibre nervoase, putem admite că acesta are mai multe fibre nervoase decât oricare altă parte a corpului uman. De asemenea, știați că toți bărbații experimentează trei tipuri de erecții? Erecțiile psihogene, cele care se produc atunci când bărbatul se folosește de puterea imaginației. Erecțiile fizice sau reflexe, atunci când penisul e stimulat fizic. Erecțiile nocturne, care apar spontan în timpul ciclurilor de somn. A, și ultima, după care promit să trecem la următorul subiect: Știți care este cel mai bun mod de a ieși din monotonia sexuală? Să faceți sex.

Educația și sănătatea sexuală contează (Bogdan Nicolai) în rarele momente în care se discută în școlile din România despre sex sau despre sănătatea sexuală, copiilor și adolescenților li se spune numai că bărbații au erecție și ejaculare și că femeile au ciclu

menstrual și sarcini nedorite. Măcar de li s-ar fi acordat acestor informații importanța cuvenită! însă cifrele arată că România are o medie de 18 000 de minore gravide în fiecare an, fiind adesea pe primul loc în Europa în acest top rușinos, alteori pe locul al doilea, după vecinii noștri bulgari. Multe dintre aceste tinere sunt forțate să facă avort, iar aproximativ 10 000 de femei în devenire păstrează copiii. Dintre acestea, aproximativ 1 000 nu sunt la prima naștere. Cifrele sunt, într-adevăr, șocante. însă problema pe care vreau să o ridic în acest capitol îi privește pe absolut toți tinerii aflați la pubertate sau la vârsta adolescenței și, mai ales, pe părinții lor. Ne place să aruncăm întreaga vină pe școală sau pe gașca de prieteni, însă adevărul este că părinții ar trebui să fie principalii responsabili de a le asigura copiilor lor, prin educație, o corectă informare - treptat, desigur, pe măsură ce cresc. Chiar dacă unii dintre noi au grijă să le povestească despre contracepție și despre importanța sexului consensual, pierdem din vedere un subiect cel puțin la fel de important: prea puțini părinți îi spun fetei lor că ea este cea mai importantă persoană din viața ei (până când va avea, la rândul său copii). Din cauza asta, fetele pleacă în viață cu un handicap uriaș, știu mult prea puține despre capacitatea lor de a fi aser-tive și trăiesc cu senzația unui sacrificiu permanent pe altarul plăcerii masculine. E posibil ca și tu, cititoarea acestor rânduri, să fi fost tratată, cel puțin o dată, cu lipsă de respect din partea partenerului tău din adolescență, mai ales dacă avea o vârstă apropiată de a ta. Era mult prea concentrat pe drepturile lui și e posibil ca nici măcar să nu-i fi trecut prin minte să se concentreze și asupra ta. Poate că tu făceai tot posibilul ca el să se simtă bine, mințindu-1, mințindu-te de fapt și pe tine, că totul a decurs perfect. Pe la 17 ani, eram și eu un astfel de băiat, total indiferent la drepturile sau la reticențele iubitelor mele. La fel erau și ceilalți băieți

de vârsta mea, pentru că nici nouă nu ne-a vorbit nimeni niciodată pe această temă. Și este cât se poate de grav. O adolescentă nu ar trebui să afle când e prea târziu - într-un context periculos la o vârstă la care nu poți discerne întru totul răul de bine că se poate și altfel. Noțiunea de femeie ca obiect al plăcerii masculine este atât de adânc implantată în societate, încât femeile au ajuns să-și considere vulva inacceptabilă în starea ei naturală. Conform studiilor, 75% dintre tinerele adulte se epilează complet în zona intimă cel puțin o dată, iar 50% fac asta cu regularitate, pentru că bărbații, sub influența revistelor și a site-urilor porno, se arată dezgustați de părul pubian. Sexul femeii este mult mai mult despre cum arată pentru altcineva, decât pentru ea însăși. Și, totuși, ea, femeia, nu se oprește aici. Labioplas-tia înseamnă refacerea sau micșorarea labiilor și este un trend cu o creștere uriașă, mai ales în țările asiatice, deși sunt voci care afirmă că această operație diminuează plăcerea sexuală feminină. (Desigur, există și cazuri diagnosticate medical, în care o asemenea operație are rol de reconstrucție și e folositoare.) însă revenind la cele care solicită intervenția chirurgicală fără a avea o patologie anume, asemenea femei își măsoară plăcerea prin prisma plăcerii bărbatului, conside-rându-se satisfăcute doar pentru că el e satisfăcut. Unde este reciprocitatea în această ecuație și cum se poate naște iubirea reală între doi parteneri noi, atunci când nu există reciprocitate? Ca adulți, ar trebui să discutăm mai curajos și mai informat despre sex cu copiii noștri, indiferent dacă suntem părinți de fete sau de băieți. Băieții trebuie să înțeleagă că nu este o victorie și nici o virtute să te culci cu o fată, ci să o faci să se simtă fericită, împlinită și în siguranță alături de tine. Fetițelor și băiețeilor trebuie să le vorbim în primul rând despre respectul pe care trebuie să și-l poarte unii altora. Sexul la vârsta adolescenței înseamnă azi doar riscuri. Dar când ei

devin suficient de maturi, poate însemna și bucurie, dragoste, respect reciproc; poate fi baza unei vieți care să stea deasupra regretelor și frustrărilor, nu înecată în ele. Și va deveni un lucru acceptat numai dacă vom normaliza mentalitățile despre el.

Capitolul 8

Sexualitatea cartografiată „Pentru femeie, cele mai bune afrodiziace sunt cuvintele. Punctul lor G este între urechi. Cei care caută mai jos își pierd timpul.“ Isabel Allende

Minciunile pe care ni le repetăm despre sex (Gâspâr György) Pentru unii dintre noi, simpla auzire a cuvintelor „sex“, „penis“, „vagin“, „vulvă“, „testicule“ poate perturba întreaga energie emoțională, fiindcă cea mai des asociată etichetă cu aceste cuvinte este „Să-ți fie rușine!“. Rușinea este emoția umană cel mai greu de tolerat. Rușinea nu-ți spune că ceea ce faci este greșit (aceasta este sora ei, numită vinovăție). Rușinea te lovește acolo unde te doare cel mai tare, direct în inimă, și-ți spune că nu valorezi nici cât negru sub unghie. Și pentru că cel mai bun leac împotriva rușinii este să vorbim fix despre ceea ce ne creează disconfort, haideți să vedem care sunt cele mai mari minciuni despre sexualitatea umană pe care ni le repetăm în cotloanele minții. Mai mult ca sigur, vă sunt cunoscute acele replici care subliniază că mărimea contează, că numai oamenii defecți și care nu fac sex se masturbează, că bunicii nu mai fac sex, că bărbații înșală mai mult decât femeile, că dacă nu ai găsit punctul G nu ești un mascul adevărat sau că educația sexuală încurajează promiscuitatea. însă, din cauză că nu îndrăznim să scoatem la lumină aceste prejudecăți și să le dezbatem pe bune, pentru a afla ce este adevărat și ce e fals, ele dăinuie în timp și ne afectează modul în care trăim, iubim și facem dragoste. La #LoveIsFun (live-ul nostru din fiecare seară de miercuri, de pe A List Magazine, realizat împreună cu Bogdan Nicolai) ne-am asumat

să vorbim pe față despre relații, iubire și sex. Uneori ne iese de minune; alteori resimțim amândoi că nu e deloc confortabil să te exprimi cu privire la sex și inteligență erotică într-o țară în care acest subiect este îmbibat de rușine, restricții și limitări de cele mai variate feluri. Dar, cum noi suntem perseyerenți, în pofida dificultăților ne străduim să mergem înainte, flexibilizându-ne cât mai mult posibil. Aceasta ne este intenția și în cartea de față - să ne folosim de ceva umor și nițică creativitate, pentru a rescrie câteva dintre învechitele și păcătoasele mituri despre sexualitatea umană. Chiar contează mărimea? Și dacă da, pentru cine... și la ce? Una dintre cele mai interesante ediții ale live-ului nostru a fost despre mitul perpetuat din generație în generație și care-i face pe mulți bărbați să se desconsidere și să-și saboteze performanța sexuală - cel care ne spune că tot ceea ce contează este mărimea. Adevărul este că, așa cum bărbații diferă între ei în funcție de culoarea ochilor și a părului, în funcție de înălțime și mărimea piciorului, tot așa există diferențe și în ceea ce privește forma și mărimea penisului. Există bărbați cu penisuri groase care sunt scurte, lungi sau medii ori bărbați cu circumferințe de diferite dimensiuni. Potrivit unui studiu realizat în 1996, dimensiunea medie a unui penis în stare flască este de aproximativ 9 cm și de 13 centimetri când acesta este în erecție. Acum, revenind la corelația dintre mărimea penisului și nivelul de excitație sexuală sau orgasm, majoritatea studiilor ne arată că nu ar exista nicio legătură pozitivă. Una dintre explicații fiind aceea că vaginul este un spațiu extrem de adaptabil, pereții acestuia mulându-se în jurul penisul și astfel conformându-se la mărimea acestuia. Deși, potrivit bârfelor urbane, femeile ar prefera bărbații cu penis mai mare și mai gros, totuși discuțiile clinice ne arată că bărbații par a fi mult mai preocupați de aceste aspecte

decât femeile. „Pentru numeroși bărbați, mărimea penisului e, de fapt, mai mult o chestiune de vanitate, decât semnul preocupării reale vizavi de plăcerile femeii“, scrie autorul american Ian Kerner, într-una dintre cărțile sale celebre. în concluzie, deoarece oamenii (spre deosebire de animale) își pot cultiva erotismul, să nu mai dăm vina pe Mama Natură pentru corpurile noastre. Să îndrăznim să punem cărțile pe masă și să recunoaștem că este nevoie de comunicare și practică, multă practică. A... și încă o vorbă despre acest subiect: majoritatea bărbaților care au făcut operații pentru alungirea penisului -pentru că realitatea ne arată că este o procedură medicală la care apelează uneori posesorii nemulțumiți de penisul din dotare - sunt nemulțumiți, oricum, de rezultat. Asta, și din cauza faptului că intervenția chirurgicală duce la o alungire suplimentară, dar numai în stare flască. Prin urmare, la ce ajută această operație? „M-am masturbat! O fi păcat?" Câți dintre noi îndrăznesc să vorbească deschis despre sexualitate? Mă refer la discuțiile intime, între cunoscuți - fără să bravăm, exagerăm, evităm subiectul sau să cădem în vulgar ori penibil? Probabil că puțini. Iar atunci când totuși o facem, ne simțim extrem de vulnerabili și de stânjeniți: pentru că acolo, în cotloanele minții noastre, există grănicerul cu interdicția cel care ne reamintește că intrăm pe un teren minat. Dar, sincer, dacă suntem ființe sexuale și cea mai importantă relație din viața noastră e cea cu noi înșine, de ce fugim de noi? De ce ne sperie libertatea de-a ne înțelege propriul corp? Ați putea răspunde: „Pentru că așa am fost crescuți!“ Și, desigur, aveți dreptate! însă noi putem recunoaște grănicerul cu pricina și-l putem elibera din serviciu. Totuși, în prealabil, avem nevoie de ceva îndrăzneală și tărie, să ieșim din cuvântul autorității tradiționale (care acum mai trăiește doar în amintirea și în imaginația noastră).

Apropo de autoritate, oarecum am și obosit să le tot repet tinerilor și adulților cu sexual issues că o relație de intimitate cu propriul corp și că descoperirea plăcerilor ascunse ale acestuia nu are nimic de-a face cu păcatul. De ce ne-ar mai fi dat suprema autoritate (Divinitatea) un astfel de corp, dacă ne-ar fi interzis să-l explorăm sau să-l folosim? Una dintre preocupările tinerilor moderni este legată de masturbare - acel comportament spre care alunecăm, aproape toți, dar care poate atrage atât de multă vinovăție. Ar fi de meditat asupra subiectului și de subliniat clar că noi - eu, tu, ei - nu suntem singurii care caută să se elibereze de energia sexuală și în acest mod. Și da, și fetele se masturbează, la fel ca bunicile și vecinele de peste drum, iar asta nu înseamnă că societatea este plină de obsedați și obsedate sexual; înseamnă doar că vorbim despre umanitate. Și nimic din ce-i uman nu trebuie să ne fie străin. Așa cum scriu, Pepper Schwartz și Martha Kempner, autoarele cărții 50 de mari mituri despre sexualitatea umană, masturbarea este atât de convenabilă încât ai putea s-o numești distracție națională; și, cu toate acestea e, probabil, cel mai stigmatizat comportament sexual (în afara celor care se referă la o formă sau alta de abuz sexual). în ciuda faptului că adesea ni s-a spus și, poate, încă ni se spune că masturbarea e o activitate sexuală inferioară, potrivit mai multor studii internaționale, atât adolescenții, studenții, cât și adulții de diferite vârste recurg la această practică sănătoasă pe tot parcursul vieții, înainte și în timpul unei relații oficializate. Mai mult decât atât, se pare că persoanele cele mai active din punct de vedere sexual sunt și cele care se masturbează mai des, ceea ce înseamnă că masturbarea nu este activitatea rușinoasă tipică doar celor care nu sunt în stare să-și facă o relație. Departe de a fi un indicator pentru o persoană sau o relație defectă, masturbarea este parte a unei dezvoltări biologice normale, denotă niște impulsuri sexuale sănătoase și este o modalitate excelentă de a descoperi cum funcționează corpul nostru, ce ne excită, care sunt fanteziile noastre

sexuale și cum putem ajunge la un orgasm de calitate. Iar o altă descoperire, din sfera psihologiei cuplului, ne spune că femeile măritate care se masturbează până ajung la orgasm au o satisfacție maritală și sexuală mai mare decât femeile care nu-și permit să se masturbeze. Prin urmare, vocile care, încă, spun că masturbarea crește riscul de nebunie, îți distruge definitiv viața romantică, îți stimulează creșterea părului în palme sau îți poate cauza orbire sunt nu doar false, ci cu adevărat toxice pentru starea noastră psihologică, relațională și sexuală de bine. Și bine-ar fi să rămâi cu ideea că masturbarea este diferită de activitatea sexuală cu partenerul tău. E ca și cum ai recurge la o scurtătură, ca și cum te-ai scărpina atunci când ai mâncărimi într-o anumită parte a corpului. Ca și cum ai mânca niște fulgi cu iaurt dimineața, pentru că reprezintă un mic dejun ușor de preparat, nu pentru că ai prefera această mâncare în locul unei fripturi sau în locul a ceea ce-ți poate prepara iubita pentru cină. Cine, când și cât de bine... face sex? Mereu mă amuz în sinea mea de faptul că, atunci când suntem mici, adulții nu îndrăznesc să ne asigure și o educație sexuală - care nu trebuie să implice informații doar despre actul în sine, boli cu transmitere sexuală sau cum să ne protejăm. Iar la vârsta adultă, adesea ne cuprinde un dezgust la simpla idee că părinții noștri ar mai face sex. Dar... (în această carte va exista mereu un „dar“) sexul este un dar pentru toată viața și ar fi un mare păcat ca oamenii să-și blocheze instinctele și dorințele, doar pentru că li se pare că au devenit prea bătrâni pentru a mai fi activi sexual. Mai sunt și interminabilele noastre prejudecăți, care se bat cap în cap cu realitatea. Deoarece studiile ne-au arătat clar că, dacă oamenii sunt implicați într-o relație, este probabil ca ei să facă sex până ce intervin grave probleme de sănătate sau o posibilă pierdere a partenerului. Iar satisfacția nu este deloc de neglijabilă, deoarece se pare că 75% dintnTfemeile și 80% dintre bărbații de

