Inventarea stiintelor moderne 9736835502

Citation preview

PLURAL M

Isabelle Stengers este profesor asociat la Universitatea din Bruxelles, docţor în filosofia ştiinţelor. De acelaşi autor: La nouvelle alliance, Gallimard, 1979; Entre le temps et l'eternite (în colab. cu I. Prigogine), Fayard, 1988; D'une science a l'autre. Les concepts nomades, Le Seuil, 1988; Cosmopolitiques (vol. I-VII), La Decouverte, 1996-1997; Histoire de la chimie (în colab. cu Bernadette Bensaude-Vincent), La Decouverte, 1993; Drogues, le defi hollandais (în colab. cu O. Ralet), Editions des laboratoires Delagrange, 1991. Coperta: Manuela Oboroceanu

Ediţia originală a acestei cărţi a apărut sub titlul

Le politiche de la ragione la Editura Gius. Laterza & Figli,

în colecţia „Lezioni-italiana"

Isabelle Stengers - L'invention des sciences modernes, Edition La Decouverte, 1993; Edition Flammarion, 1995 © Gius. Laterza & Figli Spa, Roma-Bari The Romanian language edition arranged through the mediation of Eulama Literary Agency © 2001 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere Editura POLIROM B-dul Copou nr. 4, Iaşi, P.O. BOX 266, 6600 Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:

STENGERS, ISABELLE Inventarea ştiinţelor moderne I Isabelle Stengers ; trad. de Claudiu Constantinescu - Iaşi: Polirom, 2000 184 p.; 23 cm (Plural M) Tit. orig. (fre): L'Inuention des sciences modernes Index

ISBN: 973-683-550-2 I. Constantinescu, Claudiu (trad.) 165:3+5

Printed in ROMANIA

Isabelle Stengers

Inventarea ştiinţelor moderne Traducere de Claudiu Constantinescu

POLIROM 2001

Lui Felix Guattari şi Bruno Latour, în amintirea unei întîlniri care nu a avut loc.

I

EXPLORĂRI

1

Ştiinţele şi interpreţii lor Scandaluri Un zvon neliniştitor străbate lumea oamenilor de ştiinţă. Există, pare-se, anumiţi cercetători, specialişti în ştiinţe umane mai ales, care atacă idealul unei ştiinţe pure. Un nou cîmp este pe cale de a se constitui: născut în Anglia în urmă cu vreo douăzeci de ani 1, prosperînd în ţările anglo-saxone, dar prezent acum şi în Franţa2• Acest cîmp, botezat cu diverse nume - ,,social studies in science", „sociologia ştiinţelor", ,,antropologia ştiinţelor" - ar pune în discuţie orice separare între ştiinţe şi societate. Cercetătorii pe care îi gru­ pează ar îndrăzni să pretindă că studiază ştiinţa ca pe orice altă întreprindere socială, nici mai detaşată de grijile lumii, nici mai universală sau mai raţională decît altele. Ei nu ar mai denunţa numeroasele infidelităţi comise de oamenii de ştiinţă faţă de normele de autonomie şi obiectivitate ce le sînt proprii, ci le-ar considera lipsite de conţinut, ca şi cum orice ştiinţă ar fi „impură" prin natura ei, şi nu prin îndepărtarea faţă de ideal. Gînditorii din ştiinţă îşi ascut armele şi se ridică în apărarea unei cauze pe care o simt ameninţată. Unii se bazează pe foarte clasica retorsiune, care a funcţionat de multe ori şi care rămîne încă în picioare. A afirma că ştiinţa este o întreprindere socială nu înseamnă a o supune categoriilor sociologiei? Or, sociologia este o ştiinţă şi, în cazul de faţă, una care are ambiţia de a deveni o superştiinţă, în stare să le explice pe toate celelalte. Dar cum scapă ea de descali­ ficarea pe care o operează asupra celorlalte? Se descalifică deci ea însăşi, neputînd pretinde să-şi impună propria grilă de lectură. Alţii mizează pe cartea realismului: dacă totul nu este decît relaţie socială, adică arbitrar şi convenţional, cum am putut trimite oameni pe Lună (şi, am putea noi adăuga, cum am făcut să explodeze bombe atomice)? Sociologii ştiinţelor nu merg şi ei ca toată lumea, în caz de nevoie, la un doctor ce le va prescrie acele produse ale ştiinţei care sînt vaccinurile sau antibioticele? Mai sînt apoi alţii care propun să se asimileze punerea în discuţie a obiectivităţii ştiinţifice cu justifi­ carea brutalei legi a celui mai tare. Civilizaţia este în pericol!

8

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

Ce e ciudat în această nelinişte a lumii ştiinţifice este că o repetă, la ceva distanţă în timp, pe cea care cuprinsese mica lume a filosofilor ştiinţei atunci cînd istoricul T homas Kuhn a propus, în 1962, cate­ goria numită „ştiinţă normală". Nu, spunea Kuhn, cel care practică o asemenea ştiinţă nu este ilustrarea glorioasă a spiritului critic şi a raţionalităţii lucide pe care acei filosofi încercau să le definească prin intermediul lui. El face ceea ce a învăţat să facă. El tratează fenomenele ce par să ţină de domeniul său, după o „paradigmă", după un model practic şi teoretic totodată, care i se impune în chip evident şi faţă de care are minimum de recul. Ba mai mult, pentru că fiecare paradigmă determină întrebările legitime şi criteriile după care se pot recunoaşte răspunsurile acceptabile, este imposibil să se construiască o poziţie terţă, ,,în afara paradigmei", din care filosoful să poată evalua meritele interpretărilor rivale (teza noncomensura­ bilităţii). Mai mult încă, supunerea omului de ştiinţă la paradigma comunităţii sale nu este un defect. După Kuhn, ei îi datorăm ceea ce numim „progresul ştiinţific", demersul cumulativ graţie căruia tot mai multe fenomene devin inteligibile, controlabile tehnic şi inter­ pretabile teoretic. Iar luciditatea oamenilor de ştiinţă aparţinînd unei discipline fără paradigmă este descrisă cu cruzime: se ceartă, se sfişie între ei, se acuză reciproc de dedesubturi ideologice, sau coexistă în indiferenţa şcolilor legitimate prin numele fondatorilor lor. Se vorbeşte de psihologie „piagetiană", de lingvistică „saussuriană", de etnologie „levi-straussiană", adjectivul însuşi semnalînd fericiţilor lor colegi că aici ştiinţa nu are puterea de a-i pune de acord pe oamenii de ştiinţă. Nu se vorbeşte nici de biologie „crickiană", nici de mecanică cuantică „heisenbergiană", nu-i aşa? Filosofii ştiinţelor s-au arătat foarte nemulţumiţi. Au recurs, bineînţeles, la retorsiune: Kuhn propune o paradigmă istoricului şi filosofului ştiinţelor, şi nu are deci dreptul, în chiar termenii săi, să pretindă că descrie ştiinţele „aşa cum sînt". Ei au evidenţiat imposi­ bilitatea de a pune pe acelaşi plan o ştiinţă depăşită, precum cea care considera apa un element, şi ştiinţa de astăzi, pe care apa o confirmă lăsîndu-se sintetizată şi descompusă după plac. Au denun­ ţat drama ce ar reprezenta-o pentru civilizaţie reducerea ştiinţei la o mob psychology, o psihologie a mulţimilor iraţionale, supuse efectelor modei şi imitaţiei. Totuşi, oamenii de ştiinţă, în marea lor majoritate, au avut o cu totul altă reacţie. ,,Paradigmele" lui Kuhn le plăceau. Recunoşteau în ele chiar o descriere, în sfirşit pertinentă, a activităţii lor. Noţiunea de „revoluţie paradigmatică", potrivit căreia o paradigmă o schimbă pe alta, li se părea potrivită pentru a descrie istoria disciplinei lor. Şi destule ştiinţe umane au început să viseze la o paradigmă care

