Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă 9789734653393

Citation preview

COLLEGIUM Media

Seria Collegium. Media este coordonată de Mihai Coman.

EMILIA ŞERCAN este jurnalist de investigaţii şi lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti. A început să lucreze în presa locală în 1996. Din 2000, activează în presa centrală, mai întâi la Curierul Naţional, la Evenimentul zilei, apoi în grupul de presă Realitatea-Caţavencu. Încă de la începutul carierei profesionale a ales presa de investigaţie, unul dintre cele mai complexe şi solicitante domenii jurnalistice, pe care acum îl aprofundează şi sub aspect teoretic din postura de cadru didactic. Volum apărut cu sprijinul Apa Nova Bucureşti

© 2015 by Editura POLIROM Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea inte­grală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format elec­tronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calcula­toare, stocarea perma­nentă sau temporară pe dispo­zitive sau sisteme cu posi­bili­tatea recu­perării informaţiilor, cu scop comercial sau gra­tuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţi­nătorului copy­rightului reprezintă o încălcare a legis­laţiei cu privire la protecţia pro­prietăţii inte­lectuale şi se pedep­sesc penal şi/sau civil în con­formitate cu legile în vigoare.

www.polirom.ro Editura POLIROM Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României : ŞERCAN, EMILIA Cultul secretului: mecanismele cenzurii în presa comunistă / Emilia Şercan; pref.: Mihai Coman. – Iaşi : Polirom, 2015 Bibliogr. ISBN print: 978‑973‑46‑5216‑7 ISBN ePub: 978-973-46-5338-6 ISBN PDF: 978-973-46-5339-3 I. Coman, Mihai (pref.)  070.13(498)".../1989" Printed in ROMANIA

Prefaţă de Mihai Coman

POLIROM 2015

Cuprins Prefaţă (Mihai Coman) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Abrevieri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 Capitolul I. Fundamentele teoretice ale controlului . . . . . . O istorie a relaţiei presă – putere politică . . . . . . . . . Modelul autoritarist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Modelul sovietic/comunist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Principiile modelului sovietic de presă . . . . . . . . . . . Comunicarea de masă şi presa în societăţile socialiste . Opinia publică în societăţile socialiste . . . . . . . . . . . . Controlul social în statele comuniste . . . . . . . . . . . . . Ideologia ca fenomen politic . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ideologia comunistă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Evoluţia ideologiei comuniste de la Marx la Lenin . . . . Dimensiunea conceptuală a propagandei . . . . . . . . . . Scopurile politice ale propagandei . . . . . . . . . . . . . . Caracteristicile propagandei comuniste . . . . . . . . . . . Structura propagandei comuniste . . . . . . . . . . . . . . . Presa ca instrument al propagandei comuniste . . . . . . . Cenzura – instrumentul de control al propagandei . . . . Formele şi funcţiile cenzurii . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cenzura comunistă – particularităţi şi funcţii . . . . . . . Instituţiile cenzurii în comunism . . . . . . . . . . . . . . . Bazele teoretice ale autocenzurii . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. 21 22 24 25 27 28 29 . 31 33 35 36 38 40 . 41 43 45 47 48 49 52 54

Capitolul II. Presa în perioada comunistă . . . . . . . . . . . . Presa ca aparat politic în viziunea lui Lenin . . . . . . . . Parcursul presei româneşti în perioada comunistă . . . . Modelul comunist de ziar, de la L’Humanité la Pravda . Cum se face o publicaţie – date tehnice . . . . . . . . . . . Redactarea, de la reportaj la articolul polemic . . . . . . Influenţa contextului istoric intern şi extern . . . . . . . . Elementele identitare ale presei comuniste româneşti . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

57 58 60 62 65 66 69 . 70

Structura presei comuniste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 Controlul surselor externe de informare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75 Capitolul III. Controlul politico‑ideologic al presei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 Acţiunile politico‑ideologice de formare a presei până în 1965 . . . . . . . . . . . . . . . 78 Secţia de Presă a CC al PCR – centrul de comandă politică a mijloacelor de informare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82 Orientarea politică a ziarului Scânteia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84 Subordonarea politico‑ideologică a presei în timpul regimului ceauşist . . . . . . . . . . 87 Influenţa „tezelor din iulie” asupra politicilor editoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 Implicarea lui Nicolae Ceauşescu în activitatea publicaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . 93 Cultul personalităţii reflectat în conţinutul publicistic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 Noţiunea de control în discursurile lui Nicolae Ceauşescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 Capitolul IV. Controlul instituţional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor în perioada 1949‑1965 . . . . . . . . . . . . . Instrumentele de lucru ale Cenzurii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Modelul sovietic de organizare a DGPT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Desfiinţarea Cenzurii – o primă încercare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Instituţia Cenzurii în epoca Nicolae Ceauşescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Intervenţiile anterioare şi ulterioare apariţiei publicaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . Disidenţa redacţiilor faţă de actul cenzorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Volumul de muncă al compartimentelor de control . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Caietul de dispoziţii – controlul informaţiilor de la sursă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Organizarea adevărului în interiorul Cenzurii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „Biblia” cenzurii comuniste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Şlefuirea controlului informaţional al presei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „Miliţia” informaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lista indezirabililor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Autocenzura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Schimbarea conducerii DGPT. De la Iosif Ardeleanu la Ion Cumpănaşu . . . . . . . . . Desfiinţarea oficială a Cenzurii comuniste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, urmaşul DGPT . . . . . . . . . . . . . . . . . .

105 106 111 113 116 121 124 129 130 135 136 138 140 141 144 147 152 155 161

Capitolul V. Controlul instituţional. Accesul la profesie . . . . . . . . . . . . . . . . Admiterea la Facultatea de Ziaristică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Structura ideologică şi propagandistică a învăţământului ziaristic universitar . Direcţia Securităţii Statului şi Dosarul de obiectiv „Presa scrisă” . . . . . . . . Protejarea secretelor de stat – obiectivul poliţiei politice . . . . . . . . . . . . . . Greşelile de redactare în anchetele Securităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

165 165 167 173 175 181

Capitolul VI. Controlul informaţional . . . . . . . . . Controlul editorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tipologia influenţelor prin conţinutul editorial . Structura componenţei redacţionale . . . . . . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

185 186 188 191

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

Capitolul VII. Controlul juridic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prevederi constituţionale referitoare la libertatea de exprimare . Reglementarea presei din punct de vedere legislativ . . . . . . . . Influenţa Legii Presei asupra DGPT . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

. . . .

197 197 200 205

Capitolul VIII. Controlul economic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Evoluţia economică a presei comuniste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Studiu de caz 1: presa locală de partid în 1965 . . . . . . . . . . . . . . . Studiu de caz 2: presa centrală de partid în 1965. Scânteia . . . . . . . . Controlul materiilor prime – cotele de hârtie . . . . . . . . . . . . . . . . . Configuraţia presei marcată de reducerea cotelor de hârtie . . . . . . . . Influenţa politicilor de raţionalizare asupra alocărilor de hârtie de ziar . Distribuţia ziarelor comuniste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tirajele ziarelor de partid, între strategia politică a partidului şi cererea populaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

209 211 218 221 222 227 230 232

. . . . . . . . . 234

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245 Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257

Prefaţă De ce o nouă carte despre cenzură? Ce se mai poate spune nou într‑un peisaj saturat de lucrări care fie evocă (prin amintiri, interviuri, confesiuni), fie descriu formele de control exercitate de regimul comunist asupra presei şi creaţiei culturale? Una dintre lecţiile cercetării ştiinţifice este aceea că întotdeauna există o paradigmă, o perspectivă, o informaţie necunoscută ce relansează discuţiile şi deschide poarta unor interpretări inedite asupra unor fenomene apa­ rent epuizate. Acesta este şi cazul cărţii realizate de Emilia Şercan, care se impune în peisajul cercetărilor referitoare la ceea ce generic s‑a numit cenzura comunistă prin patru note esenţiale. În primul rând, depăşirea nivelului constatativ specific multor studii de acest fel, studii în care sunt enumerate, descrise, condamnate forme de exercitare a cenzurii. Cartea de faţă este una dintre puţinele abordări care integrează factualul într‑o paradigmă teoretică; autoarea porneşte de la modelul propus de A. Blyum, pe care îl dezvoltă şi îl rafinează, dar nu îl absolutizează. De altfel, cititorul va observa că autoarea trece în revistă o mare varietate de modele teoretice, unele „clasice”, altele recente şi provocatoare, şi îşi alege, pe această bază, paradigma cea mai promiţătoare în plan euristic. Astfel, ea propune o morfologie a cenzurii, mult mai complexă decât versiunile folosite de obicei, ceea ce îi permite să studieze fenomene ignorate de alţi cercetători şi să pună în lumină anvergura formelor de control aplicate presei în perioada comunistă. Emilia Şercan este atentă la delimitările conceptuale, deoarece discuţia asupra cenzurii trebuie să se poarte, pe de o parte, în cadrele dezbaterilor asupra modelelor teoretice referitoare la sistemele de presă şi, pe de alta, în cele ale relaţiei dintre politică, societate şi mass‑media. Investigaţia sa se sprijină pe o structură teoretică „bazată pe trei piloni conceptuali: ideea de comunicare (şi procesele de influenţă presupuse de aceasta), cea de societate (care include masele şi opinia publică) şi, în final, cea de autoritate politică (conturată prin ideologie, propagandă şi cenzură, tratate ca atribute şi instrumente de motivare şi control)”. Autoarea reia şi nuanţează modelul clasic al lui Siebert, Peterson şi Schramm, apoi analizează felul în care sistemul „sovietic” de presă a definit relaţia dintre putere, opinie publică şi presă. În acest context, apreciez claritatea construcţiei teoretice, care urmăreşte relaţiile dintre conceptul de control social şi cele de ideologie, propagandă şi cenzură, reprezentând concretizarea relaţiei dintre scop, mijloace persuasive şi mijloace represive. Prezentarea celor mai importante modele teoretice referitoare la aceste aspecte dovedeşte soliditatea lecturilor, capacitatea de a extrage ideile fundamentale şi de a le pune în dialog, claritatea argumentării şi fluenţa stilului. În al doilea rând, depăşirea tendinţelor normative şi militante specifice multor studii referitoare la acest fenomen: este simplu să condamni şi să arăţi cum ar trebui să fie respectate drepturile presei, dar este mult mai greu să investighezi în mod empiric şi să deduci din acest plan un model paradigmatic; ancorarea în cercetarea pozitivă şi depăşirea nivelului normativ îi permit autoarei să evite capcanele eseismului speculativ, boală de care puţine din studiile anterioare au reuşit să scape. Chiar dacă se mişcă printre multiple surse, implicit definiţii, tipologii, morfologii, autoarea evită căderea în liste de citate, integrând opiniile diferiţilor

10

PREFAŢĂ

cercetători într‑o linie demonstrativă coerentă. De asemenea, ne oferă un set de distincţii teoretice prin care termenii adeseori folosiţi fără „distincţie” (precum „control”, „manipulare”, „cenzură”, „propagandă”) capătă un contur conceptual clar, reuşesc să interacţioneze şi să configureze un sistem interpretativ coerent. Această integrare a fenomenelor într‑o viziune unitară îi permite Emiliei Şercan să identifice nu numai formele multiple şi instituţiile prin care se exercita cenzura, ci şi palierele sociale pe care aceasta le ataca: politico‑ideologic, instituţional, juridic, informaţional, economic. Investigarea formelor de exercitare a cenzurii prin pârghiile economice, spre exemplu, este unică în peisajul ştiinţific autohton, la fel cum remarcabile, prin amploarea corpusului şi subtilitatea interpretărilor, sunt şi analizele consacrate celorlalte paliere de exercitare a cenzurii. În al treilea rând, anvergura documentaţiei şi acribia investigaţiilor: autoarea valorifică expertiza rezultată prin sinteza a două filoane: o perspectivă istorică şi una jurnalistică, mai precis de jurnalism de investigaţie; Emilia Şercan a investigat mii de documente, multe neatinse de alţi cercetători, a dezvăluit aspecte necunoscute ale istoriei presei comuniste, a sintetizat date şi a extras din masa enormă de materiale tendinţele structurale ale fenomenului cenzurii. Investigaţia documentară este impresionantă, fiind vorba despre un corpus de surse inedite, documente de arhivă nestudiate anterior de alţi cercetători. Este vorba despre 130 de dosare de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale: Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, Hotărâri ale Consiliului de Miniştri, Fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, Fond CC al PCR – Secţia Cadre, Fond Consiliul de Stat al RSR şi Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. La acestea se adaugă alte 11 dosare de la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Arhiva Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. Este vorba despre o mare varietate de surse, oferind o viziune globală asupra transformării mecanismelor şi sistemelor de exercitare a cenzurii din România comunistă, ceea ce conduce la o sinteză de o remarcabilă anvergură prin cantitatea şi calitatea informaţiilor. În al patrulea rând, folosirea unui ansamblu variat de metode de cercetare, preluate din arsenalul istoriei (de la metoda de cercetare documentară la metodele descriptive cronologice) şi al ştiinţelor sociale; în felul acesta, autoarea se distanţează de obiectul ei, evită ispitele unei priviri afective sau ale unui discurs normativ. Aceasta îi permite să descrie fenomenul cenzurii cu luciditate, în multiplele sale forme de manifestare, şi să îl interpreteze cu subtilitate, din perspectiva unei viziuni teoretice ample, prin care cenzura apare, ca să folosim o sintagmă clasică a lui Marcel Mauss, ca un fapt social total. Deşi se bazează pe o cantitate enormă de documente care acoperă decenii întregi, cartea este organizată în mod coerent, este prezentată într‑un stil clar şi fluent şi cucereşte prin numeroasele dezvăluiri şi interpretări fascinante. Ea ne introduce într‑o bibliografie extinsă, aplicată euristic asupra unei baze documentare solide şi valorizată prin aplicarea cu rigoare a unor metode de cercetare calitative. Emilia Şercan, reputat jurnalist, ni se dezvăluie acum ca o cercetătoare stăpână pe mijloacele investigaţiei ştiinţifice, capabilă să lucreze cu miile de documente şi să sistematizeze acest corpus de date, cu o vocaţie a dezbaterii problemelor teoretice. Cartea de faţă reuşeşte să identifice liniile de forţă ale fenomenului cenzurii comu­ niste, să ofere interpretări subtile şi riguroase, finalizând în chip strălucit un proiect de cercetare complex. Prof. univ. dr. Mihai Coman

Abrevieri ACNSAS AMCPN ANIC ARLUS CC CCES CNFDUS CPEx CPT CSCA DGPT DSS ESIP GLAVLIT HCM ÎSIAP MAE PCR PCUS PMR RPR RSR SMB URSS

Arhivele Consiliului Superior pentru Studierea Arhivelor Securităţii Arhiva Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional Arhivele Naţionale Istorice Centrale Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică Comitetul Central Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste Consiliul Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste Comitetul Politic Executiv Comitetul pentru Presă şi Tipărituri Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor Direcţia Securităţii Statului Editura de Stat pentru Imprimate şi Publicaţii Glavnoe upravlenie po delam literaturî i izdatel’stv (Direcţia centrală pentru literatură şi tipărituri) Hotărâre a Consiliului de Miniştri Întreprinderea de Stat pentru Imprimate şi Administrarea Publicaţiilor Ministerul Afacerilor Externe Partidul Comunist Român Partidul Comunist din Uniunea Sovietică Partidul Muncitoresc Român Republica Populară Română Republica Socialistă România Securitatea Municipiului Bucureşti Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

„Cuvintele sunt arme, iar regimul revoluţionar nu poate lăsa revolverele şi mitralierele în mâinile oricui, din moment ce se poate dovedi cel mai periculos duşman, astfel că statul nu poate permite libertatea presei şi a propagandei.” A.V. Lunaciarskii, „Freedom of the Book and the Revolution”, 1921

Introducere Pentru a înţelege configuraţia şi evoluţia mijloacelor de informare în masă după evenimentele din decembrie 1989, dar şi tipologia şi comportamentul acestora din prezent este necesară o cunoaştere aprofundată a trecutului recent al presei româneşti raportat la puterea politică. Perioada comunistă a marcat structural întreaga societate românească, mass‑media fiind sistemul căruia organismele de putere i‑au acordat o atenţie specială având în vedere că reprezenta puntea de legătură dintre actorii politici şi cetăţeni, dar şi instrumentul de legitimare politică a regimului. Cartea Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă propune o abor­ dare exhaustivă a fenomenului cenzurii prin identificarea, clasificarea, analizarea şi sta­ bilirea raporturilor de interacţiune dintre metodele de control utilizate de puterea politică pentru subordonarea publicaţiilor de informare în intervalul în care Nicolae Ceauşescu s‑a aflat în fruntea Partidului Comunist Român. Totodată, lucrarea reprezintă şi o analiză structurală a presei comuniste, prin focalizarea atenţiei asupra mecanismelor de control care au marcat evoluţia publicaţiilor tipărite, pornind de la stabilirea caracteristicilor şi funcţiilor de bază ale mijloacelor tipărite de informare în masă şi încheind cu detalierea formelor de control. În intervalul care corespunde „Epocii de Aur”, România a fost una dintre cele mai subinformate ţări din Europa şi din fostul bloc sovietic, iar presa, unul dintre cele mai supravegheate şi controlate sisteme naţionale de informare în masă. Rolul informativ al mass‑media a fost înlocuit de rolul educativ, obiectivul principal fiind propagarea învăţă­ turilor politice, ideologice şi morale prin intermediul cuvântului tipărit. Astfel, presa comu­ nica idei, şi nu informaţii, concepţia partidului despre lume, şi nu evenimente, activitatea ideologică a partidului, şi nu realitatea imediată. Supusă unui control strict din partea partidului, exercitat prin monopolul de stat instituit asupra tuturor surselor de informare şi opinie, în România socialistă presa a fost instrumentul folosit de propagandă pentru consolidarea şi legitimarea ideologiei comuniste. În nevoia lor de a convinge şi influenţa masele, de a le modifica atitudinea şi comportamentul, liderii comunişti români au folosit mijloacele de comunicare pentru a răspândi şi inocula doctrina comunistă. Substanţa identitară a mijloacelor de comunicare în masă a fost confiscată de conducerea partidului imediat după instaurarea regimului de democraţie populară, rolul publicaţiilor fiind schimbat radical, după modelul practicat în Uniunea Sovietică. Mass‑media au încetat să reflecte evenimentele cotidiene de interes imediat, misiunea acestora fiind subordonată intereselor de partid, dirijate de clasa conducătoare aflată la vârful ierarhiei comuniste. Presa tipărită a fost cel mai la îndemână mijloc al propagandiştilor comunişti pentru a pune în aplicare ampla acţiune de îndoctrinare colectivă gândită în laboratoarele de partid. Astfel, de la rolul de purtător de cuvânt al maselor populare, atribuit presei de către

16

CULTUL SECRETULUI

Marx, „de omniprezent ochi deschis al spiritului oamenilor”, ziarele au ajuns simple portavoci ale partidului unic. Obiectivul principal al lucrării de faţă este de a reconstitui ansamblul de metode şi practici pe care instituţiile de stat şi organele de partid le‑au folosit în perioada dictaturii comuniste pentru a obţine şi menţine subordonarea totală a presei de informare. Spre deosebire de alte studii, care au tratat presa comunistă din perspective diferite, cum ar fi cea a cenzurii revistelor literare sau a presei locale, noutatea acestei lucrări constă în analizarea formelor de control şi filtrarea lor prin raportarea la relaţia putere – presă de informare. Abordarea este inedită nu numai din această perspectivă, ci şi din cea a perioadei la care ne referim, 1965‑1989, care, până în prezent, a fost studiată în mod superficial. Un alt obiectiv al lucrării este analizarea deciziilor politice care au contribuit la subordonarea publicaţiilor tipărite, a structurilor instituţionale de control, a cadrului juridic destinat presei, a sistemului de informare şi documentare a publicaţiilor şi, nu în cele din urmă, analizarea spectrului economic al presei. Detalierea acestor aspecte din perspectiva Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, a Direcţiei Securităţii Statului sau a accesului la profesie, mijlocit de Facultatea de Ziaristică, arată dimensiunea impre­ sionantă a mecanismelor de dirijare utilizate de puterea politică pentru supravegherea şi subordonarea presei. Tema aleasă este una extrem de importantă din cel puţin două considerente: (1) acoperă aria de interes a ştiinţelor comunicării prin raportarea la o bază teoretică, care explică resorturile socio‑politice ce au contribuit la formarea controlului presei în România socialistă şi (2) reconstituie din punct de vedere istoric cele mai însemnate momente care au marcat industria presei tipărite de informare în una dintre cele mai opresive perioade pe care le‑a cunoscut România în epoca modernă şi contemporană. Analiza procesului de formare şi funcţionare a formelor de control aplicate de puterea politică în presa comunistă tipărită de informare reprezintă o noutate ştiinţifică. Origi­ nalitatea demersului constă în analizarea controlului din perspectiva unui sistem complex, interconectat şi interdependent, sensul fiecărei configuraţii identificate definind direcţia şi demarcaţiile cercetării. Conceptul de control este analizat din două puncte de vedere distincte: funcţional şi logic. Din această perspectivă dihotomică, controlul se dezvăluie ca un sistem plurivalent, care pune în interacţiune o serie de componente integrate sistemului politic, social şi economic comunist. Lucrarea Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă propune o clasi­ficare inedită a formelor de control prin care Partidul Comunist Român şi statul au supravegheat presa: (1) controlul politico‑ideologic; (2) controlul instituţional; (3) con­ trolul juridic; (4) controlul informaţional şi (5) controlul economic. Toate aceste cinci tipologii au fost analizate separat şi interrelaţional, dar şi din perspectiva influenţelor exercitate asupra funcţionării sistemului media în întregul său (Anexa 1). În egală măsură, a fost analizat şi cumulul de factori secundari care au contribuit la transformarea publi­ caţiilor tipărite şi a conţinutului editorial în întreaga perioadă comunistă. În centrul structurilor de control al presei comuniste se află controlul politico‑ideologic, configuraţie din care decurg toate celelalte forme de supraveghere. Această tipologie primară de control generează toate celelalte patru configuraţii (control instituţional, juridic, informaţional şi economic), plasându‑le într‑o relaţie de dependenţă faţă de prototipul principal. Esenţa controlului politico‑ideologic se reduce la impunerea ideologiei comu­ niste în conştiinţa colectivă a populaţiei prin intermediul presei, prin instrumente de

INTRODUCERE

17

natură politică (crearea de instituţii, adoptarea unor hotărâri, decrete sau legi etc.), responsabile finalmente de generarea celorlalte forme secundare de control, enumerate anterior. Mecanismul central de exercitare a controlului politico‑ideologic a fost Secţia de Presă a CC al PCR, organismul prin intermediul căruia partidul a implementat „linia partidului în întreaga presă”, cu întărirea „poziţiei partidului în presă” şi cu supravegherea presei „din punct de vedere al intereselor partidului”1. Toate celelalte patru forme secundare se intersectează pe spaţiul de manifestare al Secţiei de Presă, responsabilă de generarea, gestionarea şi aplicarea celorlalte tipologii. Egale ca importanţă şi manifestare, celelalte patru tipologii de control reprezintă o formă plurivalentă de expresie a controlului politico‑ideologic. Controlul instituţional a avut trei paliere distincte de acţiune: Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, adică instituţia Cenzurii2, Facultatea de Ziaristică şi Securitatea. Se remarcă o subdivizare a acestui tip de control, desfăşurat în sensul supravegherii insti­ tuţiilor de presă (prin Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri şi Securitate) şi a accesului la profesie (Facultatea de Ziaristică). Controlul instituţional interacţionează direct cu alte două forme, controlul informaţional şi cel economic. Cea de‑a treia sferă din tipologia controlului este materializată în controlul informaţional. Şi această formă a acţionat divizat, sub forma controlului redacţional, a controlului informaţiei la sursă şi a autocontrolului, relaţionând direct cu controlul instituţional şi cel juridic. Numirile în conducerea editorială a redacţiilor erau făcute pe criterii politice şi prin voinţă politică de către cele mai înalte organisme ale PCR (Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al PCR, Secretariatul Comitetului Central al PCR), iar în urma adoptării Legii Presei toţi ziariştii au fost obligaţi să devină membri de partid. Controlul asupra informaţiilor era gestionat printr‑un Caiet de dispoziţii, în care erau stocate şi clasificate, pe categorii, datele interzise publicării, aşa cum fuseseră ele recepţionate de la instituţiile de stat şi de partid, caiet gestionat de către Cenzură. După desfiinţarea DGPT/CPT, o mare contribuţie la aplicarea controlului informaţional a avut‑o autocenzura. Controlul juridic a fost exercitat prin intermediul a două direcţii majore: prevederile înglobate în Constituţia României din 1965, care priveau libertatea de exprimare, şi Legea Presei, nr. 3/1974, prin care a fost reglementată desfăşurarea întregii activităţi de presă. Aceste două documente juridice au oferit cadrul legal de funcţionare a presei în perioada abordată. O altă diviziune a controlului juridic este reprezentată de decretele prezidenţiale, hotărârile Consiliului de Stat sau ale Consiliului de Miniştri, legile adoptate de Marea Adunare Naţională, care au vizat direct sau indirect industria mass‑media. Prevederile legislative nu au fost studiate separat în cadrul acestei lucrări, fiind tratate în relaţie cu celelalte forme de supraveghere, deoarece norma juridică a fost esenţială atât în stabilirea cadrului de control instituţional şi economic, cât şi în cazul celui informaţional. Ultima sferă de acţiune în schema supravegherii sistemului mass‑media este controlul economic, care s‑a remarcat ca una dintre cele mai puternice forme de constrângere a 1. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 9/1948, f. 124. 2. Vom scrie cuvântul „cenzură” cu iniţială majusculă atunci când ne referim la instituţia Cenzurii din România, adică la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri.

18

CULTUL SECRETULUI

presei comuniste tipărite de informare. Acest tip de control se distinge prin trei varietăţi distincte: controlul financiar, controlul cotelor de hârtie şi controlul tirajelor şi al distribuţiei. Nevoia de răspândire şi întreţinere a liniei politice a partidului în rândul populaţiei a determinat crearea unei puternice prese de partid, indicii de performanţă financiară fiind determinaţi de bugetul anual al PCR, iar rezultatele economice, dictate direct de către conducerea partidului. Implicarea partidului în industria media a avut loc la cel mai înalt nivel, costurile de tipărire, de distribuţie sau preţul ziarelor fiind stabilite de către Secţia de Presă a CC al PCR. Noua viziune economică aplicată în domeniul presei după 1965 a reuşit să aducă sectorul media pe profit prin recalibrarea tirajelor şi prin obligarea populaţiei să încheie abonamente la ziare. Acest tip de control interacţio­ nează direct cu controlul juridic şi cel instituţional. Toate aceste cinci forme de control au fost subsumate puterii şi voinţei liderului Partidului Comunist Român, cel care şi‑a arogat rolul de îndrumător al presei. Implicarea lui Nicolae Ceauşescu în activitatea mass‑media a fost profundă, direcţiile de acţiune fiind trasate personal de secretarul general al PCR în şedinţele diverselor foruri de partid, dar şi la nivelul discursurilor. Intervenţiile liderului PCR în activitatea presei s‑au resimţit mult mai pregnant începând cu 1977, anul desfiinţării cenzurii, când dictatorul sugera în mod explicit, într‑unul din discursurile sale publice, ca alternativă la cenzură, autocenzura. Viziunea şi voinţa acestuia au determinat aspectul şi traiectoria întregului sistem massmedia în perioada comunistă. Pentru o mai bună expunere a apariţiei şi evoluţiei formelor de control al presei în peri­ oada comunistă, dar şi a interacţiunii dintre acestea, am apelat la o abordare cronologică, menită să simplifice înţelegerea mecanismelor de verificare. Prezentarea evenimentelor într‑o succesiune evolutivă s‑a bazat în special pe deciziile de natură juridică sau adminis­ trativă (decrete, hotărâri, legi, ordine, informări, rapoarte, note etc.), care au conturat ansamblul mijloacelor de dominaţie a presei şi au legitimat acţiunile regimului comunist. Încadrarea într‑o matrice diacronică a actelor decizionale care au reglementat funcţionarea pieţei media în ansamblul ei a fost utilă atât din perspectiva evidenţierii contextului politic şi a substratului ideologic, cât şi a efectelor răsfrânte asupra funcţionării presei tipărite. Detalierea paletei legislative pe care s‑a bazat controlul partidului‑stat oferă o perspectivă extrem de complexă asupra eforturilor depuse de liderii comunişti pentru a obţine supravegherea totală a mijloacelor tipărite de informare în masă. Fundamentele teoretice ale lucrării au necesitat o abordare complexă şi o filtrare pluridisciplinară a relaţiei putere‑presă, văzută prin prisma actelor de comunicare, interac­ ţiune, influenţă şi control derulate între cele două entităţi. Pornind de la premisa potrivit căreia mijloacele de comunicare în masă au avut o evoluţie particulară în statele în care s‑a dezvoltat şi impus ideologia comunistă, cadrul abordării ştiinţifice a fost lărgit de la ştiinţele comunicării la istorie, politică, filosofie, sociologie şi psihologie. Argumentul pentru extinderea tabloului teoretic s‑a sprijinit pe faptul că metamorfozarea identităţii presei în perioada comunistă a avut la bază raţiuni politice determinate de angrenarea unor schimbări structurale de natură socială şi ideologică. De altfel, una dintre principalele teze pe care s‑a sprijinit cercetarea de faţă este cea lansată de Siebert, Peterson şi Schram în 1956, potrivit căreia formele de comunicare în masă preiau întotdeauna înfăţişarea şi culoarea structurii sociale şi politice în care funcţionează, iar pentru înţelegerea sistemelor de presă trebuie observate, studiate şi interpretate sistemele sociale în care acestea funcţionează. Perspectiva cercetării a fost lărgită cu ajutorul ipotezei lui Denis McQuail

INTRODUCERE

19

conform căreia, pentru analizarea relaţiilor dintre procesele sociale şi cele de comunicare este necesară apelarea la un cadru teoretic construit pe conceptul de putere. Pentru a determina rolul pe care mass‑media din România socialistă l‑au avut în acţiu­ nea de consolidare a regimului comunist şi pentru a contextualiza deciziile politice care au vizat mijloacele de comunicare în masă, a fost necesară analiza evoluţiilor politice şi sociale în intervalul 23 august 1944 – 21 decembrie 1989. Procesul de transformare iden­ titară a publicaţiilor tipărite şi de aservire a acestora intereselor politice ale Partidului Comunist Român s‑a produs concomitent cu preluarea controlului politic de către comu­ nişti, dar şi cu acţiunile acestora pentru a determina schimbarea structurii sociale. Presa a fost instrumentul de comunicare cu masele utilizat de adepţii comunismului încă din perioada de ilegalitate, când ziarele se numărau printre puţinele canale de transmitere a mesajelor ideologice şi revoluţionare. După preluarea efectivă a puterii, la 30 decembrie 1947, mijloacele de comunicare în masă au fost raliate aparatului de propagandă al Partidului Comunist, contribuind efectiv la procesul de comunizare a României. În această lucrare au fost studiate exclusiv publicaţiile tipărite de informare, cu precădere ziarele şi revistele de partid. Acestea erau considerate cele mai importante mijloace de comunicare cu masele, având în vedere puterea de penetrare şi răspândire la nivelul întregii ţări, dar şi accesibilitatea, dacă e să ţinem cont de costul redus al ziarelor. Deşi în prezent influenţa televiziunii o surclasează pe cea a presei tipărite, în perioada comunistă situaţia era diferită, ţinând cont de faptul că multe zone din România erau neelectrificate, ceea ce făcea imposibilă receptarea semnalului TV, costul televizoarelor era foarte ridicat, iar programul zilnic de emisie era unul redus, de doar două ore în timpul săptămânii. Lucrarea se bazează pe un corpus informativ de surse inedite, marea lor majoritate fiind documente de arhivă nestudiate anterior de alţi cercetători. Colecţia de documente utilizate, cuprinsă într‑un număr de 130 de dosare, se află inclusă în şapte fonduri dis­ tincte, aflate în custodia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale: Fond CC al PCR – Secţia Can­celarie, Hotărâri ale Consiliului de Miniştri, Fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, Fond CC al PCR – Secţia Cadre, Fond Consiliul de Stat al RSR, şi Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. Alte 11 dosare, care au relevat informaţii extrem de preţioase, au fost consultate la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi la Arhiva Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. Explorarea fon­ durilor arhivistice enumerate a fost limitată de lipsa unor documente la  care se făcea referire în alte acte studiate, de maniera de inventariere sau chiar de inexistenţa unui fond documentar dedicat Secţiei de Presă din cadrul CC al PCR, care ar fi putut oferi o perspectivă mult mai complexă asupra resorturilor controlului politic şi a moda­lităţilor de aplicare a acestuia. Abundenţa de informaţii obţinute din documentele de arhive au fost verificate, comple­ tate sau nuanţate printr‑o contribuţie personală, care a constat în interviuri realizate pentru această cercetare. Seria convorbirilor a fost începută cu Sorin Toma, cel de‑al doilea redactor‑şef al ziarului Scânteia după intrarea în legalitate (1946‑1960), în ianuarie 2012, în Netanya, Israel, scopul urmărit fiind de a contura maniera în care s‑a produs comuni­ zarea presei în Republica Populară România în perioada de tranziţie de la regimul monar­ hist la cel de democraţie populară, dar şi modul cum s‑a format şi impus modelul comunist al presei după 1948. Alte interviuri au fost realizate cu Tudor Octavian (Flacăra, Rebus), Petre Mihai Băcanu (România liberă), Ilie Tănăsache (Scânteia), Gheorghe Săsărman

20

CULTUL SECRETULUI

(Scânteia), Ion Cristoiu (Scânteia tineretului, Teatru), Valeriu Râpeanu (Scânteia), Sergiu Andon (Scânteia), dar şi cu E.G., fost cenzor la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. O altă categorie de surse utilizate o constituie cele editate, compuse din colecţia publicaţiei breslei gazetarilor comunişti, Presa Noastră, literatură de specialitate şi memorialistică. Pentru uniformitatea redactării, în cuprinsul lucrării, grafia tuturor documentelor, actelor oficiale şi articolelor citate este adaptată actualelor norme ale Academiei Române. O parte din rezultatele cercetării care au stat la baza acestei lucrări au fost prezentate în cadrul unor conferinţe naţionale sau internaţionale, precum: Congresul Naţional de Istorie a Presei, ediţia a IV‑a, Constanţa, 2011, ediţia a V‑a, Chişinău, 2012, şi ediţia a VI‑a, Bucureşti, 2013, organizat de Asociaţia Română de Istorie a Presei; Conferinţa inter­ naţională „Cultura şi presa în spaţiul european”, ediţia a IV‑a, din 2011, organizată de Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi; Conferinţa Naţională de Ştiinţe ale Comunicării, ediţia I, din 2011, organizată de Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti; Simpozionul Naţional de Jurnalism, ediţia a X‑a, din 2012, organizat de Catedra de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca; Conferinţa Internaţională „Europeanization and Glo­balization: Romanians in their Region and the World”, Sibiu, 2012, organizată de The Society for Romanian Studies. De asemenea, o parte din rezultate au fost publicate în reviste de specialitate sau în volume colective, precum Revista română de Jurnalism şi Comunicare (Anul IV, nr. 2, 2011), Revista Română de Istorie a Presei (Anul V, nr. 2 [10]/2011), volumul Cenzura în România, coordonat de Ilie Rad, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012, Mass‑media între document şi interpretare. Studii şi cercetări de istorie a presei, coordonat de Silvia Grossu, Editura Centrul Editorial Poligrafic USM, Chişinău, 2012, şi Media’s Role in the Socialist Era, coordonat de Savaş Çoban, Amani International Publishers, Kiel, 2013.

Capitolul I

Fundamentele teoretice ale controlului Mijloacele de comunicare în masă au avut o evoluţie distinctă în interiorul statelor în care s‑a dezvoltat şi impus comunismul, sistem politic totalitar de extremă strângă. În ţările socialiste, presa a acţionat ca un instrument al puterii guvernamentale şi a fost supusă celei mai complexe structuri de control cunoscute vreodată. Totodată, presa a jucat un rol major în răspândirea ideologiilor politice, aşa cum nota istoricul Peter Kenez (1985, p. 21). Una dintre cele mai cunoscute teze despre relaţia dintre puterea politică şi presă susţine că formele de comunicare în masă preiau întotdeauna înfăţişarea şi culoarea structurii sociale şi politice în care funcţionează şi a fost lansată de Siebert, Peterson şi Schramm în lucrarea Four theories of the press (1984, p. 1). Cei trei cercetători americani au susţinut că pentru a observa relaţia dintre sistemele sociale şi mass‑media este necesară înţelegerea naturii umane, a naturii societăţii şi a statului, a relaţiilor dintre om şi stat, dar şi a naturii cunoaşterii şi a adevărului (1984, p. 2). În sistemele totalitare, clasa conducătoare a fost preocupată în principal de organizarea şi mobilizarea maselor, acest fapt antrenând după sine profunde schimbări de natură socială. V.I. Lenin a fost primul lider politic din epoca modernă care a folosit presa pentru impunerea şi răspândirea unei ideologii la scară largă. Decis să preia puterea politică în Rusia cu ajutorul unui partid al proletariatului, aflat în acel moment în fază de idee, Lenin a ajuns la concluzia că cel mai important sprijin pentru înfiinţarea respectivei formaţiuni politice ar fi crearea unui ziar cu acoperire naţională. Publicaţia a fost imaginată ca un vehicul de educare politică a maselor, un suport de transmitere a ideologiei comuniste şi de asigurare a unităţii forţelor revoluţionare (V.I. Lenin, 1960, p. VIII). Ziarul gândit de Lenin a fost Iskra, prima publicaţie a unui partid de sorginte comunistă; apărut în 1900, acesta a fost tipărit timp de cinci ani în ilegalitate, în exil, şi distribuit cu mari eforturi de susţinătorii ideilor marxist‑leniniste (F. Donath, 1956, p. 7; P. Kenez, 1985, p. 26). Substratul intenţiei lui Lenin de a înfiinţa un ziar naţional era, în fapt, obţinerea controlului asupra maselor prin îndoctrinare ideologică cu ajutorul presei scrise – o abordare politică nouă la acel moment. De altfel, bazele propagandei comuniste au fost puse cu ajutorul publicaţiilor bolşevice încă din perioada prerevoluţionară (1900‑1917), când sute de ziare asumat socialiste au fost lansate pe piaţă, devenind purtătoare de mesaje politice. Închise sau declarate ilegale de autorităţi şi de cenzura ţaristă, publicaţiile revoluţionarilor comunişti au avut, în general, perioade scurte de apariţie, cele mai multe fiind redeschise succesiv sub alte denumiri (P. Kenez, 1985, pp. 25‑28). Pravda, lansat în 1912, este ziarul care a avut cel mai important rol în informarea, educarea şi îndrumarea revoluţionarilor, devenind organul oficial al propagandei bolşevice.

22

CULTUL SECRETULUI

Acest instrument de propagare a doctrinei bolşevice a servit ulterior şi formaţiunilor politice comuniste din celelalte state care au aderat la ideologia marxist‑leninistă în eforturile lor de a mobiliza masele, de a construi o societate socialistă egalitară şi de a forma conştiinţe şi atitudini.

O istorie a relaţiei presă – putere politică Relaţia dintre puterea politică şi presă în statele socialiste1, raporturile propagandei instituţionalizate cu mass‑media, dar şi identificarea mass‑media cu propaganda însăşi2 au atras interesul cercetătorilor preocupaţi atât de filosofie, politică, sociologie, psihologie, cât şi de comunicare. Studierea legăturilor dintre spectrul politic şi cel jurnalistic implică o analiză de ansamblu a resorturilor ideologice, instituţionale şi contextuale dezvoltate între cele două entităţi. Istoria puterii s‑a construit pe două componente specifice societăţilor: nevoia oame­ nilor de a intra în contact unii cu alţii şi nevoia de a comunica. Părerile, credinţele, senti­ mentele, principiile, atitudinile sau comportamentul publicului larg au suscitat o mare atenţie din partea celor în mâinile cărora s‑a concentrat decizia, mai ales după apariţia formelor moderne de organizare a structurilor politice. Puterea politică a fost abordată de teoreticieni prin intermediul a două modele principale, bazate pe ideea de dominare şi constrângere: (1) modelul economic, conturat în perioada Evului Mediu, atunci când relaţiile comerciale s‑au consolidat şi extins, şi (2) modelul juridic, care tratează puterea din perspectiva normelor de drept. Una dintre definiţiile clasice ale puterii, care validează modelul economic, este cea a lui Thomas Hobbes (1651): „Puterea unui Om (accepţiune universală) constă în mijloacele pe care le are la dispoziţie pentru a obţine un profit anume în viitor” (1929, p. 66). Modelul juridic este confirmat de o definiţie a lui John Locke, unul dintre primii gânditorii care au dat o interpretare modernă conceptului de putere: „Consider că puterea politică este dreptul de a face legi – inclusiv pedeapsa cu moartea, dar şi toate pedepsele mai puţin severe – pentru reglementarea şi păstrarea proprietăţii şi dreptul de a angaja forţa comunităţii pentru punerea în aplicare a acestor legi şi pentru 1. Pentru mai multe despre raporturile dintre puterea politică şi presă vezi: Antony Buzek, How the Communist Press Works, Frederick A. Praeger, New York, 1964; Paul Lendvai, The bureau­ cracy of Trust. How Communist governments manage the news, Burnett Books, Londra, 1981; Carl I. Hovland, Irving L. Janis şi Harold H. Kelley, Communication and Persuasion, Greenwood Press Publishers, Westport, Connecticut, 1982. 2. În interpretarea unor autori, presa este unul dintre instrumentele la care a recurs propaganda de partid pentru răspândirea ideologiei comuniste. Această ipoteză se regăseşte în următoarele lucrări: Peter Kenez, The Birth of the Propaganda State. Soviet methods of mass mobilizations 1917‑1929, Cambridge University Press, Londra, 1985; Matthew Lenoe, Agitation, Propaganda and the „Stalinization” of the Soviet Press 1922‑1930, The Carl Beck Papers, Pittsburgh, 1998; Garth S. Jowett şi Victoria O’Donnell, Propaganda and Persuasion, Sage Publications Inc., Londra, 1999; Nicholas Cull, David Culbert, David Welch et al., Propaganda and Mass Per­ suasion. A Historical Encyclopedia, 1500 to the Present, ABC Clio, Santa Barbara, California, 2003.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

23

apărarea bunăstării generale a statului de prejudiciile externe; şi toate acestea numai pentru binele general” (2005, p. 3).

Max Weber a relaţionat conceputul de putere cu ideea de forţă, de dominaţie, cu cea de conflictualitate, dar şi cu capacitatea de mobilizare a maselor. Definiţia pe care sociologul german a dat‑o puterii este considerată şi acum una dintre cele mai valide: „Puterea este probabilitatea ca un agent din cadrul unei relaţii sociale să se găsească în poziţia de a‑şi putea realiza propria voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate, indiferent de fundamentul pe care se sprijină această probabilitate” (M. Weber, 1947, p. 152).

Abordarea din perspectivă psihologică şi psihanalitică a puterii politice a decupat alte caracteristici ale acesteia, cum ar fi autoritatea, influenţa, prestigiul, comportamentul. Multe dintre aceste elemente au fost asociate de cercetători cu structurile sociale ale puterii, dar şi cu cele ale influenţei obţinute prin intermediul actelor de comunicare. Raportul dintre presă, înţeleasă ca totalitatea mijloacelor de comunicare în masă, şi puterea politică poate fi explicat printr‑o serie de noţiuni interconectate – cum ar indivizii, dezbaterea, sfera publică –, noţiuni care amplifică şi nuanţează relaţia dintre cele două componente ale vieţii sociale. Jürgen Habermas, creatorul conceptului de „sferă publică”, considera că societatea a evoluat odată cu dezvoltarea schimburilor comerciale în secolul al XVII‑lea, care au facilitat şi apariţia schimburilor de informaţii, pentru început de natură economică. Astfel, marile oraşe au devenit şi centre ale schimburilor de informaţii, iar concomitent cu apariţia bursei de mărfuri, poşta şi presa au contribuit la permanentizarea comunicaţiilor. În respectiva perioadă existau două sisteme paralele de informare, unul intern, al adminis­ traţiei publice, şi unul extern, al comercianţilor (2005, pp. 64‑70). „Circulaţia informa­ ţiilor nu se dezvoltă numai dependent de condiţiile schimbului de mărfuri, ştirile înseşi au devenit mărfuri”, argumentează Habermas în legătură cu apariţia informării profe­ sionale şi a presei specializate, care se supuneau aceloraşi reguli ale pieţei ca şi mărfurile (1995, p. 70). Aceasta s‑a datorat faptului că, pe lângă ştiri, ziarele au început să publice şi critici, opinii sau comentarii, care au generat dezbateri printre membrii burgheziei. Presa a fost în final trecută de către puterea politică în slujba administraţiei, la început pentru a face cunoscute decretele şi ordonanţele emise, iar mai apoi pentru a relata despre alte evenimente din viaţa oficialităţilor (călătorii, vizitele unor personalităţi, sărbători, numiri în funcţii etc.). Sfera publică a suferit metamorfoze structurale în secolele al XIX‑lea şi XX, odată cu concentrarea preocupărilor individuale şi transformarea lor în ceea ce denumim astăzi „interes public”. Este perioada în care se produc schimbări profunde la nivelul societăţilor, structurilor politice, al economiei, dar şi al presei, schimbări care pot explica evoluţia ulterioară a mijloacelor de comunicare şi relaţia acestora cu factorul politic. Cercetătorii care au studiat relaţia dintre putere şi presă au ajuns la concluzii diferite: fie presa are o putere nelimitată, care se manifestă prin „mişcarea şi scuturarea guvernelor” (B. Cohen, 1994, p. 9), fie influenţa presei asupra puterii politice este minimalizată sau chiar negată. O serie de sociologi (P. Lazarsfeld şi R. Merton, 1957; G. Tuchman, 1978; J. Merrill şi R. Lowenstein, 1979) au promovat ideea că mass‑media legitimează sistemele politice atunci când sunt controlate de acestea, completând astfel axioma lui Siebert,

24

CULTUL SECRETULUI

Peterson şi Schramm (1956), care susţin că presa preia întotdeauna înfăţişarea şi culoarea structurii sociale şi politice în care funcţionează. Potrivit lui Paul F. Lazarsfeld şi Robert K. Merton, presa nu poate fi privită ca un instrument puternic (bun sau rău) în absenţa unui control social, exercitat de grupuri puternice de interes. Teoria acestora are la bază ideea că presa poate fi controlată de puterea politică în măsura în care liderii au suficientă influenţă pentru a transmite prin intermediul mass‑media mesaje construite cu ajutorul tehnicilor specifice propagandei, scopul fiind manipularea maselor (1957, pp. 457‑458). Lazarsfeld şi Merton mai susţin că trebuie să existe o serie de condiţii ca presa să fie folosită ca mijloc de propagandă pentru realizarea unor „obiective sociale”: monopolizarea, orientarea, mai degrabă decât schimbarea valorilor de bază, contactul faţă în faţă. Monopolizarea apare atunci când mass‑media nu opun niciun fel de rezistenţă în transmiterea de valori sau de idei politice, o condiţie fiind lipsa unei prese de contrapropagandă. Orientarea se referă la folosirea presei pentru canalizarea atitudinilor preexistente ale indivizilor, dar şi pentru formarea altora noi. Contactul faţă în faţă se referă la o tehnică complementară primelor două, de întâlniri în grupuri relativ mici ca număr, organizate cu scopul de a fixa în conştiinţa indivizilor informaţiile transmise prin ziare şi broşuri (1957, pp. 469‑473). Această situaţie este întâlnită în societăţile totalitariste, în care presa este închisă total pentru cei care se opun ideologiei oficiale. John C. Merrill şi Ralph L. Lowenstein afirmă că presa este susţinătoarea, şi nu conducătoarea filosofiei guvernamentale: „Ele (sistemele media – n.m.) pot fi considerate mai degrabă extensii ale filosofiei politice a unei naţiuni decât determinanţi ai acestei filosofii” (1979, p. 153). În viziunea lui Siebert, Peterson şi Schram, pentru a înţelege sistemele de presă şi pentru a putea face diferenţa între ele, trebuie observate, analizate şi înţelese sistemele sociale în care acestea funcţionează (1984, p. 2). Cei trei autori americani au propus patru modele de presă: (1) modelul autoritarist; (2) modelul liberal; (3) modelul serviciului responsabilităţii sociale (serviciul public); şi (4) modelul sovietic/comunist. În această lucrare ne vom referi doar la modelul autoritarist şi la cel sovietic/comunist, care decurge din modelul autoritarist, prototipuri în care relaţia de subordonare politică a presei este evidentă.

Modelul autoritarist Modelul autoritarist îşi are rădăcinile în perioada de sfârşit a Renaşterii şi poate fi asociat cu momentul apariţiei tiparului. Maniera în care clasa aflată la putere se raporta la adevăr, considerat a fi un produs al celor cu influenţă asupra maselor largi, a definit şi existenţa presei, care era subordonată puterii reprezentate de rege şi se supunea politicilor regale. Esenţa acestei teorii devine ideea potrivit căreia presa a fost o slujitoare a statului (F. Siebert et al., 1984, pp. 2‑3). După dezvoltarea şi răspândirea mijloacelor moderne de comunicare, modelul autori­ tarist s‑a propagat în majoritatea statelor, servind drept bază a sistemului media în cele mai multe dintre societăţile moderne, şi a influenţat practicile de control al presei într‑un

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

25

număr însemnat de guverne, chiar şi după ce acestea au aderat la principiile liberale (F. Siebert et al., 1984, p. 9). Potrivit teoreticienilor americani, relaţia presei cu societatea a fost influenţată de: (1) natura umană; (2) natura societăţii şi a statului; (3) relaţia omului cu statul; (4) problemele filosofice, cum ar fi natura cunoaşterii şi a adevărului (1984, p. 10). O genealogie a teoriei autoritariste a guvernării poate fi organizată pe ideile lui Platon, Machiavelli, Hobbes sau Hegel. Platon, un adept al aristocraţiei, susţinea că natura umană poate duce la degradarea formelor de guvernare de la aristocraţie la timocraţie, oligarhie, democraţie şi, în final, la tiranie (F. Siebert et al., 1984, p. 12). Machiavelli şi‑a subordonat toate principiile ideii de siguranţă a statului, iar raţiunile patriotice justificau, în viziunea lui, controlul strict al metodelor de discuţie şi al diseminării în masă a informaţiilor ca bază pentru acţiunile politice. Sistemul de filosofie politică dezvoltat de Thomas Hobbes s‑a bazat, după Siebert et al., pe ideea potrivit căreia este esenţial ca puterea să controleze indivizii pentru a menţine ordinea şi pacea. Din perspectivă hegeliană, individul trebuie să fie informat cu privire la problemele publice doar în calitate de membru al unei clase, al unui grup, al unei organizaţii sau societăţi, dar nu ca membru al statului: „Libertatea, în sens hegelian, înseamnă libertatea individului de a şti că el nu este liber, dar că acţiunile lui sunt determinate de istorie, de societate şi, deasupra tuturor, de Ideea Abso­ lută care îşi găseşte manifestarea cea mai înaltă în stat” (F. Siebert et al., 1984, p. 14).

Chiar dacă forma de proprietate asupra mijloacelor de comunicare era privată, de regulă, cel care deţinea controlul acestora era fie liderul aflat la putere, fie unul dintre oamenii din anturajul lui. Indiferent cum s‑a numit forma de guvernare în care s‑au manifestat ideile autoritariste, au existat o serie de caracteristici comune ale controlului exercitat asupra presei: – existenţa unor ziare „oficiale” ale guvernului; – restrângerea activităţii mijloacelor de comunicare private şi controlul acestora; – condiţionarea furnizării de ştiri de publicarea exclusivă a informaţiilor transmise de către oficialităţile statului; – controlul autorizaţiilor pentru deţinerea de imprimerii; – apariţia sistemelor de cenzură şi control; – inculparea persoanelor suspectate că au distribuit informaţii sau opinii potrivnice autorităţilor. Aceste particularităţi arată că mass‑media în sistemele autoritariste au avut un caracter educaţional, îndrumător şi propagandistic, servind ca instrumente de control, iar presa se bucura de atâta libertate câtă era dispus liderul să ofere.

Modelul sovietic/comunist Modelul sovietic al presei, cunoscut şi sub denumirea de modelul comunist, este de fapt o redimensionare a modelului autoritarist. Acest prototip teoretic a fost transpus pentru

26

CULTUL SECRETULUI

prima dată într‑o teorie în 1947 de Comisia Hutchins pentru Libertatea Presei3 din Statele Unite ale Americii şi a fost preluat şi dezvoltat în 1956 de către Siebert et al. în lucrarea Four theories of the press. Potrivit cercetătorilor americani, modelul sovietic de presă îşi are rădăcinile în ideile lansate de Marx, Lenin şi Stalin, combinate cu principii emise de Hegel şi de câţiva gânditori ruşi din secolul al XIX‑lea. Siebert et al. au considerat marxismul o filosofie generală a istoriei, cu nuanţe de doctrină, în care atât Marx, cât şi adepţii săi au conferit o valoare aproape mistică unităţii: unitatea clasei muncitoare, unitatea partidului etc. (1956, p. 107). După aproape 40 de ani de la emiterea principiilor teoriei sovietice/comuniste a presei, o serie de cercetători au publicat în 1995 lucrarea Last Rights: Revisiting Four Theories of The Press, sub coordonarea lui John C. Nerone, în care este lansată ipoteza potrivit căreia, în momentul conceperii sale în anii ’50, modelul sovietic a fost formulat într‑un climat politic specific Războiului Rece, fiind mai degrabă o „interpretare stalinistă a comunismului”, în care presa era strict controlată, iar drepturile şi libertăţile individuale erau inexistente (J. Nerone et al., 1995, p. 128). O importantă restructurare conceptuală a fost făcută în 1971 de către Lowenstein, care a propus chiar o redenumire a teoriei definite de Siebert et al. Acesta a folosit sintagma de „model social‑centralist”, pentru ca în 1979 să lanseze o nouă variantă de denumire a conceptului, de „model social‑autoritarist” (J. Merrill şi R. Lowenstein, 1979, p. 164). Reclasificarea lui Lowenstein a ţinut cont de structura proprietariatului sistemelor de comunicare, mai exact de sursa suportului financiar. În cazul modelului social‑centralist, proprietatea asupra canalelor de comunicare este deţinută de guvern sau de alte structuri publice, iar în cazul modelului social‑autoritarist, proprietatea este deţinută de guvern sau de partidul de guvernământ, care folosesc presa pentru atingerea propriilor scopuri economice sau politice. Ostini şi Fung consideră, într‑un studiu din 2002, că, prin folosirea termenului „social‑autoritarist”, modelul sovietic îşi pierde din conotaţiile negative date de eticheta comunistă şi este înlocuit cu un concept care se apropie mai mult de teoria responsabilităţii sociale (2002, p. 43). Modificările propuse de Lowenstein, chiar dacă erau mult mai bine ancorate în realităţile perioadei de maximă dezvoltare a socialismului în Uniunea Sovietică, nu au reuşit să acopere toate practicile presei comuniste, motiv pentru care teoria social‑autoritară nu a fost acceptată la scară largă (R. Picard, 1985, p. 64). Una dintre cele mai importante norme ale teoriei presei sovietice face referire la proprietatea statului asupra mijloacelor de comunicare în masă, atât din punct de vedere editorial, cât şi operaţional, şi nu numai la controlul guvernamental asupra mass‑media. După Siebert et al., deşi presa a avut un rol important în interiorul statului comunist sovietic, nu a avut un rol determinant în impunerea ideilor revoluţionare.

3. Comisia Hutchins pentru Libertatea Presei (SUA) a fost formată în timpul celui de‑al Doilea Răz­boi Mondial, scopul ei fiind de a stabili funcţiile presei într‑o democraţie modernă. Concluziile comisiei, prezentate în 1947, susţineau că presa joacă un rol important în dezvoltarea şi stabilitatea societăţilor moderne şi, ca atare, este imperativ un angajament de responsabilitate al mass‑media.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

27

Principiile modelului sovietic de presă În statele comuniste, presa s‑a distanţat de rolul pe care Marx i l‑a fixat la modul ideatic, acela de purtător de cuvânt al maselor populare, „de omniprezent ochi deschis al spiritului oamenilor” (1974, p. 31). Mijloacele de comunicare au încetat să reflecte evenimentele cotidiene, devenind o simplă curea de transmisie către mase, aflată în slujba statului şi a partidului şi dirijată de la vârful ierarhiei comuniste. Dacă în ţările democratice presa juca un rol important în viaţa politică, în ţările comuniste politica juca un rol important în viaţa presei. În interiorul sistemului socialist, puterea era deţinută de clasa muncitoare, iar pentru a‑şi menţine influenţa, scopul acesteia era de a controla „producţia intelectuală” (D. McQuail, 1983, p. 92). În concluzie, presa a ajuns să fie subordonată puterii comuniste, iar producţia şi distribuţia să fie dirijate prin departamentele sau direcţiile sale. Ceea ce face diferenţa între sistemul comunist şi alte forme de dictatură sau de despotism este ideologia sau prezumţia existenţei unui singur şi unic adevăr în politică (P. Lendvai, 1981, p. 17). Această aserţiune determină o caracteristică generală a presei de sorginte sovietică: părtinirea, manifestată prin susţinerea necondiţionată a intereselor Partidului Bolşevic. Lenin înţelegea prin părtinire implicarea presei în propagarea politicii partidului, în organizarea şi mobilizarea maselor pentru a transpune în realitate lozincile, directivele şi indicaţiile partidului (1960, p. XIX). Procesul comunicaţional era înţeles ca o acţiune de structurare a procesului politic, prin care masele recepţionează, înţeleg şi evaluează parcursul politic. În statele socialiste, sistemele de comunicare existau doar pentru a face un serviciu bine stabilit puterii politice, determinat de către liderii partidului (F. Siebert et al., 1984, p. 122). Cercetătorii americani au identificat o serie de principii care au stat la baza definirii conceptului sovietic de presă: – mass‑media sunt folosite instrumental, ca unelte ale statului şi partidului; – mass‑media sunt strâns integrate cu alte unelte ale puterii statului şi ale influenţei partidului; – mass‑media sunt folosite ca instrumente ale unităţii în stat şi partid; – mass‑media sunt folosite ca instrumente ale revelaţiilor statului şi partidului; – mass‑media sunt folosite aproape exclusiv ca instrumente ale propagandei şi agitaţiei; – mass‑media sunt folosite ca o strictă aplicare a responsabilităţilor (1984, p. 121). Reiese că ansamblul presei în comunism era unul strict limitat de influenţa statului şi a partidului, cele două entităţi care aveau drept de decizie şi de control total asupra mediilor de comunicare. Concluzia care se poate trage asupra tezelor enunţate de cerce­ tătorii americani este că mijloacele de comunicare au fost dezvoltate ca un aparat militant, dirijat de partid şi folosit pentru construirea societăţii socialiste. La aproape 30 de ani de la definirea iniţială a modelului sovietic/comunist, Denis McQuail a determinat în lucrarea Mass Communication Theory. An introduction alte şapte principii ale teoriei sovietice a presei, mult mai ancorate în statu‑quoul anilor ’70‑’80: – presa se află sub controlul şi serveşte interesele clasei muncitoare; – presa nu este deţinută de proprietari privaţi;

28

CULTUL SECRETULUI

– presa serveşte funcţiile pozitive ale societăţii prin: aderarea la normele dorite, educaţie, informare, motivare, mobilizare; – în cadrul misiunii lor globale pentru societate, mass‑media trebuie să răspundă dorinţelor şi nevoilor audienţei lor; – societatea are dreptul de a folosi cenzura şi alte măsuri legale pentru a preveni sau pentru a pedepsi publicaţiile antisociale; – presa ar trebui să ofere o privire completă şi obiectivă asupra societăţii şi lumii, în acord cu principiile marxist‑leniniste; – presa trebuie să sprijine mişcări progresive acasă şi în străinătate (1983, p. 93). Elementele enumerate de McQuail reuşesc să surprindă mult mai bine portretul mass‑media comuniste, abandonate total resurselor puterii şi influenţei acesteia, cu o singură excepţie: presa nu se afla sub controlul clasei muncitoare şi nu servea interesele acesteia, mijloacele de comunicare în masă fiind total subordonate partidului şi statului. Toate aceste caracterizări oferite de teoreticienii mass‑media pot fi rezumate la un cadru complex şi cuprinzător al modelului sovietic de presă: presa a fost un instrument obedient al puterii, aflat la discreţia acesteia.

Comunicarea de masă şi presa în societăţile socialiste Comunicarea este departe de a fi un proces la care se raportează doar una dintre cele mai tinere ştiinţe, cea a informării. Filosofi, sociologi, psihologi, lingvişti, antropologi, politologi sau istorici au studiat de‑a lungul secolelor, din diferite perspective, conceptul de comunicare. Această contribuţie pluridisciplinară la dezvoltarea ştiinţelor comunicării poate fi explicată prin faptul că toate procesele sociale presupun acte de comunicare, manifestate sub formă de informare, interacţiune, relaţie, schimb, influenţă, control, putere etc. (D. McQuail, 1999, p. 13). Evoluţia fulminantă din domeniul ştiinţific, care a potenţat dezvoltarea noilor tehno­ logii, a redefinit în ultimul secol procesul de comunicare socială şi importanţa mass‑media. Totodată, comunicarea mijlocită de presă a antrenat producerea unor schimbări în relaţiile dintre actorii sociali şi chiar în structura societăţii. La nivel declarativ, mass‑media şi comunicarea de masă au funcţionat într‑o retorică a democraţiei şi în statele totalitariste de tip comunist, nu doar în cele capitaliste. Interesul public a fost invocat în ambele sisteme politice, la fel ca şi libertatea de exprimare, însă fiecare sistem a interpretat într‑o manieră proprie drepturile oamenilor de a fi informaţi şi de a se exprima independent. Dacă în statele occidentale comunicarea de masă a fost structurată astfel încât să răspundă unor interese comerciale, în statele comuniste a fost folosită exclusiv pentru a servi intereselor ideologice ale puterii. Fundamentele comunicării socialiste nu s‑au axat pe transmiterea de informaţii, ci pe schimbul de cunoştinţe şi judecăţi, opinii şi emoţii, valori şi idealuri, motive şi interese, iar noţiunea de informaţie era strict legată de cea de conştiinţă (B.M. Firsov, 1979, pp. 7‑8). Teza lui Karl Marx potrivit căreia „transformarea presei dintr‑un punct de întâlnire a mai multor păreri individuale într‑un organ al unui singur spirit” (1957, p. 193) a fost portretizată de propaganda comunistă prin sintagme ca „vocea poporului” sau „glasul

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

29

societăţii”. În cultura politică comunistă, presa a fost înţeleasă ca un element esenţial care determină apariţia, formarea şi dezvoltarea conştiinţei sociale, pe care Marx a descris‑o ca fiind „mijlocul cel mai general al indivizilor de a‑şi face cunoscută existenţa spirituală” (1957, p. 81). Capacitatea mass‑media de influenţare, potenţată de aria de răspândire mai mare decât a oricărui alt mijloc cultural, a fost interpretată de producătorii de informaţie din societăţile socialiste (înţeleşi în sensul de decident politic, cel care controlează informaţia, şi nu ca jurnalistul profesionist sau organizaţia media) prin puterea de promovare a valorilor morale, a ideilor sociale şi a educaţiei socialiste. Toate aceste însuşiri s‑au regăsit, de exemplu, în Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism din 1975: „Un rol de mare importanţă în activitatea ideologică‑politică, educativă, îl au presa şi radioteleviziunea, care trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepţia înaintată a partidului despre lume şi viaţă, să combată cu fermitate concepţiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoştinţele ştiinţifice despre natură şi societate; ele trebuie să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului, să ajute la cunoaşterea şi înţelegerea ei, să contribuie la unirea eforturilor maselor largi populare în vederea înfăptuirii programului de dezvoltare multilaterală a patriei” (1975, p. 163).

Funcţiile multiforme ale comunicării de tip socialist au fost clasificate în două mari categorii: (1) prin raportare la natura mesajului transmis (funcţia informativă, funcţia formativă) şi (2) prin raportare la natura efectelor mesajului (funcţia propagan­disticăinstructivă, funcţia educativă, funcţia organizatorică) (M. Aiftincă, 1987, pp. 50‑58). În statele comuniste, mijloacele de comunicare în masă s‑au aflat în proprietatea şi sub controlul politic al partidului şi al statului, astfel că producătorul de informaţie sau emiţătorul trata evenimentele din perspectiva concepţiei politice, ideologice şi filosofice proprii orânduirii socialiste. Procesul comunicaţional era înţeles ca o acţiune de structurare a procesului politic, prin care masele recepţionează, înţeleg şi evaluează parcursul politic.

Opinia publică în societăţile socialiste Într‑un articol asumat de Asociaţia Americană pentru Studiul Opiniei Publice în 1947, autorii susţin că opinia publică din Uniunea Sovietică, deşi aparent inexistentă, era cea mai importantă preocupare a Kremlinului, după securitatea şi apărarea naţională. Articolul face apel la o figură extrem de sugestivă pentru a clarifica de la bun început faptul că exprimarea publică a opiniei nu trebuie confundată cu însăşi opinia publică, şi anume la metafora copacului uriaş care se prăbuşeşte într‑o pădure: pentru că în pădure nu se află nimeni care să audă asta, copacul se prăbuşeşte în linişte (1947, p. 6). Această realitate este valabilă nu numai pentru Uniunea Sovietică, ci şi pentru celelalte state socialiste. Pentru început, trebuie luat în considerare faptul că societăţile socialiste au particu­ larităţile lor politice, ideologice, etice, filosofice. Un alt element care individualizează aceste colectivităţi se referă la controlul total asupra oamenilor exercitat prin mecanisme politice sau sociale, transpuse în legi sau norme, dar şi printr‑o supraveghere extrem de drastică a populaţiei prin intermediul organelor de control ale statului, dar mai ales al

30

CULTUL SECRETULUI

poliţiei politice. În plus, propaganda ca politică de stat, cenzura instituţionalizată, poliţia politică şi coerciţia au fost factori care au marcat conştiinţa populaţiei. Regimurile represive au suprimat total spaţiul public, astfel încât nu au lăsat deschisă nicio scenă pe care opinia publică să se manifeste. Aşa cum afirma Léon Dion, regimul sovietic se baza pe o stare de echilibru între constrângere şi convingere, iar persuasiunea nu a fost altceva decât un efort sistematic de a influenţa atitudinile şi comportamentul, constrângerea şi folosirea forţei fiind aplicate doar în ultimă instanţă (1962, pp. 21‑22). De altfel, Lenin susţinea că „noi trebuie mai întâi să convingem şi să păstrăm puterea ca rezervă” (apud L. Dion, 1962, p. 22). În statele socialiste s‑au conturat două categorii de opinii: cele private şi secrete, numite şi opinie populară, şi cele publice, adică opinia publică (L. Dion, 1962; P. Corner, 2009). În ceea ce priveşte opiniile private (individuale), acestea sunt susceptibile de a fi mult mai uşor influenţate de zvonuri sau de legendele populare decât de informaţiile primite pe canale oficiale. Conceptualizarea ideii de opinie publică de către teoreticienii din statele socialiste s‑a bazat pe reflecţiile lui Karl Marx, care a oferit un suport abstract pentru construirea ideologiei comuniste. Fondatorul materialismului dialectic şi istoric a stabilit o legătură între opinii şi structura socială, tot el fiind cel care a sesizat rolul presei în formarea judecăţilor: „Presa este produsul opiniei publice şi tot aşa ea creează, la rândul ei, opinia publică. Numai că ea (opinia publică – n.m.) poate ridica interesul particular la rangul de interes general” (1957, p. 67).

Cercetătorii care au studiat manifestarea opiniei publice în statele socialiste susţin despre aceasta că este o „formă de manifestare a conştiinţei sociale” (P. Andrei, 1936; B.A. Gruşin, 1967/1974; I. Drăgan, 1980). Conştiinţa socială a fost definită de B.A. Gruşin ca fiind „totalitatea ideilor, teoriilor, concepţiilor care reflectă procesul real de viaţă, existenţa socială şi viaţa oamenilor generată de anumite condiţii materiale” (1974, p. 81). Cercetătorul sovietic remarca faptul că există două aspecte care trebuie luate în calcul în privinţa formării şi funcţionării conştiinţei sociale şi a relaţiei acesteia cu opinia publică: – un sistem „oficial” de concepţii, elaborat sau „importat” din exterior de forţele domi­ nante şi impus de către acestea întregii societăţi ca fiind concepţii dominante; – poziţiile „neoficiale” elaborate de oameni ca reacţie la condiţiile lor de viaţă, influenţate totuşi de concepţiile teoreticienilor şi ale ideologilor (1974, p. 81). Ion Drăgan susţine că opinia publică în societăţile socialiste se formează „sub influenţa nemijlocită a condiţiilor de viaţă zilnice ale oamenilor, constituind reacţiile lor la măsuri sociale şi politice, la fluxurile de informaţii, de activităţi propagandistice care le sunt adresate” (1980, p. 101). B.A. Gruşin (1967/1974, pp. 89‑98) a stabilit trei tipuri de funcţii, apreciate în raport cu: (1) caracterul interacţiunii dintre opinia publică şi unele instituţii sociale sau persoane individuale; (2) conţinutul opiniei exprimate; şi (3) formele ei. Funcţiile stabilite în raport cu caracterul interacţiunii dintre opinia publică şi unele instituţii sociale sau persoane individuale sunt:

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

31

– funcţia expresivă, care atribuie opiniei publice adoptarea unei poziţii de control faţă de anumite fapte sau evenimente din viaţa societăţii şi faţă de acţiunile statului. Această funcţie implică participarea oamenilor la conducerea proceselor sociale, dar şi controlul organizat al maselor asupra activităţii diverselor instituţii sociale; – funcţia consultativă, care se referă la sugestiile pe care opinia publică le oferă pentru rezolvarea unor probleme sociale, politice, economice. Se presupune că instituţiile puterii au nevoie de sfaturi sau cel puţin ar fi interesate de ele; – funcţia de directivă constă în hotărârile imperative pe care opinia publică le ia în anumite chestiuni. Funcţiile în raport cu conţinutul opiniei exprimate sunt: – funcţia de apreciere, care manifestă atitudinea faţă de anumite chestiuni sau situaţii şi care prezintă un caracter pur emoţional, superficial; – funcţia analitică, care se referă la analizarea raporturilor şi faptelor societăţii; – funcţia constructivă, care vizează rolul subiectului ce programează relaţiile şi procesele sociale; – funcţia de reglementare, care constă în elaborarea şi introducerea unor norme precise în relaţiile sociale. Funcţiile în raport cu formele ei sunt: – funcţia pozitivă; – funcţia negativă (B.A. Gruşin, 1967/1974, pp. 89‑98). Din perspectiva lui J. Djordjevic, opinia publică în societăţile socialiste implică trei aspecte: (1) toţi cetăţenii au o atitudine permanentă şi activă în legătură cu chestiunile generale şi particulare ce ţin de ordinea politică şi dezvoltarea societăţii; (2) indivizii au dreptul şi posibilitatea de a participa nu numai la activităţi politice şi de control, dar şi la guvernarea statală şi în administraţia socială; (3) se presupune că există nu numai drepturile personale şi politico‑democratice şi garantarea acestor drepturi, ci şi suportul material şi tehnic necesar pentru ca oamenii să‑şi exprime opiniile şi să participe la viaţa socială (apud Z. Zugic, 1990, pp. 3‑4).

Controlul social în statele comuniste Scopul urmărit de liderii comunişti din ţările blocului socialist a fost impunerea unui nivel de conformism social în rândul membrilor comunităţilor, care să permită remodelarea unei societăţi întregi, a unui nou tip de personalitate umană, a concepţiilor referitoare la relaţia dintre individ şi societate şi să impună noi modele de relaţii sociale. La baza proceselor de dezvoltare a societăţilor socialiste s‑a aflat ideea creării „omului nou”, scopul fiind „orientarea comportamentului oamenilor într‑un sens conform cu necesităţile menţinerii societăţilor respective” (I. Drăgan, 1980, p. 141). Societăţile sau grupurile sociale formate şi organizate după anumite seturi de reguli, norme şi valori ajung să dezvolte „o schemă a vieţii colective, fiecare om ştie să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi membri ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma acţiunilor sale” (J. Szczepanski, apud I. Drăgan, 1980, p. 140). Privit din această

32

CULTUL SECRETULUI

perspectivă, controlul social poate fi analizat ca acţiunea de impunere şi perpetuare a unor reguli sociale de către clasa conducătoare şi de respectare a acestora de către individ şi societate în ansamblul ei, dar şi ca o relaţie între norme şi sancţiuni. În interiorul societăţilor socialiste, controlul s‑a manifestat sub forma unui sistem complex de norme, dispoziţii şi acţiuni la toate nivelurile sociale. În Republica Socialistă România exista control de partid şi de stat, control de calitate în întreprinderi, control muncitoresc, unităţi de control ale oamenilor muncii, toate dedicate să vegheze la asigurarea muncii şi producţiei societăţii socialiste (I. Drăgan, 1980, p. 142). Controlul individual era atributul organismelor învestite cu competenţe punitive, precum Miliţia, Parchetul sau Securitatea. În această lucrare lansăm ideea că presa a fost una dintre componentele mecanismului de control social, însă vom aprofunda maniera în care ea însăşi a fost supravegheată de către puterea politică pentru a putea exercita controlul social. Înglobând presa în categoria instrumentelor prin care s‑a realizat controlul social, acest concept poate fi interpretat ca suma eforturilor statului socialist pentru menţinerea ordinii sociale. Noţiunea de control social a fost explicată şi justificată de cel mai înalt organism de conducere al PCR, Comitetul Central (CC), în Hotărârea cu privire la creşterea rolului şi răspunderii organizaţiilor de partid şi de stat, de masă şi obşteşti, a uniunilor de creaţie, a conducerilor colective ale redacţiilor, Radioteleviziunii, editurilor, caselor de filme, instituţiilor de spectacole în activitatea de informare şi educare a oamenilor muncii, adoptată în cadrul Plenarei CC al PCR din 28‑29 iunie 1977. Prin acest document, presa a fost inclusă printre instituţiile implicate în procesul de control prin trecerea unor funcţii şi atribuţii ale statului în seama organismelor obşteşti „ca expresie legică a mersului nostru înainte, pe calea socialismului şi comunismului” (apud I. Drăgan, 1980, p. 144). La Plenara unde a fost votată această hotărâre a fost anunţată desfiinţarea oficială a Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, adică instituţia Cenzurii, unul dintre cele mai puternice instrumente de control al presei, astfel că diseminarea unor funcţii şi atribuţii ale statului către organismele obşteşti poate fi interpretată ca o măsură de responsabilizare socială la scară largă. În document se specifica şi necesitatea impunerii unui „sistem calitativ nou de exercitare a controlului social prin participarea directă şi conştientă a colectivităţilor sociale, a opiniei publice, a maselor de oameni ai muncii, a organizaţiilor sociale şi obşteşti” (apud I. Drăgan, 1980, p. 144). G. Gurvitch a identificat trei elemente ale controlului social: sursele, formele şi mijloacele. Sursele sunt descrise ca instanţele care gândesc şi concep noţiunea de control, fiindu‑le recunoscute capacităţi de reglementare doar în măsura în care acţionează asupra atitudinilor şi opiniilor. Formele reprezintă organizaţiile sau modalităţile prin intermediul cărora se manifestă controlul: instituţiile politice, religioase, juridice, economice, ceremo­ niile, prestigiul, tabuurile, spiritul conformist, opinia publică, normele sau moravurile. Mijloacele sunt instrumentele de presiune psihologică, precum sancţiunile, recompensele, condamnările sau încurajările, folosite conştient sau inconştient de către surse pentru a‑i influenţa pe indivizi să adopte o anumită conduită (apud I. Drăgan, 1980, p. 146). Dacă este să analizăm relaţia putere‑presă prin prisma elementelor ce conturează ideea de control social propuse de Gurvitch, atunci instanţele care concep controlul pe baza unor fundamente ideologice de gândire sunt Partidul Comunist şi statul; formele de control cu scopuri pro­ pagandistice sunt reprezentate de instituţia Cenzurii, dar şi de Secţia de Presă a CC al PCR sau direcţiile centrale şi locale de Propagandă şi Agitaţie ori chiar Comitetul Central al Partidului; iar mijloacele sunt întruchipate de actul de control în sine.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

33

Ideologia ca fenomen politic Construcţia noilor clase sociale şi atingerea conformismului social în statele socialiste au determinat includerea mass‑media în arsenalul instrumentelor de propagandă şi agitaţie, mijloacele de comunicare devenind canalele oficiale prin care partidele comuniste ghidau masele şi comunicau cu acestea. Mijloacele de comunicare în masă, ele înseşi instrumente controlate de către partid şi stat, au devenit parte a sistemului propagandistic comunist, fiind angajate în operaţiunile de răspândire a mesajelor ideologice şi propagandistice ale clasei politice conducătoare, cu scopul de a modifica şi forma atitudini şi comporta­ mente noi. Alex Mucchielli susţine că influenţarea prin comunicare are la bază suscitarea moti­ vaţiilor interioare, a emoţiilor sau a intereselor oamenilor de către „predicatori”, care ştiu să inducă o stare emoţională deosebită, acţionând în special asupra sentimentelor de teamă (2002, p. 27), şi argumentează că „pentru a modifica o conduită trebuie, în prin­ cipiu, să modifici sistemul în care se manifestă ea” (2002, p. 33). Această ipoteză este confirmată de schimbările de structuri sociale produse în statele care au trecut de la alte tipuri de regimuri politice la regimul socialist. „Predicatorii” – în cazul de faţă, liderii partidelor comuniste – au apelat la măsuri brutale împotriva opozanţilor, teroarea şi represiunea în masă devenind politici de stat, aplicate cu sprijinul structurilor militarizate ale statului, cum ar fi armata, miliţia sau serviciile secrete. Presa, ea însăşi intrată sub controlul statului şi al partidului comunist, a fost utilizată ca un instrument de schimbare socială şi de control social pentru servirea unor scopuri considerate „măreţe”, cum ar fi reflectarea ideologiei oficiale a partidului sau a politicilor statului (F. Siebert et al., 1981, p. 116). Misiunea presei, de mijlocitor între partid şi populaţie, a fost expusă atât de Lenin, cel care nuanţa cu fiecare ocazie rolul de propagan­ dist, agitator şi organizator al maselor, cât şi de Stalin. Această teorie explică importanţa acordată de comunişti ziarelor şi eforturile financiare şi investiţiile umane făcute pentru transformarea presei într‑o maşinărie a propagandei de partid. „Presa este cel mai puternic instrument prin care, zi de zi, oră de oră, partidul comunică cu masele pe limba înţeleasă de acestea. Nu există altă metodă mai flexibilă pentru stabilirea unor conexiuni spirituale între partid şi clasa muncitoare” (I.V. Stalin, apud A. Buzek, 1964, p. 39).

Conceptul de ideologie a suscitat în ultimele două secole dezbateri aprinse în rândul politologilor, filosofilor, istoricilor, antropologilor, lingviştilor, sociologilor sau psiho­ logilor care l‑au studiat. David McLellan afirmă că „ideologia este cel mai evaziv concept din întreaga arie a ştiinţelor sociale” (1995, p. 1) şi pune în discuţie atât criticile aduse noţiunii, cât şi controversele ridicate de aceasta. Ambiguitatea creată de înţelesul şi valorile exprimate de acest termen marchează o plajă largă de interpretare, care poate fi încadrată în parametrii descrişi de Cantoni: „ideologia semnifică în acelaşi timp adevăr şi greşeală, universalitate şi particularitate, înţelepciune şi ignoranţă” (apud G. Sartori, 1969, p. 398). Lipsa de precizie a termenului i‑a determinat pe unii autori să folosească sinonime mult mai clare, iar pe alţii să‑l evite pe cât posibil. În scrierile sale, Weber a menţionat foarte

34

CULTUL SECRETULUI

rar cuvântul „ideologie”; Pareto a vorbit despre „origine”, Sorel despre „mit politic”, Lukacs despre „conştiinţă de clasă”, Castoriadis despre „imaginarul social” (J. Gerring, 1997, p. 962), iar Durkheim a preferat termenul „doctrină” (K. Loewenstein, 1953, p. 691). Spre exemplu, cei care l‑au studiat pe Antonio Gramsci arată că acesta „rareori folosea chiar termenul de «ideologie», utilizând mai curând o gamă de noţiuni [«filosofie», «concepţii asupra lumii», «sisteme de gândire», «forme ale conştiinţei»] care servesc, mai mult sau mai puţin, drept echivalent” (Hall et al., apud J. Gerring, 1997, p. 962). Chiar şi lui Marx i se reproşează că, în Ideologia germană, deşi a folosit cuvântul „ideologie” de circa 50 de ori, „nu este dată nicio definiţie normativă, descriptivă sau reală. Cele mai multe apariţii sunt de aşa natură încât nu se pot deduce cu un grad mare de certitudine conotaţiile gândite de autor, dacă acestea au existat” (Naess et al., apud J. Gerring, 1997, p. 963). Termenul a apărut ca atare în timpul Revoluţiei Franceze, fiind creaţia lui Antoine Destutt de Tracy, unul dintre savanţii pe care Convenţia din 1795 i‑a însărcinat să conducă Institut de France. Acesta l‑a imaginat mai degrabă ca pe un termen generic pentru „ştiinţa ideilor”4 decât pentru a exprima „obiective de cercetare a fenomenelor sociale” (apud K. Loewenstein, 1953, p. 691). Relaţionată în special cu gândirea politică, ideologia a fost descrisă ca un set de idei, valori, principii, credinţe, atitudini, mituri, utopii şi idealuri ce caracterizează grupuri, clase, scopuri electorale sau societăţi5. Seliger a afirmat chiar că „politica este inseparabilă de ideologie” (1976, p. 120), iar Rokeach a susţinut că „sistemul de credinţă‑necredinţă al unei persoane este, în realitate, un sistem politico‑religios‑filosofic‑ştiinţific‑etcetera” (apud G. Sartori, 1969, p. 400). Multitudinea de elemente care întregesc conceptul explică diferenţele de abordare ale celor care l‑au studiat, diferenţe care reies şi din definiţiile formulate de‑a lungul timpului. Karl Mannheim a caracterizat ideologia ca fiind „deghizarea mai mult sau mai puţin conştientă a unei situaţii reale” (1936, p. 55). Talcott Parsons a descris‑o ca pe „un sistem de credinţe pe care îl au membrii unei colectivităţi, adică o societate sau o subcolectivitate” (1951/1991, p. 235). Hannah Arendt a considerat‑o „logica unei idei” (1951/1994, p. 608), Sartori a apreciat‑o ca fiind „un obicei dogmatic, adică o abordare rigidă şi impermeabilă a politicii” (1969, p. 402), iar Geertz a conceput‑o ca pe nişte „hărţi ale problematicii realităţilor sociale şi matrice pentru crearea conştiinţei sociale” (1973, p. 220). Karl Loewenstein susţine că resorturile ideologiei politice urmăresc două perspective: (1) schimbarea ordinii socio‑politice existente şi o distribuţie mai echitabilă a resurselor de putere în interiorul claselor care formează un stat sau o societate; (2) dorinţa de 4. Despre istoria şi evoluţia termenului „ideologie” în literatura universală vezi: George Lichteim, „The Concept of Ideology”, în History and Theory, vol. 4, nr. 2, 1965, pp. 164‑195; Raymond Williams, Marxims and Literature, Oxford University Press, Oxford, 1977; Michael Freeden, Ideologies and Political Theory, A Conceptual Approach, Clarendon Press, Oxford, 1996. 5. Ideologia, aşa cum a fost ea analizată de cercetători, se referă simultan, într‑o măsură mai mare sau mai mică, la idei, valori, credinţe, convingeri, judecăţi, opinii, manifestări, atitudini, sisteme, clase etc. Vezi: G. Sartori, „Politics, Ideology and Belief Systems”, în The American Political Science Review, vol. 63, nr. 2, iunie, 1969, pp. 398‑411; Michael Freeden, Ideologies and Political Theory, A Conceptual Approach, Clarendon Press, Oxford, 1996; Kathleen Knight, „Transformations of the concept of ideology in the twentieth century”, American Political Science Review, vol. 100, nr. 4, 2006, pp. 619‑626.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

35

întreţinere şi păstrare a statutului socio‑politic al puterii nou rezultate. Acesta a clasificat ideologiile politice în şase mari categorii: – absolutismul, precum monarhia, dinasticismul, legitimismul sau, cu un accent religios, teocraţia şi cezaropapismul; – constituţionalismul, instituţionalizat în ideologiile guvernării reprezentative, parla­ mentarismul, statul de drept şi democraţia; – individualismul, cu ambele sale implicaţii economică şi politică, precum liberalismul, libera întreprindere, capitalismul, umanismul; – colectivismul social, înţeles ca socialism democratic sau proletar (comunism), capita­ lismul de stat, ideologia serviciului sau a statului care asigură bunăstarea socială; – naţionalismul, imperialismul, rasismul, internaţionalismul, universalismul; – ideologiile elitiste şi organiciste, cum ar fi aristocratismul, agrarianismul, mana­ge­ rialismul, corporatismul şi variantele moderne ale fascismului (1953, p. 695).

Ideologia comunistă Comunismul a fost prezentat de către adepţii săi drept un concept ideatic, o întruchipare a „umanismului absolut” în care nu existau clase sociale, oamenii erau egali, în care clasa conducătoare era reprezentată de proletariat, iar partidul era forţa politică îndrumătoare. De la imaginarul filosofic expus de Marx şi Engels la cel interpretat mai departe de Lenin, de Stalin şi de ceilalţi ideologi sovietici, în practică, comunismul s‑a dovedit a fi o construcţie profund utopică. În viziunea unor cercetători, sistemul sovietic este creaţia exclusivă a ideologiei (J. Armstrong, 1967; T. Remington, 1988), care a funcţionat în cadrul acestuia ca un „liant social”, rolul principal fiind organizarea şi menţinerea puterii (G. Therborn, 1980, p. 115). Una dintre principalele teze ale ideologiei comuniste viza eliminarea capitalismului şi înlocuirea acestuia cu socialismul, prima fază a comunismului, printr‑o revoluţie care avea să producă schimbări atât la nivelul clasei politice, prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât şi în domeniul economic, prin substituirea proprietăţii private cu pro­ prietatea de stat şi a economiei bazate pe profit cu controlul comun al tuturor mijloacelor de producţie. Problematica construcţiei societăţii comuniste a avut la bază conceptele teoretice ale lui Marx şi Lenin despre lupta oamenilor muncii împotriva patronatului, considerat a fi clasa exploatatoare. Conform doctrinei marxist‑leniniste, proletariatul reprezenta clasa conducătoare, iar partidul comunist ilustra forţa politică îndrumătoare, care oferea strategii practice şi tactice pentru activităţile curente. Liderii comunişti au relaţionat principiile ideologice cu politicile bazate pe putere suverană, coerciţie şi dominare, caracterizate prin melanjul „discurs plus putere”, dar şi prin „modurile în care înţelesurile (sau semnificaţiile) servesc la susţinerea relaţiilor de dominare” (J. Thompson, 1984, p. 4). Clasele conducătoare şi‑au consolidat puterea prin două procedee distincte: (1) s‑au folosit de forţă (poliţie, aparatul de securitate, armată), sistem denumit de Althusser „aparat represiv de stat” şi (2) s‑au folosit de ideologie (răspândită prin presă, prin direcţiile de propagandă de la nivelul instituţiilor, prin învăţământ), sistem denumit de Althusser „aparat ideologic de stat” (1971, p. 148).

36

CULTUL SECRETULUI

În sistemele socialiste, construcţia ideologică s‑a bazat pe un ansamblu de concepte şi axiome dogmatice care decurgeau din filosofia marxist‑leninistă, în care valorile şi credinţele erau total false şi denaturate, iar idealurile promovate erau utopice. În analizele sale, Louis Althusser pune accent pe partea discursivă a acţiunii ideologice transmise de lideri şi mai ales pe interpelarea indivizilor cu scopul de a remodela personalităţile umane şi structura caracterului acestora (apud G. Therborn, 1984, p. 15). Comunismul poate fi împărţit în mai multe ideologii care au derivat din structura de bază: marxismul, leninismul, cunoscut şi sub denumirea de bolşevism, marxism‑leninismul, troţkismul, luxemburghismul, anarhism‑comunismul, comunismul creştin sau socialismul islamic. Prima etapă a ideologiei care a marcat profund secolul XX a fost marxismul, adoptat în cea de‑a doua parte a secolului al XIX‑lea de către intelectualitatea rusă. Marxismul, considerat a fi „iluzia unei epoci”, a fost transformat dintr‑o ideologie suverană într‑o „falsă conştiinţă”, aşa cum remarca Labedz, la contrafacerea căreia statul a contribuit cu toate instrumentele legale de care a dispus (1959, p. 2).

Evoluţia ideologiei comuniste de la Marx la Lenin Întreaga filosofie marxistă poate fi cuprinsă într‑un număr de patru precepte: (1) materia­ lismul; (2) conflictul de clasă; (3) falsa conştiinţă; şi (4) ideologia. Conform principiilor materialismului dialectic, lumea şi existenţa umană sunt profund materiale, iar materia se află la baza existenţei umane şi a formelor de mişcare. Mişcarea a fost asimilată ideii de schimbare, de renaştere şi transformare permanentă, fiind prezentată ca o proprietate universală a materiei şi a mijloacelor de existenţă. Sistemul economic a fost descris ca unul care modelează societăţile şi determină gândirea indivizilor în relaţiile lor directe sau a instituţiilor în raport cu oamenii. În acord cu principiile marxiste, societatea capitalistă este împărţită în două sfere de influenţă: economică şi politico‑ideologică. Astfel, cei care deţineau controlul asupra mijloacelor de producţie deţineau puterea în societate, putere pe care o puteau transfera înspre sfera politică, ceea ce înseamnă controlul statului şi al aparatului guvernamental, dar şi controlul ideologic al liniei de gândire transmise către indivizi. Lucrările lui Karl Marx, împreună cu cele ale lui Friedrich Engels, au avut ca idee de bază noţiunea de clasă, indicând poziţia socială şi economică a populaţiei: „Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă” (K. Marx, F. Engels, 1962, p. 17). Conceptul de clasă socială este menit să explice motivele pentru care societăţile se schimbă atunci când interesele colective încep să difere. Marxismul se prezintă ca o critică a capitalismului ca sistem economic, punând accent pe faptul că, deşi clasele cooperează pentru a produce bunuri, una dintre clase (burghezia) îşi însuşeşte profitul obţinut, iar cealaltă (proletariatul) este exploatată, acest dezechilibru social fiind o justificare suficient de puternică pentru răspândirea şi adoptarea ideilor comuniste. Marx însuşi a considerat că trei dintre ideile Manifestului Partidului Comunist erau inedite: (1) existenţa claselor este legată doar de anumite faze istorice în dezvoltarea pro­ ducţiei; (2) lupta de clasă duce, în mod necesar, la dictatura proletariatului; (3) această dictatură constituie trecerea de la desfiinţarea tuturor claselor la o societate fără clase (apud A. Brown, 2009, p. 20). Dacă opera lui Marx poate fi caracterizată prin puterea

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

37

sa de răspândire în rândul maselor deoarece se plia pe un anumit stadiu de civilizaţie industrială şi se baza pe o dialectică extrem de simplă, uşor de înţeles de către masele largi, totuşi, filosofia marxistă nu s‑ar fi răspândit atât de repede dacă Lenin nu ar fi oferit metodele practice de acţiune (J.M. Domenach, 1951, p. 265). Scrierile lui Marx au constituit bazele teoretice ale gândirii lui Lenin despre societate, economie şi putere. În plus, Lenin a adaptat şi aplicat în practică concepţiile lui Marx, arătând că preluarea puterii de către proletariat trebuie făcută fără scrupule. Una dintre ideile sale postula că ţăranii şi clasa muncitoare trebuie „să preia puterea politică în mâinile lor, să se organizeze în mod liber în comunităţi şi să unească toate forţele comunităţilor pentru a strivi capitalurile, pentru a zdrobi rezistenţa capitaliştilor, pentru transferul de proprietate asupra căilor ferate, a fabricilor, a terenurilor şi aşa mai departe, până la întreaga naţiune, până la întreaga societate” (apud B. Moore, 1950, p. 40).

Potrivit lui Barrington Moore, una dintre cele mai importante idei ale lui Lenin a fost preluarea controlului politic de către proletariat, principiu care a deschis două căi de acţiune: (1) dacă proletariatul nu reuşeşte să preia controlul asupra aparatului represiv al statului existent, ar trebui să îl distrugă; (2) clasa muncitoare ar trebui să aplice represiunea ca modalitate de menţinere şi consolidare a puterii (1950, p. 40). În planul strategic al lui Lenin de realizare a Revoluţiei Bolşevice, printre cele mai importante obiective s‑a numărat transformarea proprietăţii private capitaliste în proprietate comună a statului. „Primul pas în emanciparea oamenilor este confiscarea pământurilor statului, introducerea controlului muncitoresc şi naţionalizarea băncilor. Următorii paşi vor presupune naţionalizarea fabricilor”, susţinea Lenin (apud M. Sandle, 1999, p. 44). După obţinerea proprietăţii asupra tuturor bunurilor statului, o altă ţintă a bolşevicilor a fost stabilirea politicilor de organizare şi controlare a economiei de stat. În sfera politică, procesul de transformare a fost cel puţin la fel de complex. În perioada de tranziţie, dictatura proletariatului a înlăturat şi distrus burghezia şi celelalte forţe contrarevoluţionare. Mark Sandle susţine că Lenin a încercat să gestioneze două impulsuri contradictorii: impunerea unui aparat represiv, coercitiv şi centralizat şi necesitatea de a promova dezvoltarea unei societăţi autoguvernate (1999, p. 53). Bolşevicii au plasat marxism‑leninismul în categoria ştiinţelor, descriindu‑l ca pe o disciplină care studiază cunoaşterea şi transformarea revoluţionară a lumii, dezvoltarea societăţii, a naturii şi a gândirii umane. Termenul, identificat cu ideologia oficială a Uniunii Sovietice şi a celorlalte state socialiste din Europa de Est în primele decenii de după instaurarea comunismului, a făcut carieră după ce Stalin a preluat puterea politică în Uniunea Sovietică6. Marxism‑leninismul a reprezentat, potrivit lui Archie Brown (2004, pp. 1‑18), mult mai mult decât puteau să înglobeze la un loc ideile lui Marx şi ale lui 6. Mai multe referinţe despre ideologia marxist‑leninistă vezi în: Archie Brown (ed.), The Demise of Marxims‑Leninism in Russia, Palgrave Macmilian, Houndmills, Basingstoke, 2004; Clemens Dutt (ed.), Fundamentals of Marxims‑Leninism, Manual, Foreign Languages Publishing House, Moscova, 1963; Vladimir Buzuev şi Vladimir Gorodnov, What is Marxism‑Leninism?, Progress Publishers, Moscova, 1987; Allan Todd, „Dictatorship: ideologies and totalitarianism”, Cam­ bridge University Press, accesat la data de 16.01.2013 la http://assets.cambridge.org/97805217/ 76059/excerpt/9780521776059_excerpt.pdf

38

CULTUL SECRETULUI

Lenin, fiind gândit ca un set de reguli şi principii menite să legitimeze acţiunile partidului comunist. Această ideologie a fost caracterizată de teoreticienii sovietici ca un „sistem ştiinţific coerent de opinii filosofice, economice şi social‑politice” şi reprezenta „concepţia despre lume a claselor muncitoare internaţionale, care sunt chemate să reîntinerească lumea pe baza principiilor socialiste şi comuniste” (V. Buzuev şi V. Gorodnov, 1978, p. 11). Principalele caracteristici ale marxism‑leninismului identificate de teoreticienii sovietici V. Buzuev şi V. Gorodnov au fost: – acesta serveşte interesele clasei muncitoare şi oamenilor muncii, şi nu interesele clasei exploatatoare; – susţine abolirea exploatatorilor şi construirea unei societăţi noi; – este o armă puternică în transformarea revoluţionară a lumii, în afirmarea idealurilor de dreptate şi libertate, de egalitate şi fraternitate a oamenilor şi naţiunilor, în acord cu interesele şi dorinţele maselor populare (1978, p. 103).