peste 75 de ani care fac sex declară că au obținut foarte multă plăcere de pe urma lui. Iar un studiu și mai interesant ne arată că persoanele vârstnice chiar nu sunt lipsite de imaginație în pat. îmi este imposibil să uit una dintre cele mai picante informații auzite în cabinet, într-o terapie de cuplu, după obișnuita și ușor agasanta întrebare „Cum sunteți?“. Primesc un răspuns care, într-o primă fază, ar stârni creativitatea oricărui terapeut: „Binișor, tocmai ne întoarcem de la cumpărături. Am achiziționat un nou pat.“ Ooo... stăm bine, mă gândesc eu! La care bărbatul din cuplu adaugă: „Dar nu este pentru noi! «Bătrânii» - cei despre care îți povesteam că încă au o condiție fizică atât de bună - au rupt aseară patul.“ Deci, bunicii chiar fac sex, iar faptul că nu ne vorbesc despre asta nu înseamnă că viața lor sexuală nu mai există. Tot în vastul folclor urban există și ideea (falsă, de altfel) că cei necăsătoriți zguduie pereții dormitorului noapte de noapte. Că aceștia ar trăi într-o nirvana a sexului și a plăcerilor trupești. însă aceste zvonuri nu sunt confirmate de comunitatea științifică. Este discutabil ce tip de statut pe Facebook îți oferă cel mai bun sex, însă vă pot asigura că nu am găsit niciun indicator statistic conform căruia cei single fac mai mult sex sau cel mai bun sex. Cred că totul izvorăște din fanteziile sugrumate derivate din ideea de mariaj ca închisoare, însă știu sigur că majoritatea clienților mei care sunt singuri își doresc cu ardoare o relație; iar cei care sunt cuplați și nefericiți se perpelesc de dorul zilelor de maximă libertate. Mai mult decât atât, observațiile mele din cabinet - pentru că de acolo primesc cele mai reale și mai diverse informații - îmi spun că celibatarii sau celibatarele care-și schimbă partenerii de sex la fel de des ca filmele de pe Netflix nu câștigă marele pot în ceea ce privește satisfacția. Iar cele mai multe cercetări arată clar că frecvența redusă a schimbării partenerilor și frecvența mare a contactelor sexuale sunt (împreună) asociate cu o satisfacție mai mare. Tot studiile ne arată că persoanele singure sau necăsătorite care-și schimbă des partenerii ajung în timp să se bucure mai puțin de sex, să aibă o mai scăzută satisfacție erotică -

asta și datorită depresiei care este mai des întâlnită la celibatari. Desigur că nici cei căsătoriți nu sunt feriți de umbra monotoniei sau a plictiselii sexuale. Relațiile pe termen lung își pun amprenta pe satisfacția noastră sexuală, dacă nu avem grijă să cultivăm admirația, atracția și aventura în cuplu. Prin urmare, la întrebarea „Cine se răsfață cu cel mai pasional sex?“, răspunsul științific este acela că persoanele care fac mai mult sex și au orgasme frecvente cu partenerul lor sunt cele mai satisfăcute din punct de vedere erotic. Și încă un pont pentru bărbații care citesc această carte: în cazul femeilor, excitația pornește de la organul pe care-1 au între urechi și nu de la ce au între picioare. Prin urmare, femeia - chiar și dacă are statutul special de a ne fi nevastă -trebuie cucerită, sedusă, curtată și răsfățată, pentru a ajunge să se simtă cu adevărat împlinită alături de noi. Nici Waze nu găsește punctul G. Oare, de ce? Un alt subiect despre care am putea scrie cel puțin încă o carte se învârte în jurul misteriosului punct G. Acesta a fost reperat de un anumit Ernst Gräfenberg, prin 1940, respectivul domn fiind ferm convins că ar fi descoperit un țesut diferit, în interiorul vaginului, și care ar avea legătură cu uretra. Dar adevărata nebunie a început fix în anul în care m-am născut eu, adică în 1982, când a apărut o carte ce avea să conțină, chipurile, marile adevăruri despre sexualitatea umană și secretele punctului G. Acum, tot din discuțiile purtate în cabinet și cele din cercurile restrânse formate pe la câte o ieșire cu prieteni și cunoscuți, vă pot spune că pentru multe femei găsirea acestui punct s£. dovedește a fi mai mult decât dificilă. Ele nu pot, pur și simplu, să descopere acest loc. Prin urmare, de ce n-ar fi scuzabilă stângăcia specifică nouă, bărbaților? Așa se face că atât eu, cât și mulți dintre colegii mei de peste granițele țării avem îndoieli serioase cu privire la însăși existența misteriosului punct G. Ideea la care vreau să ajung este că orgasmul clitoridian este la fel de real și valoros ca cel vaginal - asta cu atât mai mult cu cât, în ultima vreme, am tot auzit povești despre cât de extraordinar și diferit

este orgasmul atunci când s-a atins punctul cu pricina. Ba mai mult, sunt tot mai tentat a crede că nu există un țesut special sau o zonă de excitație sexuală care să fie separată de nervii clitoridieni ce înconjoară accesul în vagin. Dar, dacă totuși s-ar întâmpla să greșesc, sunt convins că cei care-1 descoperă pe faimosul G nu-mi vor purta pică. Educația sexuală este la fel de importantă ca igiena corporală... Iar dacă tot ne-am lansat în acest subiect, nu mă pot abține a scrie și despre inexistentele riscuri ale educației sexuale. Spaima supremă a părinților poate fi descrisă în felul următor: dacă le faci copiilor educație sexuală, nu doar că le distrugi inocența, dar le și dai idei pentru a-și începe viața sexuală. Cu toate acestea, se pare că în realitate lucrurile ar sta exact pe dos: copiii care nu beneficiază de educație sexuală sunt mult mai predispuși la abuzuri sexuale; în timp ce aceia care sunt educați cu maturitate și înțelepciune sunt mai conștienți de importanța debutului vieții sexuale și fie vor amâna momentul, fie vor fi mult mai atenți la persoana alături de care îndrăznesc să încerce prima dată. Desigur, ar fi de subliniat și faptul că sexualitatea este parte integrantă a sănătății noastre, prin urmare în parentingul actual părinții pot separa subiectul de religie sau moralitate, asta și pentru că vorbim în special despre biologie, psihologie și relații. îngrijorarea adulților că educația sexuală stârnește pofta trupului și, astfel, ar ajunge copiii să facă sex mai devreme e posibil să izvorască și dintr-o serie de informații care sunt neclare sau lipsesc. întreabă-1 pe un părinte mai strict sau rigid din punct de vedere cognitiv despre ce crede el că înseamnă educație sexuală și îți va răspunde făcând referire la „cum să..Adevărul adevărat este că orele de educație sexuală - predate acasă ori la școală - nu sunt o transpunere în cuvinte și imagini a filmelor sau revistelor pentru adulți. Exact așa cum spune și actrița

Jane Fonda, sexualitatea înseamnă mai mult decât organe, boli venerice și contracepție. Este o parte majoră din identitatea unei persoane și trebuie să le vorbim adolescenților inclusiv despre relații și sentimente. Educația sexuală se referă la a vorbi pe bune despre părțile intime ale trupului (copiii au dreptul de a-și înțelege și cunoaște propriul corp), despre cum putem lua decizii responsabile cu privire la propriul corp, despre misterele dezvoltării umane, reproducere, menstruație, ejaculare, relații de iubire, sănătate sexuală, identitate, orientare sexuală ș.a.m.d. Desigur că informația este adaptată, din nou și din nou, în funcție de vârsta și vocabularul copilului. Și, probabil, cel mai important aspect e acela că, odată deschisă poarta comunicării, adultul va putea să restructureze informațiile incorecte din mintea copilului sau a adolescentului, să explice factorii de risc și să-i ofere adolescentului oportunitatea de a se gândi la lucrurile cu care se simte confortabil sau inconfortabil, atunci când vine vorba despre relația cu un partener. Desigur, adolescenții merită să cunoască în mod realist și riscurile activității sexuale, să cunoască metodele de protecție. Așa cum evităm să cultivăm comportamentul alimentar sănătos utilizând minciuni sau exagerări („nu ai voie să mănânci prune verzi, pentru că îți vor crește broaște în burtă“, cum mă speriau ai mei în copilărie), tot așa este indicat să privim și educația sexuală (fără să spunem că a face dragoste este mereu ceva rău și periculos). Copiii vor crește și veff afla că i-am mințit și... vorba unei cliente, „îmi este atât de greu să o scot pe mama din cap când fac sex“... Sexul poate fi (și)/nn. Heterosexual, homosexual, bisexual - niciuna dintre aceste etichete nu este rușinoasă Acum, un alt fapt este și acela că nu-i sigur că fiecare tânăr din zilele noastre își va petrece primele experiențe de intimitate erotică cu un partener de sex opus. Oricât de mult ne-ar îngrozi acest fapt, studiile

arată că 4% din populația globului are o altă orientare sexuală decât cea heterosexuală. Și, apropo de procente, cam tot atâția sunt și aceia dintre noi care au ochii albaștri. Iar dacă acestora din urmă nu intenționăm să le aducem reparații, de ce am face-o cu minoritățile sexuale? Orientarea sexuală descrie de cine este atrasă o persoană. Identitatea sexuală este sentimentul interior pe care-l are o persoană despre sine - „sunt bărbat“ sau „sunt femeie“. Oamenii atrași de sexul opus sunt etichetați drept heterosexuali; cei atrași de persoanele de același sex sunt numiți homosexuali; în timp ce acei oameni care se simt atrași atât de sexul opus, cât și de persoanele de același sex se numesc bisexuali. Chiar dacă încă există mișcări în diferite părți ale globului pentru a-i „vindeca“ pe cei care nu sunt heterosexuali și a-i readuce pe calea cea bună, știința ne arată fără nicio îndoială că terapiile reparatorii nu funcționează și sunt chiar nocive pentru starea de bine a acelora care sunt bi sau gay. Din rândul minorităților sexuale despre care se vorbește cel mai puțin fac parte și cei care se recunosc ca fiind bisexuali. Aceștia par să fie renegați atât de heterosexuali, cât și de comunitatea homosexualilor. Cei mai mulți dintre noi se raportează la bisexuali ca la niște persoane care nu îndrăznesc să-și recunoască în sinea lor că ar fi gay. însă potrivit viziunii științifice, identitatea sexuală nu înseamnă doar ce ai făcut din punct de vedere intim și cu cine, ci și fanteziile, atracțiile romantice și preferințele erotice. Generația mai tânără și mai încrezătoare în drepturile omului - în ceea ce privește identitatea și orientarea sexuală - folosește un vocabular tot mai variat de cuvinte pentru cei care se percep bisexuali „bicurioși“, „pansexuali“, „și-§i“. Acestea sunt deja sinonime pentru o orientare sexuală care nu mai poate și nici nu trebuie să fie minimalizată. M-aș întoarce iar la cele scrise de dr. Schwartz și jurnalista Martha Kempner: „Bisexualitatea există pentru că noi cunoaștem persoane care se identifică pe sine ca bisexuale și

credem nu numai că identitatea sexuală este și trebuie să fie o chestiune personală, dar și că noi toți trebuie să respectăm alegerea respectivă“. în ceea ce privește relațiile sau căsătoriile între partenerii de același sex, cuplurile gay nu sunt mai prejos decât cele hetero. Un grup de experți în psihologia cuplului, de la Gottman Institute din SUA, au realizat un studiu amplu pe o perioadă de 12 ani, având ca grup-țintă doar cuplurile cu parteneri de același sex și ne confirmă că principala diferență între cuplurile homosexuale și cele heterosexuale este aceea că partenerii din prima categorie sunt mai dispuși la a se împăca după o ceartă, la a avea mai multă grijă de relația lor în momente grele și la a folosi umorul sau blândețea atunci când trec prin-tr-un conflict. Se pare că asprimea culturală și lipsa de em-patie a societății fac ca partenerii de același sex să fie mai rezilienți, să lupte mai mult pentru ceea ce au și să fie mai recunoscători pentru progresele relaționale. în concluzie, chiar dacă încă va dăinui acest mit conform căruia singura orientare sexuală adevărată este heterosexua-litatea, important este să știm că orientarea sexuală este doar o parte din identitatea unei ființe umane și că noi toți merităm să fim respectați și prețuiți pentru simplul fapt că existăm. Și nu uitați, iubirea nu are gen, iar atunci când vine vorba despre sănătatea relațiilor noastre, indiferent de categoria din care am face parte, avem de dejjus același efort pentru a cultiva încrederea și siguranța necesare unui bun trai în doi.

Mituri despre sex (Bogdan Nicolai) Puterea omului de a-și imagina lucruri este nemărginită. Puterea unora de a-i convinge pe alții de veridicitatea fanteziilor face ca ele să pătrundă în imaginația colectivă. Banii pe care indivizii,

companiile și statele îi împrumută pentru a progresa sunt o născocire a imaginației colective, la fel și religiile, națiunile și naționalismul sau încrederea în viitor. încă de la naștere, facem cunoștință cu această ordine imaginată preexistentă, iar creierele noastre sunt servere care o stochează și o întrețin, fapt care ne și menține interconectați. Oamenii sunt singurele animale care au capacitatea de a răspândi mituri între milioane sau chiar miliarde de indivizi. O parte dintre mituri sunt inofensive și nu fac decât să satisfacă nevoia noastră de a bârfi sau de a ne mira. Altele, însă, sunt responsabile pentru apariția, respectiv dispariția a milioane de indivizi. E de ajuns să ne întrebăm câte sarcini nedorite s-au produs pentru că oamenii au crezut tot felul fantezii despre contra-cepție. Iată câteva dintre cele mai răspândite mituri despre sex și o încercare, să-i spunem... relaxată, de a le dovedi veridicitatea. Există o corelație între mărimea labei piciorului și mărimea penisului? Nu! Și nici mărimea palmei nu poate indica mărimea penisului. în schimb, în unele cazuri, dacă palmele și tălpile unui bărbat sunt minuscule, penisul poate părea mai mare. Bătrânii fac sex? Da! Majoritatea oamenilor rămân activi sexual pentru tot restul vieții. Cu cât faci mai mult sex la bătrânețe, cu atât ești mai sănătos. Toată lumea îți spune că bunicii tăi se țin bine? Poate o femeie să rămână însărcinată, dacă e deja însărcinată? Da! Deși e un fapt extrem de rar, nu este imposibil. Istoria și medicina au consemnat câteva astfel de cazuri. Ideal ar fi să nu-ți înșeli soțul în perioada ovulației, mai ales cu un bărbat de altă culoare.

Bărbatul se gândește la sex o dată la 7 secunde? Nu! Bărbatul se gândește la sex, în medie, de 19 ori pe zi. Dacă intervalele dintre gândurile sale despre sex ar fi egale, bărbatul s-ar gândi la sex o dată la 4 547 de secunde. Este ejacularea în afara vaginului o metodă contraceptivă eficientă? Nu! Singura metodă contraceptivă 100% sigură este ca între femeie și bărbat să existe cel puțin un metru distanță. Sexul la telefon sau pe webcam sunt, deocamdată, cele mai sigure. Femeile se uită la filme porno? Da! Chiar într-un procent uriaș! 85% dintre femei s-au uitat cel puțin o dată la filme porno și, între noi fie vorba, cine se poate uita numai o dată la filmele sale preferate? Pot slăbi dacă fac sex? Nu! în medie, pierzi doar 21 de calorii într-o partidă de sex. Pierzi mult mai multe calorii la o sesiune de shopping în mail. Practic, cu cât îți cumperi mai multe haine, cu atât hainele vor avea mărimi mai mici. Există cu adevărat mâncăruri afrodiziace? Nu! Contează cu cine mănânci, nu ce mănânci. Oamenii căsătoriți fac mai p'uțin sex? Nu! Studiile arată că cei căsătoriți fac sex mai des și mult mai divers. Mai ales pentru că nu mai au de ales... Cu cât faci mai mult sex, cu atât ai vaginul mai larg? Nu! Vaginul se dilată în timpul actului sexual, dar revine, apoi, la forma inițială. Asta, în caz că te întrebai de ce unii bărbați nu se

plictisesc niciodată de aceeași femeie. Este mai sigur să-ți pui două prezervative în loc de unul? Nu! Când se freacă unul de celălalt, riști să se rupă amândouă. Numai dacă îți pui zece prezervative, unul peste altul, sunt șanse mari ca măcar unul să rămână intact. Majoritatea femeilor pot avea orgasm vaginal? Nu! Majoritatea femeilor au nevoie de stimulare clitoridi-ană pentru a avea orgasm. Cu alte cuvinte, cele mai importante organe sexuale ale bărbatului rămân mâinile. Sau limba. Acum, vorbind serios, chiar sunt vulva și penisul principalele organe sexuale ale oamenilor? Nu! Principalul organ sexual uman este creierul. Ar trebui să fii mult mai îngrijorat dacă ai cumva o imaginație minusculă, decât dacă ai un penis minuscul. Poți rămâne gravidă în timpul menstruației? Da! Unii spermatozoizi, ieșit din comun de ambițioși, pot supraviețui până la 7 zile. Lesbienele pot face cu adevărat sex? Da! în nenumărate feluri. Cu sau fără jucării sexuale. Nu le plângeți de milă! Numai bărbații au visuri umede? Nu! Și femeile au visuri erotice - mai ales în visurile erotice ale bărbaților. Femeile preferă penisurile mari?