EXPLORĂRI

9

le-ar permite într-o bună zi un progres asemănător cu al fericiţilor lor colegi. ,,Noi paradigme". vedem înflorind cam peste tot, de la sistemică pînă la antropologie sau la sociologie. De ce, oare, ceea ce i-a scandalizat pe filosofi a dat satisfacţie atîtor oameni de ştiinţă? Şi de ce aceştia din urmă se scandalizează acum? Nu subliniase deja Kuhn dimensiunea socială a ştiinţelor, arătînd că omul de ştiinţă trebuie să fie descris ca membru al unei comunităţi, iar nu ca individ raţional şi lucid? Problema acestui curios decalaj va fi punctul meu de pornire.

Autonomie Se poate, cred, avansa ideea că, din punctul de vedere al oamenilor de ştiinţă, descrierea lui Kuhn apără esenţialul: autonomia unei comunităţi ştiinţifice faţă de mediul politic şi social. Şi nu doar că o apără, ci o instituie ca pe o normă şi ca pe o condiţie de posibilitate pentru exersarea fecundă a oricărei ştiinţe, fie că e vorba de practi­ carea unei ştiinţe normale sau de revoluţiile paradigmatice care o reînnoiesc. Nu numai că omul de ştiinţă nu va fi pus să dea socoteală pentru alegerile sale şi priorităţile lui de cercetare, dar este drept şi normal ca el să nu o poată face. Pentru că tocmai caracterul îndeobşte tacit al paradigmei, transmis prin artificiul pedagogic al problemelor de rezolvat şi al exemplelor tratate în manuale, îi conferă acesteia fecunditate. Tocmai fiindcă ea nu face obiectul unei distanţări critice, oamenii de ştiinţă pot aborda cu încredere fenomene dintre cele mai deconcertante, descifrîndu-le fără a tremura pentru modul de ase­ mănare cu obiectul lor paradigmatic. Mai mult decît atît, această încredere explică şi fecundul scandal asociat de Kuhn noţiunii de anomalie, placa turnantă ce face ca diferenţa să fie recunoscută ca semnificativă, punînd în discuţie paradigma, iar nu competenţa omului de ştiinţă. După părerea lui Kuhn, paradigma explică aşadar nu doar cuce­ rirea cumulativă, ci inventarea noului. Anomalia, deopotrivă agent provocator şi punct de fixare, îl „pune în tensiune" pe omul de ştiinţă, devenit vector al unei creativităţi pe care poate că nu i-ar fi inspirat-o o atitudine lucidă, adică sceptică, în ce priveşte puterea teoriilor. Legată de aceasta, găsim justificată indiferenţa unei comunităţi faţă de dificultăţi sau de rezultate mai greu de înţeles. Nici un „fapt" brut anormal nu conţine în el însuşi puterea de a se face recunoscut ca anomalie. Şi nici o anomalie nu-i dă celui care o recunoaşte puterea de a cîştiga atenţia colectivului. ,, Criza paradigmatică" devine colectivă atunci cînd omul de ştiinţă a dobîndit puterea de a contrainterpreta

10

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

rezultatele colegilor săi, atunci cînd o nouă paradigmă, purtătoare a unui nou tip de inteligibilitate, impune o alegere. Luciditatea este un produs al crizei; ea trebuie cucerită şi nu poate fi considerată drept normală. Lectura propusă de Thomas Kuhn justifică deci o diferenţiere radicală între o comunitate ştiinţifică, produsă de propria ei istorie, dotată cu instrumente ce integrează în mod indisociabil producţia (cercetarea) şi reproducţia (formarea celor ce sînt autorizaţi să parti­ cipe la această cercetare), şi un mediu care, dacă vrea să beneficieze de rezultatele acestei activităţi, trebuie să se limiteze la a o întreţine, fără a-i cere cumva socoteală. Faţă de omul de ştiinţă aflat la lucru, nimeni nu are dreptul de a se aşeza pe o poziţie de forţă ce i-ar permite să îi pună acestuia întrebări care nu sînt ale comunităţii sale. Orice atentare la autonomia unei comunităţi ce lucrează într-o anumită paradigmă înseamnă, practic, ,,a omorî găina cu ouăle de aur", a ataca însăşi condiţia de posibilitate a progresului ştiinţific. Nu Thomas Kuhn a inventat, de fapt, acest argument care inter­ zice să se ceară socoteală oamenilor de stiintă în privinta alegerilor şi priorităţilor lor. În 1958, fizicianul Mich�el Polany/ legase deja fecunditatea cercetării ştiinţifice de o „cunoaştere tacită", foarte diferită de cunoasterea ce se bazează pe continuturile explicite sau explicitabile ale ştiinţei. În viziunea lui Polan'yi, omul de ştiinţă este un fel de „expert", în sensul englez de connoisseur, iar competenţa lui este inseparabilă de un „angajament" (commitment) care implică inteligenţa, dar şi gesturile, percepţia, pasiunea, credinţa3• Polanyi punea accentul pe descrierea „fenomenologică" a omului de ştiinţă în munca sa, mai mult decît pe felul în care comunităţile ştiinţifice asigură transmiterea modului lor de angajare. Poziţia sa nu era însă, prin aceasta, lipsită de orice preocupare sociopolitică. Din contră. Opera lui se înscria în dezbaterea ce fusese lansată în Anglia, cu ocazia celui de al Ii-lea Congres International de Istorie a Ştiinţei şi Tehnologiei (Londra, 1931). În cadrul co�gresului, Nikolai Buharin, conducătorul delegaţiei ruse, pusese în evidenţă „perspec­ tivele absolut noi" deschise în ţara sa prin raţionalizarea producţiei ştiinţifice în cadrul unei economii planificate4 • Cîţiva tineri oameni de ştiinţă marxişti, precum John D. Bernal şi Joseph Needham, fuseseră entuziasmaţi de o asemenea perspectivă, iar, în 1939, Bernal publica The Social Function of Science [Funcţia socială a ştiinţei] 5, unde producţia ştiinţifică şi interesele sociale şi economice sînt pre­ zentate ca solidare de fapt şi de drept. Bernal conchidea asupra necesităţii unei profunde reorganizări a ştiinţei, pentru ca ea să poată răspunde adevăratelor nevoi sociale. Impotriva acestui „berna­ lism", Michael Polanyi a creat, la începutul războiului, o Society for

Freedom in Science [Societate pentru libertatea ştiinţei].

