Institutiile europene 9738208254

Citation preview

Philippe Moreau Defarges •

INSTITUTIILE EUROPENE

Această ediţie a fost sponsorizată parţial de către S.C. ROMANIAN CASING PRODUCTION S.R.L. - Bucureşti.

Titlul original : Philippe Moreau Defarges, Les institutions europeennes, 6 ° edition, ARMAND COLIN, 2002 © - 2002. Editions DALLOZ © - 2002. Toate drepturile asupra acestei ediţii sînt rezervate Editurii AMARCORD, str. Alexandru Mocioni, nr. 6, ap. 3, tel./fax 0256/203.964, 1900-Timişoara, ROMÂNIA. e-mail : [email protected] http://www.amarcord.ro

Philippe Moreau Defarges Consilier al Afacerilor Externe Însărcinat cu afaceri pe lîngă directorul Institutului Francez al Relaţiilor Internaţionale (IFRI) Profesor la Institutul de Studii Politice de la Paris

INSTITUTIILE EUROPENE , Traducere:

Doina LICĂ Ovidiu PECICAN

N

EDITURA AMARCORD Timişoara, 2002

Coperta : Tibor Szell

Consilier editorial : Ion Nicolae Anghel

SIGLE Africa, Caraibe, Pacific Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (sigla engleză : EFTA, European Free Trade Area) Agenţia Internaţională a Energiei AIE Acordul Multilateral privind Investiţiile AMI Banca Centrală Europeană BCE Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare BERD Banca Plăţilor Internaţionale BPI Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (sigla anglo­ CAER americană : COMECON) Comunitatea Europeană CE Comunitatea Europeană de Apărare CEA Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului CECO Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună) CEE Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) CEEA Comitetul Economic şi Social (al CEE) CES Vezi FACE CFE Conferinţa interguvernamentală CIG Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene CJCE Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa CSCE EMCP Elementul multinaţional de consiliere în materie de poliţie (Albania) FACE Forţele Armate Convenţionale în Europa - Tratatul privind - (sigla anglo-americană : CFE, Conventional Forces in Europe) Fondul European de Dezvoltare Regională FEDER FORPRONU Forţa de Protecţie a Naţiunilor Unite (în fosta Iugoslavie) General Agreement on Tariffs and Trade (Acordul gene­ GATT ral privind tarifele vamale şi comerţul) IFOR Implementation Force (devenită SFOR) IME Institutul Monetar European Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene JOCE KFOR KosovoForce MBFR Mutual Balanced Forces Reduction NATO Vezi OTAN NPT Noua Piaţă Transatlantică Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică OCDE OECE Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică ACP AELS

5

ONU OTAN PESC SEBC SEE SFOR SME TECE TPD UE UEM UEO

uo

Organizaţia Naţiunilor Unite Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord Politica externă şi de securitate comună Sistemul European de Bănci Centrale Spaţiul Economic European Stabilisation Force Sistemul Monetar European Ţările din Europa Centrală şi de Est Ţările cel mai puţin dezvoltate Uniunea Europeană Uniunea Economică şi Monetară Uniunea Europei Occidentale Uniunea Occidentală

INTRODUCERE

Din Evul Mediu şi pînă la cele două războaie mondiale, Europa este, în acelaşi timp, unitară şi divizată. E unitară prin sistemele sale de referinţă şi prin conflictele de idei. Europa creştină a Evului Mediu, în luptă cu islamul, se metamorfozează în secolul al XVI-iea în cîmp de luptă între tradiţie şi Renaştere, între catolicism şi protestantism. De asemenea, din secolul al XVIII-iea pînă în prima jumătate a secolului al XX-iea, Europa e unitară prin luptele comune între Iluminism şi Vechiul Regim, între liberalism şi autoritarism, între romantism şi raţionalism. Dar războiul reprezintă totodată orizontul permanent al statelor europene. Rivalităţile dinastice, dominante pînă în secolul al XVIII-iea, se transformă treptat în confruntări între naţiuni. Europa oscilează între tentative de constituire a unor monarhii ce se doresc universale (Carol Quintul, Napoleon, Hitler) şi perioade de echilibru instabil, în timpul cărora marile puteri, chiar dacă se învrăjbesc, ajung la formule de acord. În sfirşit, această Europă, de la marile descoperiri la construirea imperiilor coloniale, îşi apropriază lumea. Cei ce se sustrag autorităţii sale (Statele Unite, America Latină) sînt propriii ei copii, care îi opun propriile viziuni de libertate şi egali­ tate. Însă, o dată cu cele două războaie mondiale, totul se schimbă. Dorinţa de putere transformîndu-se în furie autodistrugătoare, Europa se epuizează în aceste cataclisme. Doi coloşi, unul (Statele Unite) realizînd utopia liberală, celălalt (Uniunea Sovietică) utopia socialistă, domină istoria. La sfirşitul celui de al doilea război mondial, imperiile coloniale se des­ tramă, popoarele neeuropene îşi regăsesc destinul propriu. Dar, prin con­ tralovitură poate, Europa devine, după 1945, teatrul unor noi experienţe instituţionale, care, ancorate în imediat prin datele politice legate mai ales de divizarea Est-Vest, din 1945 pînă în 1989, dobîndesc totuşi un