Nu! Un studiu realizat de U.C.L.A. arată că, în medie, femeile consideră că un penis de 15 cm este perfect. Dar, oare, de câți centimetri trebuie să fie un penis mai mult ca perfect? Femeile înșală mai puțin decât bărbații? Nu! Adesea, bărbații își înșală iubitele chiar cu femeile care își înșală iubiții. Circumcizia scade satisfacția sexuală? Nu! Și nici nu o crește. Circumcizia are zero efecte asupra plăcerii sexuale. Probabil că a fost inventată din pura plăcere de a tăia ceva, orice... Poți orbi dacă te masturbezi? Nu! în 2012, un tip pe nume Sonny Nash a câștigat un concurs de masturbare, masturbându-se timp de 10 ore fără încetare. Nu a orbit și nici nu i-a crescut păr în palmă. Dar nu mai aude bine cu o ureche. Menopauza înseamnă sfârșitul vieții sexuale? Nu! Menopauza înseamnă începutul unei vieți sexuale lip site de griji. Toate bolile cu transmitere sexuală au simptome? Nu! Dacă ar fi așa, ele, bolile, cum s-ar mai distra pe seama noastră? îmi pot mări penisul cu pastile, exerciții sau plante mira culoase? Nu! îți poți mări penisul numai cu ajutorul chirurgiei. Sau cu ajutorul erecției.

Numai femeile pot avea orgasm multiplu? Da! Dumnezeu nu a considerat că bărbații merită un ase menea privilegiu. Poți evita orice boală cu transmitere sexuală, dacă folosești prezervativul? Nu! Poți evita să contactezi HIV sau chlamydia, dar nu poți evita herpesul sau bolile de piele. Curaj! Orgasmul le face pe femei să se îndrăgostească mai repede de bărbatul care le-a adus la climax? Nu! Dar, cu siguranță, numărul orgasmelor le poate in fluența sentimentele. îți poți da seama dacă o femeie nu mai e virgină doar ui tându-te la ea? Nu! Dar dacă te uiți la ea după ce tocmai ați făcut sex e posibil să ai câteva indicii. Este alcoolul un bun stimulent sexual? Nu! El doar reduce inhibițiile și crește dorința sexuală. în schimb, consumul excesiv poate duce la impotență tempo rară. Ce poate fi mai amuzant, decât un bărbat lipsit de inhi biții și cu o dorință sexuală uriașă, dar impotent? Poți face cancer la testicule, dacă nu faci sex și nici nu te masturbezi pentru mult timp? Nu! Asta e o aberație care a fost preluată și de medicii . veterinari, pregătiți oricând să-ți ia banii pe castrarea câinelui

sau a motanului. Sau a soțului. Capitolul 9

Dans pe sârmă, între viața de cuplu și cea de părinte „Cel mai mare dar pe care i-1 poți face copilului este să ai cu partenerul de viață o relație trainică și fericită.“ John Gottman

Parenting vs. coupling (Gâspăr György) Experții din diferite domenii ale psihologiei și din științele interdisciplinare care evaluează continuu starea umană de bine ne vorbesc direct și deschis despre calitatea relației pă rinte-copil, ca fiind cel mai bun predictor pentru succesul copilului în viață. Cu alte cuvinte, dacă îți dorești pentru vlăs tarul tău ca acesta să devină un adult fericit și să ajungă de parte în viață, principalul lucru este să fii atent la a cultiva între tine și copil o relație cât mai sănătoasă. Nu notele, acti vitățile extrașcolare, numărul de olimpiade și de cărți citite îl vor ajuta să ajungă pe culmile succesului, ci curajul, corn pasiunea și încrederea în relații - pe care le va dobândi din interacțiunea cu tine. Dar tot acești experți ne atrag atenția și asupra compor tamentelor care asigură sănătatea maritală, un element pe care cei mai mulți dintre noi îl ignoră cu desăvârșire, mergând pe principiul că, odată căsătoriți, mariajul ar trebui să meargă de la sine. Desigur că totul depinde de cum ne imaginăm viitorul. Ar fi minunat să avem o relație de cuplu armonioasă și să interacționăm exemplar și cu cei mici; însă pentru un astfel de deziderat e nevoie de multă muncă, făcută conștient și practicată zilnic. Cei mai mulți dintre părinții pe care-i cunosc sunt dispuși să muncească intens pentru a-

și îmbunătăți relația cu copilul; dar sunt relativ puțini la număr cei care au aceeași disponibilitate și față de relația de cuplu. Vorba aceea, pe copil nu prea ai cum să-l dai afară din familie, nu prea puteți divorța; dar ea sau el - adultul cu care te-ai înrudit prin cununie sau alianță - e substituibil. Din start, acest gen de raportare față de cuplu ne aduce un buchet de oportunități și riscuri, în același timp. Desigur că nu este indicat, sub nicio formă, să rămânem într-o relație toxică, definită de lipsă de respect sau de ignorare reciprocă; dar în mod cert merită să întoarcem pe toate părțile situația, în cazul în care avem copii și constatăm că relația de cuplu scârțâie. Facem asta, în primul rând, pentru cine? Pentru copil sau pentru partener? Răspunsul este: „Facem asta pentru noi!“ Desigur că existența copiilor ne poate motiva să-i mai oferim o șansă mariajului, iar calitățile partenerului merită evaluate cu atenție înainte de a-i da drumul. Dar alegem să rămânem într-o relație pentru că suntem conștienți de faptul că relațiile de cuplu bune și hrănitoare nu cresc în toate grădinile, acestea sunt cultivate cu aceeași grijă ca și relațiile de parenting. Viața de cuplu alături de copii... Cei mai mulți dintre adulții cu verighetă pe deget și cel puțin un certificat de naștere al unui copil știu că nu totul este simplu, iar statisticile ne confirmă asta. Primii trei ani de după nașterea primului copil sunt cei mai dificili pentru viața de cuplu. Aproape jumătate dintre căsătorii ajung să se încheie prin-tr-un divorț, iar 50% dintre despărțiri se produc în primii șapte ani de mariaj. în timp ce alte studii arată că rata de divorț după a doua căsătorie este cu 10% mai mare decât în rândul celor aflați la primul mariaj. Iar pentru cei aflați la al treilea mariaj, riscul este și mai mare. Deci, contrar a ceea ce am putea crede, lucrurile par să nu se îmbunătățească în timp, doar pentru că am spus de mai multe ori „da“ în fața ofițerului de stare civilă sau a preotului. Schimbarea pare să vină din altă parte.

Esther Perei afirmă în conferințele sale (mai în glumă, mai în serios): „Sexul este cel care dă naștere copilului și copilul este cel care ucide sexul.“ Când aud asta, majoritatea părinților râd (însă nu de fericire, ci pentru că simt adevărul pitit printre rânduri). Desigur că enunțul poate fi respins sau infirmat în foarte multe feluri; dar cu toții putem recunoaște că nașterea unui copil este ca o grenadă pentru viața în doi. Și, vorba unei autoare de romane americane... „Când ți se naște copilul, se produce o explozie în mariajul tău; iar când se așază praful, acesta devine altfel decât a fost. Nu neapărat mai bun; nu neapărat mai rău; dar altfel.“ „Totul ar fi fost altfel, cred, dacă nu am fi avut copii“, îmi relatează Ilinca, o soție și mamă a doi copii minunați. „îmi este drag de Victor tatăl fetelor mele - dar simt că nu este bărbatul potrivit pentru mine. Eram atât de tineri și de neexperimentați când ne-am luat unul pe altul, încât nici măcar nu știam ce facem. Cu timpul, am început să ne cunoaștem mai bine și nu aș spune că este vorba despre lipsă de autenticitate, însă efectiv ne-am maturizat, ne-am dezvoltat personalitățile și punctul în care am ajuns ne face să părem ca doi străini. Dacă nu erau fetele, n-aș fi stat pe gânduri și mi-aș fi văzut singură de drum. Dar ele îl iubesc, el este un tată foarte bun - în cele mai multe momente - și eu nu le pot face așa ceva... Nu le pot răpi imaginea familiei perfecte, în care inami și tati se înțeleg, zâmbesc în poze și participă la serbările de la grădi și de la școală, chiar dacă nu-și mai spun vorbe frumoase, chiar dacă nu se mai simt atrași fizic unul de celălalt, chiar dacă eu simt că aș vrea mai mult de la viață și poate că și el ar funcționa mai bine alături de o altă femeie.“ Așa cum sublinia și Nora Ephron în citatul ei despre... praful de pușcă, este greu după un timp să te recunoști în cuplu. Dar, cumva, părinții se simt datori să încerce mai mult decât cei care încă nu știu cum este să ți se spună „mami“ sau „tati“. Și, da, dezvoltarea paralelă a celor doi parteneri poate produce multe schimbări în cuplu, exact așa cum se întâmplă și după nașterea unui copil. Iar

aceste schimbări rar se duc într-o direcție pro-relație. De regulă, primele victime ale indiferenței noastre față de iubirea în cuplu sunt pasiunea, dorința, jovialitatea, romantismul, sexul și intimitatea. Tranziția către rolul de părinte cere sacrificii, iar pentru multe familii sacrificiul privește relația lor. Poate că facem asta din cauză că așa am văzut la părinții noștri, pentru că așa ne șoptește instinctul, pentru că așa ne vine mai ușor, pentru că suntem stresați și nedormiți, pentru că suntem copleșiți, pentru că noi, bărbații, ne implicăm prea puțin în creșterea și educarea copilului, pentru că uneori femeile au de ales între un adult și un copil și majoritatea aleg copilul... în fine, explicațiile s-ar putea întinde la infinit și tot nu am descoperi adevărul gol-goluț. Cert este că, pentru 67% dintre femei, satisfacția maritală scade drastic după nașterea copilului, în timp ce bărbații devin mai conștienți de cât de mult se îngroașă gluma un pic mai târziu. Desigur, 67% este un număr mare, dar așa cum spun și Julie și John Gottman, oare, care o fi secretul părinților din celălalt procentaj, cei care se regăsesc în categoria de 33%? Iarăși, am putea spune că unii copiii se nasc cu un temperament mai ușor de gestionat, alții dorm toată noaptea, unii plâng foarte rar, în timp ce alții nu au colici și nici reflux gastroesofagian. Dar, știți care-i treaba, de fapt? Toate familiile au probleme după nașterea primului copil - nimeni nu se trezește cu mai mult timp sau mai multe satisfacții personale - cu foarte puține excepții, din câte povești am auzit eu. însă, în unele familii, tații se implică cu adevărat și parcurg alături de partenerele lor trecerea de la viața în doi la traiul în trei. Și, da, chiar dacă nașterea unui copil este o binecuvântare pentru mulți părinți, această presiune (impusă de faptul că adulții nu mai sunt doar soț și soție, ci și mamă și tată) poate fi letală pentru unele cupluri, în care partenerii sunt inconștienți, se afundă în negare sau se culcă pe-o ureche crezând că se poate și așa. Adevărul este că, în multe situații, aparent se poate și așa, doar că, în timp, femeia se înstrăinează tot mai mult de partenerul ei de viață, devenind tot mai preocupată de starea de bine a copilului,

și, într-un final, încape să-și vadă și de nevoile ei. Iar atunci se resimt efectele tranziției și ale negării masculine, pentru că soția realizează că vrea altceva de la viață; vrea un bărbat prezent atât fizic, cât și emoțional, un tată activ și nu doar un simplu sponsor pentru activitățile domestice și de divertisment ale familiei. Secretul #1: Să ne cultivăm instinctul patern Vrem, nu vrem... ca bărbați, trebuie să acceptăm că nașterea copilului este o experiență psihologică mult mai profundă pentru femei decât este pentru noi. Și este firesc: timp de 9 luni, această nouă ființă umană ce acum respiră același aer ca noi s-a dezvoltat în pântecul partenerei noastre. Și, apoi, odată cu nașterea, multe dintre mame se îndrăgostesc iremediabil -doar că de o altă ființă umană, nu de noi. Alăptatul, pielea catifelată și parfumată a bebelușului, ochii acestuia, degețelele lui perfecte și gânguritul liniștitor sunt abilități cu care nu putem concura. Dar, în mod cert, putem să ne folosim inteligența relațională și, așteptând cu răbdare momentul potrivit, să ne arătăm disponibilitatea, cât mai mult și cât mai des, pentru ca, atunci când partenera noastră se sperie și nu mai știe cum să liniștească bebelușul, atât mama, cât și copilul să-și găsească alinarea în brațele noastre. Știu, poate suna extrem de patetic, dar în realitate e pragmatic. Și, oricum, nu prea avem alternativă - cel puțin nu cunosc eu alta - decât să începem să ne simțim și noi tați. (Cu siguranță, dacă există instinct matern, trebuie să ne fi dat Natura și nouă unul patern.) Și, fără să-i purtăm pică bebelușului, să fim mândri, tandri și protectori. Pentru că el este urmașul nostru. Cum putem ajunge în acest punct, pe care probabil că și-l doresc toate proaspetele mămici din lume? Ei bine, nu prin echilibru. Nu-mi pot imagina că viața unui om (în acest caz particular, a unui părinte) e precum acrobațiile perfecte ale angajaților de la Cirque du Soleil. Mama sau tata nu acordă în mod egal atenție sinelui, copilului și relației de cuplu. Și asta, pentru că viața nu este perfectă și, prin

urmare, nici noi nu suntem - și nici relațiile noastre. Acrobații de la circ fac astfel de exerciții ani întregi, iar până să-i ajungem din urmă, copilul nostru s-ar putea să aibă și el propriii copii. Propunei unei mame să iasă la întâlnire cu partenerul ei în primele 6-12 luni după ce-a născut și fie va râde în hohote, fie te va întreba ce-ai consumat. Sau, dacă este mai obedientă de fire, va face ce-i spui, dar sigur cu o vinovăție cât Casa Poporului și coborând mai apoi toți sfinții pe umerii tăi. Este clar: odată cu nașterea copiilor, cuplul ajunge pe locul 2 și, o bună bucată de vreme, poate este chiar normal să fie așa. Asta nu înseamnă că nu ni se face dor de viața noastră de dinainte, de serile pierdute pe la prieteni sau scufundați în lumea de poveste a vreunui serial de pe Netflix. Dar să nu uităm că relația de cuplu și relația parentală sunt făcute din același aluat și că atât mama, cât și tata au dreptul să-și folosească energia acolo unde consideră că este necesar. Da, ajută să vorbim și despre altceva decât despre copil și provocările prin care trecem; dar, o vreme, copilul este atracția familiei - adică, așa, câțiva ani buni. Cu toate astea, după primul an parcă ne-am obișnuit cu greul, după al doilea ne obișnuim și cu binele, și tot așa, până ce ne dăm seama că suntem în aceeași barcă și trebuie să (re)învățăm să vâslim în tandem ori pe rând. Cert este că trebuie să fim flexibili. Cuplurile minoritare din procentajul de 33% fac, ce-i drept, câteva chestii foarte bune și înainte de nașterea copilului. Acești parteneri comunică foarte mult, se așteaptă să le fie greu, au încredere unul în bunătatea celuilalt, recurg adesea la umor și, mai presus de toate, nu investesc energie în a construi povești negative unul despre celălalt. Ei se cunosc destul de bine, își recunosc și vulnerabilitățile personale și știu pe unde să nu calce, atunci când au de traversat un teren minat. Cei care sunt ca o echipă înainte de a avea copii - dar una adevărată, nu de fațadă sau, mai nou, de Facebook - au câteva plusuri după ce devin părinți și mai multe șanse să treacă cu bine peste acest proces de metamorfozare familială.