EXPLORĂRI

11

După război, dezbaterea a fost reluată încă şi mai aprins, numai că de această dată pericolul nu mai venea de la intelectualii marxişti. Acum se protesta împotriva proiectelor de planificare a prioritătilor ştiinţei de către guvernele occidentale. În 1962, Polanyi public� un articol doctrinar, ,,The Republic of Science [Republica ştiinţei} 6", în care revendicarea „extrateritorialităţii" ştiinţei apărea legată explicit de figura omului de ştiinţă „competent", singurul capabil să evalueze o cercetare în domeniul său, fără însă ca prin aceasta să poată da socoteală despre criteriile sale de evaluare. Mai exact, Polanyi susţi­ nea că toate comunităţile ştiinţifice realizează, ,,în sensul lui cel mai înalt", un principiu care este redus la mecanismul pieţei atunci cînd este aplicat activităţilor economice. Fiecare om de ştiinţă este inserat într-o reţea de aprecieri mutuale întinsă mult peste universul lui de competenţă. ,,Republica ştiinţei ne arată o asociere de iniţiative independente, împletite în vederea unei realizări nedeterminate. Disci­ plina şi motivaţia îi vin din faptul că ea se supune unei autorităţi tradiţionale, numai că această autoritate este dinamică; existenţa continuă a acesteia depinde de continua ei autoînnoire datorată originalităţii celor care i se supun." 7 Nu este cazul aici să reiau întreaga poveste, care trimite, pe de o parte, la concepţia marxistă, apoi stalinistă, asupra ştiinţei (să ne gîndim la tezele despre ştiinţa burgheză şi ştiinţa proletariatului din Franţa anilor de după război) şi, pe de altă parte, la dezbaterea isto­ ricilor asupra istoriei „interne" sau „externe" a ştiinţelor, de care sînt legate nume ca Alexandre Koyre şi Charles Gillispie. Vreau numai să subliniez că apărarea istoriei „interne", pentru care cunoaşterea ştiinţifică se dezvoltă după propriile sale criterii, factorii „externi" jucînd doar un rol secundar, nu trebuie confundată cu apărarea unei ştiinţe „raţionale", în sensul în care o înţelegeau filosofii ştiinţelor din vremea respectivă. Este, de fapt, ceea ce susţinea filosofia „post­ critică" a lui Polanyi. Şi ceea ce va explicita Structura revoluţiilor ştiinţif'ice a lui Kuhn. Noutatea operei lui Kuhn este, aşadar, cu totul relativă. Ea rezidă, înainte de toate, în clarificarea divergenţelor dintre interesele oame­ nilor de ştiinţă şi cele ale filosofilor ştiinţei. Primii nu au deloc nevoie să apere sau să ilustreze raţionalitatea ştiinţelor pentru a revendica iniţiativa în privinţa propriilor lor probleme şi exclusivi­ tatea asupra judecăţilor de valoare sau de prioritate. Cei din urmă îşi pierd deci orice statut privilegiat: ei nu sînt nici arbitri, nici coparticipanţi, şi nici nu se numără printre cei ce ar putea descifra normele care funcţionează în mod implicit în interiorul ştiinţelor şi care permit distingerea ştiinţei de nonştiinţă. Ce se întîmplă atunci cu noua „antropologie" sau „istoria socială" a ştiinţelor, care îi scandalizează pe oamenii de ştiinţă? Ea se înscrie

12

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

explicit în siajul deschis de Kuhn, dar nu manifestă acelaşi respect ca al acestuia pentru productivitatea ştiinţifică. S-a construit un discurs nou, care face o distincţie clară între ceea ce îi interesează pe oamenii de ştiinţă şi ceea ce trebuie să îi intereseze pe cei care studiază categoria oamenilor de ştiinţă. Aceştia din urmă, dacă vor să fie recunoscuţi ca participanţi legitimi la noul cîmp, trebuie să se supună unei discipline ce poartă numele de „principiul simetriei". Asta presupune ca ei să ţină cont de faptul că nici o normă meto­ dologică generală nu poate justifica diferenţa dintre învingători şi învinşi creată în cadrul unei controverse. Kuhn se baza aici pe o anumită raţionalitate a oamenilor de ştiinţă cînd ei evaluează fecun­ ditatea, puterea paradigmelor aflate în competiţie. Diferenţa, pentru el, nu avea nimic arbitrar. Principiul simetriei cere să nu te bazezi pe ipoteza acestei raţionalităţi, care îl face pe istoric să adopte vocabularul învingătorului pentru a povesti istoria unei controverse. Trebuie, din contră, să se pună în lumină situaţia de indecizie fun­ ciară, adică şi ansamblul factorilor eventual „nonştiinţifici" care au jucat un rol în crearea raportului de forţă final, pe care ni-l însuşim noi, ca moştenitori, atunci cînd considerăm că, de fapt, criza a făcut diferenţa între învingători şi învinşi. Paradigma garanta autonomia comunităţilor şi se limita la o altfel de interpretare a ceea ce caracterizează, în m9d tradiţional, idealul unei „adevărate" ştiinţe, progresul cumulativ, posibilitatea consen­ sului, ireversibilitatea distincţiei dintre trecutul perimat şi viitorul inedit. Principiul simetriei îi impune cercetătorului să ţină seama de tot ceea ce, în mod de asemenea tradiţional, este judecat ca îndepăr­ tare, ca scădere faţă de acest ideal: raporturile de forţă şi jocurile de putere tipic sociale, diferenţele de resurse şi de prestigiu dintre laboratoarele aflate în competitie, posibilitatea urmăririi unor interese „impure", ideologice, industri�le, statale etc. În vreme ce imaginea lui Polanyi asupra ştiinţelor corespundea pieţei libere ideale, cea oferită de Kuhn, mai puţin centrată pe omul de ştiinţă ca individ, are la bază ideea hegeliană a „vicleniei raţiunii": prin mijloace „ira­ ţionale", se construieşte o istorie care se suprapune (punct cu punct şi într-o manieră optimă) peste ceea ce am putea aştepta de la o întreprindere a cărei forţă motrice este una raţională. Noua imagine, asociată sociologiei ştiinţelor, pune în lumină incapacitatea noastră de a judeca astfel istoria ai cărei moştenitori sîntem: numai în măsura în care sîntem moştenitorii învingătorilor recreăm, în ceea ce priveşte trecutul, o istorie în care argumentele din interiorul unei comunităţi ştiinţifice ar fi fost de ajuns pentru a-i desemna pe învingători; numai pentru că aceste argumente ne conving pe noi ca moştenitori, le atribuim în mod retrospectiv puterea de a fi operat o diferenţiere.