7

dinamism specific (capitolul 1). Printre aceste experienţe, constituirea Comunităţii Europene, transformate la 1 noiembrie 1993, prin încorpo­ rarea sa în Uniunea Europeană, se impune clar ca fiind cea mai novatoare şi mai viguroasă, în primul rînd pe planul originalităţii structurilor sale instituţionale (capitolul 2). Unificarea europeană în particular, deşi rămîne rezultatul unei negocieri petmanente între statele participante, le schimbă rolul şi statutul (capitolul 3) . În acelaşi timp, cu toate că reprezintă un proces politic prin scopurile sale, ea se bazează pe interdependenţele economice şi se caracterizează mai întîi ca o piaţă organizată, aflată tot într-o permanentă evoluţie (capitolul 4). Şi, la rîndul ei, această dimen­ siune economică se înscrie în perspectiva politică a dezvoltării unui ansamblu european dotat cu personalitate şi cu legitimitate autonomă (capitolul 5). Această unificare comunitară nu are totuşi nimic dintr-o actiune în sine ; ea face parte din Europa şi din mutaţiile ei. În toamna anul�i 1989, înlăturarea Cortinei de fier a închis cu adevărat ceea ce se dovedea a fi o paranteză: divizarea Europei în două blocuri. Europa de după 1989 moş­ teneşte numeroase instituţii existente din 1945, mai ales Comunitatea Europeană (încorporată în Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maas­ tricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), dar toate trebuie regîndite, adaptate în funcţie de un nou peisaj european supus unor schimbări pro­ funde (capitolul 6).

Capitolul 1

PEISAJUL INSTITUTIONAL EUROPEAN (1945-1989)

1. 1947-1955 : războiul rece ......................................................... 11

1. 1. Primele instituţii europene sînt euro-atlantice ........ . . .. . .. 11 1. 2. Consiliul Europei . . ... .. . .. . . . . . ..... .. .. ... .. .. . . . . ... . . ..... . .. . . . . . . . . . .. . 16

1.3. Primii paşi în construirea Comunităţii ....... ..... .. .. . . . . . . ... . . . 19 . 2. Europa divizată (1955-1973) .................................................... 21

2.1. Comunitatea socialistă ........ ............ . .. .. . . .... . . .. . . . .. . . . .. .. ... .. 21 2. 2. Comunitatea Celor Şase ..... ... ............. . .. .. . .. ........ .... .. ..... . 23

3. Europa între destindere şi schimbările economice

internaţionale (1973-1989) ................................................. 28 3. I. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare

în Europa (CSCE) (1973-1989) ... ....'. ....................... ..... 29

3.2. Comunitatea Europeană între extindere şi

căutarea unui nou suflu ........................................ ........... 3 I

9

În 1945, Europa este învinsă. Desigw; Marea Britanie şi Franţa se numără printre învingătorii Germaniei hitleriste; dar cea dintîi, care a rezistat cu curaj, e epuizată şi ruinată din cauza luptei, în timp ce a doua, izolată prin intransigenţa generalului de Gau/le, rămîne, în ciuda înfrîngerii sale din 1940, o componentă necesară pentru reconstituirea unui echilibru european. Victoria aparţine de fapt Uniunii Sovietice şi Statelor Unite. Uniunea Sovietică, din 1941 pînă în 1945, a plătit un preţ greu de sînge ; spaţiul, clima, soldaţii săi au uzat, apoi au respinsforţa militară germană. Pentru Stalin, teribilul atac-surpriză din iunie 1941 nu are voie să se repete niciodată: URSS trebuie protejată în Europa de Est printr-o zonăformată din state aliate perfectfidele (în primul rînd Polonia) ; în plus, Germania trebuie supusă plăţii unor despăgubiri severe şi redusă la statutul de stat definitiv inofensiv. Statele Unite ies din război aproape intacte şi regenerate. Ele au asigurat arsenalul şi banii Marii Alianţe împotriva Axei. Angajarea lor militară a fost decisivă, debarcarea din iunie 1944, care a permis elibe­ rarea Europei occidentale,fiind alţfel imposibilă. Statele Unite, care în 1945 realizează jumătate din producţia mondială, au misiunea de a defini noua ordine planetară. Chiar înainte de încetarea ostilităţilor, Marea Alianţă e dejafisurată. Fiecare problemă ce apare în urma înaintării armatelor - guvernarea Poloniei, administrarea (}ermaniei . . . - duce la fricţiuni între Occident şi Moscova. În 1947-1948, începe războiul rece. Se defineşte divizarea Europei în două blocuri antagoniste, unul condus de Statele Unite, celălalt dominat de Uniunea Sovietică. De la sfirşitul anilor '40 la sfirşitul anilor '80, peisajul instituţional al Europei este marcat de această ruptură. Asţfel, între 1947 şi 1955 se edifică două sisteme radical diferite : unul euro-atlantic, altul sovietic. Totuşi, în Vest se schiţează procese cu adevărat europene (Consiliul Euro­ pei, primii paşi către construirea Comunităţii). Între 1955 şi 1973, divi­ zarea instituţională se consolidează : în Vest, nu fără conflicte cu pro­ tectorul american, unificarea comunitară ia avint; în Est, comunitatea socialistă se instituţionalizează, se codifică (Pactul de la Varşovia). Anii I 973-1989 sfnt ai destinderii : apar şi se dezvoltă structuri instituţionale paneuropene (Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare in Europa). Dar în Vest, Comunitatea Europeană, traversind diverse crize, îşi con­ tinuă activitatea de integrare.

10

1. 1947-1955 : războiul rece

Din punctul de vedere al instituţiilor europene, războiul rece între Est şi Vest pune în lumină o disimetrie, menită să subziste pînă în 1989. În Est, creaţiile instituţionale sînt fruste şi blocate printr-o abordare bilaterală a relaţiilor între state. Aceste creaţii se supun unei singure logici : asigurarea, perpetuarea autorităţii sovietice asupra Europei de �st ; e vorba deci de instanţe de legitimare a puterii comuniste. In Vest, creaţiile instituţionale, mult mai bogate şi novatoare, exprimă tensiunile - mereu actuale - între nevoia extremă a Europei occidentale de Statele Unite şi apariţia unei Europe unite autonome. De aceea, în anii 1947- 1955, instituţiile europene, defi­ nite ca structuri multilaterale, se constituie de fapt în partea occidentală a vechiului continent.

1.1. Primele instituţii europene sînt euro-atlantice

„Am înţeles imediat[ .. .] că singurul sprijin era America." Această frază din memoriile lui Robert Marjolin (Le Travail d'une vie, Robert Laffont, 1986, p. 178) rezumă problematica responsabililor vest-europeni de la sfirşitul anilor' 40. Europa, răvăşită de război, pare incapabilă să se reconstruiască. În plus, această Europă eliberată de Statele Unite e amenintaţă de comunism : un al treilea război mondial pare inevitabil. În ceea ce-i priveşte pe liderii americani, ei sînt conştienţi că întoarcerea la izolaţionism e imposibilă, că prosperitatea lor şi pacea depind de condiţia ca Europa şi Japonia să nu se afunde în mizerie şi haos şi să se reintegreze în circuitele economice internaţionale.

1.1.1. Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică

În 5 iunie 1947, la Harvard, generalul Marshall, Secretar de Stat american, ţine celebrul discurs ce lansează planul care-i poartă numele. Scopul constă în stabilirea unui program de ansamblu pentru reconstruirea Europei. De sprijinul financiar al Statelor Unite, chiar dacă e oferit în principiu întregii Europe, nu va putea beneficia decît partea sa occidentală. Planul Marshall reprezintă tocmai instmmentul economic de stăvilire (containment) a comunismului. În plus, pentru Washington, ţările europene trebuie să construiască ele însele programul, Statele Unite asigurînd un sprijin amical şi răspun­ zînd solicitărilor europene în măsura posibilului.