Mamele pot și ele să ne ușureze sau să ne îngreuneze sarcina. Suntem mai norocoși, dacă soțiile sau partenerele știu că acest copil are și un tată, care (și el) are nevoie de timp și înțelegere pentru a-și gestiona anxietatea și incertitudinile. Noi, bărbații, nu suntem nici pe jumătate atât de curajoși pe cât vrem să părem sau pe cât arată filmele americane. Atunci când ne ținem pentru prima dată copilul în brațe, s-ar putea să ne tremure picioarele ca în momentul în care am făcut pentru prima dată sex ori când ne-am prezentat la proba orală de la bac, adică la limba și literatura română. Pe scurt mamele ar fi bine să ne permită să fim tați, fără să ne cicălească la fiecare pas sau să pozeze în experte în parenting de fiecare dată când ne uităm la copil sau, și mai grav, când îl luăm în brațe. Desigur că, mânați de anxietate și fugăriți de criticile partenerelor, nu ne trebuie mult să ne retragem în carapacea noastră, convinși că nu suntem buni și că familia nu are nevoie de noi. însă nu avem voie să renunțăm - cel puțin nu așa, nu acum. Trebuie să luptăm ceva mai mult pentru drepturile noastre și să revenim la familia noastră, ajutându-ne partenerele să capete încredere în noi, ca tați. Soluția este simplă, chiar dacă nu și ușoară. Mama trebuie să nu-și asume rolul de expert în creșterea și educarea copiilor; iar noi, să fim cu adevărat curajoși, pentru a gestiona situația cât mai civilizat și elegant posibil. „Pe zi ce trece, tatăl intră tot mai vizibil în scenă“ - ar fi titlul potrivit pentru cultivarea relației tată-copil. Studiile din psihologia copilului și a familiei arată că, în primul an de viață, mama este principala figură de atașament pentru cel mic; în timp ce tatăl capătă o importanță cu adevărat mare începând cu cel de-al doilea an. Dar asta nu înseamnă că, în primul an, tatăl este o figură opțională sau că trebuie să stea în așteptare pe banca de rezervă. Copilul are nevoie să-și cunoască tatăl încă din primele ore de la naștere, să-l simtă aproape, să se obișnuiască cu el, să nu-1 confunde cu vreun alt bărbat care vizitează familia. Tații au astfel șansa de a descoperi că cei mici nu întruchipează rivalul lor #1, ci sunt niște parteneri absolut fascinanți de joacă și de viață. Probabil că în

primele săptămâni, luni și poate chiar și în primii ani de viață, jucăria preferată a copilului este chipul părintelui. Tații care-și descoperă copiii zi de zi, petrecând timp cu aceștia, făcându-le baie, schimbând scutecele, hrănind copilul și sus-ținându-și cât mai mult posibil partenerele se vor culca seara mult mai obosiți - asta, dacă vor avea timp să și doarmă - dar în mod cert și mai fericiți și mulțumiți de sensul vieții și de direcția în care se îndreaptă familiile lor. Secretul #2: Sä nu uităm că, înainte de a fi părinți, am fost un cuplu Vocile care ne spun că fiecare cuplu are nevoie și de timp pentru intimitate nu greșesc absolut deloc. Important este să nu ne transmită asta folosind atitudinea critică sau facân-du-ne să ne simțim niște ciudați din cauză că nu suntem în stare să facem asta. Cine nu și-ar dori o ieșire la cină, un film la cinema (în sectorul VIP) sau o baie relaxantă cu spumă? Doar că îngrijorările și preocupările părinților în ceea ce privește copilul se diluează mai greu și este nevoie de multă răbdare. E nevoie de timp, să găsim un adult potrivit care să rămână puțin cu copilul în locul nostru și să ne obișnuim cu faptul că cel mic poate trăi câteva ore și fără noi. Ideea de a ieși în oraș merită discutată (chiar dacă rămâne deocamdată numai la nivel de dorință). S-ar putea să fie precum strategiile de creștere a toleranței la frustrare, în rândul copiilor. „Când ajungem la mare?“ întreabă copilul ofticat. Iar părintele îi răspunde: „Mai avem puțin. ..Par care va fi primul lucru pe care vrei să-l facem, când ajungem? Cum vrei să ne petrecem timpul?“ Mecanismul dialogului poate fi asemănător și între parteneri - doar subiectul discuției va fi altul. Mai există o chestiune de compromis (care pare un clișeu relațional pentru cuplurile din toată lumea), dar tot merită să dezbatem subiectul. După o vreme, tatăl vrea tot mai arzător sex - pentru că, probabil, s-a plictisit de așteptare; iar mama își dorește o pauză - o mică și amărâtă pauză, pentru a se bucura în liniște de o cană cu ceai, pentru a-și deschide contul de Facebook, pentru a face un duș

în tihnă sau, în cel mai extravagant caz, pentru o vizită la salonul de înfrumusețare (ceea ce, oricum, pentru noi, bărbații, ar trebui să fie un motiv de bucurie, fiindcă e semn că partenera începe să realizeze că nu este doar mamă). însă, ca să-și permită acel moment de răgaz, adesea femeia își dorește ca noi, tații (și nu altcineva), să rămânem cu copilul. Iar întrebarea este: „Merită ori ba?“ Mai mult ca sigur, fiecare tătic fidel și dornic să resimtă căldura trupească a partenerei sale va înțelege beneficiile și va alege în favoarea amânării recompensei până la momentul potrivit. Și, doamnelor, bărbaților chiar le este dor de voi - și nu doar pentru sex, ci pentru că nu ne putem imagina viața altfel.

Viața în doi, când suntem trei-patru... (Bogdan Nicolai) Anul acesta am pierdut-o pe Meme. Deși operația pe care o făcuse cu câteva luni în urmă a decurs perfect, iar doctorul care a operat-o a fost un exemplu uriaș de răbdare și profesionalism, bunica mea a fost printre zecile de mii de victime ale sistemului românesc care numai „sanitar“ nu se poate numi: a contractat, în spital, o bacterie mult prea greu de învins de către o femeie de 84 de ani. Deși am iubit-o enorm și nu trece o zi fără să mă gândesc la ea, nu am vărsat nicio lacrimă la înmormântare și nici după. Se spune că nu ești un părinte și un bunic adevărat, dacă nu îți pregătești copiii și nepoții pentru propria ta moarte, de altfel, inevitabilă. Nu numai că a știut cum să ne pregătească, dar a lăsat totul în urma ei atât de bine pus la punct, încât, chiar dacă nu prea mă împac cu metafizica și cu ideea de lume de dincolo, o simt atât de vie. A avut timp să mă învețe absolut toate lucrurile pe care ar trebui să le știu, iar sfaturile ei au fost atât de concise și de complete, încât o simt, în fiecare zi, aici, lângă mine. Așa a avut Meme grijă să trăiască pentru totdeauna, așa a înțeles că trebuie să facă pentru ca

eu să nu îi simt lipsa. Oamenii care își duc întreaga existență pentru a-și ajuta familia și pentru a menține totul într-o ordine perfectă nu mor niciodată. în afară de prezența ei fizică, de glasul și de îmbrățișările ei, nu îmi lipsește nimic, pentru că am în minte totul. Știu ce-ar fi spus și ce sfat mi-ar fi dat în absolut orice situație, fără excepție. Asta am înțeles că trebuie să fac și eu pentru copiii mei: să mă asigur că le dau totul, toată învățătura și toată experiența mea de viață. Bunicile mele și-au crescut singure copiii, pentru că răpo-sații mei bunici, bărbații lor, pe care nici măcar nu știu cum îi cheamă și pe care nu am apucat să îi cunosc, le-au părăsit când tata avea 4 ani, iar mama 14 ani. Bunicile mele s-au înțeles de minune și au militat în permanență pentru unitatea familiei, atunci când părinții mei, tineri fiind, se certau și, în nebunia vârstei, își făceau bagajele. Mama amenința uneori că pleacă, dar nu a plecat niciodată, iar tata își căra câteva haine în Dacia din fața blocului, dar se făcea că a uitat în casă ceva important și se întorcea de fiecare dată. Astfel, în 35 de ani de căsnicie, părinții mei nu au dormit nici măcar o noapte în paturi separate. De la eijyn învățat dragostea și respectul pentru partener, fiind cele mai bune exemple pe care le cunosc despre noțiunea de a fi un cuplu și de a fi părinte. Coborând și mai mult cu povestea mea pe arborele genealogic, anul acesta m-am căsătorit cu Ana. îl creștem împreună pe Nicholas, care are 3 anișori. Iar fiica noastră, pe care, cel mai probabil, o vom boteza tot Ana, se va fi născut deja în momentul în care această carte va apărea în librării. Aproape tot timpul în care nu scriu îi este dedicat lui Nicholas. Nu simt că fac asta ca pe-o datorie, ci este noul meu mod de viață, cel care îmi aduce împlinirea totală. Mai vrem și alți copii și ne gândim, cât se poate de serios, să și înfiem unul sau doi. „Un bărbat care nu petrece timp cu familia lui nu poate fi niciodată un bărbat adevărat“, spunea celebrul personaj Vito Corleone din Nașul, iar eu mă simt acum, într-adevăr, mult mai

bărbat decât mă simțeam atunci când eram atât de mândru de fiecare nouă fată cucerită. Din câte mi-a povestit soția mea, părinții ei au fost la fel de loiali unul celuilalt ca și părinții mei, fără a se despărți măcar pentru o zi. Ba mai mult, socrii mei refuză să creadă că vârsta lor este cea din buletin și că pasiunea din cuplu are termen de valabilitate - așa că, acum doi ani, au mai făcut doi copii, frățiorii Anei, cumnații mei, cei cu care voi putea bea prima bere abia peste vreo 16 ani. Și eu, și Ana, credem extrem de mult în puterea exemplului. Dacă părinții noștri au putut rămâne uniți pentru noi și în numele dragostei, le vom putea urma modelul. Nu întotdeauna, dar în foarte multe cazuri, copiii vor copia comportamentul părinților. Pentru că ceea ce au oamenii diferit de oricare alt animal de pe pământ este limbajul. Suntem binecuvântați cu un sistem de comunicare atât de puternic și de precis și putem împărtăși ce-am învățat cu o asemenea exactitate, încât se acumulează în memoria colectivă. Asta înseamnă că informația poate supraviețui mai mult decât cei care au învățat-o, dar și că aceștia pot supraviețui prin ea și împreună cu ea. Informația se acumulează de la o generație la alta. Din acest motiv, ca specie, suntem așa de creativi și atât de puternici, din ce în ce mai puternici. Tot datorită acestui fapt, avem o istorie. Se pare că suntem singura specie din Cuaternar, cu acest dar. Celebrul istoric David Christian numește această abilitate „învățare colectivă“. E ceea ce ne face diferiți. Așa că, indiferent dacă provii dintr-o familie cu părinți divorțați, familii din care vă povesteam că provin părinții mei, sau dacă ai norocul, ca și mine, să trăiești într-o familie în care căsnicia alor tăi e durabilă, ești obligat să le arăți copiilor că dragostea este ceva în care merită să crezi. Pentru totdeauna. Capitolul 10

Adio, dar rămân cu tine! „Când ne simțim simțiți de o altă persoană, știm că viața noastră interioară este înțeleasă și respectată.“ Daniel Siegel

Nu este nicio rușine în a face terapie de cuplu (Gâspăr György) Am fost întrebat la un moment dat de către un jurnalist: de ce, în calitate de psiholog, promovez numai relațiile? Am stat și am meditat preț de câteva secunde, pentru că, evident, te ia prin surprindere o astfel de întrebare directă, și apoi am răspuns politicos: „Nu am găsit ceva mai important pentru omenire“. Și de atunci încă mă gândesc, cu mintea mea de perfecționist în recuperare, dacă acesta este răspunsul corect sau dacă aș fi putut spune ceva mai adevărat pentru mine. Nu știu nici până în ziua de azi adevărul adevărat, dar știu sigur că nu mi-aș mai putea imagina o altă meserie pe care să o practic la fel de bine. Sunt, totuși, mai bine de 12 ani de când în mod constant și activ studiez, observ și aplic principiile psihologiei relaționale. Iar dacă cineva m-ar întreba câte ședințe de psihoterapie de cuplu am în repertoriul profesional, aș putea doar să estimez un număr urmat de trei zerouri. Meseria noastră, a psihoterapeuților relaționali, pare simplă și complicată în același timp. Că doar ne ocupăm de ceea ce omul face din momentul în care se naște și până trece în neființă - de relații. Dar uneori relațiile sunt atât de complexe și de complicate, încât îți vine să te lași de meserie, pentru că te îndoiești de rostul și impactul muncii tale. Și cu toate acestea, din nou și din nou reapare speranța, atunci când vezi că doi oameni care nici că-și mai vorbeau atunci

când au intrat prima dată în cabinet, la plecare se uită duios unul la celălalt și, din felul în care se mișcă, citești că s-au apropiat din nou unul de altul. Cine este și ce face terapeutul de cuplu? Pe scurt, despre munca mea se poate spune că este paradoxală, fiind extrem de dinamică și de statică în același timp. Mai multe zile pe săptămână, de la 9 dimineața și până la 9 seara, cu o pauză de prânz, stau și ascult povești despre relații - suferința pierderii, dezamăgirea respingerii, amărăciunea trădării sau revolta ignorării sunt doar câteva dintre trăirile pe care le au clienții care vin cu relațiile lor la terapie. Ați putea crede că este cea mai plictisitoare sau grea meserie din lume, dar nu este niciuna și nici alta. în schimb, este o sursă constantă de provocări și de explorare a potențialului uman. De la prima terapie și până la ultima, sunt ca ținut în priză - atât de multă energie psihică circulă în cabinetul unui psihoterapeut. Și certitudinea faptului că niciodată nu poți fi sigur de ceva face ca totul să fie o cursă infinită între știință și viață. Pentru că, în profesia mea, nimic nu este 100% sigur, chiar dacă am instrumente concrete de evaluare a sustenabi-lității unei relații sau pot prezice cu o acuratețe de peste 80% dacă un cuplu va rămâne sau nu împreună. Viața mi-a demonstrat, adesea, că totul se află într-o continuă schimbare. Pentru a te numi psihoterapeut relațional, este nevoie să fi absolvit facultatea de psihologie sau să deții o diplomă de licență într-o altă disciplină asimilată (medicină, asistență socială, psihopedagogie, teologie, sociologie etc.) și să fi par curs un program postuniversitar de specializare sau formare în psihoterapia de familie și cuplu. Prin urmare, dincolo de anii de studiu universitar, se mai adaugă cei de aprofundare a teoriei și tehnicilor de psihoterapie - care sunt de regulă între 2 și 5 la număr și la care se adaugă partea de supervizare, ce seamănă oarecum cu rezidențiatul medicilor. Programele de formare în psihoterapie sunt organizate de