EXPLORĂRI

13

Corelat cu aceasta, tema „marelui partaj" - a diferenţei dintre cele „patru secole europene", în care s-a creat ştiinţa modernă, şi toate celelalte civilizatii.,... pierde caracterul evenimential pe care i-l conferiseră Kuhn şi i;toricii „internalişti". În opinia l�i Kuhn, aici, şi nicăieri altundeva, s-a întîmplat să se realizeze condiţia de posibili­ tate a ştiinţei, prin societăţi care să ofere comunităţilor ştiinţifice mijloacele de existenţă şi de muncă, fără a interveni în dezbaterile acestora. Au fost însă şi alte inovaţii extraordinare care au marcat cele patru secole. Oare industria, statul, armata, comerţul nu intră în istoria comunităţilor ştiinţifice decît în dubla ipostază de finanţatori şi de beneficiari ai produselor rezultate din cercetare? Problemele istoriei „externe" a ştiinţelor ies din nou aici la iveală, ele devenind mult mai redutabile. Nu mai e vorba de o teză generală a solidarităţii dintre practicile ştiinţifice şi realitatea contextuală. Omul de ştiinţă nu mai este, ca toţi ceilalţi indivizi, produsul unei istorii sociale, tehnice, economice, politice. El foloseşte în mod activ resursele acestei realităţi contextuale pentru a-şi pune în valoare tezele şi îşi ascunde strategiile sub masca obiectivităţii. Cu alte cuvinte, din produs al epocii sale, omul de ştiinţă devine actor; iar dacă nu trebuie să ne încredem, cum afirmase Einstein, în ceea ce spune că face, ci să ne uităm la ceea ce face nu e pentru că invenţia ştiinţifică ar depăşi puterea cuvintelor, ci pentru că aceste cuvinte au o funcţie strategică pe care trebuie să ştim să o descifrăm. Acum, omul de ştiinţă, în loc să se priveze eroic de orice recurs la autoritatea politică sau a publicului, apare înconjurat de o cohortă de aliaţi, de toţi cei al căror interes a putut crea o diferenţă în cadrul controverselor care îl opun rivalilor săi.

O stiintă , , distructivă ? Majoritatea sociologilor „relativişti" neagă orice intenţie de a „denunţa" ştiinţa. Ei susţin că îşi fac doar meseria, aceasta presupunînd o diferenţă de principiu între interpretarea pe care o practică socială o propune din punctul ei de vedere şi cea pe care o construieşte sociologul. Oamenii de ştiinţă nu ar avea nici un motiv să se arate mai scandalizaţi decît alte grupuri sociale sau profesionale ce intră în sfera de interes a sociologilor, iar dacă o fac, atunci se denunţă singuri, demonstrînd că pretind o autoritate ce nu li se cuvine şi confirmînd prin aceasta legitimitatea anchetei. Aici însă, retorsiu­ nea - sociologia nu este şi ea tot o ştiinţă? - chiar poate funcţiona. Cu ce drept, dacă nu în numele ştiinţei, şi-ar permite sociologul să ignore că, dintre toate interpretările ce îi au ca obiect pe oamenii de

14

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

ştiinţă, ale sale îi lovesc în modul cel mai dureros? Fiindcă, bineînţeles, el nu este singurul care oferă interpretări asupra lor; există încă destui alţii care pun în discuţie, chiar mult mai hotărît, sensul şi mizele ştiinţelor. Aş lua ca exemplu critica ştiinţei ca ,,tehnoştiinţă", sau critica feministă radicală a raţionalităţii ştiin­ ţifice, şi aş încerca o primă caracterizare a ştiinţelor pornind de la această primă problemă: de ce, pentru oamenii de ştiinţă, inter­ pretările care pun în discuţie raţionalitatea ştiinţifică sînt departe de a fi, toate, la fel de neliniştitoare? S-ar putea crede că oamenii de ştiinţă vor protesta în unanimi­ tate împotriva opoziţiei radicale dintre „ştiinţă" şi „cultură umană", pe care o operează critica „tehnoştiinţelor". Cum or să accepte ei ca ştiinţele să fie văzute drept expresia unei raţionalităţi dezlănţuite, scăpate de sub controlul oamenilor, gata să nege, să supună ori să distrugă tot ce nu poate reduce la ceva calculabil şi manipulabil? Or, protestele oamenilor de ştiinţă au fost destul de rare, de parcă ei ar fi recunoscut legitimitatea unei ipoteze care celebrează divorţul dintre activitatea lor şi valorile iluministe, dintre servirea ştiinţei şi cea a umanităţii. ,,Raţionalitatea ştiinţifică" este identificată de critica „tehnoştiin­ ţelor" cu o raţionalitate pur operatorie, ce-şi reduce cuceririle la calcul şi la dominarea prin tehnică. Ea, critica, neagă orice posibilitate de a se distinge între producţiile ştiinţifice, tehnice sau tehnologice, referindu-se atît la dispozitivele sociotehnice care transformă efectiv practicile umane (cum este cazul informaticii), cît şi la „viziunile ştiinţifice" asupra lumii care reduc, de exemplu, realitatea la un schimb de informaţii. Critica feministă radicală porneşte de la acelaşi tip de descriere, dar identifică această raţionalitate nu cu distrugerea tuturor valori­ lor, ci cu trimful valorilor „masculine". O bună parte dintre autoarele feministe subliniaseră de multă vreme faptul că cercetarea ştiinţifică este în mare măsură dominată de idealuri competiţionale, de rivali­ tăţi polemice, de angajament sacrificial pentru o cauză abstractă pe scurt, de o formă de organizare pe care am s-o aşez, ceva mai încolo, sub semnul mobilizării. Totuşi, ele nu puneau în discuţie modul însuşi de cunoaştere inventat de către ştiinţe. Cel mult, vizau domenii ca medicina, istoria, biologia, psihologia etc., care se referă la fiinţe sexuate şi unde este posibil să se arate că problemele pot, într-adevăr, să poarte în substrat presupoziţii, conştiente sau incon­ ştiente, nefavorabile pentru imaginea femeii. Acestei critici, calificate uneori drept „empiristă"8, i s-a opus un punct de vedere radical feminist, pentru care totalitatea ştiinţelor este un „produs social­ -sexuat", rezultat al unei societăţi aflate sub dominaţia bărbaţilor.