Dimensiunea conceptuală a propagandei Evoluţia societăţilor, transformarea lor economică şi politică, emanciparea oamenilor, progresul tehnologic, creşterea consumului de bunuri şi dezvoltarea mass‑media au contribuit la dezvoltarea şi răspândirea propagandei la o scară atât de largă, încât aceasta s‑a impus în ultimul secol ca o temă de studiu pentru politologi, istorici, sociologi sau psihologi7. Cercetătorii au avut în vedere cunoaşterea fiinţei umane, a dorinţelor şi nevoilor sale, a mecanismelor sale psihice, a automatismelor sale, dar şi psihologia socială a mulţimilor sau a maselor, a legilor de formare şi de modificare a acestora, a influenţelor şi limitelor (J. Ellul, 1965, pp. 15‑16). Conceptul de propagandă a fost asociat cu acţiunea de răspândire de idei, principii şi doctrine, cu formarea şi schimbarea opiniilor şi atitudinilor, fiind denumit „meşteşug” (H. Lasswell, 1927), „metodă” (E. Noelle‑Neumann, 2004), „substantiv” (H. Childs, 1940), „armă fină” (J. Anouilh, 1955), „formă de pro­ movare” (F. Lumley, 1933) sau „formă de comunicare” (G. Jowett şi V. O’Donnel, 1999). Frederick E. Lumley afirmă că în studiul propagandei trebuie urmărite cinci ele­ mente: (1) originea sau sursa de formare; (2) interesele implicate; (3) metodele între­ buinţate; (4) conţinutul propagat şi (5) rezultatele asupra „victimelor” (apud H. Childs, 1940,  p.  77). Jaques Ellul are o altă perspectivă asupra studiului propagandei, care presupune cunoaşterea „fiinţei umane, a tendinţelor, a dorinţelor, a necesităţilor sale, a mecanismelor sale psihice, a automatismelor sale”, dar şi a legilor de formare a grupurilor sociale şi a influenţelor de masă (p. 1965, p. 4). Făcând trimitere la operele lui Sun Tzu, Kautilya, Cicero, Thomas More, Lenin, Gabriel Tarde sau Le Bon, Harold Lasswell 7. În perioada de mijloc a secolului XX, atât în ţările democratice, cât şi în cele din blocul socialist s‑au dezvoltat instituţii dedicate studiului ştiinţific al propagandei, exemple în acest sens fiind Institutul de Analiză a Propagandei din Statele Unite ale Americii (înfiinţat în 1937) şi Institutul de propagandă marxist‑leninistă al Comitetului Partidului Comunist Bulgar (înfiinţat în 1966). Multe din ţările socialiste au avut centre de studiu al propagandei dezvoltate pe lângă facultăţile de sociologie, aşa cum este cazul României, care a avut un Laborator de „Sociologia Propagandei” deschis la Catedra de Sociologie din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

39

afirmă că propaganda are o legătură evidentă cu schimbările sociale generate de o pierdere de echilibru, produsă pe fondul înlocuirii unor sisteme de conducere vechi cu altele noi (1969, pp. 3‑4). Propaganda a început să fie analizată în prima parte a secolului XX în contextul studierii persuasiunii, însă cercetarea naturii şi a efectelor sale a intrat în atenţia teore­ ticienilor abia după cel de‑al Doilea Război Mondial. Termenul „propagandă” provine din latinescul propagare, care înseamnă „a răspândi” sau „a cultiva”, fiind foarte asemănător cu termenul propagate, care înseamnă „a răspândi” sau „a creşte”, iar conceptul de propagandă îşi are originea în Sacra Congregatio de Propaganda Fide, o organizaţie religioasă înfiinţată în 1622 de către papa Grigore al XV‑lea cu scopul de a răspândi credinţa catolică în lume8. În definiţiile formulate de‑a lungul timpului, singurul aspect comun care poate fi remarcat este acela că propaganda se adresează concomitent şi individului, şi masei. Ideile cel mai des întâlnite în definiţii se referă la manipularea unor simboluri cu scopul de a obţine controlul opiniei publice de către o sursă politică de putere, dar şi la ideea de influenţă şi autoritate asupra indivizilor sau a maselor. Institutul pentru Analiza Propa­ gandei din SUA a descris conceptul ca „expresia opiniilor sau acţiunilor indivizilor ori grupurilor, deliberat menite să influenţeze opiniile sau acţiunile altor indivizi ori grupuri faţă de nişte scopuri predeterminate” (H. Childs, 1940, p. 81). Scopul propagandei implică o ideologie pe care cineva vrea să o propage, indiferent că este vorba de o dogmă religioasă, politică, economică sau de orice altă natură, având la bază o intenţie care marchează implicarea şi influenţarea într‑o anumită direcţie. Cele mai multe definiţii ale propagandei includ ideea de intenţionalitate şi de trans­ formare a comportamentelor9. Harwood Childs susţine că „a face propagandă înseamnă a propaga – nu fiinţe umane, animale sau plante, ci idei, principii şi doctrine. A propaga idei înseamnă a le avansa, promova, răspândi, transmite, împrăştia, perpetua şi spori” (1940, p. 75). Leonard W. Doob defineşte propaganda ca „încercarea de a influenţa personalităţile şi de a controla comportamentul indivizilor în scopuri neştiinţifice sau de valoare îndoielnică într‑o societate, la un anumit moment dat” (1948, p. 390). Pe aceeaşi linie de modificare a conduitelor se plasează şi Georges Henein prin următorul enunţ: „Acţiunea de convingere prin instigare ce tinde să înlocuiască raţiunea cu iresponsabilitatea, ştergând linia de demarcaţie dintre adevăr şi fals” (apud E. Denize, 2009, p. 17). Garth Jowett şi Victoria O’Donell pun accent pe intenţionalitate, descriind propaganda ca „acţiunea deliberată şi sistematică de modelare a percepţiilor, de manipulare a cogniţiilor şi de dirijare a comportamentelor în vederea obţinerii unui răspuns care să corespundă intereselor propagandistului” (1999, p. 6). 8. Despre originea conceptului de propagandă vezi: Edward L. Bernays, Propaganda, Horace Liveright, New York, 1928; Harwood L. Childs, An Introduction to Public Opinion, John Wiley & Sons, New York, 1940; Peter Kenez, The Birth of the Propaganda State. Soviet methods of mass mobilizations 1917‑1929, Cambridge University Press, Londra, 1985; Garth S. Jowett şi Victoria O’Donnell, Propaganda and Persuasion, Sage Publications Inc., Londra, 1999. 9. Analiza propagandei din perspectiva schimbărilor de opinii sau atitudinale se regăseşte în special în lucrările lui Harold D. Lasswell, „The Theory of Political Propaganda”, în The American Political Science Review, vol. 21, nr. 3, august, 1927, pp. 627‑631; Harwood L. Childs, An Introduction to Public Opinion, John Wiley & Sons, New York, 1940; Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, trad. rom. Marius Conceatu, Editura Antet, Oradea, 1996.

40

CULTUL SECRETULUI

Comunicarea a fost în permanenţă considerată una dintre cele mai puternice forme de influenţare a indivizilor prin capacitatea oferită de a selecta mesajele şi prin aria largă de transmitere a acestora. Astfel, capacităţile de interacţiune directe sau mijlocite de un suport tehnic au fost şi ele luate în calcul de către cercetători. Oliver Thomson susţine că propaganda este „utilizarea de către un grup de oameni a capacităţilor comunicaţionale de orice fel în scopul modificării atitudinii sau comportamentului altui grup de oameni” (1999, p. 5). Indiferent de perspectivele din care au fost construite definiţiile propagandei, a subiectului sau a obiectului acesteia, cercetătorii au căzut de acord că propaganda include toate formele de comunicare existente, intenţionalitate, schimbare de comportamente şi perseverenţă. Din perspectiva acestei lucrări, propaganda este relevantă în măsura în care a servit scopurilor politice ale Partidului Comunist Român, mai exact pentru răspândirea ideologiei comuniste, pentru influenţarea indivizilor, pentru modelarea percepţiilor şi pentru întreţinerea stărilor de credinţă şi convingere dorite de puterea politică.

Scopurile politice ale propagandei Studiile de psihologie arată că atitudinea unei persoane este influenţată de percepţia asupra lumii în care trăieşte. Comportamentul, considerat expresia externă a atitudinilor, a fost descris ca maniera de a reacţiona la stimuli externi de durată, ce pot decurge din premise neraţionale (cum ar fi educaţia religioasă, tradiţiile familiale) sau din premise raţionale (nevoile materiale, apartenenţa de clasă) (K. Wlodzimierz şi B. Miszwski, 1979, p. 66). Michel‑Louis Rouquette susţine că propaganda a început să se manifeste odată cu apariţia puterii organizate, dar că aceasta a devenit o „modalitate culturală permanentă cu scop prac­tic” abia în secolul XX, epocă în care „preluarea puterii, rămânerea la putere şi exercitarea puterii nu mai pot fi concepute în absenţa influenţării conştiente a mase­ lor” (2002, pp. 92‑93). Psihologul francez susţine că propaganda implică trei elemente: (1) actorii socio‑politici; (2) mizele şi valorile; (3) mijloacele. „Orice încercare de a influenţa opinia publică poate fi considerată propagandă, de un fel sau de altul”, susţine Robert Cirino, acesta explicând că propaganda poate fi folosită atât pentru promovarea unor cauze bune, cât şi a unora rele, „a păcii, dar şi a războiului, a frăţiei, dar şi a urii” (1975, pp. 184‑185). Edward Bernays a promovat ideea potrivit căreia „manipularea conştientă şi inteligentă a obiceiurilor şi opiniilor maselor este un element important în societăţile democratice”, iar minţile oamenilor sunt modelate, gusturile sunt formate, ideile sunt sugerate în mod deliberat prin acţiuni constante (1928, p. 9). Propaganda poate fi creatoare de opinie în măsura în care produce cristalizarea opiniei publice sau obţine conformizarea unor opinii individuale, latente şi neconştientizate (I. Drăgan, 1980, p. 366). Scopurile propagandei au fost împărţite de către Jowett şi O’Donnell în trei categorii: (1) adoptarea convingerilor sau a atitudinilor propagandistului; (2) asumarea unor tipare comportamentale (contribuţii băneşti, aderare la anumite grupuri, demonstrarea pentru susţinerea unor cauze); (3) menţinerea legitimităţii unor persoane sau instituţii, asigu­ rându‑le justificare pentru acţiunile pe care le întreprind (1999, p. 291).

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

41

Propaganda politică a atras, în mod cert, cel mai mult atenţia cercetătorilor. În lucrarea Propaganda, Jaques Ellul afirmă că propaganda politică implică tehnici de influenţare adoptate de un guvern, de un partid sau o administraţie ori de un grup de presiune cu scopul de a schimba comportamentul publicului. În astfel de situaţii, metodele de persua­ dare sunt alese în mod deliberat, iar scopurile urmărite sunt clar conturate. Ellul face apel la modelele promovate de Hitler şi Stalin pentru a marca diferenţele dintre propaganda de tip politic şi publicitate (1973, p. 62). Alfred Sauvy a creionat câteva deosebiri între propagandă şi informare în context politic: „Diferenţa esenţială dintre propagandă şi informare constă în aceea că prima urmăreşte înrobirea indivizilor, iar cealaltă – eliberarea acestora... Factorul esenţial este producerea unei anumite baze, dispunerea de un viitor comportament, de exemplu, la vot. Acţionând asupra emotivităţii, mijloacele brutale de propagandă sunt mai eficiente decât o informare imparţială. Este mai uşor şi exercită o mai mare tentaţie să înrobeşti oamenii decât să‑i eliberezi” (apud K.Wlodzimierz şi B. Miszwski, 1979, p. 66).

Descriind propaganda ca fiind un instrument al „politicii totale”, alături de diplomaţie, economie şi armată, Lasswell consideră că aceasta reprezintă „managementul mijloacelor de comunicare în scopuri politice”, scopul pe termen lung fiind de a economisi costul material al puterii şi al dominării mondiale (1951, p. 214). Lasswell a analizat conţinutul propagandei din perspective diferite: (1) a valorilor politice (legate de venit, respect, securitate personală); (2) a totalităţii „simbolurilor‑cheie” pentru analiza politicii la scară mondială (libertate, democraţie, fascism, comunism); (3) a descrierii metodelor folosite pentru realizarea valorilor politice (violenţă, tratative, corupţie); şi (4) a exprimării gradului de aderare la valori (acceptare, respingere).

Caracteristicile propagandei comuniste Propaganda a avut un rol important în Revoluţia Bolşevică din 1917 şi a contribuit ulterior la menţinerea şi consolidarea puterii comuniştilor în Uniunea Republicilor Sovietice Socia­ liste. Teoria lui Peter Kenez prezentată în lucrarea The Birth of the Propaganda State: Soviet Methods of Mass Mobilization, 1917‑1929 este că propaganda a jucat un rol esenţial în formarea statului şi în execuţia politică (1988, p. 8). Bolşevicii s‑au folosit de sistemul de propagandă pentru a crea o nouă ordine socială şi pentru a transforma sistemul de gândire al unei întregi naţiuni, structură „exportată” ulterior în toate celelalte state care au îmbrăţişat doctrina comunistă. Esenţa propagandei comuniste poate fi redusă la acţiunea de răspândire de idei sau doctrine, la intenţia de a cuceri masele prin îndoctrinare, însă maniera în care acest lucru a fost realizat merită o analiză de profunzime. În demersul său de construire a unui stat comunist, Lenin a creat o suprastructură de persuadare a maselor, care a inclus presa, educaţia şi toate instituţiile şi formele de reprezentare culturală. Printre mijloacele la care a apelat propaganda comunistă s‑au numărat: (1) controlul comunicaţiilor de masă; (2) manipularea „mitică”, prin care se înţelege în primul rând cultul personalităţii liderului; (3) „cerinţa de puritate” realizată

42

CULTUL SECRETULUI

prin criticile şi autocriticile de partid; (4) prezentarea ideologiei ca o ştiinţă nouă; (5) remo­ delarea limbajului; (6) situarea doctrinei mai presus de orice interes personal; (7) deli­ mitarea socială (R.J. Lifton apud E. Denize, 2009, p. 20). În concepţia lui Lenin, rolul fundamental al propagandei consta în răspândirea ideilor marxist‑leniniste, explicarea politicii Partidului Comunist şi determinarea maselor să susţină activ programul politic al acestuia (A. Buzek, 1964, p. 18), scopul final fiind crearea omului nou, „omul sovietic, omul societăţii comuniste”. Caracterul propagandei comuniste a fost unul de masă, îndreptat în special către „educarea” membrilor de partid. Sociologii din statele comuniste au identificat trei elemente specifice propagandei de tip marxist‑leninist: – prioritatea conţinutului de idei marxist‑leniniste, a concepţiei ideologice şi politice a partidului, exprimate în tezele politice, economice, filosofice şi etice expuse în documentele partidului; – funcţia activă, interpretativă şi orientativă a propagandei; – caracterul angajat al propagandei, care militează pentru formarea politică şi ideologică a maselor (P. Pânzaru, 1975, p. 2). Bolşevicii au folosit două noţiuni şi două înţelesuri diferite pentru munca de persuadare a maselor: propaganda şi agitaţia, considerate printre cele mai importante aspecte practice ale activităţii partidului comunist. Plecând de la ideile enunţate de Gheorghi Valentinovici Plehanov, bolşevicii au făcut o distincţie clară între cele două tipuri de agenţi politici ai partidului, propagandistul şi agitatorul. Astfel, propagandistul era descris ca persoana care „prezintă mai multe idei unei persoane sau unui grup restrâns”, iar agitatorul era cel care „prezenta una sau câteva idei unei mase largi de oameni” (A. Inkeles, 1951, p. 39; J.M. Domenach, 1951, p. 268; P. Kenez, 1985, p. 8; B. McNair, 2006, p. 13). Diferen­ ţele dintre propagandist şi agitator au fost marcate şi de Lenin, care susţinea că agitatorul „se va strădui să trezească nemulţumirea maselor şi indignare împotriva nedrep­tăţii strigă­ toare, lăsând propagandistului responsabilitatea de a oferi o explicaţie completă pentru această contradicţie. Acesta este motivul pentru care propagandistul munceşte prin inter­ mediul cuvântului scris, iar agitatorul prin cuvântul rostit” (apud J.M. Domenach, 1951, p. 268). Referitor la această distincţie, Antony Buzek a nuanţat importanţa propa­gandistului comunist de tip nou, considerat superior agitatorului prin faptul că era capabil să elaboreze o idee sau un complex de idei pe care le putea prezenta prin intermediul presei către un cerc mult mai larg de persoane, diversificate şi stratificate social (1964, p. 26). Potrivit lui Jean‑Marie Domenach, propaganda de tip bolşevic s‑a individualizat prin două caracteristici: revelaţia politică (sau demascarea) şi sloganele şi lozincile (1951, p. 266). Acesta mai susţine că îndemnul lui Lenin de a „organiza revelaţiile politice în toate sferele” maschează, de fapt, interesele obscure ale clasei conducătoare de a‑şi menţine puterea politică. Realizarea acestui scop a determinat folosirea unor acţiuni condamnabile de către liderii socialişti: „prezentarea unilaterală şi tendenţioasă a faptelor, apelul la presentimente, prejudecăţi şi stereotipii, evidenţierea artificială a unor dificultăţi şi nemulţumiri, alimentarea unor iluzii care să permită divizarea şi manipularea publicului” (E. Denize, 2009, p.18). Marea Enciclopedie Sovietică definea propaganda de partid ca fiind: „explicarea sau diseminarea orală sau prin presă a ideilor marxist‑leniniste, a politicii Partidului Comunist. [Propaganda de partid] este o parte inseparabilă, integrantă a muncii

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

43

partidelor comuniste în educarea ideologică şi politică în spiritul partidului a maselor şi a tuturor muncitorilor, în spiritul marxism‑leninismului” (apud A. Buzek, 1964, p. 22).

Agitaţia a fost caracterizată, tot în Marea Enciclopedie Sovietică, ca: „Activitatea politică al cărei scop este influenţarea conştiinţelor politice şi a stării de spirit a maselor largi” şi ca „un important instrument al luptei politice a claselor şi a partidului” (apud A. Buzek, 1964, p. 22).

Pentru Partidul Comunist Român propaganda reprezenta un instrument activ de cultură politică şi ideologică marxist‑leninistă, „de formare, dezvoltare şi afirmare a conştiinţei socialiste militante, revoluţionare a tuturor oamenilor muncii, este un instrument de perfecţionare socială şi autoperfecţionare umană, de formare a personalităţii multilateral dezvoltate” (P. Pânzaru, 1975, p. 2). Hannah Arendt supune atenţiei perspectiva potrivit căreia teroarea este indisolubilă de propagandă: „Oriunde totalitarismul stăpâneşte controlul absolut, el înlocuieşte propaganda cu îndoc­ trinarea şi foloseşte violenţa nu atât pentru a‑i speria pe oameni (lucrul acesta se face doar în fazele iniţiale, când mai există încă opoziţie politică), cât pentru a realiza constant doctrinele sale ideologice şi minciunile sale practice” (1994, p. 448).

Printre metodele cel mai frecvent utilizate de către propaganda comunistă, în afară de teroare, s‑au numărat minciuna – „probabil cea mai bine concepută şi mai elaborată minciună din istorie” (E. Denize, 1999, p. 20) –, manipularea, distorsionarea informaţiilor şi înşelătoria. Într‑o teorie elaborată de Arlen Blyum, propaganda este identificată ca una dintre principalele cauze care au determinat prăbuşirea sistemului comunist. Potrivit ipotezei sale, propaganda a acţionat asemeni unei otrăvi autoadministrate, care a intoxicat complet organismul social şi care a dus, în final, la autodistrugere (2003, p. 11). O idee similară promovează şi Adrian Cioflâncă, acesta susţinând că eşecul comunismului este, în esenţă, eşecul propagandei, care a fost incapabilă să prezinte un mesaj atractiv, pliat pe realitatea factuală (2007, p. 159).

Structura propagandei comuniste În societăţile comuniste, propaganda a fost integrată în structurile partidului şi ale statului, fiind organizată sub forma unui aparat tentacular, cu ramificaţii în toate eşaloanele sociale. Îndeplinirea obiectivelor politice, clamate ca fiind „instalarea egalităţii între clasele sociale”, „crearea noului om socialist” sau „insuflarea conştiinţei de clasă în rândul muncitorilor şi ţăranilor”, a justificat construirea unei „maşinării impresionante şi elabo­ rate de îndoctrinare” (P. Kenez, 1988, pp. 8‑9). Structurile de propagandă din ţările socialiste au fost înfiinţate după modelul sovietic, în cazul României, o delegaţie din care făcea parte Leonte Răutu, adjunctul Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie, deplasându‑se la Moscova în 1949 pentru „a primi lămuriri în

44

CULTUL SECRETULUI

legătură cu aparatul central” (E. Denize, 2009, p. 27). Direcţia de Propagandă şi Agitaţie era responsabilă cu consolidarea centrilor de putere, dar şi cu formularea orientării propagandistice a partidului în chestiunile legate de politica internă şi externă, economie, societate etc., în funcţie de deciziile luate de adunările generale ale congreselor partidului sau de către Comitetul Central. Harold Lasswell afirmă că fundamentul propagandei sovietice se bazează pe „maximizarea puterii în ţară şi peste hotare a persoanelor sau grupurilor aflate la guvernare” (1951, p. 214). Atribuţiile propagandei comuniste înglobau coordonarea şi supravegherea activităţii ideologice desfăşurate prin (şi de către) presă, televiziune, radio, agitaţie politică, educaţie, literatură, arte, film şi teatru. Organizată în structuri denumite departamente, direcţii, secţii sau sectoare de „propagandă şi agitaţie”, munca de persuasiune era divizată pe mai multe paliere de activitate şi era inclusă nu numai în structura centrală a partidului comu­ nist, ci şi în cele judeţene, raionale, orăşeneşti, locale sau săteşti. De exemplu, în România, Direcţia de Propagandă şi Agitaţie subordonată direct Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român10 cuprindea în 1950 următoarele departamente: (1) Propa­ganda, învăţământul de partid; (2) Agitaţia; (3) Presa; (4) Ştiinţa; (5) Învăţământul public; (6) Literatura şi arta; (7) Munca cultural‑educativă; (8) Edituri; (9) Sectorul evidenţei cadrelor (E. Denize, 2009, p. 31). Teoreticienii comunişti au pledat pentru rolul educativ al propagandei, aceştia vor­ bind despre formarea politică, socială şi culturală a populaţiei, despre educarea morală, mode­larea personalităţilor umane, a atitudinilor şi convingerilor (P. Pânzaru, 1975, p. 11; I. Drăgan, 1980, p. 331). Ion Drăgan (1980, pp. 334‑349) a împărţit propaganda comunistă în şase categorii distincte: 1. Propaganda de transformare – „contribuie la restructurarea complexă a conştiinţei, atitudinilor, reprezentărilor social‑politice, a mentalităţii şi a raporturilor interumane, a întregului sistem de valori care orientează gândirea, munca şi comportamentele oamenilor, potrivit cu idealurile şi principiile revoluţionare ale socialismului şi comu­ nismului”. Contribuie la metamorfozarea „conştiinţei sociale, a relaţiilor sociale şi a personalităţii umane”. 2. Propaganda informativă şi explicativă – propune un sistem de interpretare „a eveni­ mentelor, a fenomenelor sociale şi politice, propagarea unei concepţii ştiinţifice despre societate, difuzarea în mase a concepţiei revoluţionare a materialismului dialectic şi istoric, a economiei politice, a ideilor socialismului ştiinţific”. 3. Propaganda pentru ridicarea continuă a gradului de cunoaştere al maselor – pune accentul pe educaţia de tip socialist, orientată către cunoaşterea politică, ştiinţifică şi culturală, plasată sub influenţa ideologică marxist‑leninistă. 4. Propaganda participativă – „este o propagandă a participării tot mai cuprinzătoare a maselor la conducerea vieţii sociale şi politice, la luarea deciziilor pe plan macrosectorial, local şi microsocial, o parte componentă a procesului de perfecţionare şi adâncire continuă a democraţiei noastre socialiste”. 5. Propaganda morală, promovarea unui nou sistem de valori morale – face referire la „morala comunistă” în spiritul căreia oamenii trebuie să se formeze. Scopurile acestui 10. După fuziunea din 1948 dintre PCR şi PSDR, noul partid rezultat s-a chemat Partidul Muncitoresc Român, acesta fiind numele sub care a funcţionat Partidul Comunist Român până în 1965, an în care a revenit la vechea denumire.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

45

tip de propagandă sunt: „regenerarea morală a societăţii, înrădăcinarea noilor valori şi norme morale pe terenul relaţiilor sociale în conştiinţa şi conduita tuturor membrilor societăţii noastre socialiste”. 6. Propaganda strategică – este tipul de propagandă care „îşi realizează misiunea istorică sub forma unor efecte cumulative, în cursul unui proces îndelungat, contradictoriu, de luptă între nou şi vechi, în cursul căruia se realizează transformarea radicală a relaţiilor sociale şi a conştiinţei sociale”. Într‑un studiu dedicat propagandei comuniste, Petru Pânzaru (1975, pp. 4‑13) a identificat şapte caracteristici ale propagandei comuniste: (1) părtinirea, corelată cu militantismul şi combativitatea; (2) baza teoretico‑filosofică unică, unitară: materialismul dialectic şi istoric privit ca o învăţătură vie; (3) spiritul prospectiv; (4) angajarea în totalitatea problemelor vieţii sociale interne şi internaţionale; (5) contactul permanent cu realităţile, cu faptele; (6) finalitatea funcţiei; (7) caracterul popular.

Presa ca instrument al propagandei comuniste Mijloacele de comunicare în masă au fost apreciate de către comunişti drept cel mai puternic instrument de propagare a ideilor şi doctrinelor comuniste, dar şi de influenţare a gândirii şi opiniilor populaţiei, alături de educaţie. Toate suporturile sau căile prin care se puteau transmite mesaje – presă tipărită, televiziune, radio, cinematografie, teatru, lite­ ratură, expoziţii, artă, sistem educaţional etc. – au fost folosite în scopuri propagandistice. Îndoctrinarea de la vârste cât mai fragede a dus inclusiv la crearea unei prese adresate copiilor şi adolescenţilor, bogat reprezentată, în Republica Socialistă România, prin segmentul de reviste: Arici Pogonici, Şoimii Patriei, Luminiţa etc. Lenin a vorbit despre rolul presei în contextul luptei pentru putere încă din 1902, în lucrarea Ce‑i de făcut?: „Un ziar nu este numai un propagandist colectiv şi un agitator colectiv, ci este şi un organizator colectiv” (1953, p. 10). Prin această scurtă afirmaţie, Lenin a conturat o adevărată misiune‑program pentru ziare, incluzând presa în categoria instrumentelor luptei politice. Antony Buzek (1964, p. 39) inventariază o serie de principii formulate de Lenin şi Stalin, pe care presa, în calitate de instrument al propagandei, trebuia să le împărtăşească maselor: – să propage ideile marxism‑leninismului; – să răspândească principiile partidului; – să organizeze muncitorii în lupta pentru aplicarea acestor principii în viaţa de zi cu zi; – să stabilească o legătură durabilă cu masele; – să educe masele în spiritul comunismului; – să explice politica partidului şi a guvernului; – să le insufle obişnuinţa criticii şi a autocriticii; – să organizeze întrecerea socialistă; – să lupte pentru pace; – să‑i demaşte pe susţinătorii războiului.

46

CULTUL SECRETULUI

Unele dintre principiile enumerate mai sus se regăsesc între obiectivele enunţate de M.I. Kalinin, unul dintre ideologii Partidului Comunist din URSS, membru al Politbiuro‑ului (1919‑1946) şi un apropiat al lui Lenin şi Stalin: „să servească […] poporului întreg, întregii societăţi, care este strâns închegată prin unitatea intereselor sale vitale şi a năzuinţelor sale fundamentale; să dezvolte, să lumineze, să educe masele largi, înrădăcinând în conştiinţa lor principiile cele mai nobile şi mai umanitare ale vieţii colective omeneşti” (1945, p. 6).

Conţinutul ziarelor a reprezentat o preocupare majoră a lui Lenin în legătură cu mijloacele de comunicare în masă. În scrierile sale, acesta atrăgea atenţia asupra alegerii temei, a elaborării şi prelucrării subiectelor de ziar, subliniind importanţa selecţiei şi prezentării informaţiilor. „Trebuie să transformăm presa, şi o vom transforma, dintr‑un organ de ştiri senzaţionale, dintr‑un simplu aparat de relatare a noutăţilor politice, dintr‑un organ de luptă împotriva minciunii burgheze, într‑un instrument de reeducare economică a masei, într‑un instrument de informare a masei asupra felului în care trebuie să fie organizată munca într‑un chip nou” (V.I. Lenin, 1960, p. XIV).

Într‑un articol din revista breslei ziariştilor români, Presa Noastră, din 1959, I. Şerbă­ nescu scria despre ce trebuie să se înţeleagă prin articolul de propagandă: „să propage în mod nemijlocit ideile care alcătuiesc concepţia despre lume a proleta­riatului revoluţionar, adică filosofia marxist‑leninistă, economia politică marxistă, socialis­mul ştiin­ ţific; să analizeze pe baza tezelor marxist‑leniniste fenomenele sociale contemporane, lupta pentru socialism a oamenilor muncii din ţara noastră, punând în evidenţă felul cum acţio­ nează legile generale ale dezvoltării societăţii, cum devin realitate tezele mar­xism‑leninis­ mului prin activitatea partidului nostru şi a celorlalte partide marxist‑leniniste” (p. 7).

Acapararea de către propagandă a tuturor structurilor statului a presupus şi diver­sifi­ carea mijloacelor de răspândire a acesteia. Nu numai ziarele naţionale de informare aveau rolul de a educa şi călăuzi masele, acesta fiind transferat către toate tipurile şi genurile de publicaţii tipărite. În statele comuniste exista câte un ziar sau câte o publi­caţie pentru fiecare profesie11, existau ziare de uzine sau de întreprinderi12, ziare ale minorităţilor13 şi ziare ale copiilor şi adolescenţilor, după cum am arătat deja. Toate aceste publicaţii tipăreau simultan acelaşi tip de articole despre spiritul combativ al poporului, despre lupta ideologică, însă conţinutul general era adaptat fiecărei arii profesionale în parte. 11. În Republica Socialistă România existau publicaţii dedicate fiecărei profesii în parte: Muncitorul textilist, revista angajaţilor din industria textilă, Viaţa militară, revista cadrelor militare, Forestierul, revista angajaţilor din domeniul silvic sau Tribuna şcolii argeşene, publicaţie a cadrelor din învăţământ din judeţul Argeş. 12. Exemple de acest gen: Petrochimia, Celuloza, Metalurgistul. 13. În Ardeal existau publicaţii ale minorităţilor maghiare şi germane, diversificate ca apariţie (cotidiene, săptămânale, lunare), dar şi în privinţa conţinutului (ziare generaliste, reviste de cultură, umoristice). Exemple: Fáklya, Neuer Weg, Igazság.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

47

Cenzura – instrumentul de control al propagandei Propaganda fără cenzură ar fi imposibilă, iar pentru ca demersul de influenţare a opiniilor şi atitudinilor să reuşească, este nevoie ca între un eveniment şi public să fie aşezate o serie de bariere (W. Lippmann, 2009, p. 43). Acţiunea propagandei pe o scară largă este inutilă în condiţiile în care, în spaţiul public, pot apărea informaţii sau idei disonante, care îi contrazic conţinutul, astfel că reuşita propagandei este determinată de substanţa mesajelor transmise către opinia publică. O interpretare unanimă a cercetătorilor care s‑au ocupat de studiul cenzurii este că aceasta, pe de o parte, reprezintă îngrădirea, sub nenumărate aspecte sau forme, a libertăţii de gândire, de exprimare, de manifestare, iar pe de alta, presupune existenţa unei forme de putere care exercită controlul asupra gândirii, exprimării sau manifestărilor indivizilor ori a maselor. În Encyclopedia of Censorship este susţinută ipoteza potrivit căreia toate formele de cenzură, fie ele formale sau informale, au o origine comună: frica. Publicarea fără niciun fel de constrângeri a unor opinii, cărţi, filme, piese de teatru sau orice alt tip de informaţii a fost interpretată, de‑a lungul timpului, de către autorităţi drept o nepermisă ameninţare (J. Green, 2005, p. VIII). Plecând de la abordarea lui Michel Foucault despre relaţia cunoaştere‑putere, potrivit căreia cunoaşterea reprezintă un instrument manipulat de putere pentru atingerea unor scopuri, Sue Curry Jansen interpretează sistemul cunoaştere‑putere ca fiind unul eman­ cipator şi represiv în acelaşi timp, deoarece „puterea securizează cunoaşterea, iar cunoaş­ terea securizează puterea” (1988, p. 7). Sue Curry Jansen se raportează la cenzură ca la „un mecanism pentru colectarea de informaţii pe care puterea le poate utiliza pentru a întări controlul asupra populaţiei sau de idei care ameninţă să distrugă sistemele de conducere” (1988, p. 14). Cenzura face parte din categoria instrumentelor care au asigurat protecţie puterii politice şi doctrinei oficiale, în special în statele autoritariste sau totalitariste. Îngrădirea formelor de expresie nu s‑a manifestat doar în societăţile moderne, evoluate din punct de vedere politic, economic, cultural sau tehnologic, cenzura existând, sub diferite forme, din cele mai vechi timpuri. Cuvântul „cenzură” provine din latinescul censere, al cărui sens era de „a declara în mod oficial”, „a descrie în mod oficial” sau „a evalua”. Sensul cuvântului a evoluat în timp, astfel încât astăzi este sinonim cu îngrădirea de către o autoritate de stat sau privată a libertăţii de exprimare, indiferent de forma acesteia. Istoria cenzurii se derulează în paralel cu istoria comunicării de masă, a scrisului, a tiparului şi a răspândirii cuvântului tipărit. Practicile cenzoriale au fost justificate de către autorităţile politice, militare sau bisericeşti de pretutindeni şi din toate epocile ca acte de reglementare morală sau politică a societăţilor. Au existat perioade în istorie când au funcţionat sisteme duale de cenzură, exercitate în acelaşi timp de stat şi de biserică sau de stat şi de armată. Harold Lasswell defineşte cenzura ca fiind o acţiune concretă, care nu doar elimină, ci şi previne: „politica de limitare a exprimării publice a ideilor, opiniilor, concepţiilor şi impulsurilor care au sau despre care se crede că au capacitatea de a submina autoritatea guvernamentală sau ordinea socială şi morală, pe care respectiva autoritate consideră că este obligată să le protejeze” (1930, p. 290).

48

CULTUL SECRETULUI

Sistemul complex care formează cenzura este descris de Jonathon Green ca îmbinarea unei pluralităţi de forme şi instituţii ce pun în practică actul de control: „Problema de funcţionare [a cenzurii] este puterea – stabilirea şi menţinerea controlului include limitarea şi negarea informaţiilor; restricţionarea dezbaterii şi critica; acoperirea cu orice risc – chiar zădărnicirea – libertăţii de exprimare prin prevederi constituţionale; precum şi abilitarea poliţiei şi a departamentelor securităţii să împiedice persoanele şi organizaţiile mass‑media în exercitarea acestor libertăţi” (2005, p. XV).

Sue Curry‑Jansen oferă o expunere exhaustivă a cenzurii, atât din perspectiva formei, cât şi a fondului acesteia: „Definiţia mea pentru termenul de «cenzură» include toate structurile sociale proscrise sau prescrise care inhibă sau interzic difuzarea de idei, informaţii, imagini sau alte mesaje prin intermediul canalelor de informare ale societăţii, dacă aceste obstacole sunt girate de către sisteme politice, economice, religioase sau de altă natură” (1988, p. 221).

Cenzura se prezintă ca acţiunea de eradicare a tuturor elementelor antitetice ideologiei comuniste, iar demersurile propagandei – ca un proces de cosmetizare a realităţii prin prezentarea versiunilor acceptate de către conducerea partidului comunist. Studiul aspec­ telor teoretice ne arată că scopurile propagandei şi ale cenzurii erau identice, şi anume obţinerea şi menţinerea controlului social.

Formele şi funcţiile cenzurii Cenzura există, sub diferite forme, în toate tipurile de societăţi, controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă fiind o expresie a măsurilor politice, administrativ‑guvernamentale, sociale sau economice. Cele mai cunoscute forme ale cenzurii sunt: cenzura morală, cenzura politică, cenzura militară, cenzura religioasă, cenzura corporatistă. Toate aceste prototipuri s‑au manifestat prin procedee diferite, în forme distincte şi la intensităţi variate de la o societate la alta, de la o epocă la alta. Sue Curry Jansen (1988) a identificat şapte tipuri de cenzură: 1. Cenzura constitutivă este considerată o caracteristică a tuturor comunităţilor, inclusiv a acelora care garantează libertatea de exprimare. Influenţa acestui tip de cenzură este considerată „insidioasă”. Indiciile specifice se regăsesc în nivelul de violenţă aplicat pentru a securiza şi proteja controlul, tipurile de deviere produse, gradul de toleranţă faţă de ideile heterodoxe sau frecvenţa şi intensitatea ritualurilor purificatoare necesare (Jansen, 1988, p. 8). 2. Cenzura regulativă este derulată la vedere, este cuprinsă în legi, regulamente şi ordine şi poate fi cuantificată prin numărul cărţilor sau publicaţiilor interzise. Acest tip de cenzură este unul dinamic, care comportă permanente schimbări ale normelor sau convenţiilor, fiind un adevărat fenomen (Jansen, 1988, p. 8). 3. Cenzura oficială este derulată de către o autoritate recunoscută, cum ar fi statul, armata, Biserica, sau de o entitate creată special în acest scop (GLAVLIT în URSS sau Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor în Republica Socialistă România).

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

49

4. Cenzura naţionalistă devine un monopol exclusiv al statului „doar în circumstanţe deo­ sebite” (Jansen, 1988, p. 15), cum ar fi un război sau starea de urgenţă, de necesitate sau de calamitate. 5. Cenzura preventivă intervine înainte ca produsul cultural (publicaţii, cărţi, piese de teatru etc.) să fie tipărit sau lansat pe piaţă. 6. Cenzura comercială este aplicată de cei care controlează procesul de producţie, cei care decid „ce va fi produs în masă în domeniul cultural şi ce nu va fi produs” (Jansen, 1988, p. 16). 7. Cenzura subterană este prezentată prin metafora lui Jeremy Bentham a „închisorii rotunde” (Panopticon14), care poate lua forma unei temniţe, a unei fabrici, a unei şcoli sau a unui azil în care deţinuţii, muncitorii, studenţii sau pacienţii sunt ţinuţi sub observaţie de către autorităţile morale, reprezentate de gardieni, manageri, profesori sau medici. Acest model de cenzură este considerat superior faţă de toate celelalte, deoarece asigură mecanismul de control al ordinii sociale (Jansen, 1988, pp. 22‑23). Dintre aceste şapte tipuri de cenzură, în România comunistă au funcţionat doar cinci: constitutivă, regulativă, oficială, naţionalistă şi preventivă. O altă clasificare a practicilor limitative împarte cenzura în următoarele tipuri: (1) for­ mală, care include cenzura guvernamentală şi instituţională, şi (2) informală, formată din cenzura socială şi autocenzură. Cenzura guvernamentală vizează toate formele de exprimare în spaţiul public (publicaţii, cărţi, filme, producţii de televiziune, internet etc.), iar crite­ riile de selecţie sunt justificate de moralitate, apărarea unor interese comerciale sau naţio­ nale, promovarea unui anumit timp de educaţie culturală etc. Principiile care justifică actul cenzorial sunt protejarea populaţiei, care trebuie să audă, să citească sau să vadă doar ceea ce este convenabil pentru putere, protejarea minorilor de publicarea unor materiale/ imagini ofensatoare, precum şi protejarea standardelor comunităţii. Cenzura socială este exercitată de comunitate sau de către patronatul de presă, pe când autocenzura poate afecta atât populaţia, cât şi pe creatorii de bunuri culturale. Şi aceste modele au funcţionat în timpul regimului socialist, având diferite forme de manifestare.

Cenzura comunistă – particularităţi şi funcţii Reflecţiile lui John Milton, care susţinea că cenzura totală nu este nici oportună, nici realizabilă, ci mai degrabă „inutilă şi defectă”, în condiţiile în care Falsitatea este con­ damnată la înfrângere de către Adevăr, aveau să fie „spulberate” câteva secole mai târziu, după cum susţine Miklos Haraszti, de către regimurile totalitariste de stânga (1987, p. 5). În statele socialiste, cenzura a acţionat ca un sistem de control ideologic al partidului şi statului, aplicat tuturor sferelor societăţii şi vieţii culturale. Arlen Blyum, unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai cenzurii sovietice, o denumeşte „mecanism de apărare a 14. Modelul de închisoare a lui Jeremy Bentham în 1775, Panopticon, este detaliat în: Sue Curry Jansen, The Knot That Binds Power and Knowledge, Oxford University Press, New York, 1988; Janet Sample, Bentham’s Prison. A Study of the Panopticon Penitentiary, Clarendon Press, Oxford, 1993; Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere din limba franceză, postfaţă şi note de Bogdan Ghiu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.

50

CULTUL SECRETULUI

sistemului ideologic şi politic” (2003, p. 1). Transformată într‑un adevărat fenomen care nu s‑a manifestat anterior nicăieri în lume într‑o formă similară, în ţările comuniste, cenzura şi‑a pierdut sensul strict de interzicere a apariţiei unui text sau a unei publicaţii, devenind sinonimă cu îngrădirea libertăţii de exprimare (A. Blyum, 2003, p. 2). Cenzura sovietică se deosebeşte de toate celelalte modele anterioare prin faptul că ea nu doar a interzis opiniile considerate dăunătoare politicii partidului şi statului, ci a şi creat şi impus un sistem de gândire jurnaliştilor, scriitorilor, artiştilor, în general, pe care aceştia trebuiau să îl exporte, sub forma actelor proprii de creaţie, către întreaga populaţie. Liderii comunişti au acordat o importanţă deosebită nu numai controlului informaţional, ci şi manierei în care se realiza comunicarea cu masele. Acest model de „creativitate”, dezvoltat sub supravegherea cen­zorilor, a fost responsabil cu promovarea tipului de erou socialist, implicat în construi­ rea comu­nismului şi în biruirea adversarilor acestuia (M. Dewhirst şi R. Farrell, 1973, p. 1). Mecanismul acesta este descris de Richard Lowenthal în felul următor: „Controlul monopolist al tuturor canalelor de comunicare publică, de la presă şi alte mijloace de comunicare în masă la toate formele de educaţie, literatură şi arte, cu scopul nu numai de a preveni exprimarea unor opinii ostile şi indezirabile printr‑o formă de cenzură, ci şi de a controla formarea opiniilor la sursă prin selecţia planificată a tuturor elementelor de informare” (apud P. Lendvai, 1981, pp. 18‑19).

În statele socialiste, cenzura a avut un caracter aparte, influenţat de faptul că întreaga putere era concentrată în mâinile unei singure structuri, partidul unic, şi nu existau alte forme de asociere politică, nu exista opoziţie sau societate civilă, nu exista presă indepen­ dentă care să critice regimul. Cenzura a fost responsabilă în egală măsură cu implementarea ideologiei, cu formarea conştiinţei de clasă, cu îndoctrinarea politică, rezultatul fiind legitimarea controlului politic. Prin remodelarea gândirii, puterea comunistă miza să aducă indivizii la convingerea sinceră că ideologia socialistă reprezintă sistemul politic ideal. Activitatea cenzurii a fost văzută de către liderii comunişti ca mecanismul de influenţare a opiniei publice prin intermediul unor mijloace formale şi informale de control: „Lucrând mână în mână cu activităţile organizate şi de masă ale propagandei şi agitaţiei în ţările comuniste, [cenzura] reprezintă măsurile de prevenire a distribuirii şi publicării oricăror idei, ştiri şi alte chestiuni contrare principiilor liniei oficiale şi imaginii aprobate despre viaţa în ţară şi în străinătate” (A. Buzek, 1964, p. 131).

Controlul asupra fluxului de informaţii a generat mai întâi în Rusia stalinistă, iar mai apoi în celelalte state socialiste, o adevărată „cultură a secretului” (S. Mikoyan, 2001, p. 45), devenită rapid politică de stat. Alen Blyum a asemănat sistemul sovietic de cenzură cu o piramidă, acesta acţionând stratificat şi asigurând un control total şi eficient. La baza acestei construcţii, Blyum a plasat autocenzura, care funcţiona prin autolimitarea publicării sau distribuirii unor informaţii, ca urmare a adaptării jurnaliştilor sau oamenilor de cultură la „interdicţiile impuse de către stat, societate, de public, de propriul simţ estetic sau de principiile morale”. Autocenzura poate fi interpretată, potrivit lui Blyum, în foarte puţine cazuri ca mecanismul de autoprotecţie al unui autor pentru a nu ajunge în atenţia cenzurii sau, mai grav, a organelor statului. Următorul nivel în piramida cenzurii a fost atribuit cenzurii editoriale efectuate direct în redacţiile publicaţiilor, în edituri, televiziuni,

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

51

radiouri, teatre etc. Cenzura instituţională, reprezentată în URSS de GLAVLIT15, ocupă poziţia de mijloc în ierarhia controlului mijloacelor de comunicare în masă. Sarcina acestei instituţii a statului a fost de a filtra sau elimina tot ceea ce putea să prejudicieze directivele ideologice. Cel de‑al patrulea nivel a revenit cenzurii punitive, exercitată de organele poliţiei secrete a statului (denumită pe rând NKVD, NKGB, MGB sau KGB). Ultimul loc era ocupat de Departamentul de Propagandă şi Agitaţie (Agitprop) al Comitetului Central al partidului. Acest organism era responsabilul suprem în privinţa publicării de informaţii sau produse culturale ori artistice, şi tot el elabora „directivele” care intrau în responsabilitatea GLAVLIT. Deasupra acestui sistem formal şi informal, Blyum îl aşază pe secretarul general al partidului, „dictatorul însuşi”, de ale cărui voinţă şi capricii atârnau munca, dar şi soarta intelectualilor (2003, pp. 3‑9). Piramida cenzurii a lui Blyum este perfect aplicabilă şi în cazul sistemului cenzorial din România socialistă. Dacă primele două niveluri sunt identice, cel de‑al treilea, reprezentat de GLAVLIT în URSS, se regăsea în Republica Socialistă România sub forma Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, care a funcţionat şi sub denumirea de Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, fiind instituţia care se ocupa de controlul şi cenzurarea tuturor formelor de manifestare literară şi artistică. Nivelul numărul patru era reprezentat de Securitate şi Miliţie, iar ultimul loc revenea Secţiei Presă a Comitetului Central al PCR. Arlen Blyum a inventariat şi o serie de funcţii ale cenzurii comuniste: (1) represivă; (2) de reglementare; (3) de model‑cadru; (4) ideologică; (5) de selecţie; (6) protectivă; şi (7) prescriptivă (2003, pp. 10‑15). 1. Funcţia represivă reiese din varietatea de măsuri punitive pe care Cenzura le putea lua împotriva jurnaliştilor, scriitorilor, artiştilor sau împotriva oricărei persoane aflate în posesia unor informaţii indezirabile. Acestea puteau decurge din sancţiuni de natură administrativă sau juridică. 2. Funcţia de reglementare reiese din legile, normele şi regulamentele care asigurau operarea cenzurii, la care se adăugau instrucţiuni, recomandări, directive sau circulare strict secrete, care dictau practicile operaţionale. 3. Funcţia de model‑cadru avea rolul de a încadra textele jurnalistice, operele literare sau creaţiile artistice într‑un model agreat de regim. Având în vedere spectrul extins de acţiune al cenzurii, aceasta a avut şi rolul de a impune tipare şablon şi de a uniformiza stilurile şi conţinuturile jurnalistice, literare sau artistice. 4. Funcţia ideologică avea scopul de a crea o „fantomă”, o lume ireală, de a produce halucinaţii cu privire la realitate. 5. Funcţia selectivă se referă la trierea informaţiilor care aveau să ajungă în spaţiul public în raport cu criteriile consimţite. Aceasta a adus societatea într‑o „stare de uniformizare şi mediocritate culturală”. 15. GLAVLIT reprezintă instituţia cenzurii comuniste din URSS. Cuvântul desemnează abrevierea denumirii instituţiei în limba rusă, Glavnoe upravlenie po delam literaturî i izdatel’stv (Direcţia centrală pentru literatură şi tipărituri) şi este folosit ca substantiv comun. Potrivit lui Vladimir Solodin, deşi titulatura plasa GLAVLIT‑ul sub autoritatea Consiliului de Miniştri (organism care nu aparţinea partidului), în realitate acesta era subordonat partidului. Vezi Steven Richmond şi Vladimir Solodin, „The Eye of the State”: An Interview with Soviet Chief Censor Vladimir Solodin, în Russian Review, vol. 56, nr. 4, octombrie 1997, pp. 581‑590.

52

CULTUL SECRETULUI

6. Funcţia protectivă are în vedere apărarea ideologiei oficiale a partidului, a imaginii liderului suprem, precum şi securizarea principiilor şi valorilor socialiste. Unul dintre sloganurile lui Big Brother din romanul O mie nouă sute optzeci şi patru al lui George Orwell era: „Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează tre­cutul” (2002, p. 33). 7. Funcţia prescriptivă este descrisă de Blyum ca o invenţie a regimurilor comuniste, care au depus eforturi uriaşe nu numai pentru eliminarea sau interzicerea unor creaţii, ci şi pentru educarea jurnaliştilor, scriitorilor, artiştilor, în general, cu privire la ce anume să scrie/creeze şi cum să scrie/creeze. După cum am văzut, presa poate să influenţeze sau să manipuleze opinia publică, indiferent de sistemele sociale în care aceasta se manifestă, printr‑o serie de principii riguros enumerate de Robert Cirino. Acţiunile de influenţare şi manipulare a opiniei publice în sistemele socialiste au la bază procese mult mai complexe, care presupun şi alte interferenţe operaţionale şi faptice, precum structura ideologică, demer­surile propa­ gandei şi consecinţele cenzurii.

Instituţiile cenzurii în comunism Istoria cenzurii sovietice instituţionale începe în 1918, când Lenin a semnat un decret care autoriza controlul temporar al presei şi care ar fi trebuit să fie valabil doar pe durata Războiului Civil, însă acesta nu a mai fost abolit niciodată. În data de 6 iunie 1922 a fost înfiinţată Administraţia Centrală pentru Publicaţii Literare şi Edituri, care şi‑a căpătat faima sub denumirea de GLAVLIT şi care a fost desfiinţată abia în 1991, după destrămarea Uniunii Sovietice. Dacă în statutul din 1922 al instituţiei Cenzurii se vorbea despre „cen­ zură” şi „cenzori”, în cel din 1931 funcţia principală a fost redenumită prin eufemisticul cuvânt „control” (M. Dewhirst, 1973). GLAVLIT acţiona nu doar asupra publicaţiilor (ziare, reviste, almanahuri), ci şi asupra producţiilor literare, editurilor, televiziunii, radioului, cinematografiei, teatrului, precum şi asupra oficiilor poştale şi de telegraf, asigurând supravegherea prepublicării şi postpublicării, preproducţiei şi postproducţiei. Cenzura preliminară era aplicată cu scopul de a preveni publicarea unor informaţii considerate secret de stat sau în măsură să afecteze interesele politice, ideologice, economice sau militare ale partidului şi statului, însă atribuţiile acesteia au fost mult extinse, astfel că s‑a ajuns să treacă prin filtrul cenzorilor inclusiv fotografiile, hărţile geografice, caricaturile sau desenele, timbrele, cărţile de vizită sau partiturile muzicale. În România, cenzura comunistă a căpătat un cadru instituţional începând cu data de 20 mai 1949, când, printr‑o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, a fost înfiinţată Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT)16, organism aflat în directa subordonare a 16. Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a fost înfiinţată în 1949 prin Decretul nr. 218 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, publicat în Buletinul Oficial, anul I, nr. 32 din 23 mai 1949, pp. 225‑226, şi avea ca principală atribuţie „autorizarea apariţiei oricăror tipărituri (ziare, reviste, programe, afişe)”. A funcţionat până în 1977, ca instituţie oficială a cenzurii, pe lângă Consiliul de Miniştri.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

53

Consiliului de Miniştri, învestit cu responsabilităţi în editarea Buletinului Oficial al Republicii Populare Române, dar şi în apariţia ziarelor, revistelor, periodicelor, agendelor sau afişelor de pe întreg teritoriul ţării. Cu timpul, aria de competenţă a acestei Direcţii a fost extinsă către toate mijloacele de publicare a informaţiilor, dar şi către alte producţii culturale, cum ar fi cărţile, filmele, spectacolele de teatru, muzica, emisiunile de radio sau de televiziune. Regimul de funcţionare al librăriilor, bibliotecilor, anticariatelor intra tot în atribuţiile DGPT, la fel şi coordonarea activităţii serviciilor de presă ale instituţiilor publice sau redactarea buletinelor de presă ale Consiliului de Miniştri. Scopul Cenzurii era unul foarte clar definit în documentele care reglementau atri­ buţiile instituţiei: „apărarea secretului de stat şi ferirea ideologiei şi liniei politice a partidului de greşeli şi denaturări”17. Analiza documentelor relevă faptul că reprezentanţii de vârf ai partidului şi statului controlau direct informaţiile, şi nu jurnaliştii, iar cenzorii erau doar uneltele puterii (E. Şercan, 2012, p. 343). Cel mai puternic instrument de lucru al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor a fost cenzura preventivă, care, în opinia lui Marian Petcu, viza eliminarea tuturor elementelor considerate inoportune (2005, p. 10). Moartea lui Stalin a adus în România o uşoară liberalizare a politicilor culturale, odată cu relaxarea întregului sistem ideologic al Partidului Muncitoresc. Perioada care a urmat a coincis cu încercările lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej de a extrage România de sub influenţa Uniunii Sovietice. Relaxarea culturală s‑a accentuat mai ales după Declaraţia din aprilie 1964 a Partidului Muncitoresc Român, care a marcat distanţarea politicii externe a României de cea sovietică, dimensiunea naţionalistă fiind reconsiderată. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu la vârful Partidului Comu­ nist Român aveau să deschidă perioada de dominaţie denumită mai târziu „Epoca de Aur”. Liberalizarea culturală, prelungită şi în primii ani de conducere ai lui Ceauşescu, s‑a resimţit şi în domeniul presei. Cenzura exercitată prin intermediul Direcţiei Generale de Presă şi Tipărituri a devenit mai permisivă comparativ cu anii precedenţi. În ciuda relaxării, apreciată de comunitatea artistică şi literară a vremii, acţiunea de remodelare a gândirii prin controlul mijloacelor de comunicare a fost continuată cu aceeaşi vigilenţă. Perioada de destindere politică, care i‑a adus lui Ceauşescu un capital uriaş de simpatie atât în interiorul ţării, cât şi în afara graniţelor, nu a durat foarte mult, iar neostalinismul de tip ceauşist a început să fie clădit pe virtuţile independenţei naţionale. Constrângerile din domeniul presei au fost regândite, astfel că cenzura informaţiilor şi a subiectelor de presă a devenit tot mai rigidă, iar un număr semnificativ de jurnalişti au fost puşi sub controlul preventiv al Securităţii. Sub regimul Ceauşescu, presa şi‑a pierdut rolul de informare, devenind, potrivit lui Peter Gross, „mai mult formativă în intenţie şi ideologică prin natură decât în perioada 1947‑1965” (1999, p. 70). Cenzura în România a fost desfiinţată în vara anului 1977, atunci când Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri a fost dizolvată; atribuţiile în cazul presei literare au fost preluate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, iar în cazul presei de informare, practicile cenzoriale au fost internalizate în redacţii. Angajaţii Direcţiei au fost transferaţi la publicaţiile existente (P. Gross, 1999, 17. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 97/1970, f. 2, „Raport de activitate pe anul 1970 al Direcţiei Tipărirea Presei Centrale”.

54

CULTUL SECRETULUI

p. 21; M. Petcu, 2005, p. 89), dar şi la diverse asociaţii profesionale, unde au continuat să‑şi facă meseria, sau au fost numiţi în consiliile de conducere ale unor organisme sau organizaţii culturale18.

Bazele teoretice ale autocenzurii După cum a arătat Blyum, la baza structurii cenzoriale comuniste era aşezată autocenzura, ca practică adoptată de către jurnalişti, scriitori sau artişti, de autolimitare în procesul de creare a operelor personale sau în diseminarea informaţiilor, ca răspuns la o presiune externă. Dacă cenzura instituţionalizată acţiona la vedere, în virtutea unui set de reguli impuse într‑o manieră arbitrară, autocenzura funcţiona subversiv, la nivelul conştiinţei fiecărui individ în parte. În statele socialiste, autocontrolul nu a afectat numai intelec­ tualitatea, ci şi membrii de partid, funcţionarii guvernamentali sau cetăţenii de rând. Oamenii obişnuiau să‑şi suprime gândurile, opiniile, trăirile referitoare la realitatea socială, la politica partidului şi la conducerea acestuia din cauza fricii de sistem. Bujor Nedelvovici creionează atmosfera care alimenta autocenzura în anii comunismului în România: „autocenzură care însemna o umilinţă greu de suportat, o dedublare [...] de fiecare zi, în fiecare familie şi în societate. O alienare generală la nivel de conştient personal şi inconştient colectiv. Orice cuvânt putea fi interpretat duşmănos şi era imediat reţinut de un informator care îl trimitea la Securitate” (2009, p. 65).

Jurnaliştii şi scriitorii păreau a lua în considerare, atunci când se aflau în faţa unei coli de hârtie, aserţiunea lui George Bariţiu, larg răspândită în perioada comunistă: „La fiecare vorbă ce o scrii, să‑ţi închipui că ai paragraful înaintea ta şi jandarmul la spate” (G. Neamţu, 2012, p. 236). Autocenzura marchează acomodarea intelectualităţii şi a oamenilor obişnuiţi la inter­ dicţiile impuse de către partid sau societate. Cu toţii se fereau să comită potenţiale greşeli politice care le‑ar fi putut atrage eticheta de persoană imatură ideologic şi nepregătită în privinţa doctrinei partidului, ceea ce putea implica izolarea profesională, încheierea carierei, anchetarea de către organele de stat sau, mai mult, pierderea libertăţii. Victor Vântu, fost ziarist la Scânteia, explică felul în care acţiona autocontrolul în presa comunistă românească: „Ştiai că nu ai voie să scrii despre dragoste, ci numai despre dragostea dintre mamă şi fiică, nu despre Eros, erotică. Să eviţi cuvântul «cimitir» – că pe tovarăşul îl deranjează –, să eviţi cuvântul «cruce», să eviţi să lauzi prea mult o femeie – că naşte invidia tovarăşei. Adică lumea ştia că erau nişte tabuuri. Erau tabuuri de tematică, un întreg vocabular de cuvinte care nu plăceau, fără neologisme, împrumuturile astea străine… Exista o grilă, pe care se punea foarte răspicat accentul” (A. Boboc, 2010).

Autocenzura în domeniul comunicării de masă a fost definită de Chin‑Chuan Lee ca: 18. Ibidem, Dosar nr. 3/1977, ff. 88, 97‑99.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONTROLULUI

55

„un set de acţiuni editoriale, care variază de la omisiune, diluarea, denaturare şi schimbarea sensului la alegerea discursului retoric de către jurnalişti, organizaţiile lor şi chiar de către întreaga comunitate mass‑media pentru a anticipa obţinerea unor recompense sau evitarea unor pedepse din partea structurii de putere” (1998, p. 57).

În cazul jurnaliştilor comunişti, autocenzura intervenea cel mai adesea în cazul selecţiei informaţiilor, aceştia fiind familiarizaţi cu genul de subiecte prohibite: cele care ar fi adus atingere politicii partidului, a statului sau a altor state socialiste, care ar fi conţinut critici la adresa conducătorului suprem, la adresa ordinii socialiste, care ar fi contrazis declaraţiile publice ale liderilor comunişti, care ar fi contravenit moralei comuniste sau deciziilor de partid, de stat sau guvernamentale19. În opinia lui Arlen Blyum, acest comportament arată, în special în statele totalitariste, o adaptare la „circumstanţele existente” şi la „regulile jocului” (2003, p. 3). „Cultura secretului” a fost una dintre uzanţele care au consolidat practica autocenzurii. Secretizarea sistematică a documentelor şi informaţiilor în cadrul tuturor instituţiilor de stat şi de partid a generat un asemenea grad de confuzie, încât nu se mai putea face distincţie între ceea ce era clasificat şi ce nu.

19. Mai multe despre subiectele care făceau obiectul autocenzurii jurnaliştilor în Antony Buzek, How the Communist Press Works, Frederick A. Praeger, New York, 1964; Arlen Blyum, A Self‑Administrated Poison. The System and Functions of Soviet Censorship, European Humanities Research Center of the University of Oxford, Oxford, 2003.

Capitolul II

Presa în perioada comunistă Influenţa ideologică şi conceptuală a lui Marx şi Lenin asupra presei nu este întâm­ plătoare, în condiţiile în care amândoi au lucrat ca jurnalişti şi au înţeles din interiorul profesiei forţa pe care o pot avea ziarele în transmiterea unor idei sau curente de opinie către mase. Interpretarea rolului şi funcţiilor mijloacelor tipărite de comunicare în masă a căpătat o altă dimensiune în secolul al XIX‑lea, când Marx, împreună cu Friedrich Engels, a pus bazele materialismului istoric. Teoreticieni ai mass‑media precum Denis McQuail, Brian McNair sau Daniel Chandler consideră că paradigma centrală a teoriei marxiste a presei se bazează pe afirmaţia potrivit căreia „ideile clasei dominante sunt, în orice epocă, ideile dominante” (K. Marx, 1956, p. 44). Astfel, cel mai relevant aspect al teoriei materialismului istoric privit din perspectiva evoluţiei ulterioare a presei face referire la relaţia de interdependenţă dintre controlul asupra mijloacelor de producţie şi conceptele şi convingerile clasei dominante. Raţionamentul central este acela potrivit căruia dominanţa economică se răsfrânge asupra sferei intelectuale: „Ideile clasei dominante sunt în orice epocă ideile dominante, ceea ce înseamnă că clasa care este forţa materială dominantă a societăţii este totodată şi forţa sa spirituală. Clasa care dispune de mijloacele materiale de producţie dispune astfel şi de mijloacele de producţie spirituală, aşa încât, datorită acestui fapt, îi sunt în general subordonate totodată ideile acelora cărora le lipsesc mijloacele de producţie spirituală” (K. Marx, 1956, p. 44).

Şcolile de gândire marxistă au susţinut ipoteza potrivit căreia presa, ca formă de proprietate, aparţine clasei dominante, iar produsele jurnalistice reflectă ideile, ideologia şi conştiinţa sferelor de supraputere (D. McQuail, 1983, p. 45). Presa în comunism poate fi percepută aşadar, potrivit concepţiilor marxiste, ca parte integrantă a unei elite politice şi economice, interesată să manipuleze conţinutul ziarelor în propriul folos. În lucrarea Ideologia germană, Marx îşi argumenta teoria materialismului istoric pornind de la convingerea că procesul de producţie a bunurilor materiale este latura determinantă a vieţii sociale (1956, p. 44). Conform acestui concept, relaţiile materiale de producţie determină apariţia relaţiilor spirituale, ideologice, stabilind şi influenţând procesele vieţii sociale, politice sau intelectuale. De altfel, relaţiile de producţie sau cele de proprietate sunt caracterizate ca „forme de comunicare” (G. Pleios, 2012, p. 231), care, privite din perspectiva relaţiilor sociale de producţie şi a celor sociale de organizare, pot fi înţelese ca relaţii socio‑economice ce constituie structura socială a societăţii. În acord cu dialectica marxistă, se desprind două direcţii de interpretare a importanţei mass‑media analizată în raport cu dezvoltarea economică şi cu evoluţia ideologică.

58

CULTUL SECRETULUI

1. Înţelegerea modelului marxist al presei din perspectivă economică implică: – patronatul de presă; – controlul asupra presei; – mijloacele de producţie; – diseminarea ideilor şi a opiniilor clasei conducătoare despre societate. 2. Înţelegerea modelului marxist al presei din perspectivă ideologică implică: – fiinţa socială, care determină conştiinţa de sine; – ideologii, percepuţi ca „fabricanţi ai istoriei”; – diseminarea valorilor clasei care patronează şi controlează presa. „Secretul” controlului asupra mijloacelor de comunicare se găseşte, în interpretarea lui McQuail, în proprietarul de presă, constituit din clasa dominantă, formată fie din capi­ talişti sau din statul burghez, fie din clasa muncitoare sau statul socialist (1983, p. 45). În mod automat, produsul jurnalistic reflecta ideile şi ideologia susţinute de proprietarii de presă, fiind influenţat de interesele economice sau ideologice ale acestora. Implementarea curentului marxist de presă în Rusia a avut loc pe fondul mişcărilor muncitoreşti de masă de la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului XX şi a condus la apariţia unui nou tip de presă: ziarele muncitoreşti. Acestea nu numai că şi‑au asumat o misiune politică, ci au participat chiar la elaborarea şi răspândirea programelor politice ale mişcărilor muncitoreşti de masă (V.I. Lenin, 1960, p. 8).

Presa ca aparat politic în viziunea lui Lenin Conceptele lui Marx au fost preluate, dezvoltate şi implementate în Rusia de către V.I. Lenin şi de mişcarea bolşevică condusă de acesta, astfel că ziarele au ajuns să fie controlate, conform principiilor marxiste, de către statul socialist cu scopul de a susţine interesele ideologice ale acestuia. Pentru Lenin, esenţa filosofiei marxiste se concentra în jurul ideii potrivit cărei istoria este o succesiune de regimuri sociale şi politice, iar trecerea de la unul la celălalt se realizează printr‑o revoluţie (A. Besançon, 2007, p. 258). În articolul „Cu ce să începem?”, publicat în 1901 în Iskra, Lenin susţinea că un ziar are capacitatea de a coagula forţele revoluţionare pentru a pune bazele unui partid marxist: „După părerea noastră, punctul de plecare al activităţii noastre, primul pas practic spre făurirea organizaţiei dorite, în sfârşit, firul principal de care ţinându‑ne vom putea să dezvoltăm, să adâncim şi să lărgim neîncetat această organizaţie trebuie să fie înfiinţarea unui ziar politic pe întreaga Rusie” (1960, p. VIII).

Presa, instituţiile de învăţământ şi arta au fost puse în slujba ideologiei şi propagandei sovietice şi au primit un rol esenţial în formarea statului socialist după Revoluţia Bolşevică din 19171. Ideile materialiste şi principiile filosofice dezvoltate de Marx şi Engels au stat la baza structurii şi funcţionării sistemului media sovietic în perioada de după Revoluţie 1. Revoluţia din Octombrie, cunoscută şi ca Revoluţia Bolşevică, a fost cea de‑a doua fază a Revoluţiei Ruse din 1917, condusă de Vladimir Ilici Lenin.

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

59

(B. McNair, 2006, p. 11). Bazele presei comuniste au fost gândite de Lenin într‑o perioadă presărată cu mişcări sociale, în care disciplina de partid trebuia respectată cu stricteţe. Din acest motiv a fost adoptat un limbaj simplu pentru redactarea articolelor, pe înţelesul ţăranilor, grupul‑ţintă cel mai important pentru ambiţiile politice bolşevice. Lenin a transformat presa rusă într‑un mijloc de transmitere şi impunere a ideilor comuniste şi a schimbat misiunea ziarelor în cea de „purtător de cuvânt legal al partidului în munca de agitaţie în rândul maselor, de instrument al construcţiei socialiste” (1960, pp. XI‑XIV). Tot el avea să confere o nouă „identitate” presei, de unealtă a propagandei Partidului Bolşevic, fapt ce avea să ducă la anihilarea principalului rol al presei, cel de informare, şi care a contribuit la apariţia jurnalismului de tip militant: „Să avem de zece ori mai puţin material de ziar (poate că ar fi bine să avem de o sută de ori mai puţin) consacrat aşa‑zisei actualităţi, dar să avem o presă care să fie răspândită în sute de mii şi milioane de exemplare şi care să informeze întreaga populaţie asupra felului exemplar în care este organizată treaba în puţinele comune de muncă ale statului care le întrec pe celelalte” (V.I. Lenin, 1960, p. 638).

Această frază a fost scrisă de Lenin în varianta iniţială a articolului „Sarcinile imediate ale puterii sovietice”, la data de 28 martie 1918, text publicat pentru prima oară la 14 apri­ lie 1929 în ziarul Pravda (1960, p. 638). Mesajul transmis este unul foarte simplu: ştirile trebuie să fie adaptate în conformitate cu scopurile urmărite de bolşevici, obiectivul ultim fiind ca masele să perceapă realitatea dorită de putere. Influenţarea manierei de prezentare a informaţiilor de către puterea totalitară se înscrie în linia ideologiei dominante folosite de „clasa conducătoare” – devenită în opinia lui Lull o „elită informaţională” – pentru a influenţa şi supune celelalte clase sociale (2002, p. 13). În acelaşi articol, „Sarcinile imediate ale puterii sovietice”, Lenin vorbea despre evoluţia presei, legând‑o indisolubil de evoluţia socialismului: „Trebuie să transformăm presa – şi o vom transforma – dintr‑un organ de ştiri senzaţionale, dintr‑un simplu aparat de relatare a noutăţilor politice, dintr‑un organ de luptă împotriva minciunii burgheze, într‑un instrument de reeducare economică a masei, într‑un instrument de informare a masei asupra felului în care trebuie să fie organizată munca într‑un chip nou” (V.I. Lenin, 1960, p. 639).

Lenin a intervenit nu numai ideologic asupra presei sovietice, ci şi din punct de vedere structural şi administrativ. Astfel, potrivit lui Marian Petcu, prin Tezele cu privire la propaganda pe linie de producţie, Lenin a cerut ca ziarele să‑şi abandoneze specializările (industriale sau agricole) şi să devină „ziare de directivă” (1999, p. 73). Prin aceleaşi teze era stabilită şi configuraţia conţinutului editorial al publicaţiilor, mai precis proporţia cantitativă a textelor destinate chestiunilor de natură politică, celor propagandistice, industriale sau agricole. Sistemul propagandistic, perfecţionat în Uniunea Sovietică timp de aproape 20 de ani, a fost exportat în Republica Populară Română, intrată în aria de influenţă sovietică după evenimentele de la 23 august 1944. În urma procesului de naţionalizare din 1948, care a dus la dispariţia proprietăţii private în România, presa a devenit instrumentul exclusiv al clasei dominante, prin care aceasta şi‑a făcut cunoscută agenda ideologică. Astfel, în

60

CULTUL SECRETULUI

societatea socialistă, puterea era, teoretic, deţinută de clasa muncitoare, care, pentru a‑şi menţine supremaţia, trebuia să deţină controlul şi asupra mijloacelor de „producţie mentală” conceptualizate de Marx. În fapt, puterea era concentrată în mâinile unei elite organizate stratificat în interiorul partidului unic.

Parcursul presei româneşti în perioada comunistă Evenimentele de la 23 august 1944 au adus odată cu noua putere instalată la Bucureşti2 şi un control strict asupra mijloacelor de comunicare. Convenţia de Armistiţiu dintre România şi Puterile Aliate3 a instituit cenzura asupra mijloacelor de comunicare, fapt dorit şi cerut de URSS. Articolul 16 al Convenţiei prevedea că: „tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, pre­ zentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de TFF, Poştă, Tele­ graf şi Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul comandament aliat (Sovietic)” (V. Pasailă, 2004, p. 219).

Primul memoriu al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, din ianuarie 1945, cuprindea o dare de seamă amănunţită în privinţa aplicării cenzurii în presă4: „Pentru a putea apărea, ziarele şi celelalte periodice au nevoie de autorizaţie de apariţie a Cenzurii Centrale a Presei, care se acordă după o prealabilă cercetare de către o comisie specială funcţionând la Direcţia Presei din Ministerul Afacerilor Străine” (M. Petcu, 1999, p. 156).

După preluarea totală a puterii la 30 decembrie 1947, liderii Partidului Comunist Român au urmărit o schimbare rapidă a structurii şi organizării sociale, prin promovarea unui pachet de norme juridice menit să asigure conformismul social. În 1948, a fost adoptată o nouă Constituţie a Republicii Populare Române, au fost modificate Codul Civil şi Codul Penal, dar şi Codul de Procedură Civilă şi Codul de Procedură Penală, au fost emise o serie de legi care să asigure guvernarea socialistă. Procesul de tranziţie spre regimul socialist de tip monolit, instalat după 1948, a avut un impact fundamental asupra societăţii româneşti, atât la nivel politic, cât şi administrativ sau cultural. Schimbarea cadrului politic a avut consecinţe nefaste asupra evoluţiei mijloacelor de comunicare, culminând cu declanşarea unor masive campanii de epurare 2. În urma loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care generalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere, a fost instalat un guvern de coaliţie condus de generalul Constantin Sănătescu şi format din reprezentanţi ai partidelor democratice şi ofiţeri de armată. 3. Convenţia de Armistiţiu reprezintă un act militar semnat de România la data de 12 septembrie 1944, la Moscova, prin care s‑a consfinţit intrarea României în sfera de influenţă a URSS. 4. Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, formată din experţi români, a fost înfiinţată pentru punerea în practică a Convenţiei de Armistiţiu dintre România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, SUA şi Regatul Unit al Marii Britanii).

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

61

a publicaţiilor şi a jurnaliştilor ostili. Concomitent cu acţiunile de purificare a presei de opoziţie, proces care a durat mai bine de patru ani, din august 1944 până după 1948, comuniştii au lucrat intens la crearea unei reţele de comunicare a partidului cu masele. Imediat după intrarea în legalitate a Partidului Comunist Român, după 23 august 1944, responsabilii cu agitaţia şi propaganda din întreaga ţară au înfiinţat zeci de ziare locale de partid prin intermediul cărora vizau popularizarea în rândul maselor de muncitori a platformei politice comuniste. Era perioada în care Partidul Comunist Român număra sub 1.000 de membri5, puternic angajaţi într‑un război psihologic menit să creeze impresia că „piticul era uriaş” (V. Frunză, 1990, p. 243). Modificarea statutului presei, de la condiţia de platformă de transmitere a informaţiilor la cea de aparat propagandistic de răspândire şi inoculare a ideologiei comuniste, s‑a produs treptat. Perioada de tranziţie spre regimul socialist de tip monolit, derulată în intervalul 23 august 1944 – 30 decembrie 19476, s‑a remarcat în principal prin adoptarea unor politici de control a mass‑media, prin suprimarea tuturor ziarelor democratice, dar şi prin susţinute campanii propagandistice, desfăşurate cu ajutorul publicaţiilor de partid. În acest interval premergător instalării regimului de democraţie populară, Partidul Comu­ nist Român a acţionat pe două paliere distincte pentru a obţine controlul total asupra presei: (1) a înlăturat ziarele democratice, considerate un real pericol în ascensiunea comuniştilor spre putere şi (2) a transformat publicaţiile fidele în portavocea partidului. Presa a avut partea ei de contribuţie la instalarea şi consolidarea sistemului comunist în România, devenind unul dintre cele mai importante instrumente ale propagandei de partid. „Revoluţia culturală” a devenit sinonimă cu promovarea şi răspândirea învăţăturilor lui Lenin, Stalin, Marx şi Engels, cu combaterea ideologiei imperialiste şi a reacţiunii burgheze, cu popularizarea ideilor sovietice, cu reinterpretarea unor momente istorice semnificative din trecut, cărora maşinăria de propagandă le‑a atribuit alte semnificaţii. Asemeni presei sovietice, mass‑media din România socialistă au preluat rolul de platformă de transmitere a „ideilor dominante”, dar şi pe cel de reproducere a unor stereo­ tipuri menite să asigure „construcţia unei viziuni speciale asupra lumii” (K. Williams, 2003, p. 10). Deşi au adoptat modelul sovietic de presă, mass‑media comuniste româneşti au păstrat doar principiile şi metodele de lucru specifice acestuia, axate pe tipul de mesaj ce avea să fie transmis populaţiei. Astfel, în cazul României socialiste se poate vorbi despre un model comunist de presă dezvoltat separat de modelul original şi adaptat ambiţiilor naţionaliste, promovate în special după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu.

5. Potrivit lui Vladimir Tismăneanu (în Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Iaşi, 2005), Partidul Comunist Român avea în 1944 doar 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1.000 în toată ţara, însă numărul celor care au aderat la mişcarea comunistă a crescut într‑un timp foarte scurt, astfel că în aprilie 1945 numărul membrilor era deja de 55.253. 6. Regele Mihai I a abdicat la data de 30 decembrie 1947 în urma unui şantaj politic la care a fost supus de către primul‑ministru Petru Groza şi de către secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu‑Dej. În aceeaşi zi, România a fost proclamată Republică Populară. Această dată marchează începutul dictaturii comuniste în România.

62

CULTUL SECRETULUI

Modelul comunist de ziar, de la L’Humanité la Pravda Răspândirea mediilor de comunicare a fost relaţionată de liderii comunişti direct cu eficientizarea propagandei, rafinarea, răspândirea ei la scară largă şi integrarea ei în viaţa partidului. În România a fost preluat, dezvoltat, transformat şi adaptat modelul sovietic/ comunist de presă, care postula că principalul rol al presei era de a contribui la succesul şi perpetuarea sistemului comunist, însă acest model a fost impus oficial de conducerea PCR abia la începutul anilor ’50. Totuşi, este de remarcat că adaptarea presei româneşti la normele şi valorile presei comuniste s‑a produs treptat, prototipul de ziar promovat de liderii politici fiind în primă fază publicaţia Partidului Comunist Francez, L’Humanité, înlocuită ulterior cu sovieticul Pravda. La prima Conferinţă de Propagandă a Partidului Comunist Român, organizată în data de 28 ianuarie 1945 la Bucureşti, principala temă de dezbatere a fost situaţia presei comuniste. La punctul patru de pe ordinea de zi, „Cum trebuie organizat şi condus un ziar”, conducerea de partid a impus celor peste 50 de participanţi, majoritatea reprezentanţi ai unor publicaţii comuniste locale7, noi reguli de concepere, editare şi scriere a ziarelor centrale şi locale. Dacă la nivel central Scânteia dădea tonul în promovarea ideologiei de partid, dar şi în lupta cu „duşmanii de clasă”, în provincie, unde distribuţia ziarelor centrale se făcea cu mare greutate imediat după război, se simţea nevoia tot mai acută a unor „voci locale”. Astfel, după 23 august 1944 şi‑au făcut apariţia mai multe publicaţii comuniste, zilnice sau săptămânale, cu statut judeţean sau regional: Cuget Liber la Constanţa, Voinţa Tulcei în Tulcea, Prahova Democrată în regiunea Prahova, Chemarea Buzăului în Buzău, Chemarea la Târgovişte, Luptătorul Bănăţean şi Tineretul Luptător în Banat, Înainte la Brăila, Patriotul în Arad, Drum Nou, Tribuna, Avântul sau România Viitoare în zona Braşov‑Sibiu. La conferinţă, prezidată de Iosif Chişinevschi, şeful Secţiei de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central, au fost prezenţi Ana Pauker (liderul neoficial al PCR la acea dată), Teodor Rudenco (şeful Secţiei de Cultură), Miron Constantinescu (redactor‑şef la Scânteia), Grigore Preoteasa (redactor‑şef la România liberă), Iosif Ardeleanu (ziarist la Scânteia, ulterior primul şef al instituţiei Cenzurii, numit în funcţie la doi ani după înfiinţarea acesteia, în 1951). Sesiunea conferinţei care a fost dedicată organizării unui ziar şi tehnicilor de redactare a materialelor de presă a fost coordonată de Ilie Zaharia8, o figură discretă în rândul liderilor comunişti. Tema sistematizării unui ziar a fost introdusă în Conferinţa de Propagandă a PCR din două considerente: pentru a ajuta presa din provincie să se organizeze din punct de vedere editorial şi pentru a transforma ziarele locale în „oglinda liniei politice a partidului”, aşa cum arată stenograma întâlnirii9. Punctul de plecare al prezentării lui Zaharia, la acel moment ziarist la Scânteia, a fost maniera în care Lenin 7. ANIC, Fond Documentar CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 4/1945, ff. 1‑ 2. 8. Informaţiile curente despre Ilie Zaharia arată că acesta a fost ziarist, economist şi romancier. S‑a născut în 1912, în Bacău, a absolvit în 1932 Facultatea de Drept în Bucureşti, iar cariera politică şi‑a început‑o în 1935, când Partidul Comunist activa în ilegalitate. După 1945 a deţinut timp de aproape 40 de ani mai multe funcţii de conducere în instituţii de stat, iar în 1982 a emigrat în Statele Unite. 9. ANIC, Fond Documentar CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 4/1945, f. 90.

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

63

a definit ziarul comunist în lucrarea Ce‑i de făcut?: „Ziarul nu e numai un agitator şi un propagandist, ci şi un organizator colectiv”. Toate cele trei direcţii au fost detaliate. Rolul de agitator presupunea mobilizarea maselor în lupta politică şi în cazul revendicărilor profesionale; cel de propagandist se referea la explicarea liniei politice a partidului referitoare la problemele sociale, economice, dar şi popularizarea Uniunii Sovietice în rândul maselor; rolul organizatoric se referea la antrenarea maselor pentru participarea la diverse acţiuni politice. În pledoaria sa, Ilie Zaharia a militat pentru conceperea ziarelor comuniste sub forma unor publicaţii destinate maselor largi, şi nu exclusiv ca ziare de partid. Substratul era animat de dorinţa de a atrage un public cât mai numeros, persoanele obosite şi dezamăgite de dictaturile politice şi de anii de război. Iar pentru a suscita interesul unor categorii sociale cât mai variate, conţinutul acestora trebuia să fie diversificat şi să cuprindă nu numai aspecte politice, ci şi sindicale, ale vieţii ţărăneşti, ale vieţii omului obişnuit. Dincolo de mesajele cu caracter politic, discursul lui Ilie Zaharia în faţa reprezentanţilor ziarelor comuniste locale a fost o veritabilă lecţie de jurnalism în timpul căreia s‑au predat principiile de redactare a unui articol, reportaj, articol polemic sau editorial, de formulare a titlurilor sau de paginare a unui ziar (E. Şercan, 2012, p. 249). Şi cum în orice lecţie se face apel la un model de argumentare, şablonul prezentat de Ilie Zaharia a fost publicaţia Partidului Comunist Francez, L’Humanité. Era momentul în care România traversa o perioadă de instabilitate politică, însă nu devenise oficial satelitul Uniunii Sovietice, deşi în ţară dictau deja trimişii Kremlinului. În mod surprinzător, în cadrul acelei conferinţe s‑au făcut doar unele referiri tangenţiale la Pravda, ziarul oficial al Partidului Comunist din URSS (PCUS), care nu a fost prezentat ca un prototip la care presa românească să se raporteze. În timp, lucrurile aveau să se schimbe radical. Sorin Toma, redactor‑şef al ziarului Scânteia între 1946 şi 1960, confirmă într‑un interviu din 200910 ipoteza potrivit căreia L’Humanité, şi nu Pravda, a fost modelul iniţial de ziar acceptat de comuniştii români: „Dar chiar în perioada mai timpurie, 1946‑1948, când în problemele de fond Pravda era prototipul necontestat, pe noi ne tră­gea inima să facem din Scânteia un ziar mai animat şi mai atră­gător decât modelele sovie­tice. Prefe­ram un stil mai apro­piat de acela al ziarelor din Occident, chiar şi al ziarului comunist L’Hu­ma­nité”.

Printre justificările enumerate de liderii comunişti români pentru modelul L’Hu­ma­nité s‑au aflat şi unele eminamente pragmatice, ca de exemplu faptul că ziarul comunist francez reuşise prin conţinutul editorial diversificat să‑şi mărească tirajul cu peste trei sute la sută într‑un timp relativ scurt. „Se punea întrebarea care e caracterul ziarului, care e modelul de ziar după care noi trebuie să confecţionăm ziarul nostru. În această privinţă au fost la noi multe discuţii. Unii spuneau că modelul e Pravda. Desigur, acest ziar e un model de felul cum se scrie un articol, cum se adâncesc problemele, cum sunt prezentate diferite chestiuni. Dar tovarăşii care au dat 10. Interviu cu titlul: „Sorin Toma, primul redactor‑şef : «Dacă ar fi a doua tinereţe…»”, luat de Lavinia Betea lui Sorin Toma, publicat în Jurnalul Naţional în data de 7 februarie 2009, accesat la 10 decembrie 2011 pe http://www.jurnalul.ro/jurnalul‑national/sorin‑toma‑primul-redactorsef‑daca‑ar‑fi‑a‑doua‑tinerete‑318914.htm.

64

CULTUL SECRETULUI

model Pravda şi numai pe el uită că acest ziar e un ziar care apare în Uniunea Sovietică, într‑un stat socialist, ceea ce presupune că are un public de cetitori mult mai avansat, mult mai pregătit, mai educat decât publicul nostru cetitor. La conferinţa de presă legală comunistă care a avut loc la Moscova în anul 1935, din întreaga lume, s‑a dat ca model de ziar ziarul Partidului Comunist Francez L’Humanité. În acel an, ziarul francez făcuse o cotitură hotărâtoare, ridicând tirajul de la 250.000 de foi zilnic la 800.000, iar Duminica la un milion. Cum se explică aceasta? Desigur, prin felul cum a fost făcut acest ziar”11 (Ilie Zaharia, Prima Conferinţă de Propagandă a Partidului Comunist Român, organizată în data de 28 ianuarie 1945 la Bucureşti).

În acele vremuri, tirajul era socotit important nu din raţiuni de ordin financiar, ci pentru potenţialul de captare şi înregimentare politică. Un tiraj mai mare putea să însemne mai multe conştiinţe convertite. Modelul L’Humanité a fost susţinut şi prin alte raţio­ namente, unele de ordin editorial: „Cum făcuse L’Humanité ca să fie un ziar complet? În afară de faptul că avea informaţii politice, articole de linie politică, se ocupa de tot ce se petrecea în Franţa. Se întâmpla o crimă la Paris, de exemplu, reporterul ziarului mergea la faţa locului, scria un articol şi publica chiar şi poze. Chestiuni sportive – există sute de mii de tineri care doresc să aibă informaţii sportive. Nici această chestiune nu trebuie să lipsească din ziarul nostru, pentru a obliga astfel pe cei interesaţi să cumpere şi un alt ziar sau numai un alt ziar. Teatru, muzici, cronică, literatură etc., când cuprinde toate aceste lucruri, ziarul poate fi numit complet. Desigur că toate problemele, de la informaţia diversă până la o problemă filosofică, pot fi utilizate. Şi L’Humanité, modelul de ziar, a arătat că ştie să politizeze şi o crimă oarecare sau un fapt divers”12.

L’Humanité a fost preferat şi pentru structura grafică, descrisă ca „artistică” şi „plăcută”, potrivită pentru a atrage „publicul nostru înapoiat, redus”, dar şi pentru diversitatea articolelor, care, pe lângă textele cu conţinut politic, prezentau şi date economice, sociale, sportive, cronici de teatru sau recenzii literare, şi „crime”. Sorin Toma a explicat de ce s‑a ajuns ca informaţiile despre infracţiuni, în special crime, să fie cenzurate de liderii comunişti: „Noi am fi vrut să punem şi crimele în ziar, pentru că noi nu‑i învăţam pe oameni să facă crime prin publicarea acelor articole, iar oamenii erau interesaţi să afle tot ce se întâmplă. Această intenţie a fost cenzurată. «Nu publicăm crime!», aşa ni s‑a spus. Poate asta venea şi din prejudecata unor oameni, foşti ilegalişti, care au stat la închisoare, care au fost acuzaţi de crime pe care nu le‑au făcut şi care au avut oroare de aşa ceva. Acesta a fost argumentul iniţial, şi apoi aşa a rămas. Oricum, cât timp am avut un cuvânt la scoaterea ziarului, crime «nu au existat» în România, ca şi cum nu s‑ar fi produs niciodată o crimă. Nici cele care nu erau politice, dar nici cele politice, pentru că ni se spunea ce să scriem, de aici şi până aici”13. 11. ANIC, Fond Documentar CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 4/1945, f. 91. 12. Ibidem, f. 92. 13. Interviu realizat de autoare cu Sorin Toma la 11 ianuarie 2012 în Netanya, Israel, despre modelul comunist de presă.

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

65

Cum se face o publicaţie – date tehnice Întâlnirea propagandiştilor cu ziariştii din provincie a avut drept scop nu numai adoptarea unui model de ziar, ci şi expunerea manierei în care o publicaţie poate fi construită din punct de vedere practic. Din relatările reprezentanţilor publicaţiilor locale reieşea lipsa de pregătire profesională în domeniul presei şi în multe situaţii chiar necunoaşterea de carte. Directivele „de la centru” au vizat în primul rând partea de organizare. Astfel, Ilie Zaharia a îndemnat echipele editoriale să se adune în fiecare dimineaţă, să citească ziarul şi să facă critica numărului trecut, „să vadă greşelile, lipsurile pe care le pot observa singuri sau din comparaţie cu celelalte ziare (de exemplu: n‑am avut un articol, nu am avut o informaţie), felul cum au tratat problemele”14. După această etapă se sugera întocmirea planului pentru ziarul de a doua zi, care îngloba fixarea subiectelor principale, a articolului de fond, chestiunea centrală care trebuia tratată în articolul de fond şi unghiul de abordare. Mai departe, intra în scenă secretarul de redacţie, care devenea responsabil cu aranjarea articolelor. „Secretarul de redacţie trebuie să aibă imaginea ziarului înaintea ochilor, trebuie să‑l conceapă. În afara articolelor care se pregătesc, trebuie să ştie să aibă corespondenţele, faptele diverse, ştirile, telegramele, cronicele pe care le încadrează şi pe care nu, trebuie să cunoască economia ziarului. De multe ori există material atât de abundent încât nu e cu putinţă să pună totul în ziar. Secretarul de redacţie trebuie să ştie să trieze, să ajusteze, să facă să intre ce e nevoie, să dea litera”15, susţinea Zaharia în faţa celor aproape 50 de reprezentanţi ai publi­caţiilor comuniste locale. Pentru structura grafică a unui ziar ideal, exemplul folosit a fost tot L’Humanité, fiind încurajată adoptarea unei linii grafice „artistice”, „plăcute”, care să atragă „publicul nostru înapoiat, redus”, aşa cum a fost acesta numit de Zaharia. Titlurile articolelor au fost un alt punct important al prezentării. În faţa audienţei s‑a susţinut faptul că titlurile articolelor ar trebui să fie date de secretarul de redacţie, însă mesajul conţinut de acestea a necesitat o clarificare laborioasă, care a adus un nou exemplu din Franţa: „La început domnea concepţia că titlul într‑un ziar al nostru trebuie să fie cât se poate mai sobru, de exemplu dacă a vorbit tov. Luca să punem titlul «Discursul tovarăşului Luca», a vorbit preşedintele Roos[e]velt – «Discursul tovarăşului Roos[e]velt». Aceasta nu e bine. Nu trebuiesc «titluri revolver», dar e nevoie de titlu care să atragă pe cititor. Unii spuneau: titlul trebuie să cuprindă subiectul, esenţa articolului; alţii spuneau: nu, titlul nici nu trebuie să dea de bănuit despre ce este vorba în articol. Nici una din aceste două păreri nu este bună. Dacă titlul cuprinde exact despre ce este vorba în articol, atunci nu mai este aşa de interesant de cetit articolul. Titlul trebuie să fie în jurul articolului, să nu dea tot, dar nici să nu fie străin de cuprinsul articolului. Au fost de multe ori cazuri cu titlul care a fost schimbat, cu titlul care spune mult şi nu spune nimic. E cazul unui articol care a fost scris de Zola despe afacerea Dreyfuss, intitulat de el «Scrisoare deschisă către Consiliul de Miniştri», pe care Clemenceau l‑a schimbat cu titlul «J’accuse». Nu a schimbat mult, dar titlul în felul din urmă a atras şi a rămas în istorie”16. 14. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 4/1945, f. 92. 15. Ibidem, f. 93. 16. Ibidem, ff. 93‑94.

66

CULTUL SECRETULUI

Redactarea, de la reportaj la articolul polemic Lecţia de jurnalism a lui Ilie Zaharia a continuat cu expunerea felului în care trebuia scris un articol. Ziaristul de la Scânteia a folosit un citat din Lessing17, care susţinea că „stilul trebuie să fie clar, nou şi personal”. Referitor la „claritate”, Zaharia susţinea că multe articole nu sunt clare şi că în Scânteia apăreau fraze „încurcate, intelectualizate”. „Nu de astfel de stil avem noi nevoie, ci de limpezimea în expresie a articolului, de atenţie la gramatică. Mi s‑a arătat un articol care avea ca titlu «Aniversarea lui Ana Pauker»”18, a exemplificat reprezentantul Scânteii şi al partidului. În privinţa „noutăţii”, Zaharia a pledat pentru interpretarea informaţiilor, şi nu pentru reluarea unor date din diverse programe sau documente oficiale. În susţinerea unui stil „personal” a fost dat ca exemplu articolul „L‑am visat pe Madgearu”, scris de George Călinescu în Tribuna Poporului. „Nu era o temă nouă, se punea chestiunea intrării legionarilor în Partidul Naţional Ţărănist. Călinescu n‑a început să spună ce sunt legionarii etc. El a descris că l‑a văzut pe Madgearu fără cap, căci îi fusese tăiat de legionari, şi care se întreba cum se poate ca cei ce l‑au asasinat pe el să intre în partidul unde el a fost secretar”19, a încheiat Zaharia. Scrierea unui reportaj, gen de presă catalogat ca fiind important pentru provincie, a fost inclusă în prelegerea lui Zaharia. Acesta a plecat de la ideea că reportajele pot avea drept subiect cele mai neînsemnate fapte în aparenţă, din care însă cititorii pot trage concluzii. Exemplul central s‑a axat pe un reportaj realizat într‑o piaţă pentru a vedea cum se vând alimentele, cum se face speculă, ce spun ţăranii despre asta. S‑a recomandat să se folosească un limbaj simplu, uşor de înţeles de către public, şi să fie redate faptele esenţiale, care l‑ar putea interesa pe cititor. Un alt îndemn a vizat utilizarea subtitlurilor, o cerinţă curentă în zilele noastre în reportaje, în anchete sau în articolele de dimensiuni mari. Felul în care trebuia paginat un reportaj, dar şi abordarea subiectului au fost reluate în faţa audienţei şi de George Ivaşcu, redactor‑şef la ziarul Victoria. Cea mai interesantă expunere a vizat redactarea de articole polemice, prin care a fost promovată şi încurajată calomnia politică sprijinită de argumente şi nu cea instinctuală, lipsită de motivaţii care să o justifice: „De foarte multe ori noi ne‑am mărginit să facem polemică înjurând pe cutare că‑i fascist şi «jos cu el»”. Ilie Zaharia a explicat de ce nu e bună această abordare: „Concluziile la care am ajuns este [sic!] că trebuie să evităm înjurătura, care nu atrage, ci să căutăm argumente. Dacă cineva este fascist, asta să fie concluzia care reiese în urma unei argumentări, în urma faptelor arătate”20, a conchis Zaharia. Potenţialul de seducţie politică al ziarelor a fost intens speculat de liderii comunişti, miza finală fiind convertirea unui număr cât mai mare de conştiinţe într‑un moment în care nici societatea, nici presa nu se aflau încă sub controlul total al PCR. Această ipoteză este susţinută şi de Sorin Toma, care afirmă că modelul L’Humanité a fost preferat deoarece 17. Gotthold Ephraim Lessing a fost scriitor şi filosof german, reprezentant al iluminismului în Germania. 18. ANIC, Fond CC al PCR, secţia Cancelarie, Dosar nr. 4/1945, f. 94. 19. Ibidem. 20. Ibidem, f. 95.

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

67

„[ziarul] era făcut pentru a fi citit de oameni care nu erau birocraţi şi care trebuiau atraşi, iar în momentul în care citeau ziarul să le şi placă”21. Organizarea de prelegeri în faţa reprezentanţilor presei locale fidele de către propaganda partidului la mai puţin de jumătate de an de la intrarea în legalitate a PCR a avut şi ea un dublu rol: de a imprima o linie unică publicaţiilor comuniste, dar şi de a‑i învăţa pe aspiranţii la meseria de ziarist cum să redacteze ştiri şi articole şi cum să editeze grafic o gazetă. În acea perioadă, presa comunistă era făcută de persoane care, în cel mai bun caz, aveau doar patru clase şi nicio pregătire de specialitate. Demisia guvernului Rădescu şi instalarea guvernului dr. Petru Groza la începutul lunii martie 1945 au coincis cu debutul stalinizării României. Schimbările de pe scena politică aveau să aducă transformări radicale şi în presa românească. Modelul L’Humanité, promovat cu puţin timp înainte, avea să fie înlocuit cu Pravda sovietică. Acest lucru este consemnat în mai multe documente oficiale ale Partidului Comunist Român. La data de 23 iunie 1946, la şedinţa serviciilor exterioare propagandei, Grigore Preoteasa (la acea vreme şeful Serviciului Presei din cadrul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă) raporta că direcţia pe care o conducea făcuse posibilă livrarea ziarelor sovietice în România. Acesta considera o mare reuşită faptul că Pravda era adusă zilnic cu avionul de la Moscova, astfel că citirea publicaţiei la Bucureşti era posibilă în aceeaşi zi în care ea vedea lumina tiparului. În plus, o serie de translatori se ocupau strict cu traducerea articolelor destinate preluării de către ziarele comuniste româneşti22. Orientarea spre presa sovietică s‑a făcut treptat, decizia de adoptare a modelului de presă promovat în Uniunea Sovietică fiind luată abia după anul 1950. Acest fapt reiese dintr‑o stenogramă a şedinţei Biroului Politic al CC al Partidului Muncitoresc Român din data de 26 ianuarie 1951, prezidată de Gheorghe Gheorghiu‑Dej, la care au participat mai mulţi lideri comunişti, printre care Ana Pauker, Lotar Radăceanu, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Leonte Răutu, Sorin Toma sau Silviu Brucan. Pe ordinea de zi s‑a aflat raportul de activitate al ziarului Scânteia, prezentat de redactorul‑şef Sorin Toma, cel care avea să afirme în faţa liderilor comunişti că ziariştii de la Scânteia au învăţat din „experienţa presei sovietice”. În ciuda asigurărilor date de Toma, Ana Pauker a reproşat faptul că „gazeta noastră păstrează încă mult... un caracter occidental, un caracter al presei occidentale comuniste”, catalogat de Gheorghe Gheorghiu‑Dej ca fiind „de tarabă”23. Raportul asupra activităţii ziarului Scânteia, prezentat în acea şedinţă, a debutat cu o laudatio adusă lui Lenin şi Stalin, cei care „au ajutat” presa românească să fie „creată, educată şi condusă” conform „minunatelor lor învăţături”24. În chiar primele paragrafe se făcea referire la indicaţiile primite din partea conducerii CC pentru „studierea serioasă şi însuşirea perseverentă a experienţei presei bolşevice şi în special a Pravdei”25. Docu­ mentul scoate în evidenţă orientarea decisivă spre ziarul central din URSS: 21. Interviu realizat de autoare cu Sorin Toma la 11 ianuarie 2012 în Netanya, Israel, despre modelul comunist de presă. 22. ANIC, Fond Documentar CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 52/1945, f. 16. 23. Ibidem, Dosar nr. 7/1951, f. 18. 24. Ibidem, f. 39. 25. Ibidem.

68

CULTUL SECRETULUI

„Anul acesta (1950 – n.m.) redacţia Scânteii a depus eforturi pentru a‑şi însuşi mai adânc şi mai sistematic experienţa Pravdei în ceea ce priveşte tematica şi fondul politic al articolelor, forma publicistică, planificarea şi organizarea interioară şi chiar aspectul grafic al ziarului”26.

Ipoteza potrivit căreia Pravda a devenit model pentru presa comunistă din România abia în 1950‑1951, când ţara se afla în plin proces de stalinizare, este întărită şi de Silviu Brucan în memoriile sale. Acesta povesteşte că a condus în 1951 o delegaţie de zece ziarişti la Moscova, într‑un „schimb de experienţă” în redacţia Pravda, pentru „a învăţa din practica lui Big Brother cum se face un ziar de partid” (S. Brucan, 2007, p. 56). Potrivit lui Brucan, în acel stagiu a realizat că modelul sovietic de presă fusese aplicat „destul de corect” în presa din România, acest lucru datorându‑se în parte lui Iosif Chişinevschi şi lui Leonte Răutu, cei care „conduceau destinele presei româneşti”, ambii formaţi la şcoala sovietică şi în spiritul acesteia. Într‑o Informaţie cu privire la introducerea experienţei presei sovietice în viaţa redac­ ţiilor ziarelor centrale, datată 11 martie 1952 şi redactată după înapoierea unei delegaţii de ziarişti din URSS, se precizează că „în toate redacţiile ziarelor centrale cotidiene au avut loc expuneri asupra celor învăţate la Pravda, Izvestia, Trud, Komsomolskaia Pravda”27. În urma acestei deplasări au fost luate cinci măsuri concrete: 1. În majoritatea redacţiilor s‑a înfiinţat un organ consultativ, denumit Comisia de redactare, format din conducerea ziarului, secretariatul de redacţie şi şefii principalelor secţii publicistice, scopul fiind de a îmbunătăţi calitatea materialelor şi de a creşte spiritul de răspundere al şefilor de secţii. Motivaţia finală era introducerea unor Colegii de redacţie, adică o structură comună de conducere a publicaţiilor; 2. A fost restructurat sistemul de organizare al secretariatului de redacţie, prin împărţirea în două: secretariatul propriu‑zis şi secretariatul tehnic. Primul se ocupa de planificarea, organizarea şi conducerea operativă a muncii de redacţie, iar cel de‑al doilea se ocupa de aparatul de serviciu pentru numărul de ziar din ziua respectivă; 3. S‑a înfiinţat o echipă de serviciu pentru ediţia la zi, compusă din secretariatul tehnic, redactorul de serviciu pe redacţie (făceau cu schimbul cei mai buni şefi de secţie), un colaborator de serviciu în fiecare secţie, un adjunct al secretarului de serviciu şi un „cap limpede”; 4. Redacţiile şi‑au reorganizat secţiile şi au înfiinţat altele noi, ţinând cont de profilul ziarului, iar unii ziarişti au fost detaşaţi în alte localităţi, în calitate de corespondenţi permanenţi; 5. S‑a cerut creşterea nivelului politico‑ideologic al ziariştilor prin studierea în diferite forme de învăţământ politic sau de stat28. Documentul preciza că în urma aplicării acestor măsuri cele mai bune rezultate au fost înregistrate de Scânteia, urmată de România liberă, Magyar Szó şi Scânteia tineretului.