universități sau școli de psihoterapie; eu, personal, recomand mai degrabă specializările făcute non-universitar, pentru că ai mai multe șanse să înveți de la practiciefii, care chiar au experiență cli nică, nu doar un uriaș bagaj de cunoștințe teoretice. Dar, în mod evident, cel care are o altă profesie - dacă nu vrea să se specializeze în această meserie, care devine tot mai căutată (în 2018, la facultățile de psihologie concurența a fost cu mult mai mare decât la medicină sau drept) - nu este interesat de tot acest proces educațional. însă nu strică să fie informat cu privire la condițiile minime pe care ar fi bine să le îndepli nească persoana care-i oferă servicii de psihoterapie. Pe plat forma noastră online, www.paginadepsihologie.ro, avem o bază de date națională cu psihoterapeuții relaționali pe care-i recomandăm cu multă încredere. Atât din punct de vedere uman, cât și științific, specializarea și formarea psihoterapeutului este importantă; dar cu adevărat esențială e relația care se creează între acesta și cei doi parteneri care vin cu relația lor sângerândă la terapie. Mai multe studii cu privire la factorii care asigură succesul unei psihoterapii ne arată că tehnica pe care o aplică clinicianul are un merit de numai 15%, adică la fel de mare ca efectul placebo, în timp ce resursele personale și sociale ale clientului cântăresc 40%, iar relația terapeutică 30%. în România, la ora actuală există două mari forme de psihoterapie de cuplu care se bucură de o tot mai răspândită popularitate: terapia relațională Imago (reprezentată la noi de Asociația Multicultural de Psihologie și Psihoterapie) și terapia centrată pe emoții (a cărei reprezentantă este colega mea de la Iași, dr. Simona Herb). Am putea spune că ambele sunt tehnologii psihologice cu o bogată și complexă bază teoretică. Pe de-o parte, terapia centrată pe emoții, elaborată de Sue Johnson, se bucură de o foarte bună susținere științifică. Pe de altă parte, vă pot spune că nici eu și nici ceilalți colegi din comunitatea Imago nu am întâlnit vreo altă formă de psihoterapie de cuplu care să mai fie atât de umană și de transformatoare ca terapia

relațională dezvoltată de Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt (părinții teoriei și terapiei Imago). Așadar, indiferent că ajungeți în cabinetul unui profesionist specializat în practica centrată pe emoții sau în Imago, importat este să vedeți dacă există, pentru voi, suficient de multă siguranță și căldură emoțională încât să vă deschideți sufletele. Deoarece terapia de cuplu nu funcționează dacă partenerii nu sunt dispuși săși asume anumite riscuri și să deschidă zăvorul psihologic pentru o parte din gândurile și trăirile lor cele mai intime. Spun în mod intenționat „riscuri“, deoarece, chiar dacă intuiția sau experiența de viață vă vor spune că acel om - psihoterapeutul - este de încredere, procesul de transformare relațională nu este nici ușor și nici mereu confortabil. Acesta presupune să ai încredere într-un necunoscut și să te dezgolești psihologic și emoțional, așa cum probabil că nu ai avut șansa până acum să o faci. Uneori, ți se vor adresa întrebări intime, alteori, ți se vor oglindi niște adevăruri pe care ți-ai fi dorit ca doar tu să le știi despre tine și, de cele mai multe ori, vei trăi cu frustrarea că nu ești singurul care are dreptate în cuplul tău și că celălalt beneficiază de la fel de multă empatie și înțelegere, din partea psihoterapeutului, ca și tine. Cu puțin umor, am putea spune că psihoterapeutul relațional este asemenea unui antrenor de dans sau unui om care ține felinarul aprins în momente de furtună sau beznă psihologică. El te poate ajuta să înveți noi pași de dans sau să ieși la lumină, dar în mod cert nu va face ceea ce este responsabilitatea ta - și anume, să danseze în locul tău sau să caute el ieșirea. Rezolvarea problemelor de cuplu este în primul rând responsabilitatea celor doi parteneri; terapeutul îi ajută doar prin a ridica anumite discuții la fileu, a puncta anumite aspecte pentru a elibera ceața cognitivă și a crea un mediu cât mai sigur pentru ca sufletele celor doi parteneri să devină vizibile. Spre deosebire de psihoterapia individuală, în această formă de psihoterapie nu încercăm să vindecăm pe nimeni, doar îi ajutăm pe oameni să conștientizeze că ceea ce îi leagă este la fel de viu ca ei, iar comportamentele în care se implică pot să cultive sau să ucidă

relația. Oricât de ciudat ar părea, intenția terapeutului de cuplu nu este să-i determine pe cei doi să rămână împreună; obiectivul terapiei este ca partenerii să devină conștienți de cine sunt, ce fac și unde vor să ajungă. Am putea spune că psihoterapeutul - prin cunoștințele științifice pe care le deține - este în posesia unei hărți care le indică oamenilor direcția în care se află tribul înțelepților relaționali, vorbindu-le despre mijloacele care-i pot ajuta să ajungă la destinație. în cartea Revoluția iubirii, există o sumedenie de idei și informații utile, care te pot ajuta să ajungi în această nirvana a relațiilor, dar în mod cert nu ai garanții și totul depinde de bunăvoința ta și a celuilalt călător relațional. Este important de știut că psihoterapia este la fel de serioasă și de necesară ca mersul la stomatolog atunci când ne doare o măsea sau la cardiolog atunci când simțim că ceva nu este în regulă cu inima. Doar că, din păcate, în timp ce după câteva palpitații mai intense majoritatea oamenilor sună în cel mult o jumătate de oră săși facă programare la un specialist, atunci când vine vorba despre zguduielile din cuplu, cei mai mulți adulți așteaptă până la 6 ani pentru a cere ajutor de specialitate. Și din această cauză, adesea, relația se află deja în comă psihologică, atunci când în sfârșit cuplul a intrat în cabinetul de psihoterapie. Vizitele la terapeutul de cuplu nu sunt gratuite și nici nu se fac fără programare. Majoritatea psihoterapeuților competent și cu ceva experiență în profesie au o agendă destul de încărcată și tariful acestora variază de la 50 de lei până la câteva sute de lei. Și în ceea ce privește durata unei ședințe de terapie există anumite diferențe: unii terapeuți lucrează 45 de minute, în timp ce alții ajung până la 90 de minute. Dacă tot vorbim despre durată, este de amintit și numărul de ședințe. Majoritatea protocoalelor de intervenție clinică recomandă minimum 12 ședințe, dar uneori o psihoterapie complexă poate dura și câțiva ani. Desigur că totul depinde de disponibilitatea psihologică și financiară a partenerilor pentru a-

și explora cotloanele emoționale și sufletești. Unii dintre psihoterapeuți fac și niște prescripții comportamentale - mai simplu spus, le dăm cuplurilor exerciții, pentru a facilita procesul de transformare dar nimeni nu primește nota 4 și nici nu este lăsat corigent, dacă nu se supune sarcinilor. Ceea ce ajută foarte mult este ca partenerii să fie curioși și flexibili în gândire, să fie dispuși să renunțe la adevărul absolut și să aibă îndrăzneala de a încerca noi forme de conviețuire în doi; iar în acest caz, biblioterapia (recomandarea unor lecturi terapeutice) poate fi un adjuvant excelent al terapiei în sine. Când și de ce să cauți un terapeut de cuplu? întrebarea favorită a jurnaliștilor, când ne întâlnim, este: „Ce-i aduce pe oameni în terapie?“ în timp, răspunsurile mele au variat - de la lipsa sexului și intenția de a-1 schimba pe celălalt, la războaiele cu privire la creșterea copiilor, la insuficiența banilor și până la dorința de armonizare a strategiilor de comunicare. Azi, însă, știu că partenerilor de cuplu le vine mult mai ușor să vorbească despre ceea ce le lipsește decât despre ceea ce au și le este aproape imposibil să-și recunoască nevoile înnăscute de atașament și iubire. „Nu ne mai înțelegem!“ „Nu mai comunicăm!“ „Ne certăm tot timpul!“ sau „Nu mai facem sex!“ sunt enunțurile pe care le aud oră de oră. Iar dacă-i întreb „Și ce nevoi aveți? Ce vă doriți cu adevărat de la viață și ce sunteți dispuși să faceți pentru relație?“, cu o mai mare sau mai mică abilitate, ei îmi întorc răspunsurile în așa fel încât să ajungem din nou la ce nu primesc sau ce nu funcționează în relație. Prin urmare, dacă îți sună familiar vreuna dintre plângerile înșiruite mai sus, merită să porți o discuție cu jumătatea ta de cuplu și să analizați disponibilitatea voastră psihologică și financiară pentru a beneficia de puțin ajutor pe căile întortocheate ale iubirii voastre. Potrivit mai multor dovezi științifice, care desigur că nu pot confirma subiectivitatea fiecărui individ sau toată paleta de istorii psihologice, dincolo de suprautilizatele motive de genul bani, sex, parenting

sau probleme de comunicare, adevărata cauză a durerii noastre psihologice este pierderea sentimentului de apartenență și a valorii personale în ochii, urechile și inima unui celălalt semnificativ. Cu alte cuvinte, nu ne mai simțim în siguranță alături de omul care cândva reprezenta totul pentru noi. Iar dacă sunteți la fel de suspicioși ca și mine, v-ați putea întreba: „Bine, bine, dar cine nea furat această siguranță? De ce săptămâna trecută o aveam și azi nu mai e?“ Adevărul este că nici ieri nu o aveam și nici săptămâna trecută. Cei mai mulți dintre noi ne-am pierdut siguranța și încrederea relațională undeva, în experiențele negative ale copilăriei, dar ne-am păstrat speranța că cineva, un om special, ne va (re)aprinde lumina sufletului și astfel vom fi din nou văzuți, auziți și simțiți. Ceea ce ar putea însemna că majoritatea oamenilor se îndrăgostesc de o fantezie, de o persoană care pare ideală și căreia îi cosmetizăm cu măiestrie imperfecțiunile și îi iertăm în viteză greșelile - atât de puternică este imaginația noastră și nevoia de vindecare. Asta face ca, la început, toată comunicarea să curgă lin și fără cine știe ce efort. De aici vine falsa siguranță și încredere relațională. Dar pe măsură ce timpul trece și ne adâncim tot mai mult în complexitatea relației, descoperim că persoana din fața noastră este destul de diferită de imaginea celei din mintea noastră. Și astfel, apare primul test al realității, cu toate provocările pe care le generează conviețuirea zilnică cu o ființă umană reală. Inevitabil, la un moment dat, fiecare dintre noi spune sau face în relație lucruri ce dor și prin care-i rănește pe cei dragi, momente în care partenerul are mereu șansa de a cântări situația și de a răspunde la întrebarea „Este această relație suficient de importantă pentru mine - prin urmare, vreau să cresc și să cultiv această legătură?“. Indiferent de răspuns, este vorba despre asumare, deoarece tot știința ne spune că „nu prea există“ cupluri în care partenerii să fie facuți unul pentru celălalt; în schimb, există posibilitatea de a învăța să călătorim împreună prin labirinturile vieții.

Acesta este momentul în care cele mai multe cupluri ajung în terapie și obiectivul terapiei nu este acela de a-i învăța cum să facă sex mai „bun“ și mai frecvent sau cum să-și gestioneze banii ori să-și stabilească supremația cu privire la strategiile de parenting, ci de a afla cum îi poate ajuta specialistul pe cei doi oameni să-și descopere unul celuilalt limbajul iubirii, după ce s-au asigurat că vor să rămână împreună. Când spun „limbajul iubirii“, mă refer la informațiile bazale despre funcționarea relațiilor, cu care vine fiecare de acasă. De unde știu câ-i iubire? Cred că iubirea ca formă poate varia, dar în esență este aceeași -în cuplu, în relațiile de prietenie, în cele de colaborare sau de educație. Nu poți să iubești corect acasă și greșit în comunitate sau invers. Iubirea are de-a face cu încrederea, respectul și umanitatea trăsături care exprimă șinele nostru în fiecare loc și moment al zilei. Acolo unde aceasta e prezentă există siguranță, acolo unde aceasta e dorită și sperată există pseu-do-siguranță, iar acolo unde lipsește există multă durere și nesiguranță. Iubirea este lipiciul care ne leagă pe noi, oamenii, și - în funcție de cum am fost iubiți - acest lipici poate fi mai solid sau mai puțin solid; poate ceda foarte ușor sau foarte greu. Dar indiferent de consistența acestuia, noi putem face schimbări, putem învăța să vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult (sau invers); putem învăța să cerem mai mult și să oferim mai puțin (dacă suntem tentați să oferim prea mult și să nu primim nimic); putem învăța să negociem mai des și să impunem mai rar; putem învăța să trăim cu persoana imperfectă de care ne-am îndrăgostit sau putem alege să scriem finalul unei povești de iubire, dând dovadă de respect față de istoria noastră comună și față de persoana alături de care ne-am trăit un timp viața. Cred că nu contează atât de mult dacă cei doi rămân sau nu împreună, pe cât contează exercițiile de practică intenționată și conștientă a umanității fiecăruia, exprimate simplu și concret în cuplu.

Sunt oameni ce rămân pentru întreaga viață într-o sigură relație, dar și oameni care pe parcursul existenței schimbă mai multe legături amoroase. Și, oarecum, avem tendința de a-i aprecia pe primii și de a-i blama pe ceilalți. Dar, dacă este să tragem o linie și să evaluăm situația, ceea ce contează este calitatea relației. Dacă doi oameni au fost suficient de norocoși sau maturi în alegerea relațională pe care au făcut-o, bravo lor. Dar nu-i putem forța pe parteneri să rămână în relații nepotrivite, doar pentru că așa impune psihologia simțului comun. îi putem, în schimb, încuraja să încerce strategii noi de comportament și să-și cultive inteligența relațională, îi putem investi cu încrederea că fiecare persoană este responsabilă de propria viață și are dreptul săși găsească iubirea adevărată. Uneori, curaj înseamnă să rămâi, alteori, să accepți situația și să îndrăznești să descoperi iubirea în altă parte... fiindcă în cele din urmă cu toții luptăm pentru a ajunge, din nou, în siguranță. Important este - și asta cred că-ți va spune fiecare terapeut de cuplu cu toată țigla pe casă - să vezi dacă iubirea despre care vorbești este chiar iubire. Mult prea mulți dintre noi doar pretind că iubesc pe cineva, iar atunci când vine vremea să pună osul la treabă se refugiază în diferite tertipuri, își plâng de milă, alunecă în mentalitatea de victimă sau capitulează prematur spunând că nu se mai poate face nimic. Și se adeverește că, de fapt, iubirea nu-i una reală, ci doar declarativă, deoarece - dacă ar fi să facem ceea ce pretindem că facem -am îndrăzni să ieșim din zona noastră de pseudo-confort, am renunța la ceea ce ne distrage atenția de la adevăratele valori ale vieții și am îndrăzni să ne dăm cu dorsalul de asfaltul relațional, după care ne-am ridica împreună cu jumătatea noastră pentru a merge mai departe. Este greu de descris în cuvinte ce-i iubirea. Cel mai recent, mi-a adresat această întrebare o prietenă dragă, care lucrează în televiziune și care, la fel ca mulți alții, își caută adăpostul relațional care să-i transmită că este în siguranță. I-am răspuns că iubire este

atunci când vrei ca celuilalt să-i fie bine, când vrei să ai grijă de un alt suflet și când ești dispus să-l accepți ca fiind imperfect. în completarea spuselor mele de atunci, adaug acum definiția propusă de Brené Brown: „Iubirea nu este ceva ce putem să dăruim sau să primim. Ea este o calitate care poate fi exclusiv cultivată și amplificată, o conexiune între doi oameni, care nu poate fi întreținută decât dacă fiecare dintre ei o cultivă în el însuși. Cu alte cuvinte, noi nu putem iubi pe altcineva decât atunci când ne iubim pe noi înșine (și direct proporțional cu iubirea pe care ne-o oferim).“ Revenind la răspunsul meu, în continuare cred că era corect, dar evident incomplet. Ar mai fi de adăugat și că toată acea stare de bine, grijă și acceptare a imperfecțiunii trebuie îndreptată în două direcții: către sine nostru și către șinele partenerului. (Desigur, ar mai fi foarte multe de spus despre relații și iubire, despre viață emoțională și intimitate erotică, acesta fiind un subiect fără sfârșit. Dar mă opresc deocamdată aici.) X