EXPLORĂRI

15

Astfel, de la matematică la chimie, de la fizică la biologia moleculară, nimic nu trebuie să scape criticii feministe. În ambele cazuri, tehnoştiinţific şi feminist, perspectiva este cea a unei rezistenţe, dar, de asemenea în ambele cazuri, lucrurile în faţa cărora trebuie să se reziste sînt prezentate în aşa fel încît apelul la rezistenţă capătă accente profetice. Deşi raţionalitatea este un „globalizator" înzestrat cu o dinamică proprie, deşi traduce un mod sexuat de raportare la lume sau la ceilalţi, ea are puterea de a-şi defini actorii şi nu poate fi limitată, regularizată sau transformată decît din exterior, de către un „cu totul altcineva" în afara oricărui compromis. Ar fi, oare, posibilă o „altă" ştiinţă, feminină sau femi­ nistă? Le revine femeilor sarcina să o dovedească, omul de ştiinţă, în zeflemea sau sincer, neputînd decît să se declare extrem de interesat de perspectiva unei matematici ori a unei fizici diferite. O nouă conştiinţă etică ar fi, oare, capabilă să contrabalanseze puterea tehnoştiinţifică? Societăţii şi instanţelor care îi reprezintă valorile le revine sarcina să o dovedească, iar omul de ştiinţă nu va ezita să se înscrie în „comitetele etice", unde el să reprezinte „ţelurile ştiinţei" dinaintea diverşilor reprezentanţi ai „ţelurilor umanităţii". De fapt, preţul pentru caracterul radical al criticii, tehnoştiinţifice sau feministe, este respectarea omului de ştiinţă ca interpret privi­ legiat al lucrurilor ce stau în putinţa ştiinţei sale. Raţionalitatea ştiinţifică, aşa cum este ea criticată aici, nu ţine de respectul faţă de o normă, ce ar putea fi verificat. Ea ţine mai degrabă de un destin, iar adevărul unui asemenea destin este cel pe care orice viziune asupra realităţii îl face să apară ca manipulabil, indiferent de distanţa dintre pretenţiile viziunii respective şi practicile care o autorizează. În acest sens, critica „radicală" a ştiinţei le acceptă oamenilor de ştiinţă toate pretenţiile. Ea recunoaşte mutaţiile sociotehnice, ce afectează lumea noastră, ca pe produse ale raţionalităţii - tehnoştiin­ tifice sau masculine - si , ' tinde să se încreadă în ceea ce oamenii de ştiinţă „spun", chiar şi în extrapolările lor cele mai temerare. Aceştia sînt trataţi, aşadar, nu ca suspecţi, ci ca martori de încredere. Să nu ne mirăm deci că problema tehnoştiinţei poate fi preluată, dacă este cazul, chiar de oamenii de ştiinţă. Ea îi plasează în rolul dureros, dar onorabil - de reprezentanţi ai unei mutaţii radical noi, fără echivalent în istoria omenirii, expresii ale unui imperativ poate inuman, dar care îi purifică şi îi apără de orice vulgarizare. Dacă tehnoştiinţa celebrează teribila dinamică ce face ca raţionalul să comunice cu iraţionalul, imperativul controlării şi calculării cu insta­ urarea unui sistem autonom, incontrolabil din interior, mergînd pînă la a suprapune puterea peste lipsa de sens, atunci oamenii de ştiinţă, tehnicienii şi experţii nu au nici o vină, ei aşteptînd să vadă, ca toţi

16

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

ceilalţi, limitele puterii de expansiune a unei dinamici care îi defineşte dincolo de intenţiile şi de miturile lor. În această privinţă, spre deosebire de sociologii relativişti, critica radicală a ştiinţelor nu este foarte preocupată de urmărirea în deta­ liu a controverselor ştiinţifice sau de aplicarea principiului simetriei între învingători şi învinşi. Oricare ar fi tezele aflate în confruntare, din moment ce ele ţin de tehnoştiinţă (sau de ştiinţa „masculină"), prea puţin mai contează care dintre ele va învinge şi cum. Victoria respectivă va însemna, oricum, încă un pas înainte al raţionalităţii pur operatorii, dominatoare, care face ca adevărul să coincidă cu criteriul unic al lui „funcţionează", în detrimentul culturii, al valo­ rilor şi semnificaţiilor sale. Lucru ce are urmări foarte concrete pentru cei care susţin astăzi, în numele progresului sau al r�_ţionali­ tăţii, necesitatea cutărui sau cutărui program de cercetare. In sînul comitetelor bioetice, de exemplu, ei nu au de-a face cu nişte contes­ tatari nerespectuoşi, convinşi a priori că argumentele oamenilor de ştiinţă se leagă, de fapt, de interesele lor, ci cu nişte protagonişti care le acceptă, din principiu, statutul de reprezentanţi ai unei „logici operatorii" şi discută eventualele limite ce se pot pune acestei logici. Marea deosebire dintre descrierea relativistă a practicilor ştiinţi­ fice şi criticile radicale ale ştiinţei ţine deci de un contrast ce poate fi considerat ca o primă aproximare a singularităţii ştiinţelor. Argumentul potrivit căruia progresul ştiinţific serveşte scopurilor umanităţii poate fi utilizat, la o adică, de către oamenii de ştiinţă, dar el nu pare să traducă sensul intrinsec pe care aceştia îl dau activităţii lor. Argumentul potrivit căruia ştiinţa este o activitate critică şi lucidă e utilizat în anumite împrejurări, atunci cînd se marchează diferenţa dintre ştiinţă şi astrologie sau parapsihologie, de exemplu, dar el poate la fel de bine să fie înlocuit cu reprezentarea unui somnambul fecund. În schimb, pare crucial argumentul potrivit căruia cunoaşterea prilejuită de ştiinţe nu are nici o legătură cu raporturile de forţă sociale, ci se poate prevala de o relaţie privi­ legiată cu fenomenele la care se referă. Că acest raport nu este neutru, că el ar reduce totul la ceva calculabil şi controlabil, mai treacă-meargă... Dar că el poate fi aşa-zicînd arbitrar, că el nu este decît simplul produs al unei „înţelegeri" între oamenii de ştiinţă şi nu demonstrează nimic mai mult decît orice altă convenţie umană, iată ceva de neconceput! Că ştiinţele sînt pline de impurităţi, de situaţii sau de efecte legate de modă, că interesele sociale sau econo­ mice joacă şi ele un rol, fie! Dar să se nege orice diferenţă dintre „adevărata ştiinţă", în mod ideal autonomă în raport cu interesele „neştiinţifice", şi îndepărtările, previzibile şi regretabile, faţă de acest ideal, iată ce suscită protestele cele mai vehemente.

EXPLORĂRI

17

Problema specifică unei abordări sociologice relativiste a ştiinţelor este că aceasta pare să lovească în plin în concepţia pe care oamenii de ştiinţă o nutresc în privinţa disciplinei lor. Fireşte , asta ar putea constitui un titlu de glorie. În vreme ce critica radicală a raţionali­ tăţii ştiinţifice poate, eventual, s ă-i întărească pe cei ce îi vizează în convingere a - sau mitul - unui destin redutabil dar onorabil, noi am avea, în sfirşit, instrumentele unei veritabile contestări a puterii ştiinţelor. Dar sîntem noi atît de siguri de pertinenţa acestor instru­ mente ? Dorim noi cu adevărat ca oamenii de ştiinţă să semene cu nişte strategi indiferenţi faţă de „adevăr", interesaţi numai să se alieze cu puterile ce-i pot ajuta să se diferenţieze ? Chiar vrem ca, în s chimb , aceste puteri să le poată impune o amenilor de ştiinţă să înceteze a mai despica firul în p atru si s ă s e alinieze exigentelor normalizării, interesului şi rentabilităţii9 ? În numele cui trebuie ridiculizată revendicarea autonomiei ? Protestul oamenilor de ştiinţă faţă de abordarea sociologilor poate fi înţeles ca un „strigăt", expresie deopotrivă a unei mîhniri, a unei revolte şi a unei îngrij orări . Mîhnire , deoarece „ei ştiu bine" că activitatea lor nu e doar o activitate socială „ca toate celelalte", că ea expune la anumite riscuri, exigenţe şi pasiuni fără de care aceasta nu ar fi decît o birocraţie de cifre sau o construcţie obsesională de sisteme metrologice . Ei recu­ nosc cei dintîi că ea este şi aşa ceva, dar ştiu că nu este numai asta. Revoltă, deoarece se văd trădaţi de cei care dispun de infinit mai multe „cuvinte", referinţe, posibilităţi argumentative - asta e meseria lor - pentru a pune ştiinţele în valoare . Atîta vreme cît aceşti „vorbăreţi" îşi foloseau resursele pentru a construi o imagine privilegiată asupra ştiinţei, situaţia era echilibrată. Un om de ştiinţă putea chiar s ă critice - aşa cum Einstein nu s-a ferit să o facă imaginea prea raţională creată asupra ştiinţei sale. Dar dacă cei a căror meserie este de a vorbi despre ştiinţe îşi îndreaptă argumen­ tele, aşa cum s e întîmplă astăzi, ,,împotriva" oamenilor de ştiinţă, ei nu fac decît s ă profite într-un mod revoltător de puterea retoricii asupra realităţii, tăcute şi oneste, a ştiinţei. În fine, îngrijorare , pentru că resursele retorice ale discursului asupra ştiinţei fac parte dintre resursele acesteia din urmă, atît în cazul controverselor interne , cît şi al negocierilor purtate între disci­ pline şi la frontierele lor. Paradigmele recente , dar şi distincţia epistemologică, veche de mai bine de un secol, între ştiinţe „pure" şi „aplicate" se numără printre argumentele care le permit disciplinelor stiintifice s ă reziste, s ă pledez e în favoarea lor, s ă se protejeze, să �îştige interesul şi să ceară aj utor. În măsura în care aceste argu­ mente vor fi considerate ca resurse strategice şi nu ca expresie

18

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

epistemologic fondată a realităţii ştiinţifice, ele vor deveni, fără îndoială, inutilizabile. Atîta vreme cît cunoaşterea ştiinţifică are reputaţia de a fi la fel de puţin dezinteresată ca şi celelalte, dacă ea nu mai are valoare decît prin aliaţii pe care ştie să şi-i recruteze, cum îşi va mai putea pleda cauza omul de ştiinţă minoritar? Cum va mai rezista el presiunii de a se conforma? Există, aşadar, o mare diferenţă între poziţia filosofilor şi cea a oamenilor de ştiinţă, aşa cum am arătat şi la începutul capitolului. Filosofii impuneau ştiinţelor, pe care nu ei le practicau, să apară în aşa fel încît să justifice activitatea filosofului ştiinţelor. Le cereau ca ele să ilustreze sau să implice o definiţie a raţionalităţii ştiinţifice pe care filosofii să fie cei care o pun în evidenţă şi care să le dea puterea de a şti, mai bine decît oamenii de ştiinţă înşişi, ceea ce îi defineşte pe aceştia ca atare. Face parte dintre riscurile meseriei de filosof să fii decepţionat tocmai de ceea ce sperai să poată juca rolul de fundament. După proteste şi indignări, ar putea veni vremea unor întrebări noi, poate mai pertinente, capabile eventual să transforme, bine sau rău, decepţia în problemă. Oamenii de ştiinţă, în schimb, nu au această libertate. Ei sînt cei descrişi, activitatea lor se încearcă a fi caracterizată şi, de cînd ştiinţele moderne s-au impus ca referinţă în peisajul practicii şi cunoaşterii noastre, ei nu au încetat să fie descrişi şi caracterizaţi astfel. Fireşte, cea mai mare parte a timpului, descrierea şi carac­ terizarea au constituit pentru ei nişte resurse strategice, dar asta nu este de ajuns ca să justifice, drept revers al medaliei, o descriere care îi scandalizează, care li se pare că neagă adevărul angajării şi pasiunii lor. Bunele intenţii ale celor care ţin să „demitizeze" ştiinţa nu sînt nici ele suficiente. Pot ei garanta că alţi protagonişti nu vor încerca să le preia tezele ad litteram, adică să supună încă mai mult ştiinţa propriilor lor interese?

Constrîngerea leihniziană Nici un enunţ, că e în numele adevărului, al bunului simţ ori al voinţei de neconformare, nu poate preîntîmpina toate consecinţele formulării sale. Este, în orice caz, principiul de care ţine cont întreaga mea interpretare a ştiinţelor. Ea ascultă, mai exact, de „constrîngerea leibniziană" potrivit căreia filosofia nu trebuie să-şi fixeze ca ideal „schimbarea sentimentelor înrădăcinate" 10 . Puţine enunţuri filosofice au fost atît de rău privite cum a fost acesta. Chiar Gilles Deleuze vorbea despre „ruşinoasa declaraţie" a lui Leibniz. Şi totuşi, este atît de uşor să „spui adevărul" în contra

EXPLORĂRI

19

sentimentelor înrădăcinate, şi apoi să îţi faci un titlu de glorie din efectele duşmăniei, resentimentului sau rigidităţii panicate pe care le-ai generat şi care sînt tot atîtea semne că ai atins un punct nevralgic - chiar cu preţul persecuţiei, pentru că martiriul şi ade­ vărul fac casă bună împreună. Leibniz, diplomatul care încerca din răsputeri să creeze condiţiile pentru o împăcare a religiilor, ştia asta foarte bine, într-o Europă încovoiată sub moştenirea atîtor martiri . Dacă el ţinea să „respecte" sentimentele înrădăcinate era, cred eu, aşa cum un matematician „respectă" anumite reguli care dau sens şi importanţă problemei sale. Iar această constrîngere - să nu contra­ riezi, să nu schimbi sentimentele înrădăcinate - nu însemna să nu lezezi pe nimeni, să pui pe toată lumea de acord. Cum de n-a ştiut Leibniz că modul în care se raporta el la tradiţia occidentală avea să lovească în toţi cei care se folosesc de „sentimentele înrădăcinate" pentru a menţine şi înrădăcina mobilizările duşmănoase? Prin constrîngerea leibniziană, adevărul este legat de devenire, în sensul că enunţului a ceea ce este considerat ca adevărat i se atribuie responsabilitatea de a nu împiedica devenirea. Aceasta înseamnă să nu lezezi sentimentele înrădăcinate tocmai pentru a încerca să le deschizi înspre ceea ce identitatea lor stabilită le impune să refuze, să combată, să conteste. Dar să nu ne grăbim să vedem în acest proiect un optimism naiv. Este vorba, mai degrabă, de un optimism tehnic, al diplomatului care ştie bine la ce crime poate să ducă eroismul adevărului. Aşa cum remarca Samuel Butler, într-o natură care nu face salturi, nimic nu este mai de temut ca omul care crede că a reuşit să facă unul, convertitul care se întoarce plin de ferocitate sau de devotament împotriva celor care au rămas cantonaţi în iluzia din care el tocmai s-a smuls 11 • În ziua de azi, nu mai ucidem şi nu mai murim pentru a apăra obiectivitatea ştiinţifică sau dreptul de a o pune sub semnul între­ bării. Însă cuvintele pe care le folosim poartă în ele puterea de a răni, de a scandaliza, de a provoca neînţelegeri ranchiunoase. Îmi asum îndrăzneala, în această carte, să fac o asociere între politică şi raţiunea ştiinţifică. Ştiu că risc să-i supăr pe toţi cei pentru care nimic nu este mai important, din punct de vedere existenţial, inte­ lectual, politic, decît să păstreze o diferenţă. Dar trebuie oare, în numele acestui sentiment înrădăcinat, eminamente respectabil, să conservăm nişte categorii care îşi dovedesc la tot pasul vulnera­ bilitatea? ,, În numel� ştiinţei", ,,în numele obiectivităţi i ştiinţifice", asistăm la definiri şi' redefiniri ale unor probleme ce implică istoria umană. Nu ar trebui să inventăm cuvintele care să permită punerea în discuţie a acestei raportări, politice în fond, la ştiinţă?

20

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

Pariul acestei cărţi este de a reuşi deci să articuleze ceea ce înţelegem prin ştiinţă şi ceea ce înţelegem prin politică, evitînd să rănească nu orice sentiment, ci doar pe acelea pe care le voi numi, împreună cu Leibniz, sentimente înrădăcinate, cele care constituie un reper şi pe care nu le poţi ameninţa fără să declanşezi rigiditate panicată, indignare, neînţelegere. Voi încerca, în acest scop, să folo­ sesc ceea ce voi numi - după Bruno Latour, căruia îi este dedicată cartea de faţă - ,,principiul ireductibilităţii". Acest principiu consti­ tuie deopotrivă un avertisment şi o exigenţă, ţinta fiind totalitatea tezelor care se pretează la o uşoară modificare şi care, în mod implicit, chiar o solicită : trecerea de la „cutare este asta" la „cutare nu este decît asta" sau „este numai asta". A vorbi de ştiinţă în registru politic, de exemplu, ar duce la „ştiinţa nu este decît politică", o întreprindere a cărei miză este puterea, protejată fiind de o ideo­ logie mincinoasă şi reuşind să îşi impună propriile convingeri drept adevăruri universale. A protesta susţinînd că, din contră, ştiinţa transcende împărţirile politice ar însemna implicit identificarea registrului politic cu valurile arbitrare, tumultoase, iraţionale ale controverselor umane care bat în zidul fortăreţei ştiinţelor şi, even­ tual, conduc la utilizări perverse, nefaste, iresponsabile, ale unor elemente de cunoaştere iniţial inocente. Fiecare teză care anunţă o reductibilitate sau neagă o posibilitatea de reducţie în numele unei transcendenţe presupune că cel care vorbeşte ştie despre ce anume vorbeşte, adică se află el însuşi în poziţia de judecător. El ştie, în cazul de faţă, ce sînt „ştiinţa", ,,politica", şi conferă sau refuză unuia dintre termeni puterea de a-l explica pe celălalt. Principiul ireducti­ bilităţii recomandă o distanţare faţă de această pretenţie de a şti şi a judeca. Dar dacă ceea ce numim astăzi „politică" ar avea tendinţa să se departajeze de ştiinţă în aceeaşi măsură în care ceea ce numim „ştiinţă" tinde să se prezinte ca „apolitică"? Ce mai rămîne din aceste ,,cuvinte" - obiectivitate, realitate, raţionalitate, adevăr, progres -, dacă ele nu mai sînt considerate nici disimulări ale unei întreprinderi umane „ca oricare alta", nici garanţi ai unei diferenţe esenţiale? Ireductibilitatea presupune, aşadar, neîncrederea în toate „cuvin­ tele" care conduc aproape automat la tentaţia de a explica reducînd, sau· de a construi între doi termeni o diferenţă ce îi reduce la o ireductibilă opoziţie. Altfel spus - şi aici îl urmez în continuare pe Latour din Nous n 'a uons jamais ete modernes [Nu am fost niciodată moderni] 12 -, trebuie să ne deprindem a utiliza acele cuvinte care nu dau, ca printr-un fel de vocaţie, puterea de a dezvălui (adevărul din spatele aparenţelor) sau de a denunţa (aparenţele care învăluiau adevărul). Ceea ce nu înseamnă, trebuie precizat, că se ajunge la o lume unde totul este frumos şi zîmbitor. Sper să stîrnesc ranchiună,

EXPLORĂRI

21

dar n u aş vrea ca ea să apară şi la cei pe care nu doresc să îi ofensez. Adică la toţi aceia care suportă puterea mobilizatoare a cuvintelor ce îi împart în tabere antagonice, fără ca ei să aibă un rol activ în menţinerea antagonismului respectiv. Miza unei analize asupra ştiinţelor din perspectiva „constrîngerii leibniziene" vizează şi o binevenită „reînvăţare" a rîsului, ca moda­ litate de abordare. A existat o vreme, nu foarte îndepărtată, cînd ştiinţele se discutau în saloane. Pe atunci, Denis Diderot şi-l imagina pe matematicianul d'Alembert transportat de un vis în care se vedea pe sine ca materie, şi pe doctorul Bordeu întreţinîndu-se cu domni­ şoara de Lespinasse despre „încercările variate şi susţinute" de a se crea, spre exemplu, o rasă de oameni cu „picior de capră", inteligenţi, neobosiţi şi sprinteni care. .. ar constitui nişte excelenţi servitori de casă 1 3 . Ce filosof ar îndrăzni să fabuleze, astăzi, despre un matema­ tician cunoscut pentru visul său aberant, sau cine s-ar încumeta să rîdă de ceea ce discută şi reglementează juriştii, moraliştii, teologii şi medicii în aşa-numitele „comitete etice"? Şi totuşi, eu nu am nici un chef să fiu mobilizată, înregimentată în această cohortă denunţă­ toare, înainte de a fi învăţat să rîd, înainte de a fi învăţat cum să nu mă las transformată în membru al unui grup cu vocaţie majoritară, ce caută, la rîndul său, să îşi impună propriile „valori", propriile „imperative", propria „viziune asupra lumii". Nu vreau să mă văd înscăunată în cine ştie ce „comisie etică", alături de un teolog, un psihanalist, un filosof specialist în tehnostiinte si un medic influent, ° scientist şi moralizator. Vreau să fiu capa'bilă � şi să îi incit şi pe alţii asemenea mie să devină capabili - de a interveni în această istorie fără a resuscita un trecut aflat sub dominaţia altor majoritari moralişti. Regele nu este gol : procedurile, mulţimea experţilor, birocraţiile legate de ştiinţe funcţionează cam peste tot, şi nu or să dispară ca prin farmec dacă noi o să redescoperim plăcerea cultivată în saloa­ nele secolului al XVIII-lea, plăcerea de a ne interesa, adică, de ştiinţă şi de tehnică (pentru că cele două sînt indisociabile), împreună cu libertatea de a rîde. Şi totuşi, reînvăţarea rîsului nu este niciodată lipsită de semnificaţii. Cît timp şi cîtă energie pierd astăzi cei care îşi găsesc motive să lupte, să se năpustească spre bucata de pînză roşie ce li se flutură în faţa ochilor denumită „raţionalitate ştiinţifică" sau „obiectivitate"? Rîsul celor care ar trebui să fie impresionaţi îi complică întotdeauna viaţa puterii. Şi întotdeauna puterea este cea care se ascunde în spatele obiectivităţii sau raţionalităţii atunci cînd acestea devin argumente de autoritate. Dar mai ales calitatea rîsului mă interesează. Nu mă gîndesc la un rîs zeflemitor, ori la acela al deriziunii, al ironiei care, la adăpost de orice risc, recunoaşte, dincolo de diferenţe, mereu acelaşi lucru.

22

INVENTAREA ŞTIINŢELOR MODERNE

Aş vrea să fac cu putinţă umorul, cel care înţelege, care apreciază fără a aştepta mulţumiri şi care poate refuza fără a naşte represalii. Aş vrea să fac cu putinţă un rîs care să nu fie pe socoteala oamenilor de ştiinţă, ci care, ideal vorbind, să poată fi împărtăşit cu ei. Iată, pe scurt, peisajul problematic în care se înscrie această carte. Nu am pretenţia nici să demonstrez, prin tot felul de referinţe, nici să descriu la modul obiectiv, complet, exhaustiv. Voi apela adeseori la studii de caz, dar cazuri în înţelesul de „ipoteze" : ele nu sînt menite să dovedească ceva, ci să exploreze felul în care prezentăm o situaţie sau alta. Căci ambiţia mea este să explorez posibilităţile de utilizare a registrului politic pentru a descrie ştiinţele, fără a mă exclude din acest registru, adică ştiind că „sentimentul adevărului" nu este în nici un caz o scuză pentru neluarea în seamă a consecinţelor pe care le poate avea ceea ce noi socotim ca adevărat.

Note 1. 2.

3.

4. 5. 6. 7. 8. 9.

Vezi antologia L a Science telle q u 'elle se fait, (Michel Callon ş i Bruno Latour, coord . ), col. ,,Textes a l'appui", La Decouverte, Paris, 199 1 . În principal la Centre de sociologie de l'innovation de l'Ecole d e s mines, condus de Michel Callon. Vezi Michel Callon (coord.), La Science et ses reseaux, La Decouverte , Paris, 1989, şi B runo Latour, Les Microbes, guerre et paix, urmată de Irreductions, A.-M. Metailie, Paris, 1984 ; La Vie de laboratoire (cu Steve Woolgar), La Decouverte, Pari s , 1988 ; La Science en action , La Decouverte , Pari s , 1989 ; Nous n 'avons jamais ete modernes, La Decouverte , Paris, 199 1 . Michael Polanyi, Personal Knowledge. Towards a Post-Criticai Philo­ sophy, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1 9 5 8 . În La Structure des revolutions scientifiques (Flammarion, Paris, 1983), Kuhn subliniază similaritatea dintre propria lui descriere şi cea propusă de Polanyi. Documentele congresului a u fost reeditate sub titlul Science at the Cross Roads, Frank Cass E d . , Londra , 1 9 7 1 . John. D . Bernal, Th e Social Function of Science, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1939. ,,The Republic of Science : its Political and Economic Theory", in Minerva, val . I, 1962 , pp. 54-73 . Ibid. , p . 7 2 . Vezi Sandra Harding, The Science Question in Feminism , C ornell University Press, Ithaca şi Londra, 1986. Numeroşi cercetători, în special fizicieni şi chimişti, susţin că este exact lucrul care se petrece astăzi. Ei afirmă că mulţi oameni de ştiinţă nu şi-ar mai utiliza propriile instrumente de cercetare decît pentru a obţine nişte „cifre" ce pot fi folositoare industriei . Şi că studenţii ar ricana atunci cînd li se vorbeşte de „chestiuni fundamentale". Nu intenţionez să discut aici aşa-zisul „sfirşit al adevăratei ştiinţe", temă care ar

EXPLORĂRI

10.

11. 12. 13.

23

necesita, în primul rînd, nişte studii de teren. Voiam numai să semnalez acutizarea pe care această problemă o cunoaşte în ultimii ani. Alfred North Whitehead, a cărui îndrăzneală speculativă nu poate fi egalată decît de cea a monadologiei leibniziene, afirmă, la rîndul lui : „Puteţi ! ustrui simţul comun, îl puteţi contrazice ici-colo, îl puteţi deruta. Insă, în final, misiunea voastră rămîne tot aceea de a-l satis­ face" (The Aims of Education and Other Essays, The New American Library, New York, 1957, p. 110). ,,Nu există persecutor mai rău pentru bobul de porumb decît un alt bob de porumb ce s-a identificat complet cu o găină" (Life and Habit, A.C. Fifield, Londra, p . 137). Bruno Latour, Nous n 'avons jamais ete modernes, ed.cit. Denis Diderot, Le Reve de d'Alembert, şi dialogurile care urmează. Vezi, de exemplu, ediţia apărută în „Livre de poche", Le Reve de d'Alembert et autres ecrits philosophiques , Librairie generale fran