Dictionar critic al psihologiei analitice jungiene 9735006898

Citation preview

DICŢIONAR CRITIC AL PSIHOLOGIEI ANALITICE JUNGIENE

De la moartea lui Carl GustavJung, în 1961, psihologia ana­ litică s-a dezvoltat încontinuu, acest dicţionar urmărind felul în care ipotezele şi teoriile sale au fost adoptate, amen­ date sau respinse. Fiecare disciplină îşi creează propria ei tenninologie, psihologia analitică nefăcând excepţie de la această regulă. Scopul dicţionarului este de a explica înţe­ lesurile ascunse înjargonul analizei jungiene, de a da viaţă unui limbaj abstract El îmbină acurateţea istorică şi erudiţia cu o atitudine critică emulativă. Limbajul scrierilor lui Jung, şi al psihologiei analitice în general, este uneori dificil de înţeles, dicţionarul fiind pri­ mul ghid în acest domeniu. Apelând la întreaga lor experi­ enţă de analişti, profesori şi scriitori, autorii au cuprins în dicţionar: termeni şi idei create şi elaborate de Jung; ter­ meni şi idei ce aparţin terminologiei generale, dar care au fost utilizate de Jung cu un sens aparte; cuvinte obişnuite folosite de Jung într-o formă neobişnuită; termeni impor­ tanţi creaţi de alţi psihologi analitici, termeni psihanalitici care au fost adaptaţi sau dezvoltaţi de către Jung. Dicţionarul se va dovedi un instrument de neînlocuit pentru cei care se pregătesc sau practică psihologia ana­ litică, pentru psihiatri, psihanalişti, psihoterapeuţi şi în­ drumători sociali. El va fi de mare ajutor şi pentru savanţi, cercetători şi pentru toţi cei care studiază opera luijung.

ANDREW SAMUELS BANI SHORTER FRED PLAUT 1

Dici!tionar critic , al psihologiei analitice jungiene Traducere din engleză şi studiu introductiv de CORIN BRAGA

■

HUiy1ANITAS BUCUREŞTI

Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SAMUELS, ANDREW Dicţionar critic al psihologiei analitice jungiene / Andrew Samuels, Bani Shorter & Fred Plaut; ttad.: Corin Braga. - Bucureşti: Humanitas, 2005 ISBN 973-50-0689-8 I. Shorter, Bani II. Plaut, Fred ID. Braga, Corin (trad.) 159.964.2

A CRITICAL DICTIONARY OFJUNGIAN ANALYSIS

by Andrew Samuels, Bani Shorter and Fred Plaut, Routledge & Kegan Paul, London and New York, 1986; reprinted in 1987. © SFRTPF, Inc. 1994 (Rom. ed., world-wide) Ed. S. Freud, Binghamton and Cluj © HUMANITAS, 2005, pentru prezenta versiune românească

EDITURA HUMANITAS Piata Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/222 85 46, fax 021/224 36 32 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ tel. 021/311 23 30, fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti e-mail: [email protected] www.librariilehumanitas.ro ISBN 973-5�689-8

Studiu introductiv

Moştenirea psihanalizei

La sfârşit de mileniu, în anul 2000, au fost convocate la Paris „Stările Generale" ale psihanalizei. Întâlnirea s-a dorit a fi un bilanţ al secolului care a trecut de la publicarea de către Freud, la 1900, a celebrei sale lucrări Int;erpretarea viselm, tratat ce a devenit certificatul de naştere al disciplinei. Psiha­ naliza a devenit, iată, centenară, ajungând la momentul unor necesare recapintlări şi bilanţuri. Ce a adus psihanaliza nou şi ce rămâne viabil din ea în ziua de azi? Discuţia este extraor­ dinar de stufoasă şi ea s-ar putea rătăci prin nenumăraţii rizomi pe care disciplina i-a întins prin aproape toate dome­ niile umaniste, de aceea am să schiţez doar liniile de forţă pe care ea le-a deschis în cercetarea naturii şi a creativităţii umane. Discursul psihanalitic

Aproape toate axiomele, presupoziţiile, schemele şi con­ ceptele psihanalizei au fost sau ar putea fi contestate. Ceea ce nu poate fi negat însă este meritul disciplinei de a fi creat un nou limbaj pentru analiza psihologică. Care erau instru­ mentele de introspecţie de care dispunea cultura europeană înainte de apariţia şcolii lui Freud? Le-aş rezuma la trei lim­ baje: al antropologiei creştine, al gândirii ezoterice şi al ana­ lizei filozofico-literare. Pentru a-şi explora părţile necunoscute ale personalităţii, europeanul putea apela aşadar la trei tipuri de hermeneutici.

5

STUDIU INTRODUCTIV

Cultura creştină îi punea la dispoziţie un set de concepte prin care complexele sufleteşti erau analizate dintr-o perspec­ tivă combinat morală şi eschatologică. Aparatul său analitic, de sorginte aristotelico-tomistă„ opera cu o logică categorială care permite constituirea unor clase şi ierarhii extrem de elaborate. Noţiuni precum cele de păcat şi virtute, revoltă şi pietate, damnare şi mântuire au generat o serie de clasificări şi taxonomii etice şi antropologice, care făceau posibilă o cartografiere a psihicului şi o construcţie a unui cod de com­ portament Pcedica şi spovedania, instituţii deservite de preoţi, serveau drept instrument de autocunoaştere publicului larg; cei doritori de analize aprofundate şi subtile aveau la dispo­ ziţie textele patristice şi tratatele scolastice, pe latura cogniţiei conceptuale, şi scrierile mistice şi filocalice, pe latura autocu­ noaşterii non-raţionale. În paralel şi în concurenţă cu psihologia creştină, func­ ţiona psihologia alternativă a ştiinţelor ezoterice (magie, ca­ bală, alchimie, gnoză, astrologie, toate formele de mantică etc.). Ea oferea un instrument de raţionalizare şi de expresie simbolică cel puţin la fel de puternic şi uneori mai atrăgător decât cel creştin. Gândirea ocultă (ca să folosesc un termen metonimic globalizator) înlocuieşte clasificările categoriale aristotelico-tomiste cu sistemele de asociaţii magice. În locul unor taxonomii deductive-ierarhice, sistemele oculte lucrează cu clasificări bazate pe asemănări şi corespondenţe. Astrologia, spre exemplu, cu toate corelaţiile pe care le introduce între caractere, planete, culori, plante, animale, pietre etc., este importantă nu atât pentru presupusa ei valoare predictivă ontologică, ci pentru că oferă individului posibilitatea de a se cunoaşte psihologic prin corelativi obiectivi. Ea îi pune la dispoziţie un limbaj simbolic extraordinar de elaborat, care permite decuparea fluxului psihologic compact şi amorf în componente cuantificabile şi aprehendabile. Odată cu Romantismul şi cu mişcările filozofice şi poetice derivate din el, cum sunt „Iraţionalismul" ori Simbolismul, 6

STUDIU INTRODUCTIV

cultura europeană a dezvoltat, de-a lungul secolului al XIX-lea, un al treilea tip de discurs cu funcţie introspţctivă. Este vorba de discursul „literar" (în sensul în care Richard Rorty vorbeşte de o „cultură literară"). Sursele sale sunt de căutat atât în gân­ direa neoplatonică ocultă (transmisă pe filieră romantică şi simbolistă), cât şi în cea creştină (pe filiera psihologiei abisale a lui Dostoievski), dar ea capătă în operele literare o autono­ mie specifică. Pusă la îndemâna cititorilor, analiza psiholo­ gică perfecţionată de scriitori devine un puternic instrument de autocunoaştere prin proiecţie în personaje, prin experi­ mentarea in vitrocare este ficţiunea artistică. Desigur, funcţia cognitivă este imanentă oricărei forme de artă, dar ea a generat un limbaj specific abia cu apariţia prozei de „analiză psiholo­ gică". Nu întâmplător, Freud saujung recunoşteau valoarea formatoare pe care au avut-o pentru ei romanele lui Dosto­ ievski sau Proust. Toate aceste trei tipuri de discurs au servit şi continuă şi astăzi să servească drept instrumente imaginar-lingvistice de introspecţie. Preotul care predică sau ascultă o spovedanie, astrologul care citeşte în aştri sau vrăjitoarea care ghiceşte în cărţi, scriitorul care fantazează pe marginea trăirilor, senti­ mentelor şi intuiţiilor personajelor, sunt tot atâţia mediatori, care oferă „clienţilor" lor posibilitatea de a-şi proiecta, obiec­ tiva, personifica şi exprima materialul psihologic non-verbal şi iraţional. Pe acest fundal, psihanaliza a adus o nouă ofertă, mult mai bine adaptată la Zeitgeist-ul secolului XX. Toate celelalte lim­ baje erau atacabile din perspectiva dominant pozitivistă şi scientistă care îşi pusese amprenta pe cultura europeană: cel creştin avea un aer vetust şi tezist, în special în urma decli­ nului teismului şi a impunerii nihilismului ateu; asupra celui ocult continua să plutească acuza de şarlatanie şi de kitsch intelectual, pe care o formulaseră încă p�mii raţionalişti ai Renaşterii; iar cel literar rămânea cantonat în suburbiile su­ biectivităţii, nereuşind să concureze prestigiul şi veridicitatea 7

STUDIU INTRODUCTIV

limbajelor ştiinţifice. În mentalitatea dominantă a epocii, o disciplină nu prezenta seriozitate şi credibilitate dacă nu făcea cuplu metodologic cu pozitivismul fizico-matematic şi cu pragmatismul experimental. Meritul lui Freud a fost acela de a impune un limbaj concep-tual pentru un domeniu aflat în marginea ştiinţelor exacte. Cu alte cuvinte, el a conferit analizei psihologice o legitimitate ştiinţifică şi a creat un discurs conceptual adaptat la orizontul scientist de aşteptare al omului secolului XX. Pentru radicalitatea acestei mutaţii am să dau un singur exemplu cu valoare emblematică: dacă psihologia şi filozofia secolului al XIX-iea şi începutul seco­ lului XX ( de la Nietzsche şi Bergson până la Ludwig Klages) folosea termeni precum suflet şi spirit, odată cu Freud se încetăţenesc termenii de conştiinţă şi inconştient. Această substituţie este simptomatică pentru 0 întreagă schimbare de sensibilitate şi paradigmă cognitivă. Chiar dacă toate axio­ mele şi postulatele lui Freud s-ar prăbuşi, ceea ce nu se poate nega este că el a impus o nouă percepţie asupra psihicului uman, care a intrat în „vulgata" ştiinţifică a omului comun şi a iradiat în toate domeniile umaniste, concurând şi pentru unii înlocuind sistemele explicative anterioare, cum sunt cel creştin sau cel ezoteric. Este un semn că psihanaliza a preluat sarcina de a oferi psihismului colectiv şi nevoii sale general umane de autoexplorare o panoplie de imagini, simboluri, concepte şi scheme, mai adaptată spiritului scientist al moder­ nităţii. Conceptele psihanalizei

Mult mai puţin asigurate epistemologic sunt axiomele şi teoriile psihanalizei. Triada superego-ego-id, structura etajată conştiinţă-subconştient-inconştient, teoria libidoului şi cea a pulsiunilor, procesele de cenzură şi de întoarcere a refula­ tului, analiza complexelor, începând cu complexul oedipian, toţi pilonii teoretici ai disciplinei ar putea fi supuşi criticii şi deconstruiţi din varii puncte de vedere. În ce măsură aşadar 8

STUDIU INTRODUCTIV

psihanaliza a oferit nişte concepte care să fi rămas valide încă şi astăzi? Nu am să intru în discuţii specifice asupra cutărui sau cutărui termen ce se regăseşte într-un dicţionar al gândirii freudiene cum este cel al lui Pontalis. Am să subliniez doar două aspecte generale. Întâi, a devenit oarecum evident că, din perspectiva isto­ rică pe care am dobândit-o între timp, categoriile psihanalizei nu mai au generalitatea antropologică pe care i-o atribuiau Freud şi discipolii săi. Primii analişti considerau că funcţiile şi structurile psihice pe care le descoperă sunt general umane şi funcţionează la toţi indivizii, în toate societăţile, din toate spaţiile şi timpurile istorice. Or, astăzi apare:tot mai limpede faptul că psihanaliza este ea însăşi produsul unei anumite mentalităţi şi viziuni despre lume. S-au făcut psihanalize ale părintelui psihanalizei, care au pus în evidenţă raţiunile per­ sonale inconştiente ce l-au condus pe Freud la crearea meto­ dei. La fel de interesantă este şi psihanaliza mentalului colectiv ce a dat naştere psihanalizei. Aşezând geneza psihanalizei pe fundalul Vienei sfârşitului de secol XIX, apare că Freud şi-a construit teoria extrapolând pattem-ul dominant al siste­ mului social reprezentat de Imperiul habsburgic pe cale de a colapsa. Aparatul birocratic condus paternalist de Franz Iosef oferă modelul după care a fost concepută teoria cenzurii raţionale şi a refulării materialului imoral în inconştient. Întoar­ cerea refulatului şi procesele de prelucrare a acestuia au un corespondent în arta vi.eneză,Jugendstill şi .fin-de-siede, care recu­ perează la rândul ei valorile interzise de un pozitivism atot­ dominator şi masculin. Pansexualismul teoriei freudiene a libidoului, după care pulsiunea dominantă este cea sexuală, ar fi reflexul obsesiei specifice pe care o societate excesiv de pudibondă şi inhibată o avea pentru erotism. Rolul central pe care Freud îl atribuie complexului lui Oedip ar fi şi el ex­ plicabil prin revolta obscură pe care o lume în mişcare istorică o resimţea faţă de o organizare statală percepută ca anacro­ nică şi castratoare. Toate marile concepte ale psihanalizei ar 9

STUDIU INTRODUCTIV

putea fi aşadar văzute ca emanând dintr-o structură a menta­ lităţii colective bine circwnscrisă istoric în spaţiul Vienei im­ periale. Pe de altă parte, o altă observaţie de ansamblu pe care vreau să o fac este următoarea: atunci când diferiţi gânditori actuali critică psihanaliza, ei o fac raportându-se la conceptele iniţiale create de Freud, ignorând complet evoluţia internă pe care a suferit-o disciplina. Or, aproape toate marile teorii freudiene au fost deja revizuite şi perfecţionate pe baza unei critici intrin­ seci, făcută din interiorul şcolii. Psihanaliza a ajuns astăzi la cea de-a patra generaţie, pe mai multe linii de dezvoltare (una din cele mai importante este spre exemplu linia Freud Melanie Klein -W. R Bion - Eric Rhode şi Michael Eigen) . Este insuficient şi chiar caraghios a critica astăzi psihanaliza pentru concepte (pansexualismul libidinal, spre exemplu) pe care ea însăşi le-a amendat, le-a reelaborat sau le-a aban­ donat de mai mult timp. Ştiu că nu se poate cere tuturor gân­ ditorilor să fie la curent cu mişcarea de leviathan urmată de şcoala psihanalitică (contribuţiile în domeniu se ridică la mii de volwne) , dar atunci fairplayul şi responsabilitatea intelec­ tuală cer mai multă prudenţă în negarea neavizată. Metode moştenite: Psihocritica

Psihanaliza a influţnţat, prin acceptare sau respingere, nu doar psihiatria şi psihologia, ci toate disciplinele wnaniste ale secolului XX. Prin ce s-a îmbogăţit aşadar cercetarea lite­ rară graţie şcolii freudiene? Întâi, prima care a avut de câştigat a fost critica biografică. Psihanaliza i-a oferit mijloace de a cerceta complexitatea reală a psihicului creator, mecanismele subtile prin care scriitorul se raportează la sine însuşi şi la lume. Desigur, aşa cum psi­ hiatria actuală a refutat o serie dintre teoriile psihanalitice, la fel istoria literară şi biografică are tot dreptul să pună sub semnul întrebării validitatea obiectivă a interpretărilor psihana­ litice. Demonstraţia că un scriitor sau altul creează urmărind

STUDIµ INTRODUCTIV

liniile de forµ ale unui complex oedipian, ale unui traumatism al naşterii, ale unei fobii sau obsesii oarecare, rămâne în cele din urmă o ipotez.ă între altele, care nu poate fi „dovedită" în termeni ştiinţifici definitivi. Ea este mai degrabă un prilej de a ordona o serie de fapte biografice într-o succesiune cauzală coerentă. Chiar dacă este · falsă, ea are meritul de a ne face să gândim şi să aprofundăm gesturi şi atitudini din viaţa scrii­ torului respectiv pe care altfel le-am trece cu vederea. Se poate accepta că axioma de bara - prin care Freucl conecteaz.ă litera­ tura la psihologie, şi anume că arta, la fel cu visul, este o moda­ litate de satisfacere fantasmatică, ce ocoleşte cenzurile, a unor complexe creatoare de nevroze - este eronată, sau excesiv ge­ neralizatoare. De asemenea, se poate accepta că investigaţia psihanalitică nu rezolvă problema specificului estetic şi nu explică valoarea operei. Ceea ce rămâne este că psihanaliza a pus la îndemâna criticilor nişte instrumente cu ajutorul cărora vedem mai bine în interiorul psihiGului creator. Pro­ babil că formaţiunile pe care le vedem cu ajutorul acestui endoscop sunt iluzorii. Sensibilitatea, abilitatea, atenţia de a observa, de a disocia şi de a analiza asemenea formaţiuni sunt însă bunuri câştigate. În lipsa lor, am fi cu mult mai săraci în înţelegere şi ne-am mişca cu infinit mai puţină supleţe pe un teren aproape inefabil şi în continu� mişcare, mai ales în cazul unor creatori alambicaţi. Cât de dµerită şi de groso­ lană ar fi viziunea noastră asupra unor scriitori precum Swift, Sade, Poe, Lewis Carroll, Kafka şi câţi alţii, în absenţa unor inteligente şi percutante studii psihanalitice ce s-au scris asupra fiecăruia dintre ei. Cu atât mai mult lucrul acesta este adevărat pentru personajele unei opere. Desigur, se poate aduce din start reproşul că un personaj nu poate fi analizat ca un om real, oricât de „realist" ar fi registrul romanului res­ pectiv. Dar ceea ce spuneam în cazul autorului este cu atât mai valabil în cazul creaturii sale: chiar dacă ipotezele şi con­ cluziile sale sunt eronate, psihanaliza pregăteşte şi lărgeşte un teritoriu (inconştientul) care altfel, în lipsa unui limbaj

11

STUDIU INTRODUCTIV

de decupare conceptuală, ar rămâne în bună măsură never­ balizat şi subliminal. O a doua mare moştenire lăsată de psihanaliză criticii lite­ rare este psihocritica. Printre alte reproşuri aduse abordării freudiene a literaturii s-a num-ărat şi acela că ea procedează printr-o reducţie a esteticului la psihologic, că traduce şi deci trădează specificul artei, echivalându-l şi explicându-l prin principii extrinseci şi inadecvate. Unei asemenea critici i-a răspuns, printre alţii, Charles Mauron, creând o metodă de analiză literară care foloseşte tehnicile psihanalizei pentru a genera un rriodel intern al operei şi al psihismului creator. Analiza freudiană a operei presupunea identificarea comple­ xelor şi a mecanismelor inconştiente, prezente în mod para­ digmaîic în toţi indivizii, ca nişte constante antropologice, în procesele de creaţie şi în figurile ficţionale. Mauron şi criticii din aceeaşi stirpe renunţă la toate postulatele şi presupozi­ ţiile apriorice care vin din psihologie şi îşi propun să develo­ peze, folosind o analiză imanentă, formaţiunile specifice chiar operei în cauză. Astfel, primul moment al metodei psihocri­ tice este identificarea metaforelor obsedante ale unui autor, care apar prin suprapunerea tuturor scrierilor sale. Această reţea de figuri reiterate obsesiv, ce alcătuiesc în definitiv inven­ tarul de teme şi motive, de imagini şi simboluri specifice unui autor, corespunde în planul analizei literare sistemului de complexe cercetat în cadrul analizei medicale. Al doilea mo­ ment al metodei mauroniene constă în asamblarea acestor terile într-un scenariu care de asemenea revine constant în scrierile unui autor, şi anume într-un mit personal. Mitul per­ sonal exprimă o schemă şi o semnificaţie profundă a operei, o anumită reacţie şi atitudine în faţa lumii, pe care scriitorul o încifrează, dar o şi materializează prin destinul personajelor şi prin linia epică a ficţiunii. Faţă de inventarierea pozitivistă, în bună măsură mecanică şi cantitativă, a motivelor din tema­ tologia clasică, aşa cum fusese aceasta concepută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, psihocritica conferă analizei literare o rigoare sporită şi un sens teleologic.

12

STUDIU INTRODUCTIV Psihologia analitică jungiană

Între încrengăturile desprinse din psihanaliză trebuie numărată în primul rând psihologia analitică întemeiată de psihiatrul elveţian C. G.Jung. Teoria luiJung poate fi consi­ derată ca prima mare critică internă a psihanalizei. În 1911, când se despărţea de maestrul şi prietenul său Freud,Jung introducea o serie de concepte noi, sau modifica alte con­ cepte psihanalitice, într-un sens care contravenea doctrinei freudiene. Astfel, în gândirea luiJung, libidoul nu mai este conotat exclusiv sexual, el devenind energia de viaţă în ge­ neral; sinele nu mai este conceput ca un sub-eu ci, dimpotrivă, ca o instanţă supraordonată eului, ca un centru al totalităţii psihice reprezentate de conştiinţă şi inconştient; evoluţţa pe axa eu-sine, tratată de Freud drept o involuţie nevrotică, e gân­ dită deJung ca un regressus ad uterum, cu potenţial evolutiv în realizarea „individuaţiei"; relaţiile dintre conştiinţă şi incon­ ştient nu mai sunt văzute exclusiv drept relaţii de cenzură şi refulare, ci şi drept relaţii de colaborare, potenţare, revelaţie; complexele psihice nu mai sunt considerate doar de natură individuală, ci şi de natură universală; arhetipurile vieţii psi­ hice fac parte dintr-un domeniu diferit de inconştientul indivi­ dual, şi anume din inconştientul colectiv; şi aşa mai departe. Jung corecta în fond anumite laturi ale gândirii freudiene care i se păreau insuficiente sau false, creând o nouă încrengătură a psihologiei adâncurilor pe care, pentru diferenţă, dar şi pen­ tru similitudine cu psihanaliza., o numea psihologie analitică. Este însă psihologia jungiană mai rezistentă la critici decât cea freudiană? Pe latura medicală şi psihiatrică propriu-zisă, ea este mai vulnerabilă. Freud a oferit un cadru şi o metodă care făcea din psihanaliză. o formă de tratament practicabilă. Cercetările luiJung, deşi pleacă adeseori tot de la experienţa clinică, sunt mai abstracte şi mai speculative, şi din cauza aceasta numărul actual de analişti jungieni cu diplomă de practicanţi şi cabinete este cu mult mai mic decât cel al psiha­ naliştilor clasici. Dacă structurile şi complexele definite de 13

STUDIU INTRODUCTIV

Freud au fost cel mai adesea criticate drept eronate sau inapro­ priate, ceea ce lăsa însă deschisă posibilitatea redefinirii lor într-o formă mai corectă şi adecvată, arhetipurile psihologice teoretizate de Jung sunt în schimb pur şi simblu nedemon­ strabile şi greu de utilizat clinic. Eul, sinele, anima, umbra, per­ sana, bătrânul înţelept, sunt nişte concepte cu o mare putere de sistematizare şi deci de fascinaţie intelectuală, dar este mult mai greu de construit o metodă de tratament pe baza lor decât pe baza complexelor de tip oedipian. Jung însuşi definea arhe­ tipurile ca fiind nu nişte imagini mentale, ci nişte generatoare de imagini care ne structurează viaţa mentală, în acelaşi fel în care instinctele, ca scheme înnăscute de compmţament, ne structurează viaţa fizică şi fiziologică. Dar prin aceasta el le-a împins din domeniul inconştientului individual, cel verifi­ cabil empiric, în cel al inconştientului colectiv, entitate ab­ stractă nemanipulabilă prin experienţe directe. Această pierdere pe latura pragmatică a. permis �nalizei jungiene să se extindă în latura teoriei abstracte. S-a spus despre psihanaliză că ar corespunde la nivelul psihologiei cu ceea ce este materialismul la nivelul filozofiei. Bine inte­ grată în Weltanschauung-ul pozitivist şi scientist al sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX, psihanaliza este relativ insensibilă la mistică şi reduce drastic toate explicaţiile şi teo­ riile referitoare la suflet, apariţii supranaturale, Dumnezeu etc. De pe o poziţie oarecum mai tradiţionalistă, cu o cultură filozofică şi ezoterică impresionantă,Jung a încercat, dimpo­ trivă, să nu distrugă prin concepte atee nucleele de inexpli­ cabil. S-a spus despre doctrina sa că reuşeşte să conserve şi să traducă în termeni medicali conceptele teologice şi mistice. Sinele, ca imagine a lui Dumnezeu în om, sincronicitatea, termen prin care se explică fenomenele paranormale, sufletul şi spiritul, concepte preluate de Jung din tradiţia neoplato­ nică populară şi redefinite psihanalitic, sunt termeni prin care psihologia analitică desemnează diverse aspecte ale relaţiei individului cu sacrul. Prin aceasta, psihologia analitică s-a

14

STUDIU INTRODUCTIV

dovedit mai deschisă la marele fond cultural al omenirii, mai puţin supusă reductivismului pozitivist. Ceea ce nu înseamnă că poziţia ei este mai liberă de deter­ minaţiile aitgeist-ului. Dacă psihologia freudiană se resimţea de influenţa orizontului de gândire şi de aşteptare pozitiv şi scientist, cea jungiană se împărtăşeşte din spiritul filozofiilor iraţionaliste postnietzscheene, ale lui Bergson, Unamuno, Klages etc. Sinele şi alte arhetipuri precum �roul, umbra etc. sunt concepute în termenii sacrului lui Rudolf Otto, numenul divin din vechile sisteme teologice şi metafizice fiind trans­ ferat în conceptul psihologic de numinos. Dacă psihologia jungiană exercită o mare fascinaţie asupra unei categorii de public, o face şi fiindcă ea conservă, sub coaja unor termeni ştiinţifici, intuiţiile şi simbolurile pe care le exprima şi le vehi­ cula gândirea religioasă. Mai mult deci decât psihanaliza, care se substituia spovedaniei creştine sau manticilor oculte, psihologia analitică reprezintă o întoarcere'a refulatului reli­ gios. Ea permite supravieţuirea, într-o epocă raţionalistă, scep­ tică şi atee, a unor trăiri şi simboluri de natură mistică. Pe de altă parte, trebuie remarcat că eanu descrie totuşi un homo religi,osus universal, că nu se aplică convenabil tuturor formelor de credinţă (creştinism, islami�m, budism, hin­ duism, ocultism, şamanism etc. ) .Jung şi-a construit concep­ tele ,Jefuind" (după cum s-a exprimat un comentator) viziunea şi terminologia sistemelor ezoterice. Sursele sale de inspiraţie, pe care îşi verifica şi „amplifica mitic" complexele pe care le identifica în pacienţi, au fost cu precădere magia, alchimia, astrologia şi gnoza. Or, acestea impun o anumită concepţie, bazată pe principiul omologiei şi corespondenţei contrariilor, principiu care nu are aceeaşi importanţă sau este explicit negat în alte sisteme, precum cel creştin'. Datorită acestui fundal teoretic, libidoul definit deJung aminteşte de anima mundi sau de pneuma cosmică, iar Sinele psihic de marea divi ­ nitate panteistă din hermetism şi neoplatonism. Analizele culturale jungiene nu au aşadar generalitatea arhetipală pe

15

STUDIU INTRODUCTIV

care le-o atribuia psihiatrul elveţian, ele nu descriu rară rest toate credinţele religioase, ci doar pe acelea pe baza cărora au fost create. Pentru a utiliza astăzi psihologia analitică trebuie să i se aplice, cred, două mari corecţii sau delimitări. Întâi, arhetipu­ rile psihologice nu mai trebuie tratate în termeni substanţia­ lişti, reificanţi, drept formaţiuni reale ale psihicului uman, ci doar drept ipoteze de lucru cu valabilitate şi extensie strict culturală. Eroul, bătrânul înţelept, umbra, anima, sinele sunt indiscutabil concepte cu o mare capacitate de organizare a materialului cultural, dar pentru a le utiliza în analizele de mentalitate nu este nevoie a le considera nişte structuri antro­ pologice, nişte complexe ale inconştientului colectiv, nede­ monstr_abile în cele din urmă. În al doilea rând, câmpul lor de aplicaţie trebuie restrâns la materialul cultural căruia îi sunt congenere, şi anume la operele în care este la lucru o filozofie de natură neoplatonică, ezoterică, hermetică, r�man­ tică etc. Metode moştenite: Mitocritica

Pe această bază, la fel cu psihanaliza, şi psihologia anali­ tică a fost creatoarea unor concepţii şi a unor metode care ies în afara psihiatriei şi intră în analizele culturale şi de isto­ rie a mentalităţilor. Am să mă refer doar la două tipuri de demers hermeneutic care derivă din sistemul jungian. · Primul este analiza arhetipală practicată în ştiinţa religiilor. Jung era de părere că arhetipurile inconştientului colectiv constelează cel mai amplu în creaţiile mitologice şi religioase. Aezii, profeţii şi preoţii inspiraţi care au creat marile scenarii mitologice ale omenirii ar fi apelat la ritualuri de „scădere a nivelului mental", de coborâre a pragului cenzurilor conşti­ ente, pentru a avea acces la materialul inconştient al colectivi­ tăţii pe care o reprezentau. Analiza fantasmaticii individuale, fie ea patologică ori nu, poate fi aşadar amplificată în mod firesc la analiza simbolurilor religioase, care exprimă nevoi

16

STUDIU INTRODUCTIV

mai profunde, mai general umane. Ipoteza aceasta a fost pre­ luată de mai mulţi istorici ai religiilor, unii dintre ei frecven­ tatori ai cercului Eranos patronat deJung. Unul dintre aceştia este Carl Kerenyi, care a decupat mitologia greacă în câteva figuri antropologice: în Zeus şi Hera, el a văzut imaginile arhe­ tipale ale Tatălui şi Mamei; în Prometeu „imaginea arhetipală a existenţei umane", în Dionysos „imaginea arhetipală a vieţii indestructibile", în Demeter şi Persefona „imaginile arhetipale ale Mamei şi Fiicei". În mod similar, Mircea Eliade şi-a con­ struit şi el istoria religiilor ca o sumă de imagini coerente, ordonate de un set de simboluri ce alcătuiesc grila perceptivă şi imaginativă a lui homo religiosus. Majoritatea cărţilor sale, şi în primul rând Tratatul de istorie a religiilar, îşi propun să izoleze fenomenologic şi să trateze monografic mitologe­ mele arhetipale ce structurează gândirea religioasă. Charles Bauduin s-a aplecat şi el asupra unor prototipuri mitologice, cum este figura eroului, iar Henry Corbin, analizând mistica islamică, a ajuns să conceapă existenţa unei lumi a imagi­ nilor, mundus imaginalis. Cea de-a doua extensie hermeneutică / a arhetipologiei jungiene vizează de astă dată literatura şi artele. Mai mulţi gân­ ditori şi-au propus, pe urmele lui Jung, să cerceteze „struc­ turile antropologice ale imaginarului". Astfel, inventând o psihanaliză literară a focului, a apei, a aerului şi a pământului, Gaston Bachelard a regrupat formaţiunile imaginaţiei după sistemul aristotelic al elementelor. În mod similar, căutând schemele primitive, fiziologice, ale comportamentului uman, Gilbert Durand a izolat ceea ce el numeşte marile regimuri ale imaginarului: diurn, nocturn şi ciclic. Ramificaţiile jungi­ ene merg în nebănuit de multe direcţii, am să mai amintesc doar ceea ce în literatura comparată se numeşte mitocritica, un derivat al mitanalizei jungiene. Unul din obiectivele compa­ ratismului actual îl constituie identificarea nucleelor mitice din literatura universală, geneza lor, centrele de iradiere, mo­ durile de transmitere, metamorfozele şi prelucrările pe care

17

STUDIU INTRODUCTIV

le suferă. Într-un fel, mitocritica corespunde, la nivelul imagi­ narului colectiv, psihocriticii aplicate imaginarului individual. Tendinţa recentă a acestor metode de sorginte jungiană a fost aceea de a lăsa în umbră problema realităţii şi universalităţii psihologice a imaginilor arhetipale, şi de a le folosi pur şi simplu drept nişte grile de decupare tematică a imaginarului artistic. Aceasta ar fi, privind dintr-un zbor la mare înălţime, situa­ ţia actuală a psihanalizei şi moştenirea pe care ea a lăsat-o omului contemporan. Or, din această perspectivă, ce altceva ar putea rezuma mai bine contribuţia disciplinei la cultura mondială decât vocabularele şi dicţionarele de termeni? Ase­ menea dicţionare surprind toate marile dezvoltări teoretice ale disciplinei, concentrate conceptual în termenii şi noţiu­ nile-cheie pe care- creatorii metodei le-au inventat sau le-au preluat şi adaptat din limbajul comun. Acesta este sensul de principiu, dincolo de valoarea informativă, pe care îl are apa­ riţia Vocabularu lu i psihanalizei de Jean Laplanche şiJ.-B. Pon­ talis (Presses Universitaires de France, 1990; Humanitas, 1994, pentru traducerea românească) , a Dicţionarulu i de psihanaliză de Elisabeth Roudinesco şi Michel Pion (1998; Editura Trei, 2002, pentru traducerea românească) , a Dicţionaruluipsihana­ lizei kleiniene de R. D. Hinshelwood (Free Association Books, Londra, 1989; Editura Sigmund Freud, Binghamton & Chtj, 1 995, pentru traducerea românească) , a Dicţionarulu i intro­ ductiv de psihanaliză lacaniană de Dylan Evans (Routledge, Londra & New York, 1996) , precum şi a prezentului dicţionar (Routledge & Kegan Paul, Londra & New York, 1986) . Am să adaug un ultim cuvânt şi despre această ediţie a Dicţionarulu i critic al psihologi,ei analitice jungiene de Andrew Samuels, Bani Shorter şi Fred Plaut. Dicţionarul a fost publicat pentru prima oară în traducere românească de către Editura Sigmund Freud (esj) (Binghamton & Clttj, 1995) , prin diligen­ ţele directorului acesteia, psihanalistul român naturalizat în Statele Unite, Florin V. Vlădescu. Iniţiativa domnului Florin V. Vlădescu de a publica în româneşte texte fundamentale 18

STUDIU INTRODUCTIV

de psihanaliză a fost bine venită în România de după 1989, alăturându-se celorlalte eforturi de traducere şi editare a tex­ telor din uriaşa bibliotecă a disciplinei. Publicarea acestei a doua ediţii a fost făcută posibilă de generozitatea lui Andrew Samuels, principalul autor al volumului, care a cedat dreptu­ rile de traducere, şi de Editura Humanitas, �are s-a implicat în acest proiect. Le mulţumesc pe această cale.