1l

Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică - OECE - ( 16 aprilie 1948) constituie acest cadru multilateral de negociere, de lucru între statele vest-europene. Cronologic, ea este deci prima instituţie europeană de după 1945. Ceea ce caracterizează în primul rînd OECE este tocmai rolul de catalizator al Statelor Unite, care nu sînt membre ale OECE, structură europeană ce reuneşte Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie şi, în sfirşit, Germania occidentală, reprezentată în I 948 prin cele trei comandamente ale zonelor de ocupaţie. Pe de altă parte, OECE se bazează pe principiul cooperării : orice decizie se ia prin acord unanim. Marea Britanie, dorind să rămînă o putere insulară şi să nu se confunde cu ansamblul continental, exclude orice altă regulă. Bilanţul OECE pare contradictoriu. Pe de o parte, şi asta e esenţial, OECE stabileşte un cadru comun ţărilor vest-europene. Cu formidabila încurajare a Planului Marshall (1948-1952), Europa se reconstruieşte rapid şi apar „primele semne ale unei pieţe europene, pe care mărfurile, serviciile, mîna de lucru, capitalurile vor circula într-o bună zi liber" (Robert Marjolin, op. cit., p. 212). Din 1950, Uniunea Europeană de Plăţi restabileşte multilateralismul în plăţile intraeuropene. Pe de. altă parte, dacă OECE învaţă statele vest-europene să discute împreună, să elaboreze propuneri comune, acestea nu fac decît să juxtapună programele naţionale adaptate. Dacă Europa occidentală trebuie să se integreze, nu o va face prin OECE. În 1960, Europa occidentală şi-a încheiat de mai mulţi ani reconstrucţia şi intră în era societăţii de consum. OECE şi-a îndeplinit misiunea. Or, instituţiile ajung adesea să se perpetueze transformîndu-se. OECE e înlocuită de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). CRONOLOGIA INSTITUŢIILOR EUROPENE

17 martie 1948

16 aprilie 1948

29 ianuarie 1949

12

Pactul de la Bruxelles care înfiinţează Uniunea Occidentală Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE) Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER sau COMECON, după sigla anglo-americană)

Pactul Atlanticului de Nord (NATO) Consiliul Europei Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) 27 mai 1 952 Comunitatea Europeană de Apărare CEA - (proiect abandonat în 3 0 august 1 954) 23 octombrie 1 954 Transformarea Uniunii Occidentale în Uniunea Europei Occidentale (UEO) 9 mai l 955 Intrarea Republicii Federale Germania în Alianţa Atlantică 14 mai 1 955 Pactul de la Varşovia 25 mai 1 957 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom), Comunitatea Economică Europeană (CEE, Piaţa comună) Asociaţia Europeană a Liberului Schimb 20 noiembrie 1 959 (AELS) 1 3 ianuarie 1 960 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvol­ tare Economică OCDE (care înlocuieşte OECE) I ianuarie 1 973 Intrarea Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei în Comunităţile Europene Actul final de la Helsinki (Conferinţa I august 1 97 5 pentru Securitate şi Cooperare în Europa, CSCE) Intrarea Greciei în Comunităţile Europene I ianuarie 1 98 1 Intrarea Spaniei şi a Portugaliei în Comu­ I ianuarie 1 986 nităţile Europene 1 7-28 februarie 1 986 Actul Unic Carta de la Paris pentru o nouă Europă 21 noiembrie 1 990 (CSCE) 28 iunie 1 99 1 Dizolvarea CAER-ului I iulie 1 99 1 Lichidarea Pactului de la Varşovia Tratatul de la Maastricht privind Uniunea 7 februarie 1 992 Europeană Spaţiul Economic European - SEE 1 ianuarie 1 993 (CEE-AELS) Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maas­ I noiembrie 1 993 tricht Intrarea Austriei, a Finlandei, a Suediei I ianuarie 1 995 în Uniunea Europeană 4 aprilie 1 949 5 mai 1 949 18 aprilie 1 95 1

13

2 octombrie 1997 1 mai 1999

26 februarie 200 1 1 ianuarie 2002

Tratatul de la Amsterdam care reformează Uniunea Europeană Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam Semnarea Tratatului de la Nisa Punerea în circulaţie pentru toţi a monedei euro

OCDE este occidentală, extinzîndu-se în Statele Unite, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Ea îşi asumă trei sarcini majore : să contribuie la concertarea politicilor economice ale marilor democraţii industriale (reuniuni ministeriale anuale) ; să urmărească evoluţia acestor economii (în special publicarea de rapoarte şi studii) ; în sfirşit, să orga­ nizeze schimburi de informaţii şi de cifre în materie de ajutor pentru dezvoltare (Comitetul de Ajutor pentru Dezvoltare - CAD). La sf'rrşitul anului 2000, OCDE e în căutarea unui nou suflu. Utilitatea sa esennală rămîne strîngerea şi schimbul de informaţii economice şi sociale. In mai 1999, cu ocazia sesiunii sale ministeriale, OCDE, dorin­ du-se a fi o punte de legătură între ţările industrializate şi economiile emergente, iniţiază un „Dialog special" cu Argentina, Brazilia, China, India, Indonezia, Republica Slovacă şi Rusia. În 1994, Mexicul intră în OCDE. E urmat, în 1995, de Republica Cehă ; în 1996, de Ungaria ; în 1997, de Polonia şi Coreea de Sud. Pentru aceste ţări, intrarea în OCDE constituie un examen de trecere spre un nivel superior ; reuşita intrării înseamnă recunoaşterea lor ca parteneri economici demni de încredere.

1.1.2. Alianţa Atlantică

În 1 947-1948, confruntarea între Occident şi Uniunea Sovietică pare fatală pe termen scurt: ieşirea miniştrilor comunişti din guvernul francez şi din cel italian, războiul civil din Grecia, lovitura de stat de la Praga, blocada din Berlin . . . Europa occidentală are nevoie de siguranţă. E vorba, atunci cînd nu există un război deschis, de o alianţă pennanentă cu Statele Unite, în afara continentului american, şi de renunţarea lor la tradiţia izolaţionistă (votarea de către Senatul Statelor Unite a „Rezoluţiei Van­ denberg", l i iunie 1948).

14

ALIANŢA ATLANTICĂ ŞI EUROPA

Pactul Atlantic instituţionalizează legătura de apărare între Statele Unite şi Europa occidentală. Dispoziţia sa centrală este articolul 5, conform căruia „un atac aimat împotriva uneia sau mai multor [părţi], survenind în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor" ; în acest caz, mem­ brii Alianţei vor lua măsurile pe care le vor considera necesare, ,,inclusiv folosirea forţei armate". Astfel, aceşti membri îşi păs­ trează o libertate de apreciere, nefiind legaţi printr-un angajament automat (să declare război agresorului). În 1 950, în urma izbucnirii războiului din Coreea, Alianţa e dotată cu structuri militare şi cu un comandament integrate (comandantul fiind întotdeauna un general american). Este Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Europa fiind divizată în două blocuri, Alianţa Atlantică are urmă­ toarele misiuni combinate - să organizeze şi să adapteze apărarea Vestului în faţa ameninţării Estului ; - să participe la controlul destinderii, prin menţinerea unui echilibru de forte cu Pactul de la Varşovia. În toamna anul�i 1 989, blocul socialist se prăbuşeşte, iar Cortina de fier dispare. Alianţa Atlantică se impune ca primul pilon al noului sistem european de securitate, americanii considerînd că Europa rămîne vitală pentru ei, europenii văzînd în Statele Unite atît protectorul împotriva incertitudinii ruse, cît şi garantul echilibrului european. În decembrie 1995, acordurile de pace privind Bosnia (acordurile de la Dayton) încredinţează Alianţei respectarea aplicării lor (Jmplementation Force : IFOR, apoi Stabilisation Force: SFOR). In primăvara lui 1 999, tragedia din Kosovo confirmă funcţia de poliţist european a Alianţei, care, considerînd că e de datoria sa să stopeze politica de purificare etnică din Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) dusă de Slobodan �iloşevici, lansează bombardamente masive asupra acestei ţări. In 1O iunie 1999, prin rezoluţia 1244, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, apărător al păcii mondiale, stabileşte principiile reglării conflictului - adică desfăşurarea unei forţe de securitate în Kosovo, KFOR, constituită, în esenţă, din soldaţi ai Alianţei, sub ordinele comandantului său şef. 15