De ce să ne gândim la terapia de cuplu? (Bogdan Nicolai) Eram împreună încă din adolescență și ajunseserăm să ne cunoaștem atât de bine, încât nu ne mai puteam surprinde cu nimic. încă mai locuiam împreună, dar de aproape un an nu mai împărțeam patul, visele sau călătoriile. Era ca și cum văzuserăm același film de câteva sute de ori și memoraserăm fiecare replică, grimasele actorilor și obiectele din decor. încă ne consideram buni la pat, în sensul că niciunui dintre noi nu sforăia și nu fura toate pernele. Ce groaznic sentiment, să o vezi încă frumoasă, să simți că încă o mai iubești, dar să nu mai aveți ce să vă spuneți. Nu ne interesa încotro

se ducea celălalt, atunci când părăsea apartamentul, fiindu-ne mai mult decât suficient să știm că e bine. De fapt, doar pentru asta ne mai sunam. Nu din gelozie mă supăram când venea târziu acasă, ci pentru că mă neliniștea ideea că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău celei ce îmi devenise, din iubită, un fel de soră. Ca doi frați, vorbeam despre orice, mai puțin despre noi și despre iubire. Dar cum să te desparți definitiv de o soră sau de un frate? Gândeam atunci că cel mai potrivit lucru pe care-l puteam face era să așteptăm ca o minune să ne salveze; iar între timp, externalizaserăm „departamentul sexual“ lucrând, fiecare dintre noi, cu colaboratori. Nu am mers niciodată în viața mea la psiholog, nici singur, nici cu ea. Nici măcar nu știu ce părere ar fi avut ea despre asta. Mi se părea o idee pe cât de stranie, pe atât de comică să ne confesăm unui specialist. Ce să-i fi spus? Că nu ne-am mai tras-o de ceva vreme? Că ne-am găsit alți parteneri sexuali? Doare de fiecare dată, când auzi un lucru rău pe care îl știai deja. Plus că, multă vreme am văzut psihologul și psihiatrul ca pe niște monștri care, prin metode numai de ei știute, calculează cât de grave îți sunt problemele și decid dacă mai bântui liber pe străzi sau îți înnoadă cămașa la spate. Multora dintre noi le este rușine să recunoască faptul că au stări depresive sau anxioase, neliniști în cuplu sau la job, insomnie, atacuri de panică, ba chiar coșmaruri, fobii, gânduri obsesive sau frustrări. Ni se pare normal să vizităm medicul și să ne luăm medicația dacă avem probleme cu ficatul, dar ni se pare anormal să vizităm un psiholog sau să urmăm un tratament. Ca și ficatul, creierul este un organ vital, ba mai mult, este organul suprem. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, îl chinuim cel mai tare. Asta am făcut și noi. Ne-am chinuit creierii până când ne-am despărțit, deși e foarte probabil ca un adevărat profesionist, ca Gâspâr, să ne fi pus în situații menite să facă o gaură în marele zid pe care îl ridicaserăm între noi, iar prin acea crăpătură eu să-i fi

putut vedea sânii sau zâmbetul cu fascinația de la început. S-a dedicat carierei și, după un timp, a început o poveste de dragoste care a facut-o, din nou, după mulți ani, fericită. Eu mi-am căutat alinarea în patul unui număr atât de mare de femei încât, dacă le-aș spune numărul aproximativ, m-ați considera un maniac sexual - adică un bărbat normal proaspăt reîntors la burlăcie. Astăzi sunt mai curajos, mai deschis la minte și aș încerca orice pentru a salva o relație în care cred, iar un psihoterapeut relațional ar fi printre primele mele opțiuni. Din relațiile trecute, am învățat ce menține aprinsă flacăra atracției sexuale și ce dăunează unei iubiri pe termen lung. Pentru mine, există 5 reguli stricte, dar voi le puteți lua ca sfaturi. S-ar putea să vă ajute să ajungeți cât mai târziu la ședințele de terapie de cuplu. 1.

Nu vă dați voie să știți totul unul despre celălalt!

Pierderea totală a misterului înseamnă pierderea totală a atracției. Deși curiozitatea nu-ți va da pace, educă-te să pui cât mai puține întrebări desprg-lucrurile pe care partenerul tău le face la job sau atunci când iese cu gașca lui. Amândoi aveți nevoie de un minimum de libertate și de aer proaspăt, iar când spun asta nu mă refer nicidecum la infidelitate. Nu se pune problema trădării, așa cum veți vedea în rândurile următoare, dar, în același timp, ar trebui să evitați să faceți totul împreună. Vizitând marile palate regale, vei afla că aproape toți regii și reginele dormeau în dormitoare separate și că se vizitau numai în nopțile în care făceau amor. Nu este nimic rău în a dormi, când și când, separat. Merită să vă pregătiți pentru nopțile împreună ca pentru un ritual sfânt. Dormitorul conjugal este doar pentru sex și pentru somnul de după sex, nu pentru Netflix, dezbateri, muncă de birou sau orice altceva. 2.

Spune-i orice fantezie îți trece prin minte,

oricât ar fi de absurdă! Cu cât veți încerca mai multe lucruri noi, cu atât veți avea mai mult curaj pentru altele. Costumații, măști, role play, dildo, frânghii, lanțuri, lenjerie fină, cârlige, bice și cravașe, uleiuri, masaj erotic, alcool, înghețată, ciocolată, oglinzi, striptease, cătușe, colecția voastră de sex tape-uri făcute în fiecare hotel la care vă cazați, sex în natură, în mașină, în roata de la Electric Castle. Orice lucru pentru care v-ați dat acordul poate fi încercat, măcar o dată, pentru divertisment. Pentru că... Iove is soooo fuckin’ fun\ 3.

Nu înșela!

în era libertății sexuale absolute, era Tinder și Instagram, este mai ușor să calci strâmb, în cazul în care ai luat deja această decizie. Esther Perei a susținut, în unele eseuri și conferințe, că, în unele situații, infidelitatea poate salva cuplul de la pierzanie. Eu, unul, nu știu prea multe cazuri concrete în care infidelitatea să fi făcut bine unui cuplu, însă știu zeci, poate chiar sute de cazuri, inclusiv unele în care am fost direct implicat, în care infidelitatea a distrus totul. 4.

Nu-ți jigni partenerul!

Partenerul tău este ultimul om de pe Pământ pe care trebuie să-l insulți. Reproșurile se transformă în frustrări, iar frustrările vă îndepărtează și vor ieși mereu din Cutia Pandorei. Nimic, nici măcar infidelitatea, nu poate face o prăpastie mai mare între parteneri decât cuvintele urâte pe care și le aruncă unul altuia. Această prăpastie va deveni Falia San Andreas și vă va fi aproape imposibil să mai ajungeți unul la celălalt. Dacă aveți și un copil, scandalurile dintre voi îl vor traumatiza și îi vor schimba pentru totdeauna sensul vieții și încrederea în iubire. 5.

Nu lâsați familia și prietenii să intervină între voi!

Nu toate certurile duc la despărțire, unele fiind chiar constructive, așa cum se poate vedea în capitolul dedicat conflictelor din cuplu. însă, din momentul în care lăsați rudele și prietenii să știe că între voi este o neliniște, inconștient, veți ajunge să priviți relația prin ochii lor, deci să luați deciziile pe care lear fi luat ei dacă ar fi fost în locul vostru. Numai că nimeni, în afară de voi, nu cunoaște toate datele problemei, fiecare dintre ei punând cap la cap numai frânturile de poveste pe care voi le povestiți. Mai ales părinții ne pot influența, uneori decisiv, iar în ciuda a ceea ce credem, părinții nu au întotdeauna dreptate. Capitolul 11

Pierdut echilibru, ofer recompensă... „Nu poți trece cu vederea, pur și simplu, suferințele pe care ți le provoci ție, celor dragi, propriului trup, minții tale, reputației și, în ultimă instanță, echilibrului tău mental.“ Lewis Howes

Există echilibru între „personal" și „profesional"? (Gâspâr György) Cu toții ne îndesăm șinele în tot felul de cutii - iar pe una dintre acestea stă scris cu markerul „JOB“. După o vreme, nici nu mai vedem cum toată energia vieții ne e stoarsă ca tribut adus muncii, acestei cutii autoimpuse, care ne împiedică să deschidem din când în când și ușa distracției, amuzamentului și divertismentului în doi. Desigur că, așa cum spune vorba din popor, „munca e brățară de aur“ și „munca te înnobilează“. Fără doar și poate, avem nevoie să muncim pentru a ne procura resursele necesare unei vieți împlinite și ferite de înfometare. Doar că, adesea, oamenii care pun un accent prea mare pe profesia lor riscă să se îngroape în singurătate și nefericire. Iar apropo de înfometare, mare mi-a mai fost mirarea, atunci când în urma unei meta-analize (adică a unui studiu mai amplu, efectuat în baza unor studii deja finalizate pe aceeași temă) oamenii de știință au descoperit că înfometarea și însingurarea sunt cam la fel de nocive pentru supraviețuirea noastră. Mai exact, poluarea aerului crește cu 5% riscul de moarte prematură; un risc de 20% este reprezentat de obezitate; unul de 30%, de consumul de alcool în exces; iar singurătatea ne crește riscul de moarte prematură cu 45%. Prin urmare, ar fi înțelept să analizăm puțin și granița sensibilă dintre

zona personală și cea profesională, căutând să scoatem la lumină costurile reale pe care le plătim atunci când uităm că suntem oameni și nu niște mașinării automate. Voi fi fericit atunci când...

/

Probabil că în secolul nostru se vorbește despre fericire mai mult ca oricând în trecutul omenirii. Și nici nu e vorba despre orice fericire; ne dorim una profund personală, ba chiar una deplină. Părinții nu mai vorbesc despre copii sănătoși, ci despre copii fericiți. Partenerii de cuplu aleg să iasă dintr-o relație nu pentru că aceasta nu funcționează, ci pentru că nu sunt fericiți. Alegem să schimbăm un loc de muncă cu altul, nu pentru că am câștiga mai bine, ci deoarece vrem să fim fericiți sau mai fericiți. Raționamentul este unul logic și are mult sens. Cine-și mai dorește o viață săracă în fericire și bogată în neîndestulare? Și totuși!... Dacă ne-am uita cu atenție la ce se ascunde sub citatele noastre declarative despre fericire, am putea observa că lucrurile stau altfel decât par. în ciuda faptului că, în timp, căutarea fericii a devenit o marcă psihologică a culturii din care facem parte. Evident, partenerii de cuplu care ajung să interacționeze cu mine ca psihoterapeut nu fac parte neapărat din categoria celor preafericiți, chiar dacă mulți dintre aceștia chiar ajung să cunoască, în timp, care-i adevărata fericire. Iar atunci când ajungem să abordăm subiectul, deseori aud enunțuri de genul „Vom fi fericiți atunci când... vom avea casa noastră... vom putea întreține un copil... vom avea bani de mașină... vom avea resurse pentru a ne cumpăra o nouă mașină... vom putea călători fără restricții legate de bani și timp... vom... vom... vom..Și astfel, purtați de inerția gândirii și a promisiunilor cu privire la un viitor mai bun, ajungem să lăsăm pe mâine fericirea pe care ne-o dorim atât de mult, deoarece ne este greu să facem diferența între prioritățile noastre, între ce contează cu adevărat și ce-ar mai suporta amânare. Așa cum am mai discutat în capitolele anterioare, mai nou, motivele de divorț

și despărțire sunt variate; partenerii ajung să se detașeze unul de celălalt din cauza rețelelor de socializare, a lipsei de compatibilitate sexuală, a diferențelor majore de personalitate... dar și din cauza faptului că nu mai petrec timp de calitate împreună sau, în anumite cazuri, pentru că nu mai petrec timp împreună deloc. Adesea, atunci când un bărbat mă contactează pentru a-și face programare la terapie de cuplu, este vorba despre un cuplu în care el a muncit sau încă muncește prea mult, iar ea s-a săturat să-i mai creadă promisiunile de genul „Vom fi fericiți atunci când...“. Am auzit nenumărate povești de iubire în care pasiunea și curiozitatea reciprocă s-au stins nu pentru că ar fi apărut un al treilea individ, ci din cauză că munca și responsabilitățile profesionale au fost prea multă vreme pe locul 1 în topul priorităților. Această neîndestulare financiară și goană oarbă după „mai mult“ și „mai bine“ poate reprezenta, pentru unele cupluri, calea sigură către prăpastia în care se prăbușesc iubirea, siguranța, ba chiar și sănătatea psihică și fizică a unuia sau a ambilor parteneri. Cercetările calitative realizate de oamenii de știință din psihologie, sociologie, asistență socială sau antropologie au relevat că cei care se declară cu adevărat împliniți în viețile lor (și pe care, de dragul discuției, i-am putea numi și „fericiți“) au nu doar o serie de caracteristici, ci și niște obiceiuri sau rutine sistematice, prin care diferă destul de mult de cei care visează că vor trăi fericirea undeva în viitor. Cei din prima categorie care nu doar vorbesc despre fericire, dar o și simt -sunt, înainte de toate, recunoscători pentru ceea ce au; au un puternic sentiment al apartenenței la cuplu; își fac periodic loc în agendele lor pentru distracții, timp liber și activități recreative; își permit momente în care să se odihnească sau să nu facă nimic legat de profesie sau aspectele administrative; practică viața trăită la momentul prezent și încearcă să-și amintească faptul că au nevoie constant și de bucurie. Spre deosebire de aceștia, aceia dintre noi care sunt purtați doar de iluzia fericirii sunt mai atenți la ceea ce le lipsește și ceea ce-i nemulțumește; nu-și permit să aibă momente de distracție