CoRIN BRAGA

Nota traducătorului

Dicţionarul cuprinde 192 de intrări. 148 din aceşti termeni au propria lor definiţie, în timp ce ceilalţi 44 sunt definiţi indirect, în cadrul celor dintâi. Cei din urmă sunt marcaţi în cuprins cu un asterisc. Termenii analiza.ţi şi termenii la care se face trimitere în cadrul definiţiei unor alţi termeni au fost indicaţi prin litere cursive. Pentru o precizie sporită a traducerii, am confruntattextul englez cu traducerile sale în germană ( WorterbuchJungscher Psychol,ogie, von Andrew Samuels, Bani Shorter und Fred Plaut, Miinchen, Deutscher Taschenbuch Verlag GmbH & Co. KG, 1991) şi italiană (A Samuels, B. Shorter, F. Plaut, Diz.io­ nario di psicologja analitica, Milano, RaffaeUo Cortina Editore, 1987) . După cuvântul-titlu, am indicat în paranteze echiva­ lentele sale în engleză (E.) , în germană ( G.) şi în italiană (1) . De asemenea, există mai multe cuvinte preluate de C. G.Jung ca neologisme culte din latină, greacă sau 'alte limbi: ANIMA şi ANIMUS, CONIUNCTIO, IMAGO, MANA, MANDAIA, MUNDUS IMA­ GINAUS, NUMINOS, PERSONA, PUER AETERNUS, SENEX, SYZYGY, TEMENOS, UNUS MUNDUS. Ele sunt folosite sub această formă

în toate celelalte limbi şi le-am păstrat şi eu ca atare, indicân­ du-le în paranteză limba de provenienţă (Lat. , Gr. ). Pentru a uşura confruntările, alături de lista termenilor care alcătuiesc cuprinsul dicţionarului, situată la începutul volumului, am pus în final şi indicii în engleză, germană şi italiană ai termenilor respectivi. Dicţionarul original face majoritatea trimiterilor la seria de Opere comp!,ete ale lui C. G. Jung publicată de Princeton University Press. Cum această ediţie este mai greu accesibilă 21

NOTA TRADUCĂTORULUI

cititorului român, am redat în final, alături de bibliografie, cuprinsul analitic al acestor volume, indicând textele care au fost traduse în româneşte. Echivalarea unora dintre termeni a ridicat câteva pro­ bleme. Coroborând variantele lor în engleză, germană şi italiană, am ajuns la următoarele soluţii: Deşi ABAISSEMENT DU NIVEAU MENTAL, sintagmă creată de psihologul francez Pierrejanet, este folosită dejung în fran­ ceză. şi este păstrată ca atare şi în variantele în engleză, germană şi italiană ale acestui dicţionar, am tradus-o prin SCĂDERE A

NIVELULUI MENTAL. ACTING OUT nu l-am

redat nici prin „punere în act", care ar fi tradus literal „mise en acte" din Vocabularul psihanalizei al lui Jean Laplanche şiJ.-B. Pontalis, şi nici prin „traducere în act", soluţia dată de traducătorii în româneşte ai Vocabula­ rului psihanali1..ei (Editura Humanitas, 1994) , ci prin TRANSPU­ NERE ÎN ACT. (Definiţia dată în volumul de faţă articolului ACTING OUT corespunde celei pe care Laplanche şi Pontalis o dau în dicţionarul lor sub articolul „mise en acte", şi nu sub articolul „acting out") . Pentru sintagma complementară ACTING IN, F1orin V. Vlădescu propune traducerea simetrică INTRAPUNERE ÎN ACT. Am tradus ANXIETY ( G.: ANGST) prin ANXIETATE, şi nu prin ANGOASĂ, cum face Vocahularulpsihanalizei, care urmează. ter­ minologia psihanalitică•franceză (F.: ANGOISSE) . ASSOCIATION l-am redat, aşa cum fac şi traducătorii vocabu­ larului psihanalizei, prin ASOCIERE, atunci când este vorba de proces, şi prin ASOCIAŢlE, atunci când este vorba de rezultatul

acestui proces. CURE ( G.: KUR) are în engleză atât sensul de a trata, trata­ ment, cură, cât şi pe cel de a vindeca, vindecare, sensuri care în româneşte sunt mult mai radical separate între ele; l-am tradus prin TRATAMENT, încercând să sugerez că a trata trebuie înţeles şi ca a tămădui, a vindeca.

22

NOTA TRADUCĂTORULUI

ENACTMENT (tentat o clipă să-l redau prin actu alizare sau chiar prin înscenare) l-am tradus prin PUNERE ÎN SCENĂ, care concordă cu germanul INSZENIEREN şi are un aer de familie cu TRANSPUNERE ÎN ACT (ACTING OUT) ' deosebindu-se în ace­ l�i timp de acesta prin conotaţia de acţiune conştientă (vezi deosebirea făcută în acest volum între PUNERE ÎN SCENĂ şi TRANSPUNERE ÎN ACT) . FANTASY ( G.: PHANTASIE) a ridicat acele�i probleme ca şi cele întâmpinate de Laplanche şi Pontalis în Vocabularul psiha­ nalizei şi, deci, şi de traducătorii acestuia în română. I.ram tradus şi eu prin FANTASMĂ. Pentru INFANCY AND CHILDHOOD nu am găsit soluţie mai bună decât repetiţia COPilĂRIE TIMPURIE ŞI COPilĂRIE (pruncie nu ar fi fost un termen suficient de „ştiinţific") . De altfel, şi în germană este vorba de FRUHE KINDHEIT UND KINDHEIT. In concordanţă cu traducătorii Vocabularului psihanalizei, am redat INSTINCT prin PULSIUNE (spre exemplu, PU_LSIUNE DE MOARTE, nu INSTINCT AL MORŢII) ' atunci când este vorba de o încărcătură de energie psihică, şi prin INSTINCT, atunci când este vorba de o schemă de comportament moştenită. MEANING, -care transpune în engleză atât SINN cât şi BE.:. DEUTUNG din germană, ,,sens" respectiv „semnificaţie", l-am tradus prin SENS (ARHETIPUL SENSULUI) , cum face şi Vasile Dem. Zamfirescu în antologia C. G. Jung, În lumea arhetipu­ rilor, Editura ,Jurnalul literar", 1994. Prin PARTICIPARE MISTICĂ, am transpus în româneşte, la fel cum am procedat şi în cazul SCĂDERII NIVELULUI MENTAL, sintagma franţuzească PARTICIPATION MYSTIQUE, preluată de Jung de la etnologul Lucien Levy-Bruhl. PSYCHE l-am tradus prin PSIHIC, regretând însă faptul că termenul grec PSYCHE, introdus în limba română ca neolo­ gism cult (vezi, spre exemplu, Erwin Rohde, Psyche, Editura Meridiane, 1985) , nu este suficient de bine asimilat pentru a constitui un instrument lingvistic maleabil. SELF ( G.: SELBST) l-am tradus desigur prin SINE. Pentru a sugera diferenţa dintre sensul pe care îl dă Freud acestui

23

NOTA TRADUCĂTORULUI

termen şi cel pe care îl dăJung, Florin V. Vlădescu a propus soluţia ingenioasă ca freudianul DAS Es, echivalat în general în româneşte tot cu SINE (cum fac traducătorii Vocabularului psihanalizei) , să fie tradus, atunci când nu se păstrează pur şi simplu termenul latin ID (în triada ID-EGO-SUPEREGO), prin termenul SUBEU (în triada „ topică" SUBEU-EU-SUPRAEU). De asemenea, pe tot parcursul volumului, am păstrat în original termenul englezesc INSIGHT (literal: PRIVIRE ÎNĂUN­ TRU). Deşi el este tradus în general prin INTUIŢIE, IMPRESIE, CUNOAŞTERE DE SINE, CUNOAŞTERE INTUITIVĂ, DISCERNĂMÂNT, ÎNŢELEGERE sau chiar ÎNŢELEPCIUNE, în psihanaliză el are un sens tehnic foarte precis, acela de descoperire sau reluare a unor conţinuturi latente, care s-ar pierde prin traducere.

Prefaţă

De la moartea lui C. G.Jung, în 1961, a sporit tot mai mult interesul pentru psihologia analitică şi pentru lucrările celor care au practicat-o şi au elaborat-o. Totuşi, terminologia jungiană este destul de puţin familiară multora dintre cititori şi, din această cauză, multe din cărţile de psihologie analitică conţin glosare sau liste cu definiţii ale termenilor folosiţi de cătrejung. Aceste glosare f ac însă apel la cuvintele luijung însuşi, extrase fie din definiţiile date în volumul al şaselea al Operelor complete, fie din autobiografia sa, Amintiri, vise, reflecţii ( Memaries, Dreams, R.eflections- 1963) , fie din scrierile luiJung prezentate de discipolii săi ( spre exemplu, volumul comemo­ rativ al AnieleiJaffe, C. G. ]u ng, Cuvânt şi imagine ( C. G. ]u ng, Word and Image, 1979) . Aşa se întâmplă, spre exemplu, în volumul ]u ng: Scrieri al,ese ( 1983) al lui Storr (publicat în Sta­ tele Unite cu titlul TheEssentialju ng) şi în antologia intitulată Analizaju ngiană (Ju ngi,anAnalysis) editată de M. Stein (1982) . Este normal să se presupună că glosarele care depind de cuvintele textuale ale luiJung s-ar putea să nu îndeplinească toate condiţiile necesare de interpretare şi sinteză. Poate că nu este corect din partea noastră să cerem ca asemenea glo­ sare, care sunt de obicei un supliment al unor cărţi scrise pe o temă anume, să îndeplinească o funcţie educativă gene­ rală. De asemenea, ar putea încăpea şi teama că explicaţiile scurte riscă să răstălmăcească termenii cu mai multe înţelesuri. Cei care doresc să afle mai multe lucruri despre limbajul psihanalizei sunt mai norocoşi. Pot face apel la cartea lui Laplanche şi Pontalis, Vocauularulpsihanalizei ( 1980; 1994 pen­ tru traducerea românească) , sau la cea a lui Rycroft, Dicţionar

25

PREFAŢĂ

critic al psihanalizei (A CriticalDictionary ofPsychoanalysis, 1972). Ambele cărţi au constituit surse de inspiraţie pentru. prezenta lucrare - prima prin perspectiva ei encidopedică, savantă şi istorică, cea de-a doua prin modul de a îmbina inspiraţia cu responsabilitatea. Psihologia analitică nu a stat pe loc de la moartea luiJung şi am considerat că este important ca acest dicţionar să reflecte modul în care autorii postjungieni au adaptat, amendat sau combătut conceptele luiJung. Am considerat, de asemenea, că este de dorit să luăm în considerare şi obiecţiile venite din partea psihanalizei, precum şi paralelismele cu aceasta. De aici, calificativul de „critic" adăugat acestui dicţionar. În multe privinţe, dicţionarul oglindeşte tendinţa actuală de deplasare a interesului suscitat de Jung dinspre preocu­ pările sale ezoterice spre cele care vizează psihologia umană şi stau la baza cercetărilor terapeutice în general. În toate pro­ fesiile care urmăresc să acorde ajutor omului, importanţa clinică a psihologiei analitice este în creştere. Numărul tera­ peuţilor de orientare jungiană a cunoscut o creştere spectacu­ loasă, iar operei lui Jung i se acordă o mult mai mare atenţie academică decât înainte. În Marea Britanie, spre exemplu, această orientare se reflectă în numărul tot mai mare de psi­ hologi analitici acreditaţi ca psihiatri consultanţi sau psihote­ rapeuţi de către Ministerul Sănătăţii. Fenomenul este valabil şi în alte ţări occidentale. . Această evoluţie este exemplificată şi de creşterea numă­ rului de cărţi de sau despreJung incluse în listele bibliografice ale cursurilor academice şi practice. De asemenea, sporeşte tot mai mult numărul de programe combinate de pregătire în psihoterapie şi consultanţă. Studenţii care urmează astfel de cursuri au nevoie de un instrument de lucru cum este acest dicţionar. Psihanaliştii în stadiu de pregătire au şi ei nevoie de informaţii de bază, la fel studenţii în psihologie, ajutor social, consultanţă, religie şi antropologie. Profesioniştii specia­ lizaţi, inclusiv psihiatrii, vor găsi şi ei, sperăm, lucruri care să-i intereseze în această carte. Autorii ei şi-au dorit ca cercetătorii

26

PR�FAŢĂ şi cei care îl citesc pe Jung din motive personale să aibă la îndemână o carte de referinţă exactă, care să cuprindă şi să explice termenii dificili. Care sunt dificultăţile de înţelegere pe care le ridicăJung? Jung a fost un gânditor empiric şi, uneori, faptul că el evita în mod deliberat logica exactă poate provoca confuzie în cititor. În fapt, dezvoltarea intelectuală a lui Jung s-a bazat pe intuiţii şi încercări de insight*, care au primit adeseori expresii diferite în contexte diferite. Uneori, scrierile luiJung pot fi cel mai bine înţelese ca un flux de imagini ce au necesitat folosirea pe scară largă a ana­ logiei. În mod hotărâtor,Jung aparţine categoriei acelor gân­ ditori care nu lasă niciodată nimic pe dinafară. Spre deosebire de Freud, el nu a procedat la revizuiri substanţiale (şi oficiale) ale gândirii sale, preferând să folosească formulările timpurii ca puncte de plecare pentru formulările ulterioare. Când Jung şi-a revizuit într-adevăr cărţile şi studiile, aceste revizuiri au luat forma introducerii unor informaţii ţ1.duse la zi (spre exemplu, în Op ere complete 4, paragrafele 693-744) . Jung a fost un om al timpului său. În anumite privinţe, aceasta înseamnă că el a împărtăşit viziunea culturală şi con­ ceptuală a epocii sale. Spre exemplu, el a tins să�i organizeze gândirea în perechi de apuşi, ce se resping şi se combină în funcţie de context şi sunt capabili să producă noi sinteze. Această metodologie hegeliană este tot mai anacronică astăzi. Paradigma zilelor noastre este mai suplă, orientându-se spre relaţii şi spre feed-back şi fiind interesată de dinamicile proce­ suale. A da nume unor forţe şi elemente ipotetice, concepute drept componente reale ale unor structuri, trăsătură ce ţine de gândirea sfârşitului secolului XIX şi începutul secolului XX, este şi ea o practică străină pentru noi astăzi. În acest sens, * 1 . abilitatea de a percepe în mod clar sau în adâncime; pătrun­ dere; 2. psihol a. capacitatea de a-ţi înţelege propriile procese mentale sau cele ale altcuiva; b. înţelegerea nemijlocită a sensului unui eveni­ ment sau al unei acţiuni ( n. t. ) . 27

PREFAŢĂ

îţi vin imediat în minte reificări (sau abstracţiuni) cum este spre exemplu cea de energi,e. Mai mult,Jung avea puternice antipatii personale. Fiind convins de rolul jucat de „ecµaţia personală" (influenţa inevi­ tabilă a personalităţii asupra ideilor), el a utilizat adesea propria experienţă de viaţă drept material brut pentru formulările sale teoretice. Deşi considera această atitudine ca fiind „empirică", materialul personal l-a condus uneori la poziţii cât se poate de extreme (spre exemplu, în definirea rolurilor sexuale). Înţelegerea sa a fost uneori făcută dificilă şi de anumite probleme ridicate de traducere. Atunci când sunt relevante, aceste probleme sunt menţionate în dicţionar. Totuşi, spre deosebire de psihanaliză, în cazul psihologiei analitice astfel de probleme sunt mult mai puţine, probabil datorită cunoaş­ terii amănunţite, idiomatice, de către Jung a limbii engleze. Traducătorul în engleză al Operelor comp!,eteale luiJung a avut la dispoziţie tradiţia orală a explicaţiilor date de Jung în en­ gleză ideilor sale, precum şi mai multe conferinţe şi lucrări prezentate şi/sau scrise în engleză. Fiecare definiţie principală include mai multe compo­ nente, iar trimiterile la alte definiţii sunt indicate prin italice. Aceste componente sunt: înţelesul sau înţelesurile terme­ nului; originea şi locul ocupat de el în gândirea luiJung; dife­ renţe dintre psihologia analitică şi psihanaliză atunci când �cestea utilizează acelaş(termen sau termeni asemănători; modificări în folosirea unui termen în câmpul psihologiei analitice; un comentariu critic acolo unde este cazul; citate şi referinţe. Referinţele bibliografice sunt reunite la sfârşintl cărţii. Atunci când nu există altă specificaţie, trimiterile la scri­ erile lui Jung se fac după opere!,e sale comp!,ete (Collected Warks) , publicate de Routledge & Kegan Paul, Londra şi Princeton University Press. Trimiterile se fac la volum şi la numărul para­ grafului. Unde acest lucru nu reiese limpede din context, am încercat să indicăm profilul autorilor al căror nume ar

28

PREFAŢĂ

putea fi necunoscut cititorilor. Când nu se menţionează dome­ niul specific de interes al unui autor, este vorba de un psiholog analitic. Ar putea fi folositor să indicăm şi ceea ce a fost exclus din orizontul acestei cărţi. Autorii s-au limitat, în măsura posibili­ tăţilor, la domeniul psihologiei analitice şi la termenii cu implicaţie psihologică. Ei nu încearcă, prin urmare, să aco­ pere terminologia de bază a psihodinamicii sau a psihana­ lizei. După cum s-a menţionat mai înainte, ;sunt incluş i mai mulţi termeni psihanalitici: cei care se intersectează cu psiho­ logia analitică, cei care reflectă apariţia unei divergenţe acute, probabil de importanţă istorică, faţă de aceasta, şi cei care s-ar putea dovedi utili ca termeni de comparaţie pentru cititor. Iată ce cuprinde deci dicţionarul: a) termeni şi idei introduse sau dezvoltate iniţial deJung (spre exemplu, INDIVIDUAŢIE) ; b) termeni şi idei din uzul general al psihodinamicii, dar folosiţi într-un mod specific de către Jung (spre exemplu, SIMBOL) ;

c) cuvinte obişnuite folosite deJung într-un fel particular (spre exemplu, TOTALlTATE) ; d) termeni importanţi introduşi şi dezvoltaţi de către alţi psihologi analitici (spre exemplu, AXA EU-SINE) . În general, au fost incluşi numai termenii de acest fel apăruţi la un moment dat în engleză; e) termeni psihanalitici (în limitele consideraţiilor menţio­ nate în paragraful precedent - spre exemplu, PROIECŢ1E) . O altă modalitate prin care cititorul se poate orienta în acest dicţionar este următoarea. Unele articole trimit la etosul sau la ideologia luijung (spre exemplu, METODĂ REDUCTIVĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ) . Altele se ocupă de teme centrale ale psihologiei analitice (spre exemplu, INCEST) . Altele acoperă idei teoretice importante ale lui Jung (spre exemplu, ARHE­ TIP) . În sfârşit, termenii tehnici beneficiază de o definiţie specifică (spre exemplu, PERSONA) .

29

PREFAŢĂ

Trebuie de asemenea reamintit faptul că psihologia anali­ tică, la fel cu psihanaliza, îmbină trei aspecte diferite: ea este o modalitate de investigare şi explorare a vieţii inconştiente, un corpus de cunoştinţe teoretice şi o metodă de tratament. Fiecare disciplină îşi creează propria sa terininologie, iar psihologia adâncurilor nu face nici ea excepţie de la această regulă. Speranţa noastră este că, prin explicarea înţelesurilor termenilor cuprinşi în acest jargon, terminologia analitică va prinde viaţă. Deoarece cuvintele şi ideile sunt vii; ele cresc, decad, se modifică. Ele îi leagă pe indivizi sau îi fac să se des­ partă. Vorbesc în numele psihicului şi pot fi dăunătoare psi­ hicului. Autorii acestei cărţi au pornit la elaborarea ei pe baza expe­ rienţelor lor comune, dar şi contrastante, de analişti, profesori şi autori. Lupta cu scriitura luiJung a jucat un rol important în motivaţia lor. Astfel încât, dincolo de rigorile unei întreprin­ deri didactice serioase, se află un substrat de simpatie faţă de toţi cei care se străduiesc să înţeleagă opera jungiană. ANDREW SAMUELS, BANI SHORTER, FRED PIAUT

Dictionar critic al psihologiei analitice j ungiene

a Abreacţie (E.: abreaction; G.: Abreaktion, Abreagiren; 1: abreazione)

Retrăire dramatică a unui moment traumatizant, recapi­ tulare emotivă a acestuia în stare de veghe sau hipnotică, destăinuire, repovestire care „depotenţializează afectivitatea experienţei traumatice, până când aceasta încetează să mai aibă o influenţă răvăşitoare" (OC 1 6, par. 262) . Începutul utilizării abreacţiei se leagă de teoria lui Freud asupra TRAUMEI şi de primele experimente psihanalitice. Jung avea o altă părere decât Freud despre eficacitatea folosirii abreacţiei. Meditaţiile asupra insuficienţei abreacţiei îl vor conduce peJung la definirea propriei sale metode şi la clari­ ficarea rolului jucat de transfer în cadrul tratamentului (vezi

ANALIST ŞI PACIENT) .

Jung a descoperit că, folosită singură (prin sugestie sau în aşa-numita metodă cathartică) , abreacţia este insuficientă, nefolositoare sau dăunătoare (aşa cum avea să constate şi Freud mai târziu) . El a identificat scopul tratamentului mai degrabă în INTEGRAREA DISOCIERII legate de traumă decât în abreacţia acesteia. Această repetare a experienţei ar trebui, în opinia lui, să reveleze aspectul bipolar al NEVROZEI, astfel încât persoana să se poată reconecta la conţinutul pozitiv sau prospectiv al COMPLEXULUI; şi, prin aceasta, să readucă AFEC­ TUL sub control. Aceasta s-ar putea realiza, crede Jung, pe baza relaţiei cu terapeutul, relaţie care consolidează suficient per­ sonalitatea conştientă a pacientului, astfel încât complexul autonom să reintre sub autoritatea EULUI.

33

ADAPTARE

Abreacţia este o formă de PUNERE ÎN SCENĂ, ce poate fi uti­ lizată în ANALIZĂ. Ea deţine o importanţă centrală în alte te­ rapii (spre exemplu în Terapia primară) . Adaptare

(E.: adaptation; G.: Anpassung; /.: adattamento)

A stabili raporturi, a intra în legătură cu factorii interni şi cei externi şi a-i echilibra. Adaptarea trebuie deosebită de conformism; ea este un aspect vital al INDIVIDUA'Ţ1EI. După Jung, eşecul în adaptare este una din definiţiile NEVROZEI. Uneori această inadaptare se manifestă în con­ fruntarea cu realitatea exterioară; alteori în confruntarea cu realitatea internă. În cadrul ANALIZEI, trebuie tratate în pri­ mul rând problemele externe, pentru a putea lăsa persoanei libertatea de a înfrunta profundele şi presantele dispute inte­ rioare. Jung a subliniat că, în sine însăşi, adaptarea sugerează o echilibrare a trebuinţelor din lumea internă cu cele din lumea externă, trebuinţe ce pot exercita cerinţe complet dife­ rite asupra aceleiaşi persoane. La început, s-ar părea că ana­ liza distruge adaptarea pe care pacientul a realizat-o pe cont propriu; dar, mai târziu, pacientul va observa că distrugerea a fost un lucru necesar, adaptarea anterioară fiind contrafă­ cută şi câştigată cu un preţ mult prea mare. Există multe moduri de adaptare, ce variază de la persoană la persoană în funcţie de TIPOLOGIA fiecăruia. Totuşi, depen­ denţa excesivă de un singur mod de adaptare, ori concen­ trarea excesivă pe satisfacerea cerinţelor fie numai din lumea internă, fie numai din cea externă, pot fi şi ele privite drept manifestări nevrotice. Termenul „adaptare" desemnează tensiunea dintre cerin­ ţele individuale şi cele COLECTIVE. În această privinţă, Jung era de părere că adaptarea depinde de individ; unii indivizi simt nevoia să fie mai „personali", alţii mai „colectivi" (OC 7, par. 462) . Vezi INCONŞTIENT. O bună ilustrare a interpene­ trării factorilor interni şi externi, personali şi colectivi, poate

34

ALCHIMIE fi întâlnită în cadrul sistemului de relaţii umane. Spre exem­ plu, adaptarea la partener, în cadrul unei căsătorii, poate fi privită din toate aceste unghiuri de vedere. Adaptarea este echivalentă cu „normalitatea"? În ceea ce priveşte persoana „normală",Jung scria că o „asemenea com­ binaţie fericită de caracteristici" este „ideală" şi „rar de întâlnit" ( OC 7, par. 80) . Acest punct de vedere este similar celui al lui Freud, care descria „normalitatea" ca pe o „ficţiune ideală" ( 1 937) .

Afect (E.: affect; G.: Affekt; /.: affetto) Sinonim cu emoţie; sentiment suficient de intens pentru a provoca agitaţie nervoasă sau alte perturbări psihomotorii vizibile. În mod obişnuit, individul îşi domină sentimentele, în timp ce afectul UZlllpă VOINŢA şi nu mai poate fi decât repri­ mat cu mare greutate. O explozie a afectului reprezintă o inva­ dare a individului şi o răsturnare temporară a EULUI. Emoţiile ni se întâmplă; afectele intervin într-un moment în care ADAPTAREA este slăbită şi, în acelaşi timp, ele dau în vileag motivul acestei slăbiciuni. Pe baza acestei ipoteze,Jung a efectuat primele sale experimente cu TESTUL ASOCIERII DE CUVINTE. Un răspuns încărcat de afect este o cheie pentru descoperirea unui COMPLEX. Afectul dezvăluie localizarea şi forţa valorilor psihologice. O traumă psihică poate fi măsu­ rată după afectul pe care îl provoacă atunci când este evo­ cată (vezi ASOCIERE) .

Alchimie (E.: alchemy; G.: Alchemie; I.: alchimia) Jung considera că, privită dintr-o perspectivă simbolică, iar nu dintr-una ştiinţifică, alchimia ar putea fi considerată drept o precursoare a investigării modeme a INCONŞTIENTULUI şi, în mod special, a interesului analitic pentru TRANSFORMAREA

35

ALCHIMIE

personalităţii. Alchimiştii îşi proiectau procesele interioare în ceea ce făceau şi, pe măsură ce desfăşurau diferite operaţii, trăiau experienţe emoţionale, dar şi spirituale, profunde şi pasionate. Fapt crucial, ei nu au încercat să rupă experienţa de activitate, acesta fiind un alt element pe care alchimia îl are în comun cu o atitudine psihologică contemporană, cel puţin într-o interpretare retrospectivă. La fel cu PSIHOLOGIA ANALITICĂ şi cu PSIHANALIZA la vremea lor, alchimia poate fi privită ca o forţă subversivă şi subterană: imaginarul ei viu şi teluric contrastează cu expresia stilizată şi asexuată a creştină­ tăţii medievale, la fel cum psihanaliza a înfiorat pudoarea şi mulţumirea de sine a perioadei victoriene. Atât cât este posibil de reconstituit trecutul, putem spune că alchimiştii secolelor cincisprezece şi şaisprezece aveau două scopuri corelate: a) alterarea sau transformarea unor materii de bază în ceva mai valoros, descris de obicei drept aur, sau elixir universal, sau piatră filozofală; b) transformarea mate­ riei de bază în SPIRIT; pe scurt, eliberarea SUFLETIJLUI. În mod simetric, alchimistul încerca de asemenea transpunerea în forme materiale a ceea ce se află în sufletul său - proiecţiile sale inconştiente folosind acestei necesităţi. Aceste diverse sco­ puri pot fi privite ca METAFORE pentru creşterea şi dezvolta­ rea psihologică. Alchimistul alege cu atenţie elementele, pe baza unei sche­ me organizate în termeni OPUŞI. Ideea conducătoare este că atracţia dintre opuşi poate conduce la eventuala lor con­ juncţie şi, în cele din urmă, la producerea unei noi substanţe, ce ia naştere din substanţele originare, dar este diferită de ele. După ce procesţle chimice de combinare şi regenerare se repetă de mai multe ori şi pe mai multe căi, noua substanţă emerge în stare pură. Faptul că o asemenea substanţă nu pare să existe în natură l-a condus pe Jung la ideea că alchi­ mia trebuie abordată mai degrabă dintr-un punct de vedere simbolic, decât din cel al unei pseudoştiinţe astăzi complet discreditate (vezi SIMBOL) . 36

ALCHIMIE

Această consideraţie capătă maximă relevanţă atunci când este vorba de scrierile alchimice. În acestea, ca 1 şi în VISELE noastre, diferitele elemente sunt reprezentate atât ca per­ soane, cât şi ca animale, iar aşa-zisele procese „chimice" ( deoa­ rece alchimia este şi precursoarea chimiei modeme) sunt redate prin imaginea unei relaţii sexuale sau a altor eve­ nimente corporale. Spre exemplu, combinarea a două ele­ mente poate fi reprezentată prin două personaje, bărbat şi femeie, care au o relaţie sexuală, dau naştere unui copil, se unesc într-un HERMAFRODIT sau se transformă într-un ANDRO­ GIN. Masculinul şi femininul i-au fascinat pe alchimişti ca pereche fundamentală de opuşi (sau, mai bine spus, ca repre­ zentare fundamentală a existenţei opuşilor psihologici) . Având în vedere că rezultatul unei relaţii sexuale este o nouă entitate, derivând din părinţi, dar diferită de aceştia, se poate observa imediat că alchimia utilizează fiinţele umane şi mani­ festarea lor într-un mod simbolic, pentru a descrie procesele intrapsihice şi modul în care se dezvoltă o personalitate indi­ viduală. Nu trebuie să se creadă însă că factorul interpersonal este neglijat. Alchimistul ( de obicei bărbat) lucreatiţ în relaţie cu o altă persoană (uneori reală, alteori fantasmatică) , pe care o descrie ca sarar mystica, sau soră mistică (vezi ANIMA) . Rolul ,,celuilalt" în transformarea psihologică este, astăzi, bine cu­ noscut, ca să nu amintim decât „stadiul oglinzii" definit de Lacan ( 1949) , sau accentul pus de Winnicott pe reflectarea de către mamă a integrităţii şi valorii copilului (1967) . Alchi­ mia vizează, prin urmare, amândouă laturile distincţiei inter­ personal/intra.psihic şi este o METAFORĂ care pune în lumină modul în care o relaţie cu o altă persoană stimulează dezvol­ tarea interioară, precum şi modul în care procesele intra.psi­ hice alimentează relaţiile personale. Alchimia devine o metaforă pertinentă atunci când luăm în considerare relaţia dintre ANALIST ŞI PACIENT. Accentul pus de Jung pe procesul dialectic şi pe rezultatul transformării

37

ALCHIMIE

reciproce poate fi ilustrat prin intermediul alchimiei ( OC 16, ,,Psihologia transferului"). În transfer, analistul intră în r.ela­ ţie cu pacientul atât ca persoană cât şi ca proiecţie a unui conţinut intern - părinte, prnblemă, potenţial. Scopul ANA­ LIZEI este de a elibera „sufletul" (adică potenţialul) din închi­ soarea lui materială (adică NEVROZA); psihoterapeutul modem vede în psihologia umană a pacientului ceea ce alchimistul vedea în formele chimice. ,,Personalitatea este o combinaţie specifică de plumb dens depresiv cu sulf inflamabil agresiv, cu sare amară înţeleaptă şi cu mercur volatil evaziv" (Hilhnan, 1975, p. 1 86). Nucleul conceptual al alchimiei constă în diferenţierea dintre PSIHIC şi materie. Gradul în care factorii psihologici, precum SENSUL, scopul, emoţia, operează în natură poate fi determinat prin analiza proiecţiilor şi variază în funcţie de context (vezi INCONŞTIENT PSIHOID; SINCRONICITATE; UNUS MlJNDUS) . Pentru unii, interesul luiJung pentru alchimie poate părea îndoielnic, chiar compromiţător, iar legătura făcută de el între alchimie şi un concept clinic cheie cum este trans­ ferul - incomprehensibilă. Totuşi, chiar dacă admitem exis­ tenţa unei participări emotive din partea lui Jung, în sensul unei fraternităţi pe care el ar fi resimţit-o cu alchimiştii, tre­ buie să recunoaştem că alchimia i-a permis să analizeze dezvol­ tarea şi transformarea psihologică, tratamentul psihologic şi p:i;-oblema ubicuităţii psihicului în natură, dintr-un punct de vedere privilegiat, unic, dar flexibil, aflat atât în afara medi­ cinii, cât şi a RELIGIEI. Scrierile luiJung sunt presărate cu referinţe alchimice, din care cauză adăugăm aici un mic glosar, împreună cu câteva sugestii privind implicaţiile anumitor termeni. Adept. Alchimistul, participând conştient la opera sa; sim­ bol, prin urmare, al eului şi al analistului. Coniunctia. combinarea în vas (vezi maijos) a elementelor disparate puse în el la începutul operaţiei. Aplicând analizei psihologice metafora alchimică, putem distinge mai multe

38

ALCHIMIE

tipuri de coniu nctio. a) Alianţa de lucru conştientă ce se dez­ voltă între analist şi „opusul" său analitic, pacientul, apariţia unui scop comun pentru cei doi. b) Coniu nctio între CON­ ŞTIINŢA şi inconştientul pacientului, pe măsură ce acesta de­ vine mai conştient de sine însuşi. c) Acelaşi proces în analist. d) Integrarea tot mai mare -în inconştientul pacientului a tendinţelor conflictuale şi agresive ce se află aici. e) Acelaşi proces în analist. f) Unirea treptată a componentelor pur sen­ zuale (sau materiale) cu componentele pur spirituale, în ve­ derea atingerii unei poziţii mai puţin unilaterale. Femumtatia. Stadiu în procesul alchimic, fermentaţie a ele­ mentelor. În analiză, evoluţia transferului-contratransferului. Hierosgamos. Literal, ,,nuntă sacră". Formă specială de CONIUNCTIO, în care accentul cade atât pe „sacru", cât şi pe ,,nuntă"; aşadar, legătură între spiritual şi corporal. În creşti­ nismul de tradiţie augustiniană, se vorbeşte de un hieros gamos între Cristos şi Biserica sa, ce a dat roade pe : patul nupţial al crucii. Impregnatio: Stadiu în procesul alchimic, în care sufletul se elibereazădin închisoarea lui trupească (materială) şi urcă în paradis. În analiză, schimbări în pacient, po�.te chiar emer­ genţa unui „om nou". Lapis. Piatra filozofală, scop al alchimistului. Uneori, chiar şi alchimiştii consideră piatra ca pe o metaforă pentru scopul lor adevărat. Rezultă că lapis se referă la realizarea sinelui şi la INDIVIDUAŢIE. Mercurius. Capacitatea lui Dumnezeu de a lua nenumă­ rate forme şi de a rămâne totuşi el însuşi este exact ceea ce se cere într-o schimbare psihologică. În analiză, el este descris deJung drept „cel de-al treilea termen din alianţă", iar latura sa mânioasă, demonică este compensată de tendinţa sa de a se transforma (OC 16, par. 384) . Pentru alchimişti, impor­ tanţa lui Mercurius rezidă în faptul că el este, în acelaşi timp, rău, josnic, respingător şi totuşi divin, Dumnezeul revelaţiei şi INfŢIBRII - personificare a lui CONIUNCTIO (vezi TRICKSTER) .