Pe 27 mai 1 997, NATO stabileşte prin Actul fondator un mecanism de consultare cu Rusia. Pe 12 martie 1 999, Ungaria, Polonia şi !lepublica Cehă intră în Alianţă. In septembrie 2001, în urma distrugerii Turnurilor Gemene din New York printr-un atentat terorist al organizaţiei islamice AI­ Qaida, Alianţa Atlantică invocă pentru prima oară în istoria sa articolul 5 : agresiunea care a lovit Statele Unite e considerată ca îndreptată împotriva tuturor statelor Alianţei. Această invocare a articolului 5 are un sens fundamental politic : este vorba, pentru aliaţii Washington-ului, de sublinierea faptului că sînt în totalitate solidari cu marele lor aliat, în clipa cînd acesta e lovit brutal. Statele Unite, în schimb, nu au uitat dificilele lor tratative cu europenii, legate de războiul din Kosovo, europenii fiind foarte preocupaţi de temperarea bombardamentelor împotriva Serbiei. In toamna anului 2001, Statele Unite conduc o vastă operaţiune ''" militară pentru distrugerea bazelor teroriste Al--Qaida din Afghani- V, � stan. Cu nici o ocazie, Statele Unite nu solicită Alianţa Atlantică. � În 4 aprilie 1949, la Washington, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite semnează Tratatul Atlanticului de Nord. Statele Unite sînt consacrate în rolul lor de şef al taberei occidentale.

1 .2. Consiliul Europei

În toată istoria sa, Europa, în timp ce se sfişie, visează de fapt pace, unitate politică. De unde planurile de confederaţie sau de federaţie eur?­ peană (Sully, Abatele de Saint-Pierre, Rousseau, Kant, Briand . . . ). In timpul celui de al doilea război mondial, tema unităţii europene dobîndeşte o intensitate deosebită în gîndirea mişcărilor de rezistenţă împotriva na­ zismului : pacea nu va avea sens, nici realitate, decît dacă va construi o lume nouă, reconciliind popoarele, depăşind naţionalismele. Pe de altă parte, la încheierea conflictului, Marea Britanie, prin curajul său, prin poziţia sa de „învingător european" alături de Statele Unite şi de Uniunea Sovietică, se impune ca puterea ce are menirea de a unifica Europa. Pe 19 septembrie 1 946, la Ztirich, Winston Churchill (aflat pe atunci în opoziţie în Marea Britanie) ţine un discurs prin care invită ţările europene, şi în primul rînd Franţa şi Gennania, să se îndrepte către Statele Unite ale Europei, prin crearea, într-o primă etapă, a unui „Consi l iu al

16

Europei". Dar, pentru Churchill (ca şi pentru compatrioţii săi britanici), această unificare priveşte continentul, Anglia rămînînd fidelă insularităţii sale şi păstrînd drept prioritate „legătura sa specială" cu Statele Unite. În mai 1 948, Congresul de la Haga reuneşte mişcările ce promovează ideea unităţii europene. Cu ocazia acestei întîlniri, se schiţează un clivaj care va marca toate dezbaterile privind Europa : pe de o parte, „federaliştii", paitizani ai unei unităţi dincolo de statele-naţiune, devenite entităţi federale ; pe de altă pa1te, ,,interguvemamentaliştii", pentru care Europa unită trebuie să se bazeze pe cooperarea între state. Francezii devin atunci principalii purtători de cuvînt ai primei poziţii, în tiipp ce britanicii o susţin pe a doua. In mai 1 949, Consiliul Europei se prezintă ca un compromis, o coabitare a celor două curente. Puterile de decizie sînt încredinţate Comi­ tetului de Miniştri, instanţă superioară din care fac parte reprezentanţii guvernelor statelor membre. Dimensiunea federală se concretizează în Adunarea Parlamentară Consultativă, compusă, începînd cu 1 95 1 , ,,din reprezentanţi ai fiecărui membru, aleşi de parlamentul său sau desemnaţi printr-o procedură stabilită de acesta". Consiliul Europei poate fi definit ca un cadru de dialog, de cooperare şi de elaborare de nonne comune în domeniile de care nu se ocupă deloc sau se ocupă prea puţin celelalte instituţii europene. Astfel, Consiliul Europei, exclus de la problemele politice şi economice, ca şi de la cele de apărare, se afinnă pe terenul politicii sociale, al sănătăţii, al mediului şi al culturii, punînd la punct texte-cadru, convenţii pe care statele membre ale Consiliului le pot semna şi ratifica (de exemplu, codul european al securităţii sociale, convenţiile de drept civil şi de drept comercial. . . ). Din acest punct de vedere, marea reuşită a Consiliului priveşte drepturile omului. '" '