și odihnă, pentru că atunci^când fac asta se confruntă cu un puternic sentiment de vinovăție și, în adâncul lor, cred că nu sunt demni de distracție; muncesc până la epuizare și se străduiesc din răsputeri să pară perfect împăcați cu viața lor, alegerile și istoricul personal; sunt critici și autocritici, se împiedică emoțional în cele mai mărunte frustrări și se lasă copleșiți de dorința de control și de gândurile negative. Tot ei sunt cei care de mici au învățat să dea mai multă importanță la ceea ce gândesc alții și prea puțină la ceea ce simt ei înșiși. Doar că, din păcate, acești alții nu sunt partenerii sau copiii lor, ci mai degrabă persoane din afara primului sistem relațional și de apartenență. Ei își tratează cu mai multă grijă și cu un respect mai mare clienții sau partenerii de afaceri, decât oamenii alături de care își spun „bună dimineața“ când răsare soarele sau își mănâncă de sărbători cozonacul. Ceea ce știu foarte bine cei împliniți (sau fericiți) este că viața lor se desfășoară aici și acum, în momentul prezent, că ei sunt demni de iubire și apartenență așa cum sunt, nu în condițiile în care vor îndeplini niște criterii sau standarde sociale. Deoarece prețuirea de sine și fericirea nu presupun condiții prealabile. Premisa bucuriei este recunoștința „Bucuria este lumina care te umple de speranță, credință și iubire“, spune un citat al Adelei Rogers St. Johns. Și tot ea ne reamintește că bucuria este cu un pas înaintea fericirii. Că fericirea este un fel de atmosferă în care poți trăi uneori, dacă ești norocos. într-un limbaj mai simplu și accesibil, asta înseamnă că nimeni nu poate declara că este fericit tot timpul; că, spre deosebire de bucuria care ne este mai accesibilă, fericirea este circumstanțială. Nici măcar bucuria nu este mereu constantă, pentru că ocazional poate apărea orice altă emoție așa-zis negativă (frica, furia, rușinea, gelozia etc.). Doar că în timp ce fericirea este mai degrabă asociată unor cauze exterioare, bucuria încolțește în inimile noastre atunci când observăm conștient ce avem și când ne permitem să fim recunoscători pentru această

avuție. Este adevărat și că, la originile sale, cuvântul „fericire“ însemna eliberare de griji într-o manieră spontană sau bruscă, dar nu cred că ne putem trăi viețile doar la voia întâmplării. Mai cu seamă ajută să cunoaștem legătura dintre bucurie și recunoștință, pentru a putea ajunge la împlinire și, poate, la fericire. Literatura spirituală este bogată în mesaje cu privire la importanța unei vieți trăite în recunoștință, iar marii lideri din domeniu subliniază că este necesar să ne oferim permisiunea de a trăi în bucurie și fericire. Tot ei sunt și cei care ne spun că acestea ar fi adevăratele minuni ale vieții. Și că, în fapt, noi toți am fi niște creatori de minuni. Iar dacă ei au dreptate, eu îmi imaginez că aceste miracole se întâmplă astfel: Să zicem că sunt cuprins de furie sau dezamăgire legat de ceva ce a făcut sau, din contra, nu a făcut partenera mea iar dincolo de aceste emoții, pe care încerc să le accept ca fiind parte din mine și din relație, mă străduiesc intenționat și conștient să-mi amintesc și care sunt părțile ei bune. Aș putea chiar declara ceva de genul „Doamne, cât sunt de furios în acest moment!“ Dar asta e, un om trece și prin astfel de situații. Fac parte din povestea noastră de cuplu. Pe de altă parte, în același timp, sunt recunoscător că azi-dimineață a pregătit micul dejun, a vorbit drăgăstos cu mine și mi-a spus că mă iubește. Nu mai compara interiorul vostru cu exteriorul altora în mulți dintre noi, se află adânc înrădăcinată convingerea că este greu (dacă nu, imposibil) să ne facem timp pentru a practica starea de prezență conștientă (mindfulness), să fim recunoscători pentru ceea ce avem, să ne alocăm timp pentru a-i scrie câte un mesaj afectuos jumătății noastre de cuplu sau să ieșim din când în câijd la un film, în ciuda faptului că avem mai multe proiecte profesionale neterminate. Dar, puțini recunoaștem - sincer și deschis - că o mare parte din timpul nostru prețios o risipim stând pe rețelele sociale, comparân-du-ne cu alții sau încercând să ne conformăm unor norme impuse de alții. Și puțini ajung să recunoască faptul că cel

mai mare hoț la fericirii și bucuriei noastre este comparația. Probabil că ai trăit la rândul tău nenumărate momente în care nu-ți era chiar bine, dar aveai o stare relativ acceptabilă, până când ai văzut că vecinii tăi au o mașină nouă, ai auzit că fiul lor merge la o școală privată, ai văzut noua pereche de pantofi a colegei de birou sau ai aflat de pe Facebook că una dintre fostele tale colege de clasă tocmai decolează cu prințul visurilor ei spre o destinație exotică (a cărei denumire nici măcar nu știi cum s-o pronunți corect). Și după un astfel de episod cu încărcătură astrală - ca să mai îndulcim, prin amuzament, puțin situația - ai constatat cum frustrarea și furia ating cote maxime și, printre gândurile care te vizitează, se numără nemulțumirea de sine și de partenerul sau partenera ta de viață. Problema cu aceste comparații toxice, dincolo de faptul căți dau un pumn direct în față - pe care-1 simți de la degetul cel mic al piciorului stâng și până în urechea dreaptă - este și aceea că te abat de la drumul tău și te instigă, cumva, să aderi la drumul altora. Doar că, evident, fiecare dintre noi exagerează, iar acest comportament nu se diminuează nici atunci când vine vorba de a ne umfla în pene sau a ne etala ostentativ pe rețelele sociale secvențele secundare ale unei relații, familii sau vieți perfecte. Te asigur - chiar dacă, de data asta, nu am niciun studiu care să confirme ce spun - că nimeni nu este atât de fericit în interior pe cât pare în exterior, că nimeni nu are parte de vacanța perfectă fără nicio urmă de dificultate, așa cum nimeni nu poate mânca usturoi fără să și pută. Astfel, dacă vrei să ai ceva mai multă stare de bine în plan personal și relațional, alege să devii cât mai conștient de momentele în care mintea ta recurge la comparații - doar ca să le observi, fără să te lași împovărat de iluzia că, dacă veți munci mai mult, veți avea mai mult și că, automat, veți fi la fel de fericiți ca acele cupluri impecabile din pozele de Instagram. în cuplurile fericite, partenerii știu

ce înseamnă distracția Una dintre descoperirile recente ale științei relaționale ne spune că nu contează numărul relațiilor noastre, pe cât contează calitatea acestora. Iar ideea este valabilă pentru toate contextele care implică și conexiuni interpersonale - cuplu, parenting, prieteni, oameni de încredere etc. în relațiile de calitate există respect și încredere (așa cum deja știm din alte capitole ale cărții), dar și disponibilitate față dejoacă, distracție și, mai pe românește, haz de necaz. Soții Gottman ne-au convins deja că, pentru problemele recurente ale vieții amoroase, o soluție de a face față realității este folosirea umorului și reducerea gradului de seriozitate. Dar tot știința ne arată și că jocul este activitatea care ne modelează atât biologic, cât și psihologic; ne influențează funcționarea creierului, ne exersează empatia și ne cultivă sentimentul de apartenență la un ceva mai vast decât șinele sau propriul corp. Este important să aparții unui mediu profesional - dar este absolut minunat să aparții unui cuplu în care poți fi tu însuți, în care celălalt te primește cu inima deschisă, în care simți că ești iubit pentru ceea ce ești și nu pentru statutul profesional, numărul de zerouri pe care-1 are salariul tău sau pentru că mergi în delegații mai des decât ieși în oraș cu persoana iubită. Jocul și distracția sunt, pentru sănătatea și buna noastră funcționare, la fel de importante ca somnul și odihna. Dar, în acest caz, nu mă refer la jocurile structurate și organizate sau la cele care-ți consumă la maximum inteligența și-ți stârnesc spiritul competitiv, ci la cde în care ne putem manifesta liber, în care amuzamentul este regula și distracția este rezultatul. Situația nu este deloc simplă, de vreme ce pentru majoritatea adulților chiar și somnul de minimum 8 ore pare o pierdere de vreme - prin urmare, jocul este văzut adesea ca o mare prostie și o dovadă de imaturitate psihologică, într-o cultură în care nimeni nu mai are timp pentru prostii. însă nu prea avem încotro, deoarece corpul, mintea și sufletul uman au nevoie de regenerare, altfel ajungem la epuizare și depresie. Iar jocul (alături

de somn și odihnă) este răgazul pe care ni-1 oferim pentru o regenerare semnificativă. Prin urmare, dacă spunem că ne pasă cu adevărat de noi înșine și de omul de lângă noi, dincolo de muncă, avem responsabilitatea de-a fi preocupați, la modul real, și de odihnă și timp pentru joacă și distracție. în concluzie, nu poate exista și nici nu e obligatoriu să existe un echilibru perfect și perpetuu între viața personală și viața profesională. Dar avem nevoie ca, în agenda noastră de sarcini și responsabilități, timpul pentru sine, cuplu și distracție să fie prevăzut în mod real.

Timp pentru cuplu vs. timp pentru sine, prieteni, pasiuni (Bogdan Nicolai) M-am întrebat cât de mult vor oamenii să stea cu partenerii lor și cât de mult preferă să se distreze singuri, cu prietenii, cu oricine altcineva. Cărțile, articolele de specialitate, studiile sau statisticile se contrazic ca doi bătrânei simpatici care joacă șah pe banca din fața blocului și încearcă să-și amintească ce preț avea litrul de ulei de floarea-soarelui acum 50 de ani. Pentru că literatura de specialitate mai mult m-a băgat în ceață, am decis să fac o mică cercetare pe cont propriu - să invit toate colegele din redacția A List Magazine by Andreea Esca la o scurtă discuție pe această temă. Am înregistrat răspunsurile lor, le-am analizat cu atenție și mi-am notat alte câteva noi întrebări: Sunt mai fericiți cei care petrec mai mult timp cu ei înșiși? Intensitatea iubirii se măsoară în cât de mult timp petrec împreună cei doi? Cât de sănătos este să lucrezi în același loc cu partenerul tău?

Cu toate aceste curiozități și cu multe altele, am mers la Gâspâr pentru lămuriri. Acest capitol iese puțin din tipare, având un caracter oral, pur jurnalistic. Eu am întrebat. Ei au răspuns. Voi veți trage concluziile. De ce se plictisesc femeile de bărbați și care sunt cei mai plicticoși bărbați? Rovena Andrei: Eu, una, mă plictisesc de rutină și de lipsa umorului. Alina Aliman: Femeile nu se plictisesc de anumiți bărbați pentru că aceștia ar face ceva greșit. Doar li se par, la un moment dat, alții mai amuzanți. Pentru că sunt alții. Și reversul e valabil. Dar, serios vorbind acum, plicticoși sunt cei care respectă mereu toate regulile, care nu zâmbesc și nu glumesc și nu iau niciodată inițiativa. Bianca Nuțu: Mă acresc, când am un chef de vorbă nestăvilit și nu am un partener care să se implice activ în conversație, abia silabisind un mda. Nicoleta Nicolae: Bărbații se plictisesc atunci când au timp să se plictisească. După ce faci un copil, nu mai ai timp să te plictisești, nu mai ai timp nici să trăiești pentru tine sau pentru cuplu. Copilul îți solicită toată energia. Bianca Nuțu: Cei mai plicticoși bărbați sunt cei încuiați la minte, care se tem de orice schimbare, cei care cred că dețin adevărul suprem, cei care nu citesc și cei care nu știu să ne pună inima pe jar fără să nço prăjească. Bianca Naumovici: Mie mi se par anoști cei care vorbesc doar despre ei, adică cei care vorbesc spre tine și nu cu tine. Mă plictisesc cei care nu au pasiuni sau cei ce refuză să fie responsabili,

pentru că nu e nimic mai boring decât să ai grijă de un copil mic care nici măcar nu-i al tău! Magda Mușat: Clar, cei mai insipizi bărbați sunt cei care nu te fac să râzi. Nicoleta Nicolae: Mă satur de bărbații care se uită des la meciuri sau care au mania jocurilor pe calculator. Dana Păun: Cei mai plicticoși sunt cei care nu au simțul aventurii. Diana Lupu: Femeia se plictisește de relația cu bărbatul, mai mult decât de bărbat în sine. Claudia Panțuroiu: Te plictisești doar când nu mai iubești. De ce crezi că unii dintre bărbați preferă să stea oriunde altundeva decât acasă, cu iubita/soția? Rovena Andrei: Pentru că se plictisesc de moarte. Bianca Nuțu: Să fie, oare, frica de intimitate și neasumarea în totalitate a relației? Alexandra Bolba: Poate, nu se mai regăsesc în acea relație și vor să evite conflictele. Alina Aliman: Unii. N-aș ști să răspund, că mie nu mi s-a întâmplat până acum. De obicei, preferă să stea cu mine, acasă sau altundeva. :) Bianca Naumovici: Acasă, ești partener cu drepturi egale. E și responsabilitatea ta să faci chestiile casnice neplăcute, pe care unii bărbați au impresia că femeile le fac din pasiune. Suntem pasionate, chipurile, să dăm cu aspiratorul. Mulți fug, când realizează că nu mai stau cu mama și că partenera are de la iubit așteptarea să îi fie

partener, să se comporte ca un adult. Așa că nu prea mai dau pe acasă. Tu și partenerul tău vă faceți și vacanțe în care mergeți unul fără celălalt? Bianca Naumovici: Au fost vacanțe în care el a plecat cu prietenii la un concert, vacanțe în care eu merg cu fetele să mâncăm în Italia sau weekenduri petrecute separat. El în road trip-uri cu motorul, eu în team building-uri. Cred că e sănătos să ai o viață și în afara vieții de cuplu. Claudia Panțuroiu: Da, vacanțe mai scurte, dar neapărat o escapadă pe an fără el! Bianca Nuțu: Chiar e nevoie de oxigen, ca să întreții focul. Am găsit un partener care să fie de acord cu asta. Alina Aliman: Nu. în afara călătoriilor de afaceri / press trip-uri, ne petrecem toate vacanțele împreună. Mi se pare minunat să fie cel pe care îl iubesc lângă mine, atunci când descopăr lucruri noi, când am parte de experiențe noi, îmi place să ne bucurăm de aceleași lucruri împreună. Da, uneori eu mai încerc și sporturi extreme (windsurf, snowboard, ti-roliană), la care nu mă însoțește, preferă să îmi facă poze. Alexandra Bolba: Nu am partener momentan, dar în relația trecută fiecare dintre noi avea și vacanțe „cu fetele“ sau „cu băieții“. Adică, eu cu băieții, el cu fetele. Ha, ha, ha! Nicoleta Nicolae: S-a întâmplat și la noi de câteva ori. Eu să merg în press trip-uri de câte o săptămână, iar el să meargă cu băieții la un meci în străinătate sau să viziteze Polonia. Magda Mușat: Dacă se poate numi vacanță și un weekend sau numai o zi, atunci răspunsul este „da“.

Diana Lupu: Nu sunt într-o relație, dar, da, am avut în trecut relații în care am mers separat în vacanțe. însă, pe timp de vară, mergeam întotdeauna împreună. Raluca Leafu: Nici nu aș concepe să nu am un weekend cu fetele, în care să vorbim despre tot ce ne trece prin cap. Rovena Andrei: La noi nu este o regulă, dar avem și vacanțe separate, fie că este vorba despre un concert U2 cu prietenele mele, la Istanbul, fie de un bachelor party, în Praga. Acum, de exemplu, mă aflu în Greaa cu familia, însă fără partenerul meu. în ce activități relaxante nu concepi să-ți incluzi iubitul? Dana Păun: în meditație, doar atât. Altfel, cred că sunt bene fice activitățile de relaxare împreună. Claudia Panțuroiu: Când am activități cu prietenele mele: film, spa, masaje, coafor... Raluca Leafu: Mă relaxează să merg singură prin maga zine și să probez o grămadă de lucruri, nu neapărat pentru a le cumpăra. Pur și simplu, pentru a mă destinde. Cred că asta ar fi singura activitate în care nu l-aș implica. Nicoleta Nicolae: Shoppingul se face de una singură. Stai cât vrei, probezi ce vrei. Diana Lupu: Sunt multe tabieturi pe care le am, precum băutul cafelei dimineața, pe care prefer să le fac singură pentru că mă conectează cu mine. Alina Aliman: Experiențele spa sunt făcute să le savurezi tu cu tine, indiferent de sex. Magda Mușat: Când ies cu prietenele la film sau la masă -doar noi, fără iubiți.