39

AMBIVALENŢĂ

Mor tificatio: Stadiu în procesul alchimic, în care elemen­ tele iniţiale „mor", încetează să mai existe în formele lor ori­ ginare. În analiză, simptome care pot căpăta un nou sens, în timp ce relaţia analitică câştigă o nouă importanţă. Nigreda. Stadiu în procesul alchimic, înnegrire a elemen­ telor, ce sugerează faptul că ceva important este pe cale de a se petrece. În analiză, nigredo poate apărea sub forma unei depresii, fie înaintea unei scl}imbări, fie la sfărşitul perioadei iniţiale, de ,,lună de miere". In general, se referă la confrun­ tarea cu UMBRA. Opus. Procesul şi opera alchimic_ă. De asemenea, opera unei vieţi umane, adică INDMDUAŢIA. Prima materia ( massa confusa) : Elementele prime în stare de haos. Pu trefactia. Stadiu în procesul alchimic, în care elementele în descompunere degajă nişte vapori ce vor cataliza transfor­ marea. Soror. Personaj real sau simbolic, cu care adeptul intră în relaţie. În analiză, rolurile adoptate de pacient şi analist. Transmutarea el,ementelor. Idee centrală în alchimie, con­ form căreia elementele pot fi transformate pentru a da naş­ tere unui nou produs. Vezi ENERGIE. Vas. Vas alchimic. În analiză, se referă la aspectele conţină­ toare din relaţia analitică. Ambivalenţă

(.ţ.: ambivalence; G.: Ambivalenz; I.: ambivalenza)

Jung a folosit acest termen, introdus de către Bleuler (vezi în mai multe moduri, pe care le vom detalia şi discuta în continuare. I) Contopire a sentimentelor pozitive şi negative trezite de una şi aceeaşi entitate (persoană, imagine, idee, parte a sinelui) . Aceste sentimente derivă din aceeaşi sursă, şi nu din­ tr-un amestec de calităţi prezente în obiectul sau persoana spre care sunt dirijate. Spre exemplu, ambivalenţa infantilă a atitudinii faţă de mamă îşi are originea în coexistenţa în PSIHANALIZĂ) ,

40

AMPLIFICARE

copil a capacităţii de a iubi şi a celei de a uri, şi nu în trăsăturile de caracter atrăgătoare sau respingătoare ale mamei ( deşi acestea pot rară îndoială să sporească ambivalenţa) . De fapt, Jung utilizeaz� termenul de „ambivalenţă" cu sensul de „biva­ lenţă", pe care îl leagă în mod evident de polarizarea pozitivă şi negativă. Aceasta reflectă tendinţa gândirii sale de a consi­ dera că amestecul de elemente psihice aparent disparate dă naştere la o coerenţă sporită (vezi OPUŞI; POZIŢ1E DEPRESIVĂ) . 2) Uneori numărul sentimentelor contradictorii poate fi mai mare de doi. În acest caz, sensul dat deJung termenului reflectă o altă (poate cealaltă) latură a speculaţiilor sale psiho­ logice: interesul pentru fragmentarea, pluralitatea şi fluidi­ tatea psihicului. Ambivalenţa ar ţine, prin urmare, de condiţia umană. 3) DupăJung, fiecare poziţie implică propria sa negaţie, ambivalenţa descriind chiar acest fenomen. Spre exemplu, ENERGIA psihică, teoretic neutră, poate fi privită ca potenţial ambivalentă, servind atât vieţii, cât şi morţii. În prima jumă­ tate a vieţii, energia psihică este orientată spre creştere; în a doua jumătate a vieţii, spre un scop diferit (OC 5, par. 681 ) . Vezi PULSIUNE DE MOARTE; STADII ALE VIEŢ1I. 4) Ambivalenţa este un factor inevitabil în ' relaţia cu IMA­ co-urile părinteşti (vezi IMAGO; MAREA MAMĂ) şi cu imaginile arhetipale în general (vezi ARHETIP) . 5 ) Ambivalenţa este un mod de a fi prezent în lume: ,,for­ ţele naturii au întotdeauna două laturi", aşa cum Dumnezeu însuşi, după cum a descoperit Iov, are două feţe (OC 5, par. 1 65) . În viaţa însăşi chiar, ,, binele şi RĂUL, succesul şi eşecul, speranţa şi disperarea se contrabalansează una pe cealaltă" (OC 9ii, par. 24) . Cel mai puternic sun.bol al acestei teme universale este Hermes/Mercur (vezi ALCHIMIE, MIT) . Amplificare

(E.: amp lification; G.: Amp lifikation; I: amplificazione)

Una din componentele metodei luiJung de INTERPRETARE (în special a VISELOR) . Într-adevăr, prin intermediul ASOCIERII, 41

AMPLIFICARE Jung încearcă să stabilească contextul personal al visului, iar prin intermediul amplificării, el conectează visul la imagi­ narul universal. Amplificarea presupune utilizarea paralelis­ melor mitice, istorice şi culturale, cu scopul de a clarifica şi a lărgi conţinutul metaforic af simbolismului visului (vezi BASM; CULTIJRĂ; METAFORĂ; MIT; SIMBOL) .Jung vorbeşte despre acest simbolism ca despre „urzeala psihologică" în care este ţesută IMAGINEA. Amplificarea îi permite celui care visează să abandoneze atitudinea pur personală şi individualistă faţă de imaginea visului. Ea pune accent mai degrabă pe sensul metaforic (deci aproximativ) , decât pe traducerea literală a conţinutului vi­ sului, şi îl pregăteşte pe cll care visează pentru exercitarea capacităţii de a alege. Aceasta se realizează prin conştienti­ zarea de către visător a ceea ce este imediat relevant pentru el, fapt care face posibil progresul înţelegerii, ca o consecinţă a REFLECŢIEI. O posibilitate suplimentară, care, e drept, nu a fost în mod special formulată de Jung, este aceea ca, prin intermediul amplificării, individul să se perceapă în mod con­ ştient pe sine ca aflându-se în interiorul energiilor arhetipale şi ca fiind mai degrabă o parte, decât obiectul acestora (vezi mai jos) . Există pericole în utilizarea amplificării. Una este supra­ intelectualizarea. Alta este proliferarea de înţelesuri şi INFIAŢ1A ce decurge de aici. Jung era de părere că, prin intermediul reflecţiei şi al selecţiei, o persoană stabileşte o relaţie respon­ sabilă şi semnificativă cu propriul său INCONŞTIENT şi că, pe baza unui asemenea dialog, ea întreţine procesul de INDM­ DUAŢIE. · Jung vedea în amplificare fundamentul metodei sale sinte­ tice (vezi METODĂ REDUCTIVĂŞI METODĂ SINTETICĂ) . Scopul ei, afirmă el, este de a explicita şi a amplifica ceea ce este revelat de către inconştientul celui care visează. Aceasta îi va permite subiectului să vadă în vis ceva strict personal şi în acelaşi timp cu o semnificaţie universală, o sinteză de tipare personale 42

ANALIST ŞI PACIENT

şi COLECTIVE. Într-una din încercările timpurii de formulare a teoriei ARHETIPULUI şi a legăturii acesteia cu metoda ampli­ ficării,Jung vorbea despre necesitatea de a descompune, în timpul ANALlZEI, sistemul psihologic personal în componente tipice. ,,Nici chiar sistemele delirante cele mai individuale nu sunt absolut unice şi inimitabile", spune el, ,,ci oferă analogii şocante şi inconfundabile cu alte sisteme" (OC 3, par. 413) . Amplificarea apare astfel ca un mod de lărgire a bazei pe care se va înălţa construcţia interpretativă. Formularea lui Jung aminteşte într-o anumită măsură de ideea modernă de realitate „holografică", amplificarea permiţând crearea unor perspective diferite, dar simultane (Wilber, 1982) . Analist şi pacient

(E.: analyst and patient; G.: Analytiker und Patient; I: analista e paziente)

Jung a subliniat faptul că relaţia analitică nu trebuie privită în termenii unei proceduri medicale sau tehnice. El se referă la ANALIZĂ c:a la un „proces dialectic'', presupunând că amândoi participanţii sunt în mod egal implicaţi şi că există între ei o interacţiune în ambele sensuri. Din cauza aceasta, analistul nu poate să-şi folosească eventuala autori­ tate asupra analizatului, deoarece el este la fel de mult „im­ plicat" în tratament ca şi pacientul, iar decisivă va fi mai degrabă dezvoltarea sa ca persoană, decât ştiinţa sa. Din acest motiv,Jung a fost primul care a susţinut necesitatea analizei pregătitoare pentru cei care doresc să practice anafua ( OC 4, par. 536; Freud, 1912) . Accentul pus de jung pe egalitatea dintre analist şi pacient este oarecum idealist; pentru a da seama de implicarea emoţională a analistului şi de faptul că rolurile celor două persoane nu sunt identice, ar fi prefe­ rabil să gândim în termeni de reciprocitate analitică. În concepţia luiJung, analistul trebuie să aibă o atitudine flexibilă faţă de evoluţia tratamentului şi a relaţiei analitice. Încă o dată, idealismul său trebuie temperat; o faceJungînsuşi,

43

ANALIST ŞI PACIENT

introducând ideea că, din punct de vedere tipologic, există patru etape ale analizei. Prin aceasta el pune în evidenţă nece­ sitatea de a învăţa de la pacient şi de a te adapta REALITĂŢII sale PSIHICE. Din aceste observaţii, se poate vedea căJung punea în evi­ denţă ceea ce noi, astăzi, am numi relaţia reală sau alianţa terapeutică a analistului cu pacientul. Aceasta se deosebeşte de transfer şi contratransfer, ce vor fi discutate mai jos. Psiha­ naliza contemporană a cunoscut o schimbare asemănătoare de accent, identificând în „raportul non-nevrotic, raţional, rezonabil pe care îl are pacientul cu analistul său şi care îl face apt să progreseze în situaţia analitică" (Greenson şi Wex­ ler, 1969) o relaţie de tip special. Atitudinea lui Jung faţă de TRANSFER a cunoscut mari vari­ aţii. Pe de o parte, el vede în transfer trăsătura centrală a ana­ lizei, sau, în orice caz, trăsătura de neevitat, care, prin îmbinarea sublimului cu revoltătorul, are o mare utilitate terapeutică (OC 1 6, par. 283-284, 358, 371). Pe de altă parte, el concepe uneori transferul ca fiind pur erotic şi reprezentând un „ob­ stacol": ,,vindecarea are loc în ciuda transferului, şi nu datorită lui". Această atitudine ambivalentă a luijung se reflectă în diferitele şcoli de psihologie analitică care s-au dezvoltat după moartea sa în 1961. Unii analişti privesc analiza transferen­ ţială ca pe o diversiune de la scopul mult mai important al elucidării conţinutului simbolic al materialului pacientului. Alţii cred că, prin analiza transferului, pot fi descoperite acele traume infantile sau deprivări care mai sunt încă active în pacienţii adulţi. Cei din al doilea grup nu încearcă, prin urmare, să eludeze transferul în favoarea „realiţăţii", ci mai degrabă să îi permită să capete adâncime şi să lucreze în el şi prin el. În ultima vreme, se pare că această linie de sepa­ raţie este mai puţin marcată ca odinioară, practicienii resim­ ţind analiza de conţinut (a simbolurilor) şi analiza de proces (a transferului) ca două feţe ale aceleiaşi monede. Există mari diferenţe între accentul pus pe conceptul de transfer, aşa cum a evoluat acesta în psihologia analitică, 44

ANALIST ŞI PACIENT

respectiv în psihanaliză. Jung a separat în cadrul transferului componentele personale de cele arhetipale, în acelaşi fel în care a separat INCONŞTIENTUL personal de cel COLECTIV. Trans­ ferul personal include nu numai aspectele relaţiei pacientului cu fi guri din trecut, precum părinţii, pe care le proiectează asupra analistului, ci şi potenţialul său individual şi UMBRA sa (vezi IMAGO; PROIECnE). Aceasta înseamnă că analistul re­ prezintă şi conţine, pentru pacient, atât părţi ale psihicului acestuia care nu s-au dezvoltat îndeajuns, cum ar fi putut s-o facă, cât şi aspecte ale personalităţii pacientului pe care acesta mai degrabă le dezaprobă. Transferul arhetipal are două înţelesuri. Întâi, el se referă la proiecţiile transferenţiale care nu se bazează pe experienţa personală, din lumea exterioară, a pacientului. Spre exem­ plu, pe baza fantasmelor sale inconştiente, pacientul îl poate vedea pe analist ca pe un vindecător magic sau ca pe un diavol ameninţător, iar această imagine are o forţă mai mare decât una provenind din experienţa cotidiană (veziARHETIP; PER­ SONALITATE MANA) .

Al doilea aspect al transferului arhetipal se referă la eve­ nimentele general previzibile din cadrul analizei, la modul în care acţionează analiza însăşi asupra relaţiei dintre analist şi pacient. Acest model poate fi ilustrat schematic, adaptând o diagramă a luijung (OC 16, par. 422), astfel:

4X t3

CONŞTIENT analist •

INCONŞTIENT analist •

l ► pacient

fi

► pacient

Săgeţile cu două vârfuri indică relaţia şi comunicarea în două sensuri. I) se referă la alianţa terapeutică. 2) reflectă faptul că, în analiză, analistul apelează la propriul său incon­ ştient pentru a-şi înţelege pacientul, dar şi pentru a descoperi 45

ANALIST ŞI PACIENT

ce anume l-a transformat într-un VINDECĂTOR RĂNIT. Analiza propriei sale persoane va fi hotărâtoare în acest punct. 3) re­ prezintă gradul iniţial de conştiinţă pe care îl are pacientul cu privire la problemele sale, conştiinţă ocultată de rezistenţa şi de devoţiunea faţă de PERSONA sa. 4) şi 5) indică impactul relaţiei analitice asupra vieţii inconştiente a fiecăruia dintre participanţi, un fel de îmbinare a personalităţilor, care îi va conduce pe fiecare dintre cei doi la o confruntare cu posibi­ litatea unei transformări personale. 6) presupune o comuni­ care directă între inconştientul analistului şi cel al pacientului. Această din urmă ipoteză stă la baza mai multor idei despre contra.transfer (vezi mai jos) .Jung considera că a găsit în ALCHI­ MIE o METAFORĂ pertinentă şi puternică pentru acest aspect al transferului arhetipal. Jung a fost unul dintre pionierii utilizării terapeutice a contratransferului. Până în anii 1950, psihanaliştii tindeau, urmându-l pe Freud, să privească contra.transferul drept inva­ riabil nevrotic, ca pe o activare a conflictelor infantile ale ana­ listului şi ca pe un obstacolîn activitatea sa (Freud, 1910; 1913) . În 1929, Jung scria: ,,Nu poţi exercita nici o influenţă dacă nu eşti susceptibil de a fi influenţat. . . Pacientul îl influenţează [pe analist] în mod inconştient . . . Unul dintre cele mai bine cunoscute simptome de acest fel este contratransferul pro­ vocat de transfer" (OC 16, par. 163) . Pentru a rezuma,Jung vedea în contra.transfer un „instrument deosebit de important pentru obţinerea de informaţie" de către analist (Ibidem) .Jung accepta ideea că anumite contratransferuri nu sunt chiar atât de benign e, referindu-se la posibilitatea „infecţiei psihice" şi la pericolele identificării cu pacientul (OC 16, par. 358, 365) . Psihologia analitică contemporană a aprofundat interesul luijung pentru contratransfer. Fordham (1957) a emis ipo­ teza că un analist s-ar putea „acorda" atât de bine la lumea inte­ rioară a pacientului său încât să se pomenească simţind sau comportându-se într-un mod care, după cum va descoperi mai târziu, când va înţelege la un alt nivel lucrurile, nu este altceva 46

ANALIZĂ decât o extensie a proceselor intrapsihice ale pacientului, pe care acesta le-a proiectat asupra sa. Fordham a numit această situaţie contra transfer ,,sintonic", opunându-l contratrans­ ferului „iluzoriu" ( care se referă la răspunsurile nevrotice ale analistului faţă de pacient) . Trăsătura centrală a acestei per­ spective, care o face similară psihanalizei din zilele noastre, este aceea că emoţiile şi comportamentul analistului devin un obiect de cercetare la fel de important precum cele ale pacientului (cf. Heimann, 1950; Langs, 1978; Little, 1957; Searles, 1968) . Este interesantă şi atitudinea lui Jung faţă de REGRESIA pacientului. El susţine că analiza ar trebui să sprij ine această regresie până la o formă foarte primitivă de funcţionare. În unna regresiei, evoluţia psihologică ar putea fi reluată. Această idee poate fi pusă în contrast cu atitudinea mult mai rigidă a lui Freud - pe care psihanaliştii din ultima vreme au co­ rectat-o (Balint, 1968) . Analiză ,

(E.: analysis; G.: Analyse; 1: analisi)

Analizajungiană este o relaţie dialectică pe· termen lung între două persoane, ANALIST ŞI PACIENT, dirij ată spre inves­ tigarea INCONŞTIENTULUI pacientului, a conţinuturilor şi a proceselor acestuia, cu scopul de a uşura o condiţie psihică resimţită ca intolerabilă din cauza interferenţei sale cu viaţa conştientă. Tulburarea poate avea un caracter nevrotic (vezi NEVROZĂ) , sau poate fi manifestarea unei tendinţe psihotice cu rădăcini mai adânci (vezi PSIHOZĂ) . Plecând de la astfel de tulburări, este posibil ca practica analiticăjungiană să im­ plice experienţe de individuaţie, fie că e vorba de copii, de oameni tineri sau de persoane în a douajumătate a vieţii (vezi STADII ALE VIEŢII) , dar aceste experienţe nu se îmbină în mod obligatoriu în aşa fel încât să ne permită să presupunem că procesul de INDMDUAŢIE are loc cu adevărat. Făcând distinc­ ţia între analiză şi PSIHOTERAPIE, analiştii practicanţi le-au

47

ANALIZĂ

diferenţiat pe baza intensităţii, a profunzimii, a frecvenţei sesiunilor şi a duratei lor, în conjuncţie cu aprecierea realistă a capacităţilor şi a limitelor psihologice ale pacientului. Printre definiţiile pe c:a.re le-a formulat (OC 6) ,Jung nu a inclus şi una a analizei, dar modelul său metodologic ori­ ginar a fost PSil-lANALIZA. După ruptura cu Freud, în 1913,Jung a introdus schimbări semnificative în structura disciplinei, schimbări conforme cu propriile sale experienţe şi concepte. Unghiul său personal de vedere i-a influenţat felul în care folosea tehnica (lucru vizibil, spre exemplu, în preferinţa pen­ tru conversaţiile desf'aşurate „faţă în faţă") . Când psihologii analitici de mai târziu au deviat de la practicile lui, ei au tre­ buit să reformuleze aceste idei, pentru a crea o bază pentru propriile lor proceduri (vezi PSIHOLOGIE ANALITICĂ) . Punctele în care Jung nu era de acord cu presupoziţiile psihanalizei pot fi rezumate după cum urmează: I ) el vedea în fenomenele psihice un joc al OPUŞILOR, deducând din această viziune o anumită concepţie asupra ENERGIEI PSIHICE. De aici şi insistenţa pusă pe necesitatea unei metode analitice pe care o denumea „sintetică", deoarece rezultatul ei urma să fie o sinteză a principiilor psihologice opuse (vezi METODĂ REDUCTIVĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ) ; 2) deşi nu a pus la îndoială faptul că instinctele motivează viaţa psihică, el le-a conceput ca fiind într-o „încleştare" permanentă cu un factor deosebit de ele, pe care, în lipsa unui termen mai bun, l-a numit „spirit". El a gândit SPIRITUL ca forţă arhetipală ce se manifestă per­ sonal, sub formă de imagini. În consecinţă, analizajungiană implică lucrul cu imagistica arhetipală (vezi ARHETIP) ; 3) după propria sa mărturisire,Jung a preferat să „privească omul în lumina a ceea ce este sănătos şi profund în el, şi nu în lumina defectelor sale" (OC 4, par. 773-774) . Aceasta explică faptul că el a adoptat, în analiză, un PUNCT DE VEDERE TELEOLOGIC sau prospectiv; 4) atitudinea lui faţă de religie era pozitivă. Aceasta nu înseamnă că accentul trebuie pus în mod obligato­ riu pe religia însăşi; atenţia cade asupra exigenţelor SINELUI,

48

ANALIZĂ

şi, în egală măsură, asupra trebuinţelor EULUI, pe baza asump­ ţiei implicite că experienţa analitică este strâns legată de des­ coperirea unui SENS. În plus faţă de aceste diferenţe formulate de Jung însuşi, Henderson (1982) a observat faptul căjung se bazează pe mitologie şi pe tiparele universale ale miturilor înrudite, că introduce o procedură dialectică, în contrast cu modelul freudian al „analizei în sistem închis", că elaborează o nouă perspectivă asupra REGRESIEI, care se des:taşoară în serviciul eului, dar poate fi văzută şi ca fiind în serviciul SINELUI, că dezvoltă o metodă principial simbolică, în care individul este conectat la sursele arhetipale ale imaginaţiei prin interme­ diul AMPLIFICĂRII, precum şi o cale de analiză a fenomenelor de transfer/contratransfer prin mijlocirea metodei simbolice. În scrierile din 1929,Jung identifică patru aspecte ale ana­ lizei, pe care le consideră „etape" ale tratamentului analitic. Lambert (1981) şi M. Stein (1982) au pus în evidenţă faptul că cele patru etape nu sunt neapărat secvenţiale, ci caracteri­ zează diferite aspecte ale muncii analitice. Prima din cele patru etape este catharsisul sau purificarea (vezi ABREACŢIE) .Jung a vorbit despre ea ca despre o aplicare ştiinţifică a unei practici străvechi, şi anume confesiunea, şi a pus-o în legătură cu rituri şi practici de INIŢIERE. Destăi­ nuirea faţă de o altă fiinţă umană,înfrânge rezistenţele perso­ nale şi izolarea nevrotică; ea pregăteşte, în (::onsecinţă, calea pentru o nouă etapă de creştere şi o stare: diferită. Jung a definit cea de-a doua etapă drept darificare. În cadrul ei, sunt revelate legăturile cu procesele inconştiente, conşti­ entizarea acestora atrăgând o schimbare vizibilă de atitudine, ce îl conduce pe individ la SACRIFICAREA supremaţiei intelec­ tului său conştient. A treia etapă este educarea, în care pacientul este „adus în faţa" unor noi posibilităţi, concept similar ideii psihanalitice de perlaborare şi reprezentând adesea cel mai lung proces al INTEGRĂRII. 49

AND RO GIN

A patra etapă este cea a TRANSFORMĂRII. Transformarea nu trebuie totuşi concepută ca referindu-se strict la pacient. Analistul trebuie la rândul său să-şi schimbe sau să-şi trans­ forme atitudinile, pentru a �ămâne capabil de interacţiune cu pacientul pe cale de transformare. Androgin (E. : androgyne; G.: Androgyn; J.: androgino) PERSONIFICARE psihică, ce menţine în mod conştient în echilibru elementul masculin şi pe cel feminin. În această figură principiile bărbătesc şi femeiesc sunt alăturate, fără să aibă loc o contopire a caracteristicilor lor. Androginul, şi nu HERMAFRODITUL nediferenţiat, este figura metaforică în care Jung a văzut simbolul cel mai potrivit pentru produsul final al procesului alchimic. IMAGINEA androginului este, prin urmare, relevantă pentru ANALIZĂ, în special în cazul concen­ trării asupra manifestărilor lui ANIMUS şi ANIMA. În tratatele alchimice, există nu numai referinţe, ci şi ilustraţii frecvente ale acestei figuri (vezi ALCHIMIE) . De mai multe ori,Jung a atras atenţia asupra persoanei istorice a lui Iisus, ca exemplu de individ în care tensiunea şi polaritatea DIFERENŢIERII sexu­ ale au fost rezolvate în complementaritatea şi unitatea andro­ ginului. Lucrarea cea mai cuprinzătoare despre androgin este cea a lui Singer (1976) . . Vezi CONIUNCTIO; GEN; SEX.

Anima şi animus

(Lat.: anima, ae; ani.mus, i)

Imaginea interioară a femeii pe care o deţine bărbatul şi imaginea bărbatului activă în psihicul femeii. Deşi nu se aseamănă prin felul în care se manifestă, anima şi animus au anumite caracteristici comune. Amândouă sunt IMAGINI psi­ hice. Fiecare din ele este o configuraţie ce ia naştere dintr-o 50

ANIMA ŞI ANIMUS strnctură arhetipală de bază (vezi ARHETIP ) . În calitate de forme fundamentale ce stau la baza aspectelor „feminine" din bărbat şi a aspectelor „masculine" din femeie, ele sunt con­ siderate a fi OPUŞI. În calitate de componente psihice, ele sunt subliminale sau, cu alte cuvinte, funcţionează din interiorul psihicului inconştient; pot, prin urmare, atât să fie folositoare conştiinţei, cât şi să o pună în primejdie luând-o în POSESIE (vezi mai jos). Ele operează în relaţie cu principiul psihic domi­ nant al bărbatului sau al femeii respective şi nu doar, după cum se crede în mod obişnuit, drept replici psihologice con­ trasexuale ale masculinităţii sau feminităţii. Acţionează ca factori PSIHOPOMPI, sau călăuze ale sufletului, şi pot deveni necesare în stabilirea legăturii cu propriile potenţe creatoare şi cu instrumentele INDIVIDUAŢIEI. Din cauza conexiunilor lor arhetipale, anima şi animu s au fost reprezentate prin numeroase forme şi figuri COLEC­ TIVE, precum Afrodita, Atena, Elena din Troia, Maria, Sofia şi Beatrice; sau Hermes, Apolo, Bercule, Alexandru cel Mare, Romeo. În proiecţii, ele atrag atenţia şi fervoarea emoţională în calitate de figuri publice, dar şi de prieteni, iubiţi, soţii sau soţi obişnuiţi sau banali. În vise, ne apar sub formă de consorţi. În calitate de componente personificate ale psihicului, ele ne leagă de viaţă şi ne antrenează în ea (vezi PERSONIFICARE) . Realizarea şi integrarea completă a :fiecăreia dintre aceste imagini presupune cooperarea cu sexul opus. Lămurirea şi recunoaşterea aspectelor acestei SYZXGY în relaţia dintre ANA­ LIST ŞI PACIENT este o sarcină primordială în ANALIZĂ. În definiţiile date în OC 6,Jung rezuma figurile anima/ animu s ca „imagini ale sufletului". Mai târziu, el a elucidat această afirmaţie numindu-le pe fiecare dintre ele un „non­ eu". A fi non-eu pentrn un bărbat corespunde cel mai pro­ babil unui ce feminin, care, deoarece este non-eu, se află în afara eului, aparţinând sufletului sau spiritului. A nima (sau animu s, după caz) este un factor care survine în viaţa indivi­ dului, un element aprioric în stările, reacţiile, impulsurile

51

ANIMA ŞI ANIMUS

unui bărbat, sau în atitudinile, convingerile, inspiraţiile unei femei, un element care îi îndeamnă pe fiecare dintre aceştia să ia cunoştinţă de tot ceea ce este spontan şi încărcat de în­ ţeles în viaţa psihică. În spatde lui animus, afirmăjung, se află „arhetipul SENSULUI, în timp ce anima este însuşi arhe­ tipul vieţit (OC 9i, par. 66). Aceste concepte au fost elaborate empiric şi i-au permis luiJung să confere coerenţă unui set larg de fenomene psihice observabile, precum şi să aprofundeze în continuare diferen­ ţele dintre acestea în cadrul muncii cu analizanţii. În analiză, separarea lui anima sau animus este strâns legată de travaliul iniţial de conştientizare a UMBREI. hnaginile originare sunt ilustrative pentru COMPLEXELE psihice semiconştiente, PERSO­ NIFICĂRI care rămân autonome şi total independente până în momentul în care capătă soliditate, putere de influenţă şi, în cele din urmă, CONŞTIINŢĂ, prin contactul cu lumea de zi cu zi. Jung a atras atenţia împotriva conceptualizării exclu­ sive (care pierde contactul cu anima/ animus ca forţe vii) sau împotriva unei abordări care neagă REALITATEA PSIHICĂ a unor asemenea figuri interioare. Personalităţile posedate fie de către anima, fie de către ani­ mus, se transformă acordând preeminenţă acelor trăsături care sunt resimţite drept caracteristici psihologi,ce ale celuilalt sex. În amândouă cazurile, persoana îşi pierde în primul rând individualitatea, iar apoi, în fiecare din cele două cazuri, atât farmecul cât şi valorile. Bărbatul dominat de către anima şi de principiul EROSULUI capătă trăsături de nervozitate, pro­ miscuitate, capriciu, sentimentalism - tot ceea ce poate fi descris drept emotivitate necontrolată. Femeia supusă autori­ tăţii lui animus şi a LOGOSULUI este dictatorială, încăpăţânată, neîndurătoare, dominatoare. Amândoi devin unilaterali. El este atras de oameni inferiori şi se implică în relaţii fără înţeles; ea, fiind condusă de o gândire de ordin secundar, evoluează sub stindardul unor convingeri nefondate. Vorbind în termeni neprofesionali, Jung spunea că băr­ baţii sunt gata să accepte anima destul de uşor atunci când

52

ANXIETATE

aceasta apare într-un roman sau ca o stea de cinema. Dar lucrurile stau cu totul altfel atunci când este voroa de a recu­ noaşte rolul pe care ea îl joacă în propriile lor vieţi. Dacă ar fi emis o judecată asemănătoare pentru animus, el ar fi putut susţine că, până nu demult, femeile au fost pregă­ tite şi predispuse doar să-i lase pe bărbaţi să lupte pentru ele, sperând în secret să fie eliberate de un cavaler pe un cal alb. Dar astăzi, când ele şi-au acceptat condiţia nu în locul bărba­ ţilor, ci alături de bărbaţi, lucrurile stau cu totul altfel. Dorind să se bucure de un statut egal cu bărbaţii, dar dorind, în ace­ laşi timp, să rămână fidele identităţii de femeie, ele trebuie să descopere cine este cu adevărat stăpân în vieţile lor şi să-şi descopere propriile resurse de autoritate. Hillman ( 1 972, 1 975) a investigat şi a elucidat psihologia anirnei. El insistă asupra faptului că anima personifică incon­ ştientul întregii noastre culturi occidentale şi ar putea constitui imaginea prin care ne vom elibera din punct de vedere ima­ ginar. Nu există până în prezent o lucrare de aceeaşi profunzime asupra lui animus. Mai mult, din cauza conotaţiilor neplăcute ale posesiei de către animus, ce ar caracteriza femeile deschi­ zătoare de drumuri într-o societate dominată de masculi, s-a acordat prea puţină atenţie intervenţiilor psihice �e aşa-zisului animus pozitiv sau natural, opus unui animus negativ şi do­ bândit (Ulanov, 1 981) . Anxietate

(E.: anxiety; G.: Angst; I: angoscia)

Pot fi distinse mai multe trăsături particulare ale felului în care Jung utilizează acest termen: a) nu toate an.xi.etăţile au o bază sexuală (vezi PSIHANALlZĂ) ; b) anxietatea poate avea un aspect pozitiv, atrăgând atenţia persoanei respective asupra unei stări nedorite de lucruri; c) anxietatea poate fi privită ca o sustragere de la necesi­ tatea de a deveni conştient de suferinţă. 53

APĂRĂRI ALE SINELUl

Este neîndoielnic faptul căJung nu a tratat în mod adecvat diversele procese defensive folosite de EU pentru a se apăra de anxietate. Acest lucru ar putea fi explicat în parte prin echivalarea de către Jung � ,,eului" cu „CONŞTIINŢA", ceea ce înseamnă că el nu a luat în considerare posibilitatea ca anu­ mite părţi ale structurii eului să fie ele însele INCONŞTIENTE. Aceste apărări inconştiente ale eului sunt cele care au de-a face cu anxietatea. De asemenea, din cauza faptului căJung considera mai important conţinutul unui anumit COMPLEX decât numele pe care îl dăm complexului, în lucrările sale nu există nici o clasificare asemănătoare cu cea pe care o ela­ borează Freud asupra diferitelor tipuri de anxietate. Pentru Jung, anxietatea are întotdeauna o interpretare şi o semnifi­ caţie personală. Apărări ale sinelui (E. : defences of the self; G.: Abwehrmechanismen des Selbst; /.: difese del Se)

Vezi SINE. Apercepţie (E.: apperception; G.: Apperzeption; /.: appercezione)

Proces prin care un conţinut psihic nou (o recunoaştere, o evaluare, o intuiţie, o percepţie senzorială) este articulat în aşa fel încât să devină inteligibil, cognoscibil sau „limpede". Este o facultate interioară care reprezintă lucrurile exterioare ca fiind percepute de către un PSIHIC ce înregistrează şi reac­ ţionează; de aceea, rezultatul este întotdeauna un amestec de realitate şi fantezie, o combinaţie de experienţe personale şi de IMAGO-uri arhetipale (vezi ARHETIP). Jung a distins între două moduri de apercepţie, activăşi pasivă. Prima, în cadrul căreia subiectul se hotărăşte în mod deliberat să ia cunoştinţă de un nou conţinut, este iniţiată de către EU. Cea de-a doua survine în viaţa unui subiect atunci

54

ARHETIP

când un conţinut pătrunde pe neaşteptate în conştiinţa sa şi forţează luarea de cunoştinţă, aşa cum se întâmplă adesea cu visele. Indiferent dacă este activ sau pasiv, procesul este ace­ laşi, implicând participarea subiectului, volu[1:tară sau invo­ luntară, şi cerând REFLECŢIE. Jung a identificat, de asemenea, stări de apercepţie direcţionată şi nedirecţionată- corespun­ zând gradului de participare a eului raţional ..-, sau stări de implicare în operaţie a unor fantasme iraţionale (vezi GÂNDIRE DIRECŢIONATĂ ŞI GÂNDIRE FANTASMATICĂ) .

Arhetip

(E.: archetype; G.: Archetyp; 1: archetipo)

Partea moştenită din PSIHIC; tipar structurant al activităţii psihologice, legat de INSTINCT; entitate ipotetică, nereprezen­ tabilă în sine şi eviden ţiabilă doar prin manifestările sale. Teoria lui Jung asupra arhetipurilor s-a dezvoltat în trei etape. În 1912, el vorbea despre imagini primordiale, pe care le identifica în viaţa inconştientă a pacienţilor săi, precum şi în propria sa autoanaliză. Aceste imagini sunt similare cu nişte motive ce se repetă pretutindeni de-a lungul istoriei, iar trăsăturile lor principale sunt numinozitatea, inconştienţa şi autonomia (vezi NUMINOS) . În concepţia luijung, aceste imagini sunt produse de către INCONŞTIENTIJL colectiv. Prin 1917, el scria despre dominantele ne-personale, sau punctele nodale din psihic, care atrag energia şi influenţează comporta­ mentul individului. El a folosit pentru prima oară termenul de arhetip în 1919, cu scopul de a evita orice factor care ar fi putut sugera că fundamental ar fi conţinutul, şi nu modelul sau tiparul inconştient şi nereprezentabil. El se referă la arhe­ tip în sine, pentru a-l distinge limpede de IMAGINEA arhetipală realizabilă (sau realizată) de către individ. Arhetipul este un concept psihosomatic, ce leagă trupul de psihic, instinctul de imagine. Jung acorda o mare impor­ tanţă acestei idei, deoarece el nu privea psihologia şi imagi­ naţia drept corelativi sau reflexe ale impulsurilor biologice.

55

ARHETIP

Afirmaţia sa că imaginile evocă scopul instinctelor implică faptul că amândouă aceste instanţe merită locuri de rang egal. Arhetipurile pot fi recunoscute în comportamentele exte­ rioare, în special în celo care gravitează în jurul experien­ ţelor universale şi fundamentale ale vieţii, cum sunt naşterea, căsătoria, maternitatea, moartea şi despărţirea. De asemenea, ele aderă la însăşi structura psihicului uman şi sunt obser­ vabile în relaţie cu viaţa interioară, sau psihică, revelându-se prin figuri interioare precum ANIMA, UMBRA, PERSONA şi aşa mai departe. Teoretic, pot exista oricât de multe arhetipuri. Tiparele arhetipale aşteaptă să fie realizate în cadrul perso­ nalităţii, sunt capabile de variaţii infinite, depind de expresia individuală şi exercită o fascinaţie consolidată de orizontul de aşteptare tradiţional sau cultural; sunt purtătoarele unei încărcături puternice, potenţial nelimitate, de energie, căreia este dificil să i se reziste ( capacitatea cuiva de a face acest lucru depinzând de stadiul său de dezvoltare şi de starea sa de CON­ ŞTIINŢĂ) . Arhetipurile trezesc AFECTUL, îl orbesc pe individ în raport cu realitatea şi îi iau în posesie VOINŢA. A trăi arhe­ tipal înseamnă a trăi rară limitări (INFIAŢ1E) . Totuşi, a da ex­ presie arhetipală unui conţinut poate presupune interacţiunea conştientă cu imaginile colective, istorice, în aşa fel încât să se creeze prilejuri pentru manifestarea jocului polarităţilor intrinseci: trecut şi prezent, personal şi colectiv, tipic şi unic (vezi OPUŞI) . Toată imagistica psihică se împărtăşeşte într-o măsură mai mare sau mai mică din imagistica arhetipală. Aceasta este cauza pentru care visele şi numeroase alte fenomene psihice au numinozitate. Comportamentele arhetipale sunt cel mai vizi­ bile în momente de criză, când EUL este deosebit de vulnerabil. Simbolurile deţin calităţi arhetipale, ceea ce explică în parte puterea lor de fascinaţie, utilitatea şi frecvenţa lor. ZEII sunt METAFORE ale comportamentelor arhetipale, iar MITURILE sunt PUNERI ÎN SCENĂ arhetipale. Arhetipurile nu pot fi nici complet integrate, nici trăite într-o formă exclusiv individuală. 56

ARHETIP Analiza atrage o creştere a gradului de conştientizare de către pacient a dimensiunii arhetipale a vieţii sale. Conceptul jungian de arhetip se regăseşte în tradiţia Idei­ lor platoniciene, esenţe prezente în mintea zeilor, ce servesc drept modele pentru toate entităţile clin lumea umană. Con­ ceptele pure ale intelectului aşa cum le-a prezentat Kant sau prototipurile despre care a vorbit Schopenhauer sunt şi ele nişte antecedente ale conceptului. În 1934Jung scria: ,,Din cauza bogăţiei lor de semnificaţii, deşi sunt în ele însele recognoscibile, arh.etipuril.e, principii fun­ damentale ale inconştientului, sunt indescriptibile. Intelectul discriminator încearcă neîncetat şi în mod natural să stabi­ lească sensul lor unic şi, prin aceasta, le ratează esenţa; căci lucrul care ne apare înainte de toate drept specific pentru natura lor este înţelesul lor muliiplu, bogăţia lor aproape nelimi­ tată de sensuri, ce face imposibilă orice formulare unilate­ rală" (OC 9i, par. 80). Ellenberger (1970) identifica în arhetip una din cele trei diferenţe conceptuale principale dintreJung şi Freud în defi­ nirea conţinutului şi comportamentului inconştientului. Ur­ mându-l peJung, Neumann (1954) considera că arhetipurile sunt recurente în fiecare generaţie, dar de asemenea că ele se îmbogăţesc cu o istorie a formelor, pe măsura amplificării conştiinţei umane. Hillman, fondator al şcolii de Psihologie arhetipală, citează conceptul de arhetip drept nucleul funda­ mental al operei lui Jung; ca premisă de maximă adâncime a funcţionării psihice, arhetipul defineşte modul în care percepem lumea şi intrăm în legătură cu ea (1975). Williams susţine că, deoarece structura arhetipală rămâne un schelet gol în lipsa unei experienţe personale care să-i dea carne, distincţia între dimensiunea personală şi cea colectivă a expe­ rienţei sau a categoriilor inconştientului s-ar putea dovedi oarecum academică ( 1963a). Noţiunea de structură psihologică înnăscută există şi în psihanaliza contemporană, în special în şcoala kleiniană, la 57

ASOCIERE

Isaacs (fantasme inconştiente) , Bion (preconcepţii) şi Mo­ ney-Kyrle (cf. Money-Kyrle, 1978) . Teoria jungiană a arhetipu­ rilor poate fi de asemenea comparată cu gândirea st:ructurâlistă (Samuels, 1985a) . Odată cu utilizarea tot mai largă a termenului, întâlnim referiri tot mai frecvente la fenomene precum „o mutaţie necesară a arhetipului patern" sau „arhetipul schimbător al feminităţii". Cuvântul a fost inclus în Dicţionarul Fontana al gândirii moderne (FontanaDictianary ofModem Thought) în 1977. Biologul Sheldrake a găsit asemănări relevante între formu­ lările luiJung şi teoria sa asupra „câmpurilor morfogenetice" (1981) . Asociere

(E. : association; G.: Assoziation; I.: associazione)

Legătură spontană între idei, percepţii, imagini, fantasme, în funcţie de anumit� teme, motive, similarităţi, opoziţii sau circumstanţe psihologice, personale şi colective. Cuvântul poate desemna procesul stabilirii unor astfel de legături (prin asociere) sau poate specifica unul din elementele unui astfel de lanţ ( o asociaţie) .]ung şi Freud au dat utilizări diferite aso­ cierii în interpretarea viselor, la începutul carierei saleJung efectuând cercetări ample asupra asocierii prin TESTUL ASO­

CIERII DE CUVINTE.

Se consideră că, oricât de liber ar fi generate, asociaţiile sunt integrate psihologic în secvenţe semnificative. Descope­ rirea aceasta, la care s-a ajuns prin investigaţiile altor psihologi de la sfârşitul secolului frecut, l-a condus pe Freud la folosirea ,,asocierii libere" în interpretarea viselor şi peJung la cercetă­ rile aplicate folosind testul asocierii de cuvinte. Această muncă experimentală a stat la baza teoriei jungiene a ARHETIPURILOR. De-a lungul întregii sale cariere de analist,Jung a continuat să utilizeze, în INTERPRETAREA VISELOR, propria sa tehnică de asociere. 58

ASOCIERE

Studiile de început ale lui Freud asupra isteriei l-au con­ dus la următoarele concluzii: 1) asocierile libere sau întâm­ plătoare trimit invariabil înapoi, conştient sau nu, la experienţe timpurii, şi sunt legate între ele în aşa fel încât să formeze reţele de amintiri; 2) aceste reţele sau sisteme sunt organi­ zate în complexe de idei disociate de organismul psihic de o asemenea manieră încât conştientizarea oricărei asociaţii particulare din lanţul de asocieri nu implică în mod necesar conştientizarea semnificaţiei psihologice a lanţului ca întreg; 3) forţa sau încărcătura de energie a fiecăruia dintre elemen­ tele asocierii se condensează în jurul unui punct nodal central; 4) asemenea factori stau la baza conflictelor psihice specifice psihologiei proprii unei persoane. Jung s-a familiarizat cu aceste idei şi, de-a lungul perioa­ dei în care a lucrat la Spitalul de boli mentale Burghălzli ( 1900-1909) , scopul principal urmărit de el prin testul aso­ cierii de cuvinte a fost acela de a detecta şi a analiza COM­ PLEXUL, fapt ce i-a împins pe unii cercetători să sugereze că opera lui ar trebui numită „Psihologia complexului" (vezi PSIHOLOGIE ANALlTICĂ) . Iniţial, ]ung a explorat complexul pe calea asocierilor. Rezultatul cel mai important a fost că a reuşit să verifice în acest fel existenţa unei legături între asociaţie, AFECT şi încărcătura de ENERGIE. DeşiJung a abandonat destul de repede :cercetările expe­ rimentale, el a continuat să utilizeze şi să-şi rafineze concep­ ţia asupra asocierii, urmărind „iluminarea atentă şi conştientă a acelor asociaţii interconectate ce se grupează obiectiv în jurul unor imagini particulare" (OC 16, par. 319) . Aceste intuiţii au fost puse în aplicare mai târziu, devenind funda­ mentul metodei sale de interpretare a viselor. El a descris reţeaua de asociaţii drept contextul psihologic în care visul este întipărit în mod natural. Jung a susţinut că procedura bazată pe asocierile făcute de pacientul însuşi este opusă interpretării' bazate pe teorie, deoarece presupune urmărirea atentă, grijulie şi continuă 59

AXĂ EU-SINE

a reţelei asociative personale a pacientului. El a comparat această muncă interpretativă cu traducerea unui text ce per­ mite accesul 1a un secret sau la un domeniu bine păzit ( care nu este altceva decât tărâm� psihic al persoanei respective) . Atunci când apar rezistenţe şi blocaje, metoda luiJung constă mai curând în întoarcerea obstinată la asociaţiile ce înconjoară IMAGINEA de care pacientul este şi nu este conştient, decât în interpretarea blocajului. Pe această cale, Jung încearcă să aducă în conştiinţă contextul emoţional individual al imagi­ nilor din vis (vezi IMAGO) . Munca luiJung asupra asocierii a fost hotărâtoare în ela­ borarea teoriei arhetipurilor; în PSIHOTERAPIE, în schimb, susţine el, obiectul investigaţiei nu este reprezentat de cunoaş­ terea arhetipală, ci de complexele individuale. În ANALIZĂ, asocierea poate fi aprofundată prin apelul la teme universale cu ajutorul AMPLIFICĂRII. Includerea contextului istoric, cul­ tural şi mitologic poate fi privită ca o extindere a procesului asociativ, de-a lungul acestuia fiind puse în evidenţă atât mode­ lul arhetipal universal, cât şi complexul personal (vezi MIT) . Axă eu-sine

(E.: ego-self axis; G.: Ich-Sebst-Achse; J.: asse Io-Se)

Deşi, după cum scrieJung, ,,eul este faţă de sine în acelaşi raport ca şi obiectul în mişcare faţă de agentul mişcării, sau c� şi obiectul faţă de subiect" ( OC 11, par. 391) , el recunoaşte de asemenea că aceste două mari sisteme psihice au nevoie unul de altul. În absenţa puterii de analiză a EULUI şi a capaci­ tăţii sale de a facilita existenţa independentă, separat de servi­ tuţi infantile sau nu, SINELE nu poate deveni prezent în lumea de zi cu zi. Doar cu-ajutorul eului poate bărbatul sau femeia respectivă să valorifice tendinţele valoroase ale sinelui de a împinge viaţa la o adâncime mai mare şi la un nivel sporit de integrare ( cf Edinger, 1972, autor care a introdus sintagma ,,axa eu-sine") . 60

AXĂ EU-SINE

Din perspectiva dezvoltării individului, apariţia unei puter­ nice şi trainice axe eu-sine depinde de calitatea relaţiei dintre mamă şi copil, dată de un anumit echilibru între convieţuire şi separare, între evoluţia unor îndemânări specifice, depin­ zând de încurajările părintelui, şi acceptarea copilului în tota­ litatea sa, între explorarea exteriorului şi reflecţia asupra sinelui. Dar şi inversul este adevărat, unele dintre relaţiile inerente axei eu-sine fiind proiectate în relaţia dintre prunc şi mamă (vezi COPILĂRIE TIMPURIE ŞI COPILĂRIE; DEZVOLTARE) .

b ___ Basm (E.: fairy tales; G.: Mârchen; J.: fiabe)

Povestire reprezentativă pentru INCONŞTIENTUL colectiv, ce emerge din timpuri istorice şi preistorice şi înfăţişează com­ portamentul şi înţelepciunea înnăscute ale spedei umane. Basmele conţin motive similare, descoperite în locuri foarte îndepărtate unele de altele şi în epoci diferite. Alături de ideile religioase (dogme) şi de MITURI, basmele pun la dispoziţia oamenilor simboluri cu ajutorul cărora conţinuturile incon­ ştiente pot fi dirijate spre conştiinţă, interpretate şi integrate (vezi INTEGRARE; SIMBOL). Cercetând SCHIZOFRENIA,Jung a descoperit că asemenea motive şi forme tipice de comporta­ ment apar în mod constant în vise, în viziuni şi în sistemele delirante ale bolnavilor, independent de tradiţie. El a iden­ tificat aceste imagini primordiale ca fiind arhetipuri (vezi ARHETIP; IMAGINE) . Basmele sunt povestiri ce se dezvoltă în jurul unor teme arhetipale. Jung a emis ipoteza că scopul originar al basmelor riu era divertismentul, ele ofereau mai degrabă posibilitatea de a discuta despre forţele întunecate, temute şi de neatins pentru om, din cauza numinozităţii şi a puterii lor magice (vezi NUMINOS). Atributele acestor forţe erau proiectate în basme, precum şi în legende, mituri şi, în anumite cazuri, în povestirile despre viaţa unor personaje istorice. O asemenea înţelegere l-a condus peJung la afirmaţia că un comportament arhetipal poate fi studiat pe două căi, fie prin intermediul basmelor şi al miturilor, fie prin analiza individuală. 62

BĂTRÂN ÎNTELEPT Aplicând spusele lui Jung, psihologii anali�ci a� folosit basmele pentru a ilustra comportamentul psipologic. Von Franz ( 1970) s-a concentrat în ip.ad direct asupra basmelor, văzând în ele „cele mai pure şi simple expresii ale proceselor psihicului colectiv inconştient".

Bărbătesc

(E.: male; G.: Mănnlich; I: maschio)

Vezi SEX.

Bătrân · înţelept/bătrână înţeleaptă (E.: wise old man/woman; G.: alter Weiser; I.: vecchio/a saggio/a)

Vezi PERSONALITATE MANA.

C ____ Catharsis

(E.: catharsis; G. : Katharsis; I.: catarsi)

Vezi ABREACŢIE; ANALIZĂ. Cauzalitate

(E.: causality; G.: Kausalităt; I.: causalit.a)

Vezi ETIOLOGIE (A NEVROZEI) ; METODĂ REDUCTIVĂ ŞI ME­ TODĂ SINTETICĂ; PSIHOLOGIA ADÂNCURILOR; PUNCT DE VEDERE TELEOLOGIC; SINCRONICITATE. Căsătorie

(E. : marriage; G.: Ehe, Hochzeit; J.: matrimonio)

De obicei, contextul ne lămureşte rapid dacăJung se referă la căsătorie ca la o relaţie mai lungă între un bărbat şi o fe­ meie, sau ca la o căsătorie internăîntre părţile masculine şi feminine ale psihicului unui individ, sau ca la o CONTTJNCTIO, sau, în sfârşit, ca la un hieros ga mos ( căsătorie sacră, vezi AL­ CHIMIE) .

Jung credea că OPUŞII se atrag şi considera că cele mai pro­ babile căsătorii (în sens extern) sunt cele care implică perso­ nalităţi de naturi diferite. În mod concret, el a dezvoltat un model (OC 17, par. 324-345) în care se presupune că unul dintre partenerii căsătoriei are o psihologie personală mai complicată decât celălalt. Sexul partenerilor implicaţi nu joacă nici un rol aici. Personalitatea mai complexă va conţine personalitatea mai simplă şi, pentru un timp, lucrurile pot 64

CĂSĂTORIE i

să meargă bine. Dar, la un moment dat, partene� mai com­ plex va simţi că nu este stimulat de cel mai simpll,i şi va căuta împlinirea în altă parte (vezi PROIECŢIE) . Aceas4t va face ca personalitatea mai simplă a celui conţinut să devină şi mai dependentă şi chiar să investească totul în relaţie.J'1fig observă că partenerul care funcţionează drept conţinăto,- manifestă nevoia secretă de a fi conţinut, pe care caută să d satisfacă în relaţie cu alţi oameni. Remediul pentru acest p�ener este de a recunoaşte nevoia sa de dependenţă. Partenerul con­ ţinut trebuie la rândul lui să înţeleagă că salvare, nu trebuie căutată în figura celuilalt partener. Este dificil de evaluat acest model. Dacă ne încredem în experienţa de viaţă, putem ajunge la concluzia c� o căsătorie nu implică neapărat parteneri opuşi ce se atrag, dar nici parte­ neri asemănători. Alegerea partenerului într-o cfuiătorie pare să depindă mai degrabă de un echilibru maleabţl între dife­ renţă şi similaritate. Modelul conţinător-conţinut al luiJung este o încercare de a descrie ceea ce astăzi este numit „colu­ ziune". De asemenea, partenerii dintr-o căsătorie pot fi văzuţi uneori ca acţionând sub egida unei fantasme împărtăşite. Partenerii pot prezenta într-un plan secund trăsături sufle­ teşti care să susţină această fantasmă comună.Jung nu a oferit o analiză completă a dinamicii maritale, dar era interesat de factorii psihologici implicaţi în ea. Modelul conţinător-conţinut trebuie conceput:ţinând cont de activitatea ANIMEI şi a lui ANIMUS. Aceste stru�turi arheti­ pale influenţează relaţiile maritale, trăsăturile ,teluilalt, în funcţie de care fiecare dintre parteneri îşi alege perechea, putând fi văzute, într-o oarecare măsură, ca proiecţii ale lui anima/ animus (vezi ARHETIP) . Având în vedere că aceste PER­ SONIFICĂRI sunt Întru câtva influenţate de relaţiile din copilă­ rie cu părintele de sex opus, alegerea partenerului 1 de căsătorie reflectă adesea condiţia psihologică a părintelui de care co­ pilul este legat în mod inconştient (vezi INCEST) . Ideea de căsătorie interioarăse bazează pe convingerea lui Jung că tuturor oamenilor le este accesibilă întreaga gamă I

65

CIRCUMAMB ULAŢIE

a tuturor posibilităţilor psihologice (vezi GEN; SEX) . Rezultă că personalitatea poate fi descrisă în termenii unui echilibru între factorii masculini şi feminini. Atunci când termenii de ,,masculin" şi „feminin" sunt utilizaţi pentru a desemna ten­ dinţe interioare, sexul exterior al individului nu joacă un rol direct. Totuşi, Jung ign oră adeseori acest lucru, rezultatul fiind, uneori, o confuzie vizibilă între sex şi gen. În ultima vreme, s-a acordat o mare atenţie problemei INDI­ VIDUAŢ1EI în cadrul relaţiei maritale. ,,Căsătoriile întru indivi­ duaţie" nu se încadrează în standardele colective, însă servesc celor mai profunde interese ale partenerilor, stimulând un stil de relaţie specifică cuplului respectiv ( Guggenbiihl-Craig, 1977) . Pentru „căsătoria" în analiză, vezi ANALIST ŞI PACIENT. Circumambulaţie

(E.: circumambulation; G.: Zirkumambulation; /.: circumambulazione)

Circumambulaţia se referă atât la o mişcare circulară, cât şi la delimitarea unei incinte sacre în jurul unui punct cen­ tral. Psihologic,Jung a definit circumambulaţia drept concen­ trarea asupra unui punct conceput drept centru al unui cerc. De aici,Jung a ajuns, prin AMPLIFICARE, la motivul roţii, care sugerează, după el, conţinerea EULUI în dimensiunea supe­ rioară a SINELUI (OC 9ii, par. 352) . El a identificat acest proces în şimbolul transformării din liturghie, precum şi în MANDALA budistă. Jung a interpretat circumambulaţia în sensul acelor de ceasornic ca fiind orientată în direcţia conştiinţei, iar cir­ cumambulaţia în sensul contrar acelor de ceasornic drept o coborâre în spirală în direcţia INCONŞTIENI1JLUI. Circumambulatio era un termen alchimic folosit pentru a desemna concentrarea asupra centrului sau a locului unei schimbări creatoare. Incinta circulară, sau TEMENOS, este o metaforă pentru funcţia de con ţinere ce trebuie stabilită în cadrul ANALIZEI, pentru a face faţă tensiunilor provocate de 66

i COLECTIV i

întâlnirea OPUŞILOR şi pentn.l a preveni ruptu¼ şi dezinte­ grarea psihotică. Manifestări ale proceselor ibconşţiente, VISELE pot fi privite ca circumambulaţiuni sau rotiri îi:i jurul unui punct. Atunci când termenul de circumambulaţie este folosit ca desemnând principiul INTEGRĂRII psihi�e, Neumann (1954) a propus înlocuirea lui cu cel de centr�versie. Colectiv

I

(E. : collective; G.: Kollektiv; I: collettivo)

Mulţimea în contrast cu unul. Pornind de la distincţia între către pretjiergătorii săi în mişcarea psihanalitică, Jung şi-a dezvoltat propriile sale teorii asupra inconştientului colectiv, ca depo�tar al moşte­ nirii psihice şi al posibilităţilor omului (vezi ARHEŢIP) . El a văzut colectivul ca opus individualului, ca principiu; faţă de care individul trebuie să se diferenţieze, precum şi c� depozit a tot ceea ce a fost exprimat, adaptat sau influenţat de! către individ. Cu cât o persoană devine mai mult ea însăşi, adică cu cât se supune mai mult INDMDUAŢIEI, cu atât ea sej va diferenţia mai distinct de normele, standardele, preceptele, moravurile şi valorile colective. Deşi se împărtăşeşte din colectiv în calitate de membru al unei societăţi şi al unei anumitţ CULTURI, ea reprezintă o combinaţie irepetabilă a potenţi1alităţilor ine­ rente în colectivitatea văzută ca întreg.Jung q:m sidera că o asemenea dezvoltare şi diferenţiere este instinctivă şi esenţială. Deşi îşi susţinea afirmaţia cu date empirice, po:iiţia sa l-a con­ dus la adoptarea unui PUNCT DE VEDERE TELEOLdGIC în această privinţă. Atunci când colectivul este privit ca un rezervor de posibi­ lităţi psihice, el este o forţă pantagruelică, capabilă să declan­ şeze manii de grandoare şi psihoze de masă.Jung � văzut opusul individualităţii în IDENTIFICAREA cu idealul coţectiv, ce con­ duce la INFLAŢIE şi, în cele din urmă, la megaloinanie. El cre­ dea că adevărata sansă a schimbării stă în individ, deoarece mulţimea ca într�g este incapabilă să se înţeleagă.

CONŞTIINŢĂ şi INCONŞTIENT făcută de

I

67

COMPENSARE Compensare (E.: compensation; G.: Kompensation; /.: compensazione)

Jung afirmă că a descoperit în cadrul proceselor psihice o funcţie compensatorie, demonstrabilă empiric. Ea cores­ punde funcţiilor auto-reglante (homeostatice) ale organis­ mului, observabile în sfera fiziologică. Compensare înseamnă echilibrare, ajustare, integrare. Jung consideră că activitatea compensatorie a INCONŞTIENTULUI contrabalansează toate tendinţele spre unilateralitate ale CONŞTIINŢEI. Conţinuturile refulate, excluse şi inhibate de către orien­ tarea conştientă a individului, cad în inconştient şi formează acolo un contrapol faţă de conştiinţă. Această contrapoziţie se fortifică cu fiecare creştere a accentului pus pe atitudinea conştientă, până când ajunge să interfereze cu activitatea con­ ştiinţei înseşi. În cele din urmă, conţinuturile inconştiente refulate adună o încărcătură suficientă de energie pentru a izbucni sub formă de VISE, IMAGINI spontane sau simptome. Scopul procesului compensatoriu pare a fi acela de a uni, precum un pod, două lumi psihologice. Acest pod este SIM­ BOLUL; de aceea, pentru a fi eficiente, simbolurile·trebuie să fie recunoscute şi înţelese de către conştiinţă, adică asimilate şi integrate (vezi EU; FUNCŢIE TRANSCENDENTĂ) . În mod normal, compensarea este un regulator inconştient al activităţii conştiente, dar acolo unde există perturbări nevro­ tice, inconştientul apare într-un contrast atât de viguros cu starea conştientă încât însuşi procesul compensatoriu este perturbat (vezi NEVROZĂ) . Dacă un aspect imatur al psihicului este puternic refulat, conţinutul inconştient copleşeşte scopul conştient şi îi distruge intenţia. ,,Scopul terapiei analitice este, prin urmare, realizarea conţinuturilor inconştiente, în aşa fel încât compensarea să poată fi restabilită" ( OC 6, par. 693 şi urm. ) . Vezi ANALIZĂ. Fiind compensatoriu, punctul de vedere al inconştientului este întotdeauna surprinzător şi are o cu totul altă înfăţişare dacă este privit din punctul de vedere al conştiinţei. După cum scrieJung, ,,fiecare proces care merge prea departe atrage

68

I

COMPLEX

I

imediat şi în mod inevitabil compensările" (OC 16, par. 330). (Vezi ENANTIODROMIE.) Găsim, prin urmare, semne ale com­ pensării atât în manifestări evidente, precmtj istericalele co­ piilor, cât şi în manifestări relativ sofisticatţ, precum cele implicate de relaţia dintre ANALIST ŞI PACIEN1], În legătură cu aceasta, Jung observa: ,,intensificarea legăturii cu analistul este o compensare a atitudinii defectuoase a pacientului faţă de realitate. Această legătură este ceea ce numim transfer" (OC 16, par. 282). Extinzând şi mai mult principiul şi aplic�du-1 colectivi­ tăţii,Jung a descoperit în alchimie o formă �e compensare faţă de punctul de vedere exprimat în creştinismul medieval. Alchimia poate fi privită ca o încercare de a :umple (adică a compensa) golurile lăsate de religia convenţidnală. Din cauza aceasta, analiştii trebuie să fie atenţi ca nu Jumva să aplice simbolismul alchimic fără discriminare sau să-l considere relevant fără excepţie, mai ales în cazurile în �are este posibil să se fi produs o evoluţie notabilă, �e poate :ij atribuită unor schimbări în conştiinţa COLECTIVĂ. In ceea c� priveşte INDM­ DUAŢ1A, trebuie distins între cazurile când coq.ţinuturile com­ pensatorii sunt legate de individualitatea persoanei respective şi cele în care acestea apar doar ca un contral;>alans la celălalt cap�ăt al unui spectru de OPUŞI. 1n observaţiile făcute cu ocazia fundării Inst1utului C. G. ]ung din Ziirich,Jung îi îndemna pe viitorii analiţti să facă cerce­ tări asupra proceselor de compensare la psihotici şi la criminali şi, în general, asupra scopului compensării şi a naturii direcţionării ei (OC 18, par. 1 138). Acest îndemn nu a fost urmat în toată profunzimea lui (vezi, totuşi, Perry, 197 4; Kraemer, 1976; Guggenbiihl-Craig, 1980). Complex

(E.: complex; G.: Komplex; I.: complesso)

Noţiunea de complex neagă principial cohcepţiile mono­ litice despre „personalitate". După cum ştim [din experienţă, avem mai multe euri (vezi SINE) . Deşi de aidpână la a vedea 69

COMPLEX

în complex o entitate autonomă în interiorul psihicului este un pas mare,Jung a afirmat că, în general, ,,complexele se comportă ca nişte fiinţe independente" (OC 8, par. 253) . El susţine, de asemenea, că „nu există o diferenţă de principiu între o personalitate fragmentară şi un complex·. . . Comple­ xele sunt psihice fragmentare" (OC 8, par. 202) . Un complex este o colecţie de imagini şi idei, grupate în jurul unui nucleu, derivate dintr-unul sau mai multe arheti­ puri şi caracterizate printr-o tonalitate emoţională comună. Atunci când devin active (,,constelează"), complexele influen­ ţează comportamentul şi sunt marcate de AFECT, indiferent dacă persoana este conştientă sau nu de ele. Ele sunt utile în special în analiza simptomelor nevrotice. Ideea aceasta era atât de importantă pentruJung, încât la un moment dat el a plănuit să-şi strângă teoriile sub numele de „Psihologie a complexului" (vezi PSIHOLOGIE ANALITICĂ) . Jung vedea în complex o „ via regi,a către inconştient" şi un ,,arhitect al viselor". Aceasta sugerează că VISELE şi alte mani­ festări simbolice sunt strâns legate de complexe. Conceptul de complex i-a permis luiJung să facă legătura între componentele personale şi cele arhetipale prezente în diferitele experienţe ale individului. În plus, în absenţa unui asemenea concept, ar fi dificil de explicat cum se constru­ ieşte experienţa însăşi; viaţa psihică ar fi o serie de incidente fără legătură între ele. Mai mult, dupăJung, complexele afec­ tează şi memoria. ,,Complexul tatălui" conţine nu numai o imagine arhetipală a tatălui, ci şi un agregat al tuturor interac­ ţiunilor cu tatăl de-a lungul timpului (vezi IMAGO) . Din cauza aceasta, nuanţele pe care le are complexul tatălui amintesc de experienţele timpurii cu tatăl real. În măsura în care are un aspect arhetipal, EUL stă şi el în inima unui complex al eului, a istoriei personale a dezvoltării conştiinţei şi a conştiinţei de sine a individului. Complexul eului este în relaţie cu celelalte complexe, cu care intră adesea în conflict. În asemenea situaţii apare riscul ca unul din aceste 70

COMPLEX

complexe să se disocieze şi să ajungă să domine personali­ tatea. În astfel de cazuri, fie unul din complexe 7 ovârşeşte eul (precum în PSIHOZĂ) , fie eul se identifică cu c9mplexul (vezi INFIAŢIE; POSESIE) . Este de asemenea important de ţinut minte că, pentru Jung, complexele sunt fenomene naturale, care se pot dezvolta fie într-o direcţie pozitivă, fie într-una negativă. Ele sunt ingre­ diente necesare ale vieţii psihice. În cazul în care eul reuşeşte să stabilească o relaţie viabilă cu un complex, în individ emerge o personalitate mai bogată şi mai diversă. Spre exemplu, mo­ delele relaţiilor personale se pot modifica odată d.1 evoluţia percepţiei asupra celorlalţi. Jung şi-a dezvoltat ideile folosind, între 1 904 şi [ 91 1 , TES­ TUL ASOCIERII DE CUVINTE (vezi ASOCIERE) . Folosirea unui psi­ hogalvanometrn în cadrul testului sugerează faptul � rădăcina complexelor se află în trup şi că ele se exprimă sorp.atic (vezi PSIHIC; TRUP) .

Deşi descoperirea complexului a avut o valoare conside­ rabilă pentrn Freud, care a văzut în el dovada empirică pentrn concepţia sa despre INCONŞTIENT, puţini psihanalişti mai folo­ sesc astăzi termenul. Totuşi, mai multe teorii psip.analitice continuă să utilizeze conceptul de complex, în special teoria structurală, care defineşte complexe precum eul, supraeul şi subeul. Alte sisteme terapeutice, precum Analiza tranzacţio­ nală ( Transactiona/,Ana/,ysis) şi Terapia structurală ( (Jestalt The­ rapy) subîmpart şi ele psihologia pacientului şi îl încurajează să dialogheze cu aceste părţi relativ autonome din sine. Unii comentatori psihanalişti au sugerat că accentul pus pe au tonomia complexului trădează o serioasă dezordine psi­ hiatrică a lui Jung însuşi (Atwood şi Stolorow, 1 979) . Alţii confirmă demersul lui Jung, afirmând că „persoană este un substantiv comun" (Goldberg, 1 980) . În analiză, pot fi utilizate PERSONIF1CĂRILE ce iau naştere din complexe; pacientul poate „numi" diferitele părţi din el însuşi. Interesul actual pentrn teoria complexelor este suscitat

71

COMPLEX AL LUI OEDIP

de utilitatea ei în descrierea modului în care evenimentele emoţionale ale vieţii timpurii se fixează şi devin operative în psihicul adult. În sfârşit, ideea de „psihic scindat" este rele­ vantă pentru re-elaborarea ac�tuală a conceptului de SINE. Complex al lui Oedip

(E.: Oedipus complex; G.: Odipuskomplex; I.: complesso di Edipo)

Vezi INCEST;

PSIHANALIZĂ.

Coniunctio (Lat.: coniunctio, nis)

Simbol alchimic al unirii unor substanţe neasemănătoare; căsătorie a opuşilor într-o relaţie ce dă roade prin naşterea unui nou element. Acesta este simbolizat printr-un copil ce manifestă disponibilităţi pentru dobândirea unei totalităţi sporite, prin combinarea atributelor aparţinând ambelor naturi ( vezi ALCHIMIE) . Din punctul său de vedere,Jung a identificat în coniunctio ideea centrală a procesului alchimic. El a văzut în ea un ARHE­ TIP al activităţii psihice, simbolizând un anumit model al rela­ ţiilor dintre doi sau mai mulţi factori INCONŞTIENŢ1. Deoarece la început asemenea relaţii sunt incomprehensibile pentru mintea care le percepe, coniunctioeste capabilă de nenumă­ rate PROIECŢII simbolice ( cum sunt bărbatul şi femeia, Regele şi Regina, câinele şi căţeaua, cocoşul şi găina, Soarele şi Luna) . Având în vedere că o coniunctiosimbolizează procese psi­ hice, RENAŞTEREA şi TRANSFORMAREA ce decurg din ea au loc în interiorul psihicului. La fel cu toate arhetipurile, coniunctio prezintă doi poli posibili, unul pozitiv, altul negativ. Astfel încât atât moartea şi pierderea, cât şi renaşterea sunt inerente expe­ rienţei sale. Conştientizarea „conjuncţiei" înseamnă izbăvirea unei părţi a personalităţii care era până atunci inconştientă. DarJung atrage atenţia că „natura efectului pe care ea îl va

72

CONSTIINTĂ . I

.

avea depinde în mare măsură de atitudinea cqnştiinţei". Folosind cuvântul atitudin e, el dă de înţeles că estţ necesară mai degrabă reînnoirea poziţiei eului, decât înp.eplinirea unor acţiuni exterioare faţă de evenimentul simbolic. Dupăjung, ceea ce căutau la urma urmelor �chimiştii era o „unire a formei cu materia". Fiecare coniunct�o combină potenţial aceste elemente. Eşecul alchimiştilor de a distinge între corpus şi spiritus a dat naştere unei imagistici a „co�junc­ ţiei", în care trupul este capabil atât să asume o form� spirituală, cât şi să atragă SPIRITUL în el. În contextul ANAUZEIJ prima din aceste imagini poate conduce la o inflaţie, în care relaţia de­ vine un hierosgamos, sau o nuntă a zeilor, iar cea /de-a doua poate deveni o TRANSPUNERE ÎN ACT sexuală (vezi INCEST) . Referindu-se la procese intra.psihice misterioase, simboluri precum coniunctio exercită o fascinaţie aparte. Bătându-şijoc de explicaţiile şi de interpretările logice, ele îl tţntează pe analist sau pe pacient să adopte un punct de vedere literal. Coniunctio apare ca simbol al unui scop; totuşi, er. nu poate fi atinsă ca scop. Imaginile „conjuncţiei" sunt uţile pentru ANALIST ŞI PACIENT în calitate de repere, dar nu po� fi conside­ rate drept destinaţii într-o călătorie interioară. I

Conştiinţă

. (E.: consciousness; G.: BewuBtsein, BewuBtheit; I.: cosdenza)

Este unul din conceptele cele mai importante pentru înţe­ legerea psihologiei luiJung. Distincţia între conştiinţă şi INCON­ ŞTIENT era deja unul din centrele de interes ale investigaţiei psihanalitice din perioada de început, dar Jung a dus mai departe şi a rafinat teoria, I) afirmând existenţa :atât a unui inconştient colectiv, cât şi a unui inconştient pers�nal; 2) în­ zestrând inconştientul cu o funcţie compensato'are faţă de conştiinţă (vezi COMPENSARE) şi 3) recunoscânq conştiinţa drept o precondiţie a umanităţii, precum şi a devenirii indivi­ duale. Conştientul şi inconştientul au fost identificaţi drept perechea primordială de OPUŞI din viaţa psihic�.

73

CONŞTIINŢĂ

Definiţia dată deJung conştiinţei a scos în evidenţă diho­ tomia dintre conştient şi inconştient şi a subliniat rolul EULUI în percepţia conştientă. „Prin conştiinţă înţeleg r�laţia dintre conţinuturile psihice şi eu, în măsura în care această relaţie este percepută de către eu. Relaţiile cu eul care nu sunt percepute de către acesta sunt inconştiente. Conştiinţa este funcţia sau activitatea care men­ ţine relaţia dintre conţinuturile psihice şi eu" (OC 6, par. 700) . În calitate de concept operativ, conştiinţa a fost aplicată pe o scară largă, fapt care a condus la neînţelegeri. Înţeleasă în acest sens, percepţia nu este un rezultat al intelectualizării şi nu poate fi realizată doar de către minte. Ea este rezultatul unui proces psihic, în antiteză cu procesele de gândire. În numeroase rânduri,Jung a echivalat conştiinţa cu înţelegerea, intuiţia şi APERCEPŢIA, accentuând rolul REFLECŢ1EI în for­ marea ei. Dobândirea conştiinţei ar fi rezultatul recunoaşterii, al reflectării asupra experienţelor psihice şi al retenţiei aces­ tora, lucru ce îi permite individului să combine această expe­ rienţă cu ceea ce a învăţat, să îi simtă relevanţa emoţională, să îi perceapă semnificaţia pentru viaţa sa. În contrast, conţi­ nuturile inconştiente sunt nediferenţiate, în cazul lor nefiind clarificat ce aparţine şi ce nu aparţine propriei persoane. DIFE­ RENŢIEREA „este esenţa, este condiţia sine qua non a conştiinţei" ( OC 7, par. 339) . SIMBOLURILE sunt văzute ca produse inconşti­ ente, ce se referă la conţinuturi capabile să intre în conştiinţă. Jung considera că, în stare naturală, mintea este nedife­ renţiată. Mintea conştientă este mintea capabilă de discrimi­ nare. De aceea, conştiinţa începe cu controlul INSTINCTELOR, fapt ce îl face pe om capabil să se adapteze într--o manieră sistematică. Dar ADAPTAREA şi controlul comportamentelor naturale şi instinctive poate prezenta pericole, conducând la o conştiinţă unilaterală, fără contact cu componentele mai întunecate şi mai iraţionale (vezi UMBRĂ) . Având în vedere că tot ceea ce este clivat devine autonom şi incontrolabil, afirmându-se negativ din adâncimea UMBREI,

74

i CONŞTIINŢĂ I

I

Jung considera că unilateralitatea conştiinţei este condiţia curentă a omului apusean, recunoscând-o atât în nevrozele propriilor săi pacienţi, cât şi în epidemiile psihice COLECTIVE, precum războaiele, persecuţiile şi alte forme Afe represiunii în masă (vezi NEVROZĂ). Aşa-numita Epocă a Lţlllliniior a pus serios în pericol existenţa umană în totalitatea di, reliefând ex­ clusiv atitudinea raţională a minţii conştiente :şi omologând lumina intelectuală drept cea mai desăvârşită şi mai valoroasă formă de insight. ,,Conştiinţa ajunsă în inflaţid este întotdea­ una egocentrică şi conştientă numai de propria sa existenţă" (OC 12, par. 563). În mod paradoxal, aceasta conduce la o regresie a conştiinţei în inconştient. Echilibrul nu poate fi restaurat decât atunci când conştiinţa începe să ţină seama de inconştient (vezi COMPENSARE). În ciuda acestui risc, conştiinţa nu trebui� şi nu poate fi lăsată deoparte. Aceasta ar conduce la o revărsare a forţelor inconştiente, care ar submina şi ar oblitera etil civilizat (vezi ENANTIODROMIE). Semnul distinctiv al minţii �onştiente este puterea de discriminare; pentru a fi conştienw de lucruri, ea trebuie să separe OPUŞII, deoarece în natură opuşii se ames­ tecă unii cu alţii. Totuşi, odată separaţi, aceşti� trebuie să ră­ mână într-o relaţie conştientă unul cu celăl:ilt. Ajungând la concluzia că elementul cel maf specific uman este conştiinţa şi pornind de la supoziţia că INI;>MDUAŢ1A este o necesitate psihică, psihologia luiJung a sfărşit prin a fi echi­ valată cu un fenomen de creştere a conştiinţei umane; într-ade­ văr, premisa ANALIZEI este aceea că conştiinţa trebuie să se deplaseze dinspre centrare pe eu înspre un punct de vedere mai coerent cu totalitatea personalităţii (vezi SINE). În acest fel, ,,conştiinţa" aşa cum este definită deJung depăşeşte toate . pericolele implicate de abordările ce caută �onştiinţa doar pentru ea însăşi: unilateralitatea, invazia inconştientului, dezin­ tegrarea, INFLAŢ1A, REGRESIA, detaşarea, DISOCIEREA, clivajul (vezi POZfflE PARANOID-SCIDZOIDĂ), egocentrismul şi NARCISIS­ MUL, precum şi intelectualizarea. Pe acest fond au apărut şi I

75

CONTRATRANSFER se dezvoltă schisme din psihologia analitică contemporană (Samuels, 1985a) . Încercând să descrie paralelismele dintre modul în care sunt conştientizate procesele individuale şi cele colective, N eumann a scris Originil,e şi istoria conştiinţei ( The Origins and Histary ofConsciousness, 1954) . Singer (1972) este autorul unei expuneri clasice a problemei. Hillman (1875) defineşte con­ ştiinţa drept „reflectarea psihică în noi a lumii noastre psihice şi o modalitate de adaptare Ia această realitate". El critică psi­ hologia analitică pentru faptul că se limitează la o concepţie prea îngustă asupra conştiinţei. Contratransfer (E.: countertransference; G.: Gegeniibertragung; I.: controtransfert) Vezi ANALIST ŞI PACIENT. Copilărie timpurie şi copilărie (E.: infancy and childhood; G.: Friihe Kindheit und Kindheit; I.: infanzia e fanciullezza) Reticenţa luiJung în a-şi sistematiza ideile în privinţa copilăriei timpurii şi a copilăriei par a-şi avea originea în ezitarea sa de a intra într-un domeniu teoretic revendicat cu gelozie de Freud. Interesul predominant al lui Jung era îndreptat spre a doua jumătate a vieţii. De asemenea, el era preocupat de păstrarea unui echilibru între abordarea reductivă şi cea sintetică (vezi METODĂ REDUCTIVĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ) . Totuşi, o abordare coerentă a temei poate fi întreprinsă. Cercetările luiJung se organizează în jurul unei întrebări centrale: cum trebuie să concepem copilul mic, ca pe o exten­ siune a psihologiei părinţilor şi ca fiind supus influenţelor acestora, sau mai degrabă drept o fiinţă care posedă de la bun început o personalitate proprie şi o organizare intrapsihică? Uneori,Jung se contrazice pe sine însuşi în această problemă,

76

COPILĂRIE TIMPURIE

şt COPILĂRIE

' ,,._ ' . dar ezitarea sa are avant:y ul ca scoate m evidenţa tensmnea dintre ceea ce par a fi figurile părinţilor „reali", pe de o parte, şi imaginile generate prin interacţiunea dintre ÂRHETIP şi ex­ perienţă, pe de altă parte. Aceasta deoarece, deşi importanţa caracterelor şi a experienţei de viaţă a părinţilbr în dezvol­ tarea copilului nu este pusă la îndoială, totuşi �ceşti părinţi „nu sunt deloc nişte «părinţi» , ci numai IMAGO-urile lor: ei sunt reprezentări ce au luat naştere din conjupcţia trăsătu­ rilor părinţilor cu dispoziţiile individuale ale copµului" (OC 5, par. 505) . Vezi IMAGO. hnportanţa acestui lucru pentru ANAUZĂ stă în faptul că toate evenimentele copilăriei timpurii, interiocţre sau exteri­ oare, pot fi privite ca „reale", fără a se mai ridjca problema inoportună dacă materialul este sau nu faptic (vezi REALl­ TATE PSIHICĂ) . Jung este unul dintre primii cercetători care au subliniat, în termeni viabili şi astăzi, importanţa primordială a relaţiei dintre copilul mic şi mamă. Această atitudine poate fi comparată cu insistenţa pusă de Freud pe ideea că triunghiul oedipian îşi impune predominant aura şi vicisitu,c:linile asupra schemelor ulterioare de comportament. Jungf scria în 1 927: „Relaţia mamă-copil este fără îndoială cea mai profundă şi mai puternică din câte cunoaştem . . . Ea reprţzintă o expe­ rienţă absolută a speciei noastre, un adevăr organic . . . Este o relaţie extraordinar de intensă care, inerenţ . . . îl împinge instinctiv pe copil să se lege de mama sa" ( OC 8, par. 723) . Jung a evidenţiat trei aspecte ale relaţiei copilului cu mama. Acestea sunt: în primul rând, în cursul maturizării, vor apărea REGRESII spre mamă sau spre IMAGINEA mam�i; în al doilea rând, separarea de mamă reprezintă o luptă (vezi EROU) ; în al treilea rând, nutriţiajoacă un rol primordial în formarea psihicului copilului (vezi RELAŢII DE OBIECT) . ! În ceea ce priveşte psihopatologia relaţiei mamă-copil,Jung vede în ea rezultatul unor aşteptări arhetipale ne:µnplinite. Dacă experienţa personală nu vine în întâmpinarea aşteptărilor, I -

I

.

.

1

77

COPILĂRIE TIMPURIE ŞI COPILĂRIE

atunci copilul va fi obligat să încerce să stabilească o legătură directă cu structura arhetipală ce stă în spatele aşteptărilor, adică să încerce să trăiască doar pe seama imaginii arhetipale. PATOLOGIA poate fi de asemenea rezultatul confirmării de către experienţă doar a unuia din polii negativ sau pozitiv posi­ bili. Astfel, dacă în copilăria timpurie experienţele neplăcute vor predomina asupra celor plăcute, atunci din setul de aştep­ tări va fi activată doar „mama cea rea", fără nici o compensare. În mod similar, o imagine idealizată a relaţiei f!!amă-copil poate duce doar spre extrema „bună" a spectrului experimentat, iar individul nu va reuşi niciodată să facă faţă dezamăgirilor şi realităţii vieţii (vezi POZIŢ1E PARANOID-SCHIZOIDĂ) . În ceea ce îl priveşte pe tată, în opera lui Jung apar urmă­ toarele teme: - tatăl ca opus mamei, întrupând valori şi calităţi diferite de aceasta; - tatăl ca „spirit formator" (OC 5, par. 70) , ca reprezen­ tant al principiului spiritual şi drept corelativ personal al lui Dumnezeu-Tatăl (vezi GEN; LOGOS; SEX) ; - tatăl ca PERSONA model pentru fiu; . - tatăl ca model de care fiul trebuie să se diferenţieze; - tatăl ca întâiul iubit şi ca imagine a lui animus pentru fiică (vezi ANIMA ŞI ANIMUS; INCEST) ; - tatăl aşa cum apare în transfer, în cadrul analizei ( vezi

ANALIST ŞI PACIENT) .

SCENA PRIMARĂ poate fi şi ea privită ca o îmbinare a empi­ ricului cu simbolicul. Elementele pe care copilul le intro­ iectează din căsătoria părinţilor şi din atitudinea lor unul faţă de celălalt îi vor influenţa experienţele ulterioare, pr� prii relaţiilor pe care le va întreţine ca adult. Dar, din punct de vedere simbolic, imaginea pe care şi-o formează despre căsătoria părinţilor este în egală măsură şi o reprezentare a situaţiei propriei sale lumi interne - părinţii reprezentând tendinţe opuse sau conflictuale din el însuşi (vezi OPUŞI; SIMBOL) .

78

I

CULTURĂ

I

Ideile luiJung despre INDMDUAŢ1E au fost apliţate şi copi­ lăriei timpurii, în sprijinul concepţiei că individu�ţia este un proces ce ţine toată viaţa (Fordharn, 1969, 1976) . Spre sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă al copilului, există deja toate ele­ mentele constitutive necesare: opuşii ( cum sunt imaginea bună şi imaginea rea a marnei) au fost reuniţi; �imbolurile sunt utiliz.ate în cadruljocurilor; rudimentele de �ORAIĂ sunt active; copilul s-a diferenţiat de ceilalţi (vezi POZIŢIE pEPRESIVĂ) . Conceptul de COMPLEX leagă evenimentele copilăriei tim­ purii şi ale copilăriei de viaţa adultă. - În analiză, imaginile pruncilor sau ale copiilor pot fi inter­ pretate ca referindu-se la emergenţa unor poten�aluri până atunci inconştiente (vezi INIŢIERE) . Creier (E.: brain; G.: Cehim; I.: cervello)

Vezi 1RUP. Cultură (E.: culture; G.: Kultur; I.: cultura)

În general,Jung a folosit termenul CULTURĂ ci fiind sino­ nim, în linii mari, cu cel de SOCIETATE, adică cu q.n segment sau un grup ceva mai bine diferenţiat şi mai conştient de sine, ce aparţine COLECTMTĂŢil. În mare, el aplică termenul CULTURĂ cu referire la procesele evolutive, în exprţsii precum „mai cultivat" sau „complet arhaic şi lipsit de cultură". Din punct de vedere psihologic, el dă de înţeles că o cultură poartă amprenta unui grup ce şi-a dezvoltat propria IDENTITATE şi CONŞTIINŢĂ, precum şi un anumit înţeles al coritinuităţii şi al scopului, adică un SENS.

d ___ Delir (E.: delusion; G.: Wahn; /.: delirio)

Jung defineşte delirul în mod empiric. Pacientul simte ceva asemănător unei judecăţi, bazată pe intelect sau senti­ ment, sau derivând din percepţiile concrete. Dar, în realitate, aceastăj udecată se bazează pe factori inconştienţi interiori.· Totuşi, este posibil ca o asemenea experienţă să nu fie complet negativă, cu condiţia să fie înţeleasă. Într-un anumit sens, delirurile sunt la fel de „naturale" ca şi VISELE sau alte feno­ mene psihologice. Ele sunt o manifestare a viguroasei varietăţi a lumii interioare, iar modul în care delirurile distrug standar­ dele şi atitudinile conştiente ale unei persoane indică REALl­ TATEA lor PSIHICĂ (vezi PSIHOZĂ) . Descoperirea că delirul este interpretabil poate fi 'atri­ buită luiJung (vezi INTERPRETARE) . Delirul poate fi investigat atât la nivel personal, cât şi la nivel colectiv (vezi ARHETIP; INCON­ ŞTIENT) , sau prin îmbinarea celor două perspective. Jung atrage atenţia asupra anumitor „idei supraevaluate", care premerg delirurile paranoide, şi le compară cu complexele autonome (vezi COMPLEX) . În asemenea situaţii, el crede că scopul PSIHOTERAPIEI este de a pune în relaţie aceste idei deli­ rante cu alte complexe. Delirul se caracterizează prin ASOCIE­ REA ideilor la un cadru de referinţă limitat şi rigid. În ceea ce priveşte interpretarea colectivă, Jung pune accentul pe aspectul transpersonal - adică pe acel element al delirului care are o istorie şi ocupă un loc în dezvoltarea psihoculturală a omului. De aceea, el consideră că MITURILE

80

DEPRESIE şi BASMELE sunt folositoare atât pentru amplificarea materia­ lului clinic, cât şi pentru organizarea lui, deci pentru �pre­ zentarea modelului psihologic esenţial (vezi AMPLIF1CARE; CULTURĂ). Jung enumeră mai multe deliruri colective ;(ce trebuie dis­ tinse de interpretările colective date delirului1 unui individ). Printre acestea poate fi aşezată şi ideea că sunţem făpturi exclusiv raţionale. Demenţă precoce

(Lat.: Dementia praecox)

Vezi SCHIZOFRENIE; TESTUL ASOCIERII DE cUVINTE. Depresie

(E.: depression; G.: Depression; I.: depressione)

Jung abordează depresia concentrându-s� mai degrabă pe problema ENERGIEI psihice decât pe cea a lREIAŢIILOR DE OBIECT, a pierderii obiectului sau a separării de obiect. În acest domeniu, psihologii analitici tind să împrumute liber din PSIHANALIZĂ. Jung conceptualizează depresia ca pe o zăgă­ zuire a energiei, care, atunci când este eliberată, ar putea să o ia într-o direcţie benefică. Energia este blocată din cauza unei probleme nevrotice sau psihotice, dar, dacă este elibe­ rată, ajută în fapt la rezolvarea problemei. După Jung, indi­ vidul trebuie să se scufunde în starea depresiv.ţ cât mai adânc posibil, astfel încât sentimentele implicate îri aceasta să fie clarificate. O astfel de limpezire constituie o conversiune a simţămintelor vagi în IDEI sau IMAGINI mult mai clare, cu care persoana depresivă poate intra în relaţie. Depresia este legată de regresie, prin prisma aspectelor de regenerare şi îmbogăţire. În particular, ea poate lua forma ,,golului lipsit de viaţă ce precede munca creatoare" (OC 1 6, par. 373). In asemenea circumstanţe, noua dezvoltare este cea care a sustras energie din CONŞTIINŢĂ, conducând la depresie. 81

DEZINTEGRARE ŞI REINTEGRARE

Jung a atras atenţia asupra faptului că depresia poate fi prezentă în PSIHOZĂ şi invers (vezi PATOLOGIE) . Dezintegrare şi reintegrare (E.: deintegration and reintegration; G.: Deintegration und Reintegration; I.: de-integrazione e re-integrazione)

Vezi SINE. Dezvoltare (E.: development; G.: Entwicklung; J.: sviluppo)

Concepţia luiJung asupra dezvoltării personalităţii implică de obicei un proces de sinteză a factorilor înnăscuţi, constitu­ ţionali (vezi ARHETIP) , cu circumstanţele în care se găseşte individul (vezi COMPLEX; COPILĂRIE TIMPURIE ŞI COPIIĂRIE) . Dezvoltarea poate fi privită atât în termenii relaţiei cu sine însuşi (vezi INDMDUAŢIE; NARCISISM; SINE) ' cât şi în termenii relaţiei cu obiectele (vezi EU; REIAŢll DE OBIECT) sau cu impul­ surile instinctuale (vezi ENERGIE) . Tendinţele regresive şi cele progresive coexistă în dezvol­ tare (vezi INCEST; INTEGRARE; PULSIUNE DE MOARTE; REGRESIE) ' care nu este o mişcare lipsită de semnificaţie (vezi FUNCŢIE

AUTOREGl.ANTĂ A PSIHICULUI; SENS; STADII ALE VIEŢII) .

Diferenţiere (E.: differentiation; G.: Differenzierung; I.: differenziazione)

Cuvânt des întrebuinţat de cătreJung, cu sensul de a dis­ tinge părţile unui întreg, a descâlci, a rezolva, a separa ceea ce era înainte amestecat inconştient. Se poate prin urmare vorbi de părţi ale personalităţii mai bine diferenţiate decât altele, adică mai puternic discriminate şi întipărite în CONŞTI­ INŢĂ (vezi TIPOLOGIE) . Diferenţierea este atât un proces natural de creştere, cât şi o întreprindere psihologică conştientă. Este caracteristică stărilor nevrotice de supra- şi interdependenţă cu figurile

I

D ISOCIERE

!

părinţilor sau cu cea a partenerului de căsătorie, spre exemplu, precum şi acelor stări interioare când una sa-i;t mai multe funcţii psihologice sunt contaminate unele de icătre altele, sau când eul si umbra sunt „nediferentiate". Înlconditia lor originară, OPUŞII există într-0 stare contopită sau concrescută. Înainte ca sinteza conştientă să devină posibilă, �ste necesară diferenu,· erea lor. INDMDUAŢIA este un proces care cere diferţnţiere; persoana care depinde de propriile sale proiecţii ştie' foarte puţin sau deloc ce este şi cine este. Totuşi,Jung a emis ideea că, din cauză că discriminarea şi diferenţierea au o înse:hmătate mai mare pentru intelectul raţional decât TOTALlTATJ;A, omul mo­ dem resimte necesitatea unui simbolism compensatoriu, care să accentueze importanţa totalităţii sale (vep SINE). Este greşit să credem că tot ceea ce este mai „primitiv" ieste, în mod automat, mai puţin diferenţiat. Spre exemplu,Jung s-a stră­ duit să demonstreze că oamenii tribali, deşi sunt deocamdată inadaptaţi pentru societatea industrializată, pă'.strează anu­ mite sensibilităţi puternic diferenţiate, pe care omµl occidental le-a pierdut (vezi PRIMITM). ,

,

I

,

Disociere

(E.: dissociation; G.: Dissoziation; I.: dissociazione)

Termen care se referă la o fragmentare INCONŞTIENTĂ a elementelor ce ar trebui să fie unite în cadrul pţrsonalităţii, la un fel de „dezbinare în sine însuşi" (OC 8, par.j 62). Situaţia aceasta sugerează un colaps al potenţialului pers6anei respec­ tive de a realiza TOTALITATEA. În altă ordine de id�i, disocierea poate fi utilizată pentru a descrie un anumit tip de abordare a realităţii, mai mult sau mai puţin conştientă, ce procedează prin fragmentare, cu scopul de a „analiza" toqnai în cazul în care o atitudine holistică, atotcuprinzătoare, fi mult mai 'productivă. Dependenţa societăţii occidentalei de ştiinţă şi tehnologie şi de un anumit stil „raţional" de gândire ilustrează acest punct de vedere. Psihiatria ar putea fi un exemplu

ar

83

DOMINANTĂ

deosebit de relevant în acest sens, mai ales atunci când dina­ mica relaţiei doctor-pacient nu este abordată în mod adecvat. Disocierea este un aspect important al NEVROZEI. În cadrul acesteia, ea poate fi văzută ca 9 „discrepanţă între atitudinea conştientă şi tendinţele inconştientului" (OC 16, par. 26) . Refularea este un caz particular al ei; spre exemplu, incapa­ citatea de a menţine o relaţie cu impulsurile trupeşti, cu UMBRA în general, poate fi privită ca o disociere (vezi TRUP) . În schimb, nu sunt forme de disociere de EU nici abilitatea de a recunoaşte că psihicul este alcătuit din mai multe părţi şi subsisteme şi nici dezvoltarea capacităţii de a dialoga cu figurile interne (vezi IMAGINAŢIE ACTNĂ) ; în fapt, asemenea activităţi cer menţinerea unei poziţii puternice şi conştiente a eului. Jung a descris adesea ANALIZA ca o vindecare a disocie­ rilor. În această privinţă, el a subliniat că nici cunoştinţele teh­ nice, nici ABREACŢIA nu sunt decisive. Mult mai importante sunt aspectele transferenţiale şi contratransferenţiale ale rela­ ţiei dintre ANALIST ŞI PACIENT. Intenţia analizei este de a facilita asimilarea în conştiinţă a unor conţinuturi inconştiente şi, prin aceasta, de a depăşi disocierile. Totuşi, trebuie să recu­ noaştem, spuneaJung, că în anumite psihoze nivelul disocierii este mult prea mare pentru ca o astfel de sarcină să poată fi dusă la bun sfârşit (vezi PATOLOGIE; PSIHOZĂ) . Dominantă

(E.: dominant; G.: Dominante; I: dominante)

Vezi ARHETIP.

----------,------e Empirism

(E.: empiricism; G.: Empirie; L: empirismo)

Jung considera că psihologia elaborată de J1 este o disci­ plină empirică, ce se bazează, aşadar, mai degrf1.bă pe obser­ vaţie şi experiment decât pe TEORIE, şi este opusul speculaţiei sau al ideologiei. Descria empirismul ca avânq avantajul de a prezenta faptele cu toată acurateţea posibilă, d�şi recunoştea faptul că este limitat din cauza incapacităţii de a aprecia valoarea ideilor. El era de părere că gândirea empirică nu este mai puţin raţională decât gândirea ideologică, luând în discuţie aceste două moduri de abordare în paralel cu introv�rsia, pe care o aprecia ca fiind caracteristică empirismului, şi �u extraversia, care s-ar aplica ideologiei (vezi TIPOLOGIE) . Mai mult, abordareajungiană este relevantă în relaţie cu ARHETIPUL, care se manifestă sub forma unei rfviA_GINI, şi, prin urmare, a unui concept empiric. Fordham (1969) şi alţii au insistat asupra verificării prin observaţie a comportamentului personal. Hillman şi alţi psihologi arhetipali au preferat, în schimb, să urmărească funcţionarea imaginii. Amândouă gru­ purile au utilizat o abordare empirică, dar ace�ta i-a condus la perspective diferite asupra materialului clinic (vezi Samuels, 1985a) . Enantiodromie

(E.: enantiodromia; G.: Enantiodromie; J.: enantiodiomia) I

,,A merge în sens contrar"; ,,lege" psihologică pusă pentru prima oară în evidenţă de Heraclit, al cărei înţeles este acela 85

ENERGIE

că, mai devreme sau mai târziu, totul se transformă în opusul său.Jung a văzut în ea „principiul care guvernează toate ciclu­ rile vieţii naturale, de la cel mai mic la cel mai mare" ( oe 6, par. 708) . ,,Singura persoană care scapă legii necruţătoare a enantiodromiei este omul ·care ştie cum să se separe de in­ conştient", scriaJung (Oe 7, par. 112) . În lipsa acestei sepa­ rări, apare o supradependenţă de un mecanism auto-reglant, ce are drept consecinţă neglijarea şi slăbirea controlului EULUI. Atotprezenţa trimiterilor la enantiodromie (clinice, sim­ bolice şi teoretice) demonstrează faptul că, pentrujung, ea nu era o simplă formulă, ci o realitate, atât a dezvoltării psihice personale, cât şi a vieţii COLECTIVE. Supralicitată terapeutic, ea ar putea duce, desigur, la luarea în considerare doar a laturii luminoase a lucrurilor, sau, simetric, doar a celei întu­ necate. Faptul de a fi recunoscut inevitabilitatea schimbărilor enantiodromice l-a ajutat pe Jung să anticipeze dinamica psihică; el credea că este posibil nu numai să prevezi aceste schimbări, ci şi să te conectezi la ele, această atitudine ţinând de esenţa CONŞTIINŢEI. Jung aplică termenul de enantiodromie pentru a desemna emergenţa OPUŞILOR neconştientizaţi în relaţie cu punctele de vedere deţinute sau exprimate de către conştiinţă. Dacă viaţa conştientă este dominată de o tendinţă extremă, unilate­ rală, în PSIHIC se va configura treptat o contra-poziţie la fel de puternică. Aceasta începe prin a inhiba performanţele conştiente, iar apoi continuă prin a distruge inhibiţiile eului şi controlul conştient. Legea enantiodromiei stă la baza prin­ cipiului jungian al COMPENSAŢIEI (vezi VOINŢĂ) . Energie

(E.: energy; G.: Energie; /.: energia)

Jung folosea acest termen drept sinonim pentru „libido"

( oe 6, par. 778) . Trebuie menţionat faptul că el credea că

energia psihică este limitată cantitativ şi indestructibilă. În această privinţă, ideile luiJung sunt în concordanţă cu teoria

86

ENERGIE

lui Freud asupra libidoului. Ceea ce pune �l sub semnul întrebării este caracterul exclusiv sexual atribuit de Freud libidoului sau energiei psihice. În concepţia h.µJung, aceasta este mai degrabă o formă de energie vitală, cu caracter neutru (vezi INCEST; PSIHANALIZĂ) . El a scos în evidţnţă faptul că, în fazele pre-oedipiene ale dezvoltării, energia psihică ia numeroase forme: nutritivă, alimentară şi aş� mai departe. Energia psihică poate fi utilizată drept un concept interme­ diar între dezvoltarea corporală zonală şi REIAŢIILE DE OBIECT (vezi COPILĂRIE TIMPURIE ŞI COPilĂRIE) . Deşi pare să încorporeze terminologia fizkii, conceptul de energie psihică, aplicat psihologic, este o METAFORĂ complicată: I) Oamenii resimt nevoia de a indica intertsitatea fiecărei activităţi psihologice în parte. Aceasta ne permite să deter­ minăm valoarea şi importanţa respectivei activităţi pentru individ. În termeni generali, se poate realiza a�est lucru prin referirea la cantitatea de energie psihică investită, chiar dacă nu există mijloace obiective de a o măsura. 2) Oamenii resimt o nevoie similară de a indica fluctua­ ţiile interesului şi participării afective. Acest lucru poate fi făcut reliefând existenţa unui anumit număr! de canale dis­ tincte prin care poate curge energia psihică. ]ling face aluzie la canale biologice, psihologice, spirituale şi 111-orale. Ipoteza este aceea că, blocată în curgerea ei pe unul dih canale, ener­ gia psihică se va revărsa într-un alt canal. În ac�st caz, energia nu se transformă, dar porneşte într-o nouă q.irecţie. 3) Schimbarea direcţiei de curgere nu este întâmplătoare. Aceasta înseamnă că înseşi canalele aparţin unei structuri pre-existente (vezi ARHETIP) . Mai exact, un flux blocat va trimite energia pe canalul contrar; un exemplu în aiest sens pot fi impulsurile incestuoase, instinctuale, care, atunci când sunt reprimate prin interdicţia incestului, capătă b dimensiune spirituală (vezi ENANTIODROMIE; OPUŞI) . După Jung, avem aici un exemplu al tendinţei naturale a psihicului de a se menţine în echilibru. Din'. cauza acestei !

87

EROS tendinţe, energia psihică îşi va schimba direcţia şi intensi­ tatea ori de câte ori va apărea un dezechilibru, şi nu doar atunci când va întâlni un blocaj (vezi COMPENSARE) . O schim­ bare în fluxul de energie poate fi privită din perspectiva rezul­ tatului ei, ca şi cum asemenea schimbări s-ar face în direcţia unui scop (vezi PUNCT DE VEDERE TELEOLOGIC) . Această abor­ dare energetică vizează modelele şi SENSUL,Jung acordând o atenţie deosebită SIMBOLURILOR, ce apar atât înainte, cât şi după transformarea energiei psihice. 4) Conflictul psihologic poate fi discutat în termenii unei perturbări în fluxul energiei psihice. În acest fel, conflictul însuşi este văzut ca un fenomen natural. Atunci când se iau în discuţie PULSIUNEA DE MOARTE şi PULSIUNEA DE VIAŢĂ, amân­ două pot fi privite ca manifestări emanând dintr-o sursă ener­ getică unică, deşi ele se dirijează în sens contrar una faţă de cealaltă. Eros ( Gr.: Eros)

Principiul relaţiei psihice; considerat uneori de cătreJung ca stând la baza psihologiei feminine; formulare intuitivă ­ după cum recunoaşte Jung însuşi - imposibil de definit cu acurateţe sau de dovedit ştiinţific. Din această perspectivă, principiul corespunzător ce operează în psihologia bărba­ tului este LOGOSUL. DarJung se referă în numeroase ocazii la Eros şi la Logos ca la principii ce pot coexista într-un singur individ, de orice sex ar fi el. Caracterul ambiguu al Erosului, în contrast cu limpezimea Logosului, face ca acest concept să fie dificil de definit. Inter­ pretarea dată atât Erosului, cât şi Logosului, în calitate de principii psihice, a cunoscut numeroase variaţii. Echivalarea falacioasă a Erosului cu „sentimentul" a parazitat PSIHOLOGIA ANAUTICĂ o lungă perioadă (vezi TIPOLOGIE) . Conceptul nu poate fi evaluat în termeni cantitativi; nici nu este o etichetă pentn.l una din cele două extremităţi ale unui spectn.l de 88

I

EROS

OPUŞI, deoarece se poate manifesta atât în mbd pozitiv, cât şi în mod negativ. Guggenbiihl-Craig ( 1980) Jorbeşte despre Eros ca despre un atribut care îi face atât pe ZEI '.cât şi pe oameni să iubească, să creeze, să se implice. Trebuie recunoscut în el o putere INCONŞTIENTĂ, a cărei forţă creşte proporţional cu măsura în care rămâne inconstientă. Jung presupunea că nevoia de relaţie psi�că resimţită de către femei caracterizează şi, în acelaşi timp, compensează însăşi nevoia lor de relaţie pur sexuală; dar el a atras atenţia că acest principiu nu trebuie aplicat într-un! sens absolut şi a avut grijă să acorde o atenţie analitică susţinută modurilor şi cazurilor în care el este efectiv aplicabil. Est� dificil de apre=­ ciat în ce măsurăJung, atunci când scrie desp:ie Eros, ca întot­ deauna când se pronunţă asupra unor probleme controversate, cu un pronunţat caracter public, vorbeşte ca un psiholog sau ca o persoană umană. El concluzionează, tqtuşi, că Erosul nu trebuie considerat sinonim cu sexul, dai nici nu poate fi separat de acesta, ci „participă" la sexualitate ca un aspect al acesteia, alături de alte activităţi psihice �e cuplare sau de grupare, de natură umană, estetică şi spirituală. In timp, Freud a ajuns la concluzia că există două pulsiuni fundamentale: PULSIUNEA DE VIAŢĂ, pe care 6 identifica cu Erosul, şi PULSIUNEA DE MOARTE. El atribuia c�lei dintâi func­ ţia de a stabili şi a menţine relaţiile fundamentale, iar celei de-a doua pe cea de a desface şi a distruge ac�ste conexiuni. Jung a acordat o atenţie considerabilă refutării acestei opoziţii. ,,Din punct de vedere logic, scrie el, opusul iubirii este ura, iar al Erosului este Phobos (frica) ; dar, din pţmct de vedere psihologic, este voinţa de putere" (OC 7, pa'.r. 78) . Acest substrat teoretic, ce transpare în int�rp retările date de Jung operelor lui Freud şi Adler, este util! pentru înţele­ gerea sensului pe careJung însuşi îl dă Erosuliri ca principiu. Intr-adevăr,Jung a susţinut întotdeauna că Erosul inconştient sfârşeşte inevitabil prin a-şi găsi expresia într� pulsiune de putere. Pornind de la supoziţia că femeia po� edată de către I

89

EROU

animus neagă Erosul sau nu are nici o legătură cu el, se poate observa că acţiunile acesteia sunt nu atât „logice", cât mai de­ grabă conduse de pulsiunea de putere (vezi ANIMA ŞIANIMUS; POSESIE) . Dacă înţelegt;m Logosul ca „raţiune eternă", atunci substituirea raţiunii individuale poate fi înţeleasă ca manifes­ tare a puterii. Există puţine observaţii clinice asupra principiului Erosului la femei şi a principiului ctorespunzător, al Logosului, la băr­ baţi; în consecinţă, această teorie a fost destul de puţin aprofun­ dată sau extinsă. Reuşita socială a femeii din zilele noastre, cu schimbările aferente ale comportamentului sexual, ale definiţiei şi rolurilor genurilor, le-au detenninat pe analiste să reinves­ tigheze sursele primare ale imaginaţiei feminine, în încer­ carea de a surprinde sau de a verifica modul în care femeia contemporană se rupe de Eros sau îşi exprimă dispoziţia ero­ tică pe căi noi şi creatoare. Nu este de mirare că începe să se acorde o atenţie tot mai explicită relaţiei tată-fiică şi celor cinci stadiijungiene de expresie a Erosului: biologic� sexual� estetică, spirituală şi ca formă de înţelepciune ( sapientia) . Vezi GEN; REFLECflE; SYZYGY. Erou (E.: hem; G.: Held; I: eroe)

Motiv mitologic ce corespunde SINELUI inconştient al omului; după Jung, eroul este „o fiinţă cvasi-umană, care sim­ bolizează ideile, formele şi forţele care modelează sau încătu­ şează sufletul" (OC 5, par. 259) . Vezi MIT. Imaginea eroului întrupează cele mai puternice aspiraţii ale omului şi revelează calea prin care ele pot fi realizate în mod ideal. Eroul este o fiinţă de tranziţie, o PERSONALITATE MANA. Figura umană cea mai apropiată lui este preotul. Privit intra­ psihic, el reprezintă VOINŢA şi capacitatea de a căuta şi a trece prin diferite transformări, în căutarea TOTALITĂŢ1I sau a SEN­ SULUI. De aceea, uneori, el pare a fi EUL; alteori, sinele. El este AXA EU-SINE personificată. 90

ETICĂ

Totalitatea la care accede eroul implică nu numai abili­ tatea de a rezista la tensiunea înspăimântăţoare a OPUŞILOR, ci şi pe aceea de a o menţine conştientă. .Nceastă capacitate poate fi dobândită, dupăJung, printr-o REbRESIE riscantă şi prin expunerea deliberată la pericolul dci „a fi devorat de monştrii materni", nu numai o dată, ci del nen1!ID ărate ori, într-un proces de o viaţă, ce începe în pruncie. In monstrul matern, Jung identifică psihicul COLECTIV� Discutând motivul eroului,Jung şi-a dat silinţa să-i pună în evidenţă pericolele. O figură de o asemenea amploare nu poate fi încorporată în deplinătatea ei, ci µecesită o atentă delimitare şi DIFERENŢ1ERE (vezi ANALIZĂ) . Valoarea imaginii rezidă în funcţionarea ei intrapsihică. Absurllitatea unei IDEN­ TIFICĂRI cu IMAGINFA eroului este evidentă;! cu toate acestea, în confruntarea cu ARHETIPUL, simţul umorului şi cel al mă­ surii sunt cel mai adesea absente. Căutarea 1eloasă a imaginii eroului, în care scopului i se dă prioritatţ asupra căutării înseşi, conduce la supraintelectualizare şi lj_ o conştientizare artificială a unor scopuri ce nu pot fi atinse decât gradual şi pe calea dialogului cu propriul INCONŞTIENT (vezi ANALIST ŞI PACIENT; INDMDUAŢIE; VIS) .

După cum corect a prevăzutjung, un arhetip care exer­ cită o atracţie atât de mare asupra colectivităţii va da inevitabil naştere la expresii colective şi va atrage PROIECŢ1ILE. Din cauza tinereţii sale ca profesie şi a dinamismului primilor ei inter­ preţi, psihologia analitică s-a văzut confnţntată cu această problemă. Pentru a evita atracţia şi contagihnea numinoasă exercitate de motivul eroului, tendinţa ulţimilor ani a fost de a-l lăsa oarecum în umbră. Etică

(E.: ethics; G.: Ethik; I: etica)

Sistem de exigenţe morale. Neumann ( 1 954) s-a dedicat implicaţiilor etice ale psihologiei adâncurilor. Jung a scris un Cuvânt înainte la acest volum, în care îşi reiterează punctul 91

ETIOLOGIE (A NEVROZEI)

de vedere, conform căruia legea morală a unei persoane exprimă un fapt psihic, ce a fost sau nu supus REFLECŢIEI şi arbitrajului propriilor judecăţi INCONŞTIENTE. Dezvoltarea conştiinţei cere o atenţie. deosebită şi implică o observaţie religioasă, în sensul luării în considerare a lucrurilor atât dintr-o perspectivă universală, cât şi dintr-una personală. PentruJung, aceasta este o întreprindere etică (vezi MORALI-

TATE; RELIGIE) .

•

Etiologie (a nevrozei)

(E.: aetiology of neurosis; G.: Ătiologie (der Neurose) ; I: eziologia delia nevrosi)

În perioada colaborării lor psihanalitice, investigarea cauzelor ce dau n�tere tulburărilor psihologice i-a condus atât pe Freud cât şi peJung la concluzia că etiologia nevrozei nu trebuie căutată doar în impactul experienţelor trauma-. tice specifice. Jung a susţinut, spre exemplu, că atitudinea personală a pacientului poate fi şi ea privită ca un factor contributiv. Şi mai importantă este observaţia sa că etiologia constă nµ numai în efectele traumatice provocate de figuri reale ( cum sunt părinţii) , ci şi în proiecţiile de fantasme arhe­ tipale. ]ung a înţeles că importanţa relativă a acestor două cauze poate fi apreciată pe cale analitică, iar fascinaţia unor astfel de imagini divine irezistibile nu poate fi ignorată (vezi

IMAGINE; IMAGO) .

Jung a sugerat că, din punct de vedere psihoterapeutic, există unele cazuri în care etiologia reală a suferinţei nevro­ tice devine vizibilă abia la sfârşitul tratamentului, şi altele în care etiologia este relativ nesemnificativă. El a contestat ideea că toate nevrozele se nasc în copilărie şi că, pentru a se vin­ deca, pacientul trebuie în mod obligatoriu să devină con­ ştient de factorul etiologic. După 1 912,Jung vorbeşte de necesitatea unei perspective „finale", în contrast cu unghiul de vedere „cauzal" al lui Freud (vezi METODĂ REDUCTIVĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ) . Cercetări şi 92

EU j

scrieri ulterioare, în special cele pe tema INDMDUAŢIEI, sugerează că etiologia poate avea o altă origin� decât cea pato­ logică şi că ea poate juca un rol pozitiv în dezvoJtarea individului (vezi PUNCT DE VEDERE 1ELEOLOGIC) . Jung afu;mă că în majori­ tatea cazurilor cauza centrală a nevrozei se leagă de o pierdere de SENS si de valoare. Sandner şi Beebe ( 1982) consideră că n�vroza apare din „tendinţa PSIHICULUI de a se disocia sau dezbina în faţa unei suferinţe intolerabile". Wheelwright ( 1982) /tratează atât ne­ vroza cât şi psihoza drept „încercări ale natuni de a declanşa creşterea şi dezvoltarea", perspectivă pe cd.re Perry (1974, 1976) o urmăreşte în cercetarea şi experimentul psihiatric. ,

I

I

Eu

i

(E.: ego; G.: lch; /.: io)

În harta pe care o face PSIHICULUI, Jung s-a străduit să acorde eului un loc distinct de cel pe care i-l dăduse Freud. El considera că eul este centrul CONŞTIINŢEI, dar în acelaşi timp îi punea în evidenţă limitările şi incompletitudinea, apreciindu-l ca inferior întregului personalităţii. Deşi eul este implicat în probleme precum identitatea personală, menţi­ nerea personalităţii, continuitatea în timp� medierea între tărâmurile conştiinţei şi cele ale INCONŞTIE�LUI, cunoaşte­ rea şi testarea realităţii, el trebuie privit de asemenea ca fiind subordonat cerinţelor unui principiu sup�rior. Acesta este SINELE, principiul ordonator al întregii persbnalităţi. Relaţia sinelui cu eul este comparată cu cea dintre „agentul mişcării şi obiectul mişcat". La origini, eul este contopit cu sinele, dar apoi se diferen­ ţiază de acesta. Jung descrie interdependenţa lor astfel: sinele oferă perspectiva întregului şi este prin urmare principiul suprem, dar este sarcina eului să tăgăduias�ă sau să îndepli­ nească cerinţele acestei supremaţii. Confiu:ntarea dintre eu şi sine a fost identificată de Jung drept o caracteristică a celei de-a doua jumătăţi a vieţii (vezi AXĂ EU-SINE; STADII ALE VIEŢII) .

93

EU

Eul a fost de asemenea văzut de Jung ca luând naştere din confruntarea limitelor fizice ale copilului cu realitatea încon­ jurătoare. Frustrările produc insule de conştiinţă, ce se coagu­ lează în eul propriu-zis. În� acest punct, ideile lui Jung asupra momentului emergenţei eului refloctă dependenţa de ideile timpurii ale lui Freud.Jung afirmă că eul ajunge la o existenţă deplină în cel de-al treilea sau în cel de-al patrulea an de viaţă. În prezent, psihanaliştii şi psihologii analitici au căzut de acord că un element de organizare perceptivă există deja încă din clipa naşterii şi că, încă înainte de sfărşitul primului an de viaţă, devine operativ un eu cu o structură relativ sofisticată. Tendinţa luiJung de a echivala eul cu conştiinţa face difi­ cilă conceptualizarea aspectelor inconştiente ale structurii eului, cum ar fi apărările. Conştiinţa este caracteristica distinc­ tivă a eului, dar ea este şi în relaţie cu dimensiunea inconştien­ tului. În fapt, cu cât eul are un grad de conştiinţă mai mare, cu atât creşte capacitatea sa de a cunoaşte necunoscutul. Sar­ cina eului în relaţia cu UMBRA este mai degrabă aceea de a o recunoaşte şi de a o integra, decât aceea de a o disocia prin PROIECŢIE.

Jung concepea PSIHOLOGIA ANALITICĂ ca pe o reacţie la ati­ tudinea raţională şi conştientă excesivă a omului european, ce îl izolează de mediul său natural, inclusiv de propria sa natură, şi, prin aceasta, îl limitează. Pe de altă parte, el a insistat asupra faptului că VISELE şi imaginile FANTASMATICE nu pot fi folosite direct pentru a întreţine viaţa. Ele sunt un fel de mate­ rial brut, o sursă de simboluri, ce trebuie traduse în limbajul conştiinţei şi integrate de către eu. În realizarea acestei ope­ raţii, FUNCŢIEI TRANSCENDENTE îi revine rolul de a reuni opo­ ziţiile. Rolul eului este de a discrimina OPUŞII, de a suporta tensiunile lor, de a permite rezolvarea lor şi, în sfârşit, de a proteja principiul emergent, ce va lărgi şi extinde limitele anterioare ale eului. În ceea ce priveşte PSIHOPATOLOGIA, există un număr de pericole recognoscibile: 1) Acela ca eul să nu poată emerge

94

l I

EXTRAVERSIE

din identitatea sa primitivă cu sinele şi, ptjn urmare, să nu fie capabil de a ieşi în întâmpinarea cerinţţlor lumii exteri­ oare; 2) Acela ca eul să fie identificat cu sinţle, ceea ce duce la o INF1AŢ1E a conştiinţei; 3) Acela ca eul să adopte o atitudine rigidă şi extremă, rupând legătura cu sinele :şi ignorând posi­ bilitatea de a evolua pe calea funcţiei transcendente; 4) Acela ca eul să nu mai fie capabil de a intra în legătură cu anumite COMPLEXE, din cauza tensiunii produse de ţle. Aceasta con­ duce la disocierea complexului şi la impunerea dominaţiei sale asupra vieţii individului; 5) Acela ca eul să fie copleşit de un conţinut interior ce emerge din inccinştient; 6) Acela ca FUNCŢIA INFERIOARĂ să rămână neintegrată şi inutilizabilă pentru eu, urmarea fiind un comporta,rnenţ inconştient gro­ solan şi o sărăcire generală a personalităţii (vezi TIPOLOGIE) . 1

Extraversie (E.: extraversion; G.: Extraversion; I.: estroversione)

Vezi TIPOLOGIE.

I

f___ .. Fantasmă

(E.: fantasy; G.: Phantasie; /.: fantasia)

Agregare de idei în PSIHICUL inconştient, constituind pro­ dusul cel mai caracteristic al activităţii acestuia. Trebuie distinsă de gândire sau de cunoaştere (vezi totuşi GÂNDIRE DIRIJATĂ ŞI GÂNDIRE FANTASMATICĂ) . Jung a explicat că fantasma se dez­ voltă la început independent de eul conştient, deşi se află potenţial în legătură cu acesta (vezi EU) . Fantasmele inconştiente sunt rezultatul direct al activităţii structurilor arhetipale (vezi ARHETIP) . Deşi materialul brut din care iau naştere fantasmele inconştiente poate deriva în parte din elemente conştiente ( cum sunt amintirile sau expe­ rienţele legate de oameni reali) , aceste elemente nu sunt conectate în mod obiectiv cu fantasmele. Una din consecin­ ţele acestui fapt este necesitatea de a distinge, în cadrul fan­ tasmelor, prezenţa figurilor reale, exterioare, ce funcţionează ca material brut pentru fantezie, de prezenţa figurilor ce func­ ţionează ca punte de legătură între interior şi exterior (vezi cele ce urmează) . Probabil putem spune că această „cuplare" dintre latenţele arhetipale şi relaţiile persoanei cu mediul înconjurător este diferită de realitatea exterioară în sine, dar decurge din modul în care psihicul întrebuinţează materialul exterior în scopul configurării fantasmelor inconştiente. Se poate spune că acest tip de fantasme „colorează" viaţa personală, modelând-o prin intermediul schemelor inconşti­ ente preexistente. Jung scrie despre asemenea fantasme că „vor" să devină conştiente, rară ca individul să trebuiască să

96

FANTASMĂ

facă ceva pentru a le scoate la suprafaţă - îJtr-adevăr, ele tind să „ernpă" în CONŞTIINŢĂ. De aceea,Jung le numeşte fan­ tasme „pasive". (Cf. Isaacs, 1952, pentru descâerea modului în care foloseşte Melanie Klein termenul de „fa:htasme inconştiente"). Fantasmele „active", în schimb, sunt cele care: au într-adevăr nevoie de ajutorul eului pentru a emerge în cohştiinţă. Când se întâmplă aceasta, asistăm la o fuziune a zoneţor conştiente ale psihicului cu cele inconştiente, ca expresi� a unităţii psi­ hlce a persoanei. Relaţia dintre eu şi fantasme are prin urmare o mare importanţă pentrujung, atât ca expresie a SINELUI, cât şi ca mijloc de realizare a sarcinii terapeutice (vezi IMAGI­ NAŢ1E ACTNĂ) .

Opinia lui Jung, conform căreia fantasmele pasive sunt de obicei patologice, în timp ce fantasmele active sunt intens creatoare, pare suspectă, sau cel puţin contradictorie. Aceasta deoarece un alt aspect al definiţiei pe care o d� el fantasmei (OC 6, par. 711-722) este cel de activitate imaginativă, proces psihic perfect natural, spontan şi creator. Cu greu s-ar putea spune că această activitate este patologică. Se pare că, pentru a accentua dihotomia activ/pasiv,Jung a subevaluat rolul pe care EUL ar putea să-l joace eventual în relaţia cu fantasmele inconştiente (vezi FUNCŢIE TRANSCENDENTĂ) . La fel cu VISELE (pe care Jung le compară i:u fantasmele pasive, ceea ce confirmă îndoielile exprimate de noi în para­ graful precedent), fantasmele pot fi interpretatt. Jung susţine că fantasma are un conţinut manifest şi unul latent şi că i se pot aplica interpretarea reductivă şi/sau sintetică (vezi METODĂ REDUCTNĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ) .

Principalii constituenţi ai fantasmei sunt iinaginile, dar acestea trebuie înţelese într-un sens larg, ca incluzând toate elementele active în psihic atunci când stimulii direcţi sunt absenţi, şi nu doar ca simple vizualizări ce îşi au originea în stimulii externi. Termenul „imagine" este utilizat pentru a indica prăpastia dintre fantasmă şi lumea exterioară (vezi 97

FANTASMĂ

În concepţia luiJung, mai degrabă fantas­ mele şi imaginile sunt cele care stau în spatele şi la baza sen­ timentelor şi a comportamentului, decât invers. Fantasmele nu sunt elemente secundare, versiuni codificate ale proble­ melor emoţionale sau de comportament. Psihologia luiJung este b psihologie a INCONŞTIENTIJLUI, în care inconştientul re­ prezintă factorul primordial şi dinamic. Probabil unii comentatori ar vrea să modereze această afirmaţie, dând mai multă greutate calităţii experienţei (şi deci caracteristicilor) lumii exterioare. Uneori, preocuparea permanentă a luiJung de a concilia opoziţiile logice sau raţio­ nale cu ajutorul unui factor psihologic, simbolic, sugerează că şi el este conştient de prea marea rigiditate a dihotomiei. În asemenea cazuri, el se referă la fantasmă ca la un element de legătură între o idee sau o imagine (care nu au o realitate tangibilă) şi o entitate din lumea fizică (care nu are o existenţă mentală sau un loc în minte). Atunci când fantasma realizează această legătură,Jung se referă la ea ca la un al „treilea" factor (OC 6, par. 77-78). Această idee poate fi pusă în paralel cu modul în care Winnicott (1971) utilizează termenul de „a treia zonă", pentru a indica încercarea copilului de a menţine fantasmele lumii interioare şi realitatea lumii exterioare în limitele aceluiaşi cadru (vezi OPUŞI; REALITATE PSIHICĂ) . Problema este că avem acum două definiţii neomogene ale fantasmei: a) ceea ce este diferit şi separat de realitatea exte­ rioară, şi b) ceea ce uneşte lumea interioară şi cea exterioară. Dificultatea poate fi rezolvată dacă înţelegem prin „lumea interioară" doar o schemă, prezentă doar în formă structu­ rală. Atunci fantasma ar putea fi factorul de legătură între arhetip şi realitatea-exterioară, rămânând în acelaşi timp în relaţie de opoziţie cu această realitate. Fantasmele şi creativitatea artistică sunt legate între ele, deşijung a atras atenţia că artiştii fac mult mai mult decât să-şi reproducă pur şi simplu fantasmele. Arta de tip „psiho­ logic" poate implica utilizarea de către artist a situaţiei sale personale - dar asta este cu totul altceva. Jung a descris de IMAGINE; IMAGO) .

98

FUNCŢIE AUTORE GLANTĂ. A PSIHICULUI

asemenea arta ca activitate „vizionară", ce tl-ece dincolo de limitele individuale ale artistului, ea fiind o formă de comuni­ care directă cu înţelepciunea arhaică a psihicului. Vezi SIMBOL.

Femeiesc

(E.: female; G.: Weiblich; /.: femmina)

Vezi SEX. Feminin

(E.: feminine; G.: Feminin; J.: femminile)

Vezi GEN. Fixaţie

(E.: fixation; G.: Fixierung; /.: fissazione)

Conceptul de fixaţie nu figurează prea des în PSIHOLOGIA ANALfTICĂ, din cauză că el presupune existenţa unei linii bine definite şi etapizate temporal a dezvoltării psihologice, la care să poată fi raportate toate fenomenele specifice (vezi DEZVOL­ TARE) . În mod similar, faptul că Jung a abandonat abordarea pur reductivă a INTERPRETĂRII sugerează că! el nu acordă o mare importanţă nici ideii „punctelor de fixatje" (vezi METODĂ REDUCTIVĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ) . Este posibil �a toate cele trei linii majore de dezvoltare ale PSIHANALIZEI ce pornesc de la teoria structurală a lui Freud (psihologia eului, psihologia RELAŢIILORDE OBIECT şi psihologia sinelui) să se îndepărteze şi ele de noţiunea de fixaţie. Din punctul de vJdere al psihana­ lizei contemporane, mult mai atractive par astăzi analiza apă­ rărilor (psihologia eului) , analiza relaţiilor (relaţiile de obiect) şi cea a SENSULUI (psihologia sinelui) . Funcţie autoreglantă a psihicului

I

(E.: self-regulatory function of the psyche; G.: Selbstregulierende Funktion der Psyche; J.: funzione autoregolatrice �ella psiche)

Vezi COMPENSARE.

I

99

FUNCŢIE INFERIOARĂ

Funcţie inferioară

(E.: inferior function; G.: Inferiore Funktion; J.: funzione inferiore)

Vezi TIPOLOGIE. Funcţie superioară

(E.: superior function; G.: Hauptfunktion; I.: funzione superiore)

Vezi TIPOLOGIE. Funcţie transcendentă

(E.: transcendent function; G.: Transzendente Funktion; J.: funzione trascendente)

Funcţia care mediază între OPUŞI. Exprimându-se prin intermediul SIMBOLULUI, ea facilitează trecerea de la o atitu­ dine sau o condiţie psihologică la alta. Funcţia transcendentă reprezintă o legătură între real şi imaginar, între informaţii raţionale şi informaţii iraţionale, aruncând astfel un pod peste prăpastia dintre CONŞTIINŢĂ şi INCONŞTIENŢ. ,,Ea este un proces natural, scrie Jung, o mani­ festare a energiei ce izvorăşte din tensiunea dintre opuşi, şi constă într-o serie de evenimente fantasmatice ce apar spon­ tan În VISE şi În VIZIUNI" ( QC 7, par. 121) . Aflându-se într-o relaţie compensatorie cu amândouă ex­ tremele, funcţia transcendentă permite ca teza şi antiteza să se întâlnească în termeni de egalitate. Unirea celor doi termeni este făcută posibilă de către o afirmaţie metaforică (simbolul) , care transcende timpul şi conflictul, neaderând şi neîmpărtă­ şindu-se din nici una din cele două părţi, ci fiind cumva co­ mună amândurora şi oferind posibilitatea unei noi sinteze (vezi METAFORĂ) . Cuvântul transcendentexprimă prezenţa capa­ cităţii de a transcende tendinţa distructivă de a împinge (sau de a fi împins) spre una sau cealaltă dintre laturi. Jung consideră că funcţia transcendentă este cel mai sem­ nificativ factor în procesele psihologice. El insistă asupra faptului că intervenţia ei se datorează conflictului dintre opuşi, dar nu îşi pune întrebarea de ce se întâmplă aceasta, 100

FUNCTIE TRANSCEND ENTĂ • I

ci se concentrează asupra întrebării pentru c�? Răspunsul îl dă în termeni mai degrabă psihologici decât metafizici sau religioşi. Aceasta înseamnă mai curând a analib apariţia unui anumit simbol în termenii semnificaţiei sale unice, decât a-l considera o judecată venită de sus sau un prilej de autosatisfacţie. Totuşi, dintr-un PUNCT DE VEDERE TELEOLbGIC, Jung sus­ ţine ferm că funcţia transcendentă nu acţionează rară o ţintă şi rară un scop. În cazul cel mai modest, ea permite persoa­ nei să depăşească un conflict lipsit de sens şi să evite unilate­ ralitatea (vezi INDMDUAŢ1E; SENS) . Ea are de asemenea un rol semnificativ în stimularea conştiinţei (vezi MORALĂ) . Ea oferă o altă perspectivă decât cea pur personală şi îl surprinde pe individ propunând, adesea dintr-un punct !de vedere mai obiectiv, o posibilă soluţie a problemelor saţe. Ca psihiatru,Jung a observat o variantă a acestui proces în stadiile iniţiale ale schizofreniei. În OC 14, el interpretează în acelaşi sens simbolismul alchimic, aplicându-l perioadelor de tranzitie , în care se activează functia transc'endentă. Într-o perioadă ulterioară primelor sale te�retizări,1 el a descoperit că functia transcendentă este un termen utilizk.t si în matema­ ticile su'perioare, unde desemnează funcţia d�erelor reale şi a celor imaginare.

g ___ Gândire dirij ată şi gândire fantasmatică

(E.: directed and fantasy thinkuig; G.: Gerichtetes und Phantasiedenken; 1.: pensare indirizzato e fantastico)

Termeni introduşi de către Jung pentru a delimita dife­ rite forme de activitate mentală şi căile prin care PSIHICUL se exprimă pe sine (OC 5, par. 4-46). Gândirea dirija tă implică utilizarea conştientă a limbajului şi a conceptelor. Ea se ba­ zează pe realitate şi este construită prin referire la aceasta. În mod esenţial, gândirea dirijată este comunicativă, îndreptată în afară, spre ceilalţi, pentru ceilalţi. Este limbajul intelectului, al expunerii ştiinţifice (deşi, probabil, nu şi al descoperirii ştiin­ ţifice) şi al simţului comun. Gândirea fantasma tică, pe de altă parte, utilizează imagini, fie izolate, fie grupate tematic, emoţii şi intuiţii (vezi IMAGINE) . Nu i se aplică nici regulile logicii sau ale fizicii, nici preceptele morale (vezi MORAI.Ă; REALITATE PSI­ HICĂ; SUPRAEU; SINCRONICITATE) . Se poate spune că o astfel de gândire este metaforică, simbolică, imaginativă (vezi META­ FORĂ; SIMBOL) . Jung a subliniat faptul că operaţiile gândirii fantasmatice pot fi şi conştiente, dar de obicei sunt preconşti­ ente sau inconştiente (vezi INCONŞTIENT) . Gândirea fantasmatică şi cea dirijată pot fi comparate cu ceea ce Freud numea procese primare, respectiv secundare. Activitatea proceselor primare este inconştientă; imaginile izolate pot să cuprindă mari arii conflictuale sau să trimită la alte elemente; categoriile de timp şi spaţiu sunt ignorate. În mod definitoriu, procesul primar este expresia activităţii pulsionale (fiind, prin urmare, amoral, dacă nu chiar imoral) ; el este caracterizat prin dorinţe şi este guvernat de principiul

102

GÂNDIRE D IRIJATĂ ŞI GÂNDIR� FANTASMATICĂ plăcerii. Procesul secundar este guvernat de principiul reali­ tăţii, este logic şi verbal; el formează haz.a. gândirii şi este expre­ sia EULUI. Într-adevăr, eul însuşi nu poate funcţiona dacă nu reprimă activitatea proceselor primare; procesele primare şi cele secundare sunt prin urmare opuse. Dhi anumite feluri de activitate creatoare pot să le îmbine pe amândouă, între ele există o opoziţie fundamentală. Pentru Jung, nu există nici un motiv cal gândirea fantas­ matică să constituie în mod inevitabil o anieninţare pentru eu; el susţinea că eul are de câştigat de pe urma unui astfel de contact. Totuşi, fantasmele scăpate de sulJ control fac parte din stările de INFIAŢ1E sau POSESIE. Gândirea dirijată şi cea fan­ tasmatică sunt făcute să coexiste ca două perspective separate şi egale - deşi cea de-a doua este mai apropiată de straturile arhetipale ale psihicului (vezi ARHETIP). Această bipolaritate apropie ideile luiJung de ceea ce ştim astăzi despre funcţionarea celor două emis:fere cerebrale, a căror interacţiune este esenţială pentru fiinţarea mentală a omului. Emisfera stângă este locul activităţii cerebrale, ea este corelată abilităţii lingvistice, logicii, acţiunilo'r dirijate spre un anumit scop, şi se supune legilor spaţiului şi timpului; poate fi caracterizată drept analitică, raţională, minuţioasă în opera­ ţiuni. Emisfera cerebrală dreaptă este sediul emoţiilor, senti­ mentelor, fantasmelor, al unui simţ general, prin care individul intră în relaţie cu tot ceea ce există, al unei capacităţi holistice de a strânge laolaltă situaţiile complexe (fiind în contrast cu procesele mult mai fragmentare ale emisferei stângi). FUNCŢlA TRANSCENDENTĂ a fost descrisă în termenii hnei intercomu­ nicări între emisfere, care are loc, fiziologic vorbind, prin carpus callosum (Rossi, 1 977). Vezi TRUP. VISELE pot fi văzute ca expresii tipice ale gândirii fantasma­ tice sau ale activităţii emisferei drepte, deşi în ele apar din când în când şi elemente logice. Se spune uneori că INTERPRETAREA viselor conduce la gândirea dirijată, dar este mai exactă apre­ cierea că interpretarea este în realitate o îmbinare a gândirii

103

GÂNDIRE DIRIJATĂ ŞI GÂNDIRE FANTAS�TICĂ

dirijate cu cea fantasmatică, deoarece ea implică şi imaginaţia (vezi METODĂ REDUCTNĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ) . Jung a văzut în mitologie expresia prin excelenţă a gândirii fantasmatice, observând că noi depunem astăzi pentru ştiinţă şi tehnologie acelaşi efort pe care îl depuneau altădată grecii pentru dezvoltarea miturilor lor: MrruL este un mijloc de expri­ mare a unei viziuni metaforice asupra lumii personale şi a celei fizice şi nu poate fi, prin urmare, surprins prin mijloacele gândirii dirijate. Puţini psihologi analitici mai sunt astăzi de acord cu echivalarea, uşor perimată, de cătreJung a gândirii ,,PRIMITMLOR" cu gândirea fantasmatică primară. Totuşi, observaţia sa conform căreia gândirea fantasmatică poate fi limpede observată în activitatea copiilor este încă validă (deşi logica joacă şi aici un anumit rol). Aşa cum a fost prezentat aici, felul în care Jung utilizează termenul „gândire" ridică unele probleme. În alte locuri, el îl foloseşte în alt mod, spre exemplu în cadrul TIPOLOGIEI sale. Putem să ne întrebăm dacă nu cum� atunci când scrie despre gândire dirijată şi gândire fantasmatică, el nu face decât să particularizeze diferenţa dintre conştiinţă şi inconştient. Un alt punct de vedere ar fi acela că noţiunea de gândire fantas­ matică scoate în evidenţă faptul că INCONŞTIENTUL are propria sa structură, propriul său limbaj şi propria sa logică (psiho-lo­ gică), şi că orice tendinţă de a ridica raţionalismul la un statut prea înalt trebuie moderată (vezi PSIHIC; REALITATE PSIHICĂ) . In mod similar, îngemănarea de cătreJung a gândirii dirijate cu cea fantasmatică serveşte drept avertisment celor care ar vrea să ne dispensăm de gândirea raţională, acuzându-i pe ,,intelectuali" de a fi schizoizi sau „rigizi". Nu încape îndoială că preferinţele personale, bazate pe tipul psihologic, joacă un rol important în determinarea tipului de gândire care va fi folosit în mod „natural" de către o persoană (vezi TIPOLOGIE) . În timpul primei copilării şi al copilăriei propriu-zise, somaţiile familiale şi cele sociale pot provoca anumite distorsiuni în favoarea gândirii dirijate. Din

104

GEN

punct de vedere clinic, acestea se manifestă în general sub forma unei relatări a interdicţiilor pe care gândirea fantasma­ tică le-a cunoscut în viaţa de acasă; este plauzibil ca factorul cultural să joace şi el un rol aici. Într-adevă.Ţ, societatea occi­ dentală a tins să folosească şi să valorifice niai mult gândirea dirij ată decât pe cea fantasmatică. I

Gen (E.: gender; G.: Geschlechtsrolle; /.: genere)

Clasificare umană, determinată cultural, [a sexelor, în mas­ culin şi feminin. Jung vorbea şi scria ades�ori ca şi cum nu ar fi fost conştient de distincţia dintre gen şi SEX, acesta din urmă fiind, prin contrast, determinat biolbgic. Deşi atât Carl Gustav cât şi EmmaJung ( l 957) nu ignorau mutaţiile de natură culturală ce afectau condepţia asupra băr­ batului şi a femeii în epoca lor (vezi în acestlsens primirea pe care Carl Gustav Jung a făcut-o Dogmei privind ÎNĂLŢAREA MAicn DOMNULUI I.A CER, sau intuiţia pe care a avut-o Emma Jung asupra schimbării pe care practica cqntraceptivă mo­ dernă o va provoca imaginii de sine a femeii) , amândoi s-au arătat mai interesaţi de impactul pe care aceste schimbări îl aveau asupra indivizilor şi de modificările provocate de ele în psihologia masculinităţii şi a feminităţiil Într-un anumit sens, ei au anticipat şi chiar au deschis calea ipentru mutaţiile ce afectează azi identitatea sexuală. În marţ, în această pro­ blemă atitudinile lor concordau cu uzanţele culturale ale epocii, dar nici unul dintre ei nu a exprimat o preferinţă conştientă pentru una sau cealaltă din cele două clasificări, pe baza genului/pe baza sexului. Studiul lor asupra SYZYGY-ului avea pretenţia că este ori­ entat în funcţie de genuri, dar acest lucru e�te astăzi pus sub semnul întrebării (Samuels, 1985a) . În PSIHOLOGIAANALlTICĂ actuală, investigaţia acestei probleme urmăreşte mai multe linii de cercetare: în ce măsură diferenţele dţ gen sunt legate de cele de sex; ce efecte psihologice provdacă schimbările 1

1 05

GRUP

ce au loc în rolul şi statutul genului; dacă investigaţia imagina­ rului tradiţional poate revela forme culturale care să reflecte psihicul feminin în particular; posibilitatea de a stabili legă­ turi între definiţia genun!or şi creativitate.

Grup

(E.: group; G.: Grnppe; I: grnppo)

Atitudinea luijung faţă de psihologia (şi psihoterapia) de grup trădeaz.ă o anumită AMBIVALENŢĂ. Aceasta deoarece, deşi grupul poate să-i dea individului „un curaj, o ţinută şi o demnitate care, în singurătate, riscă să se piardă", există pericolul ca facilităţile vieţii de grup să aibă o putere inhibi­ toare atât de seducătoare încât să ducă la pierderea individua­ lităţii (oe 8, par. 228). În psihologia analitică există o confuzie între relaţiile unei persoane cu COLECTIVUL, cu SOCIETATEA, cu propria sa CUL­ TURĂ, cu masele, şi relaţiile sale cu grupul. Această confuzie a fost probabil provocată de tendinţa lui Jung de a privi persoana în primul rând în relaţie cu lumea sa internă, în contrast cu interesul pentru relaţiile personale şi problemele sociale. Principala contribuţie a lui Jung la psihologia grupului constă în afirmaţia că influenţa unor tendinţe arhetipale insu­ ficient de bine integrate este cea care conduce la fenomene de masă precum fascismul. VeziJaffe (1971) şi Odajnyk (1976) pentru observaţii asupra orientării politice a lui Jung.

--------,----- h Hermafrodit (E.: hermaphrodite; G.: Hermaphrodit; J.: ermafr6dita) i Unitate primordi�ă în care partea bărb�tească şi cea femeiască sunt contopite în mod inconştient. UROBOROS este, printre numeroase alte imagini, un puternic simbol al unei astfel de stări nediferenţiate. Deşi termenul se aplică unei stări bisexu�e, iar în alchi­ mie este desemnat adesea drept „scopul urmărit prin opus magnus", transformarea finală, deşi este hermafrodită, ar fi mai bine definită drept androgină (vezi ANDROGIN) . Aşa cum în substanţa iniţială, numită de alchimişti prima materia, aspectele masculin-spiritual şi feminin-corpbral sunt ames­ tecate, la fel în produsul final al procesului, !Zapis, cele două aspecte vor fi prezente, însă în forme diferţnţiate, co-exis· tente şi co-egale. i Pentru Jung, hermafroditul este o figur� monstruoasă, savantul fiind convins că acesta nu dă deloc s�ama de idealul şi de scopul artei alchimice. Exprimarea urnii scop spiritual elevat printr-un simbol atât de brutal era atribuită de Jung incapacităţii alchimistului de a se elibera de constrângerile sexualităţii inconştiente şi instinctive, din lipsa unui cadru de referinţă fie psihologic, fie religios. Totuş�, privind ALCHI­ MIA ca pe o proiecţie a ceea ce epoca moderp.ă desemnează drept procese ale INCONŞTIENTULUI, fascinaţia continuă şi im­ portanţa extraordinară acordată simbolismului hermafrodi­ tului constituie un corespondent pentru difi�ultăţile ce apar, în etapele iniţiale ale ANALIZEI, în preocuparea specifică cu perechea de OPUŞI „bărbătesc şi femeiesc".

107

HOMOSEXUALITATE Homosexualitate

(E.: homosexuality; G.: Homosexualităt; /.: omosessualita)

Este necesar să lămurim în fiecare caz în parte dacăJung se referă la homosexualitate ca la o orientare sexuală externă, ce conduce la o activitate genitală specifică ori la o variantă latentă a acesteia, sau ca la o tendinţă a lumii interne. Nu în­ cape îndoială că el privea practica homosexuală ca pe o ano­ malie, deşi recunoştea că pentru unii oameni trecerea printr-o perioadă homosexuală este o necesitate psihologică. Pe de altă parte,Jung vede în homosexualitate o componentă a sexuali­ tăţii. El observă că nu am avea nevoie de concepte dinamice precum libidoul sau ENERGIA psihică dacă sexualitatea nu ar consta decât într-o cantitate fixă de heterosexualitate. Homo­ sexualitatea ar putea fi un reziduu al sexualităţii infantile poli­ morfe, dar, ca factor al lumii interne, ea este ineludabilă şi deţine o valoare potenţială în plan psihologic (vezi în conti­ nuare) . În ceea ce priveşte cauzele homosexualităţii, Jung pare să fi adoptat atât perspectiva structurală, cât şi perspectiva dez­ voltării, care în parte se suprapun. Din punctul de vedere al structurii psihice, homosexualitatea poate fi înţeleasă ca o iden­ tificare cu componentele contrasexuale, cu ANIMA la bărbaţi şi cu ANIMUS la femei (vezi PSIHIC) . În concepţia luiJung, com­ ponenta contrasexuală inconştientă cea mai puternică reflectă opusul sexului anatomic al persoanei. Personalitatea unui bărbat identificat cu anima capătă un aspect feminin, cea a unei femei identificată cu animus - un aspect masculin. În aceste condiţii, bărbatul feminizat va căuta un partener bărbă­ tesc, iar femeia masculinizată - un partener femeiesc. Este de presupus că partenerii sunt atraşi de o psihologie comună. Bărbatul homosexual îşi proiectează masculinitatea asupra altui bărbat, femeia homosexuală îşi proiectează feminitatea asupra altei femei. (Formula este aplicabilă şi căsătoriei hete­ rosexuale.) Abordarea structurală jungiană poate fi ilustrată prin cazuistica clinică. Unii bărbaţi homosexuali idealizează

108

HOMOSEXUALITATE !

sau supraevaluează penisul; prin analiză, reiese că acesta repre­ zintă propria lor masculinitate. Asemenea oameni sunt predis­ puşi să dezvolte un transfer patern în relaţiile cu oamenii mai bătrâni, cu o situatie socială mai solidă. Unele femei homosexuale idealizează relaţia de soră pe care au nrtpresia că o ating în cadrul cuplului, fiind vorba, de fapt, de d supraevaluare a feminităţii pe care au proiectat-o. Din perspectiva psihologiei dezvoltării,Jting privea homo­ sexualitatea ca pe expresia unui anumit tip ide relaţie cu pă­ rintele de sex opus. El face referire la o supraimplicare, la o legătură anormal de puternică, la un complex matern, res­ pectiv patern, supradezvoltat (vezi COMPLEţ.) . În măsura în care tabuul incestului împiedică satisfacerea î.ţnpulsurilor hete­ rosexuale, homosexualitatea rămâne să fie singura cale de descărcare a energiei sexuale, fixând toată vitalitatea emoţio­ nală în interiorul relaţiei cu părintele de �celaşi sex. Mai mult, identitatea non-heterosexuală a copilului face posibilă şi nepericuloasă o anumită formă de căsătorie spiri­ tuală între el, sau ea, şi părintele de sex opus. Între aceştia-se stabileşte o admiraţie reciprocă. IMAGINEA 4nei căsătorii ase­ xuate între copil şi părinte este, dupăjung; un motiv foarte răspândit, ce sugerează un anumit tip de TOTAilTATE şi posedă, prin urmare, propria sa putere de atracţit. Mama este, în primul rând, cea care poate să resimtă o satisfacţie incon­ ştientă pentru homosexualitatea fiului ei. J1img consideră că această situaţie îi oferă mamei o anumită împlinire spirituală, în ciuda anxietăţii şi a neplăcerii pe care i-o provoacă la nivel constient. J�ng a făcut comentarii şi asupra rolului părintelui de acelaşi sex. Imaginea acestui părinte pedepsitor se interpune în relaţia dintre copil şi părintele de sex opus şi impune un model de atenţie non-heterosexuală. Ideea structurală (PROIECŢIA elementelor MASCULINE ale bărbatului şi proiecţia elementelor FEMININEiale femeii) poate fi şi ea invocată în acest cadru. Imaginea tatălui poate să ,

'

109

HOMOSEXUALITATE

constituie, pentru băiat, purtătoarea acestei proiecţii şi, prin urmare, să devină obiectul dezirabil. Această situaţie va con­ duce ulterior la homosexualitate. Un fenomen similar are loc între fată şi mama ei. În plus, femeia poate fi orientată spre homosexualitate şi de dorinţa de a găsi mama bună, în cazul în care nu a avut parte de ea. Întorcându-ne la homosexualitate ca tendinţă internă, Jung afirmă explicit valoarea ei, în special atunci când este privită ca o componentă a unui complex pozitiv. El dezvoltă această demonstraţie din punctul de vedere al unui bărbat, dar, având în vedere spaţiul considerabil pe care îl acordă ho­ mosexualităţii feminine, nimic nu exclude posibilitatea de­ monstraţiei analoage pentru femeie. Bărbatul cu un complex matern pozitiv şi cu tendinţe homosexuale poate de asemenea avea „o mare disponibilitate pentru prietenie, care creează adesea relaţii de o uimitoare tandreţe între bărbaţi şi poate chiar să salveze din limburile imposibilului prietenia dintre sexe. El poate avea gust şi simţ artistic, care sunt stimulate de prezenţa trăsăturilor feminine. Mai mult, el poate fi foarte dotat pentru meseria de dascăl, datorită intuiţiei şi tactului său aproape feminin. Este posibil să fie atras de istorie şi să fie conservator în cel mai bun înţeles al cuvântului, apreciind valorile trecutului. Adesea este înzestrat cu bogate trăiri reli­ gioase şi cu o mare sensibilitate spirituală" (OC 9i, par. 164) . Se poate face o distincţie între a) homosexualitatea „narci­ sîcă", ce are rădăcini în perioadele foarte timpurii şi derivă din perturbări narcisice ale personalităţii. Ea reflectă dorinţa compulsională de a avea controlul situaţiei şi teama de ceilalţi (de aici honwsexualitatea), dar elementul sexual este secundar, şi b) homosexualitate „oedipiană", variantă de sine stătătoare a identităţii sexuale, supusă aceleiaşi dinamici ca şi COMPLE­ XUL LUI OEDIP heterosexual. Categoria a) poate fi considerată drept mai problematică psihologic decât categoria b) . Multe dintre dificultăţile întâmpinate de către pacientul homose­ xual oedipian sunt de natură culturală sau familială.

110

•

---------,-- 1 Idee (E.: idea; G.: Idee; I.: idea)

Jung a utilizat acest termen în două accepţii diferite. Pe de o parte, cuvântul trimite la SENSUL dat de oj IMAGINE. În acest caz, ideea ar fi un fenomen secundar. Pe qe altă parte, termenul „idee" sugerează un factor psihologic :primar, fără de care nu ar exista nici emoţiile concrete şi nid conceptele. Primul înţeles a fost elaborat pentru a se evita impresia că imaginaţia ar fi de natură pur vizuală. Cel �e-al doilea reflectă ascendenţa platoniciană a lui Jung şi i:µteresul său pentru Kant. Un avantaj al modului în care Jung utilizea±ă termenul este acela că subliniază inutilitatea unei distincţii rigide între produsele intelectului şi cele ale imaginaţiei; aţestea pot fi acceptate ca mostre a două tipuri diferite de gânclire. Aici, ca de altfel şi în alte privinţe,JunK a anticipat schimbarea para­ digmei postcarteziene ce a avut loc în metodologia ştiinţifică (OC 6, 1921). Vezi GÂNDIRE DIRlJATĂ ŞI GÂNDIRE FANTASMATICĂ. Identificare (E.: identification; G.: lde.n.tifizierung; J.: identificazione)

Identificarea este o PR0IECŢ'IE INCONŞTIENTĂ de către un in­ divid a personalităţii sale asupra altcuiva, indifererit dacă acesta din urmă este o persoană, o cauză, un loc sau o altă figură, dar capabil să ofere fie o motivaţie de a exista, fie un model de existenţă. Identificarea este o componentă! importantă

111

IDENTIFICARE PROIECTIVĂ a unei DEZVOLTĂRI normale. În cazuri extreme, identificarea ia forma IDENTITĂŢ1I sau poate duce la INFIAŢ1E. Identificarea cu o altă persoană, spre exemplu cu un analist, exclude prin definiţie individuaţia. Din fericire, procesele de identificare şi dezidentificare pot avea loc simultan, pe niveluri diferite ale dezvoltării, chiar şi la adulţi. Vezi RELAŢII DE OBIECT. Identificare proiectivă (E.: projective identification; G.: Projektive ldentifizienmg; J.: identificazione proiettiva) Vezi PARTICIPARE MISTICĂ. Identitate (E.: identity; G.: ldentitat; 1: identit.ă) Tendinţă inconştientă a unei persoane de a se comporta ca şi cum două entităţi neasemănătoare ar fi în fapt identice. Aceste entităţi pot fi fie amândouă interne, fie amândouă externe, fie una internă, şi alta externă. (Jung nu foloseşte cuvântul în sensul de „identitate personală"; vezi EU). Din perspectiva psihologiei infantile elaborate de Jung, copilul trăieşte într-o stare de identitate cu părinţii săi şi, în mod deosebit, cu mama sa. Aceasta înseamnă că el se împăr­ tăşeşte din viaţa psihică a părinţilor săi şi că propria sa viaţă psihică este infimă sau inexistentă. Această idee este evident incorectă (şi Jung a contrazis-o el însuşi prin observaţia că nou-născutul are o psihologie complicată; vezi COPIIĂRIE TIM­ PURIE ŞI COPIIĂRIE). Din această cauză, psihologii analitici care l-au continuat pe Jung i-au reţinut ideea doar sub o formă remaniată. Termenul „identitate" este folosit azi ca un termen general ce acoperă întregul set de fenomene ce se manifestă în copi­ lăria timpurie, înainte de apariţia unei diferenţieri conşti­ ente clare între subiect şi obiect. El este utilizat metaforic

1 12

IMAGINAŢIE ACTIVĂ I

pentru a desemna imaginile, fantasmele şi sentimentele, pozi­ tive şi negative, ale fuziunii (unităţii) dintre cdpil şi mama sa. Identitatea este înţeleasă ca un fel de împlinite, ca o stare pe care diada mamă-copil, prin intermediul comportamentului activ de apropiere al pruncului, trebuie să oi atingă înainte ca procesele de ataşament-separaţie să aibă loc (Fordham, 1976) . Vezi PARTICIPARE MISTICĂ, care este o staie de identitate incompletă. Insistenţa pusă deJung pe faptul că identitatea este o stare preexistentă ( o identitate „originară") trimite de asemenea la capacitatea înnăscută, arhetipal� a omului de � intra în starea de identitate (vezi ARHETIP) . În limbaj simplu� un individ nu poate să ajungă la o legătură personală fără! să fi cunoscut starea de identitate, după cum nu se poate nici separa dacă nu a fost mai înainte legat de cineva. Ordinea acestor eveni­ mente este următoarea: a) la naştere, mama! şi copilul sunt separaţi psihologic. Amândoi au capacitatea înnăscută de a intra într-o stare de identitate; b) cei doi ating b stare de iden­ titate; c) din aceasta, se dezvoltă o legătură personală; d) pornind de aici, începe separarea. � Concepţia apriorică a lui Jung asupra id�ntităţii este în relaţie cu teoria opuşilor. Identitatea stă la ba'za acelor feno­ mene pe care el le percepe ca OPUŞI (Hillman, 1979) . Jung a folosit termenul şi pentru a sintetiuţ. rezultatul şpe­ culaţiilor sale asupra legăturilor ultime dintre risihic şi materie (vezi INCONŞTIENT PSIHOID; REALITATE PSIHICĂ; SINCRONICI-

TATE; UNUS MUNDUS) .

Imaginaţie activă

(E.: active imagination; G.: Aktive Imagination; /.: immaginazione attiva)

I i

Jung a folosit acest termen în 1 935 pentrh a defini visul cu ochii deschişi (OC 6, par. 723n) . La început, persoana care visează cu ochii deschişi se concentrează asupra unui anumit punct, stare, imagine sau întâmplare, apoi permite

1 13

IMAGINAŢIE ACTIVĂ

unui şir de FANTASME asociate să se dezvolte şi să capete un caracter dramatic. De aici încolo imaginile capătă viaţa lor proprie şi se dezvoltă după propria lor logică. Persoana tre­ buie să depăşească îndoielile� conştiente şi să accepte tot ceea ce i se va înfăţişa în continuare în conştiinţă. În felul acesta, ia naştere o situaţie nouă din punct de vedere psihologic. Conţinuturi care înainte nu erau legate între ele devin mai mult sau mai puţin limpezi şi mai bine articulate. Sentimentele fiind deşteptate, EUL conştient este stimulat să reacţioneze mai rapid şi mai direct decât în cazul VISELOR. Printr-un astfel de proces, credeaJung, se grăbeşte maturizarea, deoarece imaginile care apar în imaginaţia activă anticipează visele. Imaginaţia activă trebuie pusă în contrast cu fabulaţia, care este constituită mai mult sau mai puţin din invenţii personale şi rămâne la suprafaţa experienţei personale şi cotidiene. Ima­ ginaţia activă este opusul invenţiei conştiente. Drama pe care o pune ea în scenă „vrea să provoace participarea spectatorului. Se creează o situaţie nouă, în care conţinuturile lNCONŞTIENTE sunt expuse în stare de veghe" (OC 14, par. 706). Jung a văzut în aceasta o mărturie a activităţii FUNCŢIEI TRANSCENDENTE, adică a colaborării dintre factorii conştienţi şi cei inconştienţi. Conţinuturile care devin manifeste pot fi utilizate în mai multe feluri. Procesele imaginaţiei active pot avea un efect pozitiv şi vitalizator prin ele însele, dar conţinutul lor (ca şi cel al unui vis) ar putea la fel de bine să fie pictat (vezi PICTURĂ) . Pacienţii pot fi încurajaţi să-şi pună pe hârtie fantasmele, cu scopul de a fixa secvenţa în momentul producerii ei; aseme­ nea înregistrări vor putea fi aduse mai apoi la ANALIZĂ pentru INTERPRETARE. Totuşi,Jung susţinea că IMAGINEA fantasmatică are tot ce îi trebuie pentru dezvoltarea ei ulterioară şi pentru transmu­ tarea în viaţa psihică. El atrage atenţia asupra pericolului de a lua contact cu exteriorul în timpul procesului de imaginaţie activă, făcând comparaţia cu procesul alchimic, care are nevoie

114

IMAGINE de un „vas închis ermetic" (vezi ALCH1MIE). El nh recomandă ca imaginaţia activă să fie utilizată în orice împrejurare sau de oricine, considerând că ea este mai folositoare în µltimele stadii ale analizei, când obiectivarea imaginilor poate înlocui visele. Asemenea fantasme reclamă cooperarea cu viaţa conşti­ entă. Imaginaţia activă poate stimula tratamentul :imei nevroze, dar duce la succes doar dacă este integrată şi nu devine nici un substitut şi nici o modalitate de a evita travaliul co:qştient. În contrast cu visele, care sunt trăite pasiv, un asţfel de proces de imaginaţie cere participarea activă şi creatoare a EULUI (vezi Weaver, 1964; Watkins, 1976; Jaffe, 1979). O asemenea metodă de aducere în conştiiQţă a conţinu­ turilor aflate imediat sub pragul inconştientului pu este lipsită de riscuri psihologice (vezi SCĂDEREA NIVELULUI MENTAL) .]ung s-a oprit iniţial asupra a trei dintre acestea: 1) acela ca procesul să se dovedească steril, în cazul în care pacientul rămâne prins în cercul propriilor sale complexe; 2) acela d pacientul să fie sedus de înfăţişarea fantasmelor şi să ignorţ necesitatea de a se confrunta cu ele; 3) acela ca nivelul de ENERGIE al conţi­ nuturilor inconştiente să fie atât de ridicat încâi, atunci când găsesc o cale de ieşire, acestea să ia în posesie întreaga personalitate (vezi INFLAŢIE; POSESIE) . Imagine (E.: image; G.: Bild; J.: immagine) Deşi se poate stabili cu exactitate momentul şi cadiul în careJung a formulat definiţia SIMBOLULUI, estej mai greu de descris evoluţia ideilor sale asupra imaginii. E$te posibil ca mutarea progresivă a accentului de pe teoria simbolului pe meditaţia asupra imaginii să fie un fenomen ce �ne de evolu­ ţia psihologiei analitice din perioada post:iungiană ( cf. Samuels, 1985a), totuşi o cercetare atentă a scrierilor lui Jung pare să ofere suficientă substanţă pentru o definiţie a imagi,nii care să includă şi să amplifice simbolul, să reprezinte contextul, per­ sonal sau colectiv, în care acesta este integrat.

1 15

IMAGINE Munca pe careJung a desfăşurat-o de-a lungul întregii sale vieţi, împreună cu scrierile sale, pare să fie dominată de anu­ mite configuraţii psihice, împrejurul cărora savantul se mişcă în CrRCUMAMBUIAŢ1E, surprinzându-le cu tot mai multă profun­ zime şi claritate, ceea ce ii permite să amplifice şi să dea contur unor forme de bază. Astfel, deşi în diferite perioade ale carierei sale profesionale el a amestecat termenii de simbol şi imagine, utilizându-i aproape ca sinonimi unul pentru celălalt, dintr-o perspectivă mai largă reiese că el concepea imaginea ca fiind atât anterioară, cât şi mai mare decât suma componentelor sale simbolice. În cuvintele sale: ,,Imaginea este a expresie conden­ sată a situaţi.ei psihice lu ate ca întreg, şi nu doar, nu predominant, o expresie a unor conţinuturi inconştiente" (OC 6, par. 7 45). Felul în care Jung înţelegea imaginea s-a schimbat de-a lungul vieţii sale. Formulată iniţial ca un concept, imaginea a fost mai apoi resimţită ca o prezenţă psihică însoţitoare. Cea mai su·gestivă descoperire a luijung, verificată empiric, ar fi aceea că psihicul însuşi nu procedează „ştiinţific", adică prin intermediul ipotezelor şi al modelelor, ci imagistic, adică prin intermediul MITIJRILOR şi al METAFORELOR. Totuşi,Jung spune despre imagine: ,,Ea exprimă, fără îndoială, conţinu­ turi inconştiente, dar nu pe toate dintre ele, ci doar pe acelea care sunt pentru moment constelate. Această constelaţie este remltatul activităţii spontane a INCONŞTIENTULUI, pe de o parte, şi a situaţiei conştiente din momentul respectiv, pe de altă parte . . . INTERPRETAREA sensului imaginii nu poate, prin ur­ mare, să pornească nici doar dinspre conştient şi nici doar dinspre inconştient, ci numai dinspre relaţia !nr reciprocă' (Ibid., sublinierea autorului). Jung pune astfel în evidenţă rolul jucat de emoţii şi de AFECTE în raport cu imaginile. Dacă, privite dintr-un unghi de vedere cauzal, teoretic sau ştiinţific, imaginile apar ca obiec­ tive, la fel de bine ele sunt, prin natura lor, puternic subiective (vezi METODĂ REDUCTIVĂ ŞI METODĂ SINTETICĂ). Având în 116

i

IMAGINE

vedere că imaginea este un conţinătaral opJşilor, spre deose­ bire de simbol, care este un m edia taral opuşilor, ea nu aderă la nici una din cele două poziţii, iar elementele ei se regăsesc în amândouă din acestea. Spre exemplu, ţmaginea ANIMEI este, în acelaşi timp, atât o experienţă intepoară, cât ş! una exterioară; la fel se întâmplă cu „mama" sau tju „regina". Intr-o anumită măsură, munca ANALlZEI constă Îritr-o diferenţiere ce pregăteşte o reunificare a OPUŞILOR, ca părţi ale unei imagi­ naţii reînnoite şi cu o conştiinţă sporită de !sine. Aceasta în­ seamnă că, deşi este reală, viaţa nu încetează a fi psihologică. Pentru individ, imaginea este întotdeamia expresia totali­ tăţii percepute şi perceptibile, cunoscute şi cognoscibile. Chiar dacă, în special în ultima parte a vieţii saleHung a operat o distincţie între imaginea arhetipală şi ARHETIPUL în sine, în practică imaginile sunt cele care îl stimulează pe spectator (adică pe cel care visează), făcându-l apt să întruchipeze sau să realizeze (să conştientizeze) ceea ce percepe. DupăJung, imaginea este înzestrată cu putere generatoare; funcţia ei este de a impulsiona; ea este un stimul psihic. În concluzie, imaginile au capacitatea de h da naştere altor imagini; mişcarea imaginilor spre propria )or realizare este un proces psihic care ne implică personal. Privim acest spec­ tacol din afara lui, dar şi participăm sau stiferim în calitate de personaje ale acestei drame. ,,Este un adevăr psihic, scrie Jung, că FANTASMA există şi este la fel de reală pe cât suntem şi noi de reali, ca entităţi psihice. Dacă însă individul nu înde­ plineşte operaţia crucială de a interveni în lucrarea propriei sale imaginaţii, reacţionând la impulsul ei, atunci toate schim­ bările se vor produce doar la nivelul fluxullii de imagini, iar individul însuşi va rămâne neschimbat" ( OC 14, par. 753). Viaţa psihologică pune, înainte de toate, actentul pe necesi­ tatea unei reacţii subiective la imagini, stabilind prin aceasta o relaţie, un dialog, o implicare, sau un schimb, al căror rezultat este eventual o CONIUNCTIO, prin care sunt pfectate atât per­ soana cât şi imaginea (vezi EU; FUNCŢIE TRANSCENDENTĂ;

1 17

IMAGINE A LUI DUMNEZEU IMAGINAŢIE ACTIVĂ) . Această relaţie se află astăzi în centrul atenţiei psihologilor analitici, fapt ce rezultă din importanţa care se acordă empatiei, comunicării şi EROSULUI. Deşi cea mai mare ateoţie a fost acordată simbolurilor individuale, Hillman (1975) a încercat să clarifice şi conceptul de imagine. Relaţia corectă între individ şi imagine a fost expri­ mată de savantul islamist Corbin ( 1983) : ,,imaginea deschide calea spre ceea ce se află în spatele ei, spre ceea ce o com­ pletează pe fondul unităţii unui simbol". Coroborând acestea, ajungem la afirmaţia lui Jung: ,,Când conştiinţa participă activ şi experimentează fiecare stadiu al procesului, sau cel puţin îl înţelege intuitiv, atunci imaginea următoare (o dez­ voltare a imaginii originare) pleacă invariabil de la nivelul mai înalt, în prealabil atins, şi se dezvoltă întru un scop care evoluează el însuşi" (OC 7, par. 386). Vezi IMAGO; PUNCT DE

VEDERE TELEOLOGIC; REALITATE PSIHICĂ. Imagine a lui Dumnezeu

(E.: God-image; G.: Gottesbild; I.: immagine di Dio)

În termeni psihologici, Jung a ipostaziat realitatea ima­ ginii lui Dumnezeu ca SIMBOL unificator şi transcendent, capabil să adune laolaltă fragmentele psihice eterogene sau să unească OPUŞII polarizaţi. Ca orice IMAGINE, ea este un pro­ dus psihic diferit de obiectul pe care încearcă să-l reprezinte şi spre care ţinteşte. Imaginea lui Dumnezeu ţinteşte spre o realitate care transcende CONŞTIINŢA, este extraordinar de numinoasă (vezi NUMINOS) , se impune atenţiei, atrage ENER­ GIA şi este analoagă ideii de divinitate, care, într-o formă simi­ lară, s-a impus umanităţii în toate colţurile lumii şi în toate timpurile. Ca atare, ea este o imagine-a totalităţii; ,,în calitate de valoare dominantă supremă în ierarhia psihică, imaginea lui Dumnezeu este imediat asociabilă sau chiar identică SINE­ LUI" (OC 9ii, par. 1 70) . Totuşi, fiind o imagine a totalităţii, imaginea lui Dumnezeu are două laturi, una a binelui, cea­ laltă a RĂULUI.

118

IMAGO

Clarificând distincţia între Dumnezeu şi imagi,nea lui Dum­ nezeu, ] ung scria: ,,Oamenii nu pot face o distipcţie concep­ tuală între «Dumnezeu» şi «:imaginea lui Dumnez�u», din cauza unei permanente contaminări a obiectului ni imaginea sa; de aceea, ei au impresia că, atunci când cineva vorbeşte despre «imaginea lui Dumnezeu», vorbeşte de fapt d�spre Dumne­ zeu şi oferă explicaţii «teologice». Nu psihologiei, ca ştiinţă, trebuie să i se ceară o ipostaziere a imaginii lui Dumnezeu. În schimb, pentru a respecta realitatea, ea trebuie să ia în considerare existenţa unei imagini a lui Dumnezeu . . . Ima­ ginea lui Dumnezeu corespunde unui anumiţ COMPLEX de fapte psihologice, fiind prin urmare o cantitate �u care putem opera; ceea ce este Dumnezeu însuşi rămâne o problemă în afara competenţei oricărei psihologii" (OC 8, par. 528) . Din punct de vedere psihoterapeutic, imaginea lui Dum­ nezeu funcţionează ca un fel de biserică int�rioară; ca un conţinător psihic, ca un cadru de referinţă, ca un sistem de valori şi ca un arbitru moral. Jung a identificat imaginea lui Dumnezeu în tot ceea ce oamenii afirmă că resimt ca pe o experienţă a lui Dumnezeu şi constituie pentru ei o valoare personală supremă, exprimată fie conştient, fi� inconştient, precum şi în diferite motive religioase tipicei care apar în istoria ideilor, în dogme, MITIJRI, RITIJALURI şi în artă. Vezi RELIGIE. Imagine originară

(E.: primordial image; G.: Urbild; J.: immagine primordiale)

Vezi ARHETIP. Imago (Lat.: imago, inis)

Termen introdus deJung în 1911-1912 ( OC 5) şi adoptat de psihanaliză. Atunci când se foloseşte „imago" în loc de „ima­ gine", se subliniază faptul că imaginile, în special cele ale altor

1 19

INCEST

persoane, sunt generate subiectiv sau, cu alte cuvinte, că obiec­ tul este perceput în funcţie de starea internă şi de dinamica subiectului. La acestea se adaugă încă un element specific: multe imagini (spre exemplu cele ale părinţilor) nu iau naş­ tere din contactul efectiv cu persoanele particulare, ci au la bază fantasme inconştiente sau provin din activitatea ARHETI­ PULUI (vezi COMPLEX; FANTASMĂ; IMAGINE; IMAGINE A LUI DUM­ NEZEU; MAREA MAMĂ; SIMBOL). Incest (E.: incest; G.: Inzest; I.: incesto)

Spre deosebire de Freud,Jung nu abordează pulsiunea incestuoasă în termeni literali, deşi nu putea face abstracţie de expresiile ei concrete în cazul copiilor (în OC 17, ,,Con­ flictele psihice la copil"). Totuşi, el vedea în FANTASMA inces­ tului o METAFORĂ complicată a unei căi de creştere şi dezvoltare · psihologică (vezi PUNERE ÎN SCENĂ; TRANSPUNERE ÎNAer). Ideile sale constituie atât o aplicare, cât şi o extindere a muncii antro­ pologului şi analistului Layard (1945, 1959). Jung consideră că, atunci când un copil trăieşte experi­ enţa unor sentimente sau fantasme incestuoase, el încearcă de fapt, în mod inconştient, să-şi îmbogăţească personalita­ tea cu noi straturi de experienţă, dobândite printr-un strâns contact emoţional cu părintele (vezi PUNCT DE VEDERE TELEO­ LO(?IC). Aspectul sexual al pulsiunii incestuoase garantează faptul că experienţa este profundă şi plină de sens, trăirile sexuale neputând fi ignorate. Totuşi, tabuul incestului împie­ dică exprimarea fizică a acestor sentimente, el având un scop psihologic propriu (vezi în continuare). Când un adult trăieşte o regresie de tip incestuos, este posibil ca el să încerce, de fapt, să-şi „reîncarce bateriile", să se regenereze spiritual şi psihologic. REGRESIA trebuie tratată, prin urmare, drept mai mult decât o simplă apărare a EULUI. Pentru un adult, regresia incestuoasă nu este în mod necesar orientată spre o figură sau o IMAGINE anume, deşi acesta este

120

INCEST cazul cel mai obişnuit (precum în „căderile" psihiţe). Regresia poate la fel de bine să se manifeste printr-o am.imită stare, senină, plutitoare, visătoare. Aceasta este starea reveriilor mis­ tice sau creatoare, pusă în evidenţă de cei care stlidiază procesul creatiei artistice. Odată � renunţarea t:empararăla comportamentul său ego­ centric, adultul trăieşte o reîntâlnire revigorantă cu lumea interioară şi cu fundamentele fiinţei. Pentru un icopil (sau pentru un adult fixat incestuos asupra unei pers?ane), ele­ mentul sexual este o cale simbolică de acces la o lasemenea stare şi la binefacerile acesteia. Dacă reflectăm asupta simbolis­ mului relaţiei sexuale, cele două trupuri care se uness reprezintă părţi diferite ale psihicului rămase, deocamdată, nbntegrate. Actul sexual marchează integrarea lor, iar copilul care ia naş­ tere din acest act simbolizează creşterea şi regenerarea (vezi ALCHIMIE; SIMBOL). Uneori, regresia incestuoasă reprezintă o modalitate de căutare a unei alte forme de unitate - cea prin puţere şi control asupra celorlalţi. Jung subliniază faptul că Gmergenţa din starea de contopire cu părintele este vitală (vbzi IDENTI­ TATE; PARTICIPARE MISTICĂ). Ea constituie atât o sa;rcină nor­ mală a dezvoltării, cât şi, pentru adult, o confruntare necesară cu realităţile vieţii adulte. Din fericire, starea de J.nitate are şi dezavantaje; ea poate fi resimţită ca o devorare �ericuloasă şi fără sfârşit (vezi MAREA MAMĂ; PULSIUNE DE MOAR.TE). Jung a dezvoltat aceste idei asupra incestului din unghiul de vedere al bărbatului (OC 5), tratându-l în terrp.enii unei complicaţii incestuoase cu mama sau ai unei regresii spre mamă. Nu există nici un motiv ca acest moddsă nll se aplice şi relaţiei dintre fiică şi tată. În cazul fetei, incestul implică experimentarea unei legături profunde, colorată erotic, cu tatăl. În cazul femeii adulte, experienţa poate lu� aspectul unei forme de regresie paternă. Ce se întâmplăl însă dacă această relaţie erotizată simbolic nu are loc? În ac�st caz tatăl nu va putea să-şi iniţieze fiica într-o psihologie mai adâncă, 1

121

INCEST

deoarece ea va fi mult prea distantă faţă de el pentru ca relaţia lor să poată avea o înrâurire profundă asupra ei (vezi INfŢ1ERE). Tatăl constituie tot ceea ce poate fi mai diferit faţă de fiică; este bărbat şi aparţine un�i alte generaţii (vezi OPUŞI) . Acest lucru îi conferă puterea de a stimula expansiunea şi adâncirea personalităţii fetei. În acelaşi timp, el face parte din aceeaşi familie cu fata; el este, prin unnare, ,,inofensiv" în ceea ce priveşte actul fizic propriu-zis. Totuşi, chiar dacă uniunea tată/fiică este interzisă, legătura familială şi afectivă încurajează o inves­ tire emoţională din partea tatălui în maturizarea fiicei. Cazurile de incest real apar atunci când natura simbolică a acestor relaţii este dep�ită, probabil din cauza unor dorinţe incestuoase nerezolvate ale tatălui. La fel de dăunătoare pentru dezvoltarea psiho-sexuală a copilului este retragerea sau indi­ ferenţa erotică din partea părintelui. Această problemă este probabil mai gravă în cazul fetelor decât în cel al băieţilor. Mama este oricum obişnuită cu experienţa şi cu emoţia unui contact intim, fizic, cu copilul. Tatăl, însă, ar putea găsi că o astfel de experienţă cu fiica sa este inacceptabilă şi ar putea să�i reprime erotismul - luând în derâdere sexualitatea fetei sau impunându-i nişte limite mult prea rigide. De asemenea, e posibil ca în cazul taţilor să existe şi inhibiţii culturale mai puternice, bărbaţii fiind mai reţinuţi în exprimarea emoţiilor. Jung a acordat tabuului incestului o valoare şi o funcţie psi­ hologică specifice. Printre altele, el recunoaşte rolul pe care acest tabu îl joacă în menţinerea unei SOCIETĂŢI sănătoase: relaţiile maritale trebuie să se constituie în afara familiilor exis­ tente, în caz contrar CULTURA îns�i riscând să stagneze sau să regreseze. Dar ar fi o greşeală să vedem în tabuul incestului o interdicţie culturală sau impusă de supraeu unei pulsiuni incestuoase „naturale". Pulsiunea incestului şi tabuul inces­ tului sunt la fel de naturale. A reacţiona doar la tabu şi a ignora pulsiunea poate reprezenta o refugiere frustrată în CONŞTI­ INŢĂ; rezultă o atitudine falsă, uscată, intelectualistă. De cealaltă parte, a acţiona conform pulsiunii şi a ignora tabuul duce la

122

INCONŞTIENT

!

centrarea pe plăcerile de scurtă durată şi la exploatarea vulne­ rabilităţii copilului de către părinte. Totuşi, în Jazurile de incest, copilul poate şi el să beneficieze de pe urma acestei relaţii spe­ ciale cu imaginea plină de putere a părint�lui. Am putea adăuga că tabuul are şi funcţi� de a-l obliga pe individ să analizeze care sunt persoanele cu dare poate şi care sunt cele cu care nu se poate însoţi. El este obligat, prin aceasta, să privească partenerul potenţial ca pe u n individ. Prin limi­ tarea momentului alegerii este pusă în valoare alegerea însăşi ( şi acest lucru este valabil chiar şi în cazul căs�toriilor prestabi­ lite) . Gândit în acest fel, tabuul incestului sta la baza relaţiei eu-tu (R. Stein, 1974) . În ANALIZĂ, între ANALlST ŞI PACIENT apar adesea sentimente de atracţie sexuală. Ideile luiJung asupra aspectelor psiholo­ gice ale fantasmelor incestuoase pot fi utilizate, laolaltă cu analiza relaţiilor oedipiene, pentru relevarea aspectelor simbo­ lice ale sentimentelor, ceea ce permite scăderea riscului unor TRANSPUNERI ÎN ACT dureroase. Prin aceasta pu se urmăreşte însă doar să se dea analistului un ajutor în rdpectarea regulii abstinenţei. Căci, în aceste aşa-zise sexualiiări infantile ale unor stări de spirit, s-ar putea să se ascundă ae fapt sămânţa unor importante dezvoltări psihologice ult�rioare. Vezi ENERGIE; PSIHANALIZĂ. Inconştient

(E.: unconscious; G.: UnbewuBtes; I.: inconscio)

La fel cu Freud,Jung utilizează termenul de „inconştient" atât pentru a descrie conţinuturi mentale de sunt inaccesi­ bile eului, cât şi pentru a delimita un loc psihic cu propriile sale trăsături, legi şi funcţii. Jung nu a văzut în inconştient doar un '.depozit pentru experienţele infantile, personale, refulate, ci '.şi un loc al unei activităţi psihice ce diferă de experienţa personală şi este mai obiectivă decât aceasta, deoarece este legată direct de funda­ mentele filogenetice şi instinctuale ale rasei :umane. Pentru Jung, primul dintre acestea, inconştientu l personal, se sprijină I

i

123

INCONŞTIENT

pe cel de-al doilea, pe incanştientul col.ediv. Conţinuturile incon­ ştientului colectiv nu s-au aflat niciodată în conştiinţă şi reflectă procese arhetipale (vezi ARHETIP) . În măsura în care inconşti­ entul este un concept psihologic, conţinuturile sale, luate ca întreg, au o natură psihologică, oricare ar fi, la origine, relaţia lor cu instinctele. hnaginile, simbolurile şi fantasmele pot fi considerate lirnhajulinconştientului (vezi FANTASMĂ; IMAGINE; METAFORĂ; SIMBOL) . Inconştientul colectiv operează indepen­ dent de EU, datorită originii sale în natura ereditară a CREIE­ RULUI. Manifestările sale apar în cadrul CULTURII ca motive universale, dotate cu propria lor putere de atracţie (vezi NU­ MINOS) .

S-a subliniat faptul că distincţia luiJung este oarecum aca­ demică, deoarece, pentru a se manifesta în comportament, conţinuturile inconştientului colectiv cer implicarea elemen­ telor inconştientului personal; cele două tipuri de inconştient sunt prin urmare indivizibile (Williams, 1963a) . Pe de altă parte, conceptul de inconştient colectiv poate fi utilizat în analiză pentru a merge dincolo de experienţa personală şi a descoperi conexiunile non-personale ale fantasmelor (vezi AMPLIFICARE; ASOCIERE) , caz în care eul se poate raporta într-un fel cu totul nou la acestea (Hilhnan, 1975) . În cadrul psiho­ logiei analitice actuale, dezbaterea se poartă între susţinătorii unei perspective personale şi cei care susţin realitatea unei perspective nonpersonale (vezi PSIHIC OBIECTIV) . În termenii structurii psihice, anima şi animus sunt conce­ puţi ca având rolul de a lega eul de inconştient (vezi ANIMA ŞI ANIMUS; PSIHIC; PSIHOPOMP) . Relaţia între conştiinţă şi incon­ ştient este de obicei exprimată de Jung în termeni de COM­ PENSAŢIE.

REFLECfIA asupra inconştientului conduce la analiza facto­ rilor care determină conştientizarea unora dintre părţile sale, iar a altora nu. Concluzia ipotetică a luiJung este că ceea ce poate intra în CONŞTIINŢĂ: a) variază în funcţie de cantitatea de energie; b) este determinat de puterea eului. În ceea ce priveşte eul, factorul crucial este abilitatea lui de a menţine 124

INCONSTIENT COLECTIV , i

dialogul şi de a interacţiona cu posibilităţile revelate de către inconştient (vezi FUNCŢIE TRANSCENDENTĂ) . Se poate urmări modul în care, în timp, aceste conţinuturi �prij ină dezvol­ tarea personalităţii într-o manieră individuală, unică (vezi INDMDUAŢIE; TRANSFORMARE) . Este vizibilă dµerenţa dintre Freud şijung în ceea ce priveşte: accentul p� care ei îl pun asupra relaţiei cu inconştientul. In viziunea lµi Jung, incon­ ştientul este fundamental, sau potenţial, creator, acţionând în serviciul individului şi al speciei. (Pentru o! discuţie a opi­ niilor lui Freud asupra aspectelor filogenetice 1ale inconştien­ tului, vezi ARHETIP. ) S-a arătat până acum că inconştientul deţine un loc aparte în structura psihică, că posedă propria sa stnictură internă, propriul său limbaj, şi că are o trăsătură domiqantă de creati­ vitate. În plus,Jung atribuie inconştientului o ahumită capaci­ tate de cunoaştere, chiar de gândire, deşi aceista presupune probabil o decodificare. În limbajul filozofiei, s-ar putea spune că inconştientul conţine „cauza finală" a unei tendinţe psihologice sau a unei linii de dezvoltare, ce poate fi conside­ rată raţiunea sau scopul pentru care se întâmplă sau se pro­ duce ceva. În cadrul conştiinţei, o astfel de cauză finală s-ar manifesta ca o speranţă, o aspiraţie sau o inte r;i ţie. Este greu de dat un nume cauzelor finale ce acţionează în inconştient, dar o persoană le poate resimţi drept ceea ce r�levă expresia şi SENSUL vieţii ei. Acest aspect al inconştientului implică aşa-nu­ mitul PUNCT DE VEDERE TELEOLOGIC. Trebuie observat faptul că Jung nu spune nici că inconştientul este cauza întâmplă­ rilor, nici că influenţa acestuia este în mod necesar benefică (vezi SINCRONICITATE) . Pentru o discuţie asupra gândirii inconşti�nte, vezi GÂN­ DIRE DIRIJATĂ ŞI GÂNDIRE FANTASMATICĂ.

Inconştient colectiv

1

(E.: collective unconscious; G.: Kollektives Unbewu13 tes; I.: inconscio colletivo)

Vezi ARHETIP; COLECTN; INCONŞTIENT. 125

INCONŞTIENT PERSONAL

Inconştient personal

(E.: personal unconscious; G.: Personliches UnbewuBtes; J.: inconscio personale)

Vezi INCONŞTIENT; UMBRĂ. Inconştient psihoid

(E.: psychoid unconscious; G.: Psychoides UnbewuBtes; I.: inconscio psicoide)

Ideea de inconştient psihoid a fost pentrn prima oară expusă de Jung în 1 946. Formularea are trei aspecte: 1) Inconştientul psihoid se referă la un nivel al INCON­ ŞTIENTULUI, sau aflat în inconştient, care este complet inacce­ sibil conştiinţei. 2) Acest nivel primar al inconştientului are proprietăţi comune cu lumea organică; lumea psihologică şi lumea fizio­ logică pot fi privite ca două feţe ale aceleiaşi monede. Nivelul psihoid are un caracter neutrn, nefiind nici integral psiho­ logic, nici integral fiziologic. 3) Atunci când aplică inconştientului psihoid noţiunea de ARHETIP,Jung exprimă legătura psihic/organic ca o legă­ tură minte/trnp. Un arhetip poate fi descris ca un spectrn, ce se întinde de la un pol „infraroşu", fiziologic şi instinc­ tual, la un pol „ultraviolet", spiritual şi imagistic. Arhetipurile cuprind amândoi polii şi pot fi resimţite şi înţelese prin oricare dintre aceştia. Abordările biologice sau etologice ale arhetipului pot fi caracterizate drept „infraroşii", iar abordă­ ri).e mitologice sau imaginale, drept „ultraviolete" (vezi IMA­ GINE; METAFORĂ; MIT) .

A se compara şi a se pune în contrast cu REAI.JTATE PSIHICĂ; SINCRONICITATE; UNUS MUNDUS. Individuaţie

(E.: individuation; G.: Individuation; /.: individuazione)

Individuaţia este procesul prin care o persoană devine ea însăşi, întreagă, indivizibilă şi distinctă de alte persoane sau de psihologia colectivă (deşi rămâne în relaţie cu acestea) . 126

INPIVID UAŢIE I

Acesta este conceptul-cheie al contribuţiei 1� Jung la teoriile dezvoltării personalităţii. În această calitate, el este inextri­ cabil întreţesut cu alte concepte, în special cui SINELE, EUL şi ARHETIPUL, precum şi cu ansamblul element�lor CONŞTI­ ENTE şi INCONŞTIENTE. O modalitate simplificată de a exprima relaţia dintre cele mai importante concepte im'.plicate ar fi: eul este în raport cu INTEGRAREA ( care, din punct de vedere social, apare ca ADAPTARE) ceea ce este sinele în raport cu individuaţia ( ca experienţă şi realizare de sine) . În timp ce conştiinţa se amplifică prin analiza apărărilor (spre exemplu, PROIECŢIA UMBREI) , procesul individuaţiei este c!> CIRCUMAM­ BULAŢIE a sinelui ca centru al personalităţii, care ajunge În acest fel la unificare. Cu alte cuvinte, persoana devine conşti­ entă, în ceea ce o priveşte, că este atât o fiinţă ujnană singulară, cât şi, în acelaşi timp, un om obişnuit. Din cauza acestui paradox inerent, atâtJung cât şi „postjun­ gienii" au dat conceptului numeroase definiţii (Samuels, 1985a) . Termenul „individuaţie" a fost preluat de Jung de la filozoful Arthur Schopenhauer, dar el datează de la Gerard Dorn, un alchimist din secolul al şaisprezecelea. Ambii vor­ besc de un principium individuationis. Jung a aplicat acest prin­ cipiu psihologiei. În Tipuri psihologia, publicat în 1921, dar aflat în lucru încă din 1913, apare prima defini�e a concep­ tului (OC 6, par. 757-762) . Trăsăturile pe careJung pune aici accentul sunt: 1) scopul procesului este dezvoltarea persona­ lităţii; 2) el presupune şi include relaţii COLECTJYE, neavând deci loc în stare de izolare; 3) individuaţia implică un anumit grad de nesupunere la normele sociale, care ml au o validi­ tate absolută: ,,Cu cât viaţa unui om este mai put�rnic mode­ lată de norma colectivă, cu atât este mai mare imoralitatea lui individuală" (Ibid.). Vezi MORALITATE. Aspectul unificator al individuaţiei este scos! în evidenţă de etimologia lui. ,,Folosesc termenul «individua�e» pentru a desemna procesul prin care o persoană devine in-dividuală, adică o unitate aparte, indivizibilă, sau un «întreg»" (OC 9i, 127

INDIVIDUAŢIE

par. 490) . Fenomenele descrise deJung într-o mare varietate de contexte sunt întotdeauna în strânsă relaţie cu experien­ ţele sale personale, cu munca sa cu pacienţii şi cu cercetările sale, în special asupra A!,CHIMIEI şi a gândirii alchimiştilor. Definiţiile sau descrierile individuaţiei variază prin urmare în importanţă, în funcţie de sursa pe careJung o avea la înde­ mână în momentul respectiv. O carte mai târzie (OC 8, par. 432) se referă la o dificultate ce pare să persiste în distingerea între integrare şi indţviduaţie: „observ din nou că procesul individuaţiei este confundat cu accederea eului la conştiinţă şi că eul este prin urmare iden­ tificat cu sinele, ceea ce provoacă evident o încurcătură ireme­ diabilă. Individuaţia nu mai este în acest caz decât egocentrism şi autoerotism . . . Or, individuaţia nu izolează individul de lume, ci aduce lumea în individ." Evident, este la fel de impor­ tant a descrie care sunt manifestările individuaţiei, pe cât este de important a preciza care nu sunt acestea (spre exemplu, referirea la autoerotism, adică la NARCTSISM) . Şi, din nou: ,,Indi­ vidualismul înseamnă scoaterea deliberată în evidenţă mai degrabă a unor presupuse p articularităţi, decât a unor pre­ cepte şi obligaţii colective. In schimb individuaţia înseamnă tocmai desăvârşita împlinire a calităţilor colective" (OC 7, par. 267, sublinierile noastre) . Sau: ,,Individuaţia nu are alt scop decât acela de a elibera sinele, pe de o parte, de falsele învelişuri ale PERSONEI şi, pe de altă parte, de puterea de suges­ tie a imaginilor primitive" (OC 7, par. 269) . Vezi ARHETIP. Ştim căJung a început să picteze MANDALE prin 1916, în decursul unei perioade furtunoase din viaţa sa, nu la mult timp după ruptura de Freud. Un întreg capitol din OC 9i este intitulat „Un studiu asupra procesului individuaţiei" şi se bazează pe un studiu de caz în care PICTIJRILE pacientului joacă un rol proeminent. Nu este surprinzător că, ţinând cont de introversia luiJung şi de importanţa acordată de timpuriu de el materialului intrapsihic, s-a putut crea impresia că, în cadn.tl procesului, experimentarea lumii psihice interioare 128

I

INDIVIDUAŢIE

capătă predominanţă asupra relaţiilor interp�rsonale. In continuare, în „Simbolul transformării în liturghie" (OC 11) , Jung ilustrează individuaţia lui Cristos, fapt :care, împreună cu afirmaţia că individuaţia nu este accesibil� oricui, a putut conduce la ideea că avem de-a face cu un qoncept elitist. Involuntar,Jung a contribuit şi el la această neînţelegere, afirmând că procesul are loc destul de rar. Deşi el poate fi mai uşor demonstrat alegând exemple dramaticd, cel mai adesea el se petrece în circumstanţe neconstrângătoare. Transfor­ marea care are loc poate fi rezultat atât al �nui eveniment natural (spre exemplu, naşterea sau moartetţ) , cât şi, uneori, al unui proces tehnic. Procedeul dialectic întrebuinţat de ANALIZĂ ne oferă, în ziua de azi, în epoca actuală, un exemplu grăitor pentru cel de-al doilea caz, analistul n�maifiind agen­ tul procesului, ci doar un individ participâiid -la proces. În aceste condiţii, utilizarea corectă a transferului poate avea o importanţă crucială (vezi ANALIST ŞI PACIEN1:) . Unul dintre pericolele implicării intense în lumea interi­ oară şi în imaginile ei fascinante este acela că slar putea ajunge la o preocupare narcisică. Un alt pericol ar fi :ii.cela de a consi­ dera toate manifestările, inclusiv activitătile antisociale si chiar prăbuşirile psihotice, drept rezultate j�stific�bile ale ,p roce­ sului de individuaţie. Dat fiind că transferuljoacă în analiză un rol decisiv, trebuie adăugat că individuaţia este, în limbajul alchimiei, o operă împotriva naturii ( o-pus contra naturam). Aceasta înseamnă că nu trebuie să se cedeie la pulsiunea INCESTULUI sau la manifestări înrudite ale libidoului. Pe de altă parte, libidoul nu trebuie ign orat, deo�ece este o forţă conducătoare esenţială. În ceea ce priveşte metodologia, individukţia nu poate fi nici indusă de către analist şi nici, desigur, pretinsă din partea pacientului. Analiza nu face decât să creeze un mediu propice pentru proces: individuaţia nu este pur şi sirilplu rezultatul unei tehnici corect aplicate. Totuşi, analistul nu se poate limita la o cunoaştere vagă a individuaţiei (sau a absenţei acesteia) , !

-

129

INDIVIDUAŢIE

individuaţia trebuie să facă parte din experienţa sa perso­ nală, pentru ca el să poată avea o minte deschisă către posibi­ lele semnificaţii pe care le au pentru pacient produsele sale inconştiente, de la simptomele fizice până la VISE, VIZITJNI sau PICTURI (vezi IMAGINAŢIE ACTIVĂ) . Este, evident, posibil să se vorbească de o psihopatologie a individu aţiei, aşa cum face Jung (spre exemplu, vezi OC 9i, par. 290) . Cele mai curente peri­ cole în cursul individuaţiei sunt INFLAŢIA (hipomania) , pe de o parte, şi DEPRESIA, de cealaltă. Căderile schizofrenice nu pot fi nici ele scoase din discuţie. Jung se referă la idei psihotice care, spre deosebire de con­ ţinuturile nevrotice, nu pot fi integrate ( OC 9i, par. 495) . Ele rămân inaccesibile şi ar putea inunda eul; natura lor este derutantă. Se poate afirma că centrul personalităţii (sinele) se exprimă prin idei şi imagini care, în acest sens, sunt „psiho­ tice". Individuaţia este privită ca o soluţie de neocolit, iar ana­ listul nu poate face altceva decât să-l sprijine pe pacient cu toată răbdarea şi simpatia de care este capabil. Rezolvarea este nesigură în toate cazurile. Individuaţia este o ţintă potenţială şi nimic mai mult, o ţintă mai uşor de idealizat decât de atins. Mandalele şi visele trimit la simbolismul sinelui ori de câte ori apar în ele un centru şi un cerc ( de obicei cvadrat) . Simbolurile sinelui, dintre care multe sunt pomenite şi ilus­ trate de Jung în opera sa, apar de fiecare dată când procesul individuaţiei „devine obiectul cercetării conştiente, sau când, precum în PSIHOZE, inconştientul colectiv populează conştiinţa cu figuri arhetipale" (OC 16, par. 474) . Simbolurile sinelui sunt uneori identice cu divinitatea (atât cu cea care se mani­ festă în Orient, cât şi cu cea care apare în Occident) , procesul individuaţiei putând avea conotaţii religioase, la fel cum există conotaţii „religioase" ale unor conţinuturi psihotice, deşi dis­ tincţia este destul de subtilă. La un moment dat,Jung a răs­ puns la o întrebare prin replica: ,,Individu aţia este viaţa în Dumnezeu, după cum o demonstrează cu limpezime psiho­ logia mandalei" (OC 18, par. 1624, sublinierea noastră) . 130

] INDIVIDUAŢIE I

Analiza şi căsătoria sunt exemple specifice pentru tipul de cadru interpersonal ce declanşează procesul individua­ ţiei. Amândouă cer devotament şi constitui� nişte călătorii dificile. Unii analişti consideră că tipul psihologic al fiecăruia dintre parteneri are o importanţă crucială (vezi TIPOLOGIE). Nu încape îndoială că există şi alte relaţii interpersonale care, combinate cu o observaţie mai mult sau mai puţin con­ ştientă a evenimentelor intrapsihice, pot facilita individuaţia. De la afirmaţia lui jung că individuaţia aparţine celei de-a doua jumătăţi a vieţii, cea mai importantă contribuţie teore­ tică adusă acestei idei a fost extinderea conceptului asupra primei părţi a vieţii (Fordham, 1969). O întrebare căreia nu i s-a dat deocamdată răspuns este aceea dacă integrarea trebuie să preceadă în mod necesar individuaţia. Evident, eul suficient de puternic (integrat) are mai mari şanse să reziste individuaţiei, atunb când aceasta irupe brusc, în loc să se impună lin în personalitate. Mari artişti, a căror autorealizare nu ar putea fi pusă la îndoială (spre exemplu Mozart, Van Gogh, Gauguin), par uneori să fi păstrat trăsături de caracter infantile şi/sau particularităţi psihotice. Au trăit ei individuaţia? În ceea ce priveşte perfec­ ţiunea talentului lor, care s-a amalgamat cu; personalităţile lor, răspunsul este da; în ceea ce priveşte îrriplinirea perso­ nală şi relaţiile cu ceilalţi, probabil nu. În sfârşit, mai rămâne o întrebare legată de individuaţie ce vizează orice analiză care se vrea profu:iidă, precum şi societatea în totalitatea ei: are vreo importanţă pentru restul umanităţii dacă un număr infim de mic d