26. Ibidem, f. 53. 27. Ibidem, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 9/1952, f. 34. 28. Ibidem, ff. 34‑36.

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

69

Influenţa contextului istoric intern şi extern Modelul sovietic de presă, aplicat în toate statele din fostul bloc comunist, inclusiv în România, a evoluat în interiorul fiecărei ţări sub auspiciile influenţelor locale, însă conservând caracteristicile originale, preluate din presa din URSS. În ţările comuniste din centrul şi sud‑estul Europei, precum Polonia, Ungaria, Cehoslovacia sau Iugoslavia, unde politica socialistă era mult mai relaxată, presa era mai puţin ermetică şi se bucura chiar de prezenţa unor elemente de divertisment, spre deosebire de presa din România sau URSS, unde caracterul era unul preponderent monolitic, neinformativ şi propagandistic (J. Aumente et al., 1999, p. 27). În ciuda diferenţelor culturale majore, au fost identificate trei funcţii comune presei în statele comuniste din Europa Centrală şi de Est: naţionalistă, politică şi economică (J. Aumente et al., 1999, p. 5). Funcţia naţionalistă decurge din faptul că partidele comuniste au creat instituţii pe care şi le‑au subordonat, prin vocea cărora au livrat întregii populaţii un mesaj ideologizat şi propagandistic. Totuşi, presa a evoluat diferit în ţările din interiorul blocului comunist, în funcţie de specificul local, de nivelul economic şi de dezvoltarea culturală, de gradul de profesionalizare al jurnaliştilor şi de obiceiurile de consum ale cititorilor. Dacă în perioada precomunistă ziarele erau considerate „un substitut al arenei politice” (J. Aumente et al., 1999, p. 33) prin intermediul căruia liderii politici comunicau, în perioada comunistă, presa a întruchipat cureaua de transmisie a unui mesaj politic neatractiv, monoton. În unele ţări din blocul comunist, printre care şi România, presa a reprezentat o importantă sursă de venit pentru partid. Criteriile de performanţă ale publicaţiilor erau determinate de interesele politice ale PCR, şi nu de regulile economice ale unei pieţe fundamentate pe cerere şi ofertă. Rolul presei în România comunistă a fluctuat în funcţie de politica promovată de liderii partidului. Peter Gross divide perioada comunistă în patru mari etape, care au influenţat inclusiv presa: – 1947‑1965: desprinderea de tradiţie şi încercările de stabilizare ale nou‑înfiinţatului regim comunist; – 1965‑1971: încercările de destindere a feţei comunismului, un grad de deschidere faţă de presă şi cărţile din vest; – 1971‑1978: promovarea versiunii româneşti a revoluţiei culturale din China, cu o puternică tentă naţionalistă şi dorinţa de creare a „noului om socialist”; – 1978‑1989: ascensiunea şi dominarea cultului personalităţii şi a dictaturii ceauşiste (P. Gross, 1996, p. 9). Prima etapă corespunde perioadei de instalare şi de consolidare a regimului de demo­ craţie populară. În acest interval, comuniştii au „bombardat” cititorii, prin intermediul ziarelor, cu mesaje propagandistice şi au concentrat misiunea publicaţiilor asupra luptei declarate a partidului şi statului împotriva unor prezumtivi duşmani. Ziarele promovau o stare de „conflict permanent” (H.P. Cathala, 1991, p. 19), asociată cu concepţia de „duşman de clasă”, menită să instaleze o stare de frică perpetuă în rândul maselor. Tot acum se produce stalinizarea României, dar începe şi procesul de destalinizare.

70

CULTUL SECRETULUI

Cea de‑a doua etapă începe în 1965, odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu la vârful Partidului Comunist Român. Această schimbare majoră avea să aducă o uşoară relaxare la nivelul vieţii culturale. Liberalizarea culturală, începută în ultimul an de viaţă al lui Gheorghiu‑Dej, s‑a resimţit şi în domeniul presei. Cenzura exercitată prin intermediul Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor a devenit mai indulgentă comparativ cu anii precedenţi. Cea de‑a treia etapă debutează în 1971, anul în care Nicolae Ceauşescu a vizitat China şi Coreea de Nord, considerat de istorici momentul de cotitură în politica promovată la Bucureşti. Schimbările produse pe scena politică românească după această vizită au fost puse de istorici şi cercetători pe seama faptului că Ceauşescu a fost impresionat de comunismul de tip asiatic şi de revoluţia culturală a lui Mao, susţinute cu spectacole grandioase, dedicate cultului personalităţii. Ceea ce a urmat s‑a tradus într‑o politică mult mai rigidă, în lansarea aşa‑numitelor „teze din iulie”, care promovau agresiv educaţia ideologică şi controlul partidului asupra culturii, artei, învăţământului, presei, editurilor, teatrelor, sindicatelor sau organizaţiilor studenţeşti. Ultima etapă începe în anul 1978, când presa a devenit spaţiul de expunere a manifes­ tărilor care reliefau cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Preşedintele Republicii Socialiste România era prezentat în discursuri, poezii sau articole de presă ca „erou între eroii neamului”, „călăuză vizionară”, „fiinţă providenţială”, „vârf al vieţii internaţionale”, „strateg de geniu” etc. Toate cuvântările „tovarăşului” erau publicate de ziarele centrale, indiferent de dimensiunile acestora, discursul politic tinzând să înlocuiască activitatea jurnalistică propriu‑zisă (L. Roşca, 2006, p. 174). Mesajele mobilizatoare, de îndoctrinare, menite să întreţină cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, erau lipsite de orice conţinut cultural, însă pline de linguşeli la adresa familiei Ceauşescu (P. Gross, 1999, pp. 70‑71).

Elementele identitare ale presei comuniste româneşti În România, evoluţia presei a fost influenţată de situaţia politică internă, dar şi de contextul general al relaţionării pe plan extern, în special cu celelalte state comuniste. Modelul sovietic de presă în România a evoluat paralel cu cel patentat de URSS, fiind puternic influenţat de acesta mai ales în prima jumătate a perioadei comuniste. Presa şi‑a format în decursul anilor, în special în perioada conducerii lui Nicolae Ceauşescu, o atitudine naţional‑comunistă, în ton cu politica promovată de partid. În contrast cu ziarele din Occident, unde informaţia era tot mai abundentă şi mai diversificată, în ţările din spatele „cortinei de fier” aceasta „era tot mai rară” (T. Mattelart, 1995, apud M. Coman, 1999, p. 93). Nici în audiovizual lucrurile nu stăteau mai bine: programul Televi­ziunii Române a ajuns la sfârşitul anilor ’80 la numai două ore pe zi, iar la radio, printre nenumăratele emisiuni propagandistice, se făceau auzite cele de cântece patriotice, de muzică popular‑naţionalistă sau de muzică uşoară românească. Tot în cea de‑a doua parte a anilor ’80, presa scrisă din România se diferenţia major de celelalte ziare din statele socialiste europene nu numai prin lipsa aproape totală a informaţiilor, ci şi prin orientarea conţinutului editorial înspre „geniul conducător” al lui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile publicaţiilor din acea perioadă arată că, indiferent de profil,

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

71

niciun articol nu trecea cu vederea „realizările măreţe ale ilustrului conducător” sau eforturile acestuia pentru „propăşirea neamului românesc”. O altă deosebire importantă, comparativ cu presa sovietică, este faptul că în România socialistă cenzura oficială a fost desfiinţată încă din 1977, spre deosebire de URSS, unde GLAVLIT‑ul a dispărut abia în momentul fărâmiţării Uniunii (J. Green, N.J. Karolides, 2005, p. 485). După acest moment, autocenzura, dezvoltată de jurnalişti ca un puternic sistem individual de autocontrol în faţa presiunilor exercitate de partid prin Secţia de Presă a CC al PCR sau prin Securitate, a înlocuit cenzura instituţională. Analizând evoluţia presei într‑o manieră diferenţiată, în funcţie de cele patru perioade temporale segmentate de Peter Gross, se disting o serie de acţiuni sau demersuri ale statului ori ale PCR, care reuşesc să individualizeze parcursul presei comuniste româneşti. Primei perioade, cuprinsă între 1947 şi 1965, îi corespund mai multe elemente care definesc devenirea ulterioară a presei comuniste: – – – – – –

publicaţiile democratice sunt închise, iar ziariştii nealiniaţi politic sunt arestaţi; dispare proprietatea privată, iar ziarele trec sub controlul partidului; ziarele comuniste sunt transformate în portavocea propagandei; presa se transformă într‑un aparat de transmitere şi inoculare a ideologiei comuniste; sunt adoptate conceptele ideologice de sorginte marxist‑leninistă privitoare la presă; principalul rol al presei este de a contribui la succesul şi la perpetuarea sistemului sovietic; – se înfiinţează Cenzura ca instituţie de control al tuturor tipăriturilor. În cel de‑al doilea interval, cuprins între 1965 şi 1971, se disting alte trăsături deosebite: – libertatea cuvântului şi a presei nu mai puteau fi folosite „în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc”, potrivit Constituţiei adoptate în 1965; – presa îşi concentrează atenţia asupra realităţilor naţionale şi evită să mai aibă o atitudine prosovietică; – se produce reorganizarea presei locale în urma reformei administrativ‑teritoriale, prin înfiinţarea cotidienelor judeţene de partid, dar şi o restructurare a instituţiei Cenzurii, prin extinderea acesteia la nivel local. Etapa corespunzătoare perioadei dintre 1971 şi 1978 este caracterizată prin câteva evenimente şi decizii importante: – Nicolae Ceauşescu vizitează China şi Coreea de Nord, de unde se întoarce impresionat de revoluţia culturală a lui Mao; – sunt lansate „tezele din iulie”, care promovau educaţia ideologică şi controlul partidului asupra culturii, presei, editurilor, teatrelor etc.; – este adoptată Legea Presei în care se stipulează că „presa are menirea să militeze pentru traducerea în viaţă a politicii PCR”, ziarele devin instrumentul oficial al propagandei, iar ziariştii activişti de partid; – Cenzura ca instituţie este desfiinţată oficial, însă lucrătorii ei sunt repartizaţi în redacţii, unde continuă să presteze acelaşi tip de muncă; – Se reorganizează Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care preia o parte din atribuţiile DGPT.

72

CULTUL SECRETULUI

Ultima fază, cuprinsă între 1978 şi 1989, este cea mai dificilă nu numai pentru presă, ci pentru întreaga societate românească, fiind marcată de intensificarea cultului persona­ lităţii lui Nicolae Ceauşescu: – – – –

creşte numărul ziariştilor şi scriitorilor urmăriţi de Securitate; autocenzura ia locul cenzurii instituţionale; sunt extinse restricţiile de publicare a unor subiecte, teme sau chiar a unor cuvinte; toate publicaţiile, de la revistele pentru copii la presa culturală sau cea de informare, devin tributare cultului personalităţii lui Nicoale Ceauşescu; – singurele texte nepolitizate din ziare sunt anunţurile mortuare.

Structura presei comuniste Pornind de la funcţiile principale atribuite presei de către Lenin, de propagandă şi de organizare, ziarele comuniste româneşti au primit sarcina de a răspândi eficient ideologia comunistă şi de a contribui la clădirea statului socialist. Transformate în veritabile arme în mâinile puterii, mijloacele de comunicare au fost însărcinate cu misiunea de a educa masele, de a le mobiliza pentru îndeplinirea obiectivelor politice sau economice stabilite de partid, de a discredita duşmanii partidului şi de a preamări realizările regimului. Potrivit lui Antony Buzek, presa comunistă sovietică era împărţită în trei mari categorii, în funcţie de criterii diferite de clasificare (1964, p. 67), segmentare pe care o regăsim şi în presa comunistă românească. În funcţie de proprietarul publicaţiilor, erau întâlnite trei grupe principale: – presa de partid; – presa guvernamentală; – presa organizaţiilor publice. În România socialistă criteriile de clasificare care au primat, cel puţin după 1965, au fost cele legate de editorul publicaţiilor, cea mai mare importanţă fiind acordată presei de partid, împărţită în presa centrală de partid şi presa locală de partid. Cel de‑al doilea tip de clasificare (A. Buzek, 1964, p. 67) era făcut în funcţie de structura administrativ‑teritorială pe care publicaţiile o reprezentau: – presa centrală; – presa locală; – presa regională şi raională (în România, înlocuită după reforma administrativ‑teritorială din 1968 de presa judeţeană); – presa orăşenească; – presa de întreprindere. Ultima clasificare a fost făcută în raport cu interesul cititorilor faţă de o anumită categorie de subiecte şi tematici: – presa generalistă; – presa specializată. Lista periodicelor editate în România comunistă indică faptul că numărul ziarelor şi revistelor specializate era mult mai mare decât cel al publicaţiilor generaliste. Existau

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

73

publicaţii ale muncitorilor (pe diferite specializări – construcţii, transporturi, silvicultură, textile, petro‑chimie etc.), ale agricultorilor, ale cadrelor didactice, ale artiştilor, ale oamenilor de ştiinţă, ale cultelor religioase (reduse ca număr şi tiraj), ale femeilor, ale copiilor şi adolescenţilor, ale tinerilor sau chiar ale ziariştilor29. O altă clasificare era făcută în funcţie de limba în care erau editate ziarele. În România, pe lângă ziarele de limba română, care erau cele mai răspândite, existau şi publicaţii ale minorităţilor maghiare şi germane – cele mai numeroase –, dar şi ziare în limba sârbă (de exemplu, Pravda, care apărea la Timişoara, editat de Uniunea Asociaţiilor Culturale Democrate Slave30). Buzek susţine că structura teritorială a publicaţiilor, aplicabilă atât ziarelor de partid, cât şi celor guvernamentale sau organizaţionale, relevă o compoziţie piramidală a presei, similară cu cea a structurii partidului (1964, p. 68). În vârful acestei piramide se situează ziarele organismelor centrale şi locale ale Partidului Comunist Român, cu un tiraj cumulat impresionant. În 1965, anul în care Nicolae Ceauşescu a preluat funcţia de secretar general al PCR, în România comunistă existau 25 de ziare regionale, cu un tiraj zilnic total de 912.000 de exemplare, şi opt ziare raionale, cu un tiraj zilnic total de 65.000 de exem­ plare31. Principalele 18 ziare centrale aveau în 1967, cu un an înainte de reforma admi­ nistrativ‑teritorială din 1968, un tiraj zilnic cumulat de 3.969.000 de exemplare32. Reforma teritorial‑administrativă din 1968, în urma căreia au fost desfiinţate raioanele şi au fost înfiinţate judeţele, a adus schimbări semnificative în structura ziarelor locale ca rezultat al unei decizii care stipula înfiinţarea de ziare în toate judeţele ţării. Ca urmare a acestei hotărâri, Secţia de Presă a CC al PCR, instituţia prin care partidul exercita controlul de natură politico‑ideologică asupra mijloacelor de comunicare, a întocmit la data de 2 februarie 1968 un referat care cuprindea măsurile pentru reorganizarea presei judeţene de partid33. Publicaţiile locale, orientate către relatarea problemelor sociale şi economice locale, dar şi a vieţii de zi cu zi, erau însărcinate cu promovarea unor obiective precise de propagandă, agitaţie şi organizare, adaptate nevoilor specifice ale comunităţilor (A. Buzek, 1964, p. 72), apariţia lor fiind justificată de raţiuni strict politice. Au fost înfiinţate opt cotidiene în judeţele Alba, Buzău, Harghita, Ialomiţa, Neamţ, Olt, Teleorman şi Vaslui, alte opt săptămânale, „cu perspectivă de a deveni cotidiene”, au apărut în judeţele Bistriţa, Caraş‑Severin, Dâmboviţa, Gorj, Tulcea, Vâlcea şi Vrancea, iar trei bisăptămânale, din judeţele Botoşani, Satu‑Mare şi Sibiu, au fost transformate în cotidiene34. Presa locală a ajuns să aibă următoarea compoziţie în 1968, în urma transformărilor teritorialadministrative: – din punctul de vedere al periodicităţii – 38 de cotidiene (faţă de 25 existente la acel moment) şi 12 săptămânale (faţă de opt publicaţii cu periodicitate diversă existente la acel moment); 29. ANIC, Fond CPT, Dosar 1/1951, ff. 174‑187, şi Fond CC al PCR Secţia Cancelarie, Dosar nr. 134/1973, ff. 208‑257. 30. Ibidem. 31. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 14/1966, f. 105. 32. Ibidem, Dosar 17/1968, f. 103. 33. Ibidem, f. 106. 34. Ibidem.

74

CULTUL SECRETULUI

– din punctul de vedere al limbii – 30 de cotidiene în limba română (faţă de 19 existente la acel moment) şi şapte săptămânale (faţă de trei bisăptămânale existente la acel moment); şapte cotidiene în limba maghiară (faţă de şase existente la acel moment) şi două săptămânale (faţă de un săptămânal şi un bisăptămânal existente la acel moment); un cotidian în limba germană şi două săptămânale (faţă de un bisăptămânal şi un trisăptămânal existente la acel moment); un săptămânal în limba sârbă (faţă de un trisăptămânal existent la acel moment); – din punctul de vedere al profilului – 35 de cotidiene cu apariţie dimineaţa, care urmau să aibă structura tematică a ziarelor regionale; două cotidiene municipale (Brăila şi Petroşani) şi cotidianul judeţean de limba română din Harghita, editat după structura ziarului Informaţia Bucureştiului, cu apariţie la prânz; – din punctul de vedere al condiţiilor de apariţie – cotidiene, cu şase ediţii pe săptămână, patru pagini, format mare, imprimate pe maşină rotativă şi cu preţul de vânzare de 30 de bani exemplarul; săptămânale, cu 12 pagini, format mai mic decât al cotidienelor, imprimate pe maşini plane, preţul de vânzare de 50 de bani exemplarul; revistele în limba germană de la Braşov şi în limba sârbă de la Timişoara urmau să apară în 16 pagini, format mic, la preţul de vânzare de un leu exemplarul35. Scânteia, cel mai mare ziar comunist de la noi şi corespondentul românesc al cotidia­ nului sovietic Pravda, editat de Comitetul Central al PCR, apărea în 1966 în 818.000 de exemplare, în 1967 în 850.000 de exemplare36, iar în 1973 în 940.000 de exemplare37. România liberă, următorul ziar ca importanţă în epocă, editat de Sfaturile Populare din Republica Populară Română (1950‑1980), iar mai apoi de Consiliul Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste (CNFDUS) (1980‑1989), era tipărit în 183.600 de exemplare în 1966, în 230.000 în 196738 şi în 325.000 de exemplare în 197339. În plan local, cotidianul cu cel mai mare tiraj era Informaţia Bucureştiului, editat de Comitetul orăşenesc Bucureşti al PCR şi al Sfatului Popular al oraşului Bucureşti, tipărit zilnic în 260.000 de exemplare în 197340. În provincie, primele trei poziţii erau deţinute de cotidienele care apăreau în Timişoara, Braşov şi Ploieşti, oraşe cu o concentraţie industrială importantă. Drapelul roşu din Timişoara apărea zilnic în 56.000 de exemplare, Drum nou din Braşov în 56.000 de exemplare, iar Flamura Prahovei41 în 53.000 de exemplare. Cele mai mici tiraje din provincie erau atinse de Cuvântul din Covasna, care era tipărit în 4.000 de exemplare, şi Informaţia harghiteană, tipărit în 6.000 de exemplare, cotidiene de limbă română într‑o zonă cu populaţie majoritară vorbitoare de limbă maghiară. Spre exemplu, ziarul de limbă maghiară din Covasna Megyei Tükör apărea în 15.000 de exemplare, iar Harghita, ziar tipărit de asemenea în limba maghiară în oraşul cu acelaşi nume, apărea în 27.000 de exemplare42. 35. Ibidem, 36. Ibidem, 37. Ibidem, 38. Ibidem, 39. Ibidem, 40. Ibidem, 41. Ibidem, 42. Ibidem.

ff. 108‑109. f. 104. Dosar nr. 134/1973, f. 208. Dosar nr. 17/1968, f. 104. Dosar nr. 134/1973, f. 212. f. 208. ff. 208‑211.

PRESA ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

75

Controlul surselor externe de informare În momentul în care Nicolae Ceauşescu a ajuns la cârma partidului, în România existau 508 periodice. Un număr semnificativ era reprezentat de publicaţiile informative centrale sau locale: cotidiene (10), săptămânale (26), bilunare (7) sau lunare (20) cu distribuţie naţională, dar şi cotidiene (24), bisăptămânale, trisăptămânale şi săptămânale (8), ziare de uzină (37), reviste literare (8) şi alte reviste periodice (47) cu apariţie locală, raională sau regională43. Totalul tipăriturilor era completat de periodicele specializate (literare, medicale, agricole, transporturi, arhitectură, construcţii, economice, tehnice şi ştiinţifice, studii şi cercetări, cu apariţie în limbi străine etc.)44. Un număr de 61 de publicaţii din acest total, 29 centrale şi 32 locale, aveau un statut special: reprezentau presa de partid (E. Şercan, 2011, p. 21). În 1968 erau autorizate să apară 593 de publicaţii periodice, tipărite într‑un tiraj de 915 milioane de exemplare45. În acest total nu erau incluse publicaţiile editate de Minis­ terul Afacerilor Interne, Ministerul Forţelor Armate, revistele şcolare, studenţeşti şi publi­ caţiile litografiate. După ce ani la rând presa tipărită înregistrase pierderi financiare importante, cifrate în 1957 la circa 100 de milioane de lei, după 1965 au fost înregistrate excedente, cifrate în 1967 la 50 de milioane de lei, iar în primele nouă luni ale anului 1968 la 38 de milioane de lei46. Starea financiară a presei s‑a schimbat după creşterea preţurilor de vânzare a publicaţiilor şi a publicităţii, dar şi după introducerea micii publicităţi şi a reclamelor destinate companiilor din străinătate. După perioada de destindere culturală din anii ’60, în care un număr semnificativ de opere literare au fost importate din Occident, România s‑a transformat într‑o ţară în care informaţiile şi producţiile culturale străine erau supuse unui regim prohibitiv. Graniţele statului au fost închise atât importului, cât şi exportului de tipărituri, astfel că niciun plic sau colet nu intra sau ieşea din ţară fără să fie verificat la oficiile poştale47. Ca în orice stat totalitar, Cenzura apăra şi în România monopolul informaţional al statului, iar presa servea interesele unei birocraţii ermetizate. Toţi ziariştii erau înregimentaţi ca membri de partid, iar persoanele aflate la conducerea redacţiilor, fie că era vorba de profesionişti sau de activişti comunişti, erau oamenii de încredere ai partidului. O caracteristică importantă a controlului informaţional o reprezenta furnizarea de date către instituţiile de presă prin intermediul agenţiei oficiale Agerpres. În 1973, în România erau distribuite doar câteva sute de publicaţii străine, destinate exclusiv turiştilor sau specialiştilor aflaţi aici în interes de serviciu. Într‑o notă a Direcţiei pentru expedierea presei străine se preciza că numărul ziarelor fluctua în funcţie de sezon, iar ziarele străine erau vândute în hotelurile mari din Bucureşti, în staţiunile montane sau cele de pe litoralul Mării Negre. Astfel, în ianuarie 1973 au fost importate doar 23 de publicaţii, în 497 de exemplare, dintre care opt publicaţii germane (Die Welt, Frankfurter 43. Ibidem, 44. Ibidem, 45. Ibidem, 46. Ibidem, 47. Ibidem,

Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 3/1965, ff. 20‑22. Dosar nr. 1/1965, ff. 197‑210. Dosar nr. 1/1968, f. 280. f. 279. Fond CPT, Dosar nr. 21/1973, f. 2.

76

CULTUL SECRETULUI

Allgemeine Zeitung, Der Spiegel, Stern etc.) în 198 de exemplare, două ediţii în limba engleză ale unor publicaţii americane (International Herald Tribune şi Newsweek) în 112 exemplare, şapte ziare din Anglia (Daily Mail, The Times, Guardian, The Observer, Sunday Times etc.) în 111 exemplare, iar alte şase publicaţii provenind din Austria, Elveţia şi Italia în 76 de exemplare48. Toate aceste ziare şi reviste erau distribuite cu întârziere, deoarece înainte de a fi puse în vânzare treceau prin cenzura Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, unde erau citite pagină cu pagină. În cazul în care publicaţiile străine aveau articole defavorabile la adresa României şi a conducătorului său, ediţiile respective erau oprite de la difuzare prin ordin al DGPT. Prin mâinile celor care cenzurau presa occidentală au trecut în 1973, în total, un număr de 329 de cotidiene, 808 săptămânale, 1.752 de bilunare sau lunare şi 1.448 de alte periodice. În aceste cifre nu intră publicaţiile comandate din URSS, în număr de 1.253 de titluri49. Profilul tipăriturilor din străinătate verificate de cenzori varia de la zona social‑politică şi cultural‑artistică la cea tehnico‑ştiinţifică, bibliografii, pros­ pecte tehnice etc. În 1975, The Times a vândut în Republica Socialistă România un număr de 77 de exemplare, The Financial Times – 22, Le Monde – 608, Frankfurter Allgemeine Zeitung – 219, Herald Tribune – 142 şi Corriere della Sera – 70, într‑un total de 1.138 de exemplare. În 1976, cifrele erau într‑o uşoară scădere, având în vedere că The Times s‑a vândut în 68 de exemplare, The Financial Times – 20, Le Monde – 664, Frankfurter Allgemeine Zeitung – 160, Herald Tribune – 128 şi Corriere della Sera – 80, într‑un total de 1.120 de exemplare50. Situaţia referitoare la numărul mic al ziarelor din străinătate vândute la Bucureşti a fost abordată de prestigiosul cotidian The Financial Times în 1977, într‑un articol în care se preciza că raportat la numărul întregii populaţii un exemplar al acestui ziar ajungea în România la 19.500 de locuitori. Problema vânzării unui număr foarte redus de exemplare a ziarelor străine în România fusese pusă în contextul în care în 1975 fusese adoptată Declaraţia de la Helsinki, care includea clauze cu privire la o mai liberă circulaţie a informaţiilor între Est şi Vest.

48. Ibidem, Dosar nr. 61/1972, ff. 158‑159. 49. Ibidem, Dosar nr. 73/1973, ff. 22‑23. 50. The Financial Times, nr. 27310 din 1 iulie 1977, articol semnat de David Lascelles în ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 20/1977, f. 184.

Capitolul III

Controlul politico‑ideologic al presei Funcţia formativă a presei, subsumată procesului educaţional, a fost exploatată de liderii comunişti pentru promovarea obiectivelor propagandistice, mijloacele de informare în masă fiind considerate „cea mai ascuţită armă a partidului în bătălia pentru cucerirea minţilor oamenilor” (A. Buzek, 1964, p. 8). Rolul de propagandist, agitator şi organizator al maselor, atribuit presei de către Lenin, a stat la baza configurării întregului sistem media sovietic/comunist. Antony Buzek susţine că factorul decisiv în modelarea funcţiilor şi caracterului presei comuniste a fost teoria dictaturii proletariatului (1964, p. 14). Baza ideologică a sistemelor socialiste a fost fundamentată de doctrina marxist‑leninistă, prezentată de teoreticienii comunişti ca o ştiinţă sau ca un sistem ştiinţific, din care decurgea monopolul asupra adevărului istoric, în particular, şi al corectitudinii politicilor socialiste, în general (A Buzek, 1964, p. 13). În România socialistă, Nicolae Ceauşescu a orientat politica ideologică spre o promovare agresivă a naţionalismului. În discursurile secretarului general al PCR se regăseau frecvent îndemnuri către responsabilii cu propa­ ganda pentru promovarea istoriei poporului român: „Să împletim educarea generală cu spiritul patriotic, al dragostei faţă de trecutul glorios de luptă al poporului nostru, care în cele mai grele timpuri a ştiut să înfrângă orice greutăţi, să‑şi asigure existenţa, dezvoltarea economică şi socială, formarea statului naţional, trecerea la făurirea socialismului şi să înainteze ferm spre comunism” (apud G. Smeu şi I. Tudose, 1984, p. 111).

Liderii comunişti au considerat presa cel mai potrivit canal de influenţare, educare, comunicare cu masele şi transmitere a principiilor „sistemului ştiinţific” marxist‑comunist. Într‑o lucrare dedicată comunicării de masă, unul dintre profesorii Facultăţii de Ziaristică din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, Marian Aiftincă, rezuma o parte din atribuţiile presei comuniste: „Promovând consecvent ideologia clasei muncitoare, slujind cu pasiune interesele întregii naţiuni, mijloacele de comunicare în masă contribuie la influenţarea raţională a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor, individuale şi colective, pentru a determina participarea conştientă, deliberată a oamenilor muncii la edificarea noii ordini sociale, la realizarea idealurilor de dreptate, colaborare şi pace în întreaga lume. Parte componentă a suprastructurii socialiste, mijloacele de comunicare contribuie la dezvoltarea forţelor de producţie şi la crearea climatului corespunzător promovării valorii societăţii socialiste” (1987, p. 52).

78

CULTUL SECRETULUI

Acelaşi autor vorbea despre faptul că prin explicarea principiilor ştiinţifice ale par­ tidului comunist şi ale statului socialist presa este responsabilă de „formarea opiniilor, convingerilor, de declanşarea unor atitudini şi acţiuni practice la nivelul indivizilor şi colectivităţilor” (M. Aiftincă, 1987, p. 52). În unul dintre primele editoriale publicate de Scânteia după intrarea ziarului în legalitate la 21 septembrie 1944, se scria despre impli­ carea ziarelor în susţinerea Partidului Comunist Român şi a politicii promovate de acesta: „Să comentăm evenimentele, să le explicăm, să participăm efectiv cu condeiul, cu fapta, la lupta pentru unirea forţelor democratice, la rezolvarea reformelor ce se impun, să ne facem datoria patriotică informând opinia publică pe baza datelor verificate” (V. Vişinescu, 1979, p. 156).

De altfel, în articolul intitulat „Cuvânt înainte” publicat în primul număr din Scânteia legală, ziarul îşi asuma rolul de organizator şi mobilizator „al clasei muncitoare, al ţărănimii, al intelectualilor, al ofiţerilor şi soldaţilor, este ziarul de apărare al celor care muncesc cu braţele şi cu mintea” (V. Vişinescu, 1979, p. 159). Nicolae Ceauşescu, liderul care avea să impună cea mai severă dictatură comunistă în estul Europei, elogia frecvent în discursurile sale rolul jucat de presă în edificarea socialismului: „Putem spune că nu există moment mai important în istoria luptei revoluţionare pentru răsturnarea dictaturii militaro‑fasciste, a înfăptuirii insurecţiei naţionale antifasciste şi făurirea societăţii socialiste în România, în care presa – iar de la apariţia ei Scânteia – să nu‑şi fi adus o contribuţie de însemnătate deosebită” (apud V. Vişinescu, 1979, p. 156).

Integrate organic în structurile politice şi culturale ale partidului sau ale statului, mijloacele de comunicare în masă au preluat sarcina de a comunica şi explica decizii, fapte sau evenimente selectate în funcţie de valorile proprii politicii şi ideologiei socialiste. Ca instrument al propagandei oficiale, presa a derulat o permanentă campanie de manipulare a conştiinţelor individuale şi sociale, dar şi a comportamentelor.

Acţiunile politico‑ideologice de formare a presei până în 1965 Rolul propagandistic al presei comuniste şi plasarea acesteia în interiorul aparatului de persuadare a partidului au avut drept scop final legitimarea şi menţinerea puterii politice comuniste. Concomitent cu acţiunile de eliminare a capitalismului, mijloacele de comu­ nicare în masă au primit şi misiunea de a contribui la instaurarea dictaturii proletariatului şi la construcţia societăţii socialiste. Presa trebuia să răspândească ideile, valorile, principiile şi credinţele marxist‑leniniste adoptate de comunişti despre societate şi individ, dar şi să justifice acţiunile politice sau sociale întreprinse de clasa conducătoare, fiind o parte a ceea ce Louis Althusser a denumit „aparat ideologic de stat” (1971, p. 148), alături de direcţiile de propagandă şi sistemul de învăţământ. Pentru atingerea acestor scopuri, conducerea PCR a asigurat încă de timpuriu un control de natură politico‑ideologică al

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

79

presei, facilitat şi de dispoziţiile Comisiei Aliate, precum şi de supravegherea „consilierilor” sovietici (M. Petcu, 1999, p. 155). Direcţiile de acţiune ale publicaţiilor centrale, dar mai ales ale celor locale, au fost fixate, aşa cum am arătat deja, în prima şedinţă de propagandă a Partidului Comunist pe ţară, din data de 29 ianuarie 1945. Responsabilii din teritoriu au prezentat situaţia publicaţiilor fidele, tirajul şi distribuţia, iar „de la centru” au primit soluţii pentru organizarea unui ziar sau sfaturi pentru maniera de concepere şi redactare a unor diferite tipuri de articole1. Această conferinţă a propagandiştilor comunişti poate fi considerată momentul zero al plasării presei sub influenţa directă a Partidului Comunist Român. În România, atribuţiile în exercitarea controlului politico‑ideologic al presei au fost conferite, până la reorganizarea aparatului de partid din 1950, Direcţiei Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central al PMR, iar între 1950 şi 1965, Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR. Natura controlului exercitat prin acest sector administrativ era atât de sorginte politico‑ideologică, cât şi instituţională, având în vedere că directivele emise de acest organism imprimau direcţia doctrinară a presei. Totuşi, competenţele acestei secţii erau mult mai largi şi vizau îndatoriri în configurarea arhitecturală a organizaţiilor mass‑media, în politica de resurse umane, în cea financiară şi economică, în elaborarea proiectelor legislative care priveau activitatea de presă, dar şi în gestionarea informaţiilor şi stabilirea tematicii şi subiectelor destinate publicării. În cadrul Direcţiei Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central al PMR funcţiona Comitetul de Presă, responsabil cu introducerea „liniei partidului în întreaga presă”, cu întărirea „poziţiei partidului în presă” şi cu supravegherea presei „din punct de vedere a[l] intereselor partidului”2. Aceste sarcini au fost enumerate la şedinţa Comitetului de Presă din 1 iunie 1948 de către Leonte Răutu – unul dintre creatorii ideologiei comuniste în România şi cel care a gândit şi condus Secţia de Propagandă şi Agitaţie. La întâlnire au participat reprezentanţii tuturor comitetelor de pe lângă Direcţia Propagandei şi Agitaţiei şi secretarii redacţiilor organelor de presă din Bucureşti3. Prezentarea lui Răutu este o veritabilă radiografie tehnică a controlului politic exercitat asupra presei prin Direcţia Propagandei şi Agitaţiei. În cadrul acestei entităţi funcţiona Comitetul de Presă, care era împărţit în trei compartimente: Comisia Presei din Capitală, Comisia Presei din Provincie şi Comisia Publicaţiilor Periodice. Comitetul de Presă coordona activitatea ziarului Scânteia, a agenţiilor de presă Rador şi Agerpres, a socie­ tăţii de difuzare a presei „Slova”, a 14 cotidiene centrale, a 19 publicaţii periodice şi a 56 ziare locale. În şedinţa din 1 iunie 1948, Răutu a prezentat o periodizare a activităţii presei comu­ niste din faza de tranziţie (1945‑1948), împărţită în trei etape: 1. Prima perioadă s‑a situat între anii 1945‑1946, până la victoria în alegeri la 19 noiem­ brie 1946. Intervalul este descris ca „o perioadă de luptă cu influenţa reacţiunii în presă”, în care s‑au depus eforturi pentru „cucerirea influenţei noastre în presă”, deoarece cea mai mare parte a ziarelor erau fie „sub influenţa reacţiunii”, fie „direct sub dominaţia reacţiunii”. 1. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 4/1945, f. 3. 2. Ibidem, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 9/1948, f. 124. 3. Ibidem, f. 123.

80

CULTUL SECRETULUI

2. A doua perioadă s‑a desfăşurat de la 19 noiembrie 1946 până la sfârşitul anului 1947. În acest răstimp, comuniştii obţin „stăpânirea influenţei reacţiunii în presă” şi fac demersuri pentru „perfecţionarea presei din ţara noastră”. 3. A treia perioadă s‑a derulat între sfârşitul lui 1947 şi prima jumătate a lui 1948. După „curăţarea influenţelor reacţionare” şi după perfecţionarea presei, această etapă este dedicată reorganizării presei prin următoarele acţiuni: „– prin suprimarea ziarelor care mai erau sub influenţă reacţionară; – prin înlăturarea ziarelor care, deşi sub influenţa noastră, au devenit inutile; – prin verificarea pe tărâm gazetăresc, în jurul congresului PMR, de (sic!) o mai bună şi justă diviziune a muncii între diferitele publicaţii ale Partidului nostru sau celor de sub influenţa noastră”4.

Leonte Răutu a accentuat în discursul său evoluţia presei din cea de‑a treia perioadă, în care au dispărut „periodicele parazitare”, dar au apărut o serie de publicaţii „sub directivele noastre” (Viaţa sindicală, Romániai Magyar Szó, Contemporanul, Flacăra, Femeia, Muncitoarea, Săteanca)5. Eforturile liderilor comunişti pentru susţinerea şi consolidarea presei de partid în perioada „revoluţiei democraţiei populare” au fost uriaşe. Întreaga atenţie a fost concen­ trată spre „transformarea caracterului” cotidianului Scânteia, „ziarul nostru, pe care toţi îl iubim”, pentru „a‑i câştiga dragostea maselor de oameni ai muncii din ţara noastră”6. Din cauza costurilor mari ale hârtiei şi producţiei tipografice, preţul Scânteii era în 1947 de cinci lei, în comparaţie cu Libertatea, ziarul Partidului Social Democrat, sau Jurnalul de dimineaţă, ziar independent, condus de Tudor Teodorescu Branişte, care se vindeau cu doar doi lei, fapt considerat a reprezenta o concurenţă periculoasă7. Posibilitatea scăderii tirajului Scânteii era de neacceptat pentru ideologul Iosif Chişinevschi8, această chestiune fiind discutată în şedinţa cu tovarăşii de la Secţia Centrală de Educaţie Politică a CC al PCR din 7 aprilie 1947: „Eu am fost azi puţin şocat, un tov. foarte bun mi‑a spus ce o să fie, o să scadă tirajul. Partidul nu admite acest lucru, dar cere mărirea tirajului, chiar la acest preţ […] Să se aboneze 5‑10 la Scânteia, să coste mai puţin, să formeze cluburi, biblioteci. Să nu credeţi că noi puţin ne‑am frământat până am ajuns, forţaţi de împrejurări, să admitem preţul ridicat al Scânteiei. Nu avem alte posibilităţi, casieria partidului nu poate da fonduri”9.

Leonte Răutu a conchis mult mai categoric, tot atunci, şi a subliniat importanţa ziarului oficial al PCR în lupta pentru putere: „Va fi o înfrângere politică pentru noi dacă tirajul nu va creşte”10. Iar tirajul a crescut de la 36.000 de exemplare tipărite zilnic în 1945 la 183.000 în ianuarie 1946, la 226.000 în ianuarie 1947, la 400.000 în ianuarie 1948 şi Ibidem, ff. 124‑125. Ibidem, ff. 125‑126. Ibidem, f. 127. Ibidem, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 14/1947, f. 17. Iosif Chişinevschi, născut la Chişinău în 1905, era de origine evreu rus şi vorbea o limbă română precară, cu greşeli şi un puternic accent străin. 9. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 14/1947, f. 15. 10. Ibidem, f. 17. 4. 5. 6. 7. 8.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

81

până la 498.000 la 1 iunie 1948, fapt care a fost interpretat de Răutu ca reprezentând o „creştere a prestigiului partidului nostru”11. O modalitate de majorare a tirajului a fost mărirea numărului de abonamente. O situaţie ridicolă, care evidenţiază dimensiunea absurdului în sistemul comunist, a fost descrisă de Leonte Răutu. Acesta a arătat că excesul de zel al activiştilor de partid a făcut ca un cal să fie abonat la Scânteia: „S‑a văzut că Scânteia se bucură de o puternică simpatie atât între muncitori, cât şi între ţăranii muncitori. Este unul dintre cele mai iubite ziare. Însă s‑au văzut multe metode greşite de difuzare a ziarului. Aşa de ex. reţineri din salariu în foarte multe întreprinderi. La IMC abonamentele înglobează 100% din salariaţi. Ba mai mult, tov. Voicu a văzut un caz la Ploieşti unde un căruţaş lucrând cu calul propriu primea o retribuţie lunară şi pentru cal, şi atunci când i s‑a[u] reţinut din plată banii pentru abonament, s‑a[u] reţinut şi pentru cal. Fără îndoială este primul cal abonat în întreaga lume”12.

Tot la şedinţa de la 1 iunie 1948, Leonte Răutu a trasat obiectivele generale ale presei comuniste: „– să reprezinte în toată bogăţia lor realizările noastre; – să prezinte anumite lucruri petrecute la noi în ţară; – să ducă o luptă aprigă împotriva ideologiei duşmănoase, deoarece se simte încă foarte mult influenţa reacţiunii îndeosebi în acest domeniu; – să lupte pentru a face pe cititor să preţuiască pacea”13.

Toate aceste direcţii de acţiune se înscriau în linia ideologică a marxism‑leninismului promovat agresiv de conducătorii comunişti. Publicaţiile au avut o contribuţie importantă în modelarea conceptuală a indivizilor, dar şi a societăţii în ansamblul ei. Articolele publicate de Scânteia şi în special articolul de fond se „prelucrau” în faţa activiştilor, astfel încât aceştia să cunoască linia oficială a partidului în cele mai importante probleme şi să transmită mesaje corecte din punct de vedere ideologic, mai departe, simpatizanţilor. În şedinţa de instructaj cu tovarăşii de la Secţia Centrală de Educaţie Politică a CC al PCR din 7 aprilie 1947, Leonte Răutu explica nevoia explicării şi discutării cu masele largi a mesajelor politice transmise prin articolele din Scânteia: „La Bucureşti, la organizaţii, se obişnuiesc dimineaţa scurte şedinţe cu activiştii de bază, unde se discută principalele probleme din Scânteia din acea zi. Pentru a uşura cititul şi prelucrarea Scânteia, am introdus alături de articolul de fond un scurt articolaş, care apare aproape zilnic. E un articol foarte mic, scris cu litere mari, pentru uzul celor mai puţin pregătiţi membri de partid. Acest articolaş trebuie văzut ca fiecare membru să‑l citească în fiecare zi. De ex., vedeţi aci se subliniază în acest articol că partidul nostru apără interesele muncitorilor. Deci trebue citit şi prelucrat acest articolaş de fiecare membru de partid”14. 11. Ibidem, 12. Ibidem, 13. Ibidem, 14. Ibidem,

Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 9/1948, f. 126. f. 131. f. 134. Secţia Cancelarie, Dosar nr. 14/1947, f. 17.

82

CULTUL SECRETULUI

Secţia de Presă a CC al PCR – centrul de comandă politică a mijloacelor de informare Partidul Muncitoresc Român, o copie fidelă a Partidului Comunist din URSS (Raport final, 2006, p. 144), avea drept „organ suprem”, potrivit statutului din 1948, Congresul Partidului, care alegea Comitetul Central (1948, p. 35)15. Tot prin statutul din 1948 au fost stabilite opt direcţii şi comisii subordonate Comitetului Central, care funcţionau la nivel central, dintre care cele mai importante erau Direcţia Organizatorică, Direcţia Cadrelor şi Direcţia Propagandă şi Agitaţie (1948, p. 42). La nivel local, în organizaţia Bucureşti şi în comitetele judeţene de sector şi de plasă funcţionau trei secţii: Organizatorică, a Cadrelor, a Propagandei şi Agitaţiei (1948, p. 42). În urma reorganizării aparatului de partid din 1950, Direcţia Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central al PMR a devenit Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC. Restruc­ turarea organizatorică şi funcţională a partidului a statuat două sarcini majore secţiilor Comi­ tetului Central. Pe lângă elaborarea de proiecte de hotărâre sau de lege, supuse apro­bării de către conducerea partidului, indiferent de domeniul pe care îl patronau (Propagandă şi Agitaţie, Industrie Grea, Planificare‑Finanţe, Comerţ, Industrie Uşoară, Agrară, Relaţii Externe, Gospodăria de Partid etc.), secţiile aveau atribuţia de a: (1) urmări prin instruc­ torii sectoarelor, care mergeau pe teren, aplicarea hotărârilor partidului şi guvernului în domeniul de activitate de care se ocupa secţia respectivă; (2) selecţiona şi repartiza cadre în funcţii de răspundere în domeniul lor de activitate (N. Ionescu‑Gură, 2006, p. 15). Secţia Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR era responsabilă cu selecţionarea şi repar­ tizarea cadrelor, dar şi cu controlul executării hotărârilor partidului şi ale guvernului în domeniul propagandei de partid, presă şi edituri, agitaţie politică, munca culturală de masă, învăţământul public, ştiinţe, literatură, artă şi în toate celelalte sectoare ale vieţii culturale16. Potrivit punctului 3 al Regulamentului de funcţionare al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR, secţia era împărţită în 12 sectoare, două dintre acestea dedicate presei tipărite (Sectorul presei centrale şi Sectorul presei locale) şi unul radioului (Sectorul radio). În acelaşi document, la punctul 5, se precizează că „organul Comitetului Central al PMR, Scânteia, este condus de către Secretariatul CC al PMR. Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR studiază aplicarea de către Scânteia a politicii partidului şi guvernului şi se ocupă cu selecţionarea şi repartizarea de cadre pentru Scânteia”17. La punctul 8 al regulamentului sunt precizate metodele de lucru folosite de Secţia de Propagandă şi Agitaţie, două dintre acestea făcând referire directă la presă18: „– secţia cheamă periodic […] redactori de ziare etc., pentru a se informa asupra diferitelor aspecte ale muncii de propagandă şi agitaţie; – secţia studiază organele de presă ale conducerii judeţenelor”. 15. h ttp://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/documente_ programatice/1948%20Statutul%20PMR.pdf 16. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 14/1947, Dosar nr. 117/1950, ff. 22‑28. 17. Ibidem. 18. Ibidem.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

83

Potrivit normelor de funcţionare ale Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, în activitatea Sectorului presei centrale intrau „toate ziarele şi publicaţiile periodice din Capitală (cu excepţia unor publicaţii de specialitate, a căror activitate era urmărită de alte secţii sau sectoare), radiojurnalul, agenţiile de ştiri, difuzarea presei, gazetele de întreprinderi, şcolile şi seminariile de gazetari”, iar în sfera de activitate a Sectorului presei de provincie intrau toate „ziarele şi publicaţiile din provincie”19. În plus, la nivel local, în cadrul comitetelor raionale de partid20, exista şi un activist responsabil cu propaganda, care se ocupa şi de îndrumarea ziarelor raionale, a gazetelor de uzină şi a revistelor studenţeşti21. Începând cu 1952, „conducerea şi personalul redacţional al ziarelor centrale şi locale de partid şi al tuturor ziarelor şi revistelor care apăreau în RPR” au fost incluse în rândul nomenclaturii de partid (N. Ionescu‑Gură, 2006, p. 69), lucru care s‑a menţinut şi în „epoca Ceauşescu”. În 1956, Secţia de Propagandă şi Agitaţie coordona un număr de 58 de publicaţii: opt ziare centrale (Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Munca, Előre, Neuer Weg, Informaţia Bucureştiului şi Steagul roşu), 20 de ziare regionale (Flamura Prahovei, Înainte – Craiova; Steagul roşu – Bacău, Drapelul roşu – Timişoara; Zori noi – Suceava; Drumul socialismului – Deva etc.) şi 30 de publicaţii periodice (Lupta de clasă, Con­ temporanul, Flacăra, Urzica, Veac nou, Albina etc.)22. Publicaţiile literare sau din diverse arii de specialitate, în număr de 67 (Gazeta literară, Viaţa românească, Utunk, Teatru şi muzică, Viaţa medicală, Natura, Probleme economice etc.), erau controlate de Secţia de Ştiinţă şi Cultură23. Secţia Şcoli se îngrijea de apariţia a nouă publicaţii de învăţământ (Gazeta învăţământului, Scânteia pionierului, Luminiţa, Cravata roşie etc.)24. Alte 14 publi­ caţii destinate diasporei sau minorităţilor naţionale altele decât cele maghiară şi germană erau verificate de Secţia Relaţiilor Externe (Glasul Patriei, La Roumaine Nouvelle, România azi, Revue Roumaine, Novîi Vik etc.)25. Secţia Administrativă avea în coordonare 36 de publicaţii, inclusiv gazetele Ministerului Forţelor Armate şi pe cele ale Ministerului Afacerilor Interne (Apărarea patriei, Sportul popular, Muncitorul sanitar, Legalitatea populară, Justiţia nouă, Revista de statistică, Glasul bisericii, Ortodoxia etc.)26.

19. Ibidem. 20. În Republica Populară Română au avut loc două reforme administrative de inspiraţie sovietică, în 1950 şi în 1952. Prin Legea nr. 5/1950 au fost desfiinţate cele 58 de judeţe existente la acea dată (ca şi cele 424 de plăşi şi 6.276 de comune rurale şi urbane), fiind înlocuite cu 28 de regiuni (compuse din 177 de raioane, 148 de oraşe şi 4.052 de comune). Prin Decretul 331/1952 a fost modificată Legea nr. 5/1950 astfel încât, prin comasare, numărul de regiuni a fost redus la 18: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Regiunea Autonomă Maghiară, Stalin, Suceava, Timişoara.  21. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 6/1956, f. 26. 22. Ibidem, ff. 25‑26. 23. Ibidem, ff. 27‑29. 24. Ibidem, f. 30. 25. Ibidem, f. 31. 26. Ibidem, ff. 32‑33.

84

CULTUL SECRETULUI

Orientarea politică a ziarului Scânteia Linia editorială a ziarului Scânteia a fost impusă printr‑o hotărâre a Biroului Politic al CC al PMR, adoptată în şedinţa din data de 26 ianuarie 195127. În preambulul documen­ tului se menţionează că: „Ziarul Scânteia sub conducerea CC al Partidului Muncitoresc Român, luptând pentru a‑şi însuşi tot mai adânc învăţăturile lui Lenin şi Stalin despre presă şi experienţa glorioasei prese bolşevice, a realizat progrese în îndeplinirea rolului său de propagandist, de agitator şi de organizator colectiv al luptei oamenilor muncii din RPR, pentru apărarea păcii şi pentru construirea socialismului”28.

Pe lângă realizări (educaţia patriotică, cultivarea ataşamentului faţă de URSS, demas­ carea „chipului bestial al imperialiştilor anglo‑americani”, înfăţişarea „măreţiei Planului Cincinal” etc.), actul evidenţiază şi „lipsurile şi slăbiciunile” ziarului PMR: – – – – –

nu a combătut „în măsură îndestulătoare” ideologia imperialistă sub diverse forme; nu a demascat faptele şi „ideologia mârşavă” a social‑democraţiei de dreapta; nu a răspuns în mod combativ propagandei calomnioase duse contra RPR; necunoaşterea unor „probleme arzătoare în economie”; nu a acordat importanţă problemelor culturii şi artei.

Pentru corectarea acestor probleme editoriale şi pentru stabilirea viitoarelor obligaţii ale ziarului, Biroul Politic al CC al PMR a luat un număr de 20 de hotărâri. Aceste decizii pot fi privite nu numai ca o serie extinsă de rezoluţii referitoare la cuprinsul editorial al Scânteii, ci şi ca un ghid de bune practici de guvernare, deoarece partidul se adresa prin conţinutul ziarului şi conducătorilor de la nivel local. În calitate de organ oficial al CC al PCR, ziarul era obligat să prezinte strict poziţia oficială a „conducerii superioare” de partid. În cele 20 de puncte ale hotărârii Biroului Politic al CC al PMR se disting trei direcţii: (1) atitudinea editorială generală a Scânteii; (2) obligaţii editoriale concrete; şi (3) obligaţiile altor instituţii în raport cu Scânteia. Construcţia frazelor indică tonul imperativ, dar şi subordonarea ziarului pe linie politică: „Scânteia va trebui să”, „va arăta”, „trebuie să cultive”, „trebuie să propage”, „trebuie să combată”, „să demaşte”, „trebuie să popularizeze”, „să dea o permanentă atenţie”, „va publica”, „trebuie să demonstreze”, „trebuie să se ocupe”, „trebuie să trateze”, „trebuie să intervină”, „va dezvolta”, „trebuie să întărească”, „trebuie să educe” etc. Atitudinea autoritară este imprimată şi de atribuţiile editoriale concrete trasate de Biroul Politic, precum: „să întărească creativitatea ziarului în domeniul propagandei marxism‑leninismului”, „să publice regulat articole teoretice”, „să publice periodic ana­ lize critice ale ziarelor locale de partid”, „să publice regulat recenzii asupra principalelor cărţi române şi sovietice nou apărute”, „va publica în măsură mai largă scrisorile oamenilor muncii” etc. Alte formulări imperative, prin care ziarului i se ordonă să execute unele dispoziţii, sunt: „Biroul Politic obligă redacţia Scânteii să întărească creativitatea 27. Ibidem, Secţia Cancelarie, Dosar 7/1951, ff. 72‑78. 28. Ibidem, f. 69.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

85

ziarului în domeniul propagandei marxism‑leninismului”, „Biroul Politic obligă redacţia să vegheze ca fiecare material ce apare în gazetă de la articolul de fond până la ultima informaţie”; „Biroul Politic obligă toate comitetele şi organizaţiile de partid ca în colaborare cu redacţia Scânteii şi cu redacţiile ziarelor locale să ia măsuri pentru extinderea mişcării corespondenţilor în toate întreprinderile...”; „Biroul Politic obligă redacţia Scânteii să ridice necontenit pregătirea politică şi profesională a membrilor săi şi să formeze necontenit noi cadre calificate de ziarişti comunişti”. În aceeaşi hotărâre se recomanda inclusiv selec­ tarea viitorilor ziarişti în funcţie de originea socială, „îndeosebi din elemente muncitoreşti”. Cele 20 de hotărâri care reglementau activitatea ziarului Scânteia prevedeau, în esenţă, următoarele direcţii: 1. propagarea în masă a patriotismului socialist, cultivarea în rândurile muncitorilor a mândriei naţionale, explicarea faptului că patriotismul socialist se manifestă prin muncă şi întărirea economică, politică şi culturală a ţării, cultivarea dragostei faţă de URSS; 2. ridicarea vigilenţei revoluţionare a maselor, demascarea duşmanului de clasă în economie, în domeniul ideologiei şi în viaţa de toate zilele; 3. combaterea propagandei imperialiştilor americano‑englezi, a calomniilor imperialiş­ tilor împotriva ţării, prezentarea slăbiciunii lagărului imperialist, publicarea perio­ dică a unei rubrici de răspunsuri la întrebările cititorilor cu privire la problemele inter­naţionale; 4. popularizarea măreţelor realizări ale URSS, a succeselor RP Chineze şi ale RD Ger­ mane; 5. mobilizarea oamenilor muncii pentru îndeplinirea Planului Cincinal şi pentru înde­ plinirea planurilor în ramurile industriei, ridicarea productivităţii muncii, întărirea disciplinei muncii, instituirea unui regim sever de economii, întrecerea socialistă luând exemplul stahanoviştilor sovietici; 6. dezvoltarea spiritului patriotic al maselor ţărănimii muncitoare şi a vigilenţei lor revo­luţionare faţă de chiaburi, popularizarea succeselor gospodăriilor colective; 7. oferirea unui îndreptar pentru dezvoltarea activităţii Sfaturilor Populare, educarea deputaţilor Sfaturilor Populare şi a aparatului Sfaturilor în spiritul politicii de clasă a partidului şi al unei stricte discipline de stat; 8. obligativitatea de a întări creativitatea ziarului în domeniul propagandei marxismleninismului, publicarea regulată a unor articole teoretice, răspunsuri la întrebările cititorilor; 9. îmbunătăţirea rubricii „Viaţa de Partid” pentru ridicarea nivelului politico‑ideologic, tratarea activităţii noilor organe de partid, a Comitetelor raionale, a UTM29, a sindi­ ca­telor şi altor organizaţii de masă; 10. publicarea unor analize critice ale ziarelor locale de partid, insistând asupra conducerii acestora de către organele locale de partid; 11. educarea comunistă a tineretului, a membrilor UTM, „rezerva Partidului”; 12. expunerea problemelor dezvoltării culturale, ale învăţământului, publicarea de recenzii a principalelor cărţi române şi sovietice; 29. Uniunea Tineretului Muncitoresc, denumire sub care a funcţionat Uniunea Tineretului Comunist în timpul Republicii Populare Române.

86

CULTUL SECRETULUI

13. vegherea ca fiecare material, de la articolul de fond până la ultima informaţie, să fie pătruns de o înaltă principialitate, de spirit de partid, de intransigenţă faţă de duşman; 14. întărirea şi lărgirea activului de corespondenţi muncitori, cu ţărani muncitori şi intelectuali; 15. extinderea reţelei de corespondenţi în fiecare regiune şi în raioanele principale (responsabil: Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR); 16. ridicarea pregătirii politice şi profesionale a membrilor şi formarea de noi cadre calificate, îndeosebi din elemente muncitoreşti (responsabil: Secţia de Propagandă şi Agitaţie şi Secţia Organelor Conducătoare de Partid); 17. folosirea armei ascuţite a criticii şi autocriticii; 18. citirea permanentă a Scânteii de către toţi membrii de partid şi larga folosire a materialelor Scânteii în munca politică de masă (responsabil: Comitetele regionale şi raionale); 19. elaborarea unor măsuri pentru îmbunătăţirea difuzării Scânteii, îndeosebi la sate (responsabil: Direcţia Generală a Editurilor, Presei şi Poligrafiei); 20. îmbunătăţirea calităţii hârtiei de rotativă şi a matriţelor de stereotipie pentru Scânteia (responsabil: Ministerul Silviculturii, Ministerul Metalurgiei şi Industriei Chimice)30. În Raportul celui de‑al II‑lea Congres al PMR, desfăşurat între 23 şi 28 decembrie 1955, sarcinile atribuite presei erau orientate înspre corijarea unor aşa‑zise deficienţe de ordin dogmatic şi teoretic, fapt care arată că liderii partidului considerau presa un domeniu neconsolidat, aflat încă în proces de formare politică: „Propaganda verbală şi scrisă trebuie să dea dovadă de mai multă fermitate şi claritate în combaterea influenţelor ideologice burgheze şi a confuziilor teoretice care se manifestă în unele articole din ziare şi publicaţii periodice, în cărţi şi broşuri, în unele cursuri universitare şi conferinţe publicate”31.

Direcţiile politice imediate şi de perspectivă se reflectau şi în planurile de măsuri care vizau îmbunătăţirea muncii ziarelor. Publicaţiile erau îndemnate să se angajeze în des­ făşurarea „unei puternice contrapropagande” antioccidentale, să acorde o mai mare atenţie problemelor privind întărirea muncii organelor şi organizaţiilor de partid, a muncii ideologice. Pentru realizarea acestor scopuri, redacţiile erau stimulate să asigure gaze­ tarilor studierea economiei politice, întâlniri cu muncitorii fruntaşi sau cu conducătorii unor ministere de specialitate32. În rapoartele periodice ale Secţiei de Propagandă şi Agitaţie erau surprinse deficienţele de orientare şi conţinut ale ziarelor, puse pe seama lipsei muncii de îndrumare şi control din partea ministerelor care editau anumite publicaţii şi a secţiilor CC al PMR. 30. ANIC, Secţia Cancelarie, Dosar 7/1951, ff. 74‑75. 31. Congresul al II‑lea al Partidului Muncitoresc Român, 23‑28 decembrie 1955, 1956, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1955 %20Raport%20la%20Congresul%20al%20II‑lea%20al%20PMR.pdf 32. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 6/1956, ff. 6‑7.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

87

La următorul Congres al PMR, din 1960, se subliniază caracterul mobilizator şi militant al presei, implicarea acesteia în propagarea direcţiilor politice şi economice ale partidului: „Propaganda şi agitaţia, presa şi radioul trebuie să‑şi concentreze eforturile pentru ca prevederile planului de 6 ani, atât cele generale, cât şi cele privind fiecare ramură şi fiecare colectiv, să devină temeinic cunoscute de oamenii muncii, să mobilizeze cele mai largi mase la îndeplinirea sarcinilor economice, ele trebuie să militeze pentru extinderea a tot ce este înaintat şi valoros în experienţa participanţilor la întrecerea socialistă şi a unităţilor fruntaşe, să combată rutina şi indolenţa, care împiedică răspândirea noului”33.

Din documentele de partid se desprinde ideea că în perioada regimului de democraţie populară partidul a atribuit presei un puternic rol educativ, însă nu în sensul de a lărgi orizonturile culturale ale populaţiei, ci de a forma şi dezvolta cunoştinţele politice ale indivizilor. În plus, intenţiile de a inocula ideologia comunistă în rândul opiniei publice sunt mai mult decât evidente.

Subordonarea politico‑ideologică a presei în timpul regimului ceauşist Când Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al PCR, România se afla în plin proces de liberalizare a regimului politic în urma Declaraţiei CC al PMR din aprilie 1964. Viaţa culturală se bucura de o deschidere şi de o libertate nemaiîntâlnite după 1948. Multe dintre ziarele occidentale au început să fie comercializate fără restricţii, ceea ce a crescut şi diversificat posibilităţile de informare, valorile naţionale au fost reevaluate, au început să fie tipărite în limba română traducerile unor autori străini, iar multor scriitori români interzişi în anii anteriori le‑au fost editate cărţile. Valeriu Râpeanu, fost redactor‑şef la Scânteia şi mai apoi directorul Editurii „Mihai Eminescu”, a explicat traseul care făcea posibilă apariţia lucrărilor unor oameni de cultură reabilitaţi de regim: „Atunci, a publica în paginile Scânteii era o deschidere de drumuri, şi mă refer la cei din generaţia veche, oameni care fuseseră interzişi, care stătuseră în închisoare. În ziua în care publicau în Scânteia, şi editurile, şi revistele înţelegeau că drumul lor e liber”34.

La prima consfătuire a lui Nicolae Ceauşescu cu lucrătorii din domeniul presei şi radioteleviziunii, din data de 15 octombrie 1965, Bujor Sion, şeful Secţiei de Presă a CC al PCR de la acel moment, aprecia ca pe un fapt pozitiv alocarea în paginile Scânteii a unui „spaţiu însemnat” pentru recenzie de cărţi, filme, spectacole de teatru sau muzicale, creaţii din domeniul artelor35. 33. Raport la cel de‑al III‑lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, 1960, Editura Politică, Bucureşti. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/ istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1960%20Raport%20la%20Congresul% 20al%20III‑lea%20al%20PMR.pdf 34. Interviu realizat de autoare cu Valeriu Râpeanu la 7 iunie 2013. 35. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 143/1965, f. 6.

88

CULTUL SECRETULUI

Dacă până în 1965 coordonarea politică a mass‑media româneşti comuniste era asigurată de Secţia Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, în urma reorganizării aparatului de partid central şi local din 1965 această structură a fost împărţită în două divizii: Secţia de Propagandă şi Secţia de Presă şi Edituri (N. Ionescu‑Gură, 2006, p. 15), atribuţiile controlului mijloacelor tipărite de comunicare în masă fiind preluate de cea din urmă. Secţia de Presă a Comitetului Central al PCR, care a activat în perioada 1965‑1989 sub diverse denumiri – Secţia Presă şi Edituri, Secţia Propagandă şi Presă, Secţia Presă sau Secţia Presă şi Radioteleviziune –, avea obligaţia de a pregăti materiale, sinteze, rapoarte care făceau obiectul şedinţelor Biroului Politic, ale Secretariatului şi Biroului Organizatoric al CC al PCR (N. Ionescu‑Gură, 2006, p. 15). Potrivit documentelor care reglementau funcţionarea partidului, atât până în 1965, cât şi după, sarcina de a recomanda oameni pentru diferite funcţii în domeniul publicistic revenea conducerii secţiilor Comitetului Central (N. Ionescu‑Gură, 2006, p. 15), propuneri care ulterior erau supuse aprobării în şedinţele Secretariatului CC al PMR/PCR. Calitatea de redactor‑şef intra în categoria funcţiilor numite politic, candidatul la această funcţie fiind propus de către şeful Secţiei de Presă şi votat, în unanimitate, de membrii Secretariatului CC al PCR. Partidul, prin Secţia de Presă a CC al PCR, lua cele mai importante decizii în privinţa mijloacelor de comunicare în masă: stabilea condiţiile de apariţie a publicaţiilor, profilul şi conţinutul acestora şi înainta spre aprobare Secretariatului CC al PCR propunerile pentru numirea în funcţie a redactorilor‑şefi sau a echipelor de conducere ale ziarelor. Tot Secţia de Presă a CC al PCR aviza participarea reprezentanţilor unor redacţii la concursuri internaţionale, festivaluri, congrese, aproba vizitele unor ziarişti străini la ziare din România, chiar şi ale celor proveniţi din ţările blocului comunist, şi parafa acordurile de colaborare dintre Agerpres şi alte agenţii de presă din străinătate, cum a fost, de exemplu, cel cu Agenţia Bulgară de Presă – BTA36. Aceste decizii, aflate în atribuţia Secţiei de Presă a CC al PCR, indică lipsa de autonomie a redacţiilor, care erau dependente instituţional, administrativ şi organizatoric de organul central executiv al PCR. Era perioada în care „linia directoare” a activităţii politico‑ideologice, stabilită în urma Congresului al IX‑lea, era reprezentată de „înarmarea membrilor de partid şi a maselor largi cu ideile marxism‑leninismului, cu linia politică a partidului în problemele interne şi internaţionale, în vederea mobilizării lor la înfăptuirea sarcinilor ce le revin în opera de construire a socialismului”37.

Bujor Sion a vorbit în cadrul aceleiaşi consfătuiri cu lucrătorii din presă şi radio­ televiziune, din 15 octombrie 1965, despre „datoria ziarelor, periodicelor social‑politice şi culturale de a contribui la explicarea bazelor ştiinţifice ale politicii partidului în opera de desăvârşire a construcţiei socialiste, rolul statului şi evoluţia funcţiilor sale, democraţia socialistă şi căile dezvoltării ei, dezvoltarea naţiunii în socialism, legile obiective şi acţiunile lor în societatea noastră, industrializarea şi efectele ei asupra economiei naţionale, asupra relaţiilor dintre sat şi oraş, asupra struc­ turii sociale şi profesionale a populaţiei, organizarea relaţiilor dintre ţările socialiste şi 36. Ibidem, Dosar nr. 18/1973, ff. 169‑173. 37. Ibidem, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 143/1965, f. 5.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

89

dezvoltarea sistemului mondial socialist, fenomene noi ale capitalismului contemporan şi încă multe altele”38.

Ierarhiile subordonării publicaţiilor locale faţă de puterea politică sunt explicate în stenograma întâlnirii din 14‑16 noiembrie 1966 cu secretarii Comitetelor Regionale de partid care se ocupau cu problemele muncii ideologice39. În cazul ziarului Steagul roşu, singurul „organ de presă care apare în regiunea Bucureşti”, primul nivel de supraveghere era asigurat de Comitetul Regional de partid, care se călăuzea după „indicaţiile Docu­ mentelor Congresului al IX‑lea al PCR privind activitatea presei”40. Potrivit documentului, „redacţia îşi desfăşoară activitatea […] pe baza unui plan tematic de perspectivă, întocmit în lumina sarcinilor ce revin organizaţiei regionale de partid şi aprobat de biroul comitetului regional”41. Îndrumarea operativă „pentru realizarea în bune condiţiuni a obiectivelor stabilite” era realizată prin secretarul cu probleme de propagandă şi prin Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Regional, devenit judeţean după 1968, ce primeau săptămânal sumarul cu temele care urmau a fi tratate în ziar. Planurile de muncă ale secţiilor de la Steagul roşu erau întocmite în urma consultării cu secretarii Comitetului Regional sau cu alţi membri ai biroului, iar subiectele mai importante erau discutate în cadrul secţiilor Comitetului Regional. Periodic, întreg colectivul redacţional al ziarului sau echipa de conducere era invitat la Comitetul Regional, pentru a dezbate „orientarea activităţii ziarului, orientarea tematică, conţinutul materialelor publicate, spiritul critic, analitic al activităţii desfăşurate”42. Ziarele de partid aveau un alt nivel de subordonare şi raportare. Acestea interacţionau direct cu Secţia Presă a CC al PCR, unde erau trimise spre avizare planurile editoriale, sumarele şi articolele de fond sau editorialele. Într‑un referat al acestui compartiment din 2 aprilie 1970, sunt scoase în evidenţă o serie de caracteristici ale presei, radioului şi televiziunii comuniste: – erau conduse şi îndrumate nemijlocit de partid; – slujeau cu devotament politica partidului, interesele poporului şi îndeplineau un rol social‑politic; – reflectau multilateral realizările obţinute de poporul român în toate domeniile de activitate; – aduceau un aport sporit la dezbaterea şi soluţionarea problemelor esenţiale pe care le ridica construcţia socialistă; – erau instrumente de progres al societăţii; – contribuiau la mobilizarea oamenilor muncii pentru îndeplinirea şi depăşirea planului de stat; – militau pentru perfecţionarea economică şi socială, pentru dezvoltarea democraţiei socialiste; – stimulau iniţiativele şi propunerile oamenilor muncii43. 38. Ibidem, 39. Ibidem, 40. Ibidem, 41. Ibidem. 42. Ibidem. 43. Ibidem,

ff. 5‑6. f. 67. Dosar nr. 43/1966, f. 67. Dosar nr. 45/1970, f. 74.

90

CULTUL SECRETULUI

Influenţa „tezelor din iulie” asupra politicilor editoriale Perioada de „dezgheţ cultural” s‑a încheiat odată cu adoptarea „tezelor din iulie” 1971, moment care a constituit şi semnalul declanşării unui „proces de redogmatizare” şi de schimbare a politicii culturale a partidului (Raport final, 2006, p. 503). Noile bazele ideologice ale Partidului Comunist Român din timpul regimului Ceauşescu au fost stabi­ lite prin discursul ţinut de secretarul general al PCR pe 6 iulie 1971 în faţa membrilor Comitetului Executiv al PCR şi intitulat Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico‑ideologice, de educare marxist‑leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii (N. Ceauşescu, 1971)44. Acest moment a marcat debutul unor noi etape în politica socialistă: „revoluţia culturală” şi „cultul personalităţii”. Deşi majoritatea istoricilor susţin că politica internă promovată de Nicolae Ceauşescu s‑a schimbat după vizita din iunie 1971 în China şi Coreea de Nord, presa internaţională remarca, încă din prima parte a anului 1970, modificări de substanţă produse pe scena politică de la Bucureşti: „Ceauşescu a trecut fără zgomot la adoptarea unei linii politice tot mai dure. Indiciile unei liberalizări în România au dispărut subit”45; „Conducerea română stă pe un vulcan clocotitor. Din cauza presiunilor sovietice, ea nu poate ceda cerinţei spre reformare şi este obligată să privească aproape inactivă – în cazul în care nu doreşte să expună statul unei intervenţii – cum se apropie criza economică: în jurul lui Ceauşescu s‑a închis un cerc diabolic”46. Acestea sunt doar două fragmente din articole publicate în presa internaţională, care indicau percepţia Occidentului asupra schimbării de optică a lui Nicolae Ceauşescu. Jurnaliştii străini au corelat modificările de strategie din politica românească cu presiunile sovieticilor şi încercarea Uniunii Sovietice de a‑l înlătura de la putere pe secretarul general al PCR şi au identificat transformările cele mai vizibile: economia intrase într‑un proces de stagnare, producţia scăzuse simţitor, impozitele fuseseră majorate, aprovizionarea populaţiei cu alimente începuse să fie deficitară, străinii erau supuşi unui control tot mai sever, Securitatea îşi intensificase acţiunile, iar românilor li se interzisese să mai călătorească în străinătate47. Varianta referitoare la unele schimbări importante în politica partidului unic petrecute anterior vizitei din China şi Coreea de Nord, pe fondul relaţiei tensionate cu URSS, este susţinută de o serie de istorici (D. Deletant, 1997; A.U. Gabanyi, 2003; P. Du Bois, 2004; A. Cioroianu, 2010), dar şi de Paul NiculescuMizil, fost demnitar comunist de rang înalt (2005, pp. 50‑59). 44. Nicolae Ceauşescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico‑ideologice, de educare marxist‑leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, 6 iulie 1971, Editura Politică, Bucureşti, 1971. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http:// www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/documente_programatice/ 1971%20Masuri.pdf 45. Göteborg‑Posten, nr. 139/26.V.1970, articolul „O mână de fier deasupra României”, de Peter Hoffer, ANIC, fond CPT, Dosar nr. 28/1970, f. 42. 46. Weser Kurier, nr. 127/2.VI.1970, articolul „Bucureştiul are griji din ce în ce mai mari – România luptă cu greutăţi economice şi politice”, de Bruno Schläppi, Ibidem, f. 48. 47. Göteborg‑Posten, nr. 139/26.V.1970, articolul „O mână de fier deasupra României”, de Peter Hoffer, ANIC, Ibidem, ff. 42‑44.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

91

Totuşi, turneul asiatic din iunie 1971 şi întâlnirile cu Mao Tzedun şi Kim Ir Sen reprezintă în mod categoric faza declanşării unor acţiuni megalomanice ale căror ecouri se vor regăsi în hotărârile şi parcursul viitor al PCR. Momentul de cotitură în politica de la Bucureşti s‑a produs în data de 6 iulie 1971, la două săptămâni după vizita în China şi Coreea de Nord. Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu, care şi‑a câştigat ulterior notorie­ ­tatea sub numele de „tezele din iulie”, cuprindea 17 „propuneri”, ce vizau „măsuri pentru ridicarea nivelului combativităţii revoluţionare şi a[l] spiritului militant, partinic, a[l] întregii activităţi politice, ideologice şi de educaţie comunistă a maselor, desfăşurată de organele şi organizaţiile de partid, de organizaţiile de masă şi obşteşti, de organismele de stat, de instituţiile de propagandă, ideologice şi cultural‑artistice”48. Principalele puncte ale „tezelor” referitoare la activităţile mijloacelor de comunicare în masă şi la activităţile culturale au fost următoarele: – creşterea rolului presei în propagarea poziţiilor ideologice ale PCR, a „principiilor etice de convieţuire socială”, în combaterea „influenţelor ideologiei burgheze” şi a „mentalităţilor retrograde”; – însărcinarea presei cu obligaţia de a cultiva „mai mult figura înaintată a muncitorului, a producătorului de bunuri materiale, devotat trup şi suflet cauzei socialismului, propăşirii patriei”; – orientarea politică a publicaţiilor cultural‑artistice pentru promovarea „artei şi literaturii socialiste militante”; – sporirea rolului educativ al tuturor emisiunilor de radio şi televiziune; – emisiunile urmau a se adresa „în special” muncitorilor şi ţăranilor, a căror prezenţă în producţiile TV urma să crească; – selectarea drastică a producţiilor artistice difuzate de radio şi televiziune şi promovarea filmelor, pieselor de teatru, spectacolelor muzicale din repertoriul naţional, „îndeosebi din repertoriul nou, socialist”; – îndepărtarea din grilă a emisiunilor şi producţiilor care cultivau idei şi principii „străine filosofiei şi moralei noastre, spiritul de violenţă, modul de viaţă burghez, mentalităţi nocive pentru educaţia tineretului”; – încurajarea radioului şi a televiziunii să stimuleze creaţia de cântece „revoluţionare, patriotice, muncitoreşti”, precum şi să organizeze concursuri de creaţie şi interpretare, spectacole speciale etc. – orientarea producţiei de carte către „cerinţele educaţiei comuniste” şi aplicarea unui control mai riguros „pentru evitarea publicării unor lucrări literare care nu răspund cerinţelor activităţii politico‑educative a partidului nostru, a cărţilor care promovează idei şi concepţii dăunătoare intereselor construcţiei socialiste”; – promovarea creaţiei originale cu caracter militant şi revoluţionar în spectacolele de teatru, operă, balet, estradă etc.; 48. Nicolae Ceauşescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico‑ideologice, de educare marxist‑leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, 6 iulie 1971, Editura Politică, Bucureşti, 1971. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http:// www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/documente_programatice/ 1971%20Masuri.pdf

92

CULTUL SECRETULUI

– limitarea difuzării în cinematografe a filmelor poliţiste, de aventuri şi a celor ce cultivau „violenţa şi vulgaritatea care propagă modul de viaţă burghez” 49. Prezentarea „tezelor” sub forma unor sarcini imperative a reprezentat anunţul de trecere de la liberalizarea de tip precaut, din cea de‑a doua parte a anilor ’60, la un curs politico‑ideologic intern mult mai rigid. Toate aceste măsuri aveau să aducă rapid schimbări în viaţa cultural‑artistică a României socialiste, dar şi în presă, nu fără urmări asupra comportamentului profesional al scriitorilor, jurnaliştilor sau artiştilor. Cu o imagine inflexibilă şi timorată până în acel moment, presa avea să resimtă aceste „măsuri” nu numai sub forma unui răspuns hieratic al Cenzurii, ci şi prin ecoul produs de conştiinţele jurnaliştilor, influenţate profund de autocenzură. „Tezele din iulie” vizau îmbunătăţirea activităţii politico‑ideologice nu doar a membrilor de partid, ci a întregii populaţii, sub forma conştiinţei sociale. Fotografia secretarului general al PCR a început să fie tipărită zilnic pe prima pagină a ziarelor, imaginea acestuia deschidea seară de seară programele TV de ştiri, portretul i‑a fost răspândit în toate birourile CC‑ului, în ministere, întreprinderi, primării, şcoli sau muzee, decizia fiind una venită „de sus”, aşa cum îşi aminteşte Paul Niculescu‑Mizil (2005, p. 50). Propaganda de partid a făcut din Ceauşescu o prezenţă obsedantă. Dacă la început elogiile aduse acestuia făceau apel la sentimentele naţionale, în timp s‑a trecut la o adevărată veneraţie, de proporţii religioase (A.U. Gabanyi, 2003, p. 25). La întoarcerea din turneul asiatic, în data de 30 iunie 1971, angajaţii Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor i‑au adresat o telegramă de felicitare şi susţinere lui Nicolae Ceauşescu, redactată într‑o notă în care se regăsesc elemente incipiente de glorificare a dictatorului român, definitorii mai târziu pentru cultul personalităţii: „iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu”, „înalta răspundere faţă de destinele României”, „cauza socialismului şi a păcii”, „confirmarea strălucită a justeţii politicii partidului şi statului”, „strălucita contribuţie creatoare la cauza coeziunii ţărilor socialiste”, „scumpe tovarăşe Nicolae Ceauşescu”50. Într‑un articol din revista breslei gazetarilor, Presa noastră, intitulat „Amplu Program de gândire şi acţiune comunistă pentru întreaga noastră presă”, publicat imediat după lansarea „tezelor din iulie”, Nicolae Ceauşescu este citat cu unul dintre mesajele referitoare la importanţa presei: „Presa este un instrument al partidului şi trebuie să servească răspândirii politicii partidului în toate domeniile de activitate – inclusiv cel literar şi artistic. Aceasta este cu atât mai mult valabil când vorbim de presa de politică. Cred, în general, tovarăşi, că şi în domeniul presei – atât al celei literare, cât şi al presei în general – trebuie să luăm un şir de măsuri împotriva oricărui spirit liberalist care lasă posibilitatea să apară concepţii ce nu servesc educaţiei socialiste şi comuniste”51. 49. Nicolae Ceauşescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico‑ideologice, de educare marxist‑leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, 6 iulie 1971, Editura Politică, Bucureşti, 1971. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http:// www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/documente_programatice/ 1971%20Masuri.pdf 50. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 9/1971, ff. 12‑13. 51. „Amplu Program de gândire şi acţiune comunistă pentru întreaga noastră presă”, Presa noastră, nr. 7‑8 (183‑184)/1971, p. 27.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

93

Articolul rezumă şi rolul presei comuniste, trasat de secretarul general al PCR: „să militeze permanent pentru înfăptuirea politicii marxist‑leniniste a partidului, să lumineze oamenilor muncii calea spre societatea socialistă multilateral dezvoltată, spre comunism, să contribuie prin toate mijloacele la întărirea rolului clasei muncitoare, clasa conducătoare în societatea noastră, a alianţei muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, a celorlalte forţe sociale, să educe oamenii în spiritul prieteniei şi frăţiei între toţi cei ce muncesc, fără deosebire de naţionalitate, pentru întărirea unităţii întregului popor în jurul partidului”52.

Implicarea lui Nicolae Ceauşescu în activitatea publicaţiilor Munca de îndrumare şi control exercitată de diferitele instituţii de stat în cazul publicaţiilor tipărite suscita un interes deosebit din partea Secţiei de Presă a CC al PCR, care obişnuia periodic să atenţioneze asupra faptului că, în şedinţele comitetelor executive ale organizaţiilor de masă şi obşteşti, şedinţele de colegiu ale ministerelor care editau publicaţii sau în birourile comitetelor judeţene de partid, activitatea organelor de presă era analizată foarte rar. Într‑o Informare privind unele probleme ale activităţii de presă şi propuneri de îndrumare a muncii, redactată de Secţia de Presă a CC al PCR, din 20 iunie 1972, se semnala că liderii unor organizaţii politice centrale sau ai unor ministere nu informau redacţiile cu privire la temele actuale de interes, dar şi că accesul ziariştilor în anumite întreprinderi era interzis prin dispoziţii ale conducerii, ceea ce ducea la „întâmpinarea unor greutăţi în accesul la sursele de informare”53. În cadrul aceleiaşi informări a fost prezentat un plan de dispoziţii menit să ducă la o îmbunătăţire a activităţii de presă. Din conţinutul directivelor elaborate de Secţia de Presă a CC al PCR se desprinde ideea că această instituţie avea dreptul suprem de a decide asupra statutului, a structurii tematice a paginilor, a conţinutului, a machetelor şi a aspectului grafic al acestora, dar şi asupra ilustraţiilor din toate publicaţiile tipărite pe teritoriul României socialiste54. Cele mai importante obiective trasate ziarelor şi revistelor erau următoarele: – să îmbunătăţească conţinutul articolelor prin promovarea activităţilor de propagandă într‑o varietate mai mare de idei şi printr‑un stil atractiv şi convingător; – să promoveze genuri gazetăreşti atractive (articol, comentariu, reportaj, anchetă etc.); – să se evite uniformizarea presei prin evidenţierea profilului fiecărei redacţii în parte; – să fie stimulate redacţiile pentru a avea o activitate publicistică proprie, păstrându‑se obligativitatea redării integrale a comunicatelor oficiale de partid şi de stat; – să se aloce un spaţiu de „trei, maxim patru coloane” în presa judeţeană pentru relatarea evenimentelor internaţionale importante55. Alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România în urma Plenarei CC al PCR din 25‑26 martie 1974 este considerată momentul 52. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 9/1971, ff. 12‑13. 53. Ibidem, Dosar nr. 7/1972, f. 108. 54. Ibidem, ff. 112‑113. 55. Ibidem, f. 112.

94

CULTUL SECRETULUI

care a marcat consolidarea puterii liderului comunist, dar şi schimbarea ideologiei Partidului Comunist Român. Accentele naţionaliste ale lui Nicolae Ceauşescu încep să devină tot mai evidente, discursul politico‑ideologic fiind centrat pe valorile patriotice ale poporului român. Mihai Botez susţine că naţional‑comunismul lui Nicolae Ceauşescu este un „termen ce desemnează un comunism stalinist independent de Moscova, consolidat prin activarea sentimentului naţionalist chemat să‑l legitimeze şi să‑l susţină” (1992, p. 38). Implicarea personală a lui Nicolae Ceauşescu în orientarea politicii editoriale a publicaţiilor a urmat două traiecte: (1) indicaţiile oferite presei cu ocazia unor evenimente politice sau a consfătuirilor cu conducătorii de ziare şi reviste şi (2) aprobarea unor documente atunci când problematica din domeniul presei era considerată una cu totul specială. Într‑o notă comună a secţiilor Propagandă şi Presă şi Relaţii Externe din cadrul CC al PCR, datată 19 ianuarie 1974, se cerea aprobarea „publicării în presa centrală de partid, în revistele teoretice de specialitate, a unor articole pe teme ale muncii ideologice şi ale activităţii internaţionale a partidului”, pe acest document regăsindu‑se semnătura lui Nicolae Ceauşescu56. Temele propuse în documentul respectiv, exprimate într‑un limbaj de lemn abstractizat, ce putea lăsa loc oricărei interpretări din partea activiştilor de partid responsabili cu funcţionarea presei, au fost următoarele: „– Activitatea politico‑ideologică şi educativă – funcţie hotărâtoare a exercitării rolului conducător al partidului comunist. Activitatea ideologică a PCR – componentă funda­ mentală a politicii de făurire a societăţii multilateral dezvoltate; – Dezvoltarea conştiinţei socialiste, formarea omului nou – obiectiv esenţial al programului de făurire a societăţii multilateral dezvoltate în ţara noastră; – Principiile şi normele de bază ale relaţiilor dintre ţările socialiste. Politica PCR de dezvoltare a prieteniei şi colaborării cu toate ţările socialiste; – Necesitatea şi căile realizării unui tip nou, superior de unitate a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Activitatea PCR pentru dezvoltarea relaţiilor cu toate partidele comuniste şi muncitoreşti; – Spiritul creator al marxism‑leninismului. Îmbogăţirea teoriei şi practicii revoluţionare – operă colectivă a tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti; – PCR – detaşament activ al mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, al frontului mondial antiimperialist; – Schimbări în raportul de forţe pe arena mondială. Superioritatea crescândă a forţelor socialismului, progresului şi păcii; – Procesul revoluţionar mondial şi lupta ideologică – în etapa actuală. Superioritatea ideologiei socialiste, creşterea forţei ei de atracţie; – Unitate şi diversitate, general şi particular în procesul revoluţionar mondial; – Rolul progresist al naţiunii în lumea contemporană; – Dezvoltarea naţiunii în socialism. Înflorirea naţiunii socialiste române; – Unitatea dialectică dintre naţional şi internaţional în revoluţia şi construcţia socialistă; – Afirmarea noului curs spre pace, destinderea şi colaborarea în viaţa internaţională; – Politica externă constructivă, dinamică a României socialiste; – Promovarea unor raporturi noi, democratice, între toate statele lumii – imperativ arzător al contemporaneităţii. România, factor activ în lupta pentru democratizarea relaţiilor internaţionale; – Necesitatea participării tuturor statelor la rezolvarea problemelor contemporane. 56. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 11/1974, f. 18.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

95

– Creşterea rolului ţărilor mici şi mijlocii în viaţa internaţională; – Lupta popoarelor pentru dobândirea şi consolidarea independenţei naţionale – parte integrantă a luptei antiimperialiste. Solidaritatea militantă a României cu statele angajate pe calea dezvoltării independente, cu mişcările de eliberare naţională; – Coexistenţa paşnică – necesitatea obiectivă a dezvoltării contemporane. Politica României de colaborare cu toate statele lumii, fără deosebire de orânduire socialistă; – Necesitatea stringentă şi căile înfăptuirii securităţii şi cooperării în Europa”57.

La Plenara Comitetului Central al PCR din 28‑29 iunie 1977, în cadrul căreia Nicolae Ceauşescu a anunţat pentru prima oară desfiinţarea oficială a Cenzurii, responsabilitatea controlului a fost transferată total asupra organismelor politice: „Nu poate oare Scânteia, redacţia ei, să‑şi asume răspunderea pentru ceea ce publică? Nu poate comitetul judeţean de partid să răspundă pentru ce se scrie în ziarul judeţean sau în revista judeţeană? Organele noastre de partid, care au cerut să aibă reviste, ziare, edituri, trebuie să răspundă de activitatea lor, trebuie să le consolideze, să le îndrume” (N. Ceauşescu, 1981, p. 15)58.

Cultul personalităţii reflectat în conţinutul publicistic Pe linia asigurării controlului politic se înscriau şi frecventele consfătuiri de lucru dintre structurile de conducere ale publicaţiilor şi secretarii cu propaganda din Comitetul Central şi din comitetele judeţene de partid, precum şi reprezentanţii altor instituţii cu responsabilităţi în zona cultural‑artistică, cum ar fi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Ministerul Educaţiei, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice etc. O astfel de întâlnire a avut loc în zilele de 5‑6 octombrie 1979, scopul fiind „o dezbatere aprofundată a problemelor con­ tribuţiei presei la înfăptuirea sarcinilor economice, la creşterea conştiinţei socialiste, la formarea şi educarea omului nou – probleme centrale ale întregii activităţi a presei şi radioteleviziunii”59. Maniera în care a fost redactată Sinteza întâlnirii arată că risipa de laude aduse conducătorului de către activiştii de partid nu avea nicio limită: „lumina orientărilor de înaltă valoare teoretică şi practică cuprinse în cuvântările rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, „participanţii au exprimat […] tovarăşului Nicolae Ceauşescu recunoştinţa lor fierbinte pentru grija, pentru îndrumările permanente acordate presei”60 etc. Documentul prezintă şi cererile reprezentanţilor presei care solicitaseră mărirea tirajelor la anumite publicaţii centrale şi locale, justificarea fiind aceea că exista „o puternică cerere a opiniei publice, a maselor de a citi şi de a lua la cunoştinţă prin intermediul presei de activitatea şi expunerile secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de sarcinile concrete care se pun în diferite domenii ale construcţiei socialiste, în etapa actuală”61. 57. Ibidem, ff. 18‑29. 58. Nicolae Ceauşescu, Rolul presei în opera de edificare a socialismului, Editura Politică, Bucureşti, 1981. 59. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 5/1979, f. 74. 60. Ibidem. 61. Ibidem, f. 74, f‑v.

96

CULTUL SECRETULUI

Trebuie remarcată formularea apelului pentru majorarea tirajelor, care pune accentul pe dorinţa cititorilor de a fi la curent cu „activitatea şi expunerile secretarului general al partidului”. Această justificare, menită a‑l măguli pe Nicolae Ceauşescu şi a‑l determina să creadă că acţiunile sale erau de interes public, a fost făcută pentru a‑l sensibiliza pe liderul comunist, deoarece, în 1974, acesta recursese la o diminuare drastică a tirajelor, explicaţia invocată fiind realizarea de economii la cotele de hârtie destinate tipăririi ziarelor. În realitate, oamenii erau obligaţi de responsabilii cu propaganda pe întreprindere/ unitate să îşi facă abonamente la presa de partid, creşterea tirajelor fiind artificială, şi nu reală, izvorâtă dintr‑o necesitate autentică de informare. Era perioada în care cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu atinsese proporţii însemnate, însă nu ajunsese la apogeu. Potrivit lui Adrian Cioroianu, cultul personalităţii a fost creaţia unor activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti interesaţi de obţinerea unor câştiguri materiale sau poziţii sociale (2010, pp. 36‑37). În urma consfătuirii din 5‑6 octombrie 1979 cu cadrele de conducere din presă au rezultat o serie de 21 de propuneri menite să contribuie la o mai bună funcţionare a mass‑media în ansamblul ei.62 Propuneri rezultate din consfătuirea cadrelor de conducere din presă, radioteleviziune şi instituţii de presă62 CINE RĂSPUNDE Nr. crt. DENUMIREA PROPUNERII DE REZOLVARE Pentru a se evita monotonia, şablonul, asemănarea între Secţia Presă şi gazete, este necesar ca fiecare să fie ajutată să trateze Radioteleviziune a CC al 1. problemele economice în conformitate cu profilul ziarului, PCR; editorii publicaţiilor; să‑şi găsească acţiuni şi iniţiative specifice proprii. conducerile redacţiilor. Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie să acorde mai Secţia Presă şi 2. operativ vize la materialele de presă care popularizează Radioteleviziune a CC al unele invenţii, inovaţii, tehnologii noi. PCR. În soluţionarea, prin mijloacele specifice presei, a unor Secţia Presă şi probleme dificile, care depăşesc posibilităţile gazetelor Radioteleviziune a CC al 3. dintr‑un judeţ, să se iniţieze o colaborare cât mai strânsă cu PCR; secţiile de propagandă redacţiile ziarelor centrale, cu ziarele din alte judeţe. Să se ale comitetelor judeţene de organizeze acţiuni comune. partid. Cadrele de conducere din presă şi radioteleviziune, începând Secţia Presă şi cu redactorii‑şefi, să fie prezenţi (sic!), cu regularitate, cu 4. Radioteleviziune a CC al articole, respectiv emisiuni proprii în paginile ziarelor şi la PCR; editorii publicaţiilor. radioteleviziune. Secţia Presă şi Să fie revăzută repartizarea actuală a presei în teritoriu, în 5. Radioteleviziune a CC al sensul mutării unor publicaţii din Capitală în judeţe. PCR. Să se analizeze în fiecare redacţie aportul ziariştilor la realizarea publicaţiilor şi unde este cazul să se ia măsuri de Editorii publicaţiilor şi 6. plasare a celor ce nu mai fac faţă sarcinilor, în alte activităţi. conducerea ziarelor şi De asemenea, ziariştii în vârstă care activează la publicaţiile revistelor. pentru tineret să fie plasaţi în alte redacţii. Să se modifice unele prevederi ale Legii Presei pentru a se Secţia Presă şi putea crea posibilitatea ca unii absolvenţi de facultate 7. Radioteleviziune a CC al talentaţi să fie aduşi direct în redacţii, fără a mai face stagiul PCR. în instituţiile unde au fost repartizaţi. 8.

Să se organizeze conferinţe pe ţară a[le] ziariştilor.

62. Ibidem, ff. 80‑81, f‑v.

Consiliul ziariştilor.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

9. 10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18. 19. 20.

21.

97

Să se organizeze în continuare consfătuiri interjudeţene de Consiliul ziariştilor. lucru, pe diferite teme, cu lucrătorii din presa locală. Secţia Presă şi Să se organizeze o consfătuire numai cu presa judeţeană Radioteleviziune a CC al pentru discutarea problemelor actuale specifice acesteia. PCR. Să se organizeze o consfătuire cu participarea publicaţiilor care se adresează străinătăţii, inclusiv cu ziarele şi revistele Secţia Presă şi în limbile naţionalităţilor conlocuitoare; de asemenea, să se Radioteleviziune a CC al organizeze o consfătuire care să dezbată modul de tratare PCR. a fenomenului cultural în presă. Secţia Presă şi Să se revadă criteriile de selecţionare a cadrelor pentru Radioteleviziune a CC al Facultatea de Ziaristică şi să fie recrutaţi cei care dovedesc PCR şi Academia „Ştefan talent pentru profesiunea de ziarist. Gheorghiu”. Secţia Presă şi Accesul în anul I al Facultăţii de Ziaristică să se permită Radioteleviziune a CC al numai celor care au lucrat 1‑2 ani în redacţii şi care au PCR şi Academia „Ştefan dovedit aptitudini pentru profesiunea de ziarist. Gheorghiu”. În ultimul an, studenţii Facultăţii de Ziaristică să efectueze Academia „Ştefan practica la ziarele şi revistele centrale; să se ia măsuri Gheorghiu”, Facultatea de pentru ca facultatea să pregătească şi secretari de redacţie. Ziaristică. Reciclarea ziariştilor să se facă după un program cât mai Secţia Presă şi bine întocmit, care să răspundă în mai mare măsură Radioteleviziune a CC al cerinţelor, în aşa fel încât timpul de trei săptămâni afectat PCR şi Academia „Ştefan să fie utilizat pentru însuşirea unor cunoştinţe noi, utile în Gheorghiu”. activitatea din redacţii. Reciclarea ziariştilor să fie organizată pe profile (economie, Academia „Ştefan cultură, externe etc.) în funcţie de domeniul de activitate al Gheorghiu”, Facultatea de ziariştilor. De asemenea, în tematica reciclării ziariştilor să Ziaristică. se introducă capitole distincte privind creaţia tehnico‑ştiinţifică. La cursurile de reciclare de la Facultatea de Ziaristică să Secţia Presă şi fie aduse nu numai cadrele de conducere, ci toate cadrele Radioteleviziune a CC al redacţionale; în mod corespunzător să fie suplimentate PCR. bugetele redacţiilor. Să se ia măsuri pentru revenirea la apariţia cotidiană a Secţia Presă şi tuturor ziarelor judeţene, trecerea la apariţia în format mare Radioteleviziune a CC al a acestora, sporirea numărului de pagini a[l] unor publicaţii, PCR. a periodicităţii apariţiei unor reviste. Pentru anul 1979 să nu fie redusă cota de hârtie repartizată Comitetul de Stat al presei, respectiv să nu fie reduse tirajele. Planificării. Secţia Presă şi Să se studieze şi să se ia măsuri în vederea modernizării Radioteleviziune a CC al bazei materiale, a condiţiilor de tipărire a presei. PCR, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Să fie revăzută problema repartizării autoturismelor pentru Secţia Gospodărie de Partid presa locală, în sensul ca şi gazetele săptămânale să a CC al PCR. beneficieze de câte o maşină.