Bianca Naumovici: Am chiar și zile când simt nevoia să stau singură și îi spun că sunt antisocială. Am noroc de un om care nu dramatizează aceste lucruri și își face bine mersi un alt program. Timpul petrecut singură mă ajută să îmi încarc bateriile. Plimb câinele singură în diminețile de weekend, pentru că îmi place să ascult podcast-uri și să fac plimbări lungi. Câinele aprobă comportamentul acesta și nici prietenul nu se plânge. Doarme mai bine, fiind liniște în casă! Diana Lupu: Păstrarea identității în cuplu dezvoltă relația și îi aduce un plus de personalitate, o particularizează. Bianca Nuțu: Nu îmi place să mă asiste când mă mâchiez sau când îmi fac bucle. Și să nu mă întrerupă din scris. La ce distracții a trebuit să renunți, când ai intrat într-o relație? La ce distracții i-ai cerut lui să renunțe? Dana Păun: La niciuna. încerc să le integrez în noua relație. Raluca Leafu: Nu am cerut și nici nu mi s-a cerut așa ceva niciodată. Alexandra Bolba: Nici eu nu am renunțat la nicio distracție, din contra: am învățat să mă distrez și mai mult. Lui nu i-am cerut, dar a fost de la sine înțeles că trebuie să mai renunțe la distracțiile care implică sexul opus. Bianca Nuțu: Am învățat să îmi aleg parteneri cu care am valori și interese comune. Așa, nu mai trebuie să renunțe niciunui dintre noi la nimic. Nicoleta Nicolae: A trecut ceva timp și, sincer, nu mai știu. îmi amintesc doar că înainte ieșeam mai mult cu fetele în club. Nu prea am mai ieșit fără el... Nu prea am mai ieșit deloc... ©

Alina Aliman: Nu cred în relațiile în care partenerii încearcă să se schimbe reciproc. Magda Mușat: Noi nu a trebuit să renunțăm la nimic. Știu, suntem niște norocoși. Diana Lupu: Noi doar am alternat între ceea ce îmi place mie și ceea ce îi face lui plăcere. Practic, am redus, dar NU am renunțat. Claudia Panțuroiu: Când am fost în relația potrivită, nu am simțit că trebuie să renunț la nimic, mi-am schimbat prioritățile în mod natural. Poate că am avut mai puțin timp pentru citit. Partenerului nu i-am spus să nu facă ceva anume, e matur, așadar să decidă singur. Rovena Andrei: Respect nevoia de spațiu privat, de libertate, așa cum și eu îmi doresc același lucru pentru mine. Este important respectul reciproc și încrederea pe care ne-o acordăm unul altuia. Bianca Naumovici: Am renunțat la spontaneitatea fără răspundere, însă mi se pare un preț rezonabil de achitat. Trebuie să ai bunul simț să dai un telefon, dacă ieși la o bere după birou, de exemplu. Nu o văd însă ca pe o „renunțare“, ci ca pe un schimb firesc. Dacă îmi modific planurile, o fac con-sultându-mă și cu el. în ceea ce privește renunțările lui, îmi amintesc că l-am rugat - într-un fel nepoliticos și greu de reprodus într-o carte ca aceasta, care se respectă - să nu le mai dea like-uri pe Instagram modelelor lungi și superbe. Adică să le urmărească în continuare, dar pentru binele său și-al nostru să nu le mai dea like. Mă deranja ideea că, poate, femeia visurilor lui este cu 20 de cm mai înaltă și cu 20 de kile mai slabă!

încheiere Drumul de la„eu" la„noi (dialog între autori) N: Se spune că cel mai lung drum este cel spre cunoașterea de sine. Ajungem să ne cunoaștem mai bine petrecând timp cu noi înșine sau interacționând cât mai mult cu ceilalți? G: Din punctul meu de vedere, adevăr se află în ambele cazuri. Ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și se vindecă printr-o relație, spune Teoria Imago, ceea ce înseamnă că noi nu ne putem descoperi șinele autentic decât în relația cu cineva. Relațiile au forța de a scoate atât lumina, cât și întunericul din profunzimile sufletului nostru. Și e foarte bine că este așa. însă, practica clinică și experiența personală de viață îmi arată că, în aceeași măsură, avem nevoie și de timp pentru a procesa în tăcere trăirile și experiențele proprii. Uneori, nu ne putem auzi gândurile și nici nu ne putem simți trăirile pentru că zgomotele din exterior sunt prea puternice și ne prinde bine puțin spațiu fizic și psihologic pentru a relua contactul cu noi înșine. N: Sunt mai fericiți cei care petrec mai mult timp cu ei înșiși? G: Știința ne spune clar și răspicat că nu. Ființa umană este profund relațională, sensul nostru zace în construirea și menținerea de relații cu cei pe care viața ni-i scoate în cale. Așadar, fericirea este atunci când ai lângă cine să culci capul pe pernă, cui să-i spui un „bună dimineața“ sau atunci când îți este frig și te plouă, dar cineva vine și te adăpostește sub umbrela sa, iar după asta totul pare mai puțin gri sau sumbru, însă pentru a putea trăi fericiți împreună, oamenii au nevoie de multe experiențe de relaționare care să-i ajute să recunoască diferențele dintre ceea ce se face și ceea ce nu se face, atunci când trăim împreună. Și pentru că efortul uneori este prea mare, unii dintre noi pot alege

viața trăită în singurătate, ajungând să fie mulțumiți cu deciziile lor, chiar dacă se mai întreabă ocazional „Oare, cum ar fi fost viața mea, dacă aș fi ales altfel?“ N: Social media înseamnă timp petrecut cu ceilalți sau este, mai degrabă, o nouă formă de singurătate? G: Oamenii se pot simți singuri și atunci când sunt fizic unul lângă altul. Asta însemnând că nu există excepții nici în spațiul online. Social media ne oferă extraordinare mijloace de comunicare și de informare, ne ajută să primim unele răspunsuri, să descoperim unele adevăruri și multe neadevăruri, să ne satisfacem curiozitatea înnăscută și să ne cultivăm o imagine care ne poate aduce unele beneficii. Dar nu este despre a petrece timp cu alții. Iar dacă noi considerăm că aceasta e o modalitate de conectare, atunci trăim într-o mare iluzie. Timp petrecut cu alții înseamnă conexiune psihică, fizică și sufletească - obiceiuri care, din păcate, sunt tot mai rar întâlnite, pentru că (după tot ce ne propunem să facem) nu ne mai rămâne timp și pentru ceea ce contează cu adevărat, și anume: să ne privim unii pe alții în ochi, să ne oferim îmbrățișări sau o mână de ajutor, să râdem sau să plângem laolaltă, știind că suntem facuți pentru a fi împreună la bine și la greu. N: Intensitatea iubirii și seriozitatea unei relații se măsoară în cât de mult timp petrec împreună cei doi? G: Noi, psihologii, spunem că nu cantitatea, ci calitatea este cea care contează. Dar, în mod cert, pentru a cultiva încrederea și siguranța unei legături emoționale este nevoie și de intensitate și de seriozitate și de timp petrecut împreună. Interesant este că mulți dintre tinerii zilelor noastre declară că se simt mai bine în relații la distanță - alegând să se întâlnească doar în weekenduri, în speranța ca astfel să tragă cât mai multă vreme de intensitatea iubirii. Este evident că distanța, la fel ca orice obstacol, ne stârnește și ne incită. Aceasta ne oferă spațiu pentru fantezii, așa încât imaginația să se

poată exprima liber și creativ; dar să nu uităm că relația de cuplu nu este doar pentru pasiune. Iubirea ne face să ne legăm emoțional de câțiva oameni prețioși, care ne oferă un refugiu în fața furturilor inerente ale vieții. Relațiile bazate pe iubire sunt adăpostul nostru cel mai sigur, creat să ne ofere protecție psihologică pentru a parcurge cu bine drumul vieții. Așa că noi toți avem nevoie de o asemenea protecție și în zilele lucrătoare, atunci când viața ne scoate lămâi în cale și ne-ar prinde bine puțină miere pentru a le transforma într-o savuroasă limonadă. N: Sunt cupluri care trăiescfiecare clipă împreună. Pe termen lung, acest lucru aduce beneficii cuplului sau îl îneacă în plictiseală? G: Există așa-numitele cupluri simbiotice. în care partenerii conviețuiesc decenii întregi într-un sigur și confortabil „noi“. Ei par să aibă aceleași preferințe, să savureze aceleași activități, uneori chiar se îmbracă la fel ori dau răspunsuri identice. Dacă ambii parteneri sunt împăcați și mulțumiți cu asta, nu văd nicio problemă. Plictiseala apare atunci când unul dintre ei simte în interior, din ce în ce mai arzător, dorința de a se diferenția, de a trasa cât mai clar granița dintre celălalt și sine. Dar pentru cele mai multe povești de iubire acest proces este firesc, chiar dacă cei doi parteneri nu ajung fix deodată în etapa de diferențiere. îndrăgostirea ne apropie, vrem să reducem cât mai mult distanța dintre noi și ființa dorită, dar mai apoi suntem din nou dornici de spațiu, pentru ca după aceea să ne reapropiem. Acesta este dansul iubirii, drumul pe care-1 parcurgem din nou și din nou, pentru a găsi balansul potrivit între dependență și independență. N: Cât de sănătos este să lucrezi în același loc cu partenerul tău? G: Depinde de cât de bine se pot tolera unul pe celălalt partenerii. Aveam în liceu doi profesori care erau căsătoriți, ea ne-a predat biologie și el era profesor de matematică, dar nu la clasa mea. Și mereu veneau și plecau de la școală ținân-du-se de mână. Știu că

pe mine m-a marcat destul de mult această imagine, deoarece nu mi-am văzut niciodată părinții mergând de mână pe stradă, prin urmare pentru adolescentul care am fost atunci era ceva aproape de scenariile SF. Am cunoscut și un cuplu de medici care munceau pe aceeași secție a spitalului, unul dintre ei fiind chiar șeful secției respective, și care se certau constant, iar asistentele erau mereu îngrijorate, pentru că ele resimțeau cel mai intens efectul certurilor dintre cei doi. Așadar, este sănătos dacă știi cum să faci asta și mai puțin sănătos dacă duci o viață inconștientă și lipsită de inteligență relațională. N: Este timpul petrecut în cuplu relativ? Un cuplu din Nepal petrece mai mult timp în doi decât un cuplu din New York? G: Probabil că timpul este același, și în Nepal și în SUA, dar nu cred că toți oamenii din New York petrec aceeași cantitate de timp în doi ca cei din Kathmandu. De regulă, în orașele mari oamenii sunt mai preocupați de partea profesională, în consecință le rămâne mai puțin timp pentru relaxare, cuplu sau familie. La fel este și în România. Cuplurile din București îmi vorbesc despre cât de agitată este viața lor și despre cât de dificil le este să găsească timp pentru tot; pe când în Cărei, un orășel din județul Satu Mare, totul se desfășoară la o altă viteză și într-o mult mai mare tihnă. Dar, așa cum am mai subliniat, nu neapărat cantitatea, ci calitatea timpului petrecut împreună contează. Iar partenerii conștienți de faptul că relația are la fel de multă nevoie de ei pe cât au și ei de ea reușesc să-și împartă timpul în așa fel încât să le fie suficient de bine. N: Copiii cer mereu atenție, dar pentru o relație sănătoasă cu ei, ai nevoie să fii fericit; iar fericirea unui părinte vine și din fericirea lui ca partener. Este important să îi explic acest lucru și copilului? Mă va putea înțelege vreodată?

G: în familiile sănătoase din punct de vedere relațional, copiii sunt obișnuiți de mici, de către părinții lor, cu privire la faptul că, înainte de toate, ei sunt iubiți. Studiile din psihologie ne indică destul de clajzcă cel mai mare dar pe care i-1 pot oferi părinții unui copil este un model funcțional de relație de cuplu. Copiii se simt mai bine, învață mai bine și sunt mai creativi și curajoși, atunci când cresc alături de părinți care se iubesc și respectă reciproc. Din cabinet știu că acei copii care cresc în familii cu multe certuri și probleme de cuplu cer și mai multă atenție decât cei din familiile fericite. Prin urmare, este vorba despre o bună analiză a priorităților și despre climatul emoțional în care se dezvoltă copilul. Este adevărat și că, uneori, merită să vorbim cu copiii și să le explicăm care sunt asemănările și diferențele dintre legăturile de cuplu și cele parentale. Nu am niciun dubiu că fiecare copil nu doar că va înțelege, dar va și susține nevoia părintelui de afecțiune si iubire. N: Timpul pentru cuplu este diferit de timpul pentru familie. A petrece timp cu copiii nu e același lucru cu a petrece timp în doi, în astfel de momente părinții uitându-se mai mult la copii decât unul la celălalt. Este un act de egoism să căutăm momente în doi, chiar și atunci când copiii preferă o ieșire în parc în loc să fie lăsați la bunici? G: Indiferent că-1 numim egoism sau curaj, cuplurile au nevoie de timp pentru distracție, relaxare și sex. Poate că nu se va întâmpla asta fix atunci când cei doi parteneri își doresc - pentru că uneori copilul este prea mic pentru a rămâne în grija altora sau singur, alteori are de făcut teme, trebuie îngrijit pentru că a răcit sau vrea să-i citim noi povestea de noapte bună. Dar părinții își pot ajusta agendele în așa fel încât să le rămână timp și pentru ei doi. Totul ține de priorități și de bunăvoință. Pe măsură ce copilul crește, acesta are nevoie să socializeze cu cât mai multe persoane, nu mai este atât de neajutorat ca în primele luni de viață și este sănătos să-l sprijinim în cultivarea relațiilor lui sociale. Iar atunci când acestea sau creat, să profităm puțin de ajutorul ivit și de timpul oferit, pentru a umple cu energie legătura de iubire.

N: Viața în doi, când suntem trei rezumă schimbarea majoră ce se petrece în cuplu când vine pe lume primul copil. Ar trebui să căutăm mereu momente doar pentru noi sau să ne adaptăm la noul context, acceptând schimbarea? G: Acceptarea este una dintre cele mai bune strategii de a face față schimbărilor inerente ale vieții. înțelepții ne recomandă să găsim puterea de a schimba ceea ce poate fi schimbat, răbdarea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat și înțelepciunea de a distinge între cele două. Când s-au născut copiii, nu mai poți da timpul înapoi ca să schimbi ceea ce s-a întâmplat deja. Dar poți alege să treci cu înțelepciune peste tranziția de la doi la trei, știind că inevitabil va veni și momentul în care copilul va merge la grădiniță, la școală și mai apoi la facultate. Majoritatea părinților se desprind greu de copiii lor deveniți între timp adulți și regretă că nu au petrecut mai mult timp alături de aceștia. Ei bine, în astfel de momente, partenerii au ocazia să revină puțin câte puțin la viața de cuplu. Pentru ei, atunci poate începe o nouă viață. Ecouri din terapie „Imaginează-ți că ești cu partenerul tău într-o drumeție pe munte și dați de o prăpastie. La început vă sperie, dar în același timp vă și incită. Sunteți curioși să vedeți ce e în adâncul ei. Vă așezați pe buza prăpastiei și vă uitați în jos. Știți că, dacă alunecați, există riscul să vă accidentați rău, foarte rău, sau poate chiar să muriți. Doar că unul dintre voi e mai curios, se apleacă mai mult, alunecă și, în cădere, îl trage după el și pe celălalt. Odată ajunși pe fundul prăpastiei, după ce vă zbateți, după ce dați vina unul pe altul, după ce țipați, urlați după ajutor în speranța că o să vină cineva să vă salveze, într-un final rămâneți singuri acolo cu gândurile voastre și respirați adânc, apoi vă faceți un culcuș, vă așezați într-un colț și vă uitați la tot ce vă înconjoară... Iar la un moment dat, începeți să vă vedeți db'după crengile ce vă umbresc fața. Dați crengile apăsătoare la o parte și vedeți că sunteți întregi, chiar dacă aveți niște zgârieturi. Vedeți că în spatele crengilor sunt niște bolovani, aceiași bolovani de

pe care ați alunecat, dar pe care îi puteți așeza laolaltă, în așa fel încât să vă cățărați pe ei ca să ieșiți la lumină. Terapia de cuplu este prăpastia. Fără ea, poate, nu am fi descoperit că lumina soarelui e atât de frumoasă și vitală.“ Ioana Blaj & Ducu Ion „Terapia de cuplu e ca o shaorma cu de toate. E cu vulnerabilitate, cu durere, cu lacrimi, cu ascultare, cu acceptare, cu conectare, cu bucurie, dar și cu multă dragoste. însă dacă nu o faci în numele dragostei, riști să rămâi flămând. Lupta pentru iubire ne-a ajutat să înțelegem, să ne vindecăm și să creștem împreună. Gâspâr, îți mulțumim că ne-ai făcut parte din #RevoluțiaIubirii. Fără tine, n-am fi fost azi NOI.“ Olivia & Bogdan