Implicarea directă a lui Nicolae Ceauşescu în activitatea publicaţiilor este indicată şi de prezenţa constantă a acestuia la şedinţele de lucru cu redactorii‑şefi sau cu membrii colegiilor redacţionale ale ziarelor. La întâlnirea din 21 octombrie 1982, la care a participat şi Elena Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România susţinea că „am dorit să facem această întâlnire cu cadrele din presa centrală, din diferite sectoare, pentru a discuta câteva probleme care consider că ar trebui să fie mai bine reflectate în presă, atât din

98

CULTUL SECRETULUI

activitatea internă, cât şi din activitatea internaţională”63. Ceauşescu a cerut şefilor de gazete ca ziarele conduse de ei să nu prezinte „prea multe aspecte negative, nu atât pentru ţară, cât pentru străinătate”, adăugând că acest lucru „poate să ne creeze greutăţi”. Aceste indicaţii arată grija liderului PCR de a prezenta Occidentului o imagine pozitivă a României socialiste, lipsită de probleme economice sau sociale. O altă tematică de interes pentru secretarul general al PCR era formarea conştiinţei socialiste, lucru care „nu se poate realiza printr‑un articol sau printr‑o campanie de câteva săptămâni, ci sunt probleme care trebuie să stea permanent, zi de zi în faţa presei”64. Fidel propriilor idealuri economice, Ceauşescu a cerut presei să oglindească „într‑o măsură mai mare” problemele din industrie, cele legate de realizarea planului la producţia netă, de ridicarea „nivelului de cunoaştere profesională a[l] oamenilor muncii”, dar şi pe cele din agricultură legate de strângerea recoltei, de desecări, irigaţii etc.65. În ultimul deceniu al perioadei comuniste, jurnaliştii şi‑au asumat public misiunea de a „contribui la formarea omului nou, la edificarea, în conştiinţa socială, a unor concepţii înaintate despre societate şi răspunderi, a unor atitudini politice şi civice superioare”66, opiniile gazetarilor faţă de politica de partid fiind cuprinse în revista breslei, lunarul Presa noastră. Articolele ideologice, expresie a unei prese militante şi partizane, tot mai prezente în paginile ziarelor, contribuiau la „dezvoltarea spiritului patriotic, a elanului revoluţionar, la aplicarea în viaţă a principiilor eticii şi echităţii socialiste, la formarea unor oameni cu un larg orizont politic şi o temeinică pregătire profesională”67. Jurnaliştii pledau pentru eficienţa articolului de propagandă, pentru depăşirea unui anumit „model” care i‑ar putea da cititorului senzaţia că „citeşte ani la rând unul şi acelaşi articol”68. Acest tip de material publicistic, pentru a avea un „ecou puternic în conştiinţa cititorului”, nu trebuia să fie doar „«fotografia» unor realităţi, o înregistrare pasivă a unor idei care s‑au repetat de zeci şi zeci de ori, în articole anterioare, îmbrăcate în aceeaşi haină publicistică şi exprimate cu aceleaşi cuvinte”69. Adâncirea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a modificat profund perspectiva din care era privit rolul presei comuniste, dar şi maniera în care jurnaliştii scriau despre acest lucru: „Sarcinile ce revin presei au fost analizate într‑o concepţie unitară, modernă, mobilizatoare, cu profundă gândire şi părintească grijă, secretarul general al partidului oferindu‑ne, de fie­ care dată, căi şi soluţii, obiective şi principii nouă, gazetarilor, chemaţi să facem din presă o tribună la înălţimea măreţiei acestei epoci, o tribună a experienţei înaintate, a noului în toate domeniile de activitate, o tribună a democraţiei noastre muncitoreşti, revoluţionare, a omului şi aspiraţiilor sale minunate”70. 63. Ibidem, Dosar 28/1982, f. 2 64. Ibidem, f. 4, f‑v. 65. Ibidem, f. 3, f‑v. 66. „Partinitatea, condiţie fundamentală a articolului ideologic”, Presa noastră, nr. 5/1984, p. 31. 67. Ibidem. 68. Ibidem. 69. Ibidem. 70. „«Epoca Ceauşescu», pagină luminoasă în istoria presei româ­neşti”, Presa noastră, nr. 1/1985, p. 7.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

99

Importanţa şi rolul lui Nicolae Ceauşescu în evoluţia presei tipărite comuniste erau zugrăvite într‑o manieră elogioasă în revista gazetarilor, Presa noastră: „Trebuie spus că, datorită concepţiei în care preşedintele republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a îndrumat presa din ţara noastră, ea şi‑a găsit locul şi rostul în întreaga ei diversitate şi varietate – de la cotidian la lunar, de la radio la televiziune – în acel cadru unic în felul său – al ansamblului democraţiei revoluţionare din societatea românească”71.

În aceeaşi publicaţie, se remarcă o abundenţă de calificative elogioase la adresa acţiunilor sau activităţilor politice în care era implicat Nicolae Ceauşescu şi care erau plasate în contextul interacţiunii cu activitatea jurnalistică: „efervescenţă socială şi politică”, „magistrala cuvântare”, „excepţională însemnătate”, „veritabil program”, „problemă cardinală”, „valori scriptice înalte”, „concepţie unitară”, „intensitatea efor­ turilor”, „harnicele colective”, „climat fertil”, „puternică efervescenţă”, „înaltul forum”, „puternică exigenţă”, „principialitate comunistă”, „impresionantă manifestare”, „înălţă­ toare gânduri”, „fierbinţi sentimente”, „amplă şi magistrală cuvântare”, „nouă şi strălucită expresie”, „inestimabilă valoare”, „sentimentul înălţător”, „mesajul înaripat”, „nealterată ţinută”, „legătură indisolubilă”, „activităţi uriaşe”, „orientări clare”, „deplin succes”, „iubitului conducător”72. Ion Cristoiu, fost redactor‑şef adjunct la Scânteia tineretului şi la revista Teatru, susţine că utilizarea excesivă a epitetelor este explicată de nevoia de a spune puţine lucruri în multe cuvinte: „Cu cât puneai mai multe epitete la tovarăşul, cu atâta umpleai mai repede spaţiul. De aceea se scria «conducătorul», «genialul», «ilustrul». Nu pentru că îţi spunea cineva, ci ca să faci rândul mai mare. Nu aveai ce să spui nou în fiecare zi despre tovarăşul. Şi uite aşa, un sfert din articol era scris numai din clişeele acestea. Asta făcea de necitit ziarul”73.

În ciuda manierei în care erau scrise toate ziarele de informare, la cursurile Secţiei de ziaristică a Academiei de studii social‑politice de pe lângă CC al PCR se pleda pentru utilizarea unui „limbaj expresiv, convingător, curăţit de şabloane, tabu‑uri sau formule grandilocvente, fără valoare publicistică, adesea cu grave efecte negative asupra comu­ nicării sociale, interumane, în general”74. În ultimii doi ani ai „Epocii de Aur”, presa părea sedusă iremediabil şi subjugată total de ideologia comunistă, iar limbajul utilizat era excesiv de arid şi inundat de formulări specifice limbii de lemn. Într‑un articol din Presa noastră, care urma Plenarei Comitetului de Partid Presă – Edituri din Capitală, erau enumerate „temele de meditaţie şi acţiune” recomandate a se regăsi în paginile ziarelor şi revistelor: 71. Ibidem. 72. „În lumina sarcinilor şi orientărilor fundamentale izvorâte din cuvân­tările secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Întreaga noastră presă, puternic mobilizată în înfăp­ tuirea exemplară a sarcinilor de plan în promovarea spiritului revoluţionar”, Presa noastră, nr. 4/1987, pp. 1‑2, şi „Congresul al III‑lea al Culturii şi Edu­caţiei Politice şi Culturii Socia­ liste, Un vast şi mobilizator program de activitate con­sacrat dezvoltării conştiinţei revoluţionare şi formării omului nou, înfloririi culturii socialiste”, Presa noastră, nr. 8‑9/1987, pp. 1‑5. 73. Interviu realizat de autoare cu Ion Cristoiu la 5 iunie 2013. 74. „Programa cursului de învăţământ ziaristic: Ideologie şi măiestrie publicistică (I)”, Presa noastră, nr. 4/1989, p. 13.

100

CULTUL SECRETULUI

– consolidarea prin fapte, prin angajarea fiecăruia şi a tuturor, a cuceririlor de prestigiu, definirea conceptului de societate multilateral dezvoltată, crearea unui cadru organi­ zatoric unic în felul său de conducere democratică a societăţii, definirea rolului partidului drept centru vital al societăţii, a unui nou mecanism economico‑financiar; – afirmarea rolului primordial al ştiinţei în progresul societăţii contemporane; – exercitarea rolului conducător al partidului, a cărui menire era de a asigura transfor­ marea revoluţionară a întregii societăţi în concordanţă cu principiile materialismului dialectic şi istoric, ceea ce presupunea creşterea competenţei şi angajării activiştilor, a tuturor comuniştilor, îmbunătăţirea radicală a stilului şi metodelor de muncă ale organelor şi organizaţiilor de partid; – rolul activităţii teoretico‑ideologice; – afirmarea principiilor politicii externe româneşti în arena mondială75. În ultimele luni ale regimului ceauşist, preocuparea majoră era îndreptată către califi­ carea jurnaliştilor din punct de vedere politic, ideologic şi profesional, care să le permită acestora „să sesizeze elementele noi ale vieţii politice şi sociale, ale gândirii şi atitudinii umane”. Ziariştii erau îndemnaţi să aibă o viziune limpede asupra fenomenelor sociale, să‑şi dezvolte „capacitatea de înţelegere şi discernere a semnificaţiilor majore, a elemen­ telor, nuanţelor şi accentelor noi intervenite în evoluţia socială, în declanşarea şi desfăşu­ rarea unor evenimente, în formarea şi susţinerea unor opinii, atitudini, iniţiative etc.”76.

Noţiunea de control în discursurile lui Nicolae Ceauşescu Nicolae Ceauşescu s‑a implicat personal în stabilirea dimensiunii propagandistice, în elaborarea politicii ideologice a Partidului Comunist Român, dar şi în maniera de imple­ mentare a acestora. Tot personal, liderul PCR s‑a ocupat şi de comunicarea direcţiilor de evoluţie şi acţiune în toate domeniile de activitate, nu numai pentru a‑şi legitima puterea şi autoritatea, dar şi pentru a‑şi întări controlul asupra partidului. Discursurile, cuvântările sau expunerile liderului PCR abundau în semnificaţii abstracte, de natură politică, şi în informaţii repetitive, care variau, de cele mai multe ori, în funcţie de contextele în care erau transmise. Mesajele liderului PCR erau caracterizate de o structură sintactică greoaie, monotonă, de sărăcie conceptuală, abundenţă adjectivală, epitetele fiind utilizate cu scopul de a‑i accentua autoritatea. În România totalitaristă, controlul exercitat direct de către dictator asupra presei a îmbrăcat una dintre cele mai subversive forme de supraveghere. Nicolae Ceauşescu, ca secretar general al PCR şi, după 1974, ca preşedinte al Republicii Socialiste România, şi‑a arogat rolul de îndrumător al mijloacelor de comunicare în masă. Liderul comunist şi‑a însuşit rolul de călăuză a presei, pe care l‑a transformat într‑o misiune profetică. 75. „Angajare fermă a ziariştilor de a mobiliza conştiinţele şi a determina schimbări revoluţionare în toate sectoarele vieţii materiale şi spirituale”, Presa noastră, nr. 5/1988, p. 2. 76. „Programa cursului de învăţământ ziaristic: Ideologie şi măiestrie publicistică (I)”, Presa noastră, nr. 4/1989, p. 13.

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

101

În toate rapoartele congreselor CC al PCR, de la Congresul al IX‑lea din 1965 şi până la Congresul al XIV‑lea din 1989, există cel puţin un pasaj care face referire la activitatea presei. Aceste cuvântări programatice aveau scopul de a oferi orientarea politică, econo­ mică, socială şi ideologică a partidului pentru cincinalul următor. În prezentarea activităţii partidului din perioada 1961‑1965 se face referire la „rolul uriaş” al radioului, televiziunii şi al presei în îndeplinirea sarcinilor ideologice şi culturale. Congresul al IX‑lea a produs o serie de modificări nu numai în viaţa socială, ci şi în cea culturală, şi l‑a impus pe Nicolae Ceauşescu ca pe un lider reformator, ca pe un promotor al dezgheţului cultural. Direcţia oferită presei a fost una de origine leninistă, care indică trecerea de la nivelul de adoptare a unor credinţe politice, exprimate prin intermediul mijloacelor de comunicare, la cea de consimţire în faţa acestora: „În activitatea sa în domeniul ideologiei şi culturii, partidul nostru se călăuzeşte după ideea lui Lenin că nu e suficientă însuşirea lozincilor şi concluziilor ştiinţei comuniste, ci este necesară însuşirea totalităţii de cunoştinţe a căror consecinţă este comunismul însuşi. În această privinţă, un rol uriaş îl are şcoala, iar alături de ea aşezămintele culturale, teatrul, cinematografia, radioul şi televiziunea, presa şi cartea (sublinierile îmi aparţin)”77.

În Raportul Congresului al X‑lea, din 1969, Nicolae Ceauşescu adoptă un alt tip de discurs, orientat spre ideea de informare a maselor şi de formare a opiniei publice în concordanţă cu politica partidului. Şi de data aceasta se vorbeşte despre rolul „activ şi eficient” al ziarelor centrale şi locale în construcţia „societăţii multilateral dezvoltate”, dar şi despre rolul presei de „exponent al opiniei publice”. O altă tematică, nou introdusă, este cea a implicării mijloacelor de comunicare în masă în combaterea superficialităţii şi a formalismului: „În educaţia socialistă a maselor, în informarea şi formarea opiniei publice în direcţiile cerute de progresul societăţii noastre, presa şi radioteleviziunea sunt chemate să joace un rol tot mai activ şi eficient. În ultimii ani, Presa noastră a făcut progrese vizibile în lărgirea ariei de preocupări, în tratarea mai combativă, mai dinamică şi convingătoare a diferitelor aspecte ale construcţiei socialiste, a vieţii materiale şi spirituale a poporului. Continuând eforturile pe această linie, ziarele centrale şi locale mai au încă mult de făcut pentru a elimina din activitatea lor superficialitatea şi formalismul, pentru a pătrunde adânc în miezul realităţilor, exercitând energic rolul de exponent al opiniei publice (sublinierile îmi aparţin) înaintate, atât în dezvăluirea lipsurilor şi neajunsurilor, cât şi în generalizarea experienţei avansate a construcţiei socialismului” (1969, p. 72)78.

Cinci ani mai târziu, când politica ideologică a partidului fusese remodelată prin conţinutul „tezelor din iulie” 1971, iar Nicolae Ceauşescu îşi consolidase poziţia în 77. Raportul Comitetului Central al PCR cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII‑lea şi Congresul al IX‑lea al PCR, 19 iulie 1965, în România pe drumul desă­vârşirii construcţiei socialiste, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 84. 78. Congresul al X‑lea al Partidului Comunist Român, 6‑12 august 1969, Editura Politică, Bucureşti, 1969. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/ istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1969%20Raport%20la%20Congresul% 20al%20X‑lea%20al%20PCR.pdf

102

CULTUL SECRETULUI

interiorul PCR prin acapararea funcţiei de preşedinte al Republicii Socialiste România, tonul la adresa mijloacelor de comunicare în masă a devenit imperativ. Partea referitoare la presă este formulată cu ajutorul unor construcţii verbale care indică acţiunea, precum: „trebuie să desfăşoare”, „este necesar să se imprime”, „trebuie să asigure”, „trebuie să se pună”, „este necesară dezvoltarea”. Sarcinile atribuite mijloacelor de comunicare în masă erau din ce în ce mai diversificate: „Presa, radioul şi televiziunea, toate mijloacele de informare în masă trebuie să desfăşoare în viitor o activitate mai susţinută pentru unirea eforturilor întregului popor în direcţia înfăptuirii Programului şi Directivelor. Este necesar să se imprime acestor mijloace mai multă fermitate, un spirit mai combativ, militant, de intransigenţă faţă de lipsuri, de promovare a noului în toate domeniile de activitate. Ele trebuie să asigure informarea largă a oamenilor muncii privind activitatea internă şi internaţională a partidului şi statului nostru, cunoaşterea de către toţi cetăţenii a politicii de pace şi colaborare promovate de partid. Trebuie să se pună, de asemenea, un mai mare accent pe programele cultural‑educative cu conţinut militant, revoluţionar, care să promoveze principiile ideologice ale partidului nostru, etica şi echitatea socialistă, să combată mentalităţile înapoiate. Este necesară dezvoltarea şi în acest domeniu a muncii colective, realizarea unei îndrumări unitare a întregii activităţi de către organele de partid (sublinierile îmi aparţin), care poartă răspun­ derea nemijlocită pentru buna desfăşurare a activităţii radioului, televiziunii, presei, a întregii activităţi de educare socialistă” (N. Ceauşescu, 1974, pp. 96‑97)79.

Congresul al XII‑lea a consolidat definitiv puterea lui Nicolae Ceauşescu în interiorul PCR şi a marcat plasarea cultului personalităţii liderului comunist la un alt nivel de glorificare. Tonul autoritar s‑a păstrat şi în conţinutul Raportului Congresului al XII‑lea al CC al PCR, verbul „a trebui” devenind o constantă. Erau invocate „sarcini şi răspunderi tot mai mari”, rolul educativ al mass‑media, implicarea acestora în formarea gândirii, presa fiind descrisă ca „o tribună a democraţiei”: „Sarcini şi răspunderi tot mai mari revin în perioada următoare presei şi radioteleviziunii, chemate să pună în centrul preocupărilor lor problemele de bază ale dezvoltării societăţii noastre, obiectivele esenţiale ale Programului partidului nostru, ale hotărârilor Congresului al XII‑lea. Presa şi radioteleviziunea trebuie să manifeste cea mai mare fermitate în promovarea noului în toate domeniile de activitate, a experienţei înaintate a constructorilor socialismului, a concepţiei noastre despre lume şi viaţă. Dovedind în toate împrejurările o înaltă principialitate comunistă, presa trebuie să se situeze pe poziţii ferme faţă de stările de lucruri şi fenomenele negative, faţă de concepţiile perimate, retrograde, faţă de tot ceea ce frânează mersul înainte al societăţii noastre. Organele de presă, radioteleviziunea trebuie să‑şi sporească rolul în educaţia socialistă a maselor, în dezvoltarea spiritului patriotic şi a elanului revoluţionar al celor ce muncesc, în formarea gândirii noi, în aplicarea în viaţă a principiilor eticii şi echităţii socialiste. Ele trebuie să devină tot mai mult o tribună a 79. Nicolae Ceauşescu, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea Partidului Comu­nist Român în perioada dintre Congresul al X‑lea şi Congresul al XI‑lea şi sarcinile de viitor ale partidului, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 96. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/ 1974%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XI‑lea%20PCR.pdf

CONTROLUL POLITICO‑IDEOLOGIC AL PRESEI

103

democraţiei noastre socialiste, a participării maselor la dezbaterea politicii partidului, la conducerea societăţii (sublinierile îmi aparţin)”80 (1979, p. 88).

După 1980, când neostalinismul de tip ceauşist a căpătat accente tot mai puternice, competenţele presei au fost îndreptate către noua prioritate politică a lui Nicolae Ceauşescu: formarea omului nou. În Raportul celui de‑al XIII‑lea Congres se fac referiri clare la subordonarea politică a presei faţă de organizaţiile de partid, dar şi la noile interese ideologice, precum „conştiinţa revoluţionară”, „ridicarea României pe noi culmi de progres”, „întărirea independenţei şi suveranităţii României”: „Să facem astfel încât activitatea politico‑educativă, radioul, televiziunea, presa, creaţia literară, artistică, să acţioneze într‑o deplină unitate, sub conducerea organizaţiilor de partid, pentru a asigura – odată cu dezvoltarea generală a economiei naţionale – formarea unui om nou, cu o înaltă conştiinţă revoluţionară, hotărâtă să facă totul pentru progresul continuu al patriei noastre, ridicarea României pe noi culmi de progres, pentru întărirea continuă a independenţei şi suveranităţii României (sublinierile îmi aparţin)!”81.

Contextul politic internaţional şi mai ales cel european, în care sistemele socialiste se prăbuşeau unul după celălalt, l‑au determinat pe Nicolae Ceauşescu să îşi îndrepte atenţia în timpul celui de‑al XIV‑lea Congres al PCR către pericolele reformismului şi cele ale dezideologizării. Organizat astfel încât să reprezinte o demonstraţie de forţă politică şi o sfidare la adresa Occidentului, congresul a accentuat izolarea politică a lui Ceauşescu în interiorul propriului partid. În ultimul raport, referirea la mijloacele de comunicare în masă este mult mai succintă faţă de precedentele intervenţii, însă tonul autoritar se păstrează, la fel şi indicaţiile despre perpetuarea experienţei deţinute: „Presa, radioul şi televiziunea, toate mijloacele de informare în masă trebuie să acţioneze cu şi mai multă fermitate, în spiritul concepţiei revoluţionare, să adopte o atitudine mai combativă faţă de manifestările şi lipsurile din diferite domenii de activitate, să promoveze cu mai multă îndrăzneală noul, să generalizeze experienţa înaintată (sublinierile îmi aparţin)”82.

80. Nicolae Ceauşescu, Raportul la cel de‑al XII‑lea Congres al Partidului Comunist Român, Editura Politică, Bucureşti, 1979. Document consultat online la data de 02.06.2013 la adresa: http:// www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1979%20Raport %20la%20Congresul%20al%20XII‑lea%20al%20PCR.pdf 81. Raportul la cel de‑al XIII‑lea Congres al Partidului Comunist Român, 19 noiembrie 1984. Document consultat online la 02.06.2013 la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/istoria_ comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1984%20‑%20Raport%20la%20cel%20de‑al% 20XIII‑lea%20Congres%20al%20PCR.pdf 82. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 76/1989, f. 109. Raportul cu privire la stadiul actual al societăţii româneşti, la activitatea Comitetului Central în perioada dintre Congresul al XIII‑lea şi al XIV‑lea.

Capitolul IV

Controlul instituţional Sistemele de tip comunist s‑au individualizat prin mecanisme complexe de control, formale şi informale, instituţionalizate sau normative, pe care le‑au dezvoltat pentru supravegherea totală a mijloacelor de comunicare în masă. Conţinutul publicaţiilor, relatarea evenimentelor, tehnicile de redactare sau paginarea ziarelor, toate erau produsul unui aparat arborescent de verificare, animat de resorturi propagandistice. Structura comunistă de control era una pluriinstituţională, care a acţionat atât pe verticală, într‑o dispunere ierarhică (Comitetul Central, Secţia de Presă a CC al PCR, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor), cât şi pe orizontală, într‑o totală discreţie (Securitatea, Miliţia). Rolul acestora era de a securiza complet informaţia care ajungea în spaţiul public şi de a elimina posibilele scurgeri, intenţionale sau accidentale. Ansamblul instituţional de control românesc a avut ca model prototipul sovietic, însă între cele două variante au existat anumite diferenţe structurale1. În Uniunea Sovietică, organul oficial şi central al sistemului de control era GLAVLIT, organism care avea drept principală atribuţie nu doar „tăierea unor cuvinte sau interzicerea cărţilor”, ci chiar reglementarea producţiei intelectuale de către stat (M. Fox, 1992, p. 1045). GLAVLIT, ca de altfel şi instituţia similară din România comunistă – Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor –, a fost instrumentul care a asigurat prevenţia publicării în presă a unor informaţii considerate dăunătoare sau potrivnice, deşi majoritatea covârşitoare a publi­ caţiilor erau, de fapt, organe ale partidului sau ale aparatului guvernamental. Presa a servit partidul în realizarea a două obiective: îndrumarea instrumentală a membrilor săi şi îndoctrinarea ideologică a întregii populaţii. O altă formă de expresie a controlului instituţional a fost selectarea şi instruirea jurnaliştilor. Accesul la profesie era dirijat de partid pe două paliere: selecţia persoanelor care urmau să devină studenţi la Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, iar mai apoi confirmarea calităţii de ziarist pe care trebuia să o acorde Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, până în 1977, respectiv Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste după 1977. Spectrul controlului s‑a lărgit concomitent cu întărirea statului şi a puterii comuniste, astfel încât acţiunile Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor s‑au intensificat şi diversificat, iar pe lângă apărarea secretului de stat în orice referinţă scrisă sau vorbită o nouă linie de acţiune inserată a fost oprirea de la publicare a datelor de natură să 1. În URSS, GLAVLIT era subordonat Ministerului Educaţiei, pe când, în România, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor se afla sub coordonarea Comitetului de Miniştri.

106

CULTUL SECRETULUI

prejudicieze „interesele statului”. La adăpostul acestei formulări, statul şi Partidul Mun­ citoresc (ulterior Comunist) au lărgit aria justificărilor graţie cărora Cenzura acţiona asupra presei, astfel încât se ajunsese ca nici măcar unele dintre cele mai banale informaţii să nu mai poată fi publicate în presă.

Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor în perioada 1949‑1965 Dezvoltarea presei comuniste într‑un ritm forţat, paralel cu extinderea politicilor educa­ ţionale, a fost parte a procesului de transformare socială la care România a fost supusă la începutul regimului de democraţie populară. Îndoctrinarea de masă, educaţia politică, transformarea oamenilor şi a societăţii cu ajutorul mass‑media au reprezentat punctele centrale ale programelor politice lansate încă de timpuriu de liderii comunişti. Ziarele au primit sarcina de a mobiliza masele pentru a participa la procesul de industrializare, la progresul din agricultură şi la impulsionarea întrecerii în munca socialistă. Publicaţiile erau responsabile cu propagarea ideii potrivit căreia patriotismul era sinonim cu afinitatea faţă de partid. Pentru a‑şi atinge obiectivele, propaganda comunistă s‑a folosit de două metode pentru controlul mijloacelor de informare în masă: cenzura şi monopolul strict al instituţiilor de presă (E. Denize, 2009, p. 19). Monopolul asupra mijloacelor de informare în masă era deja instituit în momentul înfiinţării oficiale a Cenzurii comuniste în 1949. Istoria instituţiei Cenzurii în România comunistă începe în 1949, atunci când a fost înfiinţată din punct de vedere juridic Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, şi se încheie în 1977, anul când aceasta a fost, legal, desfiinţată. Trebuie spus că şi înainte de momentul care marchează pur formal constituirea identitară a Cenzurii controlul mediilor gazetăreşti, culturale, literare şi artistice s‑a manifestat cu aceeaşi intensitate, însă sub alte forme (M. Petcu, 1999, 2009; M. Teodor, 2012). Evenimentele de la 23 august 1944 şi semnarea la 12 septembrie 1944 a Convenţiei de Armistiţiu între România şi Puterile Aliate au marcat evoluţia presei, efectele fiind valorificate mai ales după instaurarea oficială a regimului comunist la 30 decembrie 1947. Potrivit Articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu, „tipărirea, importul şi răspândirea de publicaţii periodice şi neperiodice [...] [vor fi] executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat [Sovietic]”2. Această prevedere s‑a tradus prin existenţa în perioada de tranziţie a unui control instituţional extins al presei, difuzarea ziarelor şi a publicaţiilor fiind posibilă „numai după satisfacerea normelor de cenzurare” (M. Petcu, 2005, p. 71). Supravegherea tipăriturilor a fost exercitată printr‑un sistem instituţional de verificare multiplă, menţinut până în 19493, şi realizat printr‑o serie de organisme subordonate Partidului Comunist: Cenzura Presei Centrale, Cenzura Centrală Militară, Direcţia Presei din Ministerul Afacerilor Străine sau Direcţia Presei din Ministerul Propagandei. Libertatea de informare 2. Textul Convenţiei de Armistiţiu publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 22.09.1944, accesat pe www.legenet.net. 3. După înfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în 1949, aceasta a preluat atribu­ţiile de control ale instituţiilor implicate până atunci în verificarea presei şi a editării de carte.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

107

şi libertatea de exprimare au fost trecute în responsabilitatea partidului, fapt ce a marcat adoptarea formală a conceptului leninist de presă (P. Gross, 1999, p. 20). Oficial, Cenzura comunistă a fost înfiinţată la data de 20 mai 1949 ca organ central de stat prin Decretul 218 pentru organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri, emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române4. Acesta poate fi considerat cel mai important episod din istoria cenzurii comuniste în România, marcând debutul unei veritabile „culturi a secretului”, transformată în decursul deceniilor într‑o veritabilă politică de partid şi de stat. Decretul statua principala sarcină a DGPT, „acţiunea de îndrumare şi informare a presei, tipăriturilor, radioului şi, în general, a mijloacelor de difuzare în masă a informaţiilor şi a culturii pe calea tiparului”5, şi o plasa de sub jurisdicţia Ministerului Artelor şi Informaţiilor în subordinea Consiliului de Miniştri. Deşi formal era subordonată statului, prin Consiliul de Miniştri, instituţia Cenzurii era controlată politic de către partid prin Direcţia de Propagandă şi Agitaţie, până în 1950, şi apoi, după reorganizarea aparatului Comitetului Central al PCR din 1965, prin Secţia de Presă. De altfel, şi vechea Direcţie a Presei care a fost transformată prin Decretul 218 în Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor era supervizată tot de Comitetul de Presă din cadrul Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie6. Potrivit punctului 6 din Regulamentul de funcţionare al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR, secţia verifica executarea hotărârilor partidului de către o serie de instituţii, printre care se număra şi Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor7. Propaganda statului totalitar comunist, instituţia care coordona, în fapt, activitatea Cenzurii, a transformat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor într‑un temut instrument de supraveghere şi constrângere a tuturor mijloacelor de comunicare în masă şi a celorlalte forme de manifestare culturală şi artistică. La momentul înfiinţării, instituţia Cenzurii era organizată în următoarele compar­ timente8: – Serviciul Buletinului RPR şi al comunicărilor oficiale – se ocupa de redactarea comunicatelor de presă ale Consiliului de Miniştri, de verificarea ştirilor şi a materia­ lelor de presă ale ministerelor şi instituţiilor publice şi asigura difuzarea hotărârilor „organelor superioare”; – Serviciul autorizării şi evidenţei presei şi tipăriturilor din Capitală – era responsabil cu autorizarea apariţiei de ziare, reviste, periodice, buletine, foi oficiale, publicaţii profesionale, sindicale, ştiinţifice, religioase sau de altă natură, destinate informării opiniei publice. Acorda viza „bun de imprimat” pentru categoria de tipărituri enu­ me­rată, ţinea evidenţa tuturor tipăriturilor şi sancţiona tipografiile şi editurile pentru nerespectarea dispoziţiilor legale; – Serviciul presei şi tipăriturilor din ţară – autoriza apariţia ziarelor, revistelor şi a oricăror alte tipărituri din provincie în condiţiile legii şi le acorda viza „bun de imprimat”. Se ocupa de controlarea şi sancţionarea tipografiilor şi imprimeriilor; 4. 5. 6. 7. 8.

ANIC, Fond Consiliul de Stat al RSR, Dosar nr. 5/1949, vol. II, f. 177, f‑v. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 5/1949, f. 4. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 9/1948, f. 124. Ibidem, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 117/1959, ff. 22‑28. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 10/1949, ff. 6‑8.

108

CULTUL SECRETULUI

– Serviciul evidenţei presei şi tipăriturilor străine – aviza importul şi exportul de ziare sau obiecte de artă şi controla toate tipăriturile intrate în ţară. În plus, ţinea evidenţa ziarelor şi tipăriturilor intrate în ţară, decidea asupra difuzării acestora, decidea confiscarea şi retragerea din circulaţie şi sancţiona depozitarii şi vânzătorii unor astfel de materiale; – Serviciul autorizării cărţilor – decidea asupra apariţiei şi difuzării de cărţi literare, ştiinţifice şi lua măsuri în cazul nerespectării condiţiilor legale de apariţie; – Serviciul control – reglementa funcţionarea librăriilor, anticariatelor şi bibliotecilor şi lua măsuri pentru retragerea din circulaţie a cărţilor şi tipăriturilor necorespunzătoare, reglementa difuzarea presei şi a publicaţiilor periodice tipărite în ţară sau de străinătate. La scurt timp după emiterea deciziei de înfiinţare a Cenzurii, la data de 2 iulie 1949, Marea Adunare Naţională a RPR a emis Decretul nr. 291 pentru constatarea şi sancţionarea unor infracţiuni la Decretul 218/1949 privind organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Potrivit prevederilor acestui act, tipografiilor şi imprimeriilor li se ridica dreptul de a tipări sau imprima publicaţii, cărţi, afişe fără a avea viza „bun de imprimat” de la Cenzură, iar distribuitorilor nu le era permis să difuzeze nicio publicaţie sau alt tip de imprimat provenit din străinătate fără autorizaţie din partea DGPT, în caz contrar aceştia riscând sancţiuni cu amenda de la 25.000 de lei la 1.000.000 de lei şi închisoare corecţională de la şase luni la doi ani9. Nevoia de a securiza poziţia câştigată de PCR în raport cu societatea şi masele largi de indivizi a dus la modificarea atribuţiilor, structurii şi sarcinilor Cenzurii la cinci ani de la înfiinţarea acesteia, prin Hotărârea nr. 267/1954 a Consiliului de Miniştri al RPR. Actele de cenzură, dar şi supravegherea şi constrângerea totală a presei au fost justificate prin „controlul de stat în scopul apărării secretului de stat şi din punct de vedere al conţinutului politic (sublinierea îmi aparţine), asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitaţie şi a oricăror tipărituri, imprimate, ce urmează a fi difuzate în public”10, iar aria de inspecţie a fost extinsă şi asupra conţinutului emisiunilor radio, muzeelor şi expoziţiilor, filmelor şi producţiilor teatrale11. Reorganizarea a vizat şi compartimentele instituţiei, care a fost împărţită în patru direcţii operative, în componenţa cărora intrau câte zece secţii operative, şi în patru direcţii şi două secţii administrative, fiecare primind un cod‑indicativ folosit în corespondenţa internă12: – Direcţia „Tipărirea Presei Centrale” (U. 10), Serviciul „Presei Locale” (U. 11), Serviciul „Difuzarea Presei Centrale” (U. 12); – Direcţia „Tipărirea Cărţii” (U. 13), Serviciul „Difuzarea Cărţii” (U. 14), Serviciul „Biblioteci, Anticariate” (U. 15), Serviciul „Radio” (U. 16), Serviciul „RadioficareRadioamplificare” (U. 17), Serviciul „Agerpres” (U. 18), Serviciul „Agitaţie vizuală, Muzee‑Expoziţii‑Cinematografie‑Teatru” (U. 19); – Direcţia „Instructaj şi Control” (U. 20); 9. Ibidem, Dosar nr. 1/1950, ff. 239‑240. 10. Ibidem, Dosar nr. 10/1949, f. 18. 11. Nu intra în competenţa Cenzurii controlul asupra materialelor clasificate „secret” sau „strict secret” ori asupra materialelor de „uz intern” ale Ministerului Forţelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Afacerilor Externe. 12. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 10/1949, ff. 20‑21.

109

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

– Direcţia „Import – Export” (U. 21), Serviciul „Informaţii Externe” (U. 22), Serviciul „Documentare”; – Direcţia „Cadre”; Serviciul „Învăţământ”; – Direcţia Contabilitate; „Biroul special” (U. 23); – Direcţia „Administrativă”; – Direcţia „Secretariat”. Instituţia Cenzurii avea unităţi proprii în fiecare mare oraş din ţară unde existau cotidiene sau publicaţii periodice, dar şi o viaţă culturală activă13, iar în localităţile de mici dimensiuni activau „lectori delegaţi”. Dacă potrivit decretului din 1949 DGPT era coordonată de un director general şi doi directori generali‑adjuncţi, prin hotărârea din 1954 echipa de conducere a fost mărită la un director general şi trei directori generaliadjuncţi, cărora li s‑a adăugat şi un Colegiu Director14. Acest organism era el însuşi unul emitent de hotărâri şi norme, reglementând instituţia la nivel funcţional, operaţional şi administrativ. În 1949, Cenzura număra 146 de angajaţi la nivel central şi local, dintre care 27 erau salariaţi cu funcţii administrative (telefonişti, şoferi, curieri, portari etc.)15, însă în cei 28 de ani de funcţionare numărul acestora s‑a mărit considerabil, depăşind 450 de persoane în anii ’60. Într‑un raport care prezenta viziunea asupra nevoilor de personal pentru perioada 1950‑1955, numărul personalului solicitat pentru angajare a fost majorat de aproximativ patru ori:16 An 1950 1951 1952 1953 1954 1955

NEVOI DE PERSONAL LA DGPT ÎN PERIOADA 1950‑195516 Posturi existente Posturi solicitate 162 – – 75 – 50 – 50 – 42 – 45

Total 162 237 287 337 379 424

13. În Arad, Cluj, Oradea, Timişoara, Târgu‑Mureş, Oraşul Stalin (Braşov) existau servicii, iar în Bacău, Craiova, Constanţa, Deva, Galaţi, Petroşani, Ploieşti, Baia Mare, Brăila, Bârlad şi Suceava existau secţii. 14. Prin Hotărârea 227/1956 a Consiliului de Miniştri al RSR s‑a stabilit ca din componenţa Colegiului Director al DGPT să facă parte următoarele persoane: Iosif Ardeleanu, director general, Raia Vidraşcu, director general‑adjunct, Horia Panaitescu, director general‑adjunct, Gheorghe Ionescu, director general‑adjunct, Anton Leonida, director, Moise Rosenzweig, director, Ludovic Tarnovski, director, Marin Neagu, director, Florentina Molho Moraru, director şi Maria Mihail, secretar. 15. ANIC, Fond CPT, Dosar 1/1950, f. 279. Din cei 146 de angajaţi ai Cenzurii, 89 erau membri de partid, 16 membri ai Uniunii Tineretului Muncitoresc, iar 41 erau nemembri. O altă statistică arată că 83 aveau origine muncitorească şi ţărănesc‑muncitorească, iar 61 mic‑burgheză. În ceea ce priveşte conducerea DGPT, trei directori erau membri de partid, unul având origine socială muncitorească, iar doi mic‑burgheză; mai existau cinci şefi de servicii şi şase salariaţi cu atribuţii de răspundere, dintre care cinci aveau origine muncitorească şi ţărănesc‑muncitorească, iar şase mic‑burgheză, zece fiind membri de partid, iar unul nu, potrivit documentelor din dosarul menţionat. 16. Ibidem, f. 93.

110

CULTUL SECRETULUI

La fel cum în anii de început ai presei comuniste printre ziarişti se aflau multe persoane fără studii liceale sau universitare, în perioada de debut a instituţionalizării Cenzurii şi printre angajaţii Direcţiei se aflau persoane neinstruite. Exemplele în acest sens sunt nenumă­rate: Ioan Cszaki (director‑adjunct) era de meserie tâmplar, Leonida Anton (director) fusese legător de cărţi, Eugen Meghyeşi (şef de secţie) fusese mecanic auto, Dumitru Noaghiu (şef de secţie) fusese pantofar, Viorica Bihary, Maria Holban, Sara Klein, Roza Laufer, Beatrice Iacob şi Iudith Cross (lectori) fuseseră anterior funcţionare, Maria Eftimescu (lector) era ţesătoare, iar Victoria Horia (lector) – textilistă17. Printre profesiile de bază ale lectorilor se numărau totuşi şi cele de jurist, traducător, economist sau profesor.18 NIVELUL STUDIILOR ANGAJAŢILOR DGPT ÎNTRE 1953‑196018 Facultate

Studenţi

Liceu

Gimnaziu

Elementară

1953

93

58

66

88

107

1954

104

58

71

94

116

1955

104

25

62

69

80

1956

117

21

60

59

71

1957

130

29

55

51

67

1958

126

32

40

40

58

1959

125

34

42

45

62

1960

196

28

68

75

46

An

Chiar dacă în 1955 se constată o diminuare a numărului de angajaţi cu studii elemen­ tare, gimnaziale şi liceale comparativ cu 1953 sau 1954, numărul cumulat al acestora (211 angajaţi) era aproape dublu faţă de cel al personalului absolvent de facultate sau în curs de finalizare a studiilor universitare (129 de angajaţi). În 1960, raportul se inversează, astfel că cei cu studii universitare finalizate sau studenţii (226 de angajaţi) erau mai numeroşi decât cei cu studii preuniversitare (189 de angajaţi), însă aceştia din urmă reprezentau în continuare un procent însemnat din totalul cenzorilor: 45,5%. Lipsa educaţiei şcolare era considerată o vulnerabilitate în rapoartele periodice referitoare la activitatea Direcţiei, fiind identificată ca una dintre principalele cauze ale greşelilor comise de cenzori. „Golurile importante din cultura generală” erau cel mai adesea invocate drept motiv pentru „scăpări”, alături de „necompetenţa lectorului în cazul dat, nepriceperea sa de a sesiza anumite greşeli din materialele lecturate” şi de „un nivel politico‑ideologic insuficient”19. Cu toate acestea, în general, cenzorii erau apreciaţi pentru că „dovedesc ataşament faţă de muncă” şi „se comportă în marea lor majoritate nu ca simpli funcţionari, ci ca un colectiv de activişti ai frontului ideologic”20.

17. Ibidem, 18. Ibidem, 19. Ibidem, 20. Ibidem,

Dosar nr. 15/1951, ff. 31‑38. Dosar nr. 14/1960, ff. 1‑10. Dosar nr. 3/1955, f. 262. f. 255.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

111

Instrumentele de lucru ale Cenzurii Practicile utilizate de Cenzură de‑a lungul întregii sale existenţe au rămas, în majoritatea lor, la nivelul primilor ani de activitate ai Direcţiei. Într‑un document din 1949, intitulat Instrucţiuni pentru cenzura presei şi a tipăriturilor, care s‑a dovedit timp de câteva decenii un adevărat codex al Cenzurii, erau enumerate toate situaţiile în care cenzorii erau obligaţi să intervină asupra conţinutului editorial: „– Ştiri, articole etc. tendenţioase, manifestări ale duşmanului de clasă îndreptate asupra ţării noastre, Constituţiei şi legilor RPR; – Împotriva partidului, conducătorilor partidului, guvernului, armatei sau puterilor de stat; – Se vor cenzura ştirile sau orice alte tipărituri, desene, fotografii etc., menite să incite împotriva partidului sau a guvernului, să înăbuşe lupta de clasă, să slăbească şi să submineze alianţa dintre muncitorime şi ţărănimea muncitoare, să incite la ura de rasă împotriva naţionalităţilor conlocuitoare; – Să aducă la cunoştinţa opiniei publice activitatea sau manifestările duşmanilor de clasă din ţară sau din străinătate, activitate sau manifestări ce ar fi de natură să provoace activitatea agenţilor din ţară, să alimenteze zvonurile tendenţioase etc.; – Să incite împotriva URSS, a conducătorilor sovietici şi a ţărilor prietene sau să defăimeze aceste ţări; – Să susţină sau să popularizeze manifestările ştiinţifice, artistice etc. imperialiste sau puse în slujba imperialiştilor, îndreptate împotriva internaţionalismului proletar, anti­ marxist‑leniniste, cu scopul de a nega lupta de clasă sau de a slăbi eforturile oamenilor muncii, manuale şi intelectuale, şi dragostea lor de patrie; – Să profereze principiile religioase dăunătoare legilor ţării, puse în slujba duşmanului de clasă şi a imperialiştilor; – Vor cenzura şi vor lua măsuri să nu permită tipărirea sau reproducerea în presă a ştirilor şi informaţiilor neautorizate, reproduse din presa sau radioul imperialist, sau provenite din orice alte surse; – Vor cenzura şi vor lua măsuri ca telegramele de presă sau ştirile radio‑telegrafice care nu provin de la Agerpres, TASS sau posturile de radio din ţară să nu fie publicate; – Vor cenzura ştirile de presă sau orice alte tipărituri care ar fi de natură să primejduiască securitatea ţării: – Să furnizeze duşmanului de clasă sau imperialiştilor informaţii militare despre apărarea naţională, deplasări de trupe, concentrări, informaţii privind unităţi sau organe aliate; – Despre lucrări de interes naţional, hărţi turistice sau de altă natură; – Informaţii statistice din domeniul economic, organizării administrative, securitate, între­ prinderi sau instalaţii industriale, electrice, de forţă motrică, farmaceutice, spitale etc.; – Să provoace panică: epidemii, incendii, inundaţii, secetă, nenorociri de mari proporţii, accidente de cale ferată etc., crime, jafuri, tâlhării etc., care nu pot apare (sic!) în presă decât cu consultarea organelor economice (locale sau avizul Direcţiei); – Cenzorii vor acorda o deosebită atenţie fotografiilor şi clişeelor conducătorilor politici din ţară şi străinătate, precum şi titlurilor sau erorilor tipografice. De asemeni, vor verifica după lucrări autorizate citatele din clasicii marxism‑leninismului şi ai (sic!) conducătorilor partidului care ar urma să apară în presă, afişe sau orice alte tipărituri”21. 21. Ibidem, Dosar nr. 13/1949, ff. 51‑52.

112

CULTUL SECRETULUI

Caracterul strict confidenţial al Instrucţiunilor pentru cenzura presei şi a tipăriturilor a determinat emiterea unui document prin care era prevăzută „păstrarea acestora sub cheie, neputând fi arătate sau folosite ca material documentar niciunei persoane, sub nicio formă”22. Cele 12 precepte ale Cenzurii s‑au perpetuat în presă timp de 40 de ani, chiar şi după desfiinţarea oficială a Cenzurii, până la căderea regimului comunist în 1989, devenind din regulă cutumă. Tot ele au stat la baza elaborării, în anii următori, a Caietului de dispoziţii, o adevărată „Biblie” a Cenzurii comuniste, document care reglementa conţinutul editorial, dar şi acţiunea operativă a DGPT. În lipsa unei definiţii clare a „ştirilor sau articolelor tendenţioase”, a „manifestărilor duşmanului de clasă”, a „incitării împotriva partidului”, precum a unor precizări care să explice aceste sintagme, cenzura a acţionat preventiv într‑o manieră exhaustivă, opacă şi abuzivă. Interpretarea arbitrară a indicaţiilor cenzoriale a generat la începutul anilor ’50 situaţii extreme, precum inter­zicerea „cu desăvârşire”, de exemplu, a oricăror informaţii pe teme de şah, aritmologie sau rebusuri23. O altă prevedere a vizat deplasările în statele capitaliste ale echipelor sau loturilor sportive, despre care puteau fi publicate doar „ştirile oficiale provenite de la Agerpres”, şi asta numai după plecarea sportivilor din ţară. Tipărirea „oricărei informaţii” despre „avantajele materiale ale sportivilor fruntaşi, indemnizaţii, premii” era strict interzisă24. Practica cenzorială a fost reglementată în permanenţă pe parcursul existenţei DGPT, fiind instituite o serie de decizii care stabileau metodologia controlului: – nicio publicaţie nu putea să apară fără a avea viza „bun de imprimat” din partea Direcţiei; – viza „bun de imprimat” putea fi acordată doar acelor publicaţii care beneficiau de autorizaţie de apariţie; – tipografiile erau obligate să trimită în trei exemplare şpalturile materialelor culese pentru a fi controlate, fără a avea permisiunea de a adăuga ceva la textele primite; – înainte de a fi imprimate, cenzorii Direcţiei trebuiau să primească periile paginilor pentru a verifica respectarea intervenţiilor făcute pe şpalturi, dar şi paginarea artico­ lelor, titlurile etc., în final eliberând viza „bun de imprimat”25. Obsesia reglementării a mers până acolo încât condiţiile de filmare, fotografiere sau de realizare a lucrărilor de artă plastică pe teritoriul României au fost instituite printr‑un decret, în care erau enumerate „obiectivele” a căror capturare în imagini foto, video sau pe pânză era interzisă. Astfel, nu era permisă surprinderea în imagini a: – – – – – –

întreprinderilor industriale sau secţiilor care executau produse speciale; armamentului militar, construcţiilor şi stabilimentelor militare; tunelurilor, podurilor feroviare şi şoselelor; centralelor electrice, inclusiv a lacurilor de acumulare şi barajelor; depozitelor de combustibil şi silozurilor; aeroporturilor civile sau porturilor fluviale; de asemenea, nu erau permise filmarea sau fotografierea din avion în timpul zborului.

22. Ibidem, f. 45. 23. Ibidem, Dosar nr. 14/1949, ff. 47‑48. 24. Ibidem. 25. Ibidem, Dosar nr. 1/1950, ff. 82‑83.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

113

Aceste „obiective” puteau fi imortalizate doar în baza unei autorizaţii emise de Ministerul Afacerilor Interne, regulile fiind valabile şi pentru cetăţenii străini, inclusiv pentru membrii misiunilor diplomatice la Bucureşti26. Deşi Cenzura era autoritatea supremă în materie de control al informaţiilor destinate publicării, fiind instituţia care avea drept de decizie în privinţa înfiinţării sau desfiinţării de ziare sau publicaţii periodice (mai puţin a gazetelor‑organ ale partidului), aria de acţiune a Direcţiei era limitată sau condiţionată de alte instituţii. Partidul aplica şi în cazul DGPT aceleaşi principii de supraveghere încrucişată pe care le aplica tuturor structurilor sociale sau instituţiilor de partid ori de stat. Astfel, plaja de acţiune a Direcţiei avea următoarele libertăţi şi constrângeri: – putea să decidă, fără o avizare suplimentară de la Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, asupra majorării numărului de pagini sau a tirajelor, asupra schimbării periodicităţii, a titlului şi a formatului (cu excepţia ziarelor de partid centrale şi locale, ale organizaţiilor de masă, precum şi a revistelor ideologice), să contopească numere, să stabilească şi să modifice calitatea hârtiei, să ceară tipărirea de ediţii suplimentare cu ocazia unor evenimente deosebite sau să stabilească şi să modifice preţurile (exclusiv la ziarele centrale şi de partid); – avea nevoie de avizul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie pentru a majora numărul de pagini, pentru a modifica tirajul pe timp nelimitat sau pentru a schimba periodicitatea şi a modifica formatul la ziarele de partid centrale şi locale, dar şi în cazul unor noi apariţii sau al încetării apariţiei unor ziare, reviste şi buletine tehnice, de specialitate, departamentale, publicaţii oficiale; – avea nevoie de hotărâri ale Secretariatului CC al PMR pentru noi publicaţii, pentru încetarea tipăririi sau pentru schimbarea denumirii ziarelor de partid (centrale şi locale), a ziarelor organizaţiilor de masă şi a revistelor ideologice, pentru editarea unor ziare şi publicaţii noi în limbile minorităţilor naţionale sau pentru apariţia şi încetarea apariţiei de ziare şi reviste destinate străinătăţii27.

Modelul sovietic de organizare a DGPT Nu doar presa comunistă românească a urmat şi aplicat modelul sovietic, ci şi instituţia Cenzurii. În urma unor „consultaţii primite din URSS” şi a hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS din 28 aprilie 1956, conducerea DGPT a iniţiat un nou proiect de hotărâre pentru reglementarea şi reclasificarea informaţiilor cu caracter secret de stat28. Prin iniţiativa Direcţiei s‑a dorit reformarea metodologiei de lucru cu secretele de stat, reglementată până atunci prin trei acte distincte, care încadrau şi informaţii banale în categoria celor clasificate29: 26. Ibidem, Dosar nr. 5/1951, ff. 87‑89. 27. Ibidem, Dosar nr. 2/1956, ff. 14‑16. 28. Ibidem, Dosar nr. 3/1954, f. 1. 29. Problematica secretului de stat în RPR era reglementată prin HCM nr. 343/1951 iniţiată de Ministerul Afacerilor Interne, HCM nr. 344/1952 iniţiată de Direcţia Generală a Presei şi

114

CULTUL SECRETULUI

„Acest fapt (existenţa a trei acte simultane – n.m.) a dus la unele exagerări, creându‑se birouri pentru păstrarea documentelor secrete – destinate a păstra secretele de stat – la o serie de instituţii care nu mânuiesc date care constituiesc secret de stat sau care au foarte puţine documente cu astfel de caracter...”30.

Această minireformă de la nivelul Direcţiei s‑a produs în urma unui schimb de experienţă la Moscova, la care a participat Iosif Ardeleanu, directorul general al DGPT, în mai 1956. Într‑o informare pe care acesta a semnat‑o în data de 3 iulie 1956 erau menţionate „numeroasele” materiale aduse de la Moscova. Într‑un alt raport, nedatat, cu privire la diverse măsuri organizatorice şi metode de muncă a fost din nou invocată „preţioasa experienţă sovietică, care a fost aplicată creator, ţinându‑se cont de deosebirile nivelului de dezvoltare a muncii redacţionale, a muncii de control”31. În respectivul document se mai precizează că „conducerea instituţiei noastre a avut la dispoziţie un numeros şi valoros material de studiu, care a fost consultat de toate cadrele de conducere. Multe din măsurile introduse şi dintre cele mai importante sunt inspirate şi din studiul acestor materiale”32. Tot „experienţa sovietică” a stat la baza unei reorganizări a practicilor cenzoriale, de la principiul concentrării şi cenzurării după forma şi periodicitatea materialelor (cărţi, ziare periodice, centrale sau locale), la cel al orientării asupra conţinutului materialelor şi a profilului publicaţiilor (politice, ideologice, ştiinţifice, literare etc.). Adoptarea acestor criterii a generat o recompartimentare a întregii structuri a DGPT. Astfel, în 1956 s‑au înfiinţat Serviciul „Presa Capitalei”, Serviciul „Difuzarea Presei”, Serviciul „Tipărirea Presei Periodice”, Serviciul „Presa Locală”, Serviciul „Presă Externă”, Serviciul „Infor­ maţii Externe”, Serviciul „Instructaj”, Serviciul „Tipărirea Cărţii”, Serviciul „Difuzarea Cărţii”, Serviciul „Agerpres”, Serviciul „Radioficare‑Radioamplificare”, Serviciul „Con­ trol Biblioteci”, Serviciul „Documente”, Serviciul „Documentare”, Serviciul „MuzeeExpoziţii‑Filme”, Serviciul „Radioficarea”, Serviciul „Contabilităţii”, Serviciul „Cadre”, Serviciul „Secretariat”, Serviciul „Administrativ”33. Totuşi, această organizare a Direcţiei avea să reziste mai puţin de un an. În iunie 1957, în baza Ordinului nr. 57 al DGPT, s‑a decis o nouă segmentare a Cenzurii în trei sectoare, în componenţa cărora intrau servicii marcate prin alte indicative decât cele din 1954: – Sectorul I: Serviciul „Tipărirea şi Difuzarea Presei Centrale” (U. 25), Serviciul „Agerpres” (U. 26), Serviciul „Radioteleviziune” (U. 27); – Sectorul II: Serviciul „Literatură şi Ideologie” (U. 28), Serviciul „Controlul Cir­ culaţiei Tipăriturilor” (U. 29), Serviciul „Import‑Export” (U. 30); – Sectorul III: Serviciul „Ştiinţă‑Tehnică” (U. 31), Serviciul „Instructaj‑Control” (U. 32), Serviciul „Teatre‑Filme‑Expoziţii” (U. 33)34. Tipăriturilor şi prin HCM nr. 2783/1955 iniţiată de Ministerul Afacerilor Interne. ANIC, fond CPT, Dosar 3/1954, f. 1. 30. ANIC, Fond CPT, Dosar 3/1954, f. 2. 31. Ibidem, Dosar nr. 3/1955, f. 254. 32. Ibidem. 33. Ibidem, Dosar nr. 10/1956, ff. 5‑14. 34. Ibidem, Dosar nr. 9/1957, ff. 56‑59. Au fost desfiinţate subunitatea „Tipărirea Presei Perio­dice” din cadrul Serviciului „Presa Centrală”, Serviciul „Difuzarea Presei Centrale”, Serviciul

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

115

Printr‑un alt ordin al Directorului DGPT, Direcţia a fost din nou reorganizată în 1960, prin divizarea, de această dată, în patru sectoare: – Sectorul I: Direcţia „Tipărirea Presei Centrale” (U. 50), Unitatea „Radioteleviziune” (U. 51), Unitatea „Ştiinţă şi Tehnică” (U. 52); – Sectorul II: Direcţia „Import‑Export” (U. 53), Direcţia „Literatură” (U. 54); – Sectorul III: Direcţia „Instructaj‑Control” (U. 55), Unitatea „Teatre-Filme-ExpoziţiiAgitaţie Vizuală” (U. 56), Direcţia „Planificare Publicaţii şi Contabilitate”; – Sectorul IV: Unitatea „Ideologie” (U. 57), Unitatea „Biblioteci‑Anticariate‑Muzee” (U. 58), Direcţia „Personalului şi Secretariatul Colegiului”, Serviciul „Administrativ”35. Metodele de cenzură s‑au rafinat şi s‑au extins în decursul anilor. DGPT s‑a transformat într‑o instituţie complexă, fiind produsul evoluţiei politicii interne şi externe, a practicării sistematice a controlului, dar şi al influenţei sovietice. Etapele actului de cenzură erau foarte clar stabilite, astfel ca mecanismul de verificare a presei să nu sufere nicio fisură. Procesul, din punct de vedere metodologic şi tehnic, se desfăşura în felul următor: – pagina în ultima ei formă, după ce se făceau toate corecturile în redacţie, era semnată de redactorul de serviciu, iar apoi era citită de cenzor, care îi acorda viza „B” (bun de imprimat) în cazul în care nu semnala greşeli; – dacă erau descoperite abateri, pagina era returnată pentru remedierea erorilor, para­ grafele sau cuvintele greşite ori cele considerate nepotrivite fiind încercuite; – dacă erau descoperite denaturări politice sau ideologice de la linia partidului, formulări „contrarevoluţionare”, deconspirări ale secretului de stat, se aplica viza „O”36; – pagina modificată se întorcea la redacţie, unde erau corectate porţiunile încercuite, după care redactorul de serviciu menţiona în scris că nu s‑au operat schimbări decât în locurile indicate de cenzor. Acesta recitea doar părţile modificate şi, în final, aplica viza „B”; – pe fiecare pagină se trecea ora de sosire şi de plecare de la cenzor; – în procesul de control al ziarului, cenzorul păstra legătura numai cu redactorul de serviciu; – controversele erau lămurite direct cu redactorul‑şef sau, în lipsa acestuia, cu redactorul de serviciu; – viza „V” (bun de difuzat) se acorda prin citirea paginilor din rotativă. Ultima pagină se dădea la control odată cu ziarul încheiat, care trebuia să poarte menţiunea că pe ultimele trei pagini nu s‑a mai umblat după montarea în rotativă. Viza „V” se aplica şi ea pe două exemplare, unul care mergea în redacţie şi unul care rămânea în arhiva Cenzurii; „Tipărirea Cărţii” şi Serviciul „Difuzarea Cărţii”, ale căror atribuţii au fost preluate de nou înfiinţatul Serviciu „Literatură‑Ideologie” (care avea drept sarcină controlul tuturor materialelor ideologice şi literare, de la cărţi sau broşuri până la publicaţii). Au mai fost desfiinţate Serviciul „Presa Locală” şi Serviciul „Radioficare‑Radioamplificare”, care au fost absorbite de o altă divizie nouă, Serviciul „Ştiinţă‑Tehnică” (care avea drept sarcină controlul tuturor materialelor ştiinţifice şi tehnice), dar şi de către un serviciu existent, „Muzee‑Expoziţii‑Filme”, iar Serviciul „Informaţii Externe” avea să fie trecut în componenţa Serviciului „Agerpres”. 35. Ibidem, Dosar nr. 46/1960, ff.1‑3. 36. Viza „O” era aplicată atunci când „DGPT constată abateri de la dispoziţiunile din sfera sa de control şi urmăreşte sancţionarea celor vinovaţi, conform legilor în vigoare”, potrivit unui „Extras din HCM nr. 267/1954”. Vezi Fond CPT, Dosar nr.10/1971, f. 23.

116

CULTUL SECRETULUI

– pentru a se păstra principiul unităţii, o publicaţie era citită, fără excepţie, de un singur cenzor, iar în cazul în care publicaţia era voluminoasă, aceasta era parcursă pe perioada unei ture de lucru de opt ore de doi lectori37. Moartea lui Stalin a adus în România o uşoară liberalizare a politicilor culturale, odată cu destinderea întregului sistem ideologic al Partidului Comunist. Perioada care a urmat a fost influenţată de încercările lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej de a extrage România de sub influenţa Uniunii Sovietice. Relaxarea culturală s‑a amplificat mai ales după Declaraţia Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, care a marcat distanţarea politicii externe a României de cea sovietică, dimensiunea naţionalistă fiind reconsiderată.

Desfiinţarea Cenzurii – o primă încercare Anul 1964 a fost marcat de o serie de tentative de modificare a atribuţiilor Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor şi de reducere a nivelului de cenzură instituţională. Au fost întocmite o serie de propuneri, analize şi comparaţii ale situaţiilor în care controlul DGPT ar fi fost menţinut sau ar fi fost desfiinţat. Având în vedere nivelul de cunoaştere istorică din zilele noastre, scenariile neaplicate, dar făcute în privinţa desfiinţării Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în anul 1964 pot fi interpretate în contextul desprinderii politice de URSS. Putem lua în calcul chiar ipoteza că DGPT a fost considerată de către conducerea partidului o instituţie de origine sovietică. Începând cu 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, dar mai ales după 1964, anul care marchează dezgheţul politic şi cultural, o serie de instituţii de inspiraţie sovietică au fost desfiinţate. Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov” a fost contopită cu Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu” (1958), Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) a fost dizolvată în 1964, Editura Cartea Rusă în 1968, institutele de limbă rusă au fost închise şi ele, iar obligativitatea studierii limbii ruse a fost eliminată. Totuşi, în final, utilitatea DGPT a fost reevaluată, iar instituţia a trecut doar printr‑o serie de modificări de ordin formal şi structural. Documentul care a stat la baza reformării Cenzurii se dovedeşte a fi Raportul nr. P.K. 01670 din 17 iunie 196438, realizat de Eugen Luchian39, şeful Secţiei MAI din cadrul 37. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 13/1956, f. 14 şi Dosar nr. 17/1956, f. 1. 38. Ibidem, Dosar nr. 4/1964, ff. 1‑49. 39. Eugen Luchian a fost general de Securitate şi unul dintre oamenii de încredere ai lui Ioan Gheorghe Maurer, prim‑ministru al României în perioada 1961‑1974. Potrivit articolului „Chipurile Răului – Securistul ca victimă a propriilor metode. Un portret al generalului de Securitate Eugen Luchian”, autor Liviu Ţăranu, publicat la 06.11.2012 în Revista 22, Eugen Luchian a intrat în rân­durile Securităţii în februarie 1955. A fost în­ca­drat în Serviciul Organizare‑Mobilizare din Ministerul Afacerilor Interne, în 1958 fiind detaşat la Secţia spe­cială din Secretariatul General al Con­si­li­u­lui de Miniştri, care se ocupa de Interne şi Armată. Din 1968 a ocupat poziţia de secretar al Co­mi­siei pentru probleme de paşapoarte şi vi­ze. Între anii 1971 şi 1974, pe lângă poziţiile amin­tite, a ocupat şi funcţia de consilier I (cu rang de ministru‑adjunct) în aparatul preşedintelui Consiliului de Miniştri de atunci – Ion Gheorghe Maurer. După 1974, declinul generalului Luchian începe cu o serie de verificări interne. În 1978, după defectarea generalului Ioan Mihai Pacepa, de care îl lega o strânsă prietenie, Luchian este eliberat din funcţia de

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

117

Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, care se ocupa de Armată şi Interne, şi de Ioan Nacea, consultant de specialitate. În lipsa unui document în măsură să ateste faptul că ancheta realizată de Eugen Luchian a avut la bază o decizie politică, care cel mai probabil i‑a aparţinut preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer, putem să lansăm această ipoteză bazându‑ne pe următoarele aspecte: (1) Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor se afla în subordinea Consiliului de Miniştri; (2) inspecţiile instituţionale erau demarate având la baza deciziile şefilor organismelor care aveau şi atribuţii de control; (3) între primul‑ministru Ion Gheorghe Maurer şi Eugen Luchian exista o relaţie de mare încredere şi prietenie40. Expunerea lui Eugen Luchian a îmbrăcat forma unei radiografii extrem de critice la adresa DGPT, înfăţişată ca o instituţie masivă, afectată de disfuncţionalităţi sistemice, arborescentă şi ineficientă, închistată în practici de lucru complicate şi perimate, condusă de o echipă lipsită de viziune, dar dispusă la fraudarea bugetului organizaţiei. Raportul, desfăşurat pe 49 de pagini, a fost rezultatul unei inspecţii de trei luni, perioadă în care au fost verificate toate unităţile centrale ale Cenzurii şi patru centre regionale (Cluj, Braşov, Iaşi şi Constanţa), au fost interogate 30 de cadre de conducere şi 28 de cenzori. În ciuda criticilor extrem de aspre la adresa lipsurilor şi erorilor descoperite în activitatea Direcţiei, raportul evidenţia în debutul său necesitatea şi importanţa actului de control: „Din studierea materialelor documentare, cât şi din discuţiile purtate cu cei menţionaţi mai sus, a reieşit utilitatea muncii de cenzură, aportul substanţial pe care şi l‑a adus această instituţie în prevenirea strecurării unor eventuale greşeli ideologice şi politice în materialele de propagandă publică, precum şi în apărarea secretului de stat şi militar”41.

Din raportul „Luchian” reiese că materialele controlate de Cenzură erau împărţite în trei categorii: – tipărituri, imprimate, texte al căror conţinut era necesar să fie controlat în întregime; – tipărituri care trebuiau controlate parţial (lucrări de matematică, fizică, care numai în introduceri şi istoric puteau ridica probleme); – materiale care prin conţinutul lor nu ridicaseră şi nu puteau ridica probleme de natura cenzurii (traducerile în limba română din clasicii marxism‑leninismului, documente ale partidului şi ale guvernului, cuvântări ale conducătorilor, statutul PMR, al orga­ nizaţiilor de masă etc.); totuşi, acestora li se aplica viza „bun de imprimat” şi „bun de difuzat” pentru a se evita tipărirea unor materiale cu „conţinut duşmănos”. Această ultimă categorie presupunea un volum de muncă foarte mare din partea cenzorilor DGPT şi un circuit birocratic încărcat între instituţiile emitente ale respectivelor materiale şi Cenzură, dar le permitea lectorilor „să se sustragă de la activitatea propriu‑zisă de cenzură”. secretar al Comisiei de pa­şa­poarte şi de vize şi este arestat. Generalul Eugen Luchian este singurul personal pozitiv din cartea Orizonturi roşii scrisă de Ioan Mihai Pacepa. 40. Pentru mai multe informaţii despre relaţia dintre Ion Gheorghe Maurer şi Eugen Luchian vezi articolul „Chipurile Răului – Securistul ca victimă a propriilor metode. Un portret al generalului de Securitate Eugen Luchian”, autor Liviu Ţăranu, publicat la 06.11.2012 în Revista 22. 41. ANIC, Fond CPT, Dosar nr.4/1964, f. 1.

118

CULTUL SECRETULUI

Pentru evitarea acestor situaţii, însărcinaţii Consiliului de Miniştri au propus o serie de măsuri concrete: „– Introducerea controlului la materialele sosite din URSS (această recomandare va impune ulterior controlul tuturor publicaţiilor sosite din ţările socialiste – n.m.) deoarece în ultima vreme se semnalează apariţia unor articole care prin conţinutul lor contravin ideologiei marxist‑leninsite, politicii partidului şi statului nostru; – Încetarea controlului traducerilor în limba română a[le] operelor clasicilor marxismleninismului, documentelor de partid şi de stat, cuvântărilor conducătorilor de partid şi de stat; – Încetarea controlului buletinelor, instrucţiunilor, ordinelor, regulamentelor sau oricăror materiale care folosesc pentru uzul intern al ministerelor, deoarece acestea reglementează situaţii interne şi sunt elaborate în marea lor majoritate pe baza Hotărârilor Consiliului de Miniştri; – Încetarea controlului formularisticii administrativ‑contabile, fişe tehnice, indicatoare, stasuri, registre, invitaţii, liniaturi, caiete, etichete, ambalaje şi altele de acest fel; – Încetarea controlului materialelor ce se transmit prin staţiile de radioficare, deoarece acestea transmit material local numai câteva ore pe săptămână, material care de obicei se extrage din presa centrală şi locală; – Încetarea controlului pieţii de vechituri. Aici DGPT urmăreşte să nu se comercializeze cărţi retrase din circulaţie, literatură bulevardieră etc. Decretul nr. 17/1949 declară ilicit comerţul particular cu cărţi, în consecinţă această problemă este urmărită de către organele sfatului popular şi miliţie”42.

Raportul justifica luarea acestor măsuri prin faptul că tipografiile erau conduse de „cadre verificate”, iar „experienţa anilor trecuţi” arătase că intervenţiile în cazul tipări­ turilor enumerate mai sus fuseseră extrem de rare. Inspecţia Consiliului de Miniştri asupra activităţii Cenzurii a devoalat şi carenţele manageriale ale conducerii DGPT. S‑a constatat că, în perioada 1957‑1963, Colegiul Director al DGPT a ţinut o singură şedinţă, la 1 iulie 1963, în timpul căreia a luat nouă hotărâri, din care doar patru au fost îndeplinite. O altă deficienţă reclamată a fost nerealizarea şedinţelor periodice (o dată la şase luni) de analiză a muncii de cenzură. Studierea organigramei Direcţiei a relevat o structură cu foarte multe posturi de conducere, astfel că, din 451 de angajaţi, un procentaj de 12,6% era reprezentat de persoane cu funcţii de conducere: un director general, patru directori generali‑adjuncţi, şapte directori şi directori‑adjuncţi, 26 şefi de servicii şi adjuncţi şi 19 lectori‑şefi, media fiind în unitatea centrală de un şef la nouă lucrători43. În plus, conducerea DGPT a fost acuzată că a încadrat un număr de 21 de secretare sau dactilografe, al căror salariu varia între 650 şi 42. Ibidem, ff. 4‑5. 43. În Raport a fost invocat faptul că Serviciul „Ideologie” a ţinut o singură şedinţă de analiză a muncii de cenzură într‑un interval de trei ani, dar şi acela că directorul general‑adjunct Ludovic Tarnovski, responsabil de coordonarea cenzurii în televiziune, nu răspundea solicitărilor venite din partea lectorilor în „problemele deosebite” şi nu a participat la controlul „niciunei emisiuni de varietăţi”, lăsând impresia că „evită să‑şi ia răspunderea în unele situaţii mai grele”, iar la Direcţia „Import‑Export”, directorul general‑adjunct Horia Panaitescu „nu a fost decât rar, în treacăt, şi nu pentru a controla şi analiza activitatea acestei unităţi” considerate „cea mai mare şi mai important unitate a DGPT”. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 4/1964, ff. 15‑17.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

119

900 de lei, pe post de lectori, al căror salariu putea varia între 1.100 de lei şi 2.200 de lei, dar şi alte persoane, precum inspectori sau muncitori folosiţi la despachetarea coletelor, aceste situaţii fiind catalogate ca „anomalii”44. O parte consistentă a raportului făcea analiza metodelor de cenzură folosite de DGPT, apreciate ca „rămase la nivelul primilor ani de activitate ai acestei instituţii”. Examinarea acestora a relevat faptul că materialele controlate erau supuse unui dublu control, prin acordarea a două vize, „bun de tipar” şi „bun de difuzat”, însă procedeul era considerat nejustificat „datorită creşterii simţului de răspundere al redacţiilor şi editurilor”. „La cenzură, pentru viza «bun de imprimat», redacţia aduce paginile încheiate şi în ele se intervine numai dacă DGPT are observaţii. A doua viză, «bun de difuzat», este instituită pentru a constata dacă atunci când s‑au turnat şi montat paginile în rotativă nu s‑au produs avarii de litere. Tot acest proces este urmărit însă de responsabilul de număr din partea redacţiei. Când iese primul număr din rotativă, el este citit în întregime de un redactor (denumit «cap limpede»), numit special pentru acest lucru. Cenzorul nu face decât să repete citirea şi aceasta în paralel cu redactorul «cap limpede» [...] Din experienţa de până acum s‑a constatat că extrem de rar a fost nevoie să intervină DGPT în faza «bun de difuzat» şi atunci când a trebuit să intervină, aceasta s‑a întâmplat tot din cauza cenzorului, care a trecut peste greşeală la prima citire”45, se arăta în textul dării de seamă.

Acest proces, care includea acordarea vizei „bun de difuzat”, ducea la prelungirea activităţii lectorilor cu două‑trei ore , în condiţiile în care programul de lucru începea după ora 20.00, ceea ce, se aprecia în raport, „contribuie la o uzură pronunţată a oamenilor, la un randament scăzut de muncă şi, în ultimă instanţă, la un control superficial”. Alte deficienţe constatate în raportul Consiliului de Miniştri făceau referire la: – intervenţiile nejustificate care îngreunau „desfăşurarea muncii de propagandă” şi duceau la înăsprirea relaţiilor cu unităţile cu care instituţia conlucra; – promovarea în funcţii de conducere a unor cadre fără vechime şi nepregătite „cores­ punzător”; – folosirea unor colaboratori externi pentru materialele scrise în diverse limbi străine, în condiţiile în care lectorii vorbitori de limbi străine, angajaţi permanent, erau folosiţi pentru cenzura textelor scrise în română. Astfel, în 1963 au fost cheltuiţi 20.601 lei pentru plata colaboratorilor externi, din care numai 12.191 lei erau consideraţi justi­ ficaţi; – lipsa unei liste cu cenzorii care aveau acces la documentele secrete; – centralizarea excesivă a sarcinilor la nivelul directorilor generali‑adjuncţi şi al directo­ rului general, ceea ce ducea la blocarea activităţilor de cenzură în anumite situaţii; – lipsa unei delimitări de sarcini şi răspunderi şi neadoptarea unui regulament de ordine interioară, fapt care genera „fuga de răspundere”; – informarea cu întârziere a lectorilor cu privire la „aspectele majore referitoare la politica internă şi internaţională a statului nostru” şi instruirea insuficientă a cenzorilor „nemembri de partid”; – angajarea unor persoane pe funcţii superioare celor pe care le îndeplineau; 44. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 4/1964, ff. 33‑39. 45. Ibidem, ff. 17‑18.

120

CULTUL SECRETULUI

– acordarea unor sporuri de muncă ilegale; – efectuarea unor cheltuieli administrative (pentru telefoane, deplasări în teren, auto­ turisme, paza instituţiei cu subofiţeri de miliţie, „fapt ce atrage atenţia asupra caracte­ rului special al instituţiei”, şi nu cu personal civil). Ca o replică la inspecţia Consiliului de Miniştri, conducerea Direcţiei a întocmit propriul ei raport de activitate pentru perioada 1949‑196446, în care erau justificate toate punctele vulnerabile înfăţişate în analiza întocmită de generalul Eugen Luchian. Ambele documente au fost discutate într‑o şedinţă de analiză a activităţii Cenzurii în zilele de 28 şi 29 iulie 1964, în prezenţa lui Alexandru Drăghici, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri47. În ciuda discuţiilor, în cursul cărora s‑a făcut o aspră critică şi autocritică a activităţii Direcţiei, nu s‑au luat măsuri imediate pentru reorganizarea activităţii de control. O serie de recomandări pentru diminuarea competenţelor Cenzurii au fost cuprinse într‑un referat cu privire la atribuţiile Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, din 3 septembrie 1964. În acest document se propunea renunţarea la control în cazul pieselor de teatru, estradă şi al altor genuri de spectacole, dar şi al scenariilor pentru filmele artistice, deoarece acestea erau deja supuse unei verificări prealabile la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (CSCA). Pentru eficienţa acestui tip de control, CSCA era obligat să ia măsuri pentru asigurarea unei supravegheri preventive prin Consiliul Teatrelor şi Consiliul Muzicii. „Aceste măsuri ar avea un efect pozitiv printre dramaturgi şi ceilalţi creatori din acest domeniu”, se arată în referat48. O altă propunere viza renunţarea la controlul preventiv al produselor editurilor cu profil beletristic (de exemplu, Editura pentru Literatură sau Editura Tineretului), fapt care „ar avea un ecou favorabil în rândul scriitorilor”. Dacă propunerea de desfiinţare a DGPT ar fi fost adoptată, CSCA ar fi cerut Centralei Editurilor o serie de măsuri pentru întărirea structurilor de conducere ale editurilor şi ale sectorului literar cu „cadre bine pregătite din punct de vedere politic şi ideologic”, dar şi îmbunătăţirea metodelor de lucru în interiorul editurilor în privinţa muncii cu autorii, a controlului, a difinitivării şi aprobării manuscriselor49. Într‑un alt referat care viza regimul de control al Direcţiei, din 13 octombrie 1964, erau făcute alte propuneri pentru „simplificarea activităţii DGPT în anumite sectoare”, motivate prin „ridicarea generală a nivelului politic al producţiei ştiinţifice, literare, artistice, a creşterii (sic!) exigenţei şi competenţei lucrătorilor din redacţii, edituri şi a[le] lectorilor DGPT”50. Se recomanda renunţarea definitivă la controlul unor emisiuni de radio şi televiziune (transmisiuni directe de spectacole de teatru, retransmisii imprimate pe bandă), al pieselor de teatru originale ce urmau a fi puse în scenă, al materialelor de uz intern ale ministerelor, instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor obşteşti, expoziţiilor şi muzeelor de artă, justificarea fiind aceea că „practica a dovedit că acestea nu ridică decât rareori probleme legate de munca de cenzură”51. În data de 3 noiembrie 1964, Cenzura a întocmit un alt document despre atribuţiile sale, în care erau prezentate două scenarii: unul care lua în calcul desfiinţarea controlului 46. Ibidem, ff. 50‑92 47. Ibidem, f. 106. 48. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 3/1964, f. 197. 49. Ibidem, f. 198. 50. Ibidem, f. 204. 51. Ibidem, ff. 204‑205.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

121

asupra unor tipuri de materiale sau publicaţii, aceleaşi ca în raportul Consiliului de Miniştri, şi altul care propunea păstrarea regimului de cenzură într‑o formulă mai puţin restrictivă52. În respectiva prezentare, pentru prima dată de la înfiinţarea Cenzurii, se punea în discuţie renunţarea la controlul ziarelor de partid: „Există condiţii care permit eventuala încetare a controlului DGPT asupra cotidienelor centrale (Scânteia, România liberă, Scânteia tineretului, Munca, Neuer Weg, Előre) precum şi a Luptei de clasă, urmând ca redactorii‑şefi ai acestora să primească documentele necesare privind secretul de stat şi militar şi să ia măsuri organizatorice pentru împiedicarea apariţiei unor date nepublicabile şi întărirea controlului politic”53.

Documentele studiate arată că, după prezentarea referatului Consiliului de Miniştri, anul 1964 a fost marcat de o avalanşă de şedinţe de analiză a muncii, rapoarte, dări de seamă sau propuneri de modificare a statutului şi atribuţiilor Cenzurii, însă iniţiativele structurilor decizionale au fost aplicate într‑o mică măsură până la alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al PMR.

Instituţia Cenzurii în epoca Nicolae Ceauşescu După ce Nicolae Ceauşescu a devenit conducătorul Partidului Muncitoresc Român (PMR) în martie 196554, cenzura presei a intrat într‑o nouă etapă. Efectele rapoartelor întocmite în 1964 de Consiliul de Miniştri cu referire la activitatea Cenzurii se reflectau puternic în toate documentele interne ale DGPT de la începutul anului 1965, însă şi schimbarea structurii de conducere a partidului a impulsionat acţiunea de revigorare birocratică şi metodologică. Ieşită brusc din starea de letargie administrativă de până la mijlocul anului 1964 şi intrată într‑o evidentă etapă a schimbărilor, conducerea Direcţiei a dinamizat activitatea instituţiei printr‑o multitudine de noi ordine, planuri de măsuri, circulare sau instrucţiuni de lucru, cărora li s‑au adăugat şedinţele permanente de analiză a muncii. La data de 18 aprilie 1965, directorul Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, Iosif Ardeleanu, a semnat Ordinul nr. 5255 prin care o serie de materiale au fost scoase de sub dublul control, legitimat până la acel moment prin vizele „bun de tipar” şi „bun de difuzat”: ziarele centrale şi locale, gazetele de uzină, toate publicaţiile (inclusiv cele politice, social‑culturale, literare sau de ştiinţă şi tehnică), cărţile, manualele şcolare, broşurile, textele de conferinţe, hărţile, globurile geografice, emisiunile de radio şi televiziune, jurnalele de ştiri, buletinele Agerpres, piesele de teatru, spectacolele de estradă sau circ, filmele artistice, documentarele, reclamele, diafragmele şi diapozitivele, expoziţiile, muzeele, discurile, timbrele sau cărţile poştale ilustrate56. Toate acestea urmau să primească o singură viză, valabilă şi pentru tipărire, şi pentru difuzare. 52. Ibidem, Dosar nr. 4/1964, ff. 101‑105. 53. Ibidem, f. 105. 54. Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al Partidului Muncitoresc Român în data de 22 martie 1965, la trei zile după moartea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej. 55. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 1/1965, ff. 128‑130. 56. Ibidem.

122

CULTUL SECRETULUI

Se ajunsese la concluzia că după 15 ani de regim socialist nivelul politic al angajaţilor din presă, dar mai ales al şefilor lor, era conform cu cerinţele propagandei partidului. În plus, se considera că şi lucrătorii Cenzurii acumulaseră un nivel satisfăcător de experienţă, fiind suficient de exigenţi şi competenţi pentru a înlătura printr‑o singură lectură formu­ lările nepotrivite cu ideologia partidului, greşelile sau informaţiile incluse în categoria secretelor57. Astfel, o serie de documente ale partidului, precum hotărârile şi decretele, dar şi reeditările succesive ale clasicilor literaturii române şi universale, partiturile muzicale fără text, discurile Electrecord fără text, expoziţiile de artă, spectacolele artistice de amatori de la casele de cultură şi căminele culturale, concertele, recitalurile de muzică simfonică, spectacolele clasice de teatru, operă sau operetă nu mai treceau prin filtrul Cenzurii. În televiziune şi radio nu mai erau controlate cuvântările, interviurile şi declaraţiile conducătorilor de partid şi de stat, transmisiile în direct de la adunările festive, transmisiile în direct de la spectacole, competiţiile sportive, emisiunile muzicale‑coregrafice, reţeta gospodinei, buletinul meteorologic şi hidrologic, teatrul de păpuşi, spectacolele de circ sau programele de coregrafie58. Într‑un plan de măsuri, adoptat la 12 mai 1965, decizia de simplificare a metodologiei de control a fost motivată prin: „– ridicarea conştiinţei şi cunoştinţelor politice şi ideologice a[le] intelectualităţii noastre, rezultat al muncii politico‑ideologice desfăşurate de partid în sânul maselor de oameni ai muncii; – ridicarea de cadre în edituri şi redacţii cu nivel politic şi ideologic, cu simţ de răspundere şi competenţă sporită; – creşterea nivelului politico‑ideologic şi de cultură generală a[l] cadrelor DGPT, creşterea vigilenţei, [a] spiritului de discernământ şi competenţei acestora”59.

În ciuda aparentei relaxări resimţite de comunitatea artistică şi literară a vremii, acţiunea de remodelare a gândirii prin controlul comunicaţiilor şi al informaţiilor destinate publicului larg a continuat cu aceeaşi vigilenţă, iar eliminarea verificărilor pentru o serie de publicaţii, cărţi, emisiuni de televiziune sau spectacole de teatru a fost o decizie rămasă doar pe hârtie, aşa cum arată rapoartele de activitate ale Cenzurii din primii ani de după preluarea conducerii PCR de către Nicolae Ceauşescu. Reorientarea discursului politic 57. Într‑un document al DGPT, semnat la 31.01.1971 de către directorul general Iosif Ardeleanu, este publicată o listă a informaţiilor, datelor şi documentelor secrete de serviciu la DGPT, întocmită conform prevederilor HCM nr. 19/1972, art. 23. Intrau în această categorie: infor­ maţiile, datele, documentele din care rezulta organizarea DGPT, metodele şi procedeele folosite în activitatea de control şi atribuţiile lucrătorilor de specialitate din DGPT, ordinele, regulamen­ tele, planurile de măsuri, întreaga activitatea a Colegiului DGPT, instrucţiunile, dispoziţiile şi comunicările prin care erau indicate informaţiile, datele sau documentele oprite de la publicare, aflate sub embargo sau publicabile în anumite condiţii, acţiunile de instruire a lectorilor, planurile de măsuri şi măsurile de control, lucrările din care rezulta că materialele destinate publicării au fost supuse unui control prealabil, precum şi referatele, notele, rapoartele, sintezele, caietele de ciornă, fişele publicaţiilor, şpalturile sau manuscrisele cu adnotări care prezentau problemele ridicate de respectivele materiale şi modalitatea de rezolvare, cantităţile de hârtie destinate presei, numărul şi structura personalului angajat în presă. 58. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 12/1965, f. 12. 59. Ibidem, Dosar nr. 1/1965, f. 133.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

123

al lui Nicolae Ceauşescu de la sfârşitul anilor ’60 a întors Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor la aceleaşi practici metodologice folosite anterior minireformei Cenzurii din anii 1964‑1965. Acest lucru reiese în special din rapoartele emise după 1968. Într‑un document intitulat Instrucţiuni ale DGPT de pe lângă Consiliul de Miniştri privind tipărirea şi difuzarea ziarelor, revistelor, publicaţiilor periodice, cărţilor, broşurilor, hărţilor, albumelor, pliantelor, imprimatelor etc. se precizează: „– niciun ziar, nicio publicaţie periodică, carte, broşură, pliant, hartă, ilustrată, imprimate tipizate etc. nu pot fi tipărite fără aprobarea («bun de tipar») acordată de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor; – «bunul de tipar» se acordă prin aplicarea unei ştampile pătrate care conţine în centrul ei litera «T» majusculă, cu un număr de ordine”60.

Cu un număr de 417 angajaţi61 la nivelul întregii ţări şi un buget de 12.313.000 lei62, DGPT condiţiona în 1965 tot ceea ce însemna exprimare de idei sau opinii şi difuzare de informaţii. Întreaga activitate a instituţiei era secretă, rapoartele, notele, buletinele, ordinele sau dările de seamă fiind supuse unor diferite grade de clasificare şi incluse în categoria secretelor, secretelor de serviciu sau a documentelor cu caracter confidenţial. Analiza încrucişată a documentelor emise de DGPT pe parcursul anilor 1964 şi 1965 ne determină să apreciem că relaxarea procedurilor de cenzurare a fost o consecinţă a eficientizării controlului editorial în interiorul redacţiilor şi o decizie determinată de anumiţi factori de natură administrativă, printre care optimizarea resurselor umane şi financiare, şi nu o măsură înscrisă în linia relaxării culturale din anii ’60. Această ipoteză este susţinută şi de faptul că, deşi formal dispoziţiile de control s‑au destins, metodele şi stilul de lucru al Cenzurii au fost înăsprite, iar activitatea individuală a cenzorilor a fost supusă unor proceduri complicate de verificare internă. Astfel, la nivelul Cenzurii s‑a instituit ca regulă operativă un plan de măsuri „cu privire la pregătirea politico‑profesională a salariaţilor de specialitate ai DGPT” care cuprindea: – şedinţe bilunare cu şeful de sector; – o şedinţă de lucru lunară la şeful instituţiei; – analiza periodică a activităţii lectorilor pe baza unui referat întocmit de aceştia şi a unui contrareferat al şefilor; – şedinţe pentru analiza modului de întocmire a referatelor; – întocmirea unor planuri trimestriale de sarcini organizatorice; – controlul activităţii lectorilor pe baza caietelor de lucru; – şedinţe semestriale de analiză a activităţii serviciilor şi direcţiilor63. Efervescenţa reglementărilor a atins şi Colegiul Direcţiei Generale a Presei şi Tipă­ riturilor, a cărui activitate a fost standardizată printr‑un ordin al directorului general, Iosif Ardeleanu64. Eforturile concertate ale conducerii Cenzurii de a justifica activităţile de control s‑au tradus printr‑o birocratizare excesivă a Direcţiei, printre priorităţile Colegiului 60. Ibidem, 61. Ibidem, 62. Ibidem, 63. Ibidem, 64. Ibidem,

Dosar nr. 78/1967, f. 85. Dosar nr. 16/1965, f. 39. f. 20. Dosar nr. 1/1965, ff. 290‑291. f. 303.

124

CULTUL SECRETULUI

înscriindu‑se verificarea internă a prestaţiilor individuale şi colective a cenzorilor, dar şi raportările şi şedinţele periodice. Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor avea să fie din nou reorganizată în 1965, aria de competenţă a inspecţiei fiind modificată, astfel că activitatea unor departamente a fost lărgită, iar a altora a fost comasată sau înglobată în structurile nou înfiinţate. De această dată, Cenzura a fost împărţită în două diviziuni, una operaţională şi alta admi­ nistrativă65: – Categoria A: Direcţia „Tipărirea Presei Centrale”, Direcţia „Import‑Export”, Direc­ ţia „Instructaj‑Control”, Direcţia „Literatură”, Serviciul „Filme‑Artă”, Serviciul „Ştiinţă şi Tehnică”, Serviciul „Radioteleviziune”, Serviciul „Biblioteci-AnticariatMuzee”, Grupul de Control al Directorului General, Controlul Financiar Intern, Serviciul „Instrucţiuni şi Dispoziţii”; – Categoria B: Serviciul Secretariat, Biroul de Documente Secrete, Direcţia Personal şi Învăţământ, Oficiul Juridic, Direcţia Publicaţii şi Contabilitate, Direcţia Admi­ nistrativă. Direcţia „Tipărirea Presei Centrale”, care avea cea mai importantă activitate dintre toate diviziile DGPT, fiind însărcinată cu cenzurarea ziarelor de partid, se ocupa de controlul a 32 de publicaţii cu diferite grade de apariţie. Direcţia „Presă Locală”, înglobată după restructurare în Direcţia „Instructaj‑Control”, îşi dădea avizul pentru 24 de cotidiene locale, opt ziare locale cu apariţie bisăptămânală, 37 de ziare de uzină, opt reviste literare locale şi alte 47 de reviste periodice. Serviciul „Ştiinţă şi Tehnică” aviza apariţia a cinci anale, 23 de publicaţii medicale, 14 cu specific agricol, trei specializate pe transporturi, 40 de arhitectură, construcţii, economie, tehnică şi ştiinţă, 21 de periodice destinate studiilor şi cercetărilor, 34 redactate în limbi străine şi alte două integrate în categoria „diverse”66. Serviciul „Tipărituri Mici”, restructurat şi el în urma modificărilor survenite în structura DGPT, inspecta 14 ziare de uzină şi 36 de ziare, reviste şi buletine, marea lor majoritate aparţinând unor instituţii sau unor domenii specifice de activitate (Coafura, Moda, Presa noastră, Vânătorul şi pescarul sportiv). Serviciul „Radioteleviziune” supra­ veghea apariţia unei singure publicaţii, pe când Direcţia „Literatură” se ocupa de 15 reviste. Serviciului „Biblioteci‑Anticariat‑Muzee” îi revenea controlul a 15 periodice, iar Ser­ viciului „Artă”, controlul a altor 13 publicaţii. Serviciul „Ideologie” aproba conţinutul a 53 de periodice, printre care se numărau reviste de filosofie, istorie sau buletine ale unor culte religioase67.

Intervenţiile anterioare şi ulterioare apariţiei publicaţiilor Direcţia „Instructaj‑Control” se ocupa de controlul publicaţiilor locale, fiind cea mai importantă structură a DGPT după Direcţia „Presei Centrale” şi avea drept de cenzură asupra conţinutului tuturor ziarelor din provincie (cotidiene, săptămânale, bilunare, 65. Ibidem, Dosar nr. 12/1965, f. 36. 66. Ibidem, Dosar nr. 1/1965, ff. 197‑210. 67. Ibidem.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

125

lunare), asupra publicaţiilor socio‑culturale şi literare, a emisiunilor radio, a publicaţiilor filialelor Academiei Române, universităţilor, institutelor politehnice, agronomice, a cursu­ rilor universitare, referatelor, comunicărilor ştiinţifice, disertaţiilor, revistelor şcolare şi studenţeşti, culegerilor literare ale caselor de creaţie, a cenaclurilor literare, bibliotecilor, muzeelor, expoziţiilor etc.68. Într‑o notă privind volumul de muncă şi efectivul de personal al Direcţiei „Instructaj‑Control” se arată că cei 96 de angajaţi ai acestui compartiment au petrecut pentru cenzurarea materialelor tipărite sau înregistrate un număr de 258.865 de ore pe an69. Aproape o treime din totalul acestui timp a fost destinat verificării cotidienelor judeţene. Cenzorii Direcţiei „Instructaj‑Control” au petrecut 82.460 de ore70 citind cele 38 de cotidiene judeţene existente, cu un număr de patru pagini fiecare şi cu 310 apariţii în medie pe an. Calculele prezentate în raport detaliază cifra de 82.460 de ore astfel: cele 38 de ziare, fiecare cu 310 ediţii, au apărut în 11.780 de numere. Pentru lectura integrală a unei ediţii au fost necesare şapte ore, fiecare pagină fiind parcursă în 105 minute71. Acest timp a fost justificat prin discutarea observaţiilor, modificarea textului sau a paginii, pregătirea paginii pentru „bunul de tipar” în tipografii, verificarea şi acordarea vizei de către împuternicit. Raportat la numărul apreciabil de publicaţii informative existente în România socialistă, controlul a presupus gestionarea unui volum uriaş de texte şi concentrarea unui număr însemnat de resurse umane şi financiare. Din documentele Cenzurii comuniste reiese că cea mai mare parte a intervenţiilor asupra producţiilor jurnalistice aveau loc anterior tipăririi acestora, eforturile cenzorilor fiind concentrate pe înlăturarea formulărilor „greşite din punct de vedere politic”, dar şi a erorile de corectură, cu sau fără implicaţii politice. Analiza intervenţiilor lectorilor DGPT asupra conţinutului publicaţiilor arată că, de fapt, Cenzura acţiona ca o suprastructură de corectură şi editare de texte, care avea în atribuţii nu numai acurateţea informaţională, ci şi maniera în care erau concepute şi scrise textele jurnalistice. Vigilenţa cenzorilor era îndreptată mai ales înspre atribuirea corectă a func­ţiilor politice sau înspre corijarea formulărilor ambigue, care ar fi putut naşte inter­ pretări de natură politică, însă documentele arată că, în foarte multe situaţii, aceştia dădeau dovadă de un exces de zel. În Raportul de activitate aferent perioadei iulie‑decembrie 1965, Direcţia „Tipăririi Presei Centrale” din cadrul DGPT descria o serie de intervenţii preventive, operate în perioada lucrărilor Congresului al IX‑lea al PCR şi a sesiunii Marii Adunări Naţionale: – Revista Lumea – în articolul „Neabătut pe calea socialismului şi păcii”, într‑un citat din Nicolae Ceauşescu, era semnalată „o greşeală gravă de corectură”: „Îndeplinind neabătut hotărârile Congresului, partidul nostru, Comitetul său Central, vor limita 68. ANIC, Fond CPT, Dosarul 30/1965, f. 6. 69. Ibidem, Dosar nr. 30/1965, f. 17. Documentul la care facem referire nu este datat, însă, deşi conţinutul dosarului nr. 30 a fost inventariat sub anul 1965, celelalte hârtii fac referire la anii 1970 sau 1971, de unde putem trage concluzia că această notă corespunde aceleiaşi perioade. Un alt lucru care ne întăreşte convingerea că acest document a fost emis în perioada 1970‑1971 este faptul că în preambulul său se menţionează faptul că cenzorii acţionau în toate cele 39 de judeţe existente la acea dată. Reorganizarea României a avut loc în februarie 1968, când s‑a trecut de la 16 regiuni la 39 de judeţe. 70. Ibidem, f. 7. 71. Ibidem.

126

CULTUL SECRETULUI

consecvent pentru întărirea continuă a unităţii ţărilor socialiste...”72. Varianta corectă era „vor milita consecvent”. – Cotidianul Előre: „La sosirea tov. N. Ceauşescu, Chivu Stoica şi I.Gh. Maurer la Sofia, delegaţia a fost salutată de tov. Todor Jivkov şi de alţi conducători de partid şi de stat burghez”73. Varianta corectă era „alţi conducători de partid şi de stat bulgar”. – În cotidianul Scânteia, funcţia lui Gheorghe Apostol era trecută ca fiind aceea de vice-preşedinte în loc de prim vice‑preşedinte. Într‑o notă care datează din 29 iunie 1967 este prezentată o parte dintr‑un interviu care trebuia să apară în numărul 5.578 al Scânteii tineretului, în care au fost cenzurate câteva dintre afirmaţiile lui I. Purcaru, redactor‑şef al publicaţiei Ramuri din Craiova, la întrebarea „A murit reportajul?”. I. Purcaru declara că reportajul nu mai există ca gen publicistic, cauza fiind aceea că „după înmormântarea solemnă a genului în 1945 de către Geo Bogza prin volumul său «Oameni şi cărbuni în Valea Jiului», cei mai mulţi reporteri, situându‑se la antipodul tradiţiei româneşti de presă, au ruinat reportajul. Iar ruinarea s‑a concretizat prin copierea unui model străin parvenit de undeva din afară, unde, neexistând luptă de opinii, nu există nici presă, nici reportaj”74. Interviul a fost publicat, însă fără referirile evidente la modelul sovietic de presă. Inclusiv rubrica „Mica publicitate” din România liberă, unul dintre puţinele ziare care aveau o astfel de secţiune, punea la încercare vigilenţa cenzorilor. Într‑un referat în care erau cuantificate „problemele specifice” ale acestei rubrici, au fost enumerate şi o serie de anunţuri înlăturate definitiv deoarece aveau un conţinut „inoportun şi dubios”. Unul dintre anunţurile nepublicate din aceste considerente a fost următorul: „Esperanto, limbă internaţională, învăţaţi în 20 de lecţii direct sau prin corespondenţă. Se asigură cărţi, reviste, dicţionare” (România liberă, 01.11.1966). Într‑un altul, un cetăţean care se recomanda drept o persoană cu „vaste legături în toate întreprinderile comerciale şi producătoare” îşi oferea serviciile pentru cei care îşi căutau un loc de muncă (România liberă, 15.11.1966). Referatul atrăgea atenţia şi asupra faptului că formula de politeţe utilizată în mod frecvent era „domnul”, „doamna” sau „domnişoara”, cu excepţia textelor venite din partea instituţiilor sau întreprinderilor, care utilizau formula de adresare „tovarăşul” sau „tova­ răşa”. Alte probleme „sensibile” prezentate în referat din cauza „regularităţii” cu care apăreau la „Mica publicitate” vizau slujbele religioase prilejuite de înmormântări sau parastase, oferirea de meditaţii de către persoane cu studii universitare, oferirea de servicii de menaj contra locuinţă, căutarea unor locuri de muncă de către pensionari sau tranzacţii cu aur şi pietre preţioase („care se comercializează, probabil, sub preţul de stat”) ori cărţi („care pot favoriza vehicularea unor idei retrograde sau chiar reacţionare”)75. Raportul de activitate al Direcţiei Tipărirea Presei Centrale din cadrul DGPT pentru anul 1968 conchidea că eficienţa Cenzurii se calcula în numărul de intervenţii asupra textelor. Orice informaţie sau formulare care ar fi putut aduce atingere imaginii partidului era sancţionată fără ezitare. Astfel, dintr‑o ştire de la rubrica „Fapt divers” din numărul 72. Ibidem, 73. Ibidem, 74. Ibidem, 75. Ibidem,

Dosar nr. 82/1965, f. 14. ff. 20‑21. Dosar nr. 27/1967, f. 14 Dosar nr. 64/1967, ff. 31‑35.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

127

7.923 a ziarului Scânteia a fost eliminată informaţia potrivit căreia, într‑o noapte, patru copii s‑ar fi aflat la un pas de moarte într‑un incendiu, dacă vecinii nu ar fi intervenit la timp. Copiii erau în acel moment nesupravegheaţi, deoarece tatăl se afla internat în spital, iar mama, la serviciu, în tura de noapte. Faptul că mama nu era alături de copii în momentul producerii incidentului pentru că muncea în tura de noapte a fost considerat o informaţie nepotrivită „din cauza implicaţiilor sociale”76. Un alt articol din zona „faptului divers” scris de ziariştii de la Viaţa studenţească, în numărul 43/1968, intitulat iniţial „Studenţie şi infracţiune”, a fost modificat deoarece prezenta o „situaţie îngrijorătoare sub aspectul social‑moral negativ destul de extins” şi a fost publicat sub titlul „Pot fi studenţii infractori?”. Textul furniza date statistice de la Miliţia Municipiului Iaşi referitoare la numărul de furturi (87) înregistrate într‑un an calendaristic (1967) în complexul studenţesc din localitate77. Alte informaţii oprite de la publicare în 1968 făceau referire la cantitatea de cupru scoasă peste plan de minerii maramureşeni, existenţa uraniului în România, cifrele privind depăşirile de plan la ţiţei şi gaze naturale în judeţul Olt, suma alocată judeţului Covasna pentru investiţii, instalarea unui releu de televiziune pe un hotel bucureştean, investiţiile pentru sistematizarea oraşului Vaslui, programul de noapte al femeilor de la fabrica de postav din Braşov, valoarea investiţiilor pentru sistemul de irigaţii Jegălia etc. Munca cenzorilor avea şi o importantă componentă ulterioară momentului apariţiei publicaţiilor. Astfel, cenzura post factum se materializa prin atenţionarea redacţiilor asupra erorilor sau a proastei sincronizări în privinţa unor subiecte. Revistele Urzica şi Ifjúmunkás au fost avertizate după ce au publicat în acelaşi număr mai multe materiale critice din acelaşi domeniu, deoarece acest lucru „putea da o privire de ansamblu deformată, exa­gerată, asupra realităţilor din ţara noastră”78. Tot revista Urzica a fost avertizată, alături de Napsugár, pentru că pe prima pagină în numărul 16, respectiv numărul 6 din 1965, predominau culorile din tricolorul maghiar79. Acest tip de incidente „cro­matice” au stat la baza unei prevederi legislative nouă ani mai târziu, când a fost introdus „bunul de culoare”, astfel încât cenzorii să poată împiedica la timp „implicaţiile” coloristice nedorite80. Un alt exemplu se referă la publicarea în numărul 38 din revista Lumea a unui articol în care se făceau aprecieri pozitive la adresa Papei Paul al VI‑lea, text apărut în aceeaşi zi în care presa străină consemna o serie de declaraţii critice ale Suveranului Pontif vizavi de regimurile socialiste. Această ultimă intervenţie arată caracterul arbitrar şi absurd al Cenzurii, în condiţiile în care redacţiile erau avertizate cu privire la declaraţii ale unor oficiali străini sau la evenimente desfăşurate în afara ţării ulterior momentului elaborării şi tipăririi unor texte jurnalistice. Tot în categoria cenzurii ulterioare momentului apariţiei se încadra şi controlul publicaţiilor străine, care fie erau vândute pe piaţa liberă, la chioşcuri, fie erau distribuite pe teritoriul României comuniste prin abonamente. După înfiinţarea instituţiei în 1949, 1971 a fost anul în care Cenzura a oprit integral sau parţial de la difuzare cele mai multe 76. Ibidem, 77. Ibidem, 78. Ibidem, 79. Ibidem, 80. Ibidem,

Dosar nr. 99/1968, ff. 7‑8. ff. 21‑22. Dosar nr. 82/1965, f. 21. f. 22. Fond CPT, Dosar nr. 2/1974, f. 128.

128

CULTUL SECRETULUI

publicaţii occidentale, potrivit raportului de activitate al Direcţiei „Import‑Export”. Cifrele sunt detaliate în tabelul de mai jos81:8283 NUMĂRUL PUBLICAŢIILOR STRĂINE OPRITE DE LA DIFUZARE, 1970‑197182 Oprite integral Clasificate în Ţară Tipul publicaţiei de la difuzare Fondul Special83 1970 1971 1970 1971 Franţa Cotidiene 12 31 23 120 RFG Cotidiene 16 122 50 303 Elveţia Cotidiene 16 40 22 103 Anglia Cotidiene 3 11 8 22 SUA Cotidiene 0 15 13 39 Austria Cotidiene 23 71 29 97 Italia Cotidiene 17 176 4 68 Suedia Cotidiene 0 28 0 46 Danemarca Cotidiene 0 15 0 5 Olanda Cotidiene 0 20 0 16 Total 87 529 149 819 Franţa Săptămânale 2 8 3 40 RFG Săptămânale 2 121 18 125 Elveţia Săptămânale 3 4 3 20 Anglia Săptămânale 0 1 0 5 SUA Săptămânale 0 3 3 14 Total 7 137 27 204

Explicaţia principală a interzicerii celui mai mare număr de publicaţii străine în 1971 constă în faptul că în acest an au fost adoptate „tezele din iulie”, care au stat la baza „minirevoluţiei culturale”. Ziarele incriminate pentru conţinutul „tendenţios, chiar duş­ mănos” sau „inoportun” conţineau articole ce relatau că România începuse să fie „influen­ ţată de revoluţia culturală din China” sau că se resimţea o „strângere a şurubului” în activitatea culturală. Alte justificări pentru blocarea unor publicaţii străine au fost că acestea prezentau cazurile scriitorilor Nicolae Breban şi Paul Goma, fuga în străinătate a unor personalităţi, deturnarea unui avion cu scopul de a fugi din ţară, vizita lui Nicolae Ceauşescu în turneul asiatic, întâlnirile lui Nicolae Ceauşescu cu Iosif Tito, spionajul în favoarea URSS făcut de o serie de diplomaţi români sau sistemul de planificare şi conducere a economiei româneşti84. Dincolo de raţiunile de natură politică, alte publicaţii 81. Ibidem, Dosar nr. 55/1971, ff. 135‑172. 82. Ibidem, ff. 135‑172. 83. Fondul Special al publicaţiilor străine oprite de la difuzare face referire la o colecţie de ziare şi periodice la care aveau acces doar angajaţii unor instituţii, în condiţii speciale, care presupu­ neau o serie de aprobări. 84. Cazul se referă la reţeaua de spionaj a lui Mihai Caraman, care în perioada 1958‑1968, în calitate de şef al rezidenţei de spionaj a RSR la Paris, a reuşit să sustragă şi să aducă în România, dar şi să trimită în URSS documente extrase din Cartierul General al NATO, acesta fiind considerat cel mai grav caz de spionaj îndreptat împotriva Alianţei Nord‑Atlantice. Mihai Caraman a fost suspectat că a lucrat ca agent acoperit pentru KGB, fiind singurul ofiţer al

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

129

au fost prohibite pentru caracterul considerat pornografic al unor texte sau pentru „pro­ paganda imoralităţii sub diverse forme, a «revoluţiei sexuale»”, însă acestea nu au fost contabilizate şi nici menţionate în rapoartele Direcţiei „Import‑Export”85.

Disidenţa redacţiilor faţă de actul cenzorial Deşi rare, în interiorul redacţiilor au existat şi momente de disidenţă faţă de acţiunile cenzorilor din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, cele mai frecvente cazuri fiind înregistrate în presa locală, acolo unde fluxul proceselor de control nu avea acelaşi grad de pătrundere şi eficienţă ca în Capitală. Astfel de manifestări au fost semnalate în 1971, anul considerat a reprezenta finalul dezgheţului cultural şi începutul perioadei de neo­ stalinism de tip ceauşist. La o şedinţă de informare din martie 1971 cu toţi redactorii‑şefi ai ziarelor judeţene, la care au fost prezenţi şi reprezentanţi ai Secţiei de Presă a CC al PCR şi ai Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, s‑au pus în discuţie „pretenţiile absurde”, „vânătoarea de greşeli”, „încercările de imixtiune în atribuţiile redacţiilor” ale angajaţilor Cenzurii: „Deşi s‑a arătat raţiunea unor dispoziţii, făcându‑se precizări clare asupra intereselor ce dictează menţinerea lor, ele au fost apreciate inoportune, chiar ridicole, punându‑se în discuţie inclusiv utilitatea «Caietului cu dispoziţii», în general”86.

Tot atunci, pentru evitarea paralelismului în cadrul redacţiilor, a fost avansată ideea „să se renunţe la atribuţiile ce le au capii limpezi şi politici de număr, urmând ca întreaga răspundere asupra conţinutului ziarului să revină exclusiv redactorilor‑şefi şi împuterniciţilor DGPT”87. Responsabilitatea exclusivă a controlului avea să intre în sarcina redactorilorşefi abia după desfiinţarea DGPT, în 1977. Într‑o altă notă întocmită de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, tot în martie 1971, era semnalată existenţa unor dificultăţi în colaborarea cenzorilor cu redacţiile ziarelor judeţene, determinate de interpretarea greşită a unor norme sau indicaţii de muncă ori de utilizarea superficială a Caietului de dispoziţii88. Raportul DGPT releva faptul că obligaţia cenzorilor de a atenţiona organele locale de partid asupra materialelor cu „conţinut necorespunzător” sau de a informa periodic factorii politici, în scris, despre deficienţele de natură editorială era percepută de conducerea unor redacţii drept „un act neloial”, care „suscită discuţii ce nu contribuie la menţinerea unor relaţii de colaborare dorite şi necesare”89. O altă chestiune reclamată de cenzori făcea referire la diferendele Securităţii decorat de KGB pentru acţiunea îndreptată împotriva NATO. Vezi Pierre Accoce, Daniel Pouget, Reţeaua Caraman – Cei treisprezece români care au zguduit NATO, Editura Compania, Bucureşti, 1999. 85. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 55/1971, f. 139. 86. Ibidem, Dosar nr. 10/1971, f. 82. 87. Ibidem. 88. Vezi pe larg informaţii despre Caietul de dispoziţii în capitolul referitor la controlul infor­ maţional. 89. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 10/1971, f. 91.

130

CULTUL SECRETULUI

apărute între ei şi jurnalişti atunci când lucrătorii DGPT cereau în etapa finală a producţiei editoriale amânarea unor articole care tratau „probleme restrictive (sic!) publicităţii”. Printre exemplele enumerate care demonstrau opoziţia redacţiilor la unele decizii ale Cenzurii s‑a aflat şi cel al ziarului Dâmboviţa, din Târgovişte. În cazul numărului 921 din 10 februarie 1971, cenzorul de serviciu a cerut avizul Secţiei de Presă a CC al PCR pentru un articol intitulat „Activitatea PCR în anii ilegalităţii pentru educarea revoluţionară a tineretului”, Direcţia cerând eliminarea textului. În urma acestei solicitări, redactorul‑şef al ziarului Dâmboviţa, „în faţa mai multor persoane”, a acuzat angajaţii DGPT „de lipsă de loialitate” şi i‑a calificat drept „informatori”90.

Volumul de muncă al compartimentelor de control Reorganizarea administrativ‑teritorială a României din februarie 1968, prin crearea a 39 de judeţe în locul celor 16 regiuni, a adus schimbări şi în industria de presă, dar şi în structura Cenzurii. Apariţia cotidienelor judeţene de partid a însemnat, într‑o oarecare măsură, şi descentralizarea presei. Au fost înfiinţate 14 noi cotidiene locale şi 11 săptă­ mânale, cu scopul de a acoperi toate noile centre judeţene, fapt ce a atras după sine înfiinţarea unor noi poziţii de cenzori la nivelul DGPT, dar şi redistribuirea sarcinilor în interiorul Direcţiei91. S‑au constituit 14 noi colective judeţene de cenzori, cu sedii de sine stătătoare şi au fost angajate circa 30 de persoane la nivelul Direcţiei „InstructajControl”92, cu scopul de a „asigura lectura şi controlul ziarelor judeţene, [a] producţiei editoriale locale şi a altor mijloace de propagandă”93. Încadrarea noilor lectori „care să corespundă exigenţelor actuale” şi calificarea acestora a fost apreciată într‑o notă a DGPT ca fiind o activitate costisitoare, „inclusiv de ordin financiar”94. „Criteriile de selecţionare a cadrelor, condiţiile speciale de calificare, caracterul secret al documentelor de muncă şi a[l] activităţii ce o desfăşoară împuterniciţii impune ca o condiţie esenţială stabilitatea cadrelor Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor”, se mai arată în documentul Cenzurii95. De fapt, înfiinţarea noilor ziare în urma reorganizării administrativ‑teritoriale a însemnat o reconsolidare a poziţiei Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în cadrul instituţiilor comuniste. Pregătirea profesională a lectorilor Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor a fost unul dintre punctele principale care au asigurat o funcţionare exemplară şi „o muncă de calitate” în interiorul instituţiei Cenzurii. Într‑un plan de măsuri pentru „ridicarea nivelului profesional al lectorilor”96 se arăta că cenzorii erau obligaţi prin fişa postului să fie la curent cu discursurile conducătorilor de partid şi de stat, cu documentele congreselor parti­ dului, cu hotărârile Comitetului Central şi ale guvernului. În preajma unor sărbători impor­ tante pentru Partidul Comunist Român (precum 6 martie, 23 august, 30 decembrie etc.), 90. Ibidem, 91. Ibidem, 92. Ibidem, 93. Ibidem, 94. Ibidem. 95. Ibidem, 96. Ibidem,

f. 92. Dosar nr. 1/1968, ff. 44‑45. f. 120. Dosar nr. 52/1970, f. 58. f. 59. Dosar nr. 1/1965, f. 82.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

131

Cenzura organiza studierea în comun a unor documente sau înscrisuri legate de respectivele evenimente, pentru împrospătarea informaţiilor deţinute de împuterniciţi97. Săptămânal, Serviciul „Documentare‑Dispoziţii” întocmea şi expedia fişe cu noile date de lucru, iar în fiecare trimestru direcţiile şi serviciile Cenzurii organizau seminarizarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor, pentru a verifica nivelul de cunoaştere al lectorilor sau pentru a clarifica aplicarea unor dispoziţii de lucru cu privire la anumite subiecte, teme sau informaţii oprite de la publicare98. În cele mai importante două unităţi ale DGPT, Direcţia „Presa Centrală” şi Serviciul „Radioteleviziune”, se organiza zilnic o şedinţă la care participau toţi lectorii, în cadrul căreia se făcea o trecere în revistă a ziarului Scânteia, astfel încât conţinutul articolelor apărute în organul de presă al Partidului Comunist Român să fie însuşit de toţi cenzorii. În celelalte direcţii şi secţii ale Cenzurii, citirea zilnică a ziarului Scânteia de către toţi lectorii era verificată prin sondaj99. Lecturarea în comunităţi a ziarului PCR era o practică uzuală şi în fabrici şi uzine, acolo unde ziua de muncă începea cu citirea articolului de fond scris în Scânteia în faţa tuturor muncitorilor adunaţi în clubul cultural al întreprinderii (S. Brucan, 2007, p. 56). La 20 de ani de la înfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, volumul controlului atinsese dimensiuni uriaşe, astfel că în 1969 era cenzurată următoarea cantitate de materiale tipărite sau imprimate audio şi video: – 12 cotidiene, 25 de săptămânale, 31 de bilunare şi lunare, almanahuri, calendare, afişe etc. în Bucureşti; – 41 de cotidiene, 634 de săptămânale şi lunare, 48 de studiouri de radio şi radioficare; – 4.600 de titluri de cărţi, broşuri etc. în 39 de centre judeţene; – 32.361 de ore de emisie de radio şi televiziune; – 2.643 de titluri, 496.000 de pagini de cărţi, 14 publicaţii beletristice, lingvistice etc.; – 250.000 de pagini de cărţi, 95 de publicaţii periodice de filosofie, istorie, economie politică etc.; – 1.100.000 de pagini de cărţi, 393 de publicaţii periodice tehnico‑ştiinţifice, expoziţii etc.; – 523 de filme de lung metraj, 783 de filme de scurt metraj şi mediu, 336 de piese de teatru, 14 publicaţii periodice, cărţi şi albume de artă; – 275 de cotidiene, 182 de publicaţii periodice şi 377 de titluri de cărţi sosite din străinătate zilnic, circa 112.000 de pagini lecturate zilnic; – 23.000 de exemplare de publicaţii, cărţi sosite din străinătate zilnic, triere, evidenţiere, recondiţionare etc.100. Deşi numărul de publicaţii controlat de Direcţia „Tipărirea Presei Centrale” a rămas relativ constant în perioada 1966‑1972, variind între 65 şi 68, numărul paginilor a crescut în aceeaşi perioadă de la 46.560 la 62.092, adică cu 33,35%. Explicaţia este dată de faptul că materialele provenite de la Agerpres, publicaţiile neperiodice şi afişele au fost transformate în pagini de ziar pentru a se face raportarea101. 97. Ibidem, f. 83. 98. Ibidem, ff. 83‑85. 99. Ibidem, f. 85. 100. Ibidem, Dosar nr. 8/1971, f. 128. 101. Ibidem, Dosar nr. 56/1972, f. 72.

132

CULTUL SECRETULUI

VOLUM DE MUNCĂ COMPARATIV 1966‑1972, DIRECŢIA „PRESA CENTRALĂ”102 An Titluri Număr pagini Lectori 1966 66 46.560 27 1967 65 47.250 26 1968 65 52.140 25 1969 66 54.080 23 1970 67 54.420 23 1971 68 55.800 23 1972 67 62.092 23 102

Într‑o informare a Serviciului „Ideologie”, datată 21 iulie 1970, se făcea o analiză a volumului muncii de lectură în perioada 1969‑1970, precizându‑se că acesta a crescut considerabil, de la 569 de titluri şi 120.068 de pagini în primul semestru din 1969 la 652 de titluri, respectiv 135.791 de pagini în aceeaşi perioadă din 1970103.104 VOLUM DE MUNCĂ COMPARATIV 1969‑1970, SECŢIA „IDEOLOGIE”104 Luna Titluri Pagini Lectori 1969 1970 1969 1970 1969 1970 Ianuarie 73 102 14.556 20.681 9,5 11 Februarie 89 104 17.762 24.324 12,5 11 Martie 99 114 16.599 24.433 12,5 12 Aprilie 114 109 24.389 17.592 12 12 Mai 97 111 22.119 24.786 12 12 Iunie 97 112 24.643 23.975 12 12

Cifrele arată o creştere constantă a numărului de titluri şi pagini supuse controlului în decursul anilor. Acest fapt s‑a datorat noilor politici referitoare la propaganda prin presă şi cultură adoptate de Nicolae Ceauşescu.105 VOLUM DE MUNCĂ COMPARATIV 1966‑1972, SECŢIA „IDEOLOGIE”105 An Titluri Număr pagini Lectori 1966 990 167.293 13 1967 1.000 189.606 11 1968 1.132 208.593 11 1969 1.124 242.382 12 1970 1.260 264.276 13 1971 1.369 283.760 13 1972 1.445 296.316 13

Dacă în 1966 Secţia „Ideologie” din cadrul DGPT parcurgea 990 de titluri, în 1969 numărul acestora crescuse cu 11,9%, până la 1.124. În ceea ce priveşte numărul de pagini lecturate, şi acesta a crescut cu 30,9%, de la 167.293 până la 242.382. 102. Ibidem, 103. Ibidem, 104. Ibidem, 105. Ibidem,

Dosar nr. 59/1970, f. 54. şi Dosar nr. 55/1972, f. 79. Dosar nr. 56/1977, f. 72. Dosar nr. 59/1970, f. 53. f. 54, Dosar nr. 55/1972, f. 79 şi Dosar nr. 67/1973, f. 15.

133

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

Aceeaşi tendinţă ascendentă în privinţa volumului de muncă a fost înregistrată şi la nivelul Secţiei „Ştiinţă şi Tehnică” în perioada 1966‑1969. Dacă în 1966 cenzorii au filtrat 4.508 titluri, în 1969 se ajunsese la 7.010, cu 35,6% mai mult, iar numărul de pagini lec­ turate a crescut de la 651.436 în 1966 la 1.105.972 în 1969, adică o creştere de 69,77%106.107 VOLUM DE MUNCĂ COMPARATIV 1966‑1969, SECŢIA „ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ”107 An

Titluri

Număr pagini

Lectori

1966

4.508

651.436

19

1967

6.512

809.494

18

1968

6.697

891.217

18

1969

7.010

1.105.972

18

1973

9.252

1.225.103

18

Secţia „Instructaj‑Control” era responsabilă cu controlul ziarelor, periodicelor şi al tuturor tipăriturilor editate în provincie. Şi la nivelul acestei divizii se poate observa o creştere a volumului de muncă al lectorilor, precum şi o dublare a numărului de titluri verificate. Dacă în 1966 în provincie apăreau 4.597 de titluri, în 1971 numărul acestora ajunsese la 11.383, cu 147,61% mai multe.108109 VOLUM DE MUNCĂ ÎN PERIOADA 1966‑1972, SECŢIA „INSTRUCTAJ‑CONTROL”108 An

Titluri

Total pagini

Număr cenzori

1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972109

4.597 4.662 6.831 6.897 11.323 11.383 5.980

1.252.020 1.284.096 1.736.500 1.759.828 2.843.588 2.867.334 1.556.045

78 75 104 100 110 110 110

Volum de muncă/nr. pp./ cenzor/an 16.052 17.120 16.697 17.868 25.850 26.066 14.145

Volum de muncă/nr. pp./ cenzor/zi 56 60 58 62 90 91 100

Direcţia „Import‑Export” verifica atât tipăriturile, cărţile sau discurile comandate din străinătate de instituţii sau de persoane particulare, cât şi pe cele trimise fără a avea la bază vreo solicitare specială. Acest compartiment al Cenzurii verifica şi tipăriturile desti­ nate exportului, periodicele, cărţile, manuscrisele, microfilmele, diapozitivele sau discurile şi benzile expediate din România în străinătate. Volumul controlului era şi în cazul acestei structuri foarte mare. În 1962, cenzorii au verificat 2.340.000 de publicaţii sosite din străinătate, care nu fuseseră comandate. Zece ani mai târziu, în 1972, numărul acestora se ridica la 6.730.000, fiind cu 187,6% mai mare. În privinţa cărţilor, numărul acestora 106. Ibidem, Dosar nr. 88/1970, f. 14. 107. Ibidem, f. 14 şi Dosar nr. 66/1973, ff. 179‑181. 108. Ibidem, Dosar nr. 51/1072, f. 9. 109. Pentru anul 1972, statistica este valabilă doar pe primul semestru, până la 30 iunie.

134

CULTUL SECRETULUI

a fost de 34.000 în 1962 şi de 290.300 în 1972, ceea ce reprezintă o creştere de 753,82%110.111112

An 1962 1963 1964 1965 1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972

VOLUM DE MUNCĂ ÎN PERIOADA 1966‑1972, SECŢIA „IMPORT‑EXPORT”111 Cotidiene Ediţii/an Periodice Ediţii/an 50 15.600 1.710 75.200 50 15.600 1.720 73.300 53 16.460 1.790 76.980 200 63.400 3.620 134.250 200 63.400 4.120 139.400 210 66.520 6.050 151.350 220 68.640 8.950 178.280 276 86.100 10.650 212.630 281 87.700 11.900 229.050 300 93.000 12.400 237.100 312 93.600 12.570 243.200

Cărţi 580 560 400 450 1.500 1.440 1.480 1.930 1.820 1.460 2.219

Discuri112 163 206 198 226 228 107 144 91 202 148 184

Recomandarea din raportul lui Eugen Luchian din 1964 asupra activităţii DGPT, privind introducerea controlului publicaţiilor provenite din URSS113, făcută pe fondul procesului de desovietizare de la mijlocului anilor ’60, avea să fie extinsă după ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea Partidului Comunist Român şi asupra publicaţiilor expediate din alte ţări socialiste. Consolidarea poziţiei de lider a secretarului general al PCR a coincis cu începutul unei autoizolări informaţionale a României faţă de celelalte state din blocul comunist, care s‑a accentuat la începutul anilor ’70. Darea de seamă a Direcţiei „Import‑Export” asupra activităţii aferente anului 1971 conţine un capitol separat dedicat „ţărilor socialiste”, în care se precizează că Cenzura a descoperit „unele mate­ riale – articole, studii, cărţi – care tratau necorespunzător aspecte din prezentul şi trecutul ţării noastre”114. În 1972 a fost stabilită o listă a publicaţiilor din URSS care urmau a fi controlate de Direcţia „Import‑Export”, printre acestea aflându‑se nouă cotidiene, inclusiv Pravda, Izvestia, Moldova socialistă, Sovietskaia Moldavia sau Sovetski Sport, zece săptămânale, zece bilunare şi 36 de lunare115. Raportările referitoare la volumul de muncă au servit drept pretext conducerii DGPT pentru a solicita majorarea numărului de angajaţi ai Cenzurii. Într‑o adresă semnată de Iosif Ardeleanu în 26 martie 1971 şi trimisă Ministerului Finanţelor, acesta arăta că volumul controlului exercitat de DGPT se dublase, în timp ce numărul angajaţilor scăzuse de la 510 în 1955 la 387 în 1971. „Cu titlu de exemplu, arătăm că în Bucureşti 12 cotidiene, 110. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 69/1973, f. 77. 111. Ibidem. 112. Această statistică prezintă doar produsele comandate din România de „organele de difuzare” (OSEP, Direcţia de Presă din Poşta‑Bucureşti, Centrala Cărţii Libere, BDC), nu şi cele trimise fără a fi fost solicitate. În cazul acestor materiale, sosite prin poşta simplă, recomandată sau prin vamă, DGPT recurgea la verificarea lor integrală. 113. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 4/1964, f. 4. 114. Ibidem, Dosar nr. 55/1971, f. 149. 115. Ibidem, Dosar nr. 57/1972, ff. 255‑258.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

135

25 săptămânale, 31 bilunare şi lunare, almanahuri, calendare etc. sunt controlate de numai 29 de lectori; 32.361 ore de radio şi televiziune (1969) de 17 lectori, 2.643 de titluri, 496.000 de cărţi, 14 publicaţii beletristice, lingvistice etc. (1969) de 21 de lectori; 250.000 de pagini de cărţi, 95 de publicaţii periodice de filosofie, istorie, economie politică etc. (1969) de 15 lectori şi exemplificarea ar putea continua cu celelalte sectoare ale activităţii noastre (cartea ştiinţifică, filme, piese de teatru etc.)”116, se preciza în nota în care se cereau aprobarea suplimentării numărului de angajaţi ai DGPT cu încă zece lectori şi alocarea salariilor aferente noilor posturi. Într‑o informare din 1972 în care era accentuată diferenţa dintre volumul mare de muncă şi numărul în continuă scădere al angajaţilor DGPT era invocat faptul că ritmul intens de lucru a avut drept consecinţă creşterea mortalităţii printre cenzori sau comiterea unor „greşeli grave, cu serioase implicaţii politice şi daune materiale”117. Comparativ cu anul 1955, când organigrama DGPT a avut cel mai mare număr de personal, 510 salariaţi, în 1972 numărul acestora scăzuse cu 22,15%, la 397. Dintr‑o statistică întocmită la solicitarea Uniunii Ziariştilor din RSR privind starea de sănătate a angajaţilor Cenzurii, rezultă că în 1971 au decedat şase angajaţi ai DGPT, patru din Capitală şi doi din provincie, iar alte 54 de persoane sufereau de boli cardiovasculare, 79 de boli gastro‑intestinale şi 91 de boli neuropsihice118.

Caietul de dispoziţii – controlul informaţiilor de la sursă Instalarea puterii comuniste, produsă în paralel cu aservirea faţă de URSS, a avut ca efect adoptarea de către Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri a metodelor sovietice de lucru în supravegherea şi controlul sistemelor de comunicare în masă, unele dintre ele fiind împrumutate de la poliţia secretă bolşevică – temutul NKVD –, cum ar fi negarea şi ascunderea adevărului (H.P. Cathala, 1991, p. 22). Lenin susţinea că „proletariatul nu are altă armă în lupta pentru putere decât organizarea” (1953, p. 248). Organizarea informaţiilor în cele publicabile şi cele a căror apariţie era total interzisă a devenit una dintre principalele preocupări ale Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor/Comitetului pentru Presă şi Tipărituri. De altfel, existenţa activităţii Cenzurii era justificată de „apărarea secretului de stat şi preîntâmpinarea tipăririi şi difuzării materialelor cu caracter dăunător politicii Partidului şi Guvernului”119. În februarie 1954 a fost emisă Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 267 privind sta­ bilirea sarcinilor şi organizarea DGPT, în care, la art. 3, pct. n, alin. 2, se preciza că „Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor propune sau colaborează la elaborarea dispo­ ziţiilor legale în legătură cu realizarea sarcinilor sale”. Acesta este pasajul legislativ prin care s‑a reglementat oficial selectarea informaţiilor destinate publicării. Prevederea per­ mitea organismelor de conducere ale instituţiilor de stat şi de partid să decidă asupra informaţiilor care puteau ajunge la populaţie prin mijloacele de comunicare în masă. Prin 116. Ibidem, Dosar nr. 8/1971, ff. 125‑126. 117. Ibidem, Dosar nr. 3/1972, ff. 66‑70. 118. Ibidem, ff. 61‑64. 119. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 12/1965, f. 28.

136

CULTUL SECRETULUI

intermediul unor documente denumite „dispoziţii”, organizaţiile transmiteau Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor indicaţii în legătură cu gradul de popularizare al unor date oficiale. Prin aceste ordine erau controlate, punctual, informaţiile, subiectele sau temele care puteau sau nu puteau fi transmise publicului larg. Mai departe, instituţia Cenzurii veghea la aplicarea directivelor. Astfel, dreptul de a decide ce puteau oamenii să afle, dreptul de a hotărî asupra conţinutului publicaţiilor, a devenit atributul exclusiv al puterii, exercitat prin intermediul Cenzurii. În intervalul 1953‑1964 nu a existat nicio bază legislativă pentru oprirea de la publicare a informaţiilor care nu constituiau secret de stat. Însă cum regulile legitimează, conturează şi facilitează ideologiile dominante (J. Lull, 1999, p. 62), situaţia a fost reglementată prin Hotărârea nr. 310 din 30 mai 1964 privind apărarea secretului de stat, semnată de Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Consiliul de Miniştri. La art. 5 se spunea: „Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor va opri de la publicare şi acele date care, fără să constituie secrete de stat în sensul prezentei hotărâri, sunt de natură să prejudicieze interesele statului”120. Dispoziţiile de publicare sau nepublicare erau stabilite de instituţiile de stat sau de partid – un rol major având Consiliul de Miniştri –, iar ulterior erau transmise la DGPT, unde primeau aviz de la un şef de sector şi erau inventariate. Mai departe, diseminarea dispoziţiilor de interdicţie de la publicare a unor informaţii către mijloacele de comunicare în masă se făcea pe două niveluri: – acestea erau transmise conducătorilor de ziare sau de edituri, care aveau grijă să nu permită tipărirea unor date despre subiecte sau teme interzise; – erau însuşite ca atare de cenzori astfel încât, dacă vreun subiect incomod trecea de filtrul redacţional, să poată fi oprit înainte de a fi tipărit. Un moment important din istoria existenţei dispoziţiilor s‑a petrecut în luna mai 1956, când Iosif Ardeleanu, directorul general al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, a fost la Moscova121 pentru un schimb de experienţă la GLAVLIT, instituţia omoloagă din URSS. Într‑o şedinţă de informare care a avut loc pe 3 iulie 1956, menţionată anterior, Ardeleanu a prezentat în faţa membrilor Colegiului DGPT „experienţa sovietică în dome­ niul secretelor de stat”122.

Organizarea adevărului în interiorul Cenzurii Până la alcătuirea în laboratoarele Cenzurii a Caietului de dispoziţii, care s‑a dovedit un inventar al informaţiilor nepublicabile, organizarea datelor incluse în categoria secretelor de stat şi a celor „nedestinate publicităţii” a suferit mai multe transformări de formă şi de conţinut. La începutul anilor ’60 se lucra cu liste de dispoziţii. Printr‑o notă emisă în august 1962 se propunea sistematizarea informaţiilor secret de stat şi a celor care „nu constituie secrete de stat, dar care – din considerente politice, economice – nu este indicat 120. Ibidem, Dosar nr. 32/1964, f. 28. 121. Ibidem, Dosar nr. 2/1957, f. 1. 122. Ibidem, f. 5.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

137

să fie date publicităţii”123. În acel text se cerea Consiliului de Miniştri ca ministerele economice să elaboreze liste cu datele a căror tipărire era restricţionată, „cu precizarea condiţiilor specifice de publicitate”. Avizarea foilor urma un lung proces birocratic, derulat la cel mai înalt nivel: listele erau elaborate de o comisie condusă de un ministru adjunct, apoi erau semnate de miniştri şi, în final, erau centralizate la conducerea Comitetului de Stat al Planificării. Abia după primirea avizului de la „Planificare”, documentele erau transmise la DGPT, care avea obligaţia să le înainteze redactorilor‑şefi. Intra în atribuţia Cenzurii ca o dată la trei luni să revizuiască listele împreună cu conducerea ministerelor124. Dintr‑o altă adresă reiese şi implicarea directă a PMR în luarea de decizii referitoare la datele „neindicat a fi publicate”: în fiecare trimestru, Biroul de Presă al Consiliului de Miniştri, împreună cu DGPT, prezenta Consiliului de Miniştri şi Direcţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC al PMR „propunerile de modificare a unor puncte din lista de restricţii pe baza unei analize”125. Existau şi situaţii în care presa putea să publice anumite informaţii restricţionate, însă circuitul pentru obţinerea aprobărilor era extrem de complicat. Mai întâi se procura un aviz de la Biroul de Presă al Consiliului de Miniştri, care se ocupa de primirea aprobării de la conducerea Consiliul de Miniştri. Mai departe era propusă categoria de publicaţii în care puteau să apară articole pe temele admise, însă „limitele în care se poate scrie despre problema respectivă, publicarea sau nepublicarea de fotografii care ilustrează textul etc.”126 erau decise tot de factorul politic. În final, Biroul de Presă informa Direcţia de Agitaţie şi Propagandă a CC al PMR în legătură cu „rezoluţiile aprobative sau restrictive” obţinute de la Consiliul de Miniştri, iar după ce se primea şi avizul partidului, se comunica un răspuns final Cenzurii127. Ideea sistematizării instrucţiunilor privind informaţiile nepublicabile a apărut după ce s‑a constatat modul haotic de lucru generat de avalanşa de ordine transmise către Cenzură. Numărul uriaş de dispoziţii pe care instituţiile de partid şi de stat le transmiteau constant la DGPT îngreuna foarte mult activitatea cenzorilor. În plus, informaţii clasificate ca „secrete de stat”, prevăzute în liste speciale, erau amestecate cu cele „nedestinate publicării”, care făceau obiectul exclusiv al dispoziţiilor. Unele note le anulau pe altele, anumite instrucţiuni erau transmise pentru a completa directive deja în vigoare, multe se suprapuneau, astfel încât conducerea Direcţiei a ajuns la concluzia că este nevoie de o simplificare a procedurilor de lucru cu dispoziţiile. Pentru început a apărut ideea întocmirii unui îndreptar cu „dispoziţii”. Într‑un referat întocmit în martie 1962 de conducerea Cenzurii, care urma a fi înaintat spre aprobare Consiliului de Miniştri, se cerea punctual: – organizarea unei comisii pentru a studia toate dispoziţiile în vigoare, pentru a le anula pe cele depăşite sau incluse în alte dispoziţii; – sistematizarea dispoziţiilor rămase în vigoare şi includerea lor într‑un îndreptar, pe domenii de activitate128. 123. Ibidem, 124. Ibidem, 125. Ibidem, 126. Ibidem, 127. Ibidem, 128. Ibidem,

Dosar nr. 4/1962, f. 166. ff. 166‑167. f. 168. f. 169. f. 171. f. 46.

138

CULTUL SECRETULUI

Referatul mai prevedea ca unul dintre şefii de sectoare să se ocupe permanent de conta­ bilizarea dispoziţiilor şi sugera detaşarea temporară a unui angajat al Direcţiei la Biroul de Presă al Consiliului de Miniştri pentru a ajuta la simplificarea procedurilor de lucru.

„Biblia” cenzurii comuniste Etapele înfiinţării Caietului de dispoziţii – document care a devenit în timp o adevărată „Biblie” a Cenzurii – au fost reconstituite în urma studierii a zeci de dosare aflate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Consultarea, încrucişarea şi corelarea a sute de documente arată că decizia de creare a Caietului a fost luată în 1963, chiar dacă în două documente se face referire la 1962 ca anul apariţiei primului Caiet de dispoziţii. Într‑o informare despre elaborarea dispoziţiilor Cenzurii, datată 3 iulie 1968, într‑o notă de subsol, se precizează că: „O importanţă deosebită a avut primul Caiet de dispoziţii care în 1962 înmănunchea şi sistematiza dispoziţiile în vigoare”129. Într‑o altă informare, nedatată, dar care însoţea un proiect de hotărâre emis în 3 decembrie 1970, se spune că: „Pentru alte date şi informaţii oprite de la publicare, DGPT a emis dispoziţii, care s‑au acumulat fără să fi fost analizate, triate şi actualizate până în 1962, când s‑a întreprins o asemenea acţiune, finalizată prin introducerea Caietului de dispoziţii [al] DGPT”130. Cercetarea documentelor din 1962 şi 1963 arată că în această perioadă s‑a lucrat de fapt la structurarea unui inventar al dispoziţiilor, care a fost finalizat şi implementat abia în a doua parte a anului 1963. Ceea ce pare a fi un proiect al Caietului de dispoziţii a fost detaliat într‑o notă explicativă din 28 ianuarie 1963131. Conform însemnărilor, registrul era împărţit în două: Caietul nr. 1, destinat „dispoziţiilor cu caracter general”, şi Caietul nr. 2, rezervat „dispoziţiilor privind obiective şi produse”. În prima parte a registrului erau incluse „dispoziţiile” despre: sistematizare, construcţii, agricultură, relaţii externe şi comerţ exterior, învăţământ, cultură, sport, cărţi, decrete, hotărâri etc., iar în partea a doua, lista unor obiective a căror popularizare era interzisă total sau parţial. Ordinul nr. 82 din 18 iulie 1963 al directorului general al DGPT a legitimat existenţa Caietului de dispoziţii. Acesta prevedea: „1. Începând cu data de 1 iulie 1963 intră în vigoare, în mod experimental, Caietul de dispoziţii ale DGPT; 2. Periodic, din şase în şase luni, Caietul de dispoziţii va fi înlocuit. În noul Caiet vor fi inserate dispoziţiile DGPT emise între timp şi eliminate cele care şi‑au pierdut vala­ bilitatea; 3. Dispoziţiile curente se vor păstra într‑un dosar, urmând ca la data preschimbării Caietului ele să fie retrase de către secretariatul DGPT; 4. Şefii de unităţi vor asigura păstrarea Caietului şi a dispoziţiilor curente în condiţii de deplină securitate, acestea având regim de material «secret»; 5. Dosarele cu dispoziţiile DGPT emise în cursul anilor 1953‑1963 vor fi predate de către şefii de unităţi secretariatului DGPT. Predarea şi primirea acestora se va face prin 129. Ibidem, Dosar nr. 70/1968, f. 11. 130. Ibidem, Dosar nr. 1/1970, f. 34. 131. Ibidem, Dosar nr. 52/1963, f. 8.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

139

proces‑verbal, luându‑se toate măsurile pentru a se asigura manipularea, transmiterea şi depozitarea lor în condiţiile prevăzute pentru materiale cu regimul specificat la pct. 4”132.

Sistematizarea muncii de cenzură a intrat într‑o nouă etapă după 1965, când birocrati­ zarea s‑a accentuat simţitor şi în acest domeniu. Un moment important în istoria existenţei Caietului de dispoziţii s‑a petrecut în 5 martie 1965, când Colegiul DGPT a redactat un document intitulat Măsuri cu privire la pregătirea profesională a salariaţilor de specialitate ai Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, prin care un compartiment al Cenzurii este însărcinat să redacteze un registru de dispoziţii. Conceput cu scopul de a creşte nivelul profesional al lectorilor, actul menţionează pentru prima dată că Serviciul „DocumentarDispoziţii” din cadrul DGPT, „pe baza aprobărilor superioare, va redacta şi sistematiza semestrial «Caietul de dispoziţii», ţinând cont de sugestiile primite de la şefii de unităţi în legătură cu aplicarea lui în practică”133. Aceste măsuri au devenit oficiale după ce au fost adoptate în şedinţa Colegiului DGPT din 8 aprilie 1965 şi au fost ratificate prin Ordi­ ­nul nr. 46 din 30 aprilie 1965134. În ciuda prevederilor din Ordinul nr. 82 din 1963 – ce recomanda reexaminarea inventarului la fiecare şase luni –, o nouă revizuire a „Bibliei” Cenzurii s‑a făcut abia în 1965. În 12 aprilie 1965, şeful Serviciului „Documentar‑Dispoziţii” a trimis o adresă către conducerea Direcţiei „Presa Centrală”, cea mai mare şi mai importantă secţiune a Cenzurii, prin care atrăgea atenţia că „nu aţi depus în termen observaţiile scrise, sugestii asupra Caietului de dispoziţii al DGPT”135. Scopul Caietului de dispoziţii era de a îngloba, pe secţiuni, domenii de activitate sau instituţii (ministere), informaţiile care puteau fi difuzate, dar şi pe cele interzise. Acesta stabilea gradele de popularizare a datelor, de la publicarea în anumite condiţii până la cea mai severă interdicţie – „restrictiv total”. Într‑un document din 6 iunie 1966 se spunea explicit că dispoziţiile DGPT reprezintă „o completare a listelor cu date şi documente secret de stat pentru cazurile singulare, particulare, de detalii şi temporare, care nu au putut fi cuprinse în aceste liste”136. Caietul de dispoziţii număra în acea perioadă 480 de prevederi generale, la care se adăugau, probabil, alte câteva mii care făceau referire la chestiuni punctuale. În 7 iulie 1965 a fost redactat un Proiect de concluzii privind îmbunătăţirea reglemen­ tării dispoziţiilor de muncă, document prin care era regândit fluxul de recepţionare sau elaborare şi aplicare a dispoziţiilor137. Înscrisul stipula că DGPT, în urma indicaţiilor primite sau din proprie iniţiativă, era abilitată să emită „dispoziţii de muncă pentru prevenirea popularizării datelor de natură să prejudicieze interesele statului, valabile pentru toate direcţiile şi serviciile de lectură”. Regimul de emitere a unei „dispoziţii” urmărea linia birocratică excesivă, caracteristică regimului comunist. Serviciul „Documentar‑Dispoziţii” elabora un „proiect de dispoziţie”, 132. Ibidem, 133. Ibidem, 134. Ibidem, 135. Ibidem, 136. Ibidem, 137. Ibidem,

ff. 105‑106. Dosar nr. 1/1965, f. 84. f. 99. Dosar nr. 80/1965, f. 12. Dosar nr. 19/1966, ff. 44‑45. Dosar nr. 12/1965, ff. 226‑231.

140

CULTUL SECRETULUI

care trebuia să fie aprobat de directorul general al DGPT pentru a deveni directivă obligatorie de muncă. Pentru punerea în aplicare a unei noi dispoziţii, textul acesteia era difuzat direcţiilor şi serviciilor de cenzură prin Biroul „Documente Secrete” al DGPT. Dispoziţiile primite direct de la „organele superioare de partid şi de stat” erau comunicate imediat şefului direcţiei sau al serviciului responsabil cu recepţionarea, care, în termen de 24 de ore, era obligat să transmită o informare în scris Serviciului „Documentar‑Dispo­ ziţii”, unde era inventariată. Dispoziţiile puteau fi schimbate sau anulate dacă informaţiile restricţionate de la publicare apăreau în documentele oficiale de partid sau de stat ori dacă organele emitente reveneau asupra lor cu modificări sau chiar le desfiinţau.

Şlefuirea controlului informaţional al presei Punerea în circuit a Caietului de dispoziţii parcurgea un traseu încărcat de aprobări şi avizări. După ce Serviciul „Documentar‑Dispoziţii” realiza proiectul Caietului de dis­ poziţii, acesta era transmis spre definitivare la Colegiul Cenzurii, unde urma să fie validat. Ulterior, era aprobat de directorul general al DGPT, de la cabinetul căruia pleca spre Consiliul de Miniştri, unde trebuia să fie avizat pentru a putea intra în vigoare. Caietul de dispoziţii era însoţit de o Anexă documentară, care includea datele la zi despre limitele de popularizare a obiectivelor cuprinse în dispoziţii. Această anexă era completată zilnic pentru direcţiile şi serviciile din Bucureşti şi bilunar pentru cele din provincie. Aşa se face că apariţia Caietului de dispoziţii nu a rezolvat decât parţial problema legată de complicatul proces de aplicare a dispoziţiilor, iar existenţa unui număr enorm de prevederi care completau „Caietul” a îngreunat munca de cenzură. Serviciul „Documentar‑Dispoziţii” era însărcinat să rezolve neînţelegerile sau contro­ versele generate de conţinutul dispoziţiilor prin oferirea de consultanţă în problemele de interpretare, dar şi pe cele legate de secretele de stat sau de datele nepublicabile pentru care nu existau dispoziţii scrise138. Printr‑o adresă din 6 iunie 1966, intitulată Unele aspecte privind aplicarea indicaţiilor referitoare la aplicarea secretului de stat, a fost stabilită modalitatea de lucru cu Caietul de dispoziţii, calificat el însuşi ca fiind „secret”139. Inventarul informaţiilor nepublicabile putea fi consultat de toţi cenzorii, însă depozitarea şi păstrarea acestuia trebuia făcută în „condiţii de maximă securitate”. Cenzura a funcţionat ca o curea de transmisie între instituţiile care emiteau directive de nepublicare şi redacţii. În cea de‑a doua parte a anilor ’60, se puteau face publice informaţii clasificate ca „nedestinate publicităţii”, însă mecanismul aprobărilor era diferit. Redacţiile trimiteau o solicitare DGPT, la care era anexat articolul pentru care se solicita avizul. Direcţia înainta cererea la instituţia abilitată să elibereze aprobarea tipăririi, de regulă organismul emitent al dispoziţiei restrictive, care aviza anumite date din textul supus atenţiei. Materialul se întorcea la DGPT, care îl expedia publicaţiilor cu tot cu rezoluţia finală. 138. Ibidem, f. 229. 139. Ibidem, Dosar nr. 19/1966, f. 39.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

141

Într‑o informare legată de activitatea DGPT, datată 3 iulie 1968, sub pretextul îmbună­ tăţirii normelor de lucru cu scopul de a se ajunge la o perfecţionare a muncii de cenzură140, se vorbeşte despre modul greoi de centralizare a dispoziţiilor de muncă, despre faptul că cenzorii nu fac faţă volumului uriaş de informaţii, de multe ori contradictorii, dar şi despre nevoia de a reconsidera întregul sistem de lucru cu documentele transmise de partid şi de stat. Un an mai târziu, în iunie 1969, într‑o notă141 care se referea la munca cenzorilor cu secretele de stat şi cu informaţiile nedestinate publicităţii, se propunea definirea ter­ menilor de specialitate incluşi în dispoziţii pentru a face mai uşoară înţelegerea acestora. La sfârşitul anului 1970, în 3 decembrie, printr‑o hotărâre a Colegiului DGPT, a fost decisă transmiterea „spre informare” a Caietului de dispoziţii către conducerile minis­ terelor şi ale organelor centrale de stat, a căror activitate comporta un număr mai mare de date şi informaţii nedestinate publicităţii, pentru a contribui la „perfecţionarea” acestuia142. Analiza documentelor relevă că reprezentanţii de vârf ai partidului şi ai statului controlau informaţiile, şi nu jurnaliştii, iar cenzorii erau doar uneltele puterii. Cel mai puternic instrument de lucru al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor a fost cenzura preventivă, care, în opinia lui Marian Petcu (2005, p. 10), viza eliminarea tuturor elementelor considerate inoportune. Astfel, partidul şi statul au instituit sistemul de control pe bază de dispoziţii prin care practic informaţiile clasificate ca secrete de stat sau considerate incomode erau oprite de la publicare încă dinainte de a se materializa în idei de articole. Procesul de creaţie, de concepere a unui articol era oprit sau, după caz, controlat încă din faşă. În aceste condiţii, se poate vorbi despre o presă planificată, nu numai la nivel economic, ci şi la nivel editorial. Ideea de prevenţie a stat, de altfel, la baza redactării multor acte ce reglementau chiar funcţionarea Cenzurii. În Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri din 1955 era invocată ideea de a preîntâmpina publicarea de date: „Verificarea permanentă a materialelor ideologice difuzabile prin orice mijloace de informare publică, din punct de vedere al conţinutului politic [...] are drept scop să apere interesele şi securitatea politică a statului de democraţie populară, în primul rând prin măsuri de control preventiv”143. Mai târziu, în 1965, când Caietul de dispoziţii fusese deja creat, se vorbea despre emiterea de „dispoziţii de muncă pentru prevenirea popularizării datelor de natură să prejudicieze interesele statului, valabile pentru toate direcţiile şi serviciile de lectură”144.

„Miliţia” informaţiilor „Biblia” Cenzurii avea în jur de 100 de pagini şi era organizată în 22 de capitole ce reglementau informaţiile cu caracter general „nedestinate publicităţii” din domenii care 140. Ibidem, 141. Ibidem, 142. Ibidem, 143. Ibidem, 144. Ibidem,

Dosar Dosar Dosar Dosar Dosar

nr. nr. nr. nr. nr.

71/1968, f. 1. 4/1969, f. 105. 5/1971, f. 25. 3/1955, f. 198. 12/1965, f. 227.

142

CULTUL SECRETULUI

acopereau toate sferele de interes public, de la datele economice la preţuri, construcţii, agricultură, transporturi, învăţământ, sănătate, justiţie sau chiar publicaţii. În Caietul de dispoziţii din 1965, versiune considerată reper, la Secţiunea „Diverse” erau menţionate interzicerea publicării, sub regim „restrictiv total”, „a fotografii[lor] sau texte[lor] (expoziţii, filme, televiziune, presă, tipărituri etc.) care popularizează în diferite ocazii (adunări, concursuri cultural‑artistice) ţăranii muncitori din ţara noastră în opinci, obiele, nojiţe etc., precum şi prezentarea de muncitori pe locurile lor de producţie într‑o ţinută vestimentară necorespunzătoare”145. Sintagma „vestimentaţie necorespunzătoare” a muncitorilor a făcut ca imaginile trecute prin filtrul cenzurii preventive să fie de cele mai multe ori regizate, astfel că muncitorii din fotografii sau din reportajele de televiziune erau îmbrăcaţi cu cămăşi albe, ca ale unui birocrat, pe sub halatele sau salopetele impecabile. Prin ediţia din 1970 a Caietului de dispoziţii era reglementată inclusiv maniera de prezentare a funcţiilor ce puteau fi trecute în caseta tehnică a revistelor literare sau social‑culturale. Astfel, se puteau menţiona doar colegiul redacţional sau, după caz, redactorul‑şef, redactorul‑şef adjunct şi secretarul de redacţie, dar şi tehnoredactorul, în cazul revistelor ilustrate146. Nici potentaţilor zilei nu le era foarte uşor să‑şi vadă numele publicate în ziare la finalul unor texte. Materialele semnate de persoane aflate în conducerea ministerelor sau a altor organe centrale de stat aveau nevoie de aprobări speciale, incluse în capitolul „Metode de muncă” al Caietului. Şefii de secţii, direcţii sau servicii din cadrul DGPT erau obligaţi să ceară redacţiilor să confirme dacă articolele au fost aprobate de un vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, dacă acestea fuseseră scrise de un ministru sau dacă fuseseră redactate de adjuncţi ai acestuia. Tot în ediţia „Caietului” din 1970 erau cuprinse câteva reglementări care vizau şi alte categorii de informaţii decât cele incluse în registrele anterioare. Astfel, trebuia să se informeze ierarhic şi să se obţină acordul conducerii DGPT pentru materialele care tratau: „– activitatea unor personalităţi politice din istoria poporului nostru – indiferent dacă au făcut parte din partidele burgheze (exemplu: Brătianu, Maniu, Averescu etc.); – autori cu un trecut reacţionar (inclusiv lucrări ale lor); – persoane originare din ţara noastră care s‑au stabilit în străinătate, indiferent de perioada în care au plecat din ţară (inclusiv materialele semnate de către aceştia); – reproduceri de artă, conţinând motive religioase, felicitări editate cu prilejul sărbătorilor religioase, colinde etc.; – fotografii, desene, reclame etc. cu nuduri sau femei indecent prezentate; – lucrări în limba română în care se indică numărul de telefon şi adresa reprezentanţelor străine şi personalului diplomatic; – anunţuri la «mica publicitate» privind cererile de medicamente dacă sunt prezentate mai multe anunţuri în aceeaşi zi sau dacă cererile se repetă”147.

Era, de asemenea, interzis să se scrie despre orice formă de pagubă adusă „avutului obştesc”, precum furturile sau distrugerile, operaţiunile valutare derulate de persoane 145. Ibidem, Dosar nr. 7/1965, f. 53. 146. Ibidem, Dosar nr. 70/1970, f. 7. 147. Ibidem, f. 8.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

143

fizice, agenţiile economice ale RSR din străinătate, turele de noapte în industrie făcute de femei şi minori, îmbolnăvirile profesionale, accidentele de muncă, nivelul de trai, metalele rare, studiourile teritoriale de radio şi televiziune, limba esperanto sau starea igienico‑sanitară a populaţiei. Schimbările de abordare politică produse după vizitele efectuate de Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord în 1971 şi‑au pus amprenta şi asupra muncii de cenzură. Consecinţele s‑au reflectat într‑o sporire a birocratizării controlului presei şi într‑o reglementare excesivă a acestuia. Aşa se face că în iulie 1973, într‑o notă a DGPT, se pune în discuţie revizuirea unei părţi a restricţiilor în vigoare ce priveau comerţul exterior al României, datele de prognoză pentru diferite domenii, aplicarea noilor tehno­logii, investiţiile, consumul populaţiei, preţurile, eficienţa activităţii economice sau statistica privind sistemul de învăţământ. La începutul anului 1975, în 18 ianuarie, printr‑un document intitulat Propuneri, care se referea la actualizarea sau includerea unor noi indicaţii în Caietul de dispoziţii, au fost extinse temele a căror abordare era interzisă în presă148. Nu era permis ca şefii de state sau de partid din ţările cu care RSR avea relaţii să fie ironizaţi, cum nu era îngăduit să se scrie critic despre festivalul de muzică uşoară „Mamaia”, despre angajarea în străinătate a unor sportivi sau antrenori români ori despre educaţia sexuală a tinerilor149. În acelaşi înscris se atrăgea atenţia asupra „utilizării termenului de «conducător»”, fără a se face şi alte precizări în acest sens. După apariţia Decretului nr. 53 din 30 mai 1975 al Consiliului de Stat al RSR150 privind înfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri151 şi pe fondul consolidării puterii lui Nicolae Ceauşescu, practicile cenzoriale s‑au înăsprit în raport cu „dispoziţiile nepublicabile”. Într‑o adresă semnată în 24 mai 1976 de directorul general al Direcţiei, Ion Cumpănaşu152, se preciza că „informaţiile ce nu pot fi date publicităţii prin presă [...] nu vor fi vizate pentru publicare sau difuzare, indiferent de eventualele avize pe care le‑au obţinut redacţiile”153. Nu se mai putea scrie despre veniturile reale ale populaţiei, despre calitatea necorespunzătoare a produselor destinate consumului, con­struirea metroului din Bucureşti, numărul pensionarilor şi valoarea medie a pensiilor, accidente colective de muncă, numărul cererilor de locuinţe nesoluţionate, cererile de emigrare sau traficul de stupefiante pe teritoriul RSR154.

148. Ibidem, Dosar nr. 1/1975, f. 44, f‑v. 149. Ibidem, f. 44 f‑v, f. 45. 150. Ibidem, Dosar nr. 3/1975, f. 152. 151. Într‑un raport al Marii Adunări Naţionale a RSR, semnat de preşedintele Comisiei Constitu­ ţionale şi Juridice, prin care se aduc mai multe modificări proiectului de decret ce privea înfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, se renunţă la ideea de a emite un decret care să vizeze reorganizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Documentul poate fi studiat la ANIC, Fondul CPT, Dosarul nr. 3/1975, f. 125. 152. Ion Cumpănaşu a fost promovat în funcţia de director general al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în 1973, după ce anterior îndeplinise funcţia de prim adjunct al directorului general. 153. Ibidem, Dosar nr. 5/1976, f. 50. 154. Ibidem, ff. 56‑61.

144

CULTUL SECRETULUI

Lista indezirabililor De la informaţiile cu caracter politic, economic sau strategic până la cele militare, toate datele intrau în malaxorul selecţiei, însă în multe situaţii deciziile de clasare erau cel puţin surprinzătoare. În 19 martie 1960, la DGPT a fost primită Dispoziţia nr. 9155, din partea tovarăşului Puşcaşu de la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, prin care se preciza că „nu se va da drumul fotografiilor, desenelor machetei reprezentând statuia lui Lenin ce se va înălţa în Piaţa Scânteii, sau a (sic!) altor materiale (interviuri, articole etc. refe­ritoare la această statuie) înainte de apariţia informaţiei Agerpres în legătură cu planul de măsuri pentru sărbătorirea naşterii lui V.I. Lenin”. Prin Dispoziţia nr. 15 din 2 februarie 1961 s‑a interzis, „până la noi dispoziţiuni”, publicarea de articole referi­ toare la industria de morărit sau de materiale care să cuprindă „aprecieri asupra calităţii pâinii”. Un alt exemplu este adresa trimisă personal directorului general Iosif Ardeleanu de Biroul de Presă al Consiliului de Miniştri la 1 iunie 1964, prin care se cerea: „Să nu se scrie în presă despre HCM privind regimul de vânzare al strugurilor, vinurilor şi rachiurilor naturale”. Documentul se încheia cu atenţionarea: „Indicaţia este valabilă pentru toate formele de publicitate (presă, radio, film, manuale, reviste şi lucrări de specialitate etc.)”156. Cealaltă categorie, a informaţiilor care trebuiau publicate în mod expres, era însoţită, de regulă, de indicaţii legate de conţinut, de aşezarea în pagină sau de sugestii de comen­ tarii. Astfel, s‑a ajuns ca acoperirea mediatică să nu corespundă evenimentelor derulate în realitate, iar factorul politic să fie cel care stabilea agenda de zi cu zi a presei, impli­ cându‑se direct în decizia de publicare a informaţiilor, viciind astfel decizia editorială. Printre cele mai importante dispoziţii contabilizate de instituţia Cenzurii se numărau cele referitoare la interdicţia de a publica informaţii despre personalităţi ale culturii, ale vieţii artistice şi sociale care picaseră în dizgraţia partidului. Operele sau activitatea unor politicieni, istorici, filosofi, ziarişti, sportivi, scriitori sau artişti care au fost membri ai PNŢ sau ai PNL, care s‑au raliat politicii partidelor de dreapta, care au manifestat împo­ triva regimului comunist sau care au făcut parte din mişcarea legionară au fost interzise în presă încă din 1945. Operele a sute de personalităţi au fost distruse sau interzise comercializării. Spre deosebire de decretul din 1945157, care se referea la interzicerea parţială sau totală a operelor unor autori, liste de dispoziţii ale Cenzurii de după 1954 interziceau până şi menţionarea în presă a numelui celor neagreaţi de partid. Lista cu numele indezirabililor era actualizată periodic prin decizii înregistrate la DGPT sub formă de dispoziţii, majoritatea celor adăugaţi după 1950 fiind oponenţi 155. Ibidem, Dosar nr. 2/1960, f. 16. 156. Ibidem, Dosar nr. 2/1964, f. 81. 157. Decret‑lege nr. 364, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 102, 4 mai 1945, pp. 3701‑3702. Decretul a fost publicat apoi în preambulul broşurii Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 August 1945, pp. 3‑6, şi completat şi republicat în 1948 la începutul broşurii Publicaţiile interzise până la 1 Mai 1948. Decretul‑lege a fost publicat şi în Caravia, Paul (coord.), Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945‑1989, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, pp. 24‑26.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

145

declaraţi ai regimului comunist sau personalităţi care solicitaseră emigrarea din România. Tabelele erau însoţite, de regulă, de o formulare seacă: „Să nu apară sau să nu se difuzeze nici o referire la persoana sau opera următorilor...”. Listele privind persoanele interzise aveau un regim special: erau ţinute sub cheie de şefii de sectoare. În Dispoziţia nr. 113 din 21 noiembrie 1959158 au fost incluse numele următoarelor personalităţi despre care presei i se interzicea să publice vreo informaţie sau măcar numele: Marieta Sadova (regizoare), Malvina Urşianu159 (regizoare), Miliţa Pătraşcu (sculptoriţă), Marius Nasta (medic), Ion Juvara160 (medic) şi alţii. Din acelaşi document reiese că în perioada noiembrie 1958‑1959 au fost emise nu mai puţin de 12 dispoziţii care făceau referire la persoane a căror menţionare în presă era interzisă. În 6 mai 1960, la DGPT a fost înregistrată Adresa nr. 3273, înaintată de Direcţia Generală a Editurilor şi Difuzării Cărţii din cadrul Ministerului Învăţământului şi Culturii, prin care era transmisă o listă întocmită de Electrecord, cu 52 de discuri ale unor compozitori, solişti sau dirijori ce urmau a fi retrase din circulaţie161. Decizia a fost luată după ce 24 de artişti162, majoritatea evrei de origine, au depus cereri de emigrare în Israel. După Declaraţia din aprilie 1964 a Partidului Muncitoresc Român care a marcat distanţarea politicii externe a României de cea sovietică, dimensiunea naţionalistă a fost reconsiderată, iar în contextul liberalizării vieţii culturale, în 1965 s‑a produs o revizuire a inventarului „interzişilor”. Angajaţii Cenzurii au făcut în 1965 o nouă clasificare a listelor cu persoanele al căror nume era oprit de la publicare, pe care le‑au înaintat spre aprobare Colegiului de Conducere al Direcţiei. Lista cuprindea, în total, 213 persoane din diverse zone ale vieţii culturale, politice sau sociale. Figuri proeminente ale partidelor democratice (I.C. Brătianu, Corneliu Coposu, Titel Petrescu) erau puse la un loc cu nume rezonante ale culturii (Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Păstorel Teodoreanu), cu personalităţi care au aderat la mişcările de extremă dreapta (Nae Ionescu, Radu Gyr163) sau cu români de origine evreiască (Samuel Bainglass, Mansi Barberis). S‑au creat şase categorii în care au fost incluse cele 213 personalităţi interzise, listă pe care o redăm integral, aşa cum a fost consemnată în documentele Cenzurii: „A. Persoanele care nu mai sunt în viaţă şi care ar putea fi scoase de pe listă. Brătianu I.C. (istoric), Busuioceanu Alex. (publicist şi scriitor), Caracostea D. (prof. univ., autor de studii literare), Cartojan N. (prof. filolog[ie], istoric literar), Cotruş Aron (poet), 158. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 14/1953, ff. 11‑12. 159. În document, numele apare scris „Malvina Urseanu”. Este vorba despre Malvina Urşianu, regizoare şi scenaristă de film, născută în 1927. 160. În document, numele apare scris „Djuvara (medic)”. Este vorba de fapt despre chirurgul Ion Juvara, profesor universitar la Universitatea Bucureşti, născut în 1913. 161. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 2/1959, f. 171. 162. Cei 24 de compozitori, solişti sau dirijori interzişi erau: Mihail Andricu, Mansi Barberis, Ana Severa Benţia, Edgar Cosma, Radu Drăgan, George Klein, Leon Klepper, Sergiu Natra, Mendi Rodan, Sergiu Comissiona, Blanche Adelstein, Saşa Cosman, Eugen Koffler, Puică Alexandrescu, Ido Kahan, H. Reininger, Arthur Schor, Andrei Adorian, Fedy Arie, Miani Negreanu, I. Alperin, Mircea Rudi, Kiki Markov şi Mîndru Katz. 163. Nae Ionescu a fost simpatizant al Mişcării Legionare, fiind directorul ziarului oficial al acesteia, Cuvântul, iar Radu Gyr a fost comandant legionar şi redactor al mai multor ziare legionare.

146

CULTUL SECRETULUI

Crevedia N. (ziarist şi scriitor), Dan Pavel (economist), Davidescu N. (ziarist, poet, scriitor), Fotino George (ziarist, politician liberal), Goga Eugen (publicist şi romancier), Halippa Pantelimon (Pan Halippa) (poet, politician), Herescu N.I. (publicist, scriitor), Militaru Vasile (fabulist), Moldovan Corneliu (poet, scriitor), Munteanu Bazil (prof. filolog[ie], critic literar), Neniţescu Ştefan (poet), Nistor Ion (prof. arheolog[ie]), Noica Constantin (filosof), Pilat Ion (poet), Protopopescu Dragoş (profesor, traducător), Rădulescu Mircea Dem. (dramaturg, poet), Rosetti Radu (general, istoric), Seişanu Romulus (ziarist), Slătineanu Barbu (autor de monografii de artă plastică), Stan T.C. (publicist), Székely László (scriitor), Teodoreanu Al.C. (Păstorel) (scriitor, publicist), Valjan (V.Al. Jean) – Vasilescu Jean (dramaturg, avocat, om politic), Vasile Voiculescu (medic, poet). B. Persoane care nu mai sunt în viaţă şi [care] ar putea rămâne pe listă. Boilă Romulus (publicist), Boilă Zaharia (ziarist), Bossay Raul (publicist), Cantacuzino G.M. (arhitect), Carandino N. (ziarist şi critic dramatic), Ioanid Paul (fizician), Ionescu Nae (publicist), Iovescu Ion (romancier), Petrescu C.I. Titel (–), Petrovici Ioan (filosof), Pop Gheorghe (Ghiţă) (ziarist), Roşu N. (publicist), Sîngiorgiu Ion (scriitor), Vişoianu Constantin (publicist, politician). C. Persoane în viaţă şi [care] ar putea fi scoase de pe listă. Andricu Mihail (compozitor), Arghir Sorin (critic literar), Belea Octavian (medic), Birkner Andreas (ziarist), Brana Viorel (geolog), Cancicov Georgeta (prof., scriitoare), Crainic Nichifor (poet), Eliade Mircea (filosof, scriitor), Enescu Teodor (autor de monografii şi artă plastică), Gyr Radu Demetrescu (poet), Ionesco Eugen (scriitor şi ziarist), Massini Dora (cântăreaţă), Pătraşcu Miliţa (sculptor), Pătraşcu (Veachis) Elena (scenograf), Petra­ şincu Dan (scriitor), Popescu Arald Gabriel (balerin), Sadova Marietta (regizoare), Sălăjan Doina (poetă), Scherg Georg (scriitor), Silvestri Constantin (dirijor), Străinu Vladimir (Iordache N.) (publicist, romancier), Vago Bela Adalbert (istorie). D. Persoane în viaţă şi [care] ar putea rămâne pe listă. Abramovici S. (inginer), Adorian Andrei (compozitor), Alperin I. (compozitor), Bainglass S. (medic), Bantea (Beer) Corneliu (medic), Barberis Mansi (compozitoare), Benţia Ana Severa (compozitoare), Buholtz Dagobert (pianist), Cioran Emil (scriitor, critic, filosof), Ciorănescu Alex. (scriitor, publicist), Copilul Chiatra (poet), Coposu Cornel (ziarist), Coroamă164 Sorana (regizoare), Cosma Edgar (compozitor), Cosma Theodor (compozitor), Cosma Saşa (compozitor), Dobridor Ilarie (ziarist, poet), Drăgan Radu (compozitor), Dumitriu Petru (scriitor), Erunca (Ierunca) Virgil zis Virgil Untaru (scriitor), Haupt Gheorghe (istoric), Horia Vintilă zis Vicenţiu (scriitor), Ionescu Ghiţă (publicist), Katz Mîndru (pianist), Klein George (compozitor), Klepper Leon (compozitor), Kofler Eugen (com­ pozitor), Rudi Mircea (compozitor), Natra Sergiu (compozitor), Negreanu Miani (com­ pozitor), Novac Ana (scriitoare), Popper Jean (scriitor), Reinhard B. (compozitor), Reininger J. (compozitor), Rodan Mendi (compozitor), Schor Arthur (compozitor), Şeicaru Pamfil (ziarist), Siegfried W. (regizor, scenograf), Silviu George (Silviu Goliger) (scriitor), Urseanu Malvina (regizor cinematografic), Voinea Şerban (Boeuve Gaston) (publicist, politician), Voinescu Cella (scenarist), Winkler Manfred (scriitor), Zevedei Barbu (publicist). E. Persoane despre care nu ştim nimic. Acterian Arşavir165 (–), Acterian Haig (regizor, avocat, scriitor), Amăriuţei Constantin (scriitor), Amza D.C. (publicist), Bărbulescu Titus (publicist), Bîrlea Octavian (publicist), Buescu Victor (scriitor), Cazaban Theodor (scriitor), Colan Paul (poet), Chirilă Ion (–), 164. În document, numele apare scris „Coroană”. 165. În document, prenumele apare scris „Arsavir”.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

147

Ciotori N. (scriitor), Ciocîlteu V. (ziarist), Constantin G.I. (sinolog), Conţescu Constantin (publicist), Costea George (publicist), Costea Ion (ziarist), Deleanu Paul Constantin (publicist, scriitor), Dragu Ion (ziarist), Drăguţescu Eugen (publicist), Fehér Miklós (scriitor), Gazda Francisc (lingvist), Gheorghiu N.A. (scriitor), Gheorghiu Virgil Constantin (scriitor), Gerda Iosef (poet), Hagea Constantin (ziarist), Haiduc Ilie (scriitor), Hodoş Alexandru (ziarist), Ionescu Vion‑Ion (ziarist), Lakó Elemér (ziarist), Lupaşcu Ştefan (scriitor, filosof), Marinescu Constantin (–), Mihăilescu Virgil (–), Nagy Jenő (scriitor), Nicola Ion (ziarist), Niculescu Remus (autor monografii artă plastică), Paleologu Alex. (istorie de artă), Pilat Constantin (cercetător ştiinţific), Pop Sever (lingvist), Prodan Mihai (profesor), Racoveanu George (–), Raţiu Ion (ziarist, politician), Rossignon Yvonne (zia­ ristă, scriitoare), Rotică I. (poet), Rugină Anghel (economist), Sanda Tudor (poet, publicist), Săndulescu Alex. (ziarist), Stamatu Horia (publicist), Solacolu Barbu (ziarist), Stelian Paul (poet, publicist), Stoica Sever (publicist), Svinţescu Octavian (–), Teodorescu Dem (publi­ cist), Uscătescu George (avocat, publicist), Uscătescu Vasile (avocat), Vasiliu Virgil (–), Veniamin Virgil (avocat), Vlădescu Toma (ziarist), Vrabie Gheorghe (publicist), Vulcănescu Gheorghe (ziarist), Warro Janos (scriitor maghiar). F. Persoane fără însemnătate despre care[,] eventual[,] nu se va scrie. Alexandrescu Puică (cântăreţ), Blanche Andelstein (cântăreaţă), Arie Fedie (cântăreaţă), Baciu Ştefan (poet), Barbu Gelu (balerin), Berkowitz Arsa (ziarist), Comissiona Sergiu (compozitor), Condiescu N.M. (ofiţer), Dimitriu (surorile) (cântăreţe), Djuvara Neagu (scriitor), Dortheimer Alfons (medic), Dulce Marcel (medic), Elias Haim (medic), Frunză M. (prof. de filosofie, a scris lucrări ideologice), Gheorghe Ion (ofiţer, fost ministru antonescian), Gheorghiu Vladimir (–), Giurgea Cornel (Cornel Geisler) (medic), Gonda G. (publicist, economist), Hartstein Emil (inginer), Hofer Roza (traducător), Ilieşiu Justin (poet şi publicist), Kahane Ido (dirijor), Kotovschi Grigore (a scris lucrări ideologice), Loncear Carol (–), Messaros Aura (–), Pallade F.Gh. (–), Pap Aurelia (–), Posteucă Vasile (publicist), Regenbogen L. (medic), Robotoş Emeric (scriitor, ziarist), Rosenthal L. (medic), Rozeanu Angelica (sportivă), Schwartzmander D. (inginer), Simionescu Ilie (inginer), Simionovici M. (medic), Sofronescu Isabela (repatriată din Canada), Sterian H.D. (poet, publicist), Stirbu I. (istorie), Tismăneanu Leonte (a scris lucrări de ideologie), Ţugui Pavel (–), Wassermann (medic), Wertheimer Norbert (medic), Xeni Constantin (politician şi publicist)”.

Autocenzura Fenomenul autocenzurii poate fi sintetizat în definiţia oferită de Danilo Kiš, potrivit căruia „autocenzura înseamnă să‑ţi citeşti propriile texte prin ochii unei alte persoane, situaţie care te transformă în propriul tău judecător” (1995, p. 91). Autocontrolul jurnaliştilor în România lui Nicolae Ceauşescu s‑a format sub influenţa condiţiilor politice, economice şi sociale, dar şi profesionale, şi a fost favorizat de dependenţa gazetarilor faţă de proprietarul de presă – partidul sau statul, prin diferitele sale instituţii. Procesul de creaţie publicistică în perioada totalitaristă – colectarea, selecţia şi redactarea informaţiilor – a fost marcat şi de propriile oprelişti de natură intelectuală şi morală ale jurnaliştilor. Gradul de autocontrol era accentuat de mediul social, de viaţa personală, de credinţele şi convingerile intime, dar şi de valorile morale individuale ale gazetarilor. Autocenzura a fost responsabilă de mancurtizarea conştiinţelor oamenilor care lucrau în presă, de

148

CULTUL SECRETULUI

amputarea caracterelor şi de alinierea la o serie de principii şi dogme în care nu toţi ziariştii credeau. Tot autocenzura a fost răspunzătoare de dezvoltarea unor mecanisme de autoprotejare, dar şi de autoconservare profesională într‑un sistem în care nu exista niciun fel de permisivitate. Autocontrolul s‑a accentuat dramatic după desfiinţarea Cenzurii în 1977. Pe parcursul anului 1977, când s‑a adoptat şi s‑a aplicat decizia dizolvării Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, Nicolae Ceauşescu a acţionat într‑o manieră persuasivă în raport cu ziariştii comunişti, scopul său fiind de a‑i responsabiliza, dar şi de a‑i atenţiona. La Plenara Comi­ tetului Central al PCR din 28‑29 iunie 1977, unde s‑a anunţat pentru prima dată public desfiinţarea Cenzurii, Nicolae Ceauşescu a prezentat şi unul dintre argumentele pe care s‑a bazat această decizie – toţi jurnaliştii erau membri de partid, activişti de partid, deci oameni în a căror fidelitate partidul îşi putea pune toată încrederea: „Dacă comuniştii ce lucrează la o revistă sau la un ziar nu sunt în stare să înţeleagă linia politică şi să o aplice în tot ce publică, atunci cum va putea, nu un comitet de presă, ci zece instituţii de acest fel, să realizeze aceasta?” (N. Ceauşescu, 1981, p. 14).

Se remarcă transmiterea ideii de responsabilizare individuală a jurnaliştilor, care erau îndemnaţi să acţioneze în concordanţă cu „înalta lor conştiinţă socialistă”, considerându‑se că nu mai era necesară o îndrumare suplimentară din exterior pentru „a aplica linia politică generală” a partidului. Liderul comunist a oferit tot atunci ca soluţie la desfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri aplicarea autocenzurii, pe care a încurajat‑o politic: „Am convingerea deplină că fiecare, când va şti că nu mai este altul care să‑l corecteze, că de el depinde totul, va gândi de trei ori, şi mai bine, înainte de a lua o hotărâre. Sigur, nu exclud deloc ca cineva să mai scrie prost, dar el trebuie să‑şi trimită lucrarea organelor colective chemate să aprecieze asupra publicării ei” (sublinierile îmi aparţin; N. Ceauşescu, 1981, p. 15).

Autocenzura, pentru Nicolae Ceauşescu, se numea autorăspundere şi a fost invocată pentru a avertiza ziariştii că desfiinţarea Cenzurii nu înseamnă în mod automat libertate de exprimare: „Trebuie să înţelegem că, renunţând la măsurile administrative, de cenzură, cum se spune, introducem controlul revoluţionar, controlul de partid, răspunderea, autorăspunderea fiecăruia faţă de partid, faţă de popor” (sublinierea mea; N. Ceauşescu, 1981, p. 15).

Dincolo de condiţiile politice, economice, sociale sau profesionale, de frică, devotament sau acceptarea unei realităţi, existau o serie de resorturi subtile, exterioare conştiinţei jurnalistului, care au înlesnit formarea autocenzurii. Aceşti stimuli au contribuit într‑o manieră discretă şi insidioasă la dezvoltarea unor mecanisme de autoprotecţie şi autocontrol. Sergiu Andon, fost ziarist la Scânteia, susţine că arhitectura Casei Scânteii, a redac­ ţiilor ziarelor comuniste, distribuirea spaţiilor de lucru au contribuit la formarea auto­ cenzurii. Pe lângă impozanţa clădirii, Sergiu Andon invocă în susţinerea acestei afirmaţii aspectul de „culoar de puşcărie” al interioarelor în care erau repartizate redacţiile în Casa Scânteii:

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

149

„Erau module de câte trei camere. Aceste camere exprimau a priori, din construcţie, realitatea presei de tip bolşevic, sau imprimată de bolşevici. Redacţia era împărţită în oameni care scriau şi oameni care citeau. [...] Se intra direct din culoar, într‑un birou de pălmaşi, de oameni care scriau, după care erau birourile de şefi, despărţite la mijloc de o cameră în care se afla o secretară”166.

Un alt rol în formarea autocenzurii îl aveau diviziunea muncii şi organizarea redacţională. Înainte de a fi publicat, un text trecea prin mâinile a cel puţin şase oameni, însă numărul acestora putea fi mult mai mare, astfel că, pentru a‑şi vedea un text tipărit, ziariştii comunişti aplicau modele de abordare sau scriitură care le garantau că articolele vor trece de controlul intern. Responsabili cu verificarea textelor erau, potrivit lui Sergiu Andon, şeful de secţie, redactorul‑şef adjunct, redactorul‑şef, care citea doar ceea ce solicita în mod expres, în funcţie de tematica materialului, cărora li se adăugau şefii secţiilor Politică Internă sau Economic, redactorul de serviciu, şeful echipei de serviciu, un angajat al departamentului de corectură şi „capul limpede”. Tocmai din cauza autocenzurii, dar şi a controlului redacţional ulterior, Andon susţine că, pentru el, conceperea şi redactarea unui text jurnalistic constituiau aproape întotdeauna o operaţiune greoaie şi că, în ciuda satisfacţiilor morale obţinute din scris, procesul era unul care necesita „ore prelungite în căznirea unui text şi o evidentă stare de stres”. Autocenzura se manifesta în mod diferit de la o secţie la alta şi de la un jurnalist la altul, gradele şi intensităţile acesteia fiind influenţate de poziţia ocupată şi atribuţiile cu care ziariştii erau însărcinaţi: „La Scânteia [...] erau secţii cu [jurnalişti pe post de] «vârfuri de săgeţi», mai înarmaţi pentru abordări critice, chiar specializate, care făceau din proprie iniţiativă sau la comandă materiale de tip anchetă”, susţine Sergiu Andon167.

Procesul critic‑laudativ cu privire la unele stări de fapt sau la unele persoane era un alt element responsabil pentru apariţia autocenzurii, susţine Sergiu Andon. Faptul că apropiaţi ai cuplului prezidenţial cădeau adesea în dizgraţie, marginalizarea membrilor de partid care nu se mai aliniau orientărilor politice sau fuga din ţară a unor personalităţi ale vieţii publice echivalau cu dispariţia din presă a acelor persoane. Astfel, gazetarii evitau ei înşişi să îi menţioneze în articole pe cei care se încadrau în categoriile descrise mai sus, pentru a nu atrage atenţia şefilor. Cunoaşterea de către gazetari a temelor sau a domeniilor tabu a contribuit de ase­ menea la formarea cenzurii. Potrivit lui Sergiu Andon, negustorii, ospătarii, frizerii sau alte categorii de angajaţi ai cooperativelor de consum puteau fi criticaţi fără pro­bleme, însă exponenţii clasei conducătoare erau întotdeauna, sau aproape întotdeauna, ima­ culaţi, repere de moralitate, competenţă sau dăruire. Gheorghe Săsărman, fost ziarist la Scânteia, susţine că indicaţiile referitoare la temele interzise erau transmise de con­ ducerea redacţiei prin observaţii scrise sau verbale la manuscrise sau şpalturi, prin comunicări în cadrul unor şedinţe de colegiu sau de partid cu angajaţii publicaţiilor, astfel 166. Interviu realizat de autoare cu Sergiu Andon la 14 iunie 2013. 167. Idem.

150

CULTUL SECRETULUI

încât „redactorii îşi formau cu timpul reflexe, ajungând să ştie ce se cere şi, mai ales, ce anume este de evitat”168. Ilie Tănăsache afirmă că şi cenzorii de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/ Comitetul pentru Presă şi Tipărituri contribuiau la formarea instrumentelor interioare de autocontrol ale ziariştilor prin simpla lor prezenţă în interiorul redacţiilor, dar mai ales prin intervenţiile lor pe articolele de presă: „Credeţi că noi eram orbi, că nu vedeam că oamenii stau la coadă la «adidaşi» de porc sau la gheare de pui? Şi noi trăiam viaţa aceea. Şi eu mergeam în fiecare zi şi stăteam la coadă la lapte şi la pâine pe cartelă. Veneau cei de la Cenzură şi ne spuneau, dacă noi am fi uitat [...]. Şi dacă îmi scăpa mie ceva, nu trecea de el”169.

Poate cel mai important mecanism de formare a autocenzurii a avut la bază principiile politice şi ideologice promovate de sistemul socialist. Autocenzura s‑a manifestat diferit de la o perioadă la alta în timpul regimului lui Nicolae Ceuşescu, susţine Sergiu Andon. Acesta afirmă că presa a fost foarte liberă şi critică în perioada 1965‑1971, spre deo­ sebire de sfârşitul anilor ’80, când „nu se mai putea scrie aproape nimic”. Pentru a avea siguranţa publicării unui text, ziariştii comunişti recurgeau la tot felul de subterfugii, cum ar fi construirea unui text din fraze apărute deja în alte articole, susţine Gheorghe Săsărman: „Cunoşteam, de asemenea, regula de aur – «material cu material se face». Cu alte cuvinte, e preferabil să preiei pasaje din textele deja publicate, trecute deci prin rigorile cenzurii, decât să rişti exprimări neortodoxe, care ar putea să‑ţi aducă neplăceri. Totuşi nu pot spune că am exagerat cu autocenzura: ca dovadă, unele texte redactate de mine în ultimii doi ani la Scânteia, deşi erau date la cules, căci nu li se putea reproşa nimic concret, rămâneau săptămâni de‑a rândul în şpalt şi nu mai ajungeau să fie publicate, astfel încât am ajuns să fiu poreclit «şef al secţiei şpec»”170.

Această idee a textelor însăilate din alte texte este susţinută şi de Petre Mihai Băcanu: „Ţin minte că, atunci când mă pedepseau, mă trimiteau la Secţia Agrară. Era ca un fel de batalion disciplinar. Aveam acolo un coleg, Marcarov, care atunci când i se cerea un articol cu semănăturile, de exemplu, scotea un text vechi, schimba numele CAP‑ului şi îi dădea drumul”.

Un alt proces care a stat la baza formării autocenzurii a fost pozitivismul promovat de sistemul comunist, consecinţa imediată a acestui principiu fiind extirparea a tot ceea ce întruchipa răul: crime, violuri, divorţuri, persoane cu handicap, imperfecţiune, greşeală, imoralitate etc. Jurnaliştii ştiau că nu puteau scrie despre lucruri care puneau într‑o lumină negativă sistemul comunist sau ideologia de partid, fapt care a fost extins şi la ipostazele dezagreabile ale vieţii de zi cu zi. Idealizarea societăţii se făcea prin 168. Interviu realizat de autoare cu Gheorghe Săsărman la 3 iunie 2013. 169. Interviu realizat de autoare cu Ilie Tănăsache la 7 iunie 2013. 170. Interviu realizat de autoare cu Gheorghe Săsărman la 3 iunie 2013.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

151

relatarea strictă a aspectelor care nu puteau genera interpretări tendenţioase şi care erau considerate conforme cu morala socialistă. Tudor Octavian susţine că jurnaliştii înregistrau incidentele vieţii de zi cu zi, însă nu le comentau şi nu le transpuneau în texte jurnalistice: „Exista un imperativ – să facem lucruri pozitive, să ajutăm societatea. Acesta era rolul presei – să ajute la crearea omului nou, să facă oamenii mai buni. Reversul era că trebuia să îl fereşti de ce e rău, iar ca să îl fereşti de ce e rău, nu îi dădeai nimic din ce era rău. Totul trebuia să fie cuviincios. La Casa de Cultură existau distracţii cuviincioase, activităţi care nu contraveneau moralei socialiste”171.

Sergiu Andon completează această consideraţie cu observaţia că în presa comunistă era agreată particularizarea, şi nu generalizarea. Sugerarea faptului că anumite chestiuni negative, mai ales cele care ţineau de decizia politică, erau sau puteau fi caracteristice pentru societatea socialistă era respinsă categoric. Articolele critice sau cele care deveneau de interes general, cum a fost celebrul „caz Râmaru”, aveau drept scop prezentarea unor exemple ce făceau excepţie de la regula conduitei comuniste şi trebuiau însoţite întotdeauna de o morală sau de un mesaj moralizator. Efectele separării opiniilor exprimate în scris de convingerile interioare ale jurnaliştilor au fost apariţia unei stări permanente de stres, de inhibiţie, scăderea puterii de creaţie, dar şi o „uniformizare artificială a concepţiilor”, consideră Sergiu Andon. Acest fapt este responsabil de coordonarea, punerea în consonanţă a mesajului exprimat cu aşteptările vectorului de presă, care, susţine fostul ziarist de la Scânteia, „la rândul lui poate să nu aibă un mesaj sincer, ci este o componentă a acelui mesaj general al societăţii care înseamnă aderarea la dogma generală, la susţinerile dogmatice punctuale”. „Evadarea în subtilitate”, aşa cum a fost denumită de Sergiu Andon, este poate singura consecinţă pozitivă a aplicării autocenzurii. Dacă lupta cu cenzorul pentru apariţia unor formulări, cuvinte sau informaţii era, potrivit lui Danilo Kiš, una deschisă, dar periculoasă, bătălia cu autocenzura era anonimă, însingurată şi fără martori (1995, p. 91). Zbuciumul interior produs de dorinţa de a transmite mesaje criptate cititorilor poate fi considerat responsabil pentru apariţia mesajului subînţeles şi a scrisului printre rânduri. În ciuda farmecului exprimării paralele, pe care jurnaliştii şi scriitorii o aplicau, autocenzura a însemnat o încorsetare a libertăţii de exprimare şi a libertăţii de gândire de către diferiţi stimuli externi. „Cultura, inclusiv publicistica, a câştigat în subtilitate, care nu s‑a mai regăsit de atunci încoace, dimpotrivă. Este clar că a fost o cultură a subtilităţii. Individualităţile, chiar şi cele mai înregimentate, arivistice, dogmatice, îşi căutau o modalitate de exprimare paralelă, o exprimare neconvenţională”, susţine Sergiu Andon.

O altă consecinţă a autocontrolului, remarcată de Andon, este „eşuarea exprimării în limba de lemn”. Acest tip de limbaj, cultivat pentru evitarea „şopârlelor”, era mai puţin specific textelor publicistice, dar se regăsea în special în articolele de politică internă şi externă, despre viaţa politică, viaţa de partid, de propagandă etc. 171. Interviu realizat de autoare cu Tudor Octavian la 28 mai 2013.

152

CULTUL SECRETULUI

„Limba de lemn a fost o expresie a autocenzurii, pentru că ea nu a fost impusă prin decrete. Mecanismul este următorul: autocenzură, nefuncţionarea ei prin scăparea unui mesaj, trecerea în subtilitate şi reacţia împotriva subtilităţii, prin consolidarea limbajului de lemn.”

Limba de lemn este înţeleasă în prezent ca o manieră clişeistică de exprimare, cu particularităţi lexicale, morfosintactice şi semantice care contribuiau la golirea de infor­ maţie a textelor jurnalistice.

Schimbarea conducerii DGPT. De la Iosif Ardeleanu la Ion Cumpănaşu Schimbarea orientării politice a Partidului Comunist Român de la sfârşitul anilor ’60, produsă pe fondul procesului de destalinizare şi desovietizare început în ultimii ani de conducere a lui Gheorgiu‑Dej, s‑a resimţit prea puţin în activitatea de control al ziarelor şi publicaţiilor, cele mai importante vehicule de propagandă comunistă. Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a aplicat aceleaşi standarde rigide de verificare preventivă a conţinutului presei în toată această perioadă şi a înăsprit metodologia de pregătire şi de perfecţionare a cenzorilor, dar şi controlul intern al activităţii de cenzură. „Tezele din iulie” 1971, adoptate după turneul asiatic al lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, au reprezentat semnalul de debut al neostalinismului de tip ceauşist şi o redogmatizare a vieţii artistice şi culturale româneşti. Starea de vigilenţă continuă existentă în interiorul instituţiei Cenzurii s‑a pliat rapid pe noile cerinţe ale partidului. Legea nr. 2/1971 pentru perfecţionarea pregătirii profesionale a lucrătorilor din unităţile socialiste a fost adaptată astfel încât „lectorii şi cadrele de conducere din direcţiile şi serviciile de lectură [...] să răspundă unor înalte exigenţe politice şi ideologice”172. În urma unei şedinţe desfăşurate la Decanatul Facultăţii pentru perfecţionarea cadrelor din Academia „Ştefan Gheorghiu”, în 13 ianuarie 1972, s‑a decis ca întregul personal al DGPT să urmeze cursurile universităţii politice. Pregătirea, desfăşurată după o programă special întocmită pentru angajaţii Cenzurii, avea o durată de un an, iar angajaţii DGPT urmau a fi „scoşi din producţie” în trei etape, pe o durată totală de patru săptămâni. Prima serie a început cursurile în aprilie 1972, cea de‑a doua în mai 1972, iar a treia în aprilie 1973173. Caracterul organizat al procesului de perfecţionare şi de instruire a cenzorilor DGPT reiese şi dintr‑o solicitare a directorului general al Cenzurii, datată 23 februarie 1972, adresată lui V. Cazacu, prim‑adjunct al ministrului Educaţiei şi Învăţă­mântului, prin care cerea ca 10‑15 studenţi aflaţi în ultimul an de studiu la facultăţile de filologie, istorie, filosofie, drept sau ştiinţe economice să fie repartizaţi la DGPT174. După 22 de ani în care s‑a aflat la conducerea Cenzurii, Iosif Ardeleanu, ajuns la vârsta pensionării, a fost eliberat din funcţie şi înlocuit cu Ion Cumpănaşu, prin Decretul nr. 77 din 1 februarie 1973 al Consiliului de Miniştri al RSR. Iosif Ardeleanu, pe numele 172. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 1/1972, f. 8. 173. Ibidem, ff. 8‑11. 174. Ibidem, Dosar nr. 3/1972, f. 1.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

153

său real Döme Adler, s‑a născut pe 26 septembrie 1909 în Salonta, judeţul Bihor, fiind de origine evreu maghiar. Potrivit fişei sale de cadre, Iosif Ardeleanu a devenit membru al Partidului Comunist Român în închisoarea Doftana, în anul 1936, pe când era încar­ cerat. Aceasta a fost cea de‑a doua înscriere a lui Ardeleanu în PCR. Prima oară devenise membru în septembrie 1933, însă a fost dat afară din partid în ianuarie 1934 deoarece a avut o atitudine „proastă” în faţa ofiţerilor de la Siguranţa din Timişoara, motivul real al excluderii fiind că şi‑a turnat colegii ilegalişti după ce a fost reţinut175. A fost condamnat la cinci ani de detenţie şi şi‑a ispăşit pedeapsa în închisorile din Timişoara, Caransebeş şi la Doftana, dar şi în lagăre de muncă, precum cel de la Târgu Jiu. Fişa de cadre a acestuia mai arată că făcuse patru clase primare, patru gimnaziale, patru clase la Şcoala Superioară de Comerţ, dar şi Universitatea de pe lângă CC al PMR, la seral, în perioada 1949‑1951. Legăturile contabilului Iosif Ardeleanu cu presa apar în septembrie 1944, când s‑a angajat ca redactor la Scânteia, imediat după intrarea în legalitate a ziarului PCR. Un an mai târziu, în noiembrie 1945, a devenit directorul emisiunilor politice din Radio, poziţie pe care a ocupat‑o până în mai 1950, când a fost numit redactor‑şef al revistei Contemporanul. Potrivit fişei de cadre, Iosif Ardeleanu a devenit director al Cenzurii în mai 1951, rămânând la conducerea acesteia până în 1973, când s‑a pen­ sionat176. Într‑o autocaracterizare pentru dosarul personal de la Secţia de Cadre a PCR, datată 25 iulie 1955, Iosif Ardeleanu şi‑a făcut şi autocritica în ceea ce priveşte activitatea sa de director‑general al Cenzurii: „În primul rând am o legătură insuficientă cu colectivul din instituţie [...]. Cred că aici joacă un rol şi anumite tendinţe de comoditate care [mă] fac să stau prea mult la birou şi să mă ocup prea mult de hârtii. Această comoditate se manifestă şi prin aceea că mai greu mă hotărăsc la rezolvarea unor probleme mai mari, mai generale de conducere, şi mai uşor mă antrenez în rezolvarea chestiunilor zilnice, operative. Aceste lucruri prezintă pericolul pierderii din vedere a perspectivei asupra muncii generale, a[l] izolării de viaţă – în ultimă instanţă – a[l] birocratizării”177.

Aceste rânduri indică felul în care arăta DGPT atunci când Iosif Ardeleanu a ieşit la pensie – o instituţie copleşită de un volum uriaş de lucru, profund birocratizată. La scurt timp după numirea lui Ion Cumpănaşu la conducerea Cenzurii, Consiliul de Stat al RSR şi Consiliul de Miniştri al RSR au promovat o serie de decrete şi hotărâri care au modificat structura şi modalitatea de organizare a Direcţiei. Privite în acest context, pensionarea lui Iosif Ardeleanu şi numirea lui Ion Cumpănaşu ca director general al DGPT pot fi interpretate ca nişte măsuri menite să revigoreze conducerea instituţiei în ideea în care se pregătea desfiinţarea acesteia. Prima măsură adoptată a fost Decretul nr. 150 din 16 martie 1973 al Consiliului de Stat al RSR privind organizarea DGPT. Potrivit acestui act, conducerea Cenzurii este trecută din mâna unei singure persoane în mâinile unui consiliu de conducere, „organ deliberativ care hotărăşte în problemele activităţii direcţiei generale”178. 175. Ibidem, 176. Ibidem, 177. Ibidem, 178. Ibidem,

CC al PCR – Secţia Cadre, Dosar A 351, f. 4. ff. 18‑21, f‑v. ff. 15‑16. Fond CPT, Dosar nr. 6/1973, f. 51.

154

CULTUL SECRETULUI

Decizia a modificat şi structura compartimentelor Cenzurii, astfel că aparatul operativ a fost restrâns la doar şapte direcţii: Direcţia „Presei Centrale şi Radioteleviziunii”, Direcţia „Presei Locale”, Direcţia „Ştiinţelor Sociale şi Tehnice”, Direcţia „Literatură şi Artă”, Direcţia „Publicaţii de Import şi Export”, Direcţia de „Analiză Economică Financiară a Publicaţiilor” şi Direcţia „Personal, Învăţământ, Secretariat şi Admi­ nistrativ”179. Printr‑o anexă la Decretul nr. 150/1973, s‑a stabilit ca numărul maxim al personalului DGPT să fie de 381 de angajaţi, dintre care 20 de persoane în structura de conducere, 313 persoane în zona de execuţie, cinci ingineri, 20 de persoane în zona administrativă şi 28 pentru deservire180. În 20 iunie 1973, prin Hotărârea nr. 729 a Consiliului de Miniştri al RSR, a fost stabilită întreaga structură a Consiliului de conducere al DGPT, format din 45 de persoane, cu 18 angajaţi ai DGPT în componenţă, dintre care îi amintim pe: Antonie Săndescu şi Horia Panaitescu, directori generali adjuncţi, Gheorghe Ionescu, directorul Direcţiei „Presa Centrală şi Radioteleviziune”, Ludovic Tarnovschi, directorul Direcţiei „Ştiinţelor Sociale şi Tehnice”, Florentina Molho, direc­torul Direcţiei „Literatură şi Artă”, Alexandru Dârnă, directorul Direcţiei „Publicaţii de Import şi Export”, Iosif Banyai, directorul Direcţiei „Presă Locală”, şi Gheorghe Ghiţă, directorul Direcţiei „Personal, Învăţământ, Secretariat şi Administrativ”181. Printre ceilalţi 27 de membri ai Consiliului de conducere al DGPT se numărau: Nicolae Dragoş, şef de secţie la Scânteia, George Ivaşcu, vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor din România şi redactorşef al revistei România literară, Ion Cîrje, director general adjunct al Agenţiei Române de Presă Agerpres şi redactor‑şef al revistei Lumea, Valeriu Râpeanu, directorul Editurii „Mihai Eminescu”, Ion Zahiu, directorul‑adjunct al Editurii Politice, Marin Preda, directorul Editurii „Cartea Românească”, Constantin Antip, general‑maior, adjunct al secretarului Consiliului Politic Superior din Ministerul Apărării Naţionale, Nicolae Bucur, general‑maior, director în Ministerul de Interne, sau Lucian Nicolau, directorul Editurii „Scânteia”182. Prezenţa celor doi generali din Ministerul Apărării Naţionale şi din Minis­ terul de Interne în structura de conducere a Cenzurii arată că acest organism a fost consi­ derat unul de siguranţă naţională. Într‑o notă a DGPT, elaborată după luarea acestor măsuri juridico‑administrative, atribuţiile Cenzurii au fost definite astfel: „controlul prealabil al conţinutului mijloacelor de informare publică realizate în ţară sau introduse din străinătate cu scopul de a preveni publicarea, difuzarea, transmiterea sau comunicarea materialelor care: contravin Consti­ tuţiei Republicii Socialiste România; conţin atacuri împotriva orânduirii socialiste, prin­cipiilor politicii interne şi externe a Partidului Comunist Român şi a Republicii Socialiste România; defăimează conducerea partidului şi a statului; comunică informaţii, date şi documente secrete; cuprind informaţii şi comentarii false, tendenţioase sau alarmiste, care ameninţă liniştea publică sau prezintă un pericol pentru securitatea statului; îndeamnă la nerespectarea legilor statului ori la săvârşirea unor fapte ce constituie infrac­ ţiuni; propagă concepţii fasciste, obscurantiste, antiumanitare; fac propagandă şovină, 179. Ibidem, ff. 51‑52. 180. Ibidem, f. 53. Deşi în anexa Decretului nr. 150/1973 numărul maxim al personalului DGPT indicat pentru anul respectiv este de 381 de persoane, cifrele detaliate arată un total de 386. Pentru că eroarea nu a putut fi stabilită, cifrele au fost menţionate ca atare. 181. Ibidem, Dosar nr. 2/1973, ff. 109‑113. 182. Ibidem.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

155

îndeamnă la ura de rasă sau naţională, la violenţă, ori lezează sentimentele naţionale; aduc atingere bunelor moravuri sau constituie o incitare la încălcarea normelor de etică şi convieţuire socială; încearcă să influenţeze obiectivitatea organelor judecă­toreşti în legătură cu procese în curs de soluţionare, aduc atingere demnităţii, onoarei sau reputaţiei unor persoane sau proferează insulte sau calomnii ori ameninţarea unei per­soane”183. Deşi puţine la număr, existau totuşi câteva tipuri de documente care primeau viză de tipărire şi difuzare de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor fără a mai fi controlate de lectori. În această categorie intrau documentele de partid şi de stat, hotărârile şi rezoluţiile congreselor, ale plenarelor CC al PCR, comunicatele CC al PCR, ale Consiliului de Stat, ale Consiliului de Miniştri, cuvântările, declaraţiile şi articolele conducerii de partid şi de stat184. Începând cu 1973, acestora li s‑au adăugat mijloacele de informare caracterizate ca secrete de stat, precum şi cele pentru uzul intern al Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Afacerilor Externe, dar şi materialele emise de organizaţiile socialiste, multiplicate în tiraje de până la 100 de exemplare185. Consolidarea şi securizarea puterii politice a lui Nicolae Ceauşescu au schimbat unele dintre directivele de control, astfel că regimul de verificare a fost aplicat de la începutul lunii martie 1974 şi în cazul materialelor multiplicate în tiraje de până la 100 de exemplare. Printr‑o adresă înaintată adjunctului ministrului de Interne, generalul‑maior Jean Moldo­ veanu, la 1 martie 1974, Ion Cumpănaşu îi solicita acestuia să pună la dispoziţia Cenzurii lista organizaţiilor socialiste din Bucureşti şi din ţară dotate cu mijloace de multiplicare, deoarece DGPT „a primit sarcina de a extinde acest control asupra conţinutului materialelor multiplicate de organizaţiile socialiste cu mijloace proprii de multiplicare – în mai puţin de 100 de exemplare – exceptate, până în prezent, de la control”186.

Desfiinţarea oficială a Cenzurii comuniste În anul în care Cenzura a fost desfiinţată oficial, în Bucureşti apăreau 333 de publicaţii cu tematică politică, social‑culturală, literar‑artistică, tehnico‑ştiinţifică sau ale cultelor, dintre care şase cotidiene, 29 săptămânale, opt bilunare, 99 lunare şi 192 cu alte perio­ dicităţi. La nivel local apăreau alte 175 de publicaţii, dintre care 28 cotidiene, 30 săptă­ mânale, 19 lunare şi 97 cu alte periodicităţi. Acestora li se adăugau şi 20 publicaţii ale cultelor, 16 adresate studenţilor şi 400 elevilor din Bucureşti şi din ţară187. Semnalul desfiinţării Comitetului pentru Presă şi Tipărituri a fost dat de Nicolae Ceauşescu la Plenara Comitetului Central al PCR din 28‑29 iunie 1977. Discursul pre­ şedintelui RSR a plecat de la ideea că, mai presus de orice apartenenţă profesională, jurnaliştii erau membri de partid, deci comunişti, ceea ce trebuia să garanteze fidelitatea lor faţă de partid şi să excludă eventualele trădări. Ceauşescu a anunţat personal desfiinţarea controlului birocratic şi administrativ realizat prin Cenzură şi înlocuirea acestuia cu 183. Ibidem, 184. Ibidem, 185. Ibidem, 186. Ibidem, 187. Ibidem,

Fond CPT, Dosar nr. 5/1973, ff. 21‑22. Dosar nr. 12/1965, f. 11. Dosar nr. 5/1973, f. 24. Dosar nr. 20/1974, f. 53. Dosar nr. 2/1977, f. 4, f‑v.

156

CULTUL SECRETULUI

controlul politic, prin interiorizarea lui în redacţii, dar şi printr‑o supraveghere mai strictă a publicaţiilor de către Secţia de Presă a CC al PCR: „Nu este vorba să desfiinţăm controlul, desfiinţăm un anumit fel de control, cu caracter birocratic, administrativ, şi întărim răspunderea şi controlul politic al partidului, răspunderea comuniştilor pentru felul în care scriu, pentru ce publică, pentru lucrările ce le tipăresc, pentru filmele care se produc şi se difuzează” (N. Ceauşescu, 1981, pp. 14‑15)188.

Nicolae Ceauşescu a dat asigurări că nu are în vedere o transformare a îndrumărilor sale într‑o altă formă „administrativă, birocratică” de control, ci într‑o îndrumare politică: „Trebuie să înţelegem că, renunţând la măsurile administrative, de cenzură, cum se spune, introducem controlul revoluţionar, controlul de partid, răspunderea, autorăspunderea fiecăruia faţă de partid, faţă de popor” (sublinierea mea; N. Ceauşescu, 1981, p. 15).

Alte justificări publice pentru desfiinţarea instituţiei Cenzurii au fost oferite de Nicolae Ceauşescu prin Expunerea cu privire la rolul clasei muncitoare şi al consiliilor oamenilor muncii, prezentată la 11 iulie 1977 la Congresul consiliilor oamenilor muncii din industrie, construcţii şi transporturi: „Lichidarea în ţara noastră a cenzurii – cum i se spune – ilustrează stadiul înalt la care a ajuns societatea românească, superioritatea ei, încrederea în capacitatea celor care lucrează în acest domeniu de a aplica ferm în viaţa politică a partidului, creşterea nivelului politic‑cultural al maselor largi populare. Această măsură este o nouă expresie a demo­ cratismului societăţii noastre, a marilor drepturi şi libertăţi de care se bucură oamenii muncii în România, inclusiv în exprimarea opiniilor prin intermediul presei, în creaţia literar‑artistică, a posibilităţilor nelimitate ale maselor de a participa la dezvoltarea vieţii spirituale” (sublinierea mea; N. Ceauşescu, 1981, p. 14).

Maniera în care Nicolae Ceauşescu se referă la cenzură arată o stare de disconfort în expunerea faptului că această pârghie de control exista oficial. De fiecare dată când a rostit cuvântul „cenzură”, Ceauşescu a adăugat imediat formularea „cum i se spune”, încercând să sugereze o delimitare sau cel puţin o neasumare publică a unei stări de fapt. De facto, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri a fost desfiinţat în vara anului 1977, în urma unei decizii politice, materializată printr‑o hotărâre a Plenarei CC al PCR din 28‑29 iunie. De jure, Cenzura şi‑a încheiat activitatea odată cu publicarea Decretului nr. 472 din 24 decembrie 1977, cu privire la încetarea activităţii Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, în Buletinul Oficial nr. 138/26.12.1977189. În baza aceluiaşi decret, la art. 2 era prevăzut că personalul CPT „care trece la alte unităţi se consideră trans­ ferat în interesul serviciului”. Totuşi, până la data emiterii Decretului nr. 472/24.12.1977, 188. În documentul consultat, totalul publicaţiilor care apăreau în Bucureşti în 1977 este de 333, dar însumarea cifrelor detaliate arată un total de 334. La fel, totalul publicaţiilor care apăreau la nivel locat este de 175, dar însumarea cifrelor detaliate arată un total de 174. Pentru că erorile nu au putut fi stabilite, cifrele au fost menţionate ca atare. 189. Decretul nr. 472 din 24 decembrie 1977 a fost consultat online la adresa http://www. lege‑online.ro/lr‑DECRET‑472‑1977‑(23981).html, la 14 aprilie 2013.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

157

cea mai mare parte a angajaţilor Cenzurii, atât lectorii, cât şi personalul administrativ şi auxiliar, fuseseră deja transferaţi către alte locuri de muncă. Faţă de ultimele cifre care indică numărul de angajaţi ai CPT, care datează din 1973, când în statistici figura un total de 381 de persoane, la 1 martie 1977, Cenzura avea 350 de salariaţi pentru plata cărora se cheltuia suma de 1.071.401 lei lunar190. Documentele Comitetului indică şi că la acea dată existau 14 posturi vacante, pentru remunerarea cărora ar fi fost necesară o sumă de 39.997 de lei lunar191. Primele transferuri ale personalului Comitetului pentru Presă şi Tipărituri către alte instituţii au început în ianuarie 1977, cu jumătate de an înainte de hotărârea Plenarei CC al PCR din 28‑29 iunie 1977 privind desfiinţarea Cenzurii, şi au vizat angajaţii din structura tehnico‑administrativă. Prin Ordinul nr. 4/1977 al preşedintelui CPT a fost aprobat transferul dactilografei Adelbo Alice‑Adelina de la Serviciul pentru artă la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică192. I‑au urmat doi şoferi şi un contabil, alte persoane aflate la vârsta pensionării şi‑au încetat activitatea, iar celor care cumulau pensia cu salariul de la CPT li s‑a desfăcut contractul de muncă193. Totuşi, în aceeaşi perioadă s‑au făcut şi câteva angajări de lectori, cum este cazul Corneliei Cazan, încadrată în baza Ordinului nr. 9/14 februarie 1977, transferată de la Institutul pentru Reactori Nucleari Energetici194, şi al Mariei Marin, transferată de la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului şi încadrată în baza Ordinului nr. 13/22 martie 1977. Odată cu mutarea oamenilor a început şi mutarea activelor instituţiei: maşini de calcul, truse de sudură, mobilier etc.195. În februarie 1977, în documentele Comitetului pentru Presă şi Tipărituri începe să figureze ca preşedinte al instituţiei Ion Gălăteanu, scris şi Găleteanu, fost director general adjunct al Agerpres, însă documentele nu au relevat un decret care să ateste numirea sa în funcţie sau unul care să privească revocarea din funcţie a lui Ion Cumpănaşu. Potrivit unor surse online, Ion Gălăteanu a devenit preşedintele Cenzurii în 4 februarie 1977196. Ion Cumpănaşu a fost numit directorul general al Agerpres imediat după ce a plecat de la CPT, însă nici decretul privind această decizie nu a fost descoperit încă la Arhivele Naţionale. O centralizare a ordinelor de transfer făcute în 1977 arată că de la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri au plecat prin transfer 177 de persoane197, în timp ce altele au fost pensionate sau li s‑au desfăcut contractele de muncă, aşa cum am arătat mai sus. Dintre cei 177 de angajaţi, 44 lucrau în zona administrativă (dactilografe, secretare, economişti, îngrijitori, portari, curieri etc.), iar 133 erau cenzori. Dintre aceştia, 45 au ajuns să lucreze în redacţiile unor ziare centrale (Scânteia, Scânteia tineretului, Előre, Neuer Weg, Era socialistă etc.) sau la principalele publicaţii judeţene ale partidului (Viaţa liberă, Înainte, Flamura roşie, Steaua roşie, Steagul roşu, Delta etc.), dar şi în Radioteleviziunea 190. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 3/1977, f. 27. 191. Ibidem, f. 28. 192. Ibidem, f. 14. 193. Ibidem, f. 51. 194. Ibidem, f. 19. 195. Ibidem, f. 36. 196. http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/probatoriu/14_cultura_st_ presa_arta.htm 197. Centralizare făcută în baza ordinelor preşedintelui Comitetului pentru Presă şi Tipărituri aflate în ANIC, Fond CPT, Dosarul nr. 3/1977.

158

CULTUL SECRETULUI

Română, Agerpres, Administraţia Presei de Partid, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia” etc. E.G., fost cenzor la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, confirmă varianta potrivit căreia o parte însemnată dintre foştii angajaţi ai Cenzurii au fost integraţi în special în redacţiile cotidienelor locale şi centrale: „I‑au angajat să lucreze în continuare (la ziare – n.m.) pentru că era vorba de o mulţime de legi. Nu era vorba numai de conţinutul ideologic, pentru că conţinutul ideologic îl ştia redactorul‑şef. Nu era nevoie de niciun cenzor pentru asta. Redactorul‑şef ştia foarte bine ce e voie de dat şi ce nu e voie de dat. În plus, exista Secţia de Presă a CC‑ului, care avea relaţii directe cu toate marile ziare. Dar existau legi, ordine sau hotărâri în care paragraful cutare nu îţi dădea voie să scrii despre nu ştiu ce, iar lucrurile astea erau ştiute de cenzor şi probabil că de asta au avut nevoie de ei (în redacţiile ziarelor – n.m.)”.

Alţi 40 s‑au angajat în diverse instituţii ale statului sau ale partidului, cum ar fi Comitetele Judeţene de partid, Direcţia Generală a Arhivelor din Ministerul de Interne, Institutul de Studii Istorice şi Social‑Politice, Institutul de finanţe, circulaţie monetară şi preţuri, Centrul de material didactic şi propagandă agricolă şi altele. Restul de 48 de cenzori au fost transferaţi, în bloc, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, acolo unde preşedintele Cenzurii, Ion Gălăteanu, avea să fie numit secretar de stat. Plasarea angajaţilor Cenzurii la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste este confirmată de fostul cenzor E.G., care susţine că „ceea ce făceau înainte cenzorii la Comitetul pentru Presă făceau după la Comitetul Culturii”. Desfiinţată oficial, Cenzura a fost de fapt înlocuită din punct de vedere instituţional de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Când procesul de desfiinţare a Cenzurii nu fusese încă finalizat, o parte din competenţele acestei instituţii au fost transferate către CCES, Agerpres, Ministerul de Interne, Radioteleviziune sau direct conducerilor redac­ ţiilor. Cele mai importante atribuţii au fost transmise Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste prin Decretul nr. 442 al Consiliului de Stat, din 25 noiembrie 1977, privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, publicat în Buletinul Oficial nr. 127 din 28 noiembrie 1977. Potrivit art. 24, „Pe data intrării în vigoare a prezentului decret, activul şi pasivul, stabilite pe baza bilanţului contabil, indicatorii de plan economico‑financiari şi contractele în curs de executare ale Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, precum şi Întreprinderea de stat pentru imprimate şi administrarea publica­ ţiilor (ISIAP) trec la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, corespunzător atribuţiilor preluate, pe bază de protocol”198. Prin noua dispoziţie, Consiliul era cel care se ocupa, în baza art. 3, lit. l şi n, de: – înregistrarea autorizaţiilor de editare a ziarelor, revistelor şi a altor publicaţii periodice; – respectarea condiţiilor de apariţie a publicaţiilor; – evidenţa buletinelor şi a celorlalte publicaţii periodice cu caracter intern şi de serviciu, pentru care nu era necesară înregistrarea autorizaţiei de editare; – atestarea calităţii de ziarist şi evidenţa cărţilor de ziarist. 198. http://lege5.ro/Gratuit/he2tqmrx/decretul-nr-442-1977‑privind‑organizarea‑si‑functionarea‑ consiliului‑culturii‑si‑educatiei‑socialiste.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

159

Toate aceste competenţe intrau anterior în atribuţiile Comitetului pentru Presă şi Tipărituri. Totuşi, cea mai importantă prevedere legală din perspectiva transferului de control de la o instituţie la alta a fost cuprinsă în art. 3, lit. m din acelaşi decret şi făcea referire la centralizarea şi punerea la dispoziţia ziarelor şi publicaţiilor, a radioteleviziunii şi editurilor a „listelor întocmite de ministere şi alte organe centrale prevăzute de lege, cuprinzând categoriile de date şi informaţii care, potrivit legii, sunt nepublicabile”. Această dispoziţie face în mod evident referire la preluarea de către CCES a uneia dintre cele mai importante îndatoriri ale Cenzurii, mai precis la centralizarea dispoziţiilor prin care instituţiile de stat, supervizate de Secţia de Presă a CC al PCR şi de Secţia de Agitaţie şi Propagandă, decideau informaţiile şi datele a căror publicare era interzisă şi pe care, atât timp cât a funcţionat, Cenzura le‑a pus în practică. Preluarea atribuţiilor Cenzurii de către CCES reiese şi din art. 4, conform căruia Consiliul „exercită, prin sondaj, controlul după apariţie al publicaţiilor, tipăriturilor şi altor imprimate, pentru stabilirea modului în care au fost respectate prevederile Constituţiei RSR, a[le] legii privind apărarea secretului de stat etc.”. Acest tip de control corespundea cenzurii postpublicare sau postproducţie şi se aplica după finalizarea produsului editorial sau cultural, scopul fiind de a se verifica modalitatea de îndeplinire a indicaţiilor sau prevederile legale. În plus, responsabilitatea controlului informaţional a fost distribuită conducerilor editoriale, vigilenţa redactorilor‑şefi sporind şi mai mult, pentru a nu intra în vizorul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, al Secţiei de Presă a CC sau al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Nu doar o parte dintre angajaţii şi competenţele Comitetului pentru Presă şi Tipărituri au fost transferate către Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, ci şi o parte a patrimoniului fostei Cenzuri. Astfel, printr‑o serie de dispoziţii ale CCES din anul 1978, mobilierul de birou, covoarele, dulapurile metalice, etajerele, fotoliile, cuierele, radia­ toarele, perdelele, maşinile de scris, cărţile şi broşurile din judeţele Vaslui199, Braşov200, Timiş201, Tulcea202 au fost preluate de filialele judeţene ale CCES. Statul de Funcţii al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste valabil la data de 1 mai 1978 arată că foştii angajaţi ai Cenzurii au fost încadraţi pe poziţii similare în structuri care purtau denumiri apropiate celor din Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. Lectorii de la CPT se numeau la CCES instructori, iar printre compartimentele Consiliului se numărau următoarele direcţii cu responsabilităţile aferente203: I. Direcţia Culturii de masă – Îndrumarea şi organizarea Festivalului Naţional „Cântarea României”; – Îndrumarea şi controlul activităţii caselor de cultură, cluburilor muncitoreşti, căminelor culturale, creaţiei populare; – Îndrumarea şi controlul activităţii bibliotecilor şi anticariatelor. II. Direcţia Literaturii şi publicaţiilor – Îndrumarea şi controlul activităţii literar‑editoriale; – Controlul postapariţie al cărţilor; 199. AMCPN, Dosarul Dispoziţii 84‑168/1978, ff. 1‑3. 200. Ibidem, ff. 4‑8. 201. Ibidem, f. 18. 202. Ibidem, f. 54. 203. Ibidem, Dosarul Dispoziţii 977‑978/1978, ff. 1‑10.

160

– – – –

CULTUL SECRETULUI

Îndrumarea şi controlul activităţii publicaţiilor cultural‑artistice; Controlul postapariţie al presei şi al altor tipărituri; Evidenţa şi coordonarea datelor şi informaţiilor nepublicabile; Avizarea import‑export a bunurilor culturale.

III. Direcţia Artelor şi a instituţiilor de spectacole – Îndrumarea şi controlul activităţii artistice a instituţiilor teatrale; – Îndrumarea şi controlul activităţii artistice a instituţiilor muzicale, al imprimării fonice şi magnetice; – Îndrumarea şi controlul activităţii în domeniul artelor plastice, muzeelor şi expoziţiilor; – Îndrumarea şi controlul activităţii de conservare şi restaurare a bunurilor din patrimoniul cultural naţional. IV. Serviciul pentru Activitatea cultural‑educativă în rândul naţionalităţilor conlo­ cuitoare V. – – – –

Direcţia Relaţiilor culturale cu străinătatea Relaţii culturale cu ţările socialiste; Relaţii culturale cu ţările în curs de dezvoltare şi organizaţii internaţionale; Relaţii culturale cu ţările capitaliste; Protocol şi paşapoarte.

VI. Direcţia Economică şi a patrimoniului cultural naţional – Plan de dezvoltare, aprovizionare, comerţ exterior, urmărirea executării planului; – Investiţii mecano‑energetice; – Evidenţa centralizată a patrimoniului cultural naţional, avizare restaurări monumente istorice şi de artă; – Dări de seamă, metodologie, îndrumare contabilă, control financiar intern; – Evidenţa şi planificarea economică a presei. VII. Direcţia de Organizare, control, personal şi învăţământ – Îndrumarea şi controlul activităţii de aplicare a politicii de cadre în domeniul culturii; – Atestarea ziariştilor şi ştampila „BT”; – Organizare şi sinteză; – Grupul de instructori teritoriali. VIII. Serviciul Secretariat‑administrativ – Biroul secretariat, documente secrete şi ALA; – Juridic; – Administrativ. Atribuţiile de control în cazul presei externe au fost preluate integral de Agerpres, aşa cum susţine E.G., fost cenzor la DGPT/CPT: „Cel mai interesant caz a fost Agerpres‑ul, care a profitat din plin de desfiinţarea Comi­ tetului pentru Presă şi Tipărituri şi a preluat vreo 20 de oameni de acolo, cei care se ocupau de  presa externă. S‑a înfiinţat o redacţie care se chema «Presa externă». Toate publi­ caţiile coman­date oficial veneau acolo, la această secţie... Cumpănaşu fusese director la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri înainte de a fi luat la Agerpres (în calitate de director general – n.m.). Aşa că el îi ştia şi pe oameni, ştia pe cine vrea şi a rămas acolo până la Revoluţie”.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

161

Controlul presei externe la Agerpres era făcut prin intermediul a două redacţii distincte: Redacţia de Ştiri Externe şi Redacţie de Buletine Informative. „Redacţia de Buletine Informative se ocupa de redactarea acelor buletine (buletine infor­ mative destinate instituţiilor, oficialităţilor şi ziarelor centrale – n.m.), dar se ocupa şi de redactarea acelor aşa‑numite file, articole de ziar, şi avea şi o secţie de ştiri. Redacţia trimitea materialul în primul rând la Comitetul Central, dar avea şi abonaţi, precum comitetele de partid judeţene şi cine mai dorea. Existau mai multe categorii de abonaţi. Chiar şi aici, existând această structură politică, se făcea cenzură. Cenzură în sensul că nu toată lumea primea buletinele emise de noi. Cabinetul I şi II primeau tot până la un moment dat, când începuseră să apară foarte multe articole critice la adresa lui Ceauşescu”, mai precizează fostul cenzor.

E.G. susţine că reacţia lui Ceauşescu la articolele din presa străină care îi erau defavorabile a fost să interzică accesul Agerpres la marile agenţii de presă occidentale, motivul oficial fiind lipsa fondurilor pentru plata abonamentelor. Fostul cenzor susţine că decizia de a nu‑i mai pune la dispoziţie lui Nicolae Ceauşescu informaţiile critice la adresa sa sau a României a fost luată cu circa cinci ani înainte de căderea regimului comunist din 1989, cel mai probabil, de către directorul general al Agerpres, împreună cu conducerea Secţiei de Presă a CC al PCR. Totuşi, varianta necenzurată a buletinelor informative externe era trimisă membrilor CC, care erau la curent cu toate atitudinile critice ale Occidentului la adresa lui Ceauşescu şi a României, susţine E.G. Fostul cenzor mai suţine că presa externă era cenzurată de Agerpres, unde se aplica acelaşi sistem de control, în sensul în care „dacă era ceva foarte grav, acele ziare nu se dădeau deloc” la vânzare şi nu erau arhivate în colecţiile bibliotecilor.

Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, urmaşul DGPT Toate modificările legislative de la finalul anului 1977 care au vizat desfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri şi reorganizarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste au fost dezbătute în şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 11 octombrie 1977204. În cadrul acestei reuniuni, Nicolae Ceauşescu a informat participanţii cu privire la faptul că a solicitat introducerea în decretul pentru reorganizarea CCES şi prevederea de a bloca apariţia unor publicaţii: „Am stabilit să introducem anumite prevederi, practicate în toată lumea: dreptul de a opri o publicaţie, de a o suspenda. Democraţia nu trebuie înţeleasă denaturant”. Miu Dobrescu, preşedintele în funcţie la acea dată al CCES, l‑a asigurat pe Nicolae Ceauşescu că cenzurarea fizică a publicaţiilor, cărţilor sau producţiilor audio şi video a fost inclusă în actul juridic: „Art. 4 din decret prevede că, în cazuri deosebite de încălcare a ordinii de drept statornicite prin Constituţie, de încălcare a legii pentru apărarea secretului de stat şi celelalte legi, în caz de prejudicii aduse politicii interne şi externe a partidului şi statului, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste poate dispune suspendarea difuzării cărţilor, publicaţiilor, altor 204. Document accesat online la 26 mai 2013 la adresa http://www.romlit.ro/controlul_contiinelor_v.

162

CULTUL SECRETULUI

tipărituri şi imprimate grafice, fonice şi vizuale, până la luarea hotărârii definitive de către instanţele judecătoreşti sau alte organe în drept”205.

Într‑un document intitulat Propuneri de modificare a unor acte normative decurgând din aplicarea  Hotărârii CC al PCR din 28‑29 iunie 1977 cu privire la  activitatea de informare a opiniei publice se preciza că după „desfiinţarea controlului preventiv exercitat de Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, întreaga răspundere pentru conţinutul politic, ideologic şi calitatea materialelor de presă, [a] emisiunilor Radioteleviziunii, lucrărilor editoriale, a filmelor şi spectacolelor a fost preluată de organele de conducere colectivă ale instituţiilor respective”206. În acelaşi document se preciza că, pentru punerea în aplicare a prevederilor Hotărârii Plenare a CC al PCR din 28‑29 iunie 1977, erau necesare anumite măsuri: „1. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri să‑şi înceteze activitatea, unele din atribuţiile acestuia urmând a fi preluate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi Agerpres. 2. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste să preia de la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri următoarele atribuţiuni şi personalul aferent: efectuarea lecturii, audierii şi vizionării – după apariţia şi difuzarea publicaţiilor, emisiunilor de radioteleviziune, a cărţilor şi altor tipărituri – în scopul sesizării cazurilor de încălcare a prevederilor legilor în vigoare; răspunderea directă privind importul şi exportul de bunuri culturale; exercitarea unor atribuţii în aplicarea prevederilor Legii Presei (înregistrarea şi evidenţa autorizaţiilor de editare a ziarelor şi revistelor, informarea redacţiilor asupra datelor nepublicabile, atestarea ziariştilor etc.), precum şi în legătură cu activitatea economicofinanciară şi de administrare a publicaţiilor.  În acest scop se prevede îmbunătăţirea structurii organizatorice a CCES şi crearea unor compartimente corespunzătoare în cadrul direcţiilor literar‑editoriale, publicaţiilor, relaţiilor culturale cu străinătatea menite să asigure lectura postapariţie, importul şi exportul de bunuri culturale şi celelalte atribuţiuni preluate de la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. În vederea exercitării îndrumării şi controlului activităţii în domeniile culturii şi artelor, se prevede crearea comisiilor cinematografiei, literar‑editoriale, teatrale şi muzicale, artelor plas­ tice şi muzeelor, publicaţiilor cultural‑artistice, care vor îndeplini şi funcţia de organe de apel. Să se completeze şi precizeze în decretul de organizare şi funcţionare atribuţiile Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste privind: exercitarea îndrumării şi controlului activităţii tuturor instituţiilor cultural‑educative, a uniunilor şi asociaţiilor de creatori, a organizaţiilor de partid din instituţiile cultural‑educative; instaurarea unei ordini şi discipline severe în organizarea de spectacole şi concerte; integrarea în aparatul CCES a caselor de filme; trecerea în subordine directă a unor instituţii muzeale, teatrale şi muzicale de interes naţional. 3. Agenţia Română de Presă «Agerpres» să preia de la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, cu personalul aferent, sarcina de a controla şi aviza importul presei străine şi difuzarea acesteia pe teritoriul ţării. Totodată să se precizeze atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare, statutul agenţiei ca instituţie centrală de partid şi de stat, cu sarcina de informare prin presă şi radioteleviziune a opiniei publice din ţară şi străinătate asupra activităţii interne şi internaţionale a partidului şi statului, a realităţilor vieţii politice, 205. Ibidem. 206. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 116/1977, ff. 2‑3, f‑v.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL

163

economice, sociale, ştiinţifice şi cultural‑artistice în România, precum şi de difuzare în ţară a ştirilor din străinătate. 4. Corespunzător Hotărârii CC al PCR, să se constituie la Radioteleviziunea Română Consiliul de conducere şi Colegiul Radioteleviziunii Române. În vederea asigurării unui înalt nivel de exigenţă faţă de conţinutul şi calitatea programelor, Consiliul de conducere să constituie comisii pe domenii care vor viziona şi audia emisiunile mai importante de televiziune şi radio, filmele, serialele de televiziune şi spectacolele artistice şi vor aviza difuzarea lor. 5. Aplicarea Hotărârii CC al PCR face necesară totodată modificarea unor articole din Legea Presei, în scopul accentuării creşterii răspunderii cadrelor ce lucrează în acest domeniu, a conducerilor organelor de presă pentru conţinutul politic, ideologic şi calitatea materialelor publicate, pentru respectarea strictă a legilor ţării, păstrarea secretului de stat, informarea corectă şi obiectivă a opiniei publice; precizării com­ ponenţei sarcinilor şi atribuţiilor sporite ale organelor de conducere colectivă ale publicaţiilor şi instituţiilor de presă, a modului de desfăşurare a activităţii acestora. 6. Ministerul de Interne să preia de la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, odată cu personalul aferent, sarcina privind controlul publicaţiilor, lucrărilor editoriale, benzilor magnetice şi fonice din străinătate, altele decât cele comandate de organizaţiile socia­ liste; împreună cu Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor şi Direcţia Generală a Vămilor, Ministerul de Interne va asigura respectarea reglementărilor în vigoare privind introducerea şi difuzarea în ţară a presei, tipăriturilor şi imprimatelor din străinătate, precum şi respectarea legilor de către organizaţiile socialiste şi persoanele particulare care trimit sau transportă în străinătate manuscrise, tipărituri, documentaţii şi studii de specialitate, benzi magnetice şi fonice”207.

Toate aceste prevederi confirmă continuitatea controlului instituţional exercitat până în 1977 de DGPT/CPT şi mai ales a controlului postapariţie. O altă posibilă justificare a desfiinţării Cenzurii pot fi împărţirea atribuţiilor de control între mai multe instituţii şi încercarea ca decizia să nu se concentreze la nivelul unui singur organism, ştiută fiind precauţia pe care o arăta Nicolae Ceauşescu faţă de criticile Occidentului. Acest fapt reiese şi din cuvântarea rostită de preşedintele RSR la 11 iulie 1977, cu ocazia Congresului consiliilor oamenilor muncii din industrie, construcţii şi transporturi. În respectivul discurs, în care a vorbit deschis despre „lichidarea cenzurii”, Ceauşescu a oferit o motivaţie în plus pentru această decizie, şi anume rutina individuală deprinsă de jurnalişti, ceea ce arată consolidarea regimului: „De asemenea, ţinând seama de bogata experienţă pozitivă acumulată în activitatea educativă în anii socialismului, de schimbările calitative produse în rândul intelectualităţii noastre, de numărul mare de cadre formate în toate sectoarele muncii politico‑ideologice şi culturale, pornind de la faptul că la baza întregii activităţi din acest domeniu stă ideologia clasei muncitoare, concepţia materialist‑dialectică a partidului, marxism‑leninismul, Comi­ tetul Central a apreciat că nu mai este necesar controlul preventiv, din afară, asupra insti­ tuţiilor de informare şi artă, răspunderea activităţii lor urmând să treacă asupra conducerilor colective respective (sublinierile mele; N. Ceauşescu, 1981, pp. 13‑14). 207. Ibidem.

164

CULTUL SECRETULUI

Pe lângă plasarea responsabilităţii de supraveghere în atribuţia conducerilor editoriale ale publicaţiilor, numite pe criterii politice, Ceauşescu a recunoscut deschis că „nu este vorba de a lichida orice control”, ci de diseminarea acestuia strict către zona politică: „Desigur, nu este vorba de a lichida orice control, ci de înlocuirea controlului administrativ, birocratic, cu un control de partid, cu creşterea răspunderii comuniştilor, a cadrelor ce lucrează în acest sector, cu un control nemijlocit al maselor de oameni ai muncii” (subli­ nierea mea; N. Ceauşescu, 1981, pp.13‑14).

Capitolul V

Controlul instituţional Accesul la profesie Fără o tradiţie antebelică a unui învăţământ jurnalistic specializat, necesitatea înfiinţării unor forme instituţionale de pregătire a jurnaliştilor a apărut după evenimentele de la 23 august 1944. Cum ziariştii profesionişti, ostili regimului comunist, erau în închisori, fugiseră din ţară sau aveau dreptul de semnătură ridicat, presa comunistă era scrisă de persoane care aveau în multe cazuri doar patru clase şi nicio pregătire de specialitate, iar în cele mai multe situaţii cei care concepeau articolele erau activişti de partid instruiţi pentru agitaţie şi propagandă, membri ai sindicatelor sau muncitori (E. Şercan, 2012, p. 252).

Admiterea la Facultatea de Ziaristică Reprezentanţii ziarelor comuniste locale au ridicat problema lipsei studiilor în faţa conducerii centrale a partidului la prima Conferinţă de Propagandă a PCR din 28‑29 ianuarie 1945, explicând că oamenii care lucrau în redacţii nu era pregătiţi nici „politiceşte, nici din punct de vedere profesional”1. Relevantă în acest sens este mărturia lui Militeanu Rusu, de la ziarul Înainte din Brăila, care a insistat asupra faptului că cea mai mare problemă a pretinşilor ziarişti era lipsa de şcoală: „Suntem cinci tovarăşi în redacţie, din care unul singur are oarecare pregătire politică şi puţină şcoală. Restul suntem toţi limitaţi la patru clase primare. Vă puteţi da seama ce luptă ducem noi pentru a putea scoate ziarul”2.

Şi reprezentantul ziarului Înainte din Bacău susţinea aceeaşi idee: „Nu avem niciun plan, ne lipseşte pregătirea profesională deoarece n‑am mai scris niciun ziar”. Propaganda partidului a încercat cu asiduitate să identifice corespondenţi de presă printre muncitorii din fabrici sau uzine, dar şi intelectuali dispuşi să scrie în gazetele partidului. Ideea înfiinţării unei forme specializate de învăţământ jurnalistic a fost lansată de tovarăşul dr. Mârza, de la Iaşi, care, în prima zi a Conferinţei de Propagandă a PCR, a propus formarea unei şcoli de responsabili de gazete3, dar şi crearea unei Universităţi 1. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 7/1951, f. 37. 2. Ibidem, f. 38. 3. Ibidem, Dosar nr. 4/1945, f. 46.

166

CULTUL SECRETULUI

Populare sub patronajul Uniunii Plugarilor. Ideea nu a trecut neobservată de Iosif Chişinevschi, şeful Secţiei de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central, cel care prezida respectiva şedinţă, acesta cerându‑i lămuriri tovarăşului dr. Mârza în legătură cu materiile care ar putea fi predate la Universitatea Populară. Dr. Mârza, în cea de‑a doua zi a Conferinţei de Propagandă, a prezentat şi ideea înfiinţării unei şcoli de jurnalism: „Propun ca la Bucureşti să se facă o şcoală de gazetari şi o şcoală de propagandişti, cărora să li se predea într‑un curs de două‑trei săptămâni lecţiuni zilnice de către cineva din secţia de Propagandă şi de către tovarăşi de la cele două gazete, în care să se facă şi teorie, să se arate cum se tratează o idee, cum se face o corectură, cum se face un reportaj. Aceste cursuri vor da putinţă tovarăşilor noştri care caută să rezolve probleme care depăşesc capacitatea şi pregătirea lor să capete cunoştinţe noi, aceasta va ridica nivelul presei. Astfel de cursuri să se repete şi mai târziu, pentru ca la viitoarea întâlnire a presei noastre să aibă o ţinută cât mai frumoasă. În acest fel vom avea avantajul că se vor forma cadre de propagandişti serioşi şi va putea fi un ajutor şi pentru presa centrală, care va găsi în provincie talente care să poată fi reţinute aci”4.

În perioada de tranziţie politică, pentru a asigura specializarea cadrelor care activau în presa din provincie, erau organizate în mod frecvent seminare sau conferinţe. În februarie 1947 a avut loc un astfel de seminar, la care au participat redactorii principalelor ziare controlate de partid, fiind discutate probleme politice, teoretice şi de presă5. Un alt seminar a avut loc în luna martie 1948, care a ţinut trei zile, iar o conferinţă a fost dedicată exclusiv ziariştilor din presa de limbă maghiară. „Se poate aprecia că, în linii mari, aceste seminare care au constituit şi un schimb de experienţă între redactori, pe lângă aprofundarea unor probleme politice şi ideologice, sau analiza critică a muncii presei din provincie, au reuşit să contribuie la ridicarea nivelului presei din provincie”6.

La Consfătuirea presei din provincie, desfăşurată în zilele de 1‑2 martie 1948, repre­ zentanţii publicaţiilor locale au pus din nou în discuţie lipsa unor jurnalişti profesionişti în redacţiile ziarelor comuniste şi au semnalat greşelile tehnice sau ideologice comise din cauza „nivelului scăzut al colaboratorilor noştri”. Reprezentantul ziarului Făclia din Bihor, tovarăşul Feldmann, remarca faptul că „ziarişti comunişti nu prea avem”7, tovarăşul Goldner, de la Zori noi, admitea comiterea unor greşeli din cauza lipsei de pregătire ideologică8, iar tovarăşul Ionescu, de la Craiova, vorbea despre nivelul politic şi cultural scăzut al „tovarăşilor” din redacţie9. 4. Ibidem, Dosar nr. 4/1945, f. 119. Paragraf reprodus şi de Marian Petcu în capitolul „Şcoala de ziaristică de la Bucureşti” din lucrarea Zece teme de istorie a jurnalismului, Editura Ars Docendi, Universitatea din Bucureşti, 2012, p. 40. 5. Ibidem, Fond CC al PCR, Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 3/1948, f. 9. 6. Ibidem. 7. Ibidem, Dosar nr. 9/1948, f. 2. 8. Ibidem, f. 6. 9. Ibidem, f. 12.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

167

În raportul de activitate al Comisiei presei din provincie de pe lângă Secţia de Propagandă şi Agitaţie, din data de 27 mai 1948, se preciza că „pentru ridicarea de noi cadre gazetăreşti, pregătite din punct de vedere politic, a fost organizată o şcoală de gazetari, care a dat două serii de absolvenţi, cu o durată de şase săptămâni, şi o serie cu o durată de trei luni. Numărul total al elevilor trecuţi prin şcolile de gazetari e de 134”10.

Din acelaşi document reiese că, dintre absolvenţii şcolii de gazetari, şase fuseseră angajaţi la Scânteia, patru la Viaţa sindicală şi Muncitoarea, unul la Tânărul muncitor, iar 15 îndeplineau munci de răspundere în redacţiile ziarelor din provincie. După preluarea puterii politice, partidul încă se confrunta cu lipsa de cadre specializate care să lucreze în presă. În şedinţa biroului politic al CC al PMR din 26 ianuarie 1951, ideologul partidului, Leonte Răutu, aducea în discuţie tocmai acest aspect: „Tov. Gheorghiu (Gheorghe Gheorghiu‑Dej – n.m.) ne‑a atras atenţia asupra lipsei de cadre specializate. Scânteia ar trebui să aibe ingineri, agronomi, profesori de liceu, medici, economişti, cadre competente. Am făcut unele încercări de a obţine astfel de cadre, dar nu s‑a grăbit nimeni să le dea”11.

Structura ideologică şi propagandistică a învăţământului ziaristic universitar În România comunistă au existat două facultăţi pentru jurnalişti: una care a funcţionat în cadrul Universităţii din Bucureşti şi alta în cadrul Academiei de Studii Politice „Ştefan Gheorghiu”, însă până la înfiinţarea celor două forme de învăţământ universitar sau concomitent cu acestea au existat şi o serie de cursuri profesionale, organizate de Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR. Partidul şi‑a dat acceptul în 1951 pentru înfiinţarea unei secţii de ziaristică în cadrul Facultăţii de Filosofie din Bucureşti. Un an mai târziu, secţia s‑a transformat în Facultatea de Ziaristică şi a funcţionat sub această titulatură până în 1957, apoi a fost din nou transformată în secţie. Din 1963, structura şcolii universitare de jurnalism a fost din nou modificată sub forma unei catedre de „Teoria şi practica presei”, asigurând cursuri şi seminare la facultăţile de filosofie, limba română şi limbi străine până în 1989 (M. Petcu, 2012, pp. 49‑50). Cum ziariştii trebuiau să fie înainte de orice activişti de stat şi de partid, pregătiţi corespunzător din punct de vedere profesional şi ideologic, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR a iniţiat o serie de cursuri de propagandă şi presă. Prima promoţie a debutat în noiembrie 1949 şi s‑a încheiat în 1950 cu 69 de absolvenţi, iar cea de‑a doua a început în iunie 1950 şi s‑a terminat în octombrie 1950 cu 53 de absolvenţi12. O altă 10. Ibidem, Dosar nr. 3/1948, f. 11. 11. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 7/1951, f. 31. 12. Ibidem, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 3/1952, f. 43.

168

CULTUL SECRETULUI

serie a demarat în septembrie 1951 şi s‑a încheiat în martie 1952 cu 68 de absolvenţi, iar cea de‑a patra, în aprilie 1952, finalizată în octombrie 1952 cu 87 de absolvenţi. Un alt modul pentru propagandişti a fost ţinut la Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov” între martie 1951 şi august 1951, cu un total de 84 de absolvenţi. Scopul declarat al şcolii a fost întărirea aparatului Agerpres şi al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Cei 274 de cursanţi au fost repartizaţi după cum urmează: Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR Cursul pentru gazetari (asistenţi) Secţiile de Propagandă şi Agitaţie ale Comitetelor Regionale şi Raionale Scânteia Presa centrală Agerpres Radio Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor Presa locală Activişti ai organizaţiilor de masă şi MAI În producţie

2 3 51 21 43 29 15 24 69 12 5

Într‑un referat despre istoria învăţământului ziaristic din Republica Populară Română13 se precizează că pregătirea de specialitate a „cadrelor provenite din rândurile muncitorilor cu puţine aptitudini pentru ziaristică şi din rândul redactorilor cu puţină experienţă din cadrul ziarelor centrale şi locale” a fost începută în 1949 şi a durat până în 1953, cursurile, de tip politic, având o durată de şase luni. În acest interval au fost pregătite 400 de cadre. Cursurile au fost suspendate în 1953 în urma unei decizii a Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, care a cerut din nou, în 1956, aprobarea conducerii PCR pentru înfiinţarea unui curs de un an pe lângă Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”. Acesta a funcţionat între ianuarie 1956 şi octombrie 1957 şi a numărat, în final, 100 de absolvenţi14. În baza hotărârii secretariatului CC al PMR din octombrie 1957 privind îmbunătăţirea compoziţiei cadrelor din presă, cursul de tip politic pentru ziarişti a fost reorganizat pe lângă Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu”, având un caracter permanent şi o durată de şcolarizare de doi ani15. În perioada 1957‑1961 au fost pregătite peste 800 de cadre, dintre care 233 de persoane au fost „selectate direct din producţie, din rândul corespondenţilor de presă muncitori”, iar 57 din rândul „redactorilor stagiari, care au lucrat în redacţii 1‑2 ani de zile”16. La 8 octombrie 1958, Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române a adoptat Hotărârea nr. 1391 cu privire la unele măsuri pentru îmbunătăţirea componenţei cadrelor în presa centrală. Potrivit art. 1, „personalul redacţional al ziarelor şi publicaţiilor periodice centrale va funcţiona numai cu avizul conform al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor pe lângă Consiliul de Miniştri, pentru fiecare angajat în parte”17. Această 13. Ibidem, Dosar nr. 1/1961, f. 96. 14. Ibidem. 15. Ibidem. 16. Ibidem, ff. 96‑97. 17. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 10/1949, ff. 12‑13.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

169

măsură nu era aplicată ziarelor Scânteia, Lupta de clasă, Carnetul agitatorului, Munca de partid, şi nici ziarelor şi publicaţiilor care aparţineau Ministerului Forţelor Armate şi Ministerului Afacerilor Interne. După patru ani de funcţionare, cursul de ziaristică a fost desfiinţat printr‑o hotărâre a CC al PMR, în urma unei decizii a Ministerului Învăţământului, la propunerea Senatului Universităţii (M. Petcu, 2012, p. 54). Renunţarea la învăţământul jurnalistic a fost justificată prin faptul că absolvenţii nu au putut fi promovaţi în munca de conducere a ziarelor (şefi de secţii, secretari de redacţie etc.), „pentru aceasta fiind necesară o perioadă de 2‑3 ani de muncă nemijlocită în cadrul unei redacţii”18. Astfel, s‑a decis desfiinţarea cursului de ziarişti de doi ani de pe lângă Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu” şi înfiinţarea în cadrul Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu” a unei secţii de ziaristică, „care să pregătească anual 30‑40 de ziarişti pentru munci de conducere”19. Decizia înfiinţării unei facultăţi de ziaristică în cadrul Academiei de Studii Politice „Ştefan Gheorghiu” a fost luată în şedinţa Secretariatului CC al PCR din data de 9 iulie 1971 şi a fost consemnată în protocolul cu numărul 11. Documentul prevedea organizarea unor cursuri de zi şi seral, cu durata de un an, pentru „redactorii de presă centrală şi locală”, a căror absolvire urma să constituie „o condiţie pentru angajarea şi menţinerea lor în presă”20. Prima promoţie de studenţi a susţinut examenul de admitere în perioada 1‑4 decembrie 1971, concurenţa fiind de 147 de candidaţi pe 70 de locuri. Apariţia Legii Presei în 1974 a legitimat învăţământul jurnalistic prin prevederea art. 48, lit. a, care stipula că „pot fi încadraţi în presă absolvenţii cu diplomă ai Facultăţii de Ziaristică”21, la lit. b precizându‑se că şi absolvenţii altor facultăţi puteau deveni jurnalişti, după efec­ tuarea unei perioade legale de stagiu în care „au dovedit aptitudini în activitatea anterioară pentru profesia de ziarist”. Totuşi, potrivit Legii Presei, absolvirea Facultăţii de Ziaristică nu echivala cu obţinerea atestatului de jurnalist profesionist: „Absolvenţii cu diplomă ai Facultăţii de Ziaristică vor efectua un stagiu de doi ani în redacţia în care au fost repartizaţi, dacă înainte de intrarea în facultate nu au lucrat în presă o perioadă cel puţin egală cu perioada stagiului. Stagiul se reduce până la anulare, cu timpul lucrat anterior în presă. Absolvenţii Facultăţii de Ziaristică pot obţine atestarea ca ziarist profesionist după efectuarea stagiului în presă prevăzut la alineatul precedent; absolvenţii altor instituţii de învăţământ superior încadraţi în presă după efectuarea stagiului legal în specialitate pot obţine atestarea ca ziarist profesionist după o perioadă de un an lucrată în redacţie. Atestarea va cuprinde, în afara verificării activităţii ziaristice, examen şi probe de cunoaştere a limbilor străine, dactilografiei, stenografiei, folosirii aparatului de fotografiat sau de filmat, a mijloacelor de înregistrare a sunetului, a telexului. Dacă rezultatele nu sunt concludente, perioada stagiului în redacţie poate fi prelungită cu un an. Neatestarea atrage după sine trecerea într‑o altă activitate corespunzătoare pregătirii candidatului sau desfacerea contractului de muncă”22. 18. Ibidem, Fond CC al PCR, Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 1/1961, f. 97. 19. Ibidem. 20. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 82/1971, f. 5. 21. Legea nr. 3/1974 a fost publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 48 din 1 aprilie 1974, text accesat la http://www.legex.ro/Legea‑3‑1974‑554.aspx la 18 mai 2012. 22. Ibidem.

170

CULTUL SECRETULUI

În 1977, prin Hotărârea Secretariatului CC al PCR nr. 720/609 din 19 februarie, au fost stabilite criteriile de admitere la Facultatea de Ziaristică. Potrivit acestora, deveneau eligibili candidaţii din întreprinderi, organizaţiile de masă şi obşteşti, redacţii, instituţii de presă care au fost aleşi de organele interne de partid, UTC sau de sindicat ori care au desfăşurat o activitate politică sau ca propagandişti în domeniul cultural‑educativ. Prin­ cipiile de selecţie prevedeau şi o pondere a minorităţilor şi a femeilor printre cei admişi, astfel că 2‑3 studenţi trebuiau să fie de naţionalitate maghiară, 1‑2 de naţionalitate germană şi 8‑12 din rândul femeilor23. Alte cerinţe făceau referire la: studiile liceale finalizate, aptitudini pentru presă, manifestate prin colaborarea la ziare sau alte publicaţii, stagiul în producţie sau în cadrul armatei de cel puţin doi ani, calitatea de membru al PCR şi vârsta de până la 26 de ani. Înaintea examenului de admitere avea loc un proces de selecţie a candidaţilor de către redacţiile ziarelor centrale sau locale, Radioteleviziune, Agerpres împreună cu Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu”, sub îndru­marea Secţiei Presă şi Radioteleviziune a CC al PCR. O a doua etapă a trierii candidaţilor era îndeplinită de comitetele judeţene ale PCR sau de cel al municipiului Bucureşti. În cazul cursurilor fără frecvenţă, candidaţii urmau să fie recomandaţi numai din rândul „lucrăto­ rilor din redacţii”, instituţii de presă şi Radioteleviziune, care erau membri ai PCR24. După parcurgerea acestor faze de selecţie urma examenul propriu‑zis, format dintr‑un „test psihologic de aptitudini intelectuale” (eliminatoriu), o probă de „verificare a aptitudinilor ziaristice” (eliminatorie), proba scrisă de „Literatură română” şi proba orală de „Socialism ştiinţific” (M. Petcu, 2012, p. 59). Listele nominale cu per­soanele care obţineau rezultate de trecere şi erau propuse pentru a fi admise era votată în şedinţele Secretariatului Comi­ tetului Central al PCR, prezidate de Nicolae Ceuşescu. Aceste măsuri se înscriu în linia normelor impuse pe parcursul anului 1977, anul desfiinţării oficiale a Cenzurii, şi evidenţiază întărirea celorlalte forme de control al presei. Astfel, din lista de criterii de mai sus reiese că selecţia viitorilor jurnalişti era mult mai rigidă şi presupunea implicarea directă a Comitetului Central al PCR, cel mai înalt for de conducere al partidului. Un alt aspect important era ataşamentul faţă de partid, care trebuia probat prin carnetul de membru, această decizie plecând de la prezumţia că membrii de partid erau mai disciplinaţi, iar actele de posibile trădări sau disidenţe erau mult mai puţin probabile în cazul lor. Dintr‑un document datat 25 iulie 197725 reiese că lista candidaţilor pentru anul I la Facultatea de Ziaristică fusese avizată de Dumitru Popescu‑„Dumnezeu”26, preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii, Cornel Burtică27, secretar al CC al PCR, şi 23. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 76/1974, f. 145. 24. Ibidem. 25. Ibidem, Dosar nr. 95/1977, f. 148, f‑v. 26. Dumitru Popescu‑„Dumnezeu”, considerat creatorul şi legitimatorul cultului personalităţii al lui Nicolae Ceauşescu, a fost una dintre persoanele care au avut funcţii decizionale în propagandă, presă şi cultură, ca redactor‑şef al Scânteii (1965‑1968), preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii (martie‑septembrie 1971 şi noiembrie 1976 – august 1978), preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1971‑1976), preşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (din 1971). Printre funcţiile politice deţinute de acesta se numără cele de ministru adjunct al Culturii (1962‑1965), membru al CC al PCR pe tot parcursul „epocii Ceauşescu”, membru al CPEx (1969‑1989) şi rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu” (1981‑1989). 27. Cornel Burtică a fost membru în Consiliul Politic Executiv al PCR, ambasador al Republicii Socialiste România în Italia, Malta şi Maroc, ulterior îndeplinind funcţiile de ministru al

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

171

Leonte Răutu28, rector al Academiei de Studii Politice „Ştefan Gheorghiu”. Printr‑o adresă intitulată Propuneri privind admiterea candidaţilor pentru anul I la Facultatea de Ziaris­ tică, cei trei oficiali precizau că Secretariatul CC al PCR a aprobat pentru cursul cu frecvenţă un număr de „30‑40 de locuri”, la care s‑au prezentat 67 de candidaţi, propunerea lor fiind să fie declarate admise 40 de persoane. După profesie, 37 erau muncitori, maiştri şi tehnicieni, la care se adăugau un profesor şi doi funcţionari, cu toţii având calitatea de membru de partid. Dintre aceştia, opt erau activişti în organele de partid şi în aparatul UTC, unul era activist sindical, iar ceilalţi lucrau în producţie, având colaborări la diferite organe de presă. Proporţiile etnice erau respectate, conform criteriilor de admitere, 36 fiind de naţionalitate română, trei de naţionalitate maghiară şi unul de naţionalitate germană, dar şi cele de sexe, dintre cei 40 de candidaţi 13 persoane fiind femei. Pentru cursul fără frecvenţă a fost propusă admiterea a 21 de candidaţi, dintre care şase lucrau în Radioteleviziune, nouă în presa locală şi şase în diferite redacţii ale unor publicaţii centrale29. În cadrul consfătuirii de lucru din 5‑6 octombrie 1978, care a avut loc între condu­ cerile publicaţiilor centrale şi locale, secretarii cu propaganda ai comitetelor judeţene de partid şi reprezentanţi ai altor instituţii cu responsabilităţi în zona cultural‑artistică, s‑a pus în discuţie faptul că unii absolvenţi ai Facultăţii de Ziaristică „nu fac faţă exigenţelor muncii redacţionale, iar alţii, datorită (sic!) slabei pregătiri pentru munca de gazetari, au fost repartizaţi în alte activităţi din afara presei”30. Acest lucru a fost pus pe seama unei slabe selecţii a candidaţilor, dar şi pe a faptului că nivelul cursurilor de la Academia „Ştefan Gheorghiu” era scăzut: „Se repetă lucruri cunoscute, nu sunt organizate pe spe­ cialităţi, se suprapun prin tematica lor”31. În şedinţa Secretariatului Comitetului Central al PCR din 5 iulie 1985, Nicolae Ceauşescu a considerat „problematică” admiterea la Facultatea de Ziaristică din acel an, deoarece pe lista aferentă judeţelor Alba, Iaşi, Brăila sau Vrancea figura câte un singur candidat declarat admis. Dumitru Popescu a explicat că respectivele judeţe au selectat şi trimis „oameni slabi”. „Da, dar trebuie din timp verificate. Va trebui cerut ca până în luna septembrie judeţele să completeze şi să dea examen suplimentar, aşa cum facem şi pe linie de stat. Nu se poate! Şi Brăila, şi Covasna! În general, judeţele au un candidat, chiar cu doi, trebuie văzut şi să se completeze”32, a susţinut secretarul general al PCR.

Comerţului Exterior, şeful secţiei Propagandă a CC al PCR, secretar al CC al PCR şi vice­ preşe­dinte al guvernului. 28. Leonte Răutu este menţionat în raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România printre cei „responsabili de menţinerea şi perfecţionarea regimului comunist”. A fost pe rând şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR (1956‑1965), membru al Comitetului Politic Executiv (1955‑1981), secretar al CC al PCR (1965‑1969), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (martie 1969 – februarie 1972) în guvernul Gheorghe Maurer şi rector al Academiei de Studii Politice „Ştefan Gheorghiu” (1972‑1982). 29. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 95/1977, f. 148, f‑v. 30. Ibidem, Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 5/1979, f. 74, f‑v. 31. Ibidem. 32. Ibidem, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 40/1985, f. 9, f‑v.

172

CULTUL SECRETULUI

Completarea solicitată de Ceauşescu a fost votată în unanimitate de cei prezenţi la şedinţă, printre care s‑au numărat Emil Bobu, Iosif Banc, Ion Coman, Petru Enache, Ilie Verdeţ, Miu Dobrescu sau Teodor Coman33. În 1987, structura cursurilor de pregătire şi perfecţionare la Academia de partid pentru învăţământ social‑politic cuprindea o secţie de ziaristică, ciclu de studiu cu frecvenţă de patru ani şi fără frecvenţă de cinci ani, un curs postuniversitar de ziaristică, cu durata de un an şi şase luni, şi o secţie pentru formarea ziariştilor din ţările în curs de dezvoltare, cu durata de trei ani34. Pentru această secţie, statul român a pus la dispoziţia partidelor comuniste, socialiste, democratice, precum şi a mişcărilor de eliberare naţională din străinătate 20 de burse în anul universitar 1987‑1988. Printre beneficiari s‑au numărat studenţi din Africa de Sud, Benin, Cipru, Congo, Madagascar, Mozambic, Namibia, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Somalia, Tunisia, Zambia sau Zimbabwe35. Planul de învăţământ aprobat pentru intervalul 1986‑1990 includea următoarele disci­ pline de studiu la Secţia Ziaristică, cursul cu frecvenţă36: – Anul I – Teoria şi practica vieţii de partid (116 ore), Materialism dialectic şi istoric (136 de ore), Istoria României (153 de ore), Economie politică socialistă (136 de ore), Tehnica scrisului (180 de ore), Mişcarea comunistă, muncitorească şi democratică internaţională (136 de ore), Logică (51 de ore), Istoria culturii (204 ore), Limbi străine (68 de ore), Introducere în metodica învăţării (10 ore). Total de 1.190 de ore. Curs tehnico‑aplicativ de Stenodac­tilografie (136 de ore). – Anul II – Teoria şi practica vieţii de partid (184 de ore), Materialism dialectic şi istoric (136 de ore), Economie politică (capitalism, economie mondială, doctrine economice contemporane) (153 de ore), Tehnica scrisului (139 de ore), Istoria gândirii filosofice şi social‑politice din România (68 de ore), Economiile de ramură (industrie, agricultură, construcţii, transporturi, comerţ, servicii, turism) (272 de ore), Planificarea şi prognoza dezvoltării economice sociale (136 de ore), Limbi străine (102 ore). Total de 1.190 de ore. Curs tehnico‑aplicativ de Fotoziaristică (136 de ore). – Anul III – Teoria şi practica vieţii de partid (116 ore), Socialism ştiinţific (145 de ore), Materialism dialectic şi istoric. Confruntări de idei în gândirea filosofică contem­ porană (58 de ore), Ştiinţa conducerii (58 de ore), Ideologie şi măiestrie publicistică (116 ore), Mecanismul economico‑financiar (102 ore), Sociologie (116 ore), Comerţ exterior şi cooperare economică internaţională (85 de ore), Materialism dialectic şi istoric. Teoria culturii (58 de ore), Limbi străine (136 de ore). Total de 990 de ore. Curs tehnico‑aplicativ de Secretariat de redacţie (58 de ore). – Anul IV – Ideologie şi măiestrie publicistică (176 de ore), Practică de cotidian (192 de ore), Relaţiile internaţionale contemporane. Politica externă a RSR (126 de ore), Drept şi administraţie de stat. Elemente de legislaţia presei (90 de ore), Sociologie (54 de ore), Analiză economică (126 de ore), Limbi străine (54 de ore). Total de 818 ore. Analizând structura programei pentru cei patru ani de studiu, se poate trage concluzia că Secţia Ziaristică din cadrul Academiei de Ştiinţe Politice „Ştefan Gheorghiu” avea 33. Ibidem, 34. Ibidem, 35. Ibidem, 36. Ibidem,

f. 2. Secţia Cancelarie, Dosar nr. 7/1987, vol. I, f. 74. f. 174. ff. 78‑79, f‑v.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

173

scopul de a forma propagandişti, şi nu jurnalişti. În primul rând, se poate face o clasare a cursurilor în patru mari categorii: de substanţă şi finalitate ideologică, de economie, de cultură generală şi de specialitate. În primii trei ani de facultate, cursurile ideologice erau predominante cantitativ: 677 de ore în primul an, 541 de ore în anul II, 435 de ore în anul III şi 126 de ore în anul IV. Din cel de‑al doilea an de studiu erau introduse cursu­rile de economie, justificarea fiind dată de faptul că esenţa materialelor jurnalistice era orientată către zona economică şi industrială: 408 ore în anul II, 187 de ore în anul III şi 126 de ore în anul IV. Cursurile care contribuiau la îmbogăţirea culturii generale a viitorilor ziarişti au fost mai numeroase doar în primul an, când au fost alocate 333 de ore, pentru ca în anul II să fie 102 ore, 252 de ore în anul III şi 108 ore în anul IV. Cursurile de specialitate au ocupat cel mai puţin timp în structura programei de învăţământ: 180 de ore în anul I, 139 de ore în anul II, 116 ore în anul III şi 458 de ore, din care 192 de practică şi 90 de legislaţia presei, în anul IV.

Direcţia Securităţii Statului şi Dosarul de obiectiv „Presa scrisă” În piramida cenzurii comuniste a lui Arlen Blyum (2003, pp. 3‑9), unul dintre nivelurile de supraveghere a mijloacelor de comunicare în masă era ocupat de poliţia politică a statului, care a funcţionat în URSS sub numele de NKVD, NKGB, MGB sau KGB. În România, Departamentul de Securitate a Statului din Ministerul Afacerilor Interne, cunoscut sub denumirea colocvială de Securitate, a ocupat un rol similar celui jucat în URSS de poliţia politică a statului în controlul formelor de expresie artistică, ştiinţifică şi culturală. Până la desfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri în 1977, între instituţia Cenzurii, Securitate şi Miliţie a existat chiar un anumit nivel de colaborare în privinţa supravegherii presei. Acest fapt reiese din Nota nr. S/379 din 17.02.1973, întocmită de DGPT, care nu poartă nicio semnătură însă, dar care îi era adresată lui Cornel Burtică, membru supleant al Comitetului Executiv şi secretar al CC al PCR. În document se preciza că şeful serviciului DGPT din Iaşi, Traian Tanea, a fost solicitat de colonelul N. Ionescu de la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne pentru a fi informat despre „intervenţiile politice efectuate de către împuterniciţii noştri în publicaţiile ce apar în Iaşi”, revenind la o cerere adresată în iunie 1972, când, în plus, s‑a interesat dacă „posedăm o listă cu persoanele ce nu pot publica”37. În adresă se mai spune că asemenea cerinţe au fost adresate şi cenzorilor DGPT din alte judeţe în anii 1971 şi 1972. Un alt exemplu este cel al şefului DGPT Bacău, Alexandru Grigorescu, care a fost solicitat în mai multe rânduri de colonelul V. Lazăr, adjunctul comandantului Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, pentru o colaborare permanentă, „informând asupra unor materiale, în special din revista Ateneum, cu deosebire a celor scrise de anumite persoane ce urmau să‑i fie identificate”38. O altă situaţie este cea de la Craiova, unde căpitanul C. Ungherea, de la Inspectoratul Judeţean Dolj al Ministerului 37. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 22/1973, f. 34. 38. Ibidem.

174

CULTUL SECRETULUI

de Interne, i‑a predat împuternicitului DGPT Viorel Asproiu o listă cu nume de persoane „considerate suspecte, cerând să se scoată din presă orice material semnat de aceştia”39. La finalul notei se mai preciza că cenzorii au fost îndrumaţi să ia legătura cu organele locale de partid şi cu conducerea DGPT, iar lui Cornel Burtică i se cerea: „Ţinând seama de implicaţiile ce le‑ar avea stabilirea contactelor cerute şi furnizarea datelor respective, supunem atenţiei dumneavoastră această situaţie spre a dispune”40. După desfiinţarea oficială a Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipărituri în 1977, moment care ar fi trebuit să reprezinte o destindere a mediului jurnalistic, mijloacele de informare au fost supuse unui alt tip de control: supravegherea Securităţii. Direcţia Securităţii Statului, prin Securitatea Municipiului Bucureşti, a deschis încă de la începutul anilor ’70 un dosar „de obiectiv”41, intitulat „Presa scrisă”. În baza unor planuri anuale de măsuri, aprobate de conducerea temutului serviciu secret, dosarul „Presa scrisă” viza următoarele scopuri: „– mărirea capacităţii de cunoaştere, cuprinderea şi stăpânirea situaţiei operative din mediul de presă în vederea asigurării unui control multilateral şi eficient; – stabilirea categoriilor de informaţii ce prezintă interes pentru organele de Securitate; – cunoaşterea stării de spirit în vederea înlăturării cauzelor şi anihilării elementelor care ar putea determina o înrăutăţire a acesteia; – diversificarea şi îmbunătăţirea activităţii de valorificare şi exploatare a informaţiilor pentru prevenirea introducerii unor articole sau fotografii ce ar da naştere unor inter­ pretări defavorabile ţării”42.

Pe lângă aceste chestiuni de ordin general, aflate în atenţia ofiţerilor de Securitate, una dintre principalele ţinte urmărite de angajaţii poliţiei politice era identificarea acelor ziarişti care „se eschivează de la publicarea ori difuzarea unor articole şi comentarii cu tematică angajantă, situându‑se pe poziţia de aşa‑zişi ziarişti neutri, cât şi pe acei redactori care nu publică materiale având un caracter simbolic, prin care în mod subtil se adoptă poziţia ostilă faţă de unele realităţi din ţara noastră”43. Atenţia organelor de urmărire era concentrată în special pe controlul asupra „fazei de concepţie”, moment ce corespunde cenzurii preventive aplicate până în 1977 de lectorii de la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (S.C. Jansen, 1988; M. Petcu, 1999). 39. Ibidem, f. 35. 40. Ibidem. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Dosar nr. 1, vol. 1, f. 13. 41. Potrivit Indexului CNSAS de termeni şi abrevieri cu utilizare frecventă în documentele Securi­ tăţii, „dosar de obiectiv” (sau „dosar de problemă”) cuprindea materiale privind supravegherea informativă a unor instituţii ori grupuri mari de persoane, prin acţiuni operative de largă acoperire, orientate tematic („artă‑cultură”, „învăţământ” sau „tineret studios”, „culte‑secte”, „evazionişti” etc.) sau în funcţie de profilul instituţiilor/unităţilor economice de interes pentru Securitate. Dosarele de problemă se deschideau la propunerea unităţilor centrale de profil, cu aprobarea ministrului de Interne, iar dosarele de obiectiv se deschideau la propunerea şefilor de unităţi, pentru instituţiile sau întreprinderile din raza de competenţă. Document accesat online la 19 mai 2013, la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/arhiva/Dictionar% 20termeni.pdf. 42. ACNSAS, Dosar nr. 1, vol. 1, f. 75, f‑v. 43. Ibidem, f. 82.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

175

Desfiinţarea Cenzurii în 1977 a avut drept consecinţă imediata reconsiderare a activităţii Securităţii în raport cu obiectivul „Presa scrisă”. Într‑un plan de măsuri din 10 ianuarie 1978, întocmit la numai câteva luni după desfiinţarea DGPT/CPT, o prioritate a ofiţerilor de Securitate a fost realizarea unui plan de recrutări din rândul jurnaliştilor, al personalului tehnic şi administrativ din presă. Astfel, pentru primul semestru al anului 1978 era vizată recrutarea a 173 de gazetari la nivelul Bucureştiului care trebuiau să devină surse ale Securităţii, dintre care 86 în primul trimestru şi 87 în trimestrul doi, dar şi recrutarea a 116 ziarişti din ţară44. În acelaşi timp, în respectivul document se menţiona că 187 de ziarişti erau monitorizaţi de poliţia politică, dintre care 64 pentru manifestări ostile la adresa regimului, 74 pentru relaţii neoficiale cu cetăţeni străini şi 49 pentru intenţia de a rămâne în străinătate. Alţi 19 jurnalişti aveau deschise Dosare de Urmărire Informativă, pentru manifestări denigratoare sau pentru relaţii neoficiale cu cetăţeni străini45. Aşa cum reiese din planul de măsuri aferent anului 1981 în problema „Presa scrisă”, ofiţerii poliţiei secrete „vânau” cu ajutorul „surselor” şi al „persoanelor de legătură” infor­ maţii despre acei jurnalişti care se manifestau „duşmănos la adresa orânduirii sociale şi de stat”, despre ziariştii care se aflau în „imediata apropiere a conducerii superioare de partid” sau aveau acces la secretele de stat. În plus, aceştia vizau şi prevenirea tipăririi clandestine de materiale „duşmănoase”, cunoaşterea „stării de spirit, a intenţiilor şi neu­ tralizarea acelor elemente” care ar fi încercat să „tulbure climatul politic”, dar şi „sensi­ bilizarea oamenilor pentru a furniza date şi informaţii organelor de Securitate”46. Printre obiectivele serviciului secret se afla şi „documentarea organelor de presă şi radioteleviziune în vederea întocmirii unor materiale, reportaje, anchete etc., în scopul combaterii propa­ gandei din străinătate, a[l] demascării angajaţilor postului de radio Europa liberă”47. Acest paragraf arată că Securitatea s‑a implicat inclusiv în planul editorial al instituţiilor de presă, dictând tematica unor subiecte şi chiar redactarea unor articole.

Protejarea secretelor de stat – obiectivul poliţiei politice Securitatea s‑a folosit de întregul arsenal de mijloace pentru a proteja statul şi Partidul Comunist Român de eventuale articole cu conţinut denigrator, care ar fi putut prejudicia „conducerea superioară” de partid şi chiar partidul: a urmărit şi a verificat ziarişti, a racolat surse din rândul gazetarilor şi a dispus controale care să asigure „apărarea secre­ telor de stat”. Direcţia Securităţii Statului a adoptat la 10 februarie 1983 Programul de măsuri al DSS privind îmbunătăţirea activităţii de asigurare şi protecţie contrainformativă în sectoarele presă, radioteleviziune şi poligrafie nr. D/0012216, ce impunea strategia viitoare a poliţiei politice în raport cu ziariştii care lucrau în industria de print. Potrivit unei note a Securităţii Municipiului Bucureşti, la data de 18 aprilie 1984, în presa tipărită figurau 647 de angajaţi, dintre care 162 erau persoane de legătură ale ofiţerilor de Securitate48. Tot atunci, Securitatea avea 34 de surse în interiorul redacţiilor bucureştene, 44. Ibidem, f. 84. 45. Ibidem, f. 68. 46. Ibidem. 47. Ibidem. 48. Ibidem, ff. 35‑36.

176

CULTUL SECRETULUI

înregistrând o creştere cu 26% în acest sens. 8,7% dintre noii recrutaţi erau personalităţi, în timp ce 17,6% erau oameni de presă şi tipografi „cu posibilităţi în exterior”49. Numărul de surse evoluase în timp, de la 32 de persoane în 1980, la 39 în 1981, 45 în 1982, 42 în 1983 şi 41 în 198450. După adoptarea Programului de măsuri al DSS nr. D/0012216, un prim document elaborat a fost Raportul nr. 122/C.S./08.09.1984, care cuprindea o serie de solicitări ale Direcţiei I a Securităţii51 în problema „Presa scrisă”. Din conţinutul adresei reies şi obiectivele Securităţii în raport cu mediul jurnalistic, dar şi nivelul de supraveghere şi control la care jurnaliştii erau supuşi de organele poliţiei politice: „În vederea aplicării prevederilor Programului de măsuri al DSS în problemă, la nivelul Securităţii Capitalei s‑a întocmit un plan de măsuri ce vizează, în principal, următoarele obiective: – Mărirea capacităţii de cunoaştere, cuprindere şi stăpânire a situaţiei operative din mediul presă în vederea asigurării unui control multilateral şi eficient; – Stabilirea categoriilor de informaţii ce prezintă interes pentru organele de Securitate în funcţie de recentele mutaţii care au avut loc în presă; – Diversificarea şi îmbunătăţirea activităţii de valorificare şi exploatare a informaţiilor pentru prevenirea introducerii unor articole sau fotografii ce ar da naştere la interpretări defavorabile ţării noastre în urma analizei făcute în acest sector; – Urmărind mărirea capacităţii de cunoaştere şi stăpânire a situaţiei operative s‑a stabilit procentul de recrutări, atenţie sporită acordându‑se locurilor şi punctelor insuficient acoperite informativ. S‑a reuşit astfel mărirea potenţialului informativ cu 15 surse cu largi posibilităţi de informare şi în măsură să acopere cea mai mare parte a punctelor sensibile din mediul de presă. În majoritatea redacţiilor ziarelor centrale – Scânteia, România liberă, Scânteia tineretului – au fost selectate şi verificate persoane care să îndeplinească atribuţii de protocol, statuând oficial norme concrete pentru controlul total al cetăţenilor străini ce vizitează redacţiile în cadru oficial sau în interes personal, ce se desprind din Legea 2352 şi HCM 1853”54.

Acelaşi raport prezintă interesul organelor de Securitate pentru relaţia jurnaliştilor cu cetăţenii străini, suspiciunile de spionaj generate de acest gen de contacte profesionale, precum şi acţiunile întreprinse pentru limitarea unor astfel de situaţii. O altă justificare pentru supravegherea ziariştilor era participarea acestora la diverse evenimente organizate de ambasadele sau reprezentanţele diplomatice occidentale: „Printr‑o instruire temeinică şi susţinută a reţelei informative, s‑a înregistrat un plus de calitate în ceea ce priveşte valoarea informaţiilor. Pe baza informaţiilor realizate de reţeaua 49. Ibidem. 50. Ibidem, f. 21. 51. Departamentul Securităţii Statului din cadrul Ministerului de Interne era organizat în anul 1989 în şase direcţii, Direcţia I fiind cea care se ocupa cu informaţiile interne. 52. Legea nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat. 53. HCM nr. 18/1972 referitoare la stabilirea relaţiilor de serviciu cu cetăţeni străini de către orga­nizaţiile socialiste. 54. ACNSAS, Dosar nr. 1, vol. 1, ff. 13‑14.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

177

proprie în perioada la care se referă raportul, au fost luate în lucru prin DUI un număr de 5 elemente semnalate că au relaţii suspecte cu cetăţeni străini cu încercări de a scrie favorabil despre anumite ţări occidentale [...] sau asupra cărora există suspiciuni pe linie de înscrisuri cu conţinut duşmănos. Menţionăm că în urma informaţiilor obţinute în urma verificării lor, două astfel de cazuri au fost preluate de alte unităţi, profilându‑se suspiciunea de spionaj. În acest interval de timp au fost plecate în străinătate un număr de 8 surse din legătura noastră şi peste 60 de persoane din mediul presă. Menţionăm că în toate cazurile s‑au făcut prelucrări contrainformative înaintea plecării. La întoarcerea în ţară au furnizat informaţii de interes pentru Securitatea Statului. Deplasările, în majoritatea lor, s‑au produs în interes de serviciu. În câteva cazuri, în număr de 4, ziariştii au fost beneficiarii unor burse oferite de ambasada SUA şi a RFG. În această perioadă au fost finalizate 4 DUI prin măsuri operative de securitate, iar o ziaristă a fost avertizată şi înlăturată din redacţia ziarului Scânteia, considerându‑se că există relaţii suspecte între aceasta şi un ziarist francez cu atitudine ostilă ţării noastre. Menţionăm totodată numărul mare de oameni de presă ce sunt invitaţi de ambasadele străine sau de alte reprezentanţe diplomatice acreditate în ţara noastră; faţă de acest aspect s‑a acţionat prin ţinerea unor evidenţe stricte a celor care participă la astfel de acţiuni, prin factorii de conducere din redacţii s‑a acţionat pentru diminuarea numărului lor. În vederea actualizării prevederilor Legii 23 şi HCM 18 s‑a realizat reprelucrarea celor două acte normative în 4 colective redacţionale. De asemenea, s‑au făcut două controale de fond pentru prevenirea privind accesul, manipularea, multiplicarea şi păstrarea documentelor secrete de stat şi secrete de serviciu cu care se lucrează în redacţiile presei centrale. S‑a acţionat, cu rezultate pozitive, pentru luarea unor măsuri preventive prin factorii de decizie sau personalităţi, pentru a nu implica autoritatea de stat decât atunci când situaţia nu putea fi rezolvată altfel”55.

În 1984, 27,3% dintre angajaţii din presa centrală se aflau în atenţia organelor de Securitate, unii având deschise pe numele lor Dosare de Urmărire Informativă pentru „manifestări duşmănoase sau tendenţioase la adresa situaţiei din ţara noastră” ori pentru moralitate îndoielnică. Orice suspiciune atrăgea în mod automat atenţia Securităţii: „Subliniem că în mediul presă de pe raza Capitalei îşi desfăşoară activitatea 647 persoane, din care 177 se află cuprinse în evidenţa dosarului de problemă, iar două elemente în DUI la SMB, 1 element în DUI la DIR. I‑a, şi 1 element, asupra căruia se luaseră măsuri de verificare în DUI, după ce a fost transferat la Serv. 3 din Unitatea noastră, a fost cerut de UM 0195 (unitatea de contraspionaj extern a Securităţii – n.m.). Cu manifestări duşmănoase sau tendenţioase la adresa situaţiei din ţara noastră au fost semnalate un număr de 18 per­ soane, făcându‑se atenţionarea, prin factorii de conducere în 14 cazuri, asupra a două ele­ mente, verificările fiind în curs de efectuare prin DUI, asupra altor două persoane urmând a se lua măsuri complexe prin DUI. Cu profil moral necorespunzător şi fapte incompatibile cu funcţia de conducător a fost semnalat directorul Editurii «Scânteia», care, în urma sesizărilor noastre, şi a unei sesizări anonime, a făcut obiectul unui control de partid în urma căruia a fost destituit, precizându‑i‑se să‑şi caute loc de muncă în afara presei. 55. Ibidem, ff. 14‑17.

178

CULTUL SECRETULUI

Semnalăm, de asemenea, cazul «Marcu» – redactor‑şef adjunct la unul din ziarele centrale, beneficiind de o bursă în RFG, a făcut o vizită la postul de radio Deutsche Welle şi la alte instituţii care nu au o poziţie, în totalitatea activităţii lor, neutră sau favorabilă ţării noastre. Este lucrat în DUI şi la sfârşitul documentării poziţiei celui în cauză va fi informată Secţia de Presă a CC al PCR pentru a se analiza oportunitatea rămânerii sale în continuare în postul pe care‑l ocupă”56.

Deciziile editoriale neinspirate erau adeseori interpretate de Securitate ca încercări de sabotaj la adresa „conducerii superioare de partid” sau a partidului însuşi. Nici greşelile de corectură sau de imprimare nu erau trecute cu vederea de vigilenţa organelor poliţiei politice: „Au fost depistate două cazuri de persoane – redactori‑şefi adjuncţi – cu intenţii de a introduce articole şi, respectiv, fotografii reprezentând conducerea superioară de partid, ce ar fi putut da naştere la interpretări defavorabile ţării noastre şi partidului nostru. Ambii se află în verificări complexe. Au existat şi cazuri de scăpare a unor greşeli de tipografie, ponderea deţinând‑o ziarul România liberă. Asupra tuturor celor ce trebuiau să remarce greşelile respective s‑au luat măsuri administrative pe timp limitat, cazurile fiind prelucrate pe întreg colectivul redacţional. Concluziile verificărilor nu au scos la iveală intenţie duşmănoasă, ci superficialitate şi lipsă de responsabilitate a celor în cauză faţă de sarcinile profesionale pe care le îndeplinesc”57.

Obsesia regimului pentru comunicarea şi întreţinerea de relaţii cu cetăţeni străini a făcut ca unii jurnalişti să intre în atenţia organelor de anchetă ale statului pentru că se aflau în contact cu propriile rude: „Până în prezent au fost depistaţi opt redactori care întreţin relaţii neoficiale cu cetăţeni străini. Dintre aceştia, 2 sunt lucraţi prin DUI, doi sunt în atenţie la UM 0195, 2 elemente urmează să fie pensionate şi asupra altor 2 s‑a luat măsura atenţionării prin factorii de conducere. Din presa centrală un număr de opt persoane au rude apropiate în străinătate, cu care se află în relaţii apropiate. Dintre aceştia un număr de patru elemente urmează a fi pensionate în acest an, 1 persoană va fi înlăturată, iar 1 se află în atenţie la UM 0195. Toate sunt cuprinse în evidenţa dosarului de problemă. De la apariţia Programului de măsuri şi până în prezent au fost plecaţi în străinătate aproximativ 68 de ziarişti, unii dintre aceştia călătorind de mai multe ori. La înapoiere au întocmit rapoarte de deplasare în străinătate sau note (în cazul surselor) furnizându‑ne astfel informaţii ce au fost exploatate pe linia muncii noastre sau altor unităţi. Ca urmare a comportării necorespunzătoare în străinătate în 2 cazuri s‑a luat măsura verificării complexe prin DUI”58.

Securitatea reuşise să recruteze un număr destul de mic de surse din rândul lucrătorilor din presa tipărită raportat la cei 647 de angajaţi, şi anume 41 de persoane, reprezentând 56. Ibidem, ff. 17‑19. 57. Ibidem, ff. 18‑19. 58. Ibidem, ff. 19‑20.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

179

6,3%. Numărul acestora, deşi fluctuant, a înregistrat o oarecare creştere în intervalul 1980‑1984: „Încadrarea informativă a personalului redacţional din presa capitalei este asigurată prin 41 de surse dintre care: – 26 ziarişti; – 3 inspectori personal; – 3 corectori; – 3 persoane cu atribuţii de protocol; – 5 redactori la secţiile scrisori; – 1 tehnician. Din anul 1980 şi până în prezent, evoluţia reţelei informative a fost următoarea: – 1980 – 32 de surse; – 1981 – 39 de surse; – 1982 – 45 de surse (sunt incluse şi sursele de la ziarul Sportul, care a fost predat altui serviciu); – 1983 – 42 de surse; – 1984 (în prezent) – 41 de surse”59.

Dintre cei 41 de ziarişti‑sursă, 21 au furnizat materiale informative exploatate de Securitate şi în alte direcţii de interes. Au fost obţinute şi trimise spre exploatare aproxi­ mativ 32 de informaţii la Direcţia a III‑a60, opt la UM 054461, 16 la UM 0195, şapte la Direcţia I şi peste 30 la Serviciul 3 din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti. Dintre cele 41 de surse, şase persoane au călătorit în străinătate în interes de serviciu, iar la întoarcere au furnizat materiale de interes operativ, care au fost date către exploatare Direcţiei I, UM 0544 şi serviciilor din cadrul Securităţii Bucureşti: „Toate sursele care au călătorit în exterior au fost pregătite contrainformativ, la revenirea în ţară furnizând informaţii utile pentru munca noastră. În perioada la care se referă raportul au fost obţinute un număr de 403 informaţii care s‑au exploatat astfel: – 6 pentru deschiderea de DUI; – 62 pentru verificarea elementelor aflate în DUI; – 45 pentru elucidarea greşelilor care au apărut în presă; – 168 în vederea verificării personalului din presă care a călătorit în străinătate în interes de serviciu sau personal; – 12 pentru documentare în cazul avertizării; – 41 pentru informarea organelor de partid pentru verificarea persoanelor cu atribuţii; – 19 pe linia de înscrisuri cu conţinut duşmănos; – 17 stări de spirit necorespunzătoare. Au fost întreprinse un număr de măsuri preventive – după cum urmează: – 1 avertizare însoţită de înlăturarea din redacţia ziarului Scânteia; 59. Ibidem, ff. 21‑24. 60. Direcţia a III‑a a DSS se ocupa cu contrainformaţiile. 61. UM 0544 este indicativul Centrului de Informaţii Externe (CIE), fosta Direcţie de Informaţii Externe (DIE), desfiinţată în 1978 după defectarea generalul Mihai Pacepa şi reînfiinţată sub acest nou nume.

180

CULTUL SECRETULUI

– 14 atenţionări; – 22 de informări la organele de partid din redacţii sau Comitetul de partid al Sec­ torului 1; – 6 informări la Secţia de Presă a CC al PCR”62.

Concluziile acestui raport, ce reprezintă o radiografie destul de complexă a sistemului de control exercitat de Securitate asupra presei tipărite, au fost însoţite şi de o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii de supraveghere a ziariştilor: „Cooperarea cu factorii de conducere din presă se realizează normal, existând o înţelegere şi un punct de vedere comun. Excepţie a făcut fostul director de la Editura «Scânteia» – Lucian Nicolau – care, în urma controlului pe linie de partid, a fost destituit din funcţie. În ce priveşte cooperarea cu alte compartimente de muncă sunt foarte multe lacune: – se desfăşoară, cu mici excepţii, unilateral (de la noi către alte unităţi sau servicii); – instruirea unor surse ale altor organe nu se face corespunzător, astfel că întâlnim cazuri de nerespectare de către acestea a prevederilor HCM 18 în relaţiile cu străinii; – deşi sunt multe persoane în legătura altor unităţi, nu ne sunt transmise date pe profilul problemei cu toate că respectivii ziarişti au posibilităţi în acest sens. Informaţii de interes pentru noi ne‑au fost trimise de Dir. I‑a (7) şi Serv. 350 din unitatea noastră (9). Neajunsuri reţinute din activitatea informativ‑operativă: – calitatea slabă a cooperării şi schimbului de informaţii între compartimentul de profil şi alte compartimente sau unităţi care au surse în colective redacţionale ale presei centrale; – nu întotdeauna au fost controlaţi ziariştii la întoarcerea din străinătate în vederea exploatării lor informative; – nu s‑a acţionat cu mai multă fermitate la Secţia de Presă pentru a limita vizitele la ambasade sau alte reprezentanţe diplomatice ale unor ziarişti cu profil moral şi politic îndoielnic sau care se află în lucru. Propunem pentru îmbunătăţirea activităţii: – instruirea multilaterală a tuturor surselor şi cu sarcini pe problema presă, indiferent de profilul pentru care au fost recrutate; – exploatarea informativă în mai bune condiţii a ziariştilor care călătoresc în străinătate prin contactarea tuturor la întoarcerea în ţară; – o legătură mai strânsă şi mai eficientă cu Secţia Presă a CC al PCR pentru a înlătura orice posibilitate a ziariştilor cunoscuţi cu probleme pe linia muncii de securitate de a obţine aprobări să participe la acţiunile organizate de ambasade, biblioteci sau repre­ zentanţe străine acreditate în ţara noastră”63.

Dintr‑un alt raport strict secret al Securităţii Municipiului Bucureşti, cu indicativul 122/C.S./09.02.1985, reiese că ofiţerii poliţiei politice efectuau periodic controale în redacţiile publicaţiilor „pe linia asigurării secretului de stat şi de serviciu”64. Înscrisul se referă la o inspecţie făcută în redacţia ziarului România liberă, unde s‑a constatat că „în 62. ACNSAS, Dosar nr. 1, vol. 1, ff. 21‑24. 63. Ibidem, ff. 25‑26. 64. Ibidem, Dosar nr. 1, vol. 10, f. 161.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

181

general, se respectă regulile de secretizare a muncii, dar în unele birouri rămân lucrări pe mese fără să existe cineva în încăperi. Astfel, există pericolul ca anumite articole în fază de manuscris să fie sustrase de persoane rău intenţionate, din afara redacţiei”65.

Greşelile de redactare în anchetele Securităţii Măsurile de verificare a angajaţilor şi mai ales a loialităţii lor faţă de regim aveau să cunoască o amploare fără precedent spre finalul „Epocii de Aur”, când toţi ziariştii cu rude în străinătate au fost luaţi în evidenţa organelor de Securitate66. Jurnaliştii care plecau în străinătate în interes de serviciu erau obligaţi să dea note informative la întoarcere, în care erau puşi să relateze în amănunt scopul vizitei, să dea detalii despre persoanele cu care s‑au întâlnit, în special cetăţeni români stabiliţi în străinătate, dar şi despre starea de spirit la adresa României a celor întâlniţi. Activitatea profesională a jurnaliştilor şi a personalului auxiliar era atent monitorizată, astfel că greşelile de tipar ajunseseră să fie considerate chestiuni de interes naţional, soldate cu deschiderea unor dosare de luare în evidenţă pe numele celor responsabili de comiterea unor gafe editoriale67. Persoanele considerate vinovate rămâneau sub supravegherea organelor de securitate până când acestea se lămureau dacă „scăparea” a avut sau nu un caracter „duşmănos”. Chiar dacă produsele muncii editoriale nu treceau direct prin filtrele ofiţerilor de Securitate, instrumentele folosite de aceştia pentru a ţine sub observaţie mediul gazetăresc erau mult mai apăsătoare decât Cenzura însăşi, deoarece nu de puţine ori s‑a întâmplat ca ziariştii să fie chestionaţi în legătură cu anumite informaţii publicate sau cu sursele umane utilizate. Ilie Tănăsache, fost ziarist la Scânteia, a fost luat în vizorul Securităţii după ce a publicat un text în care făcea referire la o ieşire a staţiei de metrou Aviatorilor, proiectată la intrarea în parcul Herăstrău, nu departe de reşedinţa soţilor Ceauşescu din Cartierul Primăverii. Acea ieşire, deşi a fost proiectată iniţial, nu s‑a mai construit ulterior. Ilie Tănăsache susţine că apariţia acelei informaţii i‑a provocat neplăceri: „Apare reportajul dimineaţa, iar seara după ce am ajuns acasă, mâncam, când cineva sună la uşă. La uşă o doamnă. «Tovarăşul Tănăsache? «Eu!» «Sunt maior Stana Creţa. Aţi publicat un articol despre metrou.» «Dar de unde sunteţi?» «Sunt de acolo (de la Securi­ tate – n.m.) şi vreau să îmi daţi câteva informaţii». Nu pot să spun că nu am avut oarece emoţii”68.

În Casa Presei exista un birou unde activa în permanenţă ofiţerul care avea ca obiectiv de lucru „Dosarul Presa”. Aici, ziariştii erau chemaţi pentru a fi prelucraţi înainte de deplasările în străinătate, pentru a da informări la întoarcere, pentru a fi chestionaţi în legătură cu întâlnirile avute cu cetăţeni străini sau pentru a da socoteală în legătură cu o eventuală conduită considerată în afara moralei socialiste. 65. Ibidem. 66. Ibidem, vol. 16, f. 104. 67. Ibidem, vol. 10, f. 93, f‑v. 68. Interviu realizat de autoare cu Ilie Tănăsache la 7 iunie 2013.

182

CULTUL SECRETULUI

Tot ceea ce se petrecea în interiorul redacţiilor, dar şi ceea ce ţinea de viaţa privată a jurnaliştilor ajungea să fie cunoscut de lucrătorii serviciului secret. Printre chestiunile tratate cu o atenţie sporită se aflau greşelile apărute în ziare. În urma unor astfel de incidente, ofiţerii responsabili întocmeau note‑raport, care erau înaintate superiorilor. Nu în puţine cazuri, jurnaliştii sau corectorii responsabili de apariţia unor erori de redactare sau de culegere deveneau obiective ale Securităţii, pe numele lor fiind deschise Dosare de Urmărire Informativă. O greşeală considerată de o gravitate extremă s‑a strecurat pe prima pagină a ziarului România liberă din 14 mai 1983, în primul aliniat al articolului de fond, unde în loc de „tovarăşul Nicolae Ceauşescu” a apărut „tovarăul Nicolae Ceauşescu”. În urma unui raport întocmit de Securitatea Municipiului Bucureşti în 21 iunie 1983, reiese că greşeala s‑a produs la tipografie, însă nu a fost sesizată de echipa de corectori de ser­viciu în ziua respectivă. Ofiţerii de Securitate au anchetat cazul pentru a stabili dacă greşeala a fost intenţionată, iar toţi cei consideraţi responsabili au fost audiaţi. În final, suspiciunile nu s‑au confirmat. Ulterior, redacţia a luat măsuri radicale: a dublat numărul corectorilor cu personal din alte ture, a introdus un al doilea „cap limpede” de serviciu pe zi, iar greşelile de acest gen au fost trecute în categoria abaterilor disciplinare care puteau avea drept consecinţă desfacerea contractului de muncă69. Greşeala a fost la un pas să se repete patru ani mai târziu, când în pagina a treia a revistei Flacăra din 6 noiembrie a fost cules cuvântul „tovarăul”, fapt sesizat şi modificat la timp70. O altă eroare considerată de o gravitate deosebită a apărut tot în România liberă, în 24 septembrie 1983, când pe prima pagină, în articolul „Patrie şi unitate”, numele lui Nicolae Ceauşescu a apărut scris „Nciolae Ceauşescu”. Potrivit unei note‑raport a Securi­ tăţii Municipiului Bucureşti, cazul a intrat şi în atenţia Ministerului de Interne, cele cinci persoane de serviciu în acea zi (responsabilul de număr, „capul limpede” şi trei corectori) fiind audiate suplimentar şi de Miliţie71. Documentul surprinde şi atmosfera din redacţie două săptămâni mai târziu, „încordată”, incidentul fiind descris ca unul care a avut o amploare foarte mare şi în urma căruia ziariştii se aşteptau la măsuri „foarte dras­tice”. Totuşi, doar „capul limpede” şi două dintre corectoarele de serviciu au fost sanc­ţionaţi cu reţinerea unei gradaţii la retribuţii, măsură în urma căreia întreaga redacţie „s‑a mai liniştit”, iar atmosfera „s‑a destins”72. Într‑o notă din noiembrie 1987, în care se ridica problema preîntâmpinării erorilor încă din faza de corectură, erau date drept exemplu două situaţii, când în Scânteia din 30 decembrie 1986 în loc de „expoziţie de carte” fusese scris „expoziţie de carne”, iar în numărul din 4 ianuarie 1987, într‑o fază intermediară, apărea „readucerea armelor” în loc de „reducerea armelor”73. O altă greşeală, semnalată de o sursă a Securităţii din redacţia cotidianului România liberă, a apărut în numărul 13694 din 16 noiembrie 1988, în pagina a doua, la rubrica „Cotidiene”, unde dintr‑o neglijenţă catalogată drept „crasă” a apărut articolul cu titlul „O inedită sală de comerţ” în loc de „O inedită sală de concert”74. 69. ACNSAS, Dosar nr. 1, vol. 1, f. 212, f‑v. 70. Ibidem, vol. 2, f. 154. 71. ACNSAS, Dosar nr. 1, vol. 10, f. 210. 72. Ibidem, f. 211. 73. Ibidem, vol. 2, f. 154. 74. Ibidem, vol. 10, f. 104.

CONTROLUL INSTITUŢIONAL. ACCESUL LA PROFESIE

183

Departamentele de corectură atrăgeau în mod deosebit atenţia organelor de Securitate, având în vedere că acestea funcţionau ca un sistem de filtrare, care ar fi putut opri eventuale informaţii considerate nepotrivite pentru publicare. Într‑o notă din noiembrie 1987 se făcea o sinteză a greşelilor care „pot schimba sensul frazei sau da naştere la interpretări necorespunzătoare din partea cititorilor”75. În document erau menţionate anumite reviste care „fac referire la activităţi interzise sau probleme ce pot duce la generarea unor preocupări ilicite” şi era prezentat cazul publicaţiei Magazin, supliment al ziarului România literară, din septembrie 1987, care „făcea cunoscut cititorilor despre dorinţa unui tânăr de a coresponda pe teme de yoga”, în timp ce în revista Săptămâna culturală a Capitalei, din noiembrie 1987, un tânăr din Bucureşti, cu pseudonimul „Asterisc”, spunea că doreşte „să corespondeze pe teme de arte marţiale (Kung‑fu, Karate, Aikido, Jiu‑jitsu)”76. O altă scăpare semnalată de Securitate a fost apariţia unui anunţ publicat în numele lui Dorin Tudoran la rubrica „Mica publicitate” din ziarul România liberă din 13 octombrie 1987, prilejuit de decesul scriitoarei Dana Dimitriu. În legătură cu această situaţie se preciza că „au apărut nume care prin activitatea lor antisocială nu trebuiau să vadă lumina tiparului”77. Acest incident arată gradul ridicat de control la care era supusă presa tipărită în România socialistă, precum şi nivelul de implicare al Securităţii, astfel încât nici necrologurile nu scăpau vigilenţei organelor de supraveghere. În 1989, grija Securităţii pentru contabilizarea tuturor evenimentelor care ar fi putut reprezenta o ameninţare la adresa imaginii lui Nicolae Ceauşescu atinsese cote greu de imaginat. Într‑un raport calificat „strict secret” al Departamentului Securităţii Statului, maiorul Ion Dosan din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti a consemnat următoarea informare primită de la sursa „Stan” în noaptea de 6 ianuarie 1989, pe când asigura permanenţa la Casa Scânteii: „În timpul probelor de reglaj a[l] rotativelor de ziare, a constatat că la gazeta Scânteia tineretului, datorită (sic!) unor erori de paginaţie sunt alterate fotografiile oficiale de pe pagina a 2‑a, iar pe pagina 6 apare numele unei înalte personalităţi politice din ţara noastră într‑un chenar negru, aspecte care puteau da naştere la interpretări politice negative. În urma verificării datelor a fost informată conducerea secţiei gazete care a dispus oprirea tiparului şi conducerea redacţiei căreia i s‑a solicitat îndepărtarea greşelilor respective. În urma insistenţelor noastre, redactorul‑şef a dispus repaginarea şi înlocuirea clişeului respectiv cu altul corespunzător astfel că în final ziarul Scânteia tineretului a fost difuzat în condiţii grafice bune”78.

75. Ibidem, 76. Ibidem, 77. Ibidem, 78. Ibidem,

vol. 2, f. 154. ff. 154‑155. f. 155. vol. 6, f. 9.

Capitolul VI

Controlul informaţional Mijloacele de comunicare în masă nu au reprezentat o platformă exclusivă de expunere a manifestărilor ce reliefau ideologia Partidului Comunist Român sau cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, însă ajunseseră să fie unele dintre cele mai importante. Conţinutul ziarelor în timpul mandatului lui Nicolae Ceauşescu era profund militant, doctrinar şi partizan, misiunea principală a publicaţiilor – de a servi interesele clasei muncitoare – fiind dublată începând cu sfârşitul anilor ’70 de cea de glorificare a liderului suprem. Relatările despre liderul PCR din anii ’71‑’72 aveau să pară câţiva ani mai târziu palide încercări de elogiere a personalităţii lui Ceauşescu. Acesta ajunsese să fie prezentat în discursurile, poeziile sau articolele de presă la sfârşitul anilor ’70 şi pe parcursul anilor ’80 ca „erou între eroii neamului”, „călăuză vizionară”, „fiinţă providenţială”, „vârf al vieţii inter­ naţionale”, „strateg de geniu” etc. Toate cuvântările „tovarăşului” erau publicate de ziarele centrale, indiferent de dimensiunile acestora, discursul politic tinzând să înlocuiască activitatea jurnalistică propriu‑zisă (L. Roşca, 2006, p. 174). Mesajele mobilizatoare, de îndoctrinare, menite să întreţină cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, erau lipsite de orice conţinut cultural, dar abundau în linguşeli la adresa familiei Ceauşescu (P. Gross, 1999, pp. 70‑71). Jurnaliştii erau puşi în postura de a scrie şi a vorbi despre realităţi diferite de ceea ce ei înşişi trăiau sau vedeau, erau obligaţi să prezinte „o falsă realitate a reuşitelor, a progresului, a bunăstării, a adeziunii şi a mobilizării maselor, să producă şi să reproducă un discurs oficial, golit de conţinut şi adevăr” (M. Coman, 1999, p. 93). La începutul anilor ’80, România traversa cea mai gravă situaţie economică din istoria ei modernă, cauzată de cutremurul catastrofal din 1977 şi de inundaţiile din 1980 şi 1981. Ambiţionat de plata datoriei externe de 10,2 miliarde de dolari, Ceauşescu a introdus în 1981 unele dintre cele mai drastice măsuri de austeritate văzute vreodată în Europa de Est. Lipsa alimentelor de bază, precum pâinea, laptele sau zahărul, distribuirea carbu­ ranţilor sau a unor alimente la cotă nu erau reflectate în presa vremii. Pe fondul deteriorării situaţiei politice şi economice, în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, interdicţiile şi actele de supraveghere ale organelor de control în redacţii au sporit şi mai mult. Toate editorialele sau articolele care făceau referire la membrii din conducerea partidului sau la şefii instituţiilor centrale trebuiau vizate de Secţia de Presă a CC al PCR (M. Petcu, 1999, p. 181). În plus, era interzisă prezentarea indicatorilor financiari care arătau situaţia dezastruoasă a economiei şi starea precară a populaţiei. Restricţiile au devenit tot mai aberante: nu era permis ca numele cuplului prezidenţial să fie despărţit în silabe, fotografiile erau retuşate, apariţiile lui Nicolae Ceauşescu la televiziune trebuiau filmate din anumite unghiuri, astfel încât să nu fie surprins când discuta cu alţi membri

186

CULTUL SECRETULUI

ai Comitetului Politic Executiv al PCR, pentru a nu lăsa impresia că se consultă cu o altă persoană, şi trebuia prezentat doar atunci când apărea singur, surâzător sau cu o mimică pozitivă. Controlul subiectelor, al temelor şi chiar al cuvintelor a devenit cel mai important mijloc de menţinere a puterii totalitare (P. Gross, 2004, p. 34). Din limbajul curent folosit de presă au început să fie eliminate cuvintele „întuneric”, „frig”, „foame”, „carne”, toţi termenii care descriau condiţia populaţiei, dar şi „moş”, „babă”, „moarte”, „cruce”, „preot”, care s‑ar fi putut interpreta ca făcând referire la cuplul prezidenţial (M. Petcu, 2005, p. 91).

Controlul editorial Sistemul de organizare şi de lucru al ziarelor comuniste era influenţat de sarcinile politice şi ideologice atribuite presei. În mandatul lui Nicolae Ceauşescu, funcţia infor­ mativă a ziarelor era cel mai slab reprezentată, ştirile ocupând un spaţiu redus în com­ paraţie cu reproducerea cuvântărilor liderului suprem, a hotărârilor PCR sau a articolelor propa­gandistice, multe dintre ele scrise de personalităţi politice, şi nu de personalul redacţional. Structura editorială a ziarelor, atribuţiile reporterilor şi ale redactorilor, ale şefilor de secţii şi ale conducerii editoriale, compartimentarea secţiilor şi ierarhizarea acestora erau stabilite în funcţie de interesele politice ale partidului, şi nu în raport cu dinamica pieţei mass‑media. O parte dintre poziţiile de conducere ale organelor de presă au fost reconfirmate ca făcând parte din nomenclatura CC al PCR în 1966, când a fost adoptat un nou proiect în acest sens1. Numirea în funcţiile de conducere ale ziarelor de partid, la nivel de redactor‑şef şi redactori‑şefi adjuncţi, dar şi în televiziune sau în alte instituţii care aveau legătură cu activitatea de presă, cum ar fi Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, era făcută pe diferite niveluri ierarhice de organismele de conducere ale PCR. Cum structura partidului era piramidală, şi atributul desemnării în funcţiile de conducere era stratificat. Comitetul Executiv al CC al PCR făcea numiri în următoarele poziţii de conducere: – funcţia de preşedinte al Comitetului pentru radiodifuziune şi televiziune; – redactorii‑şefi de la ziarul Scânteia şi de la revista Lupta de clasă. Secretariatul Comitetului Central al PCR numea: – redactorii‑şefi adjuncţi şi membrii colegiilor de redacţie de la ziarul Scânteia şi revista Lupta de clasă; – reprezentantul PCR la redacţia revistei Probleme ale păcii şi socialismului; – prim‑vicepreşedinţii şi vicepreşedinţii Comitetului pentru radiodifuziune şi tele­ viziune; – redactorii‑şefi de la România liberă, Scânteia tineretului, Munca, Előre, Neuer Weg, Contemporanul, Viaţa economică şi Lumea; – directorul general al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. 1. Ibidem, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 14/1966, ff. 92‑93.

CONTROLUL INFORMAŢIONAL

187

Un secretar al Comitetului Central al PCR numea: – corespondenţii în străinătate ai Scânteii, ai Agerpres şi ai Radioteleviziunii; – redactorii‑şefi ai publicaţiilor Munca de partid, Viaţa românească, Luceafărul, Gazeta literară, Flacăra, Agricultura socialistă, Sportul popular, Femeia, Săteanca, Viaţa studenţească, Ifjúmunkás, Scânteia pionierului şi ai publicaţiilor pentru străinătate; – redactorii‑şefi ai emisiunilor politice interne şi externe, ai emisiunilor culturale, muzicale, pentru copii şi tineret, de la radio şi de la televiziune; – redactorii‑şefi ai revistelor de cultură regionale şi directorii studiourilor regionale de radio; – redactorii‑şefi ai ziarelor regionale; – redactorul‑şef al ziarului Apărarea patriei; – directorii generali‑adjuncţi ai Agerpres şi ai Direcţiei Generale a Presei şi Tipări­ turilor2. Desemnarea în poziţia de redactor‑şef al unui ziar comunist nu avea întotdeauna la bază considerente profesionale, ci mai degrabă argumente politice. Ion Cristoiu, redactor‑şef adjunct la Scânteia tineretului între 1981 şi 1987, confirmă această ipoteză: „La Scânteia tineretului era un redactor‑şef care era trimis de partid. A fost o perioadă un redactor‑şef venit de la Scânteia, Emil Marinache, care mai trăieşte şi acum, care era totuşi ziarist. După plecarea lui la Secţia de Presă, a venit cineva de la UTC. De regulă veneau oameni debarcaţi, cărora li se găsea câte un post. Adjuncţii (redactorii‑şefi adjuncţi – n.m.) şi şefii de secţii erau oameni din redacţie. Dacă redactorul‑şef putea să fie un activist, ceilalţi din conducere erau promovaţi din redacţie sau erau aduşi din afară, cum am fost eu, adus de la Viaţa studenţească”3.

Ilie Tănăsache, publicist comentator la Scânteia în perioada 1969 – mai 1990, afirmă că, deşi atribuirea funcţiei de redactor‑şef la Scânteia avea la bază resorturi politice, în marea majoritate a cazurilor au fost promovaţi oameni din interiorul redacţiei, cum s‑a întâmplat în cazul lui Ion Cumpănaşu4, care fusese şeful Secţiei Agrare, sau al lui Constantin Mitea5, fost şef al Secţiei Economice. Un alt exemplu oferit a fost cel al lui Dumitru Popescu‑„Dumnezeu”6, ziarist de profesie, promovat în funcţia de redactor‑şef al organului de presă al PCR după ce anterior condusese redacţiile Contemporanul şi Scânteia tineretului. Ion Cristoiu vorbeşte chiar despre îndeplinirea unui adevărat ritual de instalare în funcţiile de conducere ale ziarelor de partid: 2. Ibidem, Dosar nr. 14/1966, ff. 94‑97. 3. Interviu realizat de autoare cu Ion Cristoiu la 5 iunie 2013. 4. Ion Cumpănaşu a fost directorul general al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor/Comi­ tetului pentru Presă şi Tipărituri în perioada 1973‑1977, directorul general al Agerpres între 1978 şi 1981 şi redactor‑şef la Scânteia în perioada 1981‑1984. 5. Constantin Mitea a fost redactor‑şef la Scânteia în intervalul 1978‑1981. A fost consilierul personal al lui Nicolae Ceauşescu şi secretar responsabil cu propaganda şi presa în CC al PCR. 6. Dumitru Popescu a intrat în presă ca redactor la Contemporanul (1950), a fost redactor‑şef la Scânteia tineretului (1956‑1960), director general la Agerpres (1960‑1962), redactor‑şef la Scânteia (1965‑1968) şi, vreme de şase ani, preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii.

188

CULTUL SECRETULUI

„Numirea mea la Scânteia tineretului (în funcţia de redactor‑şef adjunct – n.m.) […] s‑a făcut după un protocol. […] În momentul în care am acceptat, s‑a pus în mişcare aşa‑numita maşinărie de acceptare a hotărârii. Adică se făcea o nouă verificare pe linie de cadre […]. La un moment dat, te suna un tovarăş de la UTC şi îţi zicea: «V‑a ieşit hotărârea!». Era hotărârea de numire în funcţie, în care se zicea că instalarea va avea loc în ziua de cutare. În ziua instalării, m‑am dus pe jos din centru până la Casa Scânteii şi la instalare a venit un tovarăş de la UTC, cred că secretarul cu propaganda şi presa, un tovarăş de la Secţia de Presă, redactorul‑şef şi s‑a adunat toată redacţia. Era o ceremonie. Erai instalat. Până la acel moment nu apăreai în redacţie”.

Tipologia influenţelor prin conţinutul editorial Rolul redacţiilor în ansamblul instituţiilor de verificare şi supraveghere a presei a fost unul cu totul aparte, luând în considerare faptul că structurile de conducere editorială erau responsabile cu aplicarea directivelor care vizau influenţarea opiniei publice. Din cele 13 mecanisme de manipulare a cititorilor prin intermediul ziarelor identificate de Robert Cirino (1974, pp. 187‑211), unele se regăsesc aplicate în redacţiile publicaţiilor comuniste. Circuitul subiectelor într‑o redacţie comunistă se realiza pe două paliere distincte: (1) de sus în jos, dinspre factorul politic spre conducerea redacţiei; (2) de jos în sus, dinspre jurnalişti spre conducerea editorială. Tematica subiectelor politice interne şi externe, a chestiunilor economice şi sociale, precum şi orientarea informaţiilor erau atributul Secţiei de Presă a CC al PCR, aceasta fiind responsabilă de influenţarea la sursă a ştirilor. Cea mai insidioasă modalitate de influenţare a opiniei publice implica selectarea ştirilor. Această acţiune intra în primul rând în responsabilitatea Secţiei de Presă a CC al PCR, apoi a Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor/Comitetul pentru Presă şi Tipă­rituri, iar în final în cea a redactorilor‑şefi ai publicaţiilor. Ilie Tănăsache, fost publicist‑comentator la Scânteia, susţine că jurnaliştii aflau de la şefi subiectele despre care le era permis să relateze: „De exemplu, se construia Canalul Dunăre‑Bucureşti. Noi nu am avut voie să scriem un rând despre construcţia Canalului. S‑a dat doar un comunicat în care se zicea că potrivit Comitetului Politic Executiv, în data de cutare, s‑a decis să se construiască Canalul Dunăre‑Bucureşti şi că lucrările au început. Şi nu aveai voie să scrii nimic decât după ce se inaugura Canalul. Se construia metroul, iarăşi nu aveai voie să scrii nimic”7.

La selecţia informaţiilor contribuiau, involuntar, şi jurnaliştii. Gradul de autocenzură era atât de mare, încât multe potenţiale evenimente sau ştiri erau trecute sub tăcere de ziarişti, aceştia dezvoltând un sistem propriu de triere a datelor. Unul dintre motive era dorinţa de a nu atrage atenţia şefilor cu propuneri care ar fi fost respinse pe criterii de incompatibilitate ideologică. Ilie Tănăsache afirmă că ziariştii de la Scânteia aveau tot timpul dileme în privinţa ştirilor pe care ar fi dorit să le promoveze. „Mereu ne puneam 7. Interviu realizat de autoare cu Ilie Tănăsache la 7 iunie 2013.

CONTROLUL INFORMAŢIONAL

189

întrebarea: «Asta merge, asta nu merge? Subiectul ăsta e tabu?»”, susţine Tănăsache, pe când Sergiu Andon, fost ziarist la Scânteia, aminteşte de o altă formulare folosită de ziarişti în legătură cu redactarea şi orientarea subiectelor pe care le abordau: „Am dat bine sau nu am dat bine?”. Potrivit lui Tudor Octavian, fost jurnalist la Flacăra, ziarele comuniste se aflau într‑o permanentă campanie de presă impusă de structurile partidului, principiul fiind „întotdeauna ceva trebuie să fie mai important pentru toţi decât ceea ce este important pentru tine”: „Ce însemna campanie? Nu lăsau să treacă o săptămână fără un subiect major pe care trebuia să îl tratezi. [...] Comitetul Central, Secţia de Presă, stabilea campanii pentru toată presa, astfel încât să avem de lucru şi să nu credem noi că săptămâna asta am putea să discutăm despre muzica de dans”8.

Nestor Ignat, fost redactor‑şef adjunct la Scânteia, profesor şi decan al Facultăţii de Ziaristică din cadrul Academiei de Ştiinţe Politice „Ştefan Gheorghiu”, scria într‑un articol intitulat „Consideraţii despre rolul presei în educaţia comunistă” că: „Presa educă prin ceea ce publică şi, uneori, prin ceea ce nu publică”9. Acest principiu al nepublicării unor informaţii se referă la influenţarea prin omiterea ştirilor. Grija pentru aşezarea informaţiilor într‑o pagină sau pentru distribuirea paginilor tematice într‑un ziar se încadrează la influen­ ţarea prin plasarea ştirilor. Tudor Octavian susţine că nicio informaţie care avea o cono­ taţie negativă nu putea fi alăturată unui text în care se vorbea despre Nicolae Ceauşescu: „Nimic nu putea fi mai important în primele trei pagini ale unei publicaţii decât ceea ce stabilea Secţia de Presă. Din care cauză exista un fel de scurtcircuitare primejdioasă. Adică nu băgai imediat după vizita tovarăşului că a luat foc nu ştiu unde”10.

O altă modalitate de manipulare a opiniei publice se realiza prin selectarea cuvin­telor, care putea să se manifeste printr‑o apetenţă pentru folosirea unor termeni specifici, cum ar fi „magistral”, „vizionar”, „măreţ”, „titan”, „genial” etc. sau prin evitarea totală a altora, precum „carne”, „frig”, „sex”, „moarte”. Acest mecanism se numeşte influenţarea prin alegerea cuvintelor. Poate cea mai spectaculoasă manieră de persuadare a minţilor şi conştiinţelor în comunism era cea care implica alegerea ilustraţiilor, denumită influenţarea prin selecţia fotografiilor. Potrivit lui Petre Mihai Băcanu, fost ziarist la România liberă, toate pozele de la întâlnirile oficiale ale lui Nicolae Ceauşescu, făcute de fotoreporterii de la Scânteia, România liberă şi Scânteia tineretului, erau cerute înainte de publicare de Secţia de Presă a CC al PCR. „Ei alegeau pe care le voiau şi apoi [pozele] se întorceau la laboratorul foto pentru retuş. Tovarăşa trebuia să fie tinerică, tovarăşul să fie prezentabil. Se scoteau capete, se puneau altele. Totul era contracronometru, se bătea la uşă că se pierdea trenul (ziarele erau 8. Interviu realizat de autoare cu Tudor Octavian la 28 mai 2013. 9. Analele Academiei „Ştefan Gheorghiu”, nr. VI, 1976, Bucureşti, „Consideraţii despre rolul presei în educaţia comunistă”, p. 66. 10. Interviu realizat de autoare cu Tudor Octavian la 28 mai 2013.

190

CULTUL SECRETULUI

transportate în provincie cu trenul – n.m.), că vor pozele gata. Aşa că povestea aceea cu Ceauşescu cu două pălării, una pe cap şi una în mână, e reală11. De aceea se produceau greşeli”12, explică Petre Mihai Băcanu procesul de selecţie a fotografiilor.

Întâietate în alegerea fotografiilor avea Scânteia, după care urma România liberă. Scânteia tineretului trebuia să se mulţumească cu imaginile neselectate de celelalte două publicaţii. Sergiu Andon afirmă că fiecare redacţie îşi făcea treaba cu retuşorul propriu, însă corecţia pozelor „tovarăşului” şi ale „tovarăşei” era făcută doar de retuşorul de la Scânteia. Criteriile de selecţie a fotografiilor erau cunoscute doar de redactorii‑şefi, cei care făceau sortarea imaginilor destinate publicării, potrivit lui Sergiu Andon: „Mai întâi, se alegea din toate pozele ce nu mergeau, pe criterii pe care numai redactorul‑şef al Scânteii le ştia [...]. Şi pe care nu le spunea. Puteau fi criterii de viitoare cădere în dizgraţie a unei persoane. Aveau grijă să nu apară poze cu respectivul sau să nu fie prea aproape (de cuplul prezidenţial – n.m.). [...] Trebuia obişnuită opinia publică, dar şi respectivul. [...] Erau şi retuşuri politice. Să nu fie Ceauşescu mai mic decât Svoboda sau Honecker”13.

Planificarea editorială avea şi ea două direcţii: una operativă şi una de perspectivă. În categoria subiectelor operative intrau informaţiile care nu sufereau amânare (evenimentele politice la care participa liderul suprem, vizitele de lucru ale cuplului prezidenţial, implicarea „tovarăşului” şi a „tovarăşei” în acţiuni publice, cuvântările sau declaraţiile politice, comemorările etc.). Subiectele de perspectivă erau, de regulă, cele impuse de partid, aşa‑numitele campanii care vizau pregătirea populaţiei pentru luarea unor decizii politice, pentru adoptarea unor hotărâri sau care urmăreau atingerea anumitor obiective economice (campaniile din agricultură, industrializarea, economisirea energiei electrice etc.). Subiectele propuse de jurnalişti, care nu aveau nimic de‑a face cu temele impuse de factorul politic, aveau de cele mai multe ori drept sursă scrisorile primite de la cititori, în care erau semnalate diverse nereguli. De luxul de a‑şi alege singuri subiectele, cel puţin în redacţia ziarului Scânteia, beneficiau un număr extrem de mic de jurnalişti: angajaţii secţiei ARO – Anchete, Reportaj, Opinie –, potrivit lui Ilie Tănăsache. Fluxul editorial, din momentul în care un text jurnalistic era redactat şi până la apariţia lui în ziar, era marcat de o serie de etape distincte: • Primul filtru între ideea unui subiect şi materializarea acesteia într‑un text jurnalistic era şeful de secţie, cel care accepta sau respingea propunerile venite din partea redac­ torilor pentru redactarea unor articole. 11. Fotograful Dinu Lazăr relatează într‑un articol publicat la 4 decembrie 2006 în Jurnalul naţional un episod legat de o vizită oficială a preşedintelui bulgar Todor Jivkov în România, când în poza care ilustra articolul despre respectivul eveniment Nicolae Ceauşescu a apărut cu două pălării, una în mână şi una pe cap: „O chestie foarte mişto a fost când a venit Jivkov odată şi ploua. Şi mi se pare că Jivkov avea pălăria în mână şi Ceauşescu avea pălăria pe cap. Au zis că nu e bine aşa şi i‑au scos pălăria lui Ceauşescu de pe cap. Şi i‑au pus‑o în mână. Numai că s‑au inversat, s‑au rătăcit, s‑au încurcat treburile şi în fotografia care trebuia să apară în Scânteia Ceauşescu avea o pălărie în cap şi una în mână. S‑a topit, s‑a rezolvat”. 12. Interviu realizat de autoare cu Petre Mihai Băcanu la 5 iunie 2013. 13. Interviu realizat de autoare cu Sergiu Andon la 14 iunie 2013.

CONTROLUL INFORMAŢIONAL

191

• În fiecare zi, un membru al comitetului de redacţie, ales dintre şefii de secţie sau redactorii‑şefi adjuncţi, era desemnat pentru a răspunde de conţinutul şi apariţia publicaţiei din ziua următoare. Persoana respectivă se numea „responsabil de număr”. • Redactorul respectiv era responsabil cu respectarea dispoziţiilor Cenzurii, cu revizuirea tuturor materialelor ce urmau a fi tipărite, dar şi cu semnarea periilor paginilor pentru care dădea viza „bun de tipar”. • Orice material, pentru a fi „cules”, trebuia să aibă semnătura secretarului general de redacţie şi a unui membru al comitetului de redacţie, persoane care răspundeau în mod normal de conţinutul articolului respectiv. • Textele trimise în tipografie erau recepţionate de responsabilul de serviciu, care semna de primire pentru fiecare material în parte. • La nivelul redacţiilor era organizat un serviciu de corectură propriu, iar corectorii făceau parte din personalul redacţional permanent. În sarcina acestora intra verificarea materialelor culese pentru a fi identice cu manuscrisele, dar şi sesizarea redacţiei dacă erau descoperite erori. Corectorii erau obligaţi să semneze şpalturile, reviziile şi pagi­ nile parcurse. • Ziaristul de serviciu era obligat să supravegheze întregul proces de producţie al publicaţiei, să verifice paginaţia, titlurile şi aspectul tehnic şi grafic al ziarului după imprimare, pe care urma să îl predea „capului limpede”. • „Capul limpede” era descris ca acel redactor „deplin odihnit” prezent în tipografie la apariţia primului exemplar al publicaţiei din ziua respectivă. Responsabilitatea acestuia era de a citi primul exemplar în întregime, „nelăsând să îi scape necontrolat absolut nimic din cuprinsul publicaţiei (inclusiv titluri, reclame etc.)”. „Capul limpede” elibera viza „bun de tipar”, fără de care publicaţia nu putea fi scoasă din tipografie pentru a fi difuzată. • Manuscrisele tuturor articolelor, şpalturile, reviziile, periile şi primul exemplar al numărului din ziua respectivă, cu vizele şi semnăturile aferente, erau adunate într‑un pachet; acesta era sigilat şi semnat de responsabilul de serviciu, care răspundea pentru lipsa vreunui material. Aceste pachete erau păstrate în arhiva redacţiei timp de trei luni, după care erau arse14.

Structura componenţei redacţionale În 1968, în presă, atât la publicaţiile cotidiene, cât şi la periodice, existau 28 de funcţii: redactor‑şef, redactor‑şef adjunct, secretar general de redacţie, şef rubrică (secţie), redactor I, redactor II, redactor III, reporter, corespondent în străinătate, cores­pondent local I, corespondent local II, secretar de redacţie, şef translator, redactor translator, translator confruntător, şef corector, corector, caricaturist desenator, tehno­redactor, secre­ tar tehnic de redacţie, şef laborator foto, fotoreporter principal, fotoreporter, laborant foto, retuş foto, stenodactilograf redacţie, dactilograf principal de redacţie şi dactilograf de redacţie. 14. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 1/1950, ff. 83‑84.

192

CULTUL SECRETULUI

În a doua parte a anului 1972, la toate publicaţiile au fost înfiinţate colegii lărgite de conducere, alcătuite din membri ai redacţiilor respective, reprezentanţi ai oamenilor muncii şi specialişti din aria profilului publicaţiei, care aveau obligaţia de a analiza cel puţin o dată pe trimestru conţinutul publicaţiei, planul tematic viitor şi modalitatea de îndeplinire a sarcinilor ziariştilor15. Din 1977, deasupra colegiilor de redacţie au fost introduse consiliile de redacţie, ca organe de conducere colectivă16. Dintr‑o analiză a Secţiei de Presă a CC al PCR din 1972 reiese că la acel moment lucrau în presa centrală, locală şi la Radioteleviziune 3.400 de ziarişti structuraţi în func­ ţie de17: (1) apartenenţa politică: – 2.295 de jurnalişti erau membri de partid (74,82% dintre angajaţi în presa tipărită şi 44% în Radioteleviziune); – în rândul cadrelor de conducere: 96,17% dintre şefii din presa tipărită centrală şi locală erau membri de partid, iar din Radioteleviziune – 64,9%; (2) studii: – aveau facultate 68,5% dintre ziariştii din presa tipărită locală şi centrală şi 67,5% dintre cei din Radioteleviziune; – la nivelul cadrelor de conducere, 143 dintre cei 486 de jurnalişti cu funcţii aveau doar studii medii şi elementare; – 65,15% din totalul ziariştilor (48,6% în cazul Radioteleviziunii) nu frecventaseră nicio şcoală de partid; – 67% dintre cei din conducerea publicaţiilor (54,25% în cazul Radioteleviziunii) erau absolvenţii unor diferite şcoli politice; (3) naţionalitate: – în presa tipărită centrală şi locală: 74,1% români; 13,12% maghiari; 3,88% germani; 9,69% alte naţionalităţi; – la Radioteleviziune: 80% români; 3% maghiari; 2% germani; 15% alte naţio­ nalităţi; – cadre de conducere: 82,98% români; 3,19% maghiari; 2,13% germani; 11,7% alte naţionalităţi; (4) boli: – în presa centrală, dintr‑un lot de 1.000 de salariaţi din corpul redacţional şi tehnico‑redacţional, 67,3% erau înregistraţi cu boli: 31,2% maladii neuropsihice; 18,4% boli gastro‑intestinale; 14,1% boli cardio‑vasculare; 3,6% boli pulmo­ nare; – în presa locală, 49,8% dintre angajaţi erau înregistraţi cu boli, din care: 21,6% boli gastro‑intestinale; 19,4% maladii neuropsihice; 8,5% boli cardio‑vasculare; 0,3% boli pulmonare. Tendinţa de uniformizare a întregii societăţi a afectat şi structura presei tipărite. În 1974, anul în care a fost votată Legea Presei, Consiliul de Stat al RSR a adoptat Decretul 15. Ibidem, Dosar nr. 7/1972, f. 113. 16. Document accesat online la 26 mai 2013 la adresa http://www.romlit.ro/controlul_contiinelor_v. 17. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 7/1972, f. 109.

CONTROLUL INFORMAŢIONAL

193

privind normele unitare de structură pentru redacţiile ziarelor şi revistelor18, care servea drept model pentru editorii de presă în structurarea organizatorică a publicaţiilor19. Astfel, a fost creat cadrul legal pentru existenţa redacţiilor individuale şi a redacţiilor comune, responsabile cu editarea mai multor publicaţii. Redacţiile comune puteau funcţiona dacă editorul de presă era acelaşi pentru mai multe publicaţii sau dacă profilul acestora era similar. Prin art. 4 a fost definită structura organizatorică a unei redacţii, care putea avea, în funcţie de volumul şi complexitatea activităţii, următoarele tipuri de secţii: economică, social‑cetăţenească, viaţă de organizaţie, propagandă, cultură, externe, secretariat de redacţie, corectură, laborator foto, translaţie, documentare, dactilo­grafie-stenodactilografie sau alte activităţi. Pentru constituirea unei secţii era necesară încadrarea a cinci jurnalişti, iar în situaţia în care volumul de muncă nu necesita constituirea unei secţii, activitatea redacţională putea fi organizată pe rubrici, încadrate cu „personal de execuţie de specia­ litate redacţională”20. Personalul redacţional era împărţit în două mari categorii: (1) personalul de conducere şi (2) personalul de execuţie de specialitate, redacţional şi tehnico‑redacţional. Funcţiile de conducere erau cele de redactor‑şef, redactor‑şef adjunct, secretar general de redacţie şi şef de secţie. Numărul de redactori‑şefi adjuncţi putea diferi de la o redacţie la alta, reglementarea oficială fiind ca la două secţii redacţionale sau la cel puţin zece posturi de execuţie, de specialitate redacţională, să existe un redactor‑şef adjunct. În 1974, în România socialistă existau 5.432 de angajaţi la toate publicaţiile, dintre care 4.517 erau încadraţi în categoria personalului redacţional şi tehnico‑redacţional şi 915 în cea a personalului administrativ şi de deservire. Acest număr fiind considerat mult prea mare, s‑a propus o reducere totală cu 451 de posturi, dintre care 221 din categoria personalului redacţional şi tehnico‑redacţional şi 230 din cea a personalului administrativ şi de deservire21. Din acest total de 5.432, pentru publicaţiile de partid lucrau 2.716 persoane, ca personal redacţional şi tehnico‑redacţional, 2.115 angajaţi, iar ca personal administrativ şi de deservire, 601. În urma adoptării Decretului nr. 140/1974, a fost elaborată o Notă privind stabilirea normelor de structură şi numărul maxim de personal pentru ziarele şi revistele de partid, adică cele editate de CC al PCR, de comitetele de partid judeţene şi de cel al municipiului Bucureşti. Scopul acestui document a fost reducerea a 116 posturi la publicaţiile de partid, dintre care 36 de posturi redacţionale şi 80 de posturi administrative şi de deservire22. Propunerea a fost ca la patru publicaţii editate de CC al PCR să existe în total 287 de angajaţi, dintre care 230 la Scânteia, 28 la Era socialistă, 23 la Munca de partid şi 6 la Analele de istorie.

18. Decretul nr. 140/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 74 din 08 mai 1974. 19. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 18/1973, ff. 219‑223. 20. Ibidem, f. 221. 21. Ibidem, f. 231. 22. Ibidem, f. 243.

194

CULTUL SECRETULUI

PROPUNERI PRIVIND PERSONALUL PUBLICAŢIILOR EDITATE DE CC AL PCR23 Nr. crt.

Redacţia

Personal de conducere

Personal de execuţie redacţional şi tehnicoredacţional

Total personal

existent

propus

existent

propus

existent

propus

Posturi economisite

1.

Scânteia

37

17

233

213

270

230

40

2.

Era socialistă

12

4

17

24

29

28

1

3.

Munca de partid

10

2

13

21

23

23

–

4.

Analele de istorie

2

1

5

5

7

6

1

Total

61

24

268

263

329

287

42

Aşa cum reiese din stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 11 octombrie 1977, desfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri a avut o serie de consecinţe juridice care s‑au reflectat nu doar în modificarea Legii Presei şi în reor­ ganizarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Pe ordinea de zi a şedinţei CPEx, la punctul 7, au fost prezentate propunerile pentru modificarea unor acte normative ce decurgeau din aplicarea hotărârii cu privire la activitatea de informare a opiniei publice23. Potrivit recomandărilor, „întreaga răspundere pentru conţinutul politic, ideologic şi calitatea materialelor de presă, [a] emisiunilor Radioteleviziunii, [a] lucrărilor editoriale, a filmelor şi spectacolelor a fost preluată de organele de conducere colectivă ale instituţiilor respective. Au fost luate totodată măsuri pentru ridicarea spiritului de răspundere al comuniştilor, al tuturor cadrelor care lucrează în aceste domenii”24.

La mijlocul anilor ’80, Ion Mitran, redactor‑şef la Scânteia, vorbea despre internali­ ­zarea con­trolului în redacţii într‑un articol din revista breslei gazetarilor, Presa noastră: „Desfiinţând controlul cu caracter birocratic, partidul a întărit funcţia de autoconducere a redacţiilor ziarelor şi revistelor, simultan cu exercitarea unui control politic din interiorul acestora, în sensul creşterii răspunderii directe a cadrelor de presă pentru ceea ce scriu sau publică”25.

Asumarea de către conducerea organelor de presă a rolului de supraveghere şi verificare a presei, deţinut anterior de alte instituţii ale statului sau ale partidului, reiese şi din felul în care era înţeleasă misiunea mijloacelor de comunicare în masă: 23. Document accesat online la 26 mai 2013 la adresa http://www.romlit.ro/controlul_contiinelor_v. 24. Ibidem. 25. Presa noastră, nr. 8/1984, „Conducerea de către partid a presei, chezăşie a înfăptuirii rolului ei în edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Concepţia tovarăşului Nicolae Ceau­ şescu despre funcţia ideologico‑educativă a presei”, p. 4.

CONTROLUL INFORMAŢIONAL

195

„Pornind de la principiul că activitatea publicistică este parte componentă a muncii ideologice, politico‑educative, suntem conştienţi că presa îşi îndeplineşte menirea în măsura în care, oglindind linia politică a partidului, asigură examinarea multilaterală, abordarea concretă a fenomenelor, a prefacerilor continue din economie, din sfera relaţiilor sociale, din întreaga noastră societate”26.

26. Ibidem.

Capitolul VII

Controlul juridic Presa comunistă a fost controlată din punct de vedere juridic prin intermediul pre­ vederilor înglobate în Constituţia României din 1965, în decrete prezidenţiale, hotărâri ale Consiliului de Stat sau ale Consiliului de Miniştri şi în legi adoptate de Marea Adunare Naţională. Norma juridică impusă de puterea politică a stabilit cadrul formal în care se desfăşura ansamblul complex de supraveghere şi constrângere a mijloacelor de comunicare. Cea mai importantă dimensiune a controlului juridic a fost dată de ultima Constituţie comunistă1, cea care avea să consfinţească schimbarea Republicii Populare Române în Republica Socialistă România şi a Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român2. Dacă în cei aproape 20 de ani de comunism care au trecut până în momentul în care Nicolae Ceauşescu a devenit secretarul general al Partidului Comunist Român cenzura în domeniul presei, al literaturii şi al artelor îşi făcuse treaba exemplar, fără a fi reglemen­ tată constituţional, noua lege fundamentală avea să schimbe lucrurile radical.

Prevederi constituţionale referitoare la libertatea de exprimare Prima Constituţie comunistă a Republicii Populare Române a fost adoptată la 13 aprilie 1948 şi avea în cuprins un articol care făcea referiri la „libertatea presei”3. Articolul 31 stipula: „Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc”4.

Prevederea, ce respecta principiile internaţionale ale libertăţilor cetăţeneşti, a devenit de neaplicat şi inutilă câteva săptămâni mai târziu când, în iunie 1948, prin Legea 1. Textul Constituţiei publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 21.08.1965, accesat pe www.legenet. net la 10.12.2011. 2. Ibidem. 3. Textul Constituţiei publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 87bis din 13.04.1948, accesat pe www.legenet.net. 4. Ibidem.

198

CULTUL SECRETULUI

naţionalizării, toate editurile, tipografiile şi fabricile de hârtie au fost trecute în proprietatea şi sub controlul absolut al statului (M. Petcu, 1999, p. 166). Statul a blocat astfel orice formă de potenţială opoziţie din partea ziarelor, mijloacele de producţie fiind puse la dispoziţia Partidului Muncitoresc Român cu scopul de a contribui la răspândirea ideologiei oficiale şi la întărirea statului comunist. A doua Constituţie a statului comunist a fost adoptată la 24 septembrie 1952 şi a devenit legea fundamentală a unui stat profund aservit Uniunii Sovietice, scrisă în spiritul unei dependenţe asumate: „Făurirea şi întărirea statului de democraţie populară, prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi frăţesc asigură independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române”5.

Articolul 85 se referea la libertatea presei, conţinutul fiind uşor modificat faţă de cel al articolului din 1948: „În conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor Republicii Populare Române li se garantează prin lege: a) libertatea cuvântului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor şi a mitingurilor; d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă”.

Textul este completat, în final, cu următoarea prevedere: „Aceste drepturi sunt asigurate punându‑se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi”6.

Totuşi, depozitele de hârtie, tipografiile şi mijloacele de comunicaţii oferite cu atâta generozitate de statul comunist au fost folosite exclusiv de uriaşa maşinărie a propagandei de partid în favoarea acestuia, şi nu pentru informarea populaţiei. La mai puţin de jumătate de an după instalarea lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general al Partidului Muncitoresc Român a fost adoptată ultima Constituţie comunistă7. Noua lege fundamentală avea să ofere cadru legal funcţionării Direcţiei Generale a Presei şi Tipări­ turilor. Astfel, Constituţia adoptată în 21 august 1965 conţinea două articole antagonice, care garantau libertate presei şi totodată o îngrădeau extrem de strict. Articolul 28 respecta convenţiile internaţionale în privinţa libertăţilor cetăţeneşti şi prevedea că: „Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei (sublinierea mea), a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”. 5. Capitolul introductiv din textul Constituţiei, publicat în Buletinul Oficial din 27.09.1952, accesat pe www.legenet.net. 6. Ibidem. 7. Textul Constituţiei, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 21.08.1965, accesat pe www.legenet. net.

CONTROLUL JURIDIC

199

În esenţă, articolul păstrează linia constituţiilor comuniste din 1948 şi 1952. Ceea ce diferenţiază radical prevederile din 1965 de cele anterioare se găseşte în articolul 29: „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc (sublinierea mea)”8.

Prin această formulare, actele de cenzură au fost reglementate la cel mai înalt nivel legislativ. Totuşi, trebuie spus că articolul 29 din Constituţia adoptată în 1965 nu a adus nicio modificare în funcţionarea DGPT, materializată în vreun document oficial. Proiectul Constituţiei RSR a fost discutat în şedinţa plenară a Comitetului Uniunii Ziariştilor în 7 iulie 1965. Întrunirea a fost condusă de Nestor Ignat, preşedintele Uniunii, iar printre vorbitori s‑au numărat Mircea Rădulescu, Florea Neacşu, Nicolae Dragoş, Ion Găleteanu, Constantin Antip şi alţii9. La finalul plenarei a fost adoptat textul unei telegrame adresate Comitetului Central al PMR şi tovarăşului Nicolae Ceauşescu: „În aceste zile, când în întâmpinarea celui de‑al IV‑lea Congres al partidului întreaga noastră ţară clocoteşte de munca avântată, ziariştii, conştienţi de înalta răspundere ce le‑a fost încredinţată, de importanţa marilor îndatori ce stau în faţa presei, îşi reînnoiesc anga­ jamentul faţă de partid de a contribui fără preget la dezvoltarea conştiinţei socialiste...”.

Într‑un articol din revista Uniunii Ziariştilor din RSR, Presa noastră, intitulat „Dez­ baterea proiectului de Constituţie în şedinţa plenară a Comitetului Uniunii Ziariştilor”, se aprecia că analizarea schiţelor legislative „de aceia care sunt chemaţi să le dea viaţă, de înşişi beneficiarii tuturor marilor noastre realizări socialiste” reprezenta „încă o măr­ turie a caracterului profund democratic al orânduirii noastre”10. Din articol nu transpare nicio linie critică sau de analiză a textului legii fundamentale. Intervenţiile vorbitorilor au făcut referire la „înflorirea economică a ţării”, „făurirea relaţiilor socia­liste”, „triumful socialismului la oraşe şi sate”, „proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie”, „schimbarea structurii de clasă”, „alianţa muncitorească‑ţărănească”, „unitatea moralpolitică a întregului popor”, „recunoaşterea meritelor istorice ale parti­dului nostru”. Libertatea cuvântului, a presei, cea a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor au fost catalogate drept „idealuri” în textul publicat în revista breslei gazetarilor comunişti: „[...] marea răspundere socială ce decurge de aici pentru toţi slujitorii presei, sacrificiile importante ce revin ziariştilor [...]. Scoţându‑se în evidenţă însemnătatea deosebită pe care o au pentru gazetari prevederile ce consfinţesc libertatea cuvântului şi a presei, idealuri pentru care au luptat cei mai buni fii ai poporului muncitor, generaţii de publicişti, patrioţi înaintaţi, participanţii au arătat că ziariştii au posibilitatea, prin pătrunderea în miezul realităţilor, de a găsi prin scrisul lor căile cele mai bune pentru ca aceste minunate realităţi ale vieţii noastre să ajungă cu toată puterea de convingere până în inima cititorului”. 8. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 1/1965, ff. 128‑130. 9. Presa noastră, „Dezbaterea proiectului de Constituţie în şedinţa plenară a Comitetului Uniu­nii Ziariştilor”, anul X, nr. 6 (110), pp. 6‑7. 10. Ibidem.

200

CULTUL SECRETULUI

Documentele emise de Cenzură după adoptarea Constituţiei, spre exemplu Nota cu privire la sarcinile şi atribuţiile Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri, emisă la 26 mai 1966, nuanţează resorturile juridice ale controlului instituţional: „Considerăm că, în spiritul Constituţiei Republicii Socialiste România, DGPT urmează să preîntâmpine difuzarea orală sau vizuală în public a tipăriturilor, textelor care prin conţinutul lor contravin politicii interne şi externe a guvernului Republicii Socialiste România, stabilită pe baza directivelor Partidului Comunist Român, precum şi a tipăriturilor, textelor cuprin­ zând date, informaţii care constituie secrete de stat şi militare conform normelor legale în vigoare sau cele care nu pot fi publicate din considerente politico‑economice”11.

Reglementarea presei din punct de vedere legislativ Unul dintre cele mai importante momente pentru evoluţia presei comuniste a fost adoptarea în 1974, de către Marea Adunare Naţională a RSR, a Legii Presei. Ideea creării unei legi a presei a început să fie pusă în discuţie în structurile de conducere ale partidului încă din 1969, cu mult înainte de lansarea „tezelor din iulie”, care au marcat debutul cultului personalităţii şi al securizării politice a regimului comunist‑ceauşist. Proiectul lansat spre dezbatere în interiorul partidului invoca necesitatea de a schiţa caracteristicile presei, con­ diţiile în care îşi desfăşurau munca ziariştii, drepturile şi obligaţiile acestora. Într‑un document din 1970 al Cenzurii, care cuprindea observaţii la proiectul Legii Presei, se sugera ca în preambulul actului legislativ să fie introduse principiile politice şi condi­ ţionările de bază ale organelor de presă, precum şi ideea potrivit căreia un conţinut necorespunzător al articolelor apărute în publicaţiile tipărite ar putea duce la „serioase prejudicii politice”. „Practica muncii DGPT arată că fără un control unitar este practic imposibilă împiedicarea divulgării unor date şi informaţii ce constituie secrete de stat şi militare, precum şi respec­ tarea operativă a unor indicaţii politice în sutele de publicaţii tutelate de diverse organizaţii şi instituţii de stat şi obşteşti dispersate în întreaga ţară”12, se mai arăta în fişa de observaţii.

Înainte de a fi votată şi adoptată, legea a fost trimisă spre consultare tuturor instituţiilor care intrau în contact cu activitatea mass‑media, cu scopul de a face observaţii, propuneri sau chiar modificări asupra actului. La 18 septembrie 1973, Ministerul Afacerilor Externe, într‑o adresă înaintată DGPT, a sugerat o serie de modificări ale unor paragrafe şi chiar introducerea unei noi sancţiuni. Recomandarea MAE viza acordurile, convenţiile sau înţe­ legerile de colaborare dintre organele şi organizaţiile de presă din RSR şi alte ţări, care ar fi trebuit să fie derulate strict cu avizul instituţiei. Ministerul Afacerilor Externe aproba numirea corespondenţilor locali în România ai unor instituţii media din străinătate13. 11. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 3/1964, f. 94. 12. Ibidem, Dosar nr. 3/1968, f. 124. 13. Ibidem, Dosar nr. 8/1973, ff. 102‑104.

CONTROLUL JURIDIC

201

În şedinţa Comitetului Central al PCR din 21 august 1973, la care au participat Nicolae Ceauşescu, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Miron Constantinescu, Mihai Gere, Ştefan Andrei şi mulţi alţi miniştri sau demnitari comunişti, a fost pus în discuţie proiectul Legii Presei. Nicolae Ceauşescu a cerut ca proiectul să fie lansat în dezbatere publică în faţa reprezentanţilor presei şi abia apoi să fie introdus spre analiză în Comitetul Executiv al PCR14. Forma adoptată în 1974 a Legii nr. 3 a fost cel mai detaliat act juridic promulgat de vreo ţară socialistă (P. Gross, 1999, p. 19). Ea transforma în normă juridică funcţiile social‑politice ale presei, organizarea şi desfăşurarea activităţii de presă şi, în egală măsură, reglementa din punct de vedere legislativ profesia de jurnalist. În expunerea de motive a actului juridic se menţiona că presa îşi desfăşura activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român, „slujind, prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale naţiunii socialiste”15. „Legea consacră rolul activ al presei ca mijloc eficient de propagare în masă a politicii Partidului Comunist Român, de largă informare a opiniei publice cu privire la viaţa internă şi internaţională, de tribună a dezbaterii şi schimbului de opinii, contribuind astfel la dezvoltarea şi adâncirea democraţiei socialiste, la perfecţionarea relaţiilor sociale. Prin această lege se stabileşte cadrul juridic corespunzător îndeplinirii înaltei misiuni socialpolitice a presei în dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor, în educarea întregului popor în spiritul muncii creatoare, în afirmarea în întreaga viaţă socială a principiilor eticii şi echităţii socialiste”16, se mai precizează în document.

Această lege avea să fie o construcţie de prevederi contradictorii prin care atât presa, la nivel instituţional, cât şi jurnaliştii, la nivel formal, erau supuşi total partidului. Potrivit documentului, presa avea drept scop să sprijine aplicarea politicii Partidului Comunist Român sau, altfel spus, era „traducerea în viaţă a politicii Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii şi echităţii socialiste”, trebuind „să promoveze neabătut progresul, ideile înaintate în toate domeniile vieţii şi activităţii sociale” (art. 1), desfă­ şurându‑şi activitatea sub conducerea PCR (art. 2). Capitolul II din Legea Presei a fost destinat detalierii funcţiilor social‑politice ale presei: „Presa exercită un rol activ în cunoaşterea de către mase a politicii interne şi externe a Partidului Comunist Român, militează pentru transpunerea în viaţă a programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, a societăţii comuniste” (art. 7).

Conform articolului 8, presa contribuia la „afirmarea concepţiei materialist‑dialectice şi istorice a partidului asupra vieţii şi societăţii, manifestă intransigenţă revoluţionară faţă de concepţiile şi poziţiile obscurantiste, retrograde şi antiumanitare”. O altă funcţie făcea referire la „rolul educativ în dezvoltarea conştiinţei socialiste a cetăţenilor, în formarea omului nou şi afirmarea multilaterală a personalităţii umane”, la „cultivarea dragostei faţă de Partidul Comunist Român şi patria socialistă...” (art. 9). 14. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 134/1973, p. 28. 15. Legea nr. 3/1974. 16. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 134/1973, p. 28.

202

CULTUL SECRETULUI

Subordonarea politică a presei a fost prevăzută prin articolul 17, în care se stipula că dreptul de editare a presei aparţinea „organizaţiilor politice, de stat, de masă şi obşteşti sau altor persoane juridice”. Editorul, adică instituţii de partid sau de stat, era cel care stabilea profilul şi orientarea organului de presă (art. 19, lit. a), numea redactorii‑şefi (art. 19, lit. b), consiliul de conducere, colegiul de redacţie (art. 19, lit. c) şi stabilea condiţiile de apariţie, finanţare şi administrare a organului de presă, precum şi structura organizatorică a redacţiei (art. 19, lit. e). Partidul sau statul erau entităţile care decideau în cele mai mici detalii forma de organizare a redacţiilor şi componenţa acestora, controlul politic primind astfel şi o legitimare juridică. Cât despre forma de conducere a presei, aceasta avea să fie colectivă, reunită într‑un „consiliu de conducere – organ deliberativ larg reprezentativ”, care avea în componenţă, „în funcţie de profilul organului de presă”, repre­ zentanţi ai organizaţiilor politice, de masă şi obşteşti, muncitori, ţărani, oameni de ştiinţă şi cultură, specialişti, ziarişti (art. 22). Acest organism de conducere, format şi din oameni din afara profesiei, agreaţi de partid, avea ca sarcină îndrumarea şi coordonarea activităţii „organului de presă” astfel încât să nu existe abateri de la Programul PCR (art. 23). Legea făcea referire şi la categoria tipăriturilor interzise, cele care conţineau „atacuri împotriva orânduirii socialiste, principiilor politicii interne şi externe a PCR şi a RSR”. În Capitolul V („Desfăşurarea activităţii de presă”), Secţiunea 3, privind apărarea intereselor societăţii şi persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă, la articolul 67 era reluat şi dezvoltat conţinutul articolului 29 din Constituţie: „Libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constituţie şi celelalte legi, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, moralei socialiste”.

Tot în acest articol au fost prevăzute şi situaţiile în care presei îi era interzis să publice anumite date, precum şi tipul de informaţii oprite de la popularizare prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, acestea fiind mult mai detaliate decât în Constituţia din 1965: „În apărarea intereselor societăţii şi persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului la liberă exprimare se interzice publicarea şi difuzarea prin presă a materialelor care: – sunt potrivnice Constituţiei Republicii Socialiste România; – conţin atacuri împotriva orânduirii socialiste, principiilor politicii interne şi externe a Partidului Comunist Român şi a Republicii Socialiste România; – defăimează conducerea partidului şi statului; – comunică informaţii, date sau documente secrete, definite astfel de lege; – cuprind informaţii şi comentarii false sau alarmiste, care ameninţă sau tulbură liniştea publică ori prezintă un pericol pentru securitatea statului; – îndeamnă la nerespectarea legilor statului ori la săvârşirea unor fapte ce constituie infracţiuni; – propagă concepţii fasciste, obscurantiste, antiumanitare; fac propagandă şovină, îndeamnă la ura rasială sau naţională, la violenţă ori lezează sentimente naţionale; – aduc atingere bunelor moravuri sau constituie o incitare la încălcarea normelor de etică şi convieţuire socială; – furnizând informaţii despre procese aflate în curs de soluţionare, anticipează asupra hotărârilor ce urmează a fi luate de către organelor judiciare;

CONTROLUL JURIDIC

203

– cuprind date sau fapte neadevărate, de natură a vătăma interesele legitime şi a ştirbi demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane, prestigiul său social sau profesional, ori prin care se proferează insulte, calomnii sau se aduc ameninţări la adresa unei persoane”17.

Prevederile acestor zece categorii reprezintă, de fapt, o adaptare a Instrucţiunilor pentru cenzura presei şi a tipăriturilor emise în 1949, documentul în baza căruia Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor şi‑a desfăşurat activitatea încă de la înfiinţare. Dacă la momentul adoptării lor Instrucţiunile au fost incluse în categoria secretelor, restricţiile au devenit publice odată cu introducerea lor în Legea Presei. Asumarea publică a acestor prevederi poate fi interpretată ca parte a planului de desfiinţare a Cenzurii, care avea să fie pus în aplicare trei ani mai târziu. Articolul 67 din Legea Presei avea două paliere de responsabilitate: (1) redactorul‑şef era împuternicit să supravegheze respectarea interdicţiilor în redacţii; (2) Comitetul pentru Presă şi Tipărituri/DGPT era obligat să prevină publicarea şi difuzarea de materiale de natură să contravină dispoziţiilor legale. Dincolo de aceste două niveluri instituţionale, şi ziariştii erau constrânşi prin lege să respecte articolul 67, „atât în materialele proprii, cât şi în cele de a căror publicare [ziaristul] răspunde în cadrul obligaţiilor de serviciu” (art. 73). Presiunea pusă pe umerii gazetarilor şi ai colaboratorilor publicaţiilor a fost cu atât mai mare cu cât aceştia erau, potrivit prevederilor legale, răspunzători pentru „exac­ titatea informaţiilor şi datelor relatate, pentru interpretarea lor obiectivă, pentru păstrarea secretului de stat, de serviciu şi profesional”18. Se poate aprecia că aceste dispoziţii juri­ dice au dus la o accentuare a autocenzurii, luând în considerare faptul că legea avea şi un capitol dedicat în totalitate sancţiunilor, care puteau fi de natură disciplinară, mate­rială, civilă, contravenţională sau penală şi care puteau atrage amenzi cuprinse între 1.000 şi 5.000 de lei sau pedepse cu închisoarea de la trei luni la doi ani. La nici două luni după ce Legea Presei a fost adoptată, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a emis un decret privind stabilirea normelor unitare de structură pentru redacţiile ziarelor şi revistelor19. Decretul reprezenta o completare a Legii Presei, prin care au fost stabilite dispoziţiile de structură şi numărul maxim de ziarişti care puteau lucra în redacţiile ziarelor sau ale revistelor editate de CC al PCR. Reducerea drastică a cotelor de hârtie a dus la diminuarea numărului de pagini al zia­relor, astfel încât unele publicaţii au fost comasate, iar altele şi‑au schimbat periodicitatea. Inclusiv Scânteia a fost afectată în mod direct, fiind obligată să‑şi reducă numărul de apariţii săptămânale de la şapte la şase. În procesul‑verbal al şedinţei Biroului Executiv al Consiliului de conducere al Comi­ tetului pentru Presă şi Tipărituri din 3 iunie 1974 s‑a consemnat că prevederile Legii Presei nu fuseseră încă aplicate, o parte din responsabilitatea pentru acest fapt fiind atri­ buită CPT20. Documentul se referea şi la faptul că, după intrarea în vigoare a legii şi adoptarea la 2 mai 1974 a decretului cu privire la normele de structură a tuturor publi­ caţiilor, o mie de persoane au fost date afară: 17. Legea nr. 3/1974. 18. Ibidem. 19. Decretul nr. 140 din 8.05.1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 74 din 1974. 20. Ibidem, Dosar nr. 2/1974, f. 57.

204

CULTUL SECRETULUI

„S‑a indicat ca odată cu această scoatere (concediere în grup – n.m.) să se reţină în redacţie numai acei oameni care îndeplinesc condiţiile stabilite de lege. S‑a făcut precizarea că nu pot lucra în presă oameni care nu pot fi membri de partid”21.

Statutul instituţiilor media a fost reglementat şi prin Programul Partidului Comunist Român din 1975, presei fiindu‑i atribuită calitatea de instrument oficial al propagandei, iar ziariştii devenind activişti ai Partidului Comunist (M. Petcu, 2005, p. 88): „Presa şi radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepţia înaintată a partidului despre lume şi viaţă, să combată cu fermitate concepţiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoştinţele ştiinţifice despre natură şi societate, ele trebuie să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului. [...] Gazetarul, propagandistul comunist trebuie să aibă o concepţie înaintată, o temeinică pregătire ideologică marxist‑leninistă” (1975, p. 163).

Recomandările cuprinse în Programul PCR din 1975 solicitau „un spirit critic foarte exigent” din partea jurnaliştilor, bazat pe „principiile comuniste” (Programul PCR..., 1975, p. 164). Dezvăluirile de presă puteau fi îndreptate asupra indivizilor, dar nu a partidului, iar criticile puteau, eventual, să atingă chestiuni precum neîndeplinirea planu­ rilor de producţie ale unei întreprinderi sau uzine, lipsa de salubritate în spaţii publice, abuzul de încredere, delapidările din fondul obştesc, actele imorale, însă niciodată deciziile politice sau pe cei aflaţi la vârful structurii ierarhice de conducere. Legea Presei a determinat modificări semnificative în configuraţia unor instituţii sau acte legislative, dintre care cea mai importantă a fost transformarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, scopul fiind „crearea unui asemenea organ, care să asigure preîntâmpinarea publicării în mijloacele noastre de informare publică a unor materiale care contravin Legii Presei”22. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri avea să mai existe doar trei ani după apariţia Legii Presei din 1974, suprimarea Cenzurii reclamând o reactualizare a Legii Presei. Astfel, în aceeaşi zi în care a fost emis Decretul nr. 471/24.12.1977 pentru modificarea Legii Presei din Republica Socialistă România, a fost emis şi Decretul de desfiinţare a Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, nr. 472/24.12.1977, cele două acte fiind consecutive. Schimbările la Legea Presei au vizat strict paragrafele care făceau referire la CPT în legea iniţială. Ipoteza privind pre­ luarea atribuţiilor şi funcţiilor Cenzurii de către Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste este întărită şi de modificările din 1977 ale Legii Presei, în care se prevede clar un transfer de autoritate şi competenţă între cele două instituţii. Astfel, potrivit articolului 18, „edi­ tarea organelor de presă se desfăşoară pe baza autorizaţiei de editare ce se înregistrează la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste”, vechea prevedere vizând Comitetul pentru Presă şi Tipărituri.

21. Ibidem. 22. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 2/1974, f. 127.

CONTROLUL JURIDIC

205

Influenţa Legii Presei asupra DGPT Legea Presei, adoptată în 1974, a conferit mass‑media comuniste statutul de instrument de control şi îndrumare socială şi din punct de vedere juridic. Actul a impus o serie de modificări de natură legislativă, care vizau armonizarea activităţii instituţiei Cenzurii cu prevederile din Legea Presei. În 30 mai 1975, Consiliul de Stat al RSR a adoptat Decretul nr. 53/1975 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri23. Organismul nou‑creat a înlocuit vechea Direcţie Generală a Presei şi Tipări­ turilor, păstrând nealterate atribuţiile de control al tuturor mijloacelor de comunicare în masă şi de emitere de autorizaţii pentru editarea publicaţiilor, controlul tipografiilor sau al importului şi exportului de publicaţii, cărţi, imprimări grafice, video sau audio etc. Acest decret a fost armonizat cu Legea Presei, astfel că în sfera de competenţă a Comi­ tetului intrau şi atestarea calităţii de ziarist, păstrarea evidenţei cărţilor de ziarist, a buleti­ nelor şi publicaţiilor periodice cu caracter intern şi de serviciu, pentru care nu era necesară emiterea unor autorizaţii de apariţie. Dacă până la acel moment Cenzura se afla sub conducerea formală a statului, în juris­ dicţia Consiliului de Miniştri, potrivit noului document, aceasta a fost plasată şi sub coor­ donarea partidului, prin forul său suprem, Comitetul Central al PCR. Prin respectivul decret avea să fie reglementată şi componenţa Comitetului pentru Presă şi Tipărituri ca „organ deliberativ”. Astfel, potrivit articolului 6, Comitetul era alcătuit din: „(a) preşe­ dintele24 şi vicepreşedintele Comitetului; (b) reprezentaţi ai redacţiilor unor ziare şi reviste, edituri şi ai Radioteleviziunii române, ai unor uniuni de creaţie, ai Academiei Republicii Socialiste România, Academiei de ştiinţe sociale şi politice, ai unor ministere şi ai altor organe centrale de stat; (c) delegaţi desemnaţi de Comitetul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România şi organizaţia profesională a ziariştilor; (d) secretarul organizaţiei de partid a aparatului Comitetului pentru Presă şi Tipărituri; (e) conducători ai unor compartimente de muncă şi alte cadre de specialitate din aparatul Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, precum şi din unităţile în subordine”25. Prin acest decret au fost abrogate toate actele emise anterior în legătură cu înfiinţarea, organizarea şi funcţio­ narea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, astfel că prin două anexe ale Decretului nr. 53/1975 a fost stabilită o nouă structură de organizare. Pentru ultima dată până la des­ fiinţarea sa oficială, Cenzura a fost împărţită în cinci direcţii şi cinci servicii: (1) Direcţia pentru producţia editorială; (2) Direcţia pentru presa şi cartea din străinătate; (3) Direcţia pentru activitatea Comitetului în judeţe; (4) Serviciul pentru presa centrală; (5) Serviciul pentru radioteleviziune; (6) Serviciul pentru artă; (7) Serviciul pentru tipărituri de export; (8) Serviciul pentru analize de lectură; (9) Direcţia economică; (10) Direcţia personal‑învăţământ, secretariat‑administrativ26. 23. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 3/1975, ff. 152‑161. 24. După înfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, funcţia de director general existentă la nivelul vechii Direcţii Generale a Presei şi Tipăriturilor a fost înlocuită cu cea de preşedinte. Ion Cumpănaşu a fost numit preşedinte al Comitetului pentru Presă şi Tipărituri în baza Decretului Prezidenţial nr. 120 din 02.06.1975, semnat de Nicolae Ceauşescu. 25. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 2/1974, f. 144, f‑v. 26. Ibidem, Dosar nr. 3/1975, f. 162.

206

CULTUL SECRETULUI

După emiterea decretului de înfiinţare a CPT, a fost elaborat un nou Regulament de Ordine Interioară, care prevedea o serie de sancţiuni de natură administrativă ce mergeau până la desfacerea contractului de muncă sau chiar atragerea răspunderii penale27. Supremaţia politică obţinută de Nicolae Ceauşescu odată cu alegerea sa ca primul preşedinte al Republicii Socialiste România, la 28 martie 1974, a permis manifestarea tot mai evidentă a cultului personalităţii. Prin Decretul nr. 159/1975 privind înlocuirea denumirii unor funcţii, adoptat de Consiliul de Stat al RSR, calitatea de „secretar general” a fost îndepărtată din ierarhiile tuturor instituţiilor publice, astfel că singura persoană care deţinea această titulatură era Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român. Ministerele şi celelalte organe centrale de stat au înlocuit denumirea de „secretar general” cu cea de „secretar de stat adjunct”, funcţia de „secretar general al Consiliului de Miniştri” s‑a transformat în „secretar al Consiliului de Miniştri”, iar cea de „secretar general adjunct al Consiliului de Miniştri” în cea de „adjunct al secretarului Consiliului de Miniştri”. Presa a fost şi ea afectată de acest decret întrucât titulatura de „secretar general de redacţie”, existentă la nivelul redacţiilor, a fost retrasă şi înlocuită cu cea de „secretar responsabil de redacţie”, iar cea de „secretar general de agenţie”, în cazul agenţiilor de presă, cu cea de „secretar responsabil de agenţie”28. Escaladarea propagandei şi nevoia tot mai acută de control au dus la emiterea unei noi liste cu materialele supuse cenzurii. Pe lângă publicaţiile cotidiene şi periodice, în categoria produselor imprimate verificate de lectorii CPT intrau şi următoarele documente emise de ministere, instituţii centrale sau întreprinderi: – buletinele de informare şi documentare tehnică şi ştiinţifică; – fişele (cărţile) tehnice ale utilajelor şi produselor; – ordine şi instrucţiuni de orice fel, circulare, dări de seamă, directive, programe de măsuri etc., adresate de conducerile ministerelor şi instituţiilor centrale unităţilor din subordine; – normative, caiete selective privind organizarea producţiei şi a muncii, norme de timp şi preţuri unitare pentru executarea diferitelor lucrări; – norme şi fişe individuale de protecţia muncii, culegerii de acte normative privind protecţia muncii; – cataloage de preţuri şi produse, cataloage privind necesarul de piese de schimb; – lecţii şi îndrumare privind perfecţionarea pregătirii profesionale a lucrătorilor din diverse ramuri de activitate şi pentru calificarea în diverse meserii; – bibliografii şi extrase din presa străină pe domenii de specialitate: date tehnico‑eco­ nomice, referate tehnico‑ştiinţifice, noutăţi etc.; – sinteze de informare şi documentare din diverse ramuri de activitate; – cursuri pentru învăţământ superior; – instrucţiuni de folosire (întreţinere şi reparaţii) pentru diferite utilaje şi instalaţii; – îndrumare pentru lucrări practice şi de laborator şi programe pe ani de studiu; – metodologii de organizare a diferitelor sectoare de activitate; 27. Ibidem, Dosar nr. 6/1974, ff. 22‑28, f‑v. 28. Ibidem, Dosar nr. 5/1976, f. 38. Măsura a fost transmisă către toate redacţiile şi unităţile de presă prin Adresa nr. S/1005 din 08.05.1976 a Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, semnată de preşedintele Ion Cumpănaşu.

CONTROLUL JURIDIC

207

– tehnologii, standarde, îndreptare, norme de certificare, indici tehnico‑economici etc., din diferite ramuri ale economiei naţionale; – cărţi din ţară şi din străinătate intrate în biblioteci29. La unsprezece ani după ce Nicolae Ceauşescu a preluat funcţia de secretar general al partidului şi cu un an înainte de desfiinţarea Cenzurii, presa avea un pregnant caracter neinformativ şi propagandistic. Aproape niciun fel de informaţii care ar fi putut fi de interes public nu mai treceau de filtrul Cenzurii. Au fost oprite de la publicare date referitoare la extinderea reţelei de aprovizionare cu gaz metan a populaţiei (Scânteia, nr. 10091), despre investiţiile în instalaţii de foraj pentru extracţia de ţiţei din Marea Neagră, tehnici inedite de tratament sau medicamente noi introduse pe piaţă, valoarea depunerilor populaţiei la CEC30 etc. Tot atunci au fost aprobate noi norme de lucru ale CPT cu privire la regimul de avizare a „materialelor destinate informării publice”. Conţinutul cotidienelor centrale era vizat în două etape. În prima, Cenzura primea pentru lectură şi viză, în două exemplare, pagini parţiale cu articolele în formă completă şi definitivă. În cazul în care existau observaţii din partea Cenzurii, materialele erau tăiate cu un mare „X”, viza fiind valabilă totuşi pentru celelalte texte din pagină. Articolele nevizate iniţial erau returnate redacţiilor care, după efectuarea modificărilor solicitate, le retrimiteau la DGPT pentru obţinerea vizei pe întregul text. În a doua etapă, paginile finalizate erau trimise pentru a primi viză de la Cenzură. Dacă se aduceau modificări faţă de faza iniţială, redacţiile erau obligate să marcheze textele sau paragrafele introduse ulterior primei lecturi a Cenzurii. Toate articolele erau parcurse din nou, în întregime, pentru o nouă avizare. Pentru a nu bulversa procesul de tipărire a ziarelor, redacţiile erau obligate să ia în calcul faptul că citirea unei pagini la CPT dura în jur de 45‑50 de minute, astfel încât erau obligate să trimită din timp paginile pentru lecturare31.

29. Ibidem, Dosar nr. 1/1975, f. 56. 30. Ibidem, Dosar nr. 7/1976, ff. 3‑4. 31. Ibidem, Dosar nr. 61/1976, ff. 1‑2.

Capitolul VIII

Controlul economic Presa comunistă s‑a diferenţiat ca structură, caracteristici, funcţii şi conţinut de toate celelalte sisteme mass‑media. Spre deosebire de presa capitalistă, patronată de entităţi economice private şi organizată după regulile concurenţiale ale pieţei, presa comunistă s‑a aflat exclusiv în proprietatea unor instituţii sau organisme deţinute sau controlate de partid sau de stat. Epurarea presei democrate în România a început imediat după 23 august 1944 şi s‑a prelungit pe toată perioada tranziţiei politice, încheiată cu abdicarea Regelui Mihai I şi cu proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947. Trecerea publicaţiilor tipărite în proprietatea partidului sau a statului s‑a produs în urma procesului de etatizare, iniţiat prin adoptarea la 11 iunie 1948 a Legii nr. 119 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport1. Naţionalizarea fabricilor de hârtie şi a tipografiilor a asigurat un control total asupra presei. Deşi oficial nu a existat nicio prevedere juridică expresă care să interzică proprietatea privată a presei, după înfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în 1949, instituţia Cenzurii a fost împuternicită să autorizeze apariţia tuturor ziarelor, revistelor, periodicelor, buletinelor, foilor oficiale, publicaţiilor profesionale, sindicale, ştiinţifice, religioase sau de altă natură destinate informării opiniei publice2. Odată cu adoptarea Legii Presei în 1974, dreptul de editare a publicaţiilor, prevăzut special în articolul 17, revenea organizaţiilor politice, de stat, de masă şi obşteşti sau altor persoane juridice3. În varianta revizuită a Legii Presei din 1977, prin articolul 18, dreptul de autorizare a fost transferat de la Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, fosta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste4, instituţie care a preluat cele mai importante atribuţii administrative şi operaţionale ale Cenzurii în 1977. Dinamica pieţei mass‑media şi a producţiei de presă a fost stabilită în cei 45 de ani de comunism prin decizii politice, apariţia sau închiderea unor publicaţii, cotele de hârtie necesare fiecărui ziar în parte, tirajele, numărul de pagini, formatul şi preţul ziarelor fiind decise de autorităţi în baza unor raţiuni propagandistice şi ideologice, şi nu în baza performanţelor economice ale fiecărei publicaţii în parte. Cu toate acestea, relaţiile dintre publicaţii şi furnizori (de hârtie, de electricitate etc.) era influenţată atât de sistemul politic‑birocratic, cât şi de regulile comerciale (Á. Gulyás, 2001, p. 76). 1. Pentru mai multe informaţii referitoare la naţionalizare vezi revista Historia: http://www.historia. ro/exclusiv_web/general/articol/nationalizarea‑un‑bun-al‑poporului‑ascuns‑urechile-acestuia#. 2. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 10/1949, ff. 6‑8. 3. http://www.legex.ro/Legea‑3‑1974‑554.aspx. 4. http://www.legex.ro/Legea‑3‑1974‑554.aspx.

210

CULTUL SECRETULUI

Partidul Comunist a avut o relaţie biunivocă din punct de vedere economic cu presa: pe de o parte, a dominat publicaţiile printr‑un control financiar strict, iar pe de altă parte, a transformat ziarele într‑o sursă de venit prin impunerea unor indici de performanţă acestora. O situaţie aparte este cea a presei de partid, care a fost integrată din punct de vedere financiar în bugetul Partidului Comunist Român, astfel că publicaţiile deţinute de PCR au contribuit în mod activ la finanţarea grupării politice, alături de alte organisme sau instituţii. Planurile de venituri, dar mai ales cheltuielile ziarelor erau stabilite de conducerea partidului, care decidea inclusiv cotele anuale de hârtie, tirajul şi preţul fie­ cărei publicaţii în parte. În aceste condiţii, se conturează ipoteza potrivit căreia crite­ riile  de performanţă ale presei de partid erau determinate mai degrabă de interesele financiare ale PCR, şi nu de regulile economice ale pieţei, fundamentate pe principiile cererii şi ofertei. Controlul economic al presei a revenit, parţial, Direcţiei Generale a Presei şi Tipă­ riturilor/Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, care a avut, punctual, până la momentul desfiinţării în 1977, următoarele atribuţii ţinând de zona economică/financiară: – autoriza apariţia şi stabilea condiţiile de apariţie a ziarelor, revistelor, publicaţiilor periodice, almanahurilor şi agendelor; aviza apariţia şi organiza evidenţa publicaţiilor periodice litografiate sau multiplicate; – aproba depăşirea orelor de imprimare şi difuzare pentru ziarele centrale şi locale; – propunea necesarul de hârtie pentru ziarele şi publicaţiile periodice tipărite şi repartiza cotele de hârtie pe baza indicatorilor care îi reveneau în cadrul Planului de Stat; – organiza evidenţele economico‑financiare ale ziarelor şi publicaţiilor periodice tipărite şi aviza planurile de venituri şi cheltuieli; – modifica sau completa tabelul de clasificare a ziarelor, revistelor şi publicaţiilor perio­ dice tipărite în categoriile de salarizare specifice; aproba statele de funcţii, precum şi încadrarea personalului de conducere; aviza fondul nescripic al redactorului‑şef şi fondul de salarii în presă; – stabilea preţurile la ziare, reviste şi alte publicaţii şi aviza modificarea acestora; stabilea tarifele şi condiţiile pentru marea şi mica publicitate; – aviza preţurile pentru ziarele şi revistele importate; – urmărea modul de utilizare a hârtiei repartizate şi controla periodic activitatea eco­ nomico‑financiară a organelor de presă5. După desfiinţarea DGPT/CPT şi preluarea de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a unei părţi din atribuţiile Cenzurii, prin articolul 24 din Decretul nr. 442/1977 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, „indicatorii de plan economico‑financiari şi contractele în curs de executare ale Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, precum şi Întreprinderea de stat pentru imprimate şi administrarea publicaţiilor au trecut la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, corespunzător atribu­ ţiilor preluate, pe bază de protocol”6. În baza aceluiaşi decret (art. 3, lit. l şi n), Consiliul urma să se ocupe de „înregistrarea autorizaţiilor de editare a ziarelor, revistelor şi a altor publicaţii periodice” şi de „respectarea condiţiilor de apariţie a publicaţiilor”. 5. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 3/1964, ff. 105‑106. 6. http://lege5.ro/Gratuit/he2tqmrx/decretul‑nr-442‑1977‑privind‑organizarea‑si‑functionareaconsiliului‑culturii‑si‑educatiei‑socialiste.

CONTROLUL ECONOMIC

211

Chiar dacă cititorii români de ziare nu le cumpărau sau nu se abonau din nevoia de a‑şi îndeplini o necesitate informaţională, în condiţiile în care publicaţiile erau lipsite de date de interes public aproape în totalitate, statul socialist a impulsionat consumul de presă, pretinzând că satisface o cerinţă de bază a oamenilor.

Evoluţia economică a presei comuniste 1965 este considerat anul în care s‑a încheiat prima etapă a evoluţiei comunismului în România, cea de construire a bazei societăţii socialiste, România înregistrând una dintre cele mai mari rate de creştere economică din lume (M. Shafir, 1985, pp. 39, 107). Con­ comitent cu consolidarea puterii politice comuniste, pe acest fond al unei dinamici eco­ nomice fără precedent după cel de‑al Doilea Război Mondial, s‑a produs o revitalizare a întregii industrii media, concretizată prin lansarea a zeci de noi ziare şi reviste. Majorarea numărului de publicaţii avea să contribuie nu numai la întărirea propagandei de partid, ci şi la creşterea sumelor de bani intrate în vistieria statului şi a partidului. Presa comunistă românească a fost împărţită în diverse categorii, în baza unor criterii distincte, însă clasificarea cel mai frecvent întâlnită în raportările privitoare la situaţia economică a publicaţiilor făcea referire la presa de partid. Planificarea centralizată, modalitatea prin care conducerea centrală a PCR stabilea deciziile de funcţionare economică şi socială a statului în cele mai mici detalii, s‑a aplicat şi în domeniul presei. Comitetul Central al PCR stabilea şi aproba schema de personal aferentă fiecărei publicaţii în parte, nivelul de salarizare al ziariştilor, cheltuielile de întreţinere a redacţiilor, sumele destinate deplasărilor sau numărul de cărţi care puteau fi achiziţionate într‑un an pentru bibliotecile ziarelor. În cazul presei politice, cifrele erau incluse în bugetul Partidului Comunist Român, cel care înregistra fluxul economic al fiecărei publicaţii în parte, indiferent de profilul acesteia. În cazul celorlalte publicaţii, indicii financiari se regăseau în bugetele instituţiilor care îndeplineau rolul de editor de presă. Dacă în 1957 presa a înregistrat un deficit general de aproximativ 100 de milioane de lei, 1965 este anul în care s‑a realizat primul excedent, ajuns în 1967 la aproximativ 50 de milioane de lei, iar în primele şase luni ale lui 1968 la 38 de milioane de lei7. Reuşitele financiare au fost explicate de: (1) înfiinţarea unor noi publicaţii; (2) mărirea cotelor de hârtie alocate publicaţiilor şi implicit a tirajelor; (3) desfiinţarea unor publicaţii „care nu‑şi mai justificau existenţa”; (4) majorarea preţurilor de vânzare ale publicaţiilor; (5) publi­ citate; (6) mica publicitate; şi (7) reclame pentru firmele din străinătate8. Dintre cele 508 publicaţii existente în România în 1965, 61 – 29 centrale şi 32 locale – aveau un statut special: intrau în categoria presei de partid. Ziarele şi revistele care făceau parte din această clasă participau direct la susţinerea financiară a Partidului Comunist Român. Bugetul partidului, calculat în 1965 la 887.400.000 de lei, a fost supli­ mentat cu 20 de milioane de lei, bani proveniţi exclusiv din creşterea preţurilor de vânzare ale cotidienelor cu difuzare centrală şi locală9. Raportul financiar anual al PCR arată că 7. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 1/1968, f. 279. 8. Ibidem. 9. Ibidem, Dosar nr. 53/1966, f. 48.

212

CULTUL SECRETULUI

planul de venituri al partidului a fost realizat în proporţie de 104,6%. Depăşirea de 4,6% a fost justificată prin încasările „peste aşteptări” ale cotizaţiilor la partid plătite de membri, recuperarea unor sume de la Comisia Centrală a Sindicatelor, destinate şcolari­zării cadrelor de sindicat, şi prin realizările financiare ale presei de partid10. Analiza datelor statistice indică faptul că 1965 a fost un an rodnic din punct de vedere financiar pentru ziarele de partid cu acoperire naţională, în comparaţie cu anii anteriori. Profitul net consemnat a fost calculat la 44.538.200 lei, dintre care 37.269.900 de lei au fost realizaţi de presa centrală. Presa locală de partid a contribuit la realizarea acestui câştig cu 7.241.300 de lei, în condiţiile în care în 1964 înregistrase pierderi de 11.560.000 de lei11. Redresarea economică a publicaţiilor de partid a fost pusă pe seama Hotărârii Secre­ tariatului CC al PCR nr. 1520/1964, prin care au fost luate mai multe măsuri economice, precum adaptarea tirajelor la nivelul cerinţelor, reducerea cheltuielilor redacţionale şi mărirea spa­ţiului acordat publicităţii12. În urma aplicării acestei decizii, presa centrală a obţinut un profit general cu 4% mai mare decât cel planificat, realizat din economii de 554.400 de lei, şi din depăşirea veniturilor cu 952.000 de lei13. Decizia executivului de partid, care a avut un impact imediat asupra evoluţiei economice a presei scrise, arată că autoritatea politică comunistă a influenţat şi a determinat dinamica pieţei mass‑media în perioada socialistă. Hotărârile legate de evoluţia economică a presei se luau în şedinţele Comitetului Exe­cutiv al PCR, fiind fundamentate pe rapoarte sau analize realizate de Secţia Presă a CC al PCR şi de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. Printr‑un referat întocmit în 25 februarie 1966 de Secţia Presă a CC al PCR, au fost lansate o serie de propuneri pentru modificarea condiţiilor de apariţie a ziarelor de partid: (1) Creşterea numărului de pagini pentru mărirea operativităţii şi a capacităţii de tratare a subiectelor interne şi externe, pentru îmbunătăţirea structurii tematice şi grafice la ziarele Scânteia (trecerea la şase ediţii de şase pagini şi o ediţie de patru pagini săptămânal, faţă de trei ediţii de şase pagini la acel moment), România liberă (trei ediţii de şase pagini săptămânal, faţă de două ediţii de şase pagini la acel moment), Előre şi Neuer Weg (trei ediţii de şase pagini săptămânal, faţă de una la acel moment) şi Scânteia tineretului (trei ediţii de şase pagini săptămânal, faţă de una la acel moment); (2) Reintroducerea rubricii „Mica publicitate” într‑o serie de ziare (România liberă, Előre şi Neuer Weg), care fusese oprită de la apariţie în anii de după război, pentru a da posibilitatea populaţiei de a‑şi rezolva unele probleme personale de ordin social‑cetăţe­ nesc (oferte şi cereri de serviciu, pierderi de acte şi de obiecte, vânzări şi cumpărări de bunuri, precum autoturisme, televizoare, aparate de radio‑recepţie, mobilă etc., închirieri de locuinţe, lecţii şi meditaţii, anunţuri de familie, precum naşteri, căsătorii, decese). Se precizează că nu se vor publica cereri sau oferte de căsătorii ori alte anunţuri care „ar contraveni eticii socialiste”; (3) Apariţia ziarelor Előre şi Neuer Weg în ediţii de seară pentru a evita întârzierile cauzate de timpul de traducere a articolelor; 10. Ibidem. 11. Ibidem. 12. Ibidem. 13. Ibidem.

CONTROLUL ECONOMIC

213

(4) Creşterea tirajelor pentru ziarele Scânteia (de la 818.000 de exemplare la 850.000), România liberă (de la 184.000 la 230.000), Előre (de la 98.500 la 110.000) şi Neuer Weg (de la 71.200 la 75.000)14. Anul 1966 urmează aceeaşi tendinţă ascendentă în privinţa rezultatelor financiare rea­ lizate de presa de partid, care a obţinut un profit net de 41.548.400 de lei, reprezentând 126% faţă de cifrele propuse, dintre care 33.044.700 de lei au fost obţinuţi de presa centrală şi 8.503.700 de lei, de presa locală15. Ţinta stabilită, de 108%, a fost depăşit cu 18%, datorită reducerii cheltuielilor şi depăşirii veniturilor din difuzare, ca urmare a realizării unor tiraje suplimentare la anumite publicaţii. Raportul explicativ la darea de seamă privind execuţia bugetului pe anul 1966, întocmit de Secţia Gospodăriei de Partid, menţionează că presa locală a avut un profit mai mare cu 71% decât se esti­mase iniţial, datorat economiilor la cheltuieli (2.249.700 de lei) şi depăşirii veniturilor (1.832.000 de lei), ceea ce a micşorat cu 11,6% pierderile estimate la ziarele nerentabile. Cheltuielile totale ale presei centrale s‑au situat la 154.872.000 de lei, pe când cele ale presei locale au fost aproape la jumătate – 67.801.400 de lei –, aceeaşi proporţie fiind păstrată şi în cazul veniturilor: 187.916.700 de lei pentru presa centrală şi 75.679.600 de lei pentru presa locală. O parte însemnată a profitului realizat de presa locală a avut drept sursă publi­citatea, şi anume 23.458.500 de lei, adică 30,9%, suma obţinută de publicaţiile centrale din această sursă fiind mult mai mică, de doar 4.467.200 de lei, adică 2,3%. Profitul obţinut de presa locală în 1966 a fost de 13.513.300 de lei, iar cel al publicaţiilor centrale de 33.044.700 de lei16. Numărul total al publicaţiilor tipărite în România în 1966 era de 546, editate de 82 de instituţii, comitete, uniuni sau organizaţii, precum Partidul Comunist Român, Consiliul de Stat al RSR, ministere, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Secretariatul General al Consiliului de Miniştri, Comitetul de Stat pentru Construcţii, Academia RSR, sfaturile populare regionale, Uniunea Scriitorilor din RSR, Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri etc.17. Profitul total realizat de toate publicaţiile tipărite a fost de 93.079.304 de lei, iar pierderile de 59.939.316, de unde reiese un excedent de 33.139.988 de lei18, la realizarea căruia au contribuit cu peste 20 de milioane de lei ziare centrale precum Scânteia, România liberă, Sportul popular etc. şi cu peste 6 milioane de lei presa locală. Surplusul financiar realizat a fost justificat prin mărirea tirajelor, extinderea publicităţii în presa locală, apariţia unor noi publicaţii. Spre deosebire de presa de partid, a cărei situaţie financiară era contabilizată la bugetul Partidului Comunist Român, toate celelalte publicaţii erau finanţate din bugetul instituţiilor sau organismelor care le editau, fiind susţinute economic prin mijloace spe­ ciale extra­bugetare sau cu bani de la bugetul Republicii Socialiste România, dacă era necesar19. 14. Ibidem, 15. Ibidem, 16. Ibidem. 17. Ibidem, 18. Ibidem, 19. Ibidem,

Dosar nr. 14/1966, ff. 100‑102. Dosar nr. 63/1967, f. 21. Fond CPT, Dosar nr. 17/1967, ff. 7‑12. f. 12. f. 166.

214

CULTUL SECRETULUI

În 1968, numărul publicaţiilor autorizate să apară era de 59320, însă au fost tipărite efectiv doar 576 de publicaţii, într‑un tiraj general de 915 milioane de exemplare. Doar 142 dintre acestea erau profitabile, 434 înregistrând pierderi. Veniturile totale, inventariate în primele nouă luni ale anului 1968, au fost de 356 de milioane de lei, din vânzarea publicaţiilor fiind realizate 308 milioane de lei, iar din publicitate, restul de 48 de milioane de lei, adică 13,4%. Cheltuielile legate de apariţia acestor publicaţii au fost de 318 mili­ oane de lei, dintre care 22,47% au reprezentat salariile, 9,72% colaborările, 26,45% tiparul, 26,46% hârtia, iar restul de 14,90% alte cheltuieli21. Într‑o Informare asupra situaţiei economico‑financiare a presei, realizată pe primele trei trimestre ale anului 1968, se preciza că, în urma analizării planurilor de venituri şi cheltuieli ale fiecărei publicaţii în parte, „acţiune ce s‑a întreprins pentru prima dată în acest an”22, au fost constatate „tendinţe de planificare comodă […] redacţiile nefiind suficient stimulate în obţinerea unei situaţii financiare îmbunătăţite”23. Într‑o scurtă analiză a situaţiei financiare a presei centrale de partid, a presei judeţene de partid şi a celorlalte publicaţii în primele trei trimestre ale anului 1968, s‑au desprins următoarele concluzii: – presa centrală de partid a obţinut un excedent de 28,1 milioane de lei din creşterea numărului de pagini la cotidiene şi la unele reviste şi din modificarea preţurilor de vânzare. Scânteia a realizat un excedent de 16 milioane de lei, Informaţia Bucureştiului de 5,7 milioane de lei, Magazin Istoric de 1,7 milioane de lei şi Cutezătorii de 1,9 mi­­ lioane de lei; – presa judeţeană de partid, în urma reformei teritorial‑administrative din 1968, a avut o creştere a numărului de titluri de la 33 la 54 de unităţi, tirajul general rămânând la acelaşi nivel. În ciuda majorării preţurilor de vânzare pentru aceste publicaţii, creşterea cheltuielilor de tipărire, salariile şi plata colaboratorilor au dus la obţinerea unui excedent de numai 626.000 de lei, spre deosebire de 1967, când s‑a înregistrat o depăşire de 9,9 milioane de lei. Spre deosebire de 1967, când 19 publicaţii locale au fost excedentare şi 14 deficitare, în primele nouă luni din 1968 s‑au înregistrat surplusuri financiare la 22 de publicaţii, iar pierderi la celelalte 32; – alte publicaţii au înregistrat excedente apreciabile: România liberă – 6,7 milioane de lei; Sportul – 4 milioane de lei; Flacăra – 1,6 milioane de lei; Magazin – 7,7 mili­ oane de lei; Programul Radio TV – 7,1 milioane de lei; Rebus – 1,3 milioane de lei; revista Fotbal – 2 milioane de lei24. În 1969, numărul publicaţiilor ajunsese la 609 titluri, tipărite într‑un tiraj de 1.311.400.000 de exemplare, profitul obţinut fiind de 65.800.000 de lei, cu peste 15 milioane de lei mai mult decât în 1968.

20. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 17/1967, ff. 7‑12. În această cifră nu au fost incluse publicaţiile Ministerului Administraţiei Interne, ale Ministerului Forţelor Armate, revistele şcolare, stu­ denţeşti şi publicaţiile litografiate. 21. Ibidem, Dosar nr. 1, f. 280. 22. Ibidem, Dosar nr. 1/1968, f. 282. 23. Ibidem. 24. Ibidem, ff. 283‑284.

215

CONTROLUL ECONOMIC

STRUCTURA PUBLICAŢIILOR DIN RSR ŞI SITUAŢIA FINANCIARĂ ÎN 196925 Tipul publicaţiei Nr. de publicaţii Profit Pierderi

Nr. crt. 1.

Cotidiene centrale

29

44.370.000

–

2.

Presa judeţeană

54

212.000

–

3.

Reviste politice, social‑culturale

27

27.807.000

–

4.

Publicaţii pentru copii şi tineret

13

246.000

–

5.

Reviste de literatură şi artă

14

–

8.700.000

6.

Publicaţii de cultură fizică şi sport

5

4.619.000

–

7.

Publicaţii destinate satului şi specialiştilor din agricultură Publicaţii periodice şi de informare publicitară

2

–

152.000

3

11.405.000

– 2.646.000

8. 9.

Publicaţii în limbi străine

11

–

10.

Gazete departamentale

10

736.000

–

11.

Publicaţiile Academiei RSR

75

–

5.323.000

12.

Diverse alte publicaţii

319

–

2.711.000

13.

Gazete de uzină

52

–

3.518.000

14.

Publicaţii religioase

15

–

535.000

629

89.395.000

23.585.000

Total 25

Numărul total al publicaţiilor tipărite în 1970 a fost de 698 de ziare şi reviste cu periodicitate diversă, dintre care 43 editate de Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Forţelor Armate şi Consiliul Securităţii Statului, tirajul total ajungând la 1.333.054.758 de exemplare. În plus, au mai apărut 962 de publicaţii litografiate şi reviste şcolare, într‑un tiraj de 3.910.918 exemplare26. Cele 655 de publicaţii au realizat venituri de 66.679.447 de lei, la care s‑a adăugat suma de 9.205.506 lei realizată din editarea almanahurilor şi calen­ darelor, excedentul total fiind de 75.884.953 de lei. La realizarea acestor venituri au contribuit 172 de publicaţii cu suma de 145.326.997 de lei, din care s‑au scăzut pierderile de 78.647.550 de lei înregistrate de 483 de publicaţii. Este de remarcat că, după reforma administrativ‑teritorială din 1968, numărul ziarelor de partid nu a mai crescut: 29 de publicaţii centrale de partid şi 54 de publicaţii judeţene de partid27. Cea mai importantă parte a câştigurilor financiare a fost realizată de presa centrală de partid, 68.594.458 de lei, şi de cea locală de partid, 8.795.495 de lei28. Printre publicaţiile nerentabile s‑au numărat: – 34 de publicaţii editate de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, destinate străinătăţii şi unele reviste politice, sociale şi culturale, cu pierderi de 12.898.853 de lei; 25. Ibidem, 26. Ibidem, 27. Ibidem, 28. Ibidem,

Dosar nr. 37/1969, f. 194. Dosar nr. 12/1971, f. 52. ff. 58‑61. f. 52.

216

– – – – – – –

CULTUL SECRETULUI

11 publicaţii ale Uniunii Scriitorilor, cu pierderi de 10.140.603 lei; 75 de publicaţii ale Academiei RSR, cu pierderi de 6.248.893 lei; 39 de publicaţii difuzate gratuit, cu pierderi de 3.837.585 de lei29; 52 de gazete de uzină, cu pierderi de 3.547.336 de lei; 68 de publicaţii ale institutelor de învăţământ superior, cu pierderi de 3.477.928 de lei; 17 publicaţii de propagandă comercială, cu pierderi de 3.224.969 de lei; 7 publicaţii ale UGSR, cu pierderi de 1.376.476 de lei.30 SITUAŢIA ECONOMICO‑FINANCIARĂ COMPARATIVĂ A PRESEI ÎN ANII 1969‑197030 1969

1970

+/–

%

Total venituri, din care lei

INDICATORI

541.433.938

571.129.376

+ 29.695.438

105,5

Din vânzare

457.942.834

474.019.080

+ 16.076.246

103,5

Din publicitate

79.313.404

92.959.770

+ 13.637.366

117,2

Alte surse

4.177.700

4.159.526

– 18.174

99,6

Total cheltuieli, din care lei

474.584.570

504.449.929

+ 29.865.359

106,3

Salarii brute

101.948.379

122.865.679

+ 20.917.300

120.5

Fond nescriptic

48.346.348

47.194.333

– 1.152.015

97,6

Tipar

129.016.213

131.672.721

+ 2.656.508

102,1

Hârtie

123.559.504

123.805.549

+ 246.045

100,2

Alte cheltuieli

71.714.126

78.911.647

+ 7.197.521

110,0

Excedent

140.357.930

145.326.997

+ 4.969.067

103,5

Deficit

73.508.568

78.647.550

+ 5.138.988

107,0

Beneficii presă

66.849.368

66.679.447

– 169.921

99,7

7.327.611

9.205.506

+ 1.877.895

125,6 102.3

Beneficii almanahuri şi calendare Total beneficii

74.176.979

75.884.953

+ 1.707.974

Total număr titluri

657

698

41

Număr titluri fără MAI şi MFA, din care:

614

655

41

Rentabile

160

172

12

Nerentabile

454

483

29

În 1972, România socialistă avea 745 de publicaţii cotidiene şi periodice, totalizând un tiraj de 1,4 miliarde de exemplare anual, 47 de publicaţii fiind tipărite în limbile minorităţilor31. Într‑o Informare privind unele probleme ale activităţii de presă şi propuneri de îmbunătăţire a muncii a CC al PCR, Secţia Presă menţiona că în „structura presei se evidenţiază o anumită fărâmiţare, o tendinţă de proliferare a publicaţiilor extrem de specializate care, prin profilul şi conţinutul lor, se adresează unor grupuri 29. Ibidem, f. 53. 30. Ibidem, ff. 56‑57. 31. Ibidem, Dosar nr. 7/1972, f. 106.

CONTROLUL ECONOMIC

217

restrânse de oameni. Aceasta are drept consecinţă o dispersare a forţelor redacţionale, cheltuieli mari nerecuperate ca urmare a tirajelor foarte reduse”32.

Printre publicaţiile din această categorie au fost enumerate cele editate de unele ministere, precum cel al Educaţiei şi Învăţământului, al Agriculturii, al Industriei Alimen­ tare şi al Apelor, sau de Academia RSR, de instituţii de învăţământ superior sau chiar de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste33. În document se vorbeşte despre o tendinţă de „uniformizare şi monotonie” a conţinutului presei, a cărei cauză a fost detectată în „defi­ cienţele existente în definirea şi păstrarea profilului fiecărei publicaţii în parte”34. „Unele din ziarele judeţene continuă să copieze ziarele centrale, nu îşi sincronizează activitatea cu marile probleme care preocupă organele locale de partid şi de stat, cercul lor de cititori. Uneori se confundă chiar şi profilul unor ziare centrale, tematica, paginaţia, modul de abordare a problemelor. Caracterul monoton, de identitate absolută, merge de la titlu până la punerea în pagină, este dat şi de lipsa de diversificare în prezentarea materialului oficial”35, se mai notează în informarea Secţiei Presă a CC al PCR.

Consecinţele acestei „uniformizări” au fost identificate ca fiind de natură editorială şi tehnică: – – – – – –

tendinţa de aplatizare, de degradare a unor genuri gazetăreşti; persistenţa unui limbaj sărac, în care abundă şablonul, frazele stereotipe; comentariul lipsit de personalitate în chestiunile despre „viaţa internă”; nerespectarea cerinţelor anchetei sociale; lipsa reportajelor de bună calitate; calitatea submediocră a fotografiilor36.

Date referitoare la situaţia structurii presei tipărite după 1977 nu se regăsesc în documentele studiate, un posibil motiv fiind trecerea atribuţiilor DGPT/CPT la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui arhivă nu se află în prezent decât parţial la Minis­ terul Culturii şi Patrimoniului Naţional. În 1989, numai în Bucureşti erau editate 245 de publicaţii, dintre care cinci cotidiene politice, 43 de ziare şi săptămânale politice, literare, de tip magazin sau sportive, 41 de publicaţii cu diverse periodicităţi, trei ziare ale minorităţilor, 13 reviste de informare şi propagandă şi 140 de publicaţii periodice de ştiinţă şi tehnică37. Aceste date au fost recon­ stituite din raportările făcute de combinatele sau întreprinderile poligrafice existente în Bucureşti, ceea ce nu a fost posibil în cazul tipografiilor din ţară întrucât acestea nu au raportat şi numărul de publicaţii tipărite.

32. Ibidem. 33. Ibidem. 34. Ibidem, f. 107. 35. Ibidem. 36. Ibidem. 37. Ibidem, Dosar nr. 11/1989, ff. 63‑65.

218

CULTUL SECRETULUI

EXECUŢIA BUGETARĂ A PRESEI DE PARTID ÎN INTERVALUL 1965‑1972 Anul

Presă centrală/ locală

1965

Presa locală

63.162.100

22.623.400

1965

Presa centrală

142.048.000

4.527.000

1965

Total general presa locală şi centrală38

205.375.600

27.414.800

1966

Presa locală

67.801.400

1966

Presa centrală

154.872.000

1966

Total general presa locală şi centrală39

1967

Presa locală

1967

Presa centrală

40

Total cheltuieli

Publicitate Total venituri

Beneficii

Pierderi

70.403.400

12.341.000

5.099.700

178.319.000

36.271.000

–

249.913.800

49.637.900

5.099.700

23.458.500

75.679.600

13.513.300

5.635.100

4.467.200

187.916.700

33.044.700

–

222.673.400

27.925.700

263.596.300

46.358.000

5.635.100

–

–

–

8.406.800

–

–

–

–

35.041.900

–

Total general presa locală şi centrală

65.800.000

1970

Total general presa locală şi centrală

75.884.953

1972

Presa locală41

128.989.600

54.961.900

155.970.900

34.875.300

10.150.200

38394041

Studiu de caz 1: presa locală de partid în 1965 Presa locală de partid din România anului 1965 era formată din 20 de cotidiene locale, patru cotidiene regionale, două ziare cu apariţie trisăptămânală, un bisăptămânal regional, un săptămânal regional şi patru bisăptămânale raionale42. Cele 20 de cotidiene locale erau următoarele: Secera şi Ciocanul (Piteşti), Steagul roşu (Bacău), Drapelul roşu şi Szabad Szó (Timişoara), Drum nou (Braşov), Făclia şi Igazság (Cluj), Crişana şi Fáklya (Oradea), Dobrogea nouă (Constanţa), Viaţă nouă (Galaţi), Drumul socialismului (Deva), Flacăra Iaşului, Pentru socialism şi Bányavidéki Fáklya (Baia Mare), Steaua roşie şi Vörös Zaszló (Târgu Mureş), Înainte (Craiova), Flamura Prahovei (Ploieşti) şi Zori noi (Suceava)43. Se remarcă faptul că în localităţile cu o populaţie minoritară maghiară sau germană, precum Timişoara, Cluj, Oradea, Baia Mare, Satu Mare sau Târgu Mureş, ziarele de partid apăreau atât în limba română, cât şi în maghiară sau germană, după caz. 38. Ibidem, 39. Ibidem, 40. Ibidem, 41. Ibidem, 42. Ibidem, 43. Ibidem,

Secţia Cancelarie, Dosar nr. 53/1966, ff. 102‑103. Dosar nr. 63/1967, f. 21. Dosar nr. 49/1968, f. 34. Dosar nr. 54/1973, f. 117. ff. 102‑103. f. 102.

CONTROLUL ECONOMIC

219

Datele financiare ale presei locale de partid aferente anului 1965 indică înregistrarea unui profit net cu 36% mai mare decât cel planificat, datorat veniturilor „peste aşteptări” realizate de „ziarele rentabile”, dar şi unei diminuări cu 4% a pierderilor estimate la „ziarele nerentabile”44. Printre cotidienele locale care au avut venituri peste estimări s‑au numărat: Secera şi Ciocanul (Piteşti), Drapelul roşu (Timişoara), Drum nou (Braşov), Făclia (Cluj), Steaua roşie şi Vörös Zaszló (Târgu Mureş), Înainte (Craiova), Flamura Prahovei (Ploieşti)45. Raportul privind execuţia bugetară menţionează şi ziarele cu venituri financiare slabe: Dobrogea nouă (Constanţa), Fáklya (Oradea), Pentru socialism şi Bányavidéki Fáklya (Baia Mare)46. Analiza cifrelor indică faptul că motivul neîndeplinirii planului economic vizat au fost nerealizarea tirajului stabilit şi o distribuţie slabă. Tirajul zilnic cumulat al celor 20 de cotidiene locale care apăreau în România în 1965, conform planurilor estimate, trebuia să fie de 761.000 de exemplare, însă acesta a atins 751.479 de exemplare47. Cheltuielile totale ale presei locale de partid în 1965 s‑au ridicat la 53.120.900 de lei, în aceşti bani intrând: costurile de tipărire, salariile, contribuţiile la asigurările sociale, cheltuielile de gospodărie, deplasările, plata colaborărilor, corespondenţa, alocaţiile de stat pentru copii şi altele48. Cea mai importantă sumă cuprinsă la capitolul cheltuieli a fost destinată tipăririi celor 20 de ziare locale: 26.499.000 de lei. La polul opus, cele mai mici sume cheltuite de cotidienele locale au fost cele destinate achiziţionării de cărţi pentru bibliotecile interne (28.900 de lei). O parte dintre economiile realizate de presa locală de partid a fost înregistrată la capitolul salarii. Deşi suma cuprinsă în buget pentru plata retribuţiilor lunare a fost de 18.206.000 lei, la finalul anului s‑au consumat doar 17.563.700 de lei, cu 642.300 de lei mai puţin49. În ceea ce priveşte încasările, suma realizată de redacţii din veniturile proprii s‑a situat la 64.245.700 de lei, cu 1,65 milioane de lei mai mult decât estimările bugetare. Cel mai important beneficiu a fost obţinut din difuzarea de presă: 43.710.100 de lei. Un alt venit semnificativ realizat de cele 20 de publicaţii locale s‑a materializat din încasarea de publicitate, şi anume 19.801.100 de lei50. Deşi sumele care indică veniturile realizate de cotidienele locale par impresionante, în spatele acestei performanţe financiare se afla tot partidul. Toate fabricile, uzinele, întreprinderile şi instituţiile erau obligate să fie abonate la ziarele partidului. De altfel, cea mai mare parte a tirajelor era vândută prin abonamente, şi nu direct, la chioşcurile de presă. Oamenii muncii, indiferent că erau sau nu membri de partid, erau obligaţi de şefii lor direcţi să se aboneze la gazete, banii fiindu‑le opriţi direct din salarii. Cele două ziare cu apariţie locală trisăptămânală, Die Wahrheit şi Pravda, erau tipărite la Timişoara. Ambele au realizat în 1965 un tiraj sub cel propus prin planul financiar stabilit cu un an înainte: Die Wahrheit, 5.630 de exemplare difuzate din cele 8.000 estimate, iar Pravda, 3.307 exemplare din 4.000. În ciuda diferenţei de peste 2.000 de 44. Ibidem, Dosar nr. 53/1966, ff. 48‑49. 45. Ibidem. 46. Ibidem. 47. Ibidem. 48. Ibidem, ff. 102‑103. 49. Ibidem. 50. Ibidem.

220

CULTUL SECRETULUI

exemplare dintre cele două publicaţii, costurile de tipărire au fost aproape egale: 332.700 de lei pentru Die Wahrheit şi 308.500 de lei pentru Pravda. Cheltuielile anuale totale ale celor două redacţii au fost aproape identice: 1.039.700 de lei pentru Die Wahrheit şi 1.052.600 de lei pentru Pravda, în timp ce veniturile provenite din difuzare au diferit: 1.666.600 de lei pentru Die Wahrheit şi doar 956.000 pentru Pravda. Din publicitate, Die Wahrheit a încasat 3.307.000 lei, pe când Pravda a obţinut doar 772.000 de lei51. În categoria publicaţiilor periodice locale intrau şi bisăptămânalul Volkszeitung şi săptămânalul Uj Idö, ambele din Braşov52. O altă clasă de ziare locale era cea reprezentată de cotidienele raionale: Flacăra roşie şi Vörös Labogó din Arad, Înainte din Brăila şi Steagul roşu din Petroşani. Toate cele patru cotidiene raionale au apărut în 1965 în 43.638 de exemplare. Bugetele de salarii ale ziarelor raionale s‑au situat în jurul aceloraşi cifre, cu diferenţe foarte mici, între 428.000 şi 460.000 de lei53. Variaţii foarte mici ale valorilor la cele patru publicaţii au fost înregistrate şi la alte capitole de cheltuieli, precum cele curente, contribuţia la asigurările sociale, deplasări sau colaboratori. Acest lucru este explicabil prin schemele identice de personal aprobate „de la Bucureşti”, precum şi prin bugetele asemănătoare, validate tot „de Capitală”, prin programul de planificare centra­ lizată care a vizat şi mijloacele de comunicare în masă. Bisăptămânalele raionale Flacăra Sibiului din Sibiu, Drapelul roşu şi Dolgozó Nep din Satu Mare şi Clopotul din Botoşani au avut un tiraj comun de 19.136 de exemplare. Cele două publicaţii din Satu Mare au înregistrat cele mai mari variaţii în privinţa tira­ jului: Drapelul roşu a tipărit doar 2.932 de exemplare dintre cele 5.000 propuse, pe când Dolgozó Nep a publicat 2.791 de exemplare, faţă de cele 2.000 estimate. Costurile de tipărire ale bisăptămânalelor raionale au ajuns la suma de 476.700 de lei, pe când chel­ tuielile totale ale celor patru redacţii au fost de 1.694.900 de lei. Veniturile realizate în 1965 din difuzarea acestor publicaţii raionale s‑au ridicat la 304.200 de lei, iar veniturile totale realizate au ajuns la 957.500 de lei, din care 649.100 de lei au fost realizaţi exclusiv din publicitate. Salariile jurnaliştilor de la cele patru ziare bisăptămânale au cumulat 866.400 de lei54. Costurile necesare susţinerii celor 32 de cotidiene şi periodice locale de partid erau extrem de ridicate, 63.162.100 de lei, dintre care 30.372.600 de lei reprezentau costurile de tipărire. Pe de altă parte, veniturile totale au cumulat 70.403.400 de lei, dintre care beneficiile realizate din difuzarea publicaţiilor locale au fost de 46.992.700 de lei, iar cele obţinute din publicitate au ajuns la 22.623.400 de lei. Salariile plătite jurnaliştilor din presa locală în 1965 au fost în valoare totală de 21.843.200 de lei55. Concluziile raportului privind execuţia bugetară pe anul 1965 fac şi câteva referiri la încălcarea „disciplinei financiare” şi comiterea unor „abateri grave” la anumite ziare locale, însă măsurile luate nu sunt detaliate. Se precizează că au fost înregistrate sustrageri de fonduri la ziarele din Timişoara, lipsuri în gestiune la ziarul raional din Petroşani şi la ziarele regionale din Cluj şi plăţi ilegale la ziarele regionale din Dobrogea şi Hunedoara56. 51. Ibidem. 52. Ibidem, f. 103. 53. Ibidem. 54. Ibidem. 55. Ibidem. 56. Ibidem, f. 55.

CONTROLUL ECONOMIC

221

Studiu de caz 2: presa centrală de partid în 1965. Scânteia Presa centrală de partid era reunită sub egida Editurii „Scânteia” şi număra mai multe cotidiene, săptămânale sau lunare. Titlurile reunite în această categorie erau următoarele: Scânteia, Scânteia tineretului, Steagul roşu, Informaţia Bucureştiului, Agricultura socialistă, Scânteia pionierului, Pionir, Ifjúmunkás, Viaţa studenţească, Lupta de clasă, Munca de partid, În ajutorul propagandei, Femeia, Săteanca, Dolgozó Nő, Előre, Neuer Weg, Tânărul leninist, În ajutorul instruirii pionierilor, Ştiinţă şi tehnică, Colecţia de povestiri, Cravata roşie, Luminiţa, Arici‑Pogonici, Napsugár, Analele Institutului de Istorie, Viaţa economică şi Lumea57. Opt cotidiene purtau titulatura de „organ de presă”: Scânteia – organ al Comitetului Central al PCR; România liberă – organul Sfaturilor Populare din Republica Socialistă România; Scânteia tineretului – organ central al Uniunii Tineretului Comunist; Steagul roşu – organ al Comitetului Regional Bucureşti şi al Sfatului Popular al Regiunii Bucureşti; Előre – ziarul oficial de limbă maghiară al PCR; Neuer Weg – ziarul oficial de limbă germană al PCR; şi Informaţia Bucureştiului – ziarul Comitetului orăşenesc Bucureşti al PCR şi al Sfatului Popular al oraşului Bucureşti. Având în vedere numărul mare de cotidiene şi periodice care apăreau la nivel central, local, regional şi raional, rulajul financiar implica sume importante de bani pentru nivelul anului 1965. Cifrele indică existenţa unui adevărat lanţ trofic, care a creat o interdependenţă financiară între producătorul de presă şi cumpărătorul constrâns să consume ziare, contabilizată în final în venituri vărsate în bugetul Partidului Comunist Român. Sumele totale cheltuite pentru întreţinerea presei centrale arată că valoarea investiţiei în maşinăria de propagandă a partidului era uriaşă, însă banii se întorceau cu surplus. Cheltuielile totale ale presei centrale în 1965 au fost de 142.213.500 de lei, pe când veniturile s‑au ridicat la 179.510.400 de lei. Cea mai importantă parte din câştiguri a fost înregistrată din vânzarea ziarelor şi periodicelor, fie direct la chioşc, fie prin abonamente: 170.921.700 de lei. Suma obţinută din publicitate a fost de cinci ori mai mică decât cea încasată de presa locală, 4.791.400 de lei58, ceea ce indică faptul că Partidul Comunist Român nu era interesat de cea mai importantă componentă economică aplicată de presa din statele capitaliste. Scânteia, ziarul oficial al Partidului Comunist Român şi responsabilul cu întărirea rolului de propagandist, agitator şi organizator colectiv al maselor – atribuit întregii prese comuniste de altfel –, avea un statut cu totul special în rândul publicaţiilor de partid. Beneficia de un tiraj impresionant, milioane de kilograme de hârtie puse la dispoziţie pentru tipărire şi un buget pe măsură. Documentele oficiale ale vremii nu surprind însă numărul angajaţilor care lucrau în acel an pentru ziarul PCR. În 1965, Scânteia a avut 361 de apariţii şi un tiraj însumat de 299.548.052 de exemplare, ceea ce înseamnă o medie de 829.772 de exemplare tipărite zilnic. Documente privind situaţia financiară per ansamblu a ziarului pentru întregul an 1965 nu sunt păstrate, însă reconstituirea cifrelor generale a fost posibilă cu ajutorul dărilor de seamă trimestriale. Primele trei luni au fost 57. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 44/1965, f. 100. 58. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 53/1966, f. 103.

222

CULTUL SECRETULUI

cele mai bune din punctul de vedere al tirajului, fiind înregistrat un volum de 76.230.930 de exemplare, faţă de trimestrul al treilea, cel mai slab, în care s‑au tipărit 73.324.942 de exemplare59. Cele mai multe exemplare au fost distribuite prin abonamente către populaţie sau către întreprinderi şi instituţii. 229.914.508 exemplare au fost difuzate prin abona­ mente, dintre acestea 119.633.847 fiind destinate convenţiilor individuale, iar 93.770.988 instituţiilor60. Un număr apreciabil de exemplare ale Scânteii au fost vândute la chioşcurile de ziare: 65.121.596 ca cifră totală, iar ca medie zilnică 180.392 de bucăţi. Cel mai bun trimestru s‑a dovedit a fi al treilea, cu 16.992.038 de exemplare vândute direct, iar cel mai slab – al doilea, cu un milion de exemplare mai puţin61. Un număr nesemnificativ de exemplare, raportat la tirajul general, era distribuit gratuit: 210.004 bucăţi, de unde reiese o medie zilnică de 581 de exemplare. Pentru tipărirea celui mai important ziar din România s‑au folosit 9.788.739 de kilograme de hârtie tipografică, din care s‑au tipărit şi facturat 367.591.000 de coli. Pierderea reală de coli a fost de sub 10%: 24.115.000 de bucăţi62. Veniturile totale înregistrate de Scânteia s‑au ridicat la 63.357.217 lei. Cel mai bun trimestru din punct de vedere financiar a fost al doilea, când ziarul a raportat încasări de 16.316.054 de lei, faţă de cel de‑al treilea, cel mai slab, când încasările au fost doar de 15.606.034 de lei. Întreaga sumă provine exclusiv din vânzarea ziarului, fie prin abona­ mente, fie direct la chioşcuri. Spre deosebire de celelalte publicaţii centrale de partid, care aveau venituri realizate din publicitate, Scânteia nu a raportat că ar fi încasat vreun leu pentru a publica reclame în paginile proprii63. Cheltuielile totale ale cotidianului s‑au cifrat la 43.294.374 de lei. Cele mai mari cheltuieli au fost generate de achiziţionarea de hârtie tipografică: 19.261.101 lei. Cheltuie­ lile cu tipărirea ziarului au fost de 6.209.871 de lei, iar cele de altă natură au înclinat şi ele balanţa financiară cu 10.879.874 de lei. Deşi numărul de angajaţi de la Scânteia nu se află înregistrat în documentele oficiale studiate, se ştie că în 1965 salariile acestora au fost în valoare de 5.880.274 de lei. Fără a fi menţionate la capitolul cheltuieli, cele mai mari costuri inventariate de ziarul PCR au fost cele destinate difuzării ziarului: 20.050.864 de lei64.

Controlul materiilor prime – cotele de hârtie Potrivit atribuţiilor legale, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după 1977 Editura „Scânteia” au fost responsabile cu repartizarea cotelor de hârtie către toate publicaţiile existente în România, dar şi către edituri. Cantitatea de hârtie, atât cea din producţia internă, cât şi cea importată, era cuantificată şi gestionată de Comitetul de Stat al Planificării, instituţie care se ocupa cu analiza necesarului şi planul de consum pe termen 59. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 40/1965, f. 94 şi Dosar nr. 44/1966, f. 92. 60. Ibidem, Dosar nr. 40/1965, f. 94, Dosar nr. 42/1965, f. 109, Dosar nr. 44/1965, f. 92, şi Dosar nr. 46/1965, f. 171. 61. Ibidem, Dosar nr. 42/1965, f. 109, Dosar nr. 44/1965, f. 92. 62. Ibidem, Dosar nr. 40/1965, f. 94, Dosar nr. 42/1965, f. 109, Dosar nr. 44/1965, f. 92, şi Dosar nr. 46/1965, f. 171. 63. Ibidem. 64. Ibidem.

223

CONTROLUL ECONOMIC

scurt, mediu şi lung. Creşterea permanentă a numărului de ziare şi reviste a echivalat cu o majorare perpetuă a cotelor de hârtie necesare pentru tipărirea acestora. În perioada 1965‑1972, numărul de publicaţii a crescut în permanenţă, fapt care a antrenat după sine şi costuri ridicate pentru asigurarea hârtiei necesare tipăririi şi a distribuţiei de presă. În 1965, în cele 15 regiuni administrative65, s‑au consumat 7.140 de tone de hârtie grupa I, estimarea pentru 1966 fiind de 7.488 de tone; în Bucureşti, con­ sumul a fost de 26.394 de tone în 1965, cu o estimare de 29.812 tone pentru 196666. Necesarul de hârtie estimat pentru 1967 pentru toate publicaţiile existente pe piaţă a fost de 37.500 de tone, dintre care 23.753 de tone pentru ziarele centrale, adică 63,34%.67 NECESARUL DE HÂRTIE DE ZIAR PENTRU ANUL 196767 Nr. crt.

Ziare şi publicaţii

Necesarul de hârtie Grupa I/tone

Necesarul de hârtie Grupa a II‑a/tone 100

1.

Ziare centrale

23.753

2.

Presa locală

8.513

–

3.

Reviste politice, sociale, culturale

1.207,3

2.309,6

4.

Publicaţii pentru tineret şi copii

885,5

391,9

5.

Reviste de literatură şi artă

196

697,9

6.

Publicaţii de cultură fizică şi sport

–

300

7.

Periodice de informaţie publicitară

1.239,4

9,3

8.

Publicaţii destinate satului şi specializărilor agricole

430,4

30,1

9.

Publicaţii departamentale

883,1

95,2

10.

Publicaţii ştiinţifice şi tehnice

78,6

273,8

11.

Publicaţii ştiinţifice în limbi străine

12.

Publicaţii juridice

–

6,8

40,8

100,7

13.

Reviste în limbi străine

–

384,5

14.

Publicaţii internaţionale şi externe în limba română

–

63,5

15.

Buletine departamentale

47,2

14,4

16.

Gazete de uzină

166,6

–

17.

Publicaţii religioase

59,2

4,9

18.

Almanahuri – calendare

Total

–

400

37.500

5.182,1

Economia la hârtia tipografică a început să devină o problemă extrem de serioasă pentru conducerea PCR spre sfârşitul anilor ’60 şi s‑a perpetuat până la căderea comu­ nismului în 1989. În 1967 s‑a făcut o economie anuală de 450 de tone de hârtie din grupa I în urma diminuării tirajului zilnic pentru o serie de publicaţii care nu şi‑au realizat 65. Este vorba despre regiunile Argeş, Bacău, Banat, Braşov, Cluj, Crişana, Dobrogea, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Mureş‑Autonomă Maghiară, Maramureş, Oltenia, Ploieşti şi Suceava. 66. Ibidem, Dosar nr. 24/1966, f. 25. 67. ANIC, Fond CPT, Dosar nr. 41/1966, f. 104.

224

CULTUL SECRETULUI

tirajele aprobate sau care au avut retururi prea mari. În această situaţie s‑au aflat urmă­ toarele publicaţii: – Scânteia tineretului: tiraj aprobat – 412.000 de exemplare; tiraj realizat – 344.000; tiraj propus – 380.000; – Előre: tiraj aprobat – 110.000 de exemplare; tiraj realizat – 105.000; tiraj propus – 115.000; – Contemporanul: tiraj aprobat – 75.000 de exemplare; tiraj realizat – 70.000; tiraj propus – 70.000; – Luceafărul: tiraj aprobat – 30.000 de exemplare; tiraj realizat – 15.000; tiraj pro­ pus – 15.000; – Gazeta literară: tiraj aprobat – 30.000 de exemplare; tiraj realizat – 28.500; tiraj propus – 28.000; – Albina: tiraj aprobat – 125.000 de exemplare; tiraj realizat – 91.000; tiraj propus – 110.00068. Alte economii anuale, de 480 de tone, s‑au realizat prin reducerea formatelor unor ziare şi reviste, printre care Scânteia tineretului, Contemporanul, Luceafărul, Gazeta Învăţământului, Scânteia pionierului, Pionier, Viaţa Studenţească, Agricultura socialistă sau Veac nou. Aceste economii la hârtia de ziar au făcut posibilă majorarea numărului de pagini pentru alte ziare, considerate rentabile, precum Scânteia (de la trei la şase apariţii în şase pagini), România liberă (de la două la trei apariţii în şase pagini), Scânteia tineretului, Előre şi Neuer Weg (de la una la trei apariţii în şase pagini)69. Economisirea hârtiei tipografice de la publicaţiile nerentabile şi redistribuirea ei către ziarele şi revistele de partid nu a fost o soluţie nouă, aplicată după 1965. Soluţii asemă­ nătoare au fost utilizate şi în perioada în care Gheorghe Gheorghiu‑Dej a fost secretarul general al PMR. Cu toată necesitatea diseminării mesajelor propagandistice prin intermediul presei pe o arie cât mai mare din teritoriul ţării, chestiunea economisirii de hârtie tipo­ grafică a determinat factorul politic la începutul anilor ’50 să ia în considerare unificarea unor publicaţii care aveau profiluri asemănătoare. Într‑o Propunere în vederea reglementării apariţiei unor ziare şi a unor publicaţii periodice a DGPT din 1951 s‑a lansat recomandarea ca Universul, editat de Editura de Stat pentru Imprimate şi Publicaţii (ESIP), care avea un tiraj zilnic de 120.000 de exemplare şi consuma o cantitate de 280 de tone de hârtie trimestrial, să fie contopit cu România liberă, organ al Sfaturilor Populare, cu un tiraj zilnic tot de 120.000 de exemplare şi o cantitate de hârtie necesară de 270 de tone trimestrial70. Ideea a fost abandonată, ziarul Universul fiind desfiinţat în 1953. Revocarea abonamentelor colective în 1968 şi majorarea preţului de vânzare au avut drept consecinţă nu numai o scădere a tirajelor publicaţiilor, ci şi un excedent al hârtiei de ziar, motiv pentru care Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a pus la dispoziţia Minis­ terului Industriei Chimice cantitatea de 800 de tone de hârtie pentru a fi oferită la export71. Cantitatea de hârtie solicitată de DGPT în 1970 de la Comitetul de Stat al Planificării a fost de 47.000 de tone grupa I şi 9.000 de tone grupa a II‑a. Majorarea faţă de anii 68. Ibidem, 69. Ibidem, 70. Ibidem, 71. Ibidem,

f. 122. f. 124. Dosar nr. 1/1951, f. 265. Dosar nr. 1/1968, f. 281.

225

CONTROLUL ECONOMIC

1967 (37.500 de tone grupa I şi 5.182 de tone grupa a II‑a) şi 1969 (44.200 de tone grupa I şi 8.200 de tone grupa a II‑a) a fost justificată prin creşterea numărului de pagini la unele cotidiene centrale precum Scânteia, România liberă, Munca sau la unele publicaţii locale precum Flacăra roşie (Arad), Făclia (Cluj), Dobrogea Nouă (Constanţa), Înainte (Dolj), Flacăra Iaşului (Iaşi), Steagul roşu (Ilfov), Zori noi (Suceava) sau Drapelul roşu (Timiş)72. Alte justificări au ţinut de creşterea tirajului pentru publicaţii precum România liberă, Sportul, Magazin, Fotbal sau schimbarea periodicităţii unor săptămânale, devenite cotidiene (Viitorul, Mehedinţi şi Milcovul, Vrancea)73. Într‑o notă întocmită de DGPT la 1 aprilie 1970 se preciza că, pentru încadrarea în cotele repartizate, s‑au primit indicaţii de la Secţia de Presă ca „fiecare publicaţie să nu depăşească cantitatea de hârtie ce i s‑a alocat”. Publicaţiile care îşi consumaseră cantitatea alocată în avans aveau să îşi reducă tirajele pentru a recupera diferenţa de consum74. Urmând indicaţiile de planificare pe cinci ani aplicabile în toate sectoarele economiei, DGPT a înaintat în 1970 Comitetului de Stat al Planificării, în baza cererilor formulate de redacţii, o Notă privind necesarul de hârtie pentru perioada 1971‑1975, care nu a fost aprobată. Cota de hârtie solicitată de DGPT pentru 1975 era cu 67,2% mai mare decât cea din 1971, însă Consiliul de Stat al Planificării a propus cantităţi mult mai mici, cu 12,2% mai mici pentru 1971, cu 16% pentru 1972, cu 24,4% pentru 1973, cu 21,2% în 1974 şi cu 23,3% pentru 1975.75 Solicitarea DGPT privind necesarul de hârtie în perioada 1971‑197575 1971

1972

1973

1974

1975

Hârtie grupa I/ tone

49.600

53.300

59.200

64.800

73.800

Hârtie grupa a II‑a/tone

8.900

10.300

11.600

12.400

15.000

Cantităţile recomandate de CSP privind necesarul de hârtie în perioada 1971‑1975 1971

1972

1973

1974

1975

Hârtie grupa I/ tone

43.500

44.750

44.750

51.000

56.550

Hârtie grupa a II‑a/tone

8.500

8.500

8.600

8.900

9.450

Cantităţile propuse de CSP au fost respinse de DGPT pe motiv că nu asigurau nici măcar realizarea tirajelor de la acel moment ale cotidienelor centrale şi locale. Tirajul zilnic al ziarului Scânteia, de 930.000 de exemplare în 1970, considerat sub cerinţele pieţei, ar fi trebuit redus în 1971 la 835.000 de exemplare, iar tirajele celorlalte ziare şi reviste centrale ar fi trebuit micşorate cu 1.100.000 de exemplare per apariţie, pe când 72. Ibidem, 73. Ibidem, 74. Ibidem, 75. Ibidem,

Dosar nr. 37/1969, f. 4. f. 5. Dosar nr. 54/1970, f. 5. f. 8.

226

CULTUL SECRETULUI

diminuarea în cazul publicaţiilor locale s‑ar fi situat la 200.000 de exemplare76. Estimările DGPT arătau că doar în ultimii doi ani ai cincinalului (1974‑1975) s‑ar fi putut realiza tirajele de la acel moment ale cotidienelor centrale şi locale. Nici solicitările DGPT, nici oferta CSP nu s‑au materializat în final. Cota de hârtie alocată, spre exemplu, în 1971 a fost de 46.460 de tone, situându‑se la jumătate faţă de cele două cifre avansate iniţial77. Cantitatea nu a acoperit integral necesarul cererilor de tiraje venite de la publicaţii, în cazul unor ziare şi reviste recurgându‑se la limitarea numărului de exemplare publicate zilnic, a numărului de exemplare destinate vânzării cu bucata şi chiar la consumarea în avans a stocurilor de hârtie. Alocările de hârtie pentru 1972, de 46.500 de tone, au fost cu doar 40 de tone mai mari decât în 1971 şi cu mult sub solicitările iniţiale ale DGPT, de 53.300 de tone. Analizele realizate de DGPT indicau un necesar suplimentar de 6.200 de tone, explicat prin faptul că „la un număr important de ziare şi publicaţii tirajele solicitate nu pot fi asigurate la nivelul cererilor, din lipsă de hârtie. În această situaţie se află Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Lupta de clasă, Munca de partid, În ajutorul propagandiştilor, Viaţa studenţească ş.a.”78. Soluţiile oferite de Cenzură pentru suplimentarea cantităţilor de hârtie alocate presei au fost următoarele: – reanalizarea cotelor de hârtie destinate altor beneficiari din ţară; – obţinerea unor cantităţi din eventualele rezerve de plan şi depăşiri ale planului de producţie; – reanalizarea planurilor de import‑export ale Ministerului Industriei Lemnului79. Constrângerile scriptice nu au fost luate în considerare de şefii publicaţiilor, astfel că în luna ianuarie 1972 au fost înregistrate tiraje tipărite mai mari decât cele scontate, fără a fi prevăzute cantităţile necesare de hârtie, situaţie descrisă într‑o informare a DGPT înaintată Comitetului Central al PCR80. În respectiva adresă se preciza că „pentru a se evita apariţia unor situaţii dificile, în care unele publicaţii nu vor avea hârtia necesară, considerăm că este necesar să se tipărească tiraje numai la nivelul aprobat”81. O variantă propusă de DGPT a fost majorarea cotelor de hârtie numai în cazul în care combinatele de celuloză ar fi obţinut cantităţi suplimentare, peste cele prevăzute în plan şi contracte82. Deşi în planul cincinal pentru 1971‑1975 s‑a luat în calcul creşterea producţiei de hârtie de ziar ca urmare a lansării unei noi instalaţii de producţie, acest lucru nu s‑a mai realizat din cauza imposibilităţii de a achiziţiona utilajul din URSS sau din alte ţări socialiste. Rezultatul a fost scăderea resurselor de hârtie cu 14.000 de tone faţă de prevederile cincinalului83.

76. Ibidem, 77. Ibidem, 78. Ibidem, 79. Ibidem, 80. Ibidem, 81. Ibidem. 82. Ibidem. 83. Ibidem,

ff. 8‑9. Dosar nr. 25/1972, f. 18. f. 19. f. 20. f. 25. Dosar nr. 23/1973, f. 39.

CONTROLUL ECONOMIC

227

Configuraţia presei marcată de reducerea cotelor de hârtie Chestiunea reducerii cotelor de hârtie destinate presei a fost pusă adeseori în discuţia Secretariatului CC al PCR, aşa cum s‑a întâmplat şi în 1 mai 1974, la o şedinţă prezidată de Nicolae Ceauşescu, la care au participat, printre alţii, şi Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Miron Constantinescu, Mihai Gere, Paul Niculescu‑Mizil, Leonte Răutu, Mircea Maliţa, Alexandru Ionescu, Constantin Mitea, Adrian Păunescu sau Octavian Paler, cu toţii implicaţi în coordonarea pe diferite paliere a unor activităţi de presă, cultură sau propagandă. Chiar în deschiderea şedinţei, Nicolae Ceauşescu a informat participanţii despre faptul că, într‑o discuţie la Secretariatul CC al PCR, s‑au luat o serie de hotărâri pentru „o îmbunătăţire a apariţiei presei, pentru a evita unele paralelisme şi consumul excesiv de hârtie şi, totodată, pentru a micşora maculatura care se strânge şi care se dă la retopit, fără să fie folosită”84. Secretarul general al PCR a propus ca dintr‑un consum total de 54.000 de tone să se aplice o reducere de 16.500 de tone, pentru a ajunge la un total de 37.500 de tone. Diminuările vizau Scânteia, care după o scădere de 2.380 de tone rămânea cu 12.000 de tone, România liberă, cu o reducere de 887 de tone şi un total de 3.200 de tone, sau Scânteia tineretului, cu o reducere de circa 700 de tone şi un total de 2.100 de tone85. Tot pentru a contribui la o reducere a consumului de hârtie, Nicolae Ceauşescu a propus ca Scânteia să apară doar şase zile pe săptămână, fără ziua de luni, un motiv în plus fiind o zi liberă „ca să se odihnească şi tovarăşii de la Scânteia”. Reducerea a fost mărită şi mai mult totuşi, în urma unui calcul sumar operat de liderul PCR: „Deci să lăsăm celor de la Scânteia o zi liberă, că nu este nicio nenorocire dacă Scânteia nu apare o zi, mai cu seamă că radioul şi televiziunea transmit ştiri de atâtea ori pe zi. Atunci să procedăm în felul acesta şi corespunzător să faceţi calculul cât reprezintă hârtia şi să o scădem din cele 12.000 tone. Aceasta ar însemna cam 1.000 de tone, deci să rămână pentru Scânteia 11.000 tone hârtie sau mai bine 10.500 sau 10.600”86.

Prins de efervescenţa tăierilor, Nicolae Ceauşescu a afirmat că şi Scânteia tineretului ar putea să apară doar de cinci ori pe săptămână, singurul care a intervenit în favoarea păstrării apariţiei de şase ori pe săptămână fiind Cornel Burtică. În schimb, ziarul Sportul, de mare tiraj şi cu priză la cititori, aşa cum arată cifrele prezentate mai sus, nu a scăpat de diminuarea cotelor de hârtie: „Sportul să apară de cinci ori pe săptămână  – şi aşa este mult –, nu de şase ori cât se propune aici, şi va avea 1.000 tone de hârtie”. Din dorinţa de a face reduceri cât mai mari din vârful pixului, Ceauşescu a propus reducerea formatului cotidianului Informaţia Bucureştiului. La remarca lui Octavian Paler, potrivit căruia ziarul conţinea un volum mare de informaţii, un Nicolae Ceauşescu dezlănţuit a afirmat că: 84. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 50/1974, f. 18. 85. Ibidem, f. 18, f‑v. 86. Ibidem, f. 19.

228

CULTUL SECRETULUI

„M‑am uitat la ea. Am propus astăzi să facem o redacţie unică pentru presa centrală şi ar fi suficient, pentru că, în afară de câte un articol luat de câte cineva, se publică aceleaşi materiale. Informaţiile externe sunt aceleaşi, informaţiile interne la fel şi mai este câte unul care a scris câte un articol din care nu înţelegi nimic. Am pus azi trei ziare pe masă şi toate seamănă leit, nu numai în ce priveşte pagina internaţională. În toate scrie acelaşi lucru, numai aşezarea este diferită, după imaginaţia fiecăruia. Noi am mai vorbit o dată că nu este nevoie să reia toate aceleaşi ştiri. [...] Atunci Informaţia Bucureştiului să apară de şase ori pe săptămână, dar să o facem în format redus, că este prea mare”87.

Constatarea lui Nicolae Ceauşescu potrivit căreia presa centrală furniza aceleaşi informaţii era o realitate bazată pe o serie de consecinţe care decurgeau din politica de acces al presei la informaţii, din existenţa Caietului de dispoziţii, dar şi din acţiunile Cenzurii şi ale Secţiei de Presă a CC al PCR. Din aceleaşi raţiuni care au ţinut de reducerea consumului de hârtie de ziar, liderul PCR a decis transformarea unor cotidiene în săptămânale. La argumentul lui Cornel Burtică potrivit căruia cotidianul local din Hune­ doara nu trebuia transformat în săptămânal deoarece oraşul era un centru muncitoresc, Ceauşescu a ripostat: „Muncitorii citesc destul Scânteia. Să‑l desfiinţăm. Să fie săptămânal şi la Hunedoara. Mai sunt la Dolj, Braşov, Mureş două. La Suceava nu este nevoie să fie zilnic, să fie săptămânal ca la celelalte. Ei citesc tot ziarele noastre. Să aibă grijă să ajungă avionul cu presa la timp. Urmează Iaşul, Constanţa. La Galaţi nu este nevoie, iar la Prahova cu atât mai mult nu este nevoie. Deci s‑a simplificat”88.

Simplificată a fost, în cele din urmă, configuraţia presei după această intervenţie, votată în unanimitate de toţi cei prezenţi la şedinţa Secretariatului CC al PCR. În final, au rămas doar 13 cotidiene judeţene de partid: Crişana (Bihor), Fáklya (Bihor), Drapelul Roşu (Timiş), Neue Banater Zeitung (Timiş), Szabad Szó (Timiş), Făclia (Cluj), Igazság (Cluj), Înainte (Dolj), Drum nou (Braşov), Steaua roşie (Mureş), Vörös Zaszló (Mureş), Flacăra Iaşului (Iaşi) şi Dobrogea Nouă (Constanţa). Lista celor 13 cotidiene păstrate arată că principiul de selecţie care a primat a fost legat de distribuirea etnică a populaţiei, şi nu de concentrarea industrială sau de mărimea judeţului. Dintre cele 13 cotidiene, patru erau de limbă maghiară şi unul de limbă germană, pentru a putea asigura informarea populaţiei minoritare, iar pentru păstrarea echilibrului în raport cu populaţia vorbitoare de limbă română, s‑a decis şi continuarea tipăririi ziarelor de limbă română. Publicaţiile care au devenit săptămânale au fost: Unirea (Alba), Vörös Lobogó (Arad), Flacăra roşie (Arad), Secera şi ciocanul (Argeş), Steagul roşu (Bacău), Ecoul (Bistriţa-Năsăud), Clo­ potul (Botoşani), Karpaten Rundschau (Braşov), Brassói Lapok (Braşov), Înainte (Brăila), Viaţa Buzăului (Buzău), Flamura (Caraş‑Severin), Cuvântul nou (Covasna), Megyei Tükör (Covasna), Dâmboviţa (Dâmboviţa), Viaţa nouă (Galaţi), Gazeta Gorjului (Gorj), Drumul socialismului (Hunedoara), Informaţia Harghitei (Harghita), Harghita (Harghita), Tribuna Ialomiţei (Ialomiţa), Steagul roşu (Ilfov), Pentru socialism (Mara­mureş), Bányavidéki Fáklya (Maramureş), Viitorul (Mehedinţi), Ceahlăul (Neamţ), Oltul (Olt), Flamura 87. Ibidem, f. 19, f‑v. 88. Ibidem, f. 20.

CONTROLUL ECONOMIC

229

Prahovei (Prahova), Cronica Sătmăreană (Satu Mare), Năzuinţa (Sălaj), Tribuna Sibiului (Sibiu), Die Woche (Sibiu), Zori noi (Suceava), Teleormanul (Teleorman), Banatske Novine (Timiş), Delta (Tulcea), Vremea nouă (Vaslui), Orizont (Vâlcea), Milcovul (Vrancea) şi Steagul roşu (Petroşani)89. Consecinţa reducerii de hârtie s‑a văzut şi în diminuarea tirajelor sau a numărului de pagini, acelaşi regim de economie fiind aplicat şi celorlalte periodice, nu doar cotidienelor. Ceauşescu nu a ţinut cont de argumentele aduse de cei prezenţi pentru păstrarea tirajelor sau a numărului de pagini la unele publicaţii aflate pe profit, precum Flacăra, Cinema, Săptămâna culturală a Capitalei, Magazin istoric, Magazin. Unele reviste au fost unificate, precum Új Élet cu Flacăra, Femeia cu Săteanca, Viaţa economică cu Probleme economice, iar altele au fost desfiinţate imediat, decizia intrând în vigoare la 5 mai 1974, adică la numai patru zile după şedinţa Secretariatului CC al PCR: Constructorul, Muncitorul forestier, Comerţul socialist90, Muncitorul sanitar91, Gazeta finanţelor, Viaţa cooperaţiei meşteşugăreşti, Gazeta cooperaţiei şi toate gazetele de uzină92. Măsurile de redimensio­ nare a unor publicaţii şi de scădere a tirajelor au dus la o economie de 20.135,7 tone de hârtie, iar din încetarea apariţiei altor publicaţii s‑au mai economisit 1.179 de tone. Pentru aplicarea tuturor acestor modificări, Nicolae Ceauşescu a prevăzut şi o redi­ mensionare a numărului de posturi ocupate de jurnalişti. La Scânteia au fost păstraţi în schema redacţională 110 angajaţi, la România liberă 100, iar la Scânteia tineretului 90. În schimb, au fost desfiinţate posturile corespondenţilor judeţeni, obligaţia transmiterii de ştiri pentru Scânteia revenindu‑le redactorilor‑şefi de la publicaţiile locale de partid93. Revistele au fost mult mai afectate de operaţiunile de redimensionare a redacţiilor după ce s‑au tăiat 1.419 posturi, totalul rămas fiind de 3.12694. Dintre cei 4.545 de angajaţi în presă (1.193 în poziţii de conducere), au mai rămas după aplicarea reducerilor cotelor de hârtie de 3.126 (467 în poziţii de conducere)95. O altă decizie a vizat desfiinţarea abonamentelor făcute de instituţii din bugetele proprii. La acel moment, existau 48.000 de abonamente la Scânteia, 9.000 la România liberă, 45.000 la Scânteia tineretului, 15.000 la Probleme economice, 6.000 la Viaţa economică, 27.000 la Munca de partid, 11.000 la Îndrumătorul cultural, 12.000 la Tânărul leninist, 8.000 la Ştiinţă şi tehnică, 4.500 la România literară, 1.800 la Secolul XX, 1.100 la Luceafărul, 7.000 la Agricultura, 16.000 la Tribuna şcolii, 13.000 la Revista pedagogică, 89. Ibidem, f. 58, f‑v. 90. Ziarul Comerţul socialist a fost reînfiinţat printr‑o decizie a Secretariatului CC al PCR din 10 octombrie 1979. 91. Ziarul Muncitorul sanitar a fost reînfiinţat printr‑o decizie a Secretariatului CC al PCR din 10 octombrie 1979. 92. De la 5 mai 1974 şi‑au încetat apariţia următoarele publicaţii: Constructorul, Mun­citorul  fores­ tier, Comerţul socialist, Muncitorul sanitar, Gazeta finanţelor, Gazeta cooperaţiei, Litoral, Săptămâna braşoveană, Săteanca, Probleme economice, Viaţa economică, Pentru apărarea păcii, Viaţa sindicală, Tânărul leninist, Colecţia de povestiri ştiinţifico‑fantastice, Racheta cutezătorilor, Educaţia pionierească, Radioteleşcoală, Fotbal, Cărţi noi, Forum – ştiinţe sociale, Revista de drept economic, Finanţe şi credite, Calitatea producţiei şi metrologia, Agricultura. 93. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 50/1974, f. 30. 94. Ibidem. 95. Ibidem, f. 61.

230

CULTUL SECRETULUI

27.000 la Protecţia muncii, 43.000 la Gazeta cooperaţiei, 24.000 la Gazeta finanţelor şi 16.000 la Revista contabilităţii96. „Se vor anula, de la 15 mai, toate fondurile prevăzute pentru asta (abonamente – n.m.). Se vor stabili liste concrete, pentru câteva abonamente strict necesare, în rest, fiecare se abonează la ziarele şi revistele pe care doreşte să le citească, nu pe seama bugetului instituţiei”97, a fost decizia lui Nicolae Ceauşescu.

Influenţa politicilor de raţionalizare asupra alocărilor de hârtie de ziar Ultimii ani ai regimului Ceauşescu au fost marcaţi de problemele majore legate de furnizarea hârtiei tipografice necesare pentru tipărirea tuturor publicaţiilor, inclusiv pentru cele de partid, apărute pe fondul lipsei de materii prime sau al deselor întreruperi de gaze ori de curent electric, cauzate de planul general de raţionalizare a energiei. Aceste probleme economice s‑au răsfrânt şi asupra calităţii hârtiei, care nu mai întrunea normele de greutate şi calitate, motiv pentru care deseori se întâmpla ca cerneala tipografică să se imprime de pe o foaie de ziar pe alta, făcând publicaţiile imposibil de citit98. În aceste condiţii, apariţia presei centrale de partid era serios periclitată, în repetate rânduri fiind nevoie să se apeleze la stocuri sau la rezerva strategică de hârtie99. Situaţia‑limită în care se afla presa din cauza lipsei de hârtie, fapt care punea în pericol apariţia zilnică a ziarelor centrale, este descrisă într‑o adresă trimisă de directorul general adjunct al Centralei de Celuloză şi Hârtie Letea Bacău, Corneliu Filimon, directo­rului Editurii „Scânteia”, „tovarăşul Pelteacu”. Conţinutul notei trădează şi situaţia dramatică în care se afla întreaga economie românească din cauza planurilor de economii impuse pe toate palierele. Documentul este, în fapt, o solicitare de intervenţie pentru asigurarea livrării de gaz metan, pe care conducerea fabricii de hârtie Letea Bacău o face către direcţiunea Editurii „Scânteia”: „Ne permitem să vă informăm că începând cu data de 17 noiembrie [1987], presiunea pe conducta de alimentare cu gaz metan a CCH Letea Bacău a fost redusă la valori de 0,150,2 bari, provocând serioase perturbări în desfăşurarea procesului de producţie, trebuind să se oprească maşina nr. 11 pentru fabricarea hârtiei de ziar, ducând astfel la imposi­ bilitatea respectării sarcinilor de livrare stabilite pentru presa centrală în această perioadă. Vă rog să interveniţi pentru asigurarea alimentării cu gaz metan la o presiune de minim 0,6 bari în vederea reluării producţiei normale la hârtia de ziar, pentru a se evita con­ secinţele neapariţiei presei centrale, în contextul evenimentelor deosebite din această perioadă”100. 096.  Ibidem, f. 30, f‑v. 097.  Ibidem. 098.  ACNSAS, Dosar nr. 1, vol. 10, ff. 93‑116, f‑v. 099.  Ibidem, vol. 5, f. 30. 100.  Ibidem, vol. 1, f. 240.

CONTROLUL ECONOMIC

231

În urma acestei adrese, conducerea Editurii „Scânteia” a remis o notă Secţiei Presă, Propagandă şi Televiziune a CC al PCR în care, la rândul ei, cerea realizarea unor demersuri pentru furnizarea de gaz metan pentru Combinatul Letea Bacău. Actul preciza că Centrala de Celuloză şi Hârtie Letea Bacău se angajase printr‑o „notă de măsuri”, din 7 noiembrie, ca „în contextul evenimentelor politice deosebite care au loc în Capitală, să livreze zilnic Editurii «Scânteia» cantitatea de 150 de tone hârtie de ziar”101. „Evenimentele politice deosebite” erau alegerile pentru unele locuri de deputaţi în Marea Adunare Naţională, eveniment care a declanşat protestele muncitorilor din Braşov la 15 noiembrie 1987, când pentru prima dată în România comunistă s‑a strigat în stradă „Jos Ceauşescu!”. În ciuda angajamentului luat de Fabrica Letea, aceasta a informat Editura „Scânteia” în 19 noiembrie că, din cauza presiunii scăzute a gazului, producţia de hârtie a fost oprită total. Conducerea Editurii „Scânteia” atrăgea atenţia că stocul de circa 1.000 de tone de hârtie de ziar existent în depozit asigura tipărirea presei centrale pentru o perioadă de maxim cinci zile, la un consum mediu pe zi de circa 150 de tone. În final, adresa mai atrage atenţia asupra posibilităţii ca presa centrală de partid să nu poată fi tipărită: „În situaţia nelivrării combustibilului necesar (gaz metan – n.m.) de către Ministerul Industriei Chimice Combinatului de Celuloză şi Hârtie Letea Bacău, în următoarele două zile, este periclitată livrarea hârtiei de ziar în timp util Editurii «Scânteia» şi, implicit, apariţia presei centrale de partid”.

Deşi nu există niciun înscris care să arate cum s‑a rezolvat criza furnizării de gaz metan a Centralei de Celuloză şi Hârtie Letea Bacău din noiembrie 1987, dintr‑un alt document, datat aprilie 1988, reiese că problemele persistau jumătate de an mai târziu. Tonul în care este redactată „informarea” arată situaţia dramatică în care se afla Fabrica Letea Bacău, care nu mai putea să asigure minimul necesar de hârtie, precum şi faptul că rezervele erau aproape epuizate: „Urmare a înregistrării unor restanţe mari în livrări la hârtia de ziar destinată presei centrale de partid, s‑a ajuns, începând cu luna aprilie a.c., la situaţii deosebit de grave, implicit la riscul iminent de neapariţie, ca urmare a epuizării complete a stocurilor existente la CPCS şi Editura «Scânteia»”102.

De exemplu, pentru apariţia ziarului Scânteia în 7 şi 8 aprilie 1988 a fost nevoie să se apeleze la rezerva de stat. Pentru remedierea situaţiei, Editura „Scânteia” a transmis o adresă oficială către prim‑viceprim‑ministrul Gheorghe Oprea în care a expus problema, acesta dându‑i dispoziţie directorului general al Centralei de Celuloză şi Hârtie Letea Bacău, ing. Nicolae Barbu, să întrerupă exportul şi să livreze hârtie pentru presa de partid în cantitate de 150 de tone zilnic. În ciuda ordinului lui Gheorghe Oprea, livrările au fost de 17 tone în 18 aprilie, 118 tone în 19 aprilie, 60 de tone în 20 aprilie şi 41 de tone în 21 aprilie103. 101. Ibidem, f. 239. 102. Ibidem, f. 259. 103. Ibidem.

232

CULTUL SECRETULUI

În 1989, consumul total de hârtie pentru presă a fost de 45.000 de tone şi 318 tone de cartoane, dintr‑un consum total de 88.337 de tone, în care au fost incluse şi activitatea editorială, tipărirea manualelor şcolare, imprimatele tipizate sau ambalajele şi etichetele, prospectele sau pliantele104.

Distribuţia ziarelor comuniste Producţia şi distribuţia de presă a fost una dintre cele mai eficiente forme de control aplicate presei comuniste. Toate deciziile privind tirajele, formatul sau chiar preţul publicaţiilor erau luate de organisme ale partidului sau ale statului, şi nu de conducerea redacţiilor. Astfel, planificarea economică a industriei de presă era dictată de interesele politice ale partidului comunist, şi nu de logica evoluţiei pieţei media. Aprobarea tirajelor publicaţiilor care apăreau în România socialistă a fost plasată în sarcina Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor încă de la înfiinţarea acestui organism în 1949, Cenzura fiind abilitată în acest sens prin regulamentul de funcţionare. În 1950, în Bucureşti se tipăreau 213 publicaţii, într‑un tiraj zilnic total de 4.383.000 de exemplare, iar în provincie 112 publicaţii, într‑un tiraj zilnic comun de 737.700 de exemplare, totalul general fiind de 5.120.700 de exemplare105. Din cauza inexistenţei unei reţele de distribuţie a ziarelor la nivelul întregii ţări, în 1952, cea mai mare parte a publicaţiilor (peste 80%) erau difuzate în mediul urban, în timp ce în mediul rural ziarele ajungeau într‑un număr redus şi cu mari întârzieri, fapt care, se aprecia, „îngreunează realizarea revoluţiei culturale la sate, condiţia transformării socialiste a agriculturii”106. Cum ziarele erau considerate purtătorul de cuvânt al partidului, distribuţia publicaţiilor în mediul rural reprezenta garanţia livrării învăţăturilor partidului în cele mai îndepărtate cătune din ţară. Raţiunile funcţionării eficiente a unei reţele de distribuţie în întreaga ţară nu au avut la bază criterii strict economice, ci mai degrabă dogmatice. Pragmatismul politic al comuniştilor a fost orientat către ţărani, cea de‑a doua categorie socială din punct de vedere numeric după muncitori, care trebuia convinsă şi aliniată politic. Iar ziarelor avea să le fie acordat un rol important în acest scenariu. Bazele difuzării presei tipărite comuniste s‑a pus printr‑un proiect de hotărâre din 1952, care privea măsurile de îmbunătăţire a difuzării presei. În document se preciza că un procentaj însemnat din tirajul unor publicaţii, precum România liberă sau Albina, se transforma în maculatură, că difuzarea la bucată a ziarelor şi revistelor se realiza într‑o proporţie extrem de mică, iar distribuirea publicaţiilor la domiciliu nu era orga­nizată107. Toate aceste motive au fost considerate suficient de puternice pentru a se decide trans­ fe­­rarea sarcinilor privind distribuţia de presă, de la 1 iulie 1952, în atribuţia Minis­terului Poştelor şi Telecomunicaţiilor astfel încât difuzarea de presă să poată fi realizată prin reţeaua de factori poştali. Întreprinderea Economică de Stat „Centrul de Difuzare a 104. ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 11/1989, f. 25. 105. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 1/1951, f. 173. 106. Ibidem, f. 32. 107. Ibidem, ff. 32‑33.

CONTROLUL ECONOMIC

233

Presei”, aflată până la acel moment sub conducerea şi controlul Direcţiei Generale a Editurilor, Industriei Poligrafice, Difuzării Cărţii şi Presei (Direcţia Generală EPD), a fost plasată tot în subordinea Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, prin Direcţia Centrală a Difuzării şi Exploatării Presei. Prin aceeaşi hotărâre, s‑a stabilit ca în cadrul Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor să fie înfiinţate: Direcţia Centrală a Difuzării şi Exploatării Presei, Oficiul Special de Expediere a Presei în Bucureşti, Direcţia Capitalei pentru Difuzarea Presei, servicii de difuzare şi expediere a presei în cadrul oficiilor PTT regionale sau raionale108. O altă măsură complementară, pentru o bună distribuţie a presei, a constat în dezvoltarea reţelelor de oficii poştale, mai ales în mediul rural, organizarea unei reţele proprii de 50 de chioşcuri, aparţinând Direcţiei Centrale a Expedierii şi Difuzării Presei, pentru vânzarea ziarelor la bucată, organizarea distribuţiei de ziare la domiciliul abonaţilor şi efectuarea de abonamente individuale cu plată anticipată109. Până la construirea oficiilor poştale în mediul rural, distribuţia ziarelor avea să fie făcută la sediile Sfaturilor Populare, împărţirea propriu‑zisă a publicaţiilor urmând a fi executată de organele acestora din urmă. Această rezoluţie a avut şi un puternic impact social deoarece înfiinţarea de oficii poştale în mediul rural a contribuit nu numai la o mai bună distribuţie a presei, ci şi la facilitarea comunicării între oameni aflaţi la mari distanţe unii de ceilalţi. Obsesivi în ideea de reglementare juridică, comuniştii au legiferat inclusiv orele la care redacţiile trebuiau să predea paginile la tipar. În 1954, Consiliul de Miniştri a votat Hotărârea nr. 2583 pentru asigurarea apariţiei şi expedierii la timp a ziarelor şi publica­ ţiilor periodice. Documentul stabilea orele la care trebuia să înceapă imprimarea ziarelor în tipografii (2:45 pentru ziarele de dimineaţă şi 13:30 pentru cele de după‑amiază), dar şi orele la care tipografiile erau nevoite să încheie procesul de tipărire (7:00 pentru ziarele de dimineaţă şi 15:45 pentru cele de după‑amiază), comunicarea privind întârzierile urmând a fi raportată la DGPT110. Printr‑un proiect de hotărâre al Consiliului de Miniştri al RPR, din 1960, s‑a decis şi apariţia ziarelor Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă şi Munca în două ediţii, ediţia secundă fiind deosebită de cea dintâi prin înlocuirea textelor din pagina a IV‑a111. Documentul legifera inclusiv orele de predare a materialelor. În cazul ştirilor interne ora era 21:30 pentru ediţia I, iar în cazul textelor despre manifestări oficiale, care aveau loc în cursul serii, materialele se puteau trimite până la ora 22:30, însă dimensiunea trebuia limitată la „trei pe patru coloană de ziar”112. Potrivit hotărârii, difuzarea ziarelor în Bucureşti pentru întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile deservite de Oficiul Special de Expediere a Presei din cadrul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor trebuia încheiată la ora 6:30, iar la chioşcuri la ora 7:00. În cazul localităţilor în care existau unităţi poştale, presa urma a fi distribuită abonaţilor colectivi, individuali şi la vânzarea cu bucata, în cazul în care sosea până la ora 12:00, în aceeaşi zi. În situaţia în care sosea între orele 12:00 şi 18:00, distribuirea se făcea în aceeaşi zi doar abonaţilor individuali şi la vânzarea cu bucata. În cazul localităţilor în care nu existau oficii poştale, distribuţia presei era asigurată de Sfaturile 108. Ibidem, 109. Ibidem. 110. Ibidem, 111. Ibidem, 112. Ibidem,

f. 34. Dosar nr. 10/1949, f. 36. Dosar nr. 46/1960, f. 11. f. 13.

234

CULTUL SECRETULUI

Populare113. Proiectul de hotărâre mai stipula că Ministerul Transporturilor şi Tele­co­ municaţiilor va ţine cont la întocmirea mersului trenurilor şi al curselor de autobuz de programul de apariţie al presei centrale „astfel ca ziarele să poată ajunge în cea mai îndepărtată localitate a ţării în timpul cel mai scurt de la apariţie”, dar şi că va organiza curse speciale de avioane pentru expedierea operativă a presei în regiunile cele mai îndepărtate114. Ca urmare a rezoluţiilor cuprinse în acest document, Ministerul Transpor­ turilor şi Telecomunicaţiilor a introdus în noul mers al trenurilor, valabil pentru anul 1960‑1961, un tren pe ruta Bucureşti‑Braşov‑Cluj, trenul Bucureşti‑Bacău a fost prelungit până la Suceava, iar orarul trenului Bucureşti‑Arad a fost modificat. O altă modificare a apărut la timpul de staţionare în gări, care a fost mărit pentru a asigura tranzitarea presei, iar orele de plecare ale unor trenuri secundare au fost şi ele modificate în funcţie de cursele care veneau dinspre Bucureşti115. Într‑o notă de evaluare a difuzării de presă în intervalul 1955‑1960, care corespunde perioadei dintre congresele al II‑lea şi al III‑lea ale PMR, tirajele publicaţiilor au crescut de la 4.865.636 de exemplare zilnic la 6.558.097 de exemplare, ceea ce reprezenta o creştere de 34,7%. Numărul abonamentelor a crescut cu 1.350.008 (38,1%), iar vânzarea cu bucata cu 342.453 de exemplare (25,8%)116.

Tirajele ziarelor de partid, între strategia politică a partidului şi cererea populaţiei După 1965, aprobarea majorării numărului de pagini, a tirajelor şi a preţului de vânzare al publicaţiilor sau stabilirea sistemului de abonare a populaţiei a fost preluată de Secre­ tariatul CC al PCR, organism prezidat de Nicolae Ceauşescu. Propunerile erau lansate de Secţia de Presă a CC al PCR, responsabilă cu întocmirea analizelor şi recomandărilor, iar punerea în practică a deciziilor revenea Cenzurii. Scânteia, „nava‑amiral” a presei comuniste, a avut în anul preluării puterii politice de către Nicolae Ceauşescu un tiraj de 299.548.052 de exemplare, cu o medie de 820.679 de exemplare tipărite zilnic. Cea mai mare parte a tirajului anual ajungea la populaţie prin intermediul abonamentelor, 77,37%, echivalând cu 231.778.850 de exemplare anual, pe când doar 22,6%, adică 81.146.375 de exemplare, era vândut populaţiei în mod direct, la chioşcuri. Numărul mediu de exemplare vândute zilnic la chioşcurile din întreaga ţară era de 222.318, ceea ce reprezintă 27,08% din totalul mediu de 820.679 de exemplare tipărite zilnic. Returul zilnic al ziarului Scânteia era extrem de mic, de 6.805 exemplare, reprezentând 0,82% din tirajul tipărit117.

113. Ibidem, ff. 14‑15. 114. Ibidem, f. 15. 115. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 36/1961, f. 41. 116. Ibidem, Dosar nr. 37/1961, f. 128. 117. Ibidem, Dosar nr. 40/1965, f. 94, Dosar nr. 42/1965, f. 109, Dosar nr. 44/1965, f. 92, Dosar nr. 46/1965, f. 171.

235

CONTROLUL ECONOMIC

EVOLUŢIA ECONOMICĂ A ZIARULUI SCÂNTEIA ÎN 1965 Perioada

Titlul publicaţiei

Total tiraj

Abonamente

Vânzare cu bucata

Retur

Consum hârtie/kg

1965118, Trim. I

Scânteia

76.230.930

59.558.098

16.199.256

420.912

2.460.944

1965119, Trim. II

Scânteia

75.443.051

59.084.500

15.905.527

396.898

2.426.953

1965 , Trim. III

Scânteia

73.324.942

55.581.995

16.992.034

691.462

2.513.038

1965121, Trim. IV

Scânteia

74.549.129

57.554.257

16.024.779

913.488

2.387.804

Total 1965

Scânteia

299.548.052

231.778.850

81.146.375

2.422.760

9.788.739

120

118119120121 După cum reiese din analiza tirajului realizat de Scânteia în 1965, o treime din exemplarele tipărite erau vândute prin abonamente, şi nu în mod direct, acest lucru fiind valabil şi pentru celelalte ziare comuniste122. Sistemul de abonamente asigura trimiterea ziarelor către populaţie, însă la acel moment distribuţia funcţiona în special pe abonamente de tip colectiv şi mai puţin pe abonamente individuale. Abonamentele colective erau încheiate de întreprinderi, organizaţii sau instituţii, costurile fiind suportate de acestea. În şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR din 8 februarie 1966, pe a cărei ordine de zi s‑a aflat „modificarea condiţiilor de apariţie a unor ziare”, Nicolae Ceauşescu a afirmat că este de acord cu mărirea tirajului pentru ziarul Munca dacă cererea este una reală, adăugând că ştia că „au fost făcute abonamente în mod obligatoriu în unele locuri”123. Abonamentele colective la publicaţiile centrale şi locale au fost desfiinţate treptat, fiind înlocuite cu sistemul de abonare individuală, mult mai profitabil. Venitul suplimentar al presei de partid, estimat pentru 1968, în urma desfiinţării abonamentelor colective a fost de 2,3 milioane de lei. Într‑un referat al Secţiei Presă a CC al PCR cu privire la apariţia presei în anul 1968 s‑a constatat că „difuzarea ziarelor pe bază de abonament colectiv favorizează abonarea abuzivă, provoacă pierderi, îngreunează operaţiile de calcul şi decontare. Ca urmare, a devenit oportună şi posibilă desfiinţarea în cursul trimestrului I 1968 – a abonamentelor colective la ziarele Scânteia, Scânteia tineretului, Munca şi la ziarele locale”124.

Tirajele unor ziare şi reviste au fost influenţate şi de cererea ridicată din partea citi­ torilor în 1966, perioadă ce corespunde dezgheţului politic şi cultural, când ziarele au 118. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 40/1965, f. 94. 119. Ibidem, Dosar nr. 42/1965, f. 109. 120. Ibidem, Dosar nr. 44/1965, f. 92. 121. Ibidem, Dosar nr. 46/1965, f. 171. 122. Ibidem, Dosar nr. 40/1965, f. 94, Dosar nr. 42/1965, f. 109, Dosar nr. 44/1965, f. 92, Dosar nr. 46/1965, f. 171. 123. Ibidem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 14/1966, f. 50. 124. Ibidem, Dosar nr. 17/1968, ff. 101‑102.

236

CULTUL SECRETULUI

cunoscut o deschidere informaţională nemaiîntâlnită până la acel moment. Este de remarcat că ziarele căutate de public nu aveau un profil politic, cu excepţia cotidianului România liberă, ci erau din categoria publicaţiilor de divertisment. Astfel, Sportul popular a crescut ca tiraj de la 170.000 la 300.000 de exemplare în zilele de luni şi la 220.000 în restul săptămânii, Magazin, de la 170.000 la 220.000, Programul de radio şi televiziune, de la 720.000 la 820.000, Flacăra, de la 85.000 la 100.000, Urzica, de la 120.000 la 150.000, Cinema, de la 100.000 la 120.000, Fotbal, de la 30.000 la 50.000, şi România liberă, de la 250.000 la 270.000 de exemplare125. Aceeaşi tendinţă ascendentă în privinţa exemplarelor tipărite anual a fost urmată şi în 1967, când publicaţiile tipărite au însumat un tiraj anual de 1,23 de miliarde de exemplare, cu 32 de milioane mai mult decât în 1966. Creşteri de tiraj s‑au înregistrat la Scânteia (6,6%), România liberă (19%), Informaţia Bucureştiului (7%), Flacăra (21,2%), Urzica (14,1%), Fotbal (31,2%), Programul de radio şi televiziune (7,6%), Cinema (19,7%), Magazin istoric (apărut în prima parte a anului 1967, şi‑a depăşit tirajul estimat iniţial cu 52,3%)126. În 1970, cele 698 de publicaţii existente erau tipărite într‑un tiraj anual de 1,33 miliarde de exemplare. Din acest total, 55,5%, reprezentând 740,7 milioane de exemplare, erau vândute prin abonamente, iar 40,9%, reprezentând 546,2 milioane, prin vânzare directă, la chioşcuri..127 SITUAŢIA COMPARATIVĂ A TIRAJULUI GENERAL ÎN ANII 1969‑1970127 INDICATORI

1969

1970

+/–

%

1.315.178.959

1.333.054.758

+17.875.799

101,4

Abonamente

673.580.760

740.733.715

+67.152.955

110,0

Vânzare cu bucata

597.086.090

546.283.757

–50.802.333

91,5

Mijloace proprii

33.185.787

35.144.057

+1.958.270

105,9

823.704

736.916

–86.788

89,5

1.454.475

1.328.131

–126.342

91,3

Schimb în străinătate

328.477

321.540

–6.937

97,9

Gratuit în străinătate

560.582

627.298

+66.716

111,9

8.159.086

7.879.344

–279.742

96,6

Total tiraj, din care exemplare:

CLDC Contra cost în străinătate

Gratuit în ţară

Cel mai mare tiraj individual zilnic era realizat de cotidianul Scânteia, cu 930.000 de exemplare tipărite zilnic, toate celelalte ziare judeţene de partid, la un loc, având un tiraj de 1.253.640 de exemplare per apariţie.

125. Ibidem, Fond CPT, Dosar nr. 41/1966, f. 77. 126. Ibidem, Dosar nr. 7/1968, f. 90. 127. Ibidem, Dosar nr. 12/1971, ff. 56‑57.

237

CONTROLUL ECONOMIC

TIRAJUL PRINCIPALELOR PUBLICAŢII ÎN 197028 Tirajul mediu realizat/ Tirajul solicitat de Publicaţia apariţie difuzarea presei/ apariţie

Nr. crt. 1.

Scânteia

930.000

1.000.000

2.

România liberă

341.500

350.000

3.

Scânteia tineretului

289.000

300.000

4.

Munca

92.000

100.000

5.

Előre

100.800

100.800

6.

Neuer Weg

69.700

70.000

7.

Satul socialist

86.680

86.680

8.

Sportul

223.500

550.000 350.000

9.

Informaţia Bucureştiului

262.224

10.

Magazin

400.000

650.000

11.

Radio TV

900.000

1.200.000

12.

Fotbal

90.000

160.00

13.

Presa judeţeană de partid

1.253.640

1.500.00

128

În 1972, numărul de publicaţii ajunsese la 745, totalizând un tiraj de 1,4 miliarde de exemplare anual129, fapt care a început să provoace o „serie de greutăţi” bazei tehnicomateriale supraîncărcate şi sistemului de distribuţie. Într‑o Informare privind unele probleme ale activităţii de presă şi propuneri de îmbunătăţire a muncii130, realizată de Secţia Presă a CC al PCR s‑a consemnat că tipografiile unde se imprimau presa şi revistele centrale nu mai făceau faţă numărului mare de publicaţii. O altă chestiune semnalată a fost asigurarea necesarului de hârtie, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, în special pentru publicaţiile de mare tiraj precum Scânteia, Scânteia tineretului sau România liberă. Şi distribuirea presei în mediul rural, unde ajungeau doar 95 de exemplare la mia de locuitori, spre deosebire de mediul urban, unde rata de pătrundere era de 310 exemplare la mia de locuitori, a fost considerată nesatisfăcătoare. Din acest motiv, s‑a decis reducerea tirajelor publicaţiilor care aveau un retur de peste 3%, hârtia rezultată din această măsură fiind distribuită către publicaţiile cu cerere mare, în special cele politice. La acel moment, cele mai mari retururi erau înregistrate în special de reviste culturale precum Amfiteatru (37%), Teatru (28%), Steaua din Cluj (32%), Revista română de studii internaţionale (21%), Forum – ştiinţe sociale (30%)131. O altă măsură menită să contribuie la îmbunătăţirea aspectului presei a fost implicarea Ministerului Industriei Chimice şi a Ministerului Economiei Forestiere şi al materialelor de construcţii într‑o campanie de îmbunătăţire a calităţii hârtiei de ziar şi a cernelurilor de tipar. În cadrul aceleiaşi informări s‑a propus „să se ia măsuri ca toate publicaţiile să fie editate numai în limitele cerute de public prin abonamente voluntare sau prin vânzare liberă, fără abonamente obligatorii prin instituţii sau salariaţii lor”, iar până la definitivarea 128. Ibidem, 129. Ibidem, 130. Ibidem, 131. Ibidem,

Dosar nr. 54/1970, f. 11. Dosar nr. 7/1972, f. 106. ff. 106‑118. ff. 106‑107.

238

CULTUL SECRETULUI

unor analize privind structura presei şi adoptarea unor măsuri în această privinţă „să nu se mai aprobe înfiinţarea nici unei publicaţii”132. Tirajul mediu zilnic al tuturor publicaţiilor ajunsese în 1972 la peste 12 milioane de exemplare, faţă de 7,5 milioane de exemplare în 1965, iar retururile scăzuseră la 17,5 mili­ oane de la 36 de milioane. Şi rata de pătrundere a presei la mia de locuitori a crescut de la 364 de exemplare în 1965 la 593 de exemplare în 1972, în mediul urban fiind înregistrată o cotă de 926 de exemplare la mia de locuitori în 1972, faţă de 698 de exemplare în 1965133. Schimbarea orei de încheiere a primei ediţii la 19:00 a făcut ca majoritatea cotidienelor centrale să fie livrate în ţară la prima oră a dimineţii, ceea ce a crescut considerabil distribuirea publicaţiilor către populaţie. Direcţiile de expediere a presei din Bucureşti şi din judeţe, aflate în subordinea Ministerului Transporturilor şi Telecomuni­ caţiilor, dispuneau de 2.000 de salariaţi şi 1.800 de remizieri care se ocupau de vânzarea directă a presei la chioşcuri, de 16.000 de factori şi agenţi poştali, precum şi 14.000 de difuzori voluntari în întreprinderi şi instituţii, la care se adăugau 12.000 de remizieri din alte organizaţii comerciale, ca „OCL”, „Tutunul”, sau din magazinele cooperaţiilor de consum134. În ciuda eforturilor depuse pentru dezvoltarea şi modernizarea sistemului de distribuţie a ziarelor, acesta era unul rudimentar, foarte asemănător cu cel din anii ’50. Într‑o notă a DGPT din 1973 situaţia era prezentată diferit faţă de cea din 1972. Documentul arată că din cauza graficelor de închidere a cotidienelor centrale ziarele ajungeau să fie distribuite cu o zi întârziere în localităţile din judeţele cele mai îndepărtate (Timiş, Bihor, Arad, Suceava, Botoşani, Maramureş, Satu‑Mare, Bistriţa‑Năsăud), deşi se foloseau şi avioane pentru transportul presei în aceste zone, zece curse vara şi trei iarna135. O altă dificultate în organizarea distribuţiei în ţară era apariţia unor ziare centrale seara (Előre, Neuer Weg, Satul socialist) şi a altora noaptea (Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Munca, Sportul), la care se adăugau şi publicaţiile locale, cu un alt grafic de apa­riţie. Acest lucru necesita organizarea la intervale scurte de timp a trei curse pentru distribuirea presei, fapt care subliniază ineficienţa economică a sistemului. În plus, reţeaua de transport era necorespunzătoare, având în dotare 40% autovehicule cu grad de uzură depăşit136. Nici transportul presei pe calea ferată nu era mai eficient, având în vedere că 90% dintre trenurile cu care era livrată presa în intervalul 1:00 – 5:00 dimineaţa erau trenuri personal, conexiunile cu garniturile care puteau prelua coletele spre alte destinaţii fiind mult decalate. Din cauza lipsei unor vagoane speciale de poştă pe unele rute, pachetele care conţineau ziare erau transportate în vagoanele de călători (Tulcea, Sighet, Iaşi, Târgovişte, Piatra‑Neamţ etc.). Un alt impediment înregistrat era manipularea coletelor şi procesul nemodernizat de încărcare a acestora în trenuri, în Gara de Nord, unde ziarele erau descărcate manual din maşini, încărcate în cărucioare, care erau trase de hamali pe peroanele gării, printre călători137. Inventarierea deficienţelor de livrare a publicaţiilor către populaţie a fost urmată de o serie de propuneri făcute pentru a îmbunătăţi 132. Ibidem, 133. Ibidem, 134. Ibidem, 135. Ibidem, 136. Ibidem, 137. Ibidem.

f. 111. Dosar nr. 23/1973, ff. 69‑70. f. 71. ff. 69‑72. f. 72.

CONTROLUL ECONOMIC

239

sistemul de distribuire a presei. Prima recomandare a fost ca ziarele Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă, Munca, Satul socialist şi Sportul să apară în două ediţii începând cu 1 ianuarie 1974, într‑un tiraj total de circa 750.000 de exemplare. Prima ediţie urma să fie tipărită între orele 20:00 şi 23:00, expedierea făcându‑se începând cu ora 21:30. Acest lucru presupunea ca prima pagină să fie închisă la ora 19:30. Cea de‑a doua ediţie, destinată Capitalei şi judeţelor limitrofe acesteia, urma a fi tipărită începând cu ora 1:00 noaptea138. O altă recomandare viza Ministerul Transporturilor şi Telecomu­ nicaţiilor, care ar fi trebuit să completeze parcul de vagoane poştale cu 20 de bucăţi în 1973 şi alte 100 până în 1975. Alte măsuri propuse erau dotarea reţelei de automobile de transport cu 100 de bucăţi; dotarea oficiilor PTTR cu 300 de mototriciclete până în 1976; modernizarea tehnologiei de preluare şi încărcare a coletelor de presă în Gara de Nord139. O altă propunere viza exclusiv ziarul Scânteia, pentru a cărui distribuire la primele ore ale dimineţii în toată ţara s‑a luat în considerare tipărirea simultană în Bucureşti, Cluj, Bacău şi Arad. Soluţia, revoluţionară pentru perioada respectivă, necesita transmiterea ziarului către centrele tipografice din localităţile respective prin sistemul telefacsimil. Totuşi, tipărirea ziarului Scânteia în cele trei centre necesita investiţii de circa 37 de milioane de lei140. În 1989, în Bucureşti se difuzau zilnic circa 1.675.000 de ziare, reviste şi alte publi­ caţii, dintre care 860.000 erau livrate populaţiei prin abonamente. 550.000 de exemplare reprezentau abonamente la locul de muncă şi erau distribuite prin 7.736 de difuzori voluntari, care nu erau remuneraţi sub nicio formă pentru acest serviciu. Alte 310.000 de abonamente erau distribuite la domiciliu, prin 610 factori poştali în Bucureşti, care erau recompensaţi cu o remiză de 3,5% din valoarea abonamentelor contractate, încasate şi distribuite de ei, şi prin 106 factori poştali în Sectorul Agricol Ilfov, plătiţi cu o remiză de 5,9% din valoarea abonamentelor contractate, încasate şi distribuite de ei. Aproximativ 815.000 de exemplare se vindeau cu bucata, dintre care 515.000 erau comercializate prin 600 de chioşcuri de difuzare a presei, debite de tutun sau librării, iar 300.000 de exemplare erau difuzate, contra cost, de vânzători volanţi de stradă, retribuiţi cu 8,5% din valoarea publicaţiilor cu date fixe de apariţie şi 6,4% din valoarea publicaţiilor cu apariţie oca­ zională.

138. Ibidem, f. 75. 139. Ibidem, f. 76. 140. Ibidem, f. 78.

Concluzii Interacţiunea dintre putere şi presă implică procese sociale, economice şi politice, a căror dinamică influenţează natura interdependenţei dintre cele două entităţi. Decriptarea relaţiei dintre puterea politică şi presă în statele socialiste necesită o analiză complexă, bazată pe trei piloni conceptuali: ideea de comunicare (şi procesele de influenţă presupuse de aceasta), cea de societate (care include masele şi opinia publică) şi, în final, cea de autoritate politică (conturată prin ideologie, propagandă şi cenzură, tratate ca atribute şi instrumente de motivare şi control). Aceste noţiuni permit o incursiune de factură onto­ logică în procesele de influenţă ale comunicării produse prin intermediul vehiculelor de informare în masă. Extinzând orizontul de raportare ştiinţifică la domenii dintre cele mai diverse, precum istorie, comunicare, filosofie, politică, sociologie şi psihologie, am pornit această lucrare de la premisa că mijloacele de comunicare în masă au avut o evoluţie distinctă în interiorul tuturor statelor în care s‑a dezvoltat şi s‑a impus comunismul ca sistem politic totalitar de extremă strângă. Pe scara evoluţiei sociale, omul ca individ, dar mai ales colectivităţile în ansamblu au suscitat un interes major din partea puterii politice. În sistemele totalitare, clasa conducătoare a fost preocupată în principal de organizarea, mobilizarea şi înregi­ mentarea ideologică a maselor, acest fapt antrenând după sine profunde schimbări de natură socială. Pentru a stabili rolul jucat de mass‑media din România în schimbarea şi consolidarea regimului comunist şi pentru a plasa corect în context deciziile politice care au vizat mijloacele de comunicare, am considerat necesară o analiză aprofundată a evoluţiei istorice, politice şi sociale încă din faza incipientă a comunismului. Mijloacele de comunicare în masă au contribuit la instalarea şi consolidarea regimului comunist în România, fiind integrate în sistemul de propagandă complex şi sofisticat al statului şi partidului unic. După obţinerea puterii politice, liderii Partidului Comunist Român au urmărit impregnarea ideologiei marxist‑leniniste în conştiinţa socială şi conso­ lidarea dogmatismului maselor, presa având un rol determinant în realizarea acestui deziderat. Pentru a‑şi asigura dominaţia absolută, conducătorii politici s‑au folosit de presa tipărită în demersurile lor de influenţare a opiniei publice. Ipoteza centrală a acestei lucrări a fost construită plecând de la premisa că liderii Partidului Comunist Român, din nevoia de a legitima sistemul politic şi social aflat la putere, au creat un sistem complex de supraveghere a presei. Spectrul controlului presei în România comunistă a presupus atât o strategie compozită, complexă, gândită la nivelul conducerii centrale de partid, cât şi o serie de acţiuni politice, menite să asigure o funcţionare etanşă a mijloacelor tipărite de informare în masă. Presa comunistă din Republica Populară Română şi apoi cea din Republica Socia­listă România s‑au raliat perfect viziunii lui Vladimir Ilici Lenin potrivit căreia publicaţiile aveau misiunea de a contribui la consolidarea partidului bolşevic şi la răspândirea propagandei

242

CULTUL SECRETULUI

politice. De altfel, V.I. Lenin este primul lider din epoca modernă care s‑a folosit de presă pentru răspândirea şi impunerea unei ideologii politice la scară largă. În scrierile sale din perioada prerevoluţionară, acesta afirma că cel mai important sprijin pentru înfiinţarea unei formaţiuni politice a proletariatului ar fi crearea unui ziar cu acoperire naţională. Acest demers, materializat în Rusia în 1900 odată cu înfiinţarea ziarului Iskra, a fost aplicat şi în România prin apariţia în ilegalitate a cotidianului Scânteia, în 1931, publicaţiile tipărite devenind cele mai importante vehicule de răspândire a mesajelor ideologice comuniste. Adoptarea modelului sovietic de presă s‑a remarcat în special prin însuşirea de către ziarele româneşti a atributelor de „propagandist colectiv”, „agitator colectiv” şi „organizator colectiv”, enunţate de Lenin. Până să atingă statutul de aparat al propagandei de partid, publicaţiile româneşti au trecut printr‑un lung şi mutilant proces de transformare. Principala mutaţie identitară a fost preschimbarea rolului presei, din mijloc de răspândire a informaţiilor în aparat de transmitere şi inoculare a ideologiei comuniste. Parcursul presei, de la expresia democra­ tică din perioada interbelică la identitatea de tip comunist, a fost marcat de acţiunile de mistificare a trecutului, de înlăturarea şi combaterea duşmanilor „de clasă”, dar şi a ideilor şi concepţiilor nealiniate noilor viziuni politico‑ideologice. În perioada de tranziţie spre regimul de democraţie populară şi în primii ani de după preluarea puterii politice de către comunişti, concomitent cu epurarea totală a publicaţiilor de opoziţie, liderii politici s‑au implicat în procesul de creare a unei prese de partid, astfel că principalele ziare – Scânteia şi România liberă – au fost completate de o reţea de cotidiene locale sau regionale. Reuşita de a impune presa comunistă în opţiunile cititorilor a fost catalogată de Leonte Răutu drept un succes politic, care echivala cu o „creştere a prestigiului partidului nostru”. Mijloacele de comunicare au fost plasate de timpuriu sub controlul conducerii Parti­dului Comunist Român, cea care şi‑a pus amprenta pe evoluţia publicaţiilor în toată perioada comunistă. Primele manifestări ale controlului exercitat de puterea comunistă asupra publicaţiilor de informare tipărite au fost relevate prin două acţiuni concrete: (1) proprietatea asupra mijloacelor de informare a fost uzurpată fie de partid sau de organizaţii controlate de acesta, fie de diverse structuri guvernamentale, precum ministe­ rele sau alte organisme statale, proprietatea privată fiind exclusă, şi (2) toate sursele de informare au fost trecute sub monopol de stat. Cei mai importanţi lideri comunişti au marcat decisiv traiectoria ziarelor şi s‑au implicat direct şi personal în politica editorială a gazetelor, apogeul fiind atins de Nicolae Ceauşescu, care ajunsese să stabilească înfiinţarea sau desfiinţarea de ziare şi reviste, tirajul acestora sau cotele de hârtie destinate fiecărui periodic, precum şi politica legislativă a sistemului mass‑media comunist. În privinţa evoluţiei presei în perioada comunistă, putem conchide că parcursul industriei mass‑media a fost influenţat de ingerinţa politică directă a Partidului Comunist Român şi, în special, a lui Nicolae Ceauşescu, după ce a ajuns la putere. Consolidarea influenţei factorului politic asupra sistemului mass‑media românesc a fost marcată de adoptarea modelului sovietic de presă, a cărui principală func­ ţie era cea propagandistică. Principiile şi caracteristicile modelului sovietic au fost adoptate în România socialistă, unde se poate vorbi despre un model comunist de presă dezvoltat şi adaptat sub influenţa comunismului de tip naţionalist promovat în special după 1965. Puterea comunistă a gândit, a creat şi a aplicat un sistem complex de supraveghere, a cărui capacitate de acţiune a acoperit toate laturile funcţionale ale sistemului mass‑media, de la aspectul instituţional la cel juridic, informaţional şi economic. Toate aceste forme

CONCLUZII

243

de control au fost puse în mişcare şi dirijate de o formă preeminentă: strategia politicoideologică, dirijată şi condiţionată de voinţa supremă a conducătorului de partid. Detalierea formelor de control a oferit pretextul formal pentru reconstrucţia identitară a presei tipărite din perspectiva directivelor emise de decidenţii politici, acte care au determinat crearea cadrului de funcţionare a mijloacelor de informare în masă. Direcţia/Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, până în 1965, şi Secţia de Presă a CC al PCR, din 1965 până în 1989, au fost identificate drept centrul de comandă şi control politic al presei. Secţia de Presă a CC al PCR a funcţionat ca o veritabilă curea de transmisie între conducerea partidului şi publicaţii, toate instrucţiunile liderilor comunişti fiind transmise şi prelucrate de angajaţii acestui organism, care apoi le înaintau redacţiilor pentru aplicarea în practică. Rolul acestei instituţii era extrem de complex, ea având atribuţii de coordonare şi control al tuturor organismelor ce reglementau, intermediau sau se ocupau de funcţionarea presei şi a redacţiilor. Deasupra Secţiei de Presă a CC al PCR s‑a aflat secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu, cel care a preluat rolul de îndrumător al presei, implicându‑se direct şi personal în stabilirea activităţii politico‑ideologice şi educative a mijloacelor tipărite de informare. Componentele cenzurii instituţionale au fost reprezentate de trei organisme care au jucat un rol esenţial în ansamblul formelor de supraveghere: Facultatea de Ziaristică, prin care se asigura accesul la profesie, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, res­ ponsabilă cu aplicarea cenzurii editoriale, şi Securitatea, care veghea asupra tuturor aspec­telor legate de activitatea de presă, de la starea de spirit a jurnaliştilor la creaţia publicistică încă din „faza de concepţie”. Justificarea acţiunilor Cenzurii a constat în „apărarea secretului de stat” şi „protejarea intereselor statului” şi a fost doar un pretext juridic pentru controlul strict al conţinutului editorial. Informaţii, subiecte sau teme de o banalitate evidentă au ajuns să fie îndepărtate mai întâi de cenzori din paginile ziarelor, iar ulterior de ziarişti din sistemul lor profesional de referinţă, autocenzura fiind una dintre cele mai puternice forme de control care au funcţionat după 1977. Procesul de creaţie publicistică – colectarea, selecţia şi redactarea informaţiilor – a fost influenţat de barierele de natură intelectuală şi morală ale ziariştilor. Autocontrolul jurnaliştilor, care deprinseseră în timp sensibilităţile partidului şi ale conducerii acestuia cu privire la temele şi subiectele de presă neagreate, a făcut ca Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor să se transforme, în timp, într‑o suprastructură de corectură. După desfiinţarea Cenzurii, atribuţiile şi instrumentele de lucru ale DGPT au fost preluate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, ipoteză lansată şi susţinută printr‑o serie de documente inedite în această lucrare. Orientarea profesională a ziariştilor s‑a aflat, de asemenea, sub influenţa liderilor PCR, de a căror decizie depindeau organizarea de cursuri şi aprobarea nominală a listelor de beneficiari. Toate aceste imixtiuni au făcut ca, pe termen lung, traiectoria presei să fie dictată politic de nevoile propagandistice ale Partidului Comunist Român. Controlul juridic, dincolo de hotărârile sau decretele care au reglementat diferite aspecte ale activităţii de presă, a fost asigurat prin Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 şi prin Legea Presei nr. 3/1974. Prin legea fundamentală a fost reglementată liber­ tatea de exprimare, care nu putea să aducă atingere orânduirii socialiste, legitimând astfel practicile cenzoriale, iar prin Legea Presei s‑a stabilit cadrul juridic de funcţionare a presei comuniste. „Presa educă prin ceea ce publică şi, uneori, prin ceea ce nu publică.” Această aserţiune, care îi aparţine lui Nestor Ignat, poate fi considerată emblematică pentru

244

CULTUL SECRETULUI

condiţia presei româneşti în perioada comunistă, dar mai ales în timpul guvernării lui Nicolae Ceauşescu, şi defineşte ideea de control informaţional. Structura redacţională a ziarelor, atribuţiile jurnaliştilor, ale şefilor de publicaţii şi stabilirea ierarhiilor erau dictate de interesele politice ale partidului, şi nu de dinamica pieţei mass‑media. Structura conţinutului publicaţiilor, tematica şi subiectele de presă erau selecţionate în urma unor decizii de natură politică de Secţia de Presă a CC al CPR şi erau filtrate prin Caietul de dispoziţii elaborat de DGPT. Metodele de lucru, importate din URSS, au fost adaptate în timp la specificul şi realităţile presei româneşti. Practicile de control informaţional se numără printre cele mai importante resorturi care au contribuit la formarea autocenzurii jurnaliştilor. Presa comunistă a fost împărţită în trei mari categorii, în funcţie de proprietarul publicaţiilor: (1) presa de partid; (2) presa guvernamentală; şi (3) presa organizaţiilor publice. Presa de partid, diviziune în care erau incluse toate publicaţiile denumite „organe” ale unor organisme centrale sau locale de partid, a fost inclusă în structura bugetară a Partidului Comunist Român, contribuind astfel la realizarea veniturilor financiare ale grupării politice. Proiectele anuale de venituri şi cheltuieli erau stabilite de conducerea partidului, care stabilea atât cotele anuale de hârtie alocate unei publicaţii, cât şi tirajul şi preţul fiecărui ziar sau fiecărei reviste în parte. Din acest motiv, liderii comunişti au depus toate eforturile pentru a face profitabilă presa de partid. Incursiunea documentară în activitatea periodicelor în intervalul 1965‑1989 arată că presa comunistă, sub supravegherea conducerii centrale a Partidului Comunist Român, a păstrat doar parţial particularităţile presei tradiţionale. Funcţiile, caracteristicile şi con­ ţinutul presei au fost modificate astfel încât să legitimeze acţiunile politice şi sociale ale puterii. Plasarea mijloacelor de informare în masă în categoria instrumentelor oficiale de propagandă a fost o consecinţă a supunerii totale a presei. Modalităţile de informare ale jurnaliştilor, conţinutul şi abordarea editorială, tehnicile de redactare, finanţarea publica­ ţiilor erau dictate sau influenţate de voinţa politică şi de interesele ideologice sau propa­ gandistice ale partidului.

Bibliografie I. Izvoare 1. Fonduri arhivistice a. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii Fond Documentar: Dosar nr. 1, vol. 1, vol. 2, vol. 5, vol. 6, vol. 10, vol. 16. b. Arhiva Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional Dosarul Dispoziţii 84‑168/1978, Dosarul Dispoziţii 977‑978/1978. c. Arhivele Naţionale Istorice Centrale

Fond Consiliul de Stat al RSR: Dosar nr. 5/1949, vol. II.



Fond CC al PCR – Secţia Cadre: Dosar A 351.



Fond Documentar CC al PCR, Secţia Cancelarie: Dosar nr. 4/1945, Dosar nr. 52/1945, Dosar nr. 14/1947, Dosar nr. 117/1950, Dosar nr. 7/1951, Dosar nr. 6/1956, Dosar nr. 117/ 1959, Dosar nr. 143/1965, Dosar nr. 14/1966, Dosar nr. 43/1966, Dosar nr. 53/1966, Dosar nr. 63/1967, Dosar nr. 17/1968, Dosar nr. 49/1968, Dosar nr. 45/1970, Dosar nr. 82/1971, Dosar nr. 54/1973, Dosar nr. 134/1973, Dosar nr. 50/1974, Dosar nr. 76/1974, Dosar nr. 95/1977, Dosar nr. 40/1985, Dosar nr. 7/1987.



Fond Documentar Propagandă şi Agitaţie: Dosar nr. 3/1948, Dosar nr. 9/1948, Dosar nr. 7/1951, Dosar nr. 9/1952, Dosar nr. 6/1956, Dosar nr. 1/1961, Dosar nr. 1/1965, Dosar nr. 3/1965, Dosar nr. 7/1965, Dosar nr. 43/1966, Dosar nr. 1/1968, Dosar nr. 18/1973, Dosar nr. 11/1974, Dosar nr. 5/1979, Dosar nr. 28/1982, Dosar nr. 11/1989.



Fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri: Dosar nr. 5/1949, Dosar nr. 10/1949, Dosar nr. 13/1949, Dosar nr. 14/1949, Dosar nr. 1/1950, Dosar nr. 1/1951, Dosar nr. 5/1951, Dosar nr. 15/1951, Dosar nr. 14/1953, Dosar nr. 3/1954, Dosar nr. 3/1955, Dosar nr. 2/1956, Dosar nr. 10/1956, Dosar nr. 13/1956, Dosar nr. 2/1957, Dosar nr. 9/1957, Dosar nr. 2/1959, Dosar nr. 2/1960, Dosar nr. 14/1960, Dosar nr. 46/1960, Dosar nr. 36/1961, Dosar nr. 37/1961, Dosar nr. 4/1962, Dosar nr. 52/1963, Dosar nr. 2/1964, Dosar nr. 3/1964, Dosar nr. 4/1964, Dosar nr. 32/1964, Dosar nr. 1/1965, Dosar nr. 7/1965, Dosar nr. 9/1965, Dosar nr. 12/1965, Dosar nr. 16/1965, Dosar nr. 30/1965, Dosar nr. 40/1965, Dosar nr. 42/1965, Dosar nr. 44/1965, Dosar nr. 46/1965, Dosar nr. 80/1965, Dosar nr. 82/1965, Dosar nr. 19/1966, Dosar nr. 24/1966, Dosar nr. 41/1966, Dosar nr. 44/1966, Dosar nr. 17/1967, Dosar nr. 27/1967, Dosar nr. 64/1967, Dosar nr. 78/1967, Dosar nr. 1/1968, Dosar nr. 3/1968, Dosar nr. 7/1968, Dosar nr. 70/1968, Dosar nr. 71/1968, Dosar nr. 99/1968, Dosar nr. 37/1969, Dosar nr. 1/1970, Dosar nr. 28/1970, Dosar nr. 52/1970, Dosar

246

BIBLIOGRAFIE

nr. 54/1970, Dosar nr. 59/1970, Dosar nr. 70/1970, Dosar nr. 88/1970, Dosar nr. 97/1970, Dosar nr. 5/1971, Dosar nr. 8/1971, Dosar nr. 9/1971, Dosar nr. 10/1971, Dosar nr. 12/1971, Dosar nr. 55/1971, Dosar nr. 1/1972, Dosar nr. 3/1972, Dosar nr. 7/1972, Dosar nr. 25/1972, Dosar nr. 51/1972, Dosar nr. 55/1972, Dosar nr. 56/1972, Dosar nr. 57/1972, Dosar nr. 61/1972, Dosar nr. 2/1973, Dosar nr. 5/1973, Dosar nr. 6/1973, Dosar nr. 8/1973, Dosar nr. 21/1973, Dosar nr. 22/1973, Dosar nr. 23/1973, Dosar nr. 66/1973, Dosar nr. 67/1973, Dosar nr. 69/1973, Dosar nr. 73/1973, Dosar nr. 2/1974, Dosar nr. 6/1974, Dosar nr. 20/1974, Dosar nr. 1/1975, Dosar nr. 3/1975, Dosar nr. 5/1976, Dosar nr. 7/1976, Dosar nr. 61/1976, Dosar nr. 2/1977, Dosar nr. 3/1977, Dosar nr. 20/1977.

2. Periodice Presa noastră, nr. 6 (110), anul X, „Dezbaterea proiectului de Constituţie în şedinţa plenară a Comitetului Uniunii Ziariştilor”, pp. 6‑7. Presa noastră, nr. 7‑8 (183‑184)/1971, „Amplu Program de gândire şi acţiune comunistă pentru întreaga noastră presă”, p. 27. Presa noastră, nr. 5/1984, „Partinitatea, condiţie fundamentală a articolului ideologic”, p. 31. Presa noastră, nr. 8/1984, „Conducerea de către partid a presei, chezăşie a înfăptuirii rolului ei în edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Concepţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu despre funcţia ideologico‑educativă a presei”, p. 4. Presa noastră, nr. 1/1985, „«Epoca Ceauşescu», pagină luminoasă în istoria presei româneşti”, p. 7. Presa noastră, nr. 4/1987, „În lumina sarcinilor şi orientărilor fundamentale izvorâte din cuvântările secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, întreaga noastră presă, puternic mobilizată în înfăptuirea exemplară a sarcinilor de plan în promovarea spiritului revoluţionar”, pp. 1‑2. Presa noastră, nr. 8‑9/1987, „Congresul al III‑lea al Culturii şi Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, un vast şi mobilizator program de activitate consacrat dezvoltării conştiinţei revoluţionare şi formării omului nou, înfloririi culturii socialiste”, pp. 1‑5. Presa noastră, nr. 5/1988, „Angajare fermă a ziariştilor de a mobiliza conştiinţele şi a determina schimbări revoluţionare în toate sectoarele vieţii materiale şi spirituale”, p. 2. Presa noastră, nr. 4/1989, „Programa cursului de învăţământ ziaristic: Ideologie şi măiestrie publicistică (I)”, p. 13.

3. Documente accesate online Ceauşescu, Nicolae, Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico‑ideologice, de educare marxist‑leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, 6 iulie 1971, Editura Politică, Bucureşti, 1971, http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/ documente_PMR_PCR/documente_pro gramatice/1971%20Masuri.pdf. Ceauşescu, Nicolae, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea Partidului Comunist Român în perioada dintre Congresul al X‑lea şi Congresul al XI‑lea şi sarcinile de viitor ale partidului, p. 96, Editura Politică, Bucureşti, 1974, http://www.cnsas.ro/documente/

BIBLIOGRAFIE

247

istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1974%20Raport%20la%20Congresul %20al%20XI‑lea%20PCR.pdf. Ceauşescu, Nicolae, Raportul la cel de‑al XII‑lea Congres al Partidului Comunist Român, Editura Politică, Bucureşti, 1979, http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/ documente_PMR_PCR/congrese/1979%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XII‑lea %20al%20PCR.pdf. Congresul al II‑lea al Partidului Muncitoresc Român, 23‑28 Decembrie 1955, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, http://www.cnsas.ro/documente/istoria_ comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1955%20Raport%20la%20Congresul%20al% 20II‑lea%20al%20PMR.pdf. Congresul al X‑lea al Partidului Comunist Român, 6‑12 august 1969, Editura Politică, Bucureşti, 1969, http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/ 1969% 20Raport%20la%20Congresul%20al%20X‑lea%20al%20PCR.pdf. Indexul CNSAS de termeni şi abrevieri cu utilizare frecventă în documentele Securităţii, http:// www.cnsas.ro/documente/arhiva/Dictionar%20termeni.pdf. Raportul interimar asupra problemelor comunicării în societatea modernă, UNESCO, 1972, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/probatoriu/14_cultura_ st_presa_arta.htm. Raport la cel de‑al III‑lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, Editura Politică, Bucureşti, 1960, http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/ 1960%20Raport%20la%20Congresul%20al%20III‑lea%20al%20PMR.pdf. Raportul la cel de‑al XIII‑lea Congres al Partidului Comunist Român, 19 noiembrie 1984, http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/ 1984%20‑%20Raport%20la%20cel%20de‑al%20XIII‑lea%20Congres%20al%20PCR.pdf. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 11 octombrie 1977, http://www.romlit.ro/controlul_contiinelor_v.

II. Interviuri 1. Realizate personal Interviu Interviu Interviu Interviu Interviu Interviu Interviu Interviu Interviu

cu cu cu cu cu cu cu cu cu

Sorin Toma, Netanya, Israel, 11 ianuarie 2012. Tudor Octavian, Bucureşti, 28 mai 2013. Gheorghe Săsărman, München, 3 iunie 2012. Ion Cristoiu, Bucureşti, 5 iunie 2013. Petre Mihai Băcanu, Bucureşti, 5 iunie 2013. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 7 iunie 2013 Ilie Tănăsache, Bucureşti, 7 iunie 2013. Sergiu Andon, Bucureşti, 14 iunie 2013. E.G., Bucureşti, 20 iunie 2013.

248

BIBLIOGRAFIE

2. Interviuri accesate online „Interviu cu Victor Vântu”, de Alice Boboc cu Victor Vântu, accesat la 06.02.2013 la http:// aliceboboc.wordpress.com/2010/02/17/interviuri‑cu‑fo%C8%99ti‑reporteri‑ai‑ziaruluiscanteia-astazi‑victor‑vantu/. „Sorin Toma, primul redactor‑şef : «Dacă ar fi a doua tinereţe…»”, de Lavinia Betea cu Sorin Toma, publicat în Jurnalul Naţional în 7 februarie 2009, accesat la 10 de­­cembrie 2011 la http://www.jurnalul.ro/jurnalul‑national/sorin‑toma‑primul‑redactor‑sef‑daca‑ar-fi‑a-douatinerete‑318914.htm.

III. Lucrări generale Fără autor, Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Editura Politică, Bucureşti, 1975. Fără autor, „Raportul Comitetului Central al PCR cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII‑lea şi Congresul al IX‑lea al PCR – 19 iulie 1965”, în România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1968. Fără autor, Raport final. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Aiftincă, Marin, Babilonul informaţiei. Către o nouă ordine internaţională în domeniul comunicării şi informaţiei, Editura Politică, Bucureşti, 1987. Althusser, Louis, Lenin and Philosophy and Other Essays, Monthly Review Press, New York, 1971. Andrei, Petre, Sociologie generală, Editura Universităţii „Alexandru‑Ioan Cuza”, Iaşi, 2010. Arendt, Hannah, The Human Condition, ediţia a VI‑a, University of Chicago Press, Chicago, 1970. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. Armstrong, John A., Ideology, Politics, and Government in the Soviet Union, Frederick A. Praeger, New York, 1967. Aumente, Jerome, Gross, Peter, Hiebert, Ray, Johnson, V. Owen, Mills, Dean, Eastern European Journalism. Before, during and after communism, Hampton Press Inc. Cresskill, New Jersey, 1999. Bernays, Edward L., Propaganda, Horace Liveright, New York, 1928. Besançon, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, traducere de Lucreţia Văcar, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Blyum, Arlen, A Self‑Administrated Poison. The System and Functions of Soviet Censorship, European Humanities Research Center of The University of Oxford, Oxford, 2003. Botez, Mihai, Românii despre ei înşişi. O cercetare de comunismologie prospectivă, Editura Litera, Bucureşti, 1992. Brown, Archie (ed.), The Demise of Marxims‑Leninism in Russia, Palgrave Macmilian, Houndmills, Basingstoke, 2004. Brucan, Silviu, Generaţia irosită, Editura Teşu, Bucureşti, 2007.

BIBLIOGRAFIE

249

Buzek, Antony, How the Communist Press Works, Frederick A. Praeger, New York, 1964. Buzuev, Vladimir, Gorodnov, Vladimir, What is Marxism‑Leninism?, Progress Publishers, Moscova, 1987. Cathala, Henri‑Pierre, Epoca dezinformării, traducere de Nicolae Bărbulescu, cu un cuvânt înainte al autorului şi o prefaţă de Amiral Pierre Lacoste, Editura Militară, Bucureşti, 1991. Ceauşescu, Nicolae, Rolul presei în opera de edificare a socialismului, Editura Politică, Bucureşti, 1981. Childs, Harwood L., An Introduction to Public Opinion, John Wiley & Sons, New York, 1940. Cioflâncă, Adrian, „Pentru o genealogie culturală a modelului propagandistic comunist”, în Andi Mihalache şi Adrian Cioflâncă, In Medias Res. Studii de istorie culturală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007. Cirino, Robert, „Don’t Blame the People” – fragment, în Sociologia Opiniei Publice. Caiet Documentar, nr. 7/1974, editat de Academia „Ştefan Gheorghiu”, Sectorul de documentare şi informare ştiinţifică, 1971. Cohen, Bernard, „The View from the Academy”, în W. Lance Bennett şi David L. Paletz (ed.), Taken by storm: The media, public opinion, and US foreign policy in the Gulf War, University of Chicago Press, Chicago, 1994. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass‑media, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Corner, Paul, Popular Opinion in Totalitarian Regimes: Fascism, Nazism, Communism, Oxford University Press, Londra, 2009. Cull, Nicholas, Culbert, David, Welch, David et al., Propaganda and Mass Persuasion. A His­ torical Encyclopedia, 1500 to the Present, ABC Clio, Santa Barbara, California, 2003. Curry Jansen, Sue, Censorship: The Knot That Binds Power and Knowledge, Oxford University Press, New York, 1988. DeFleur, Melvin, Ball‑Rockech, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, traducere de Ducu Harabagiu şi Cătălina Harabagiu, prefaţă de M. DeFleur, S. Ball‑Rockech, Editura Polirom, Iaşi, 1998. Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu‑Dej şi statul poliţienesc, 19481965, traducere de Lucian Leuştean, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, ediţia a II‑a revăzută, traducere de Delia Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006. Denize, Eugen, Propaganda comunistă în România (1948‑1953), Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009. Denize, Eugen, Cezar Mâţă, România comunistă. Statul şi propaganda. 1948‑1953, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005. Dewey, John, The Public and Its Problem, Sage Books, The Swallow Press, Chicago, 1954. Dewhirst, Martin, Farrell, Robert, The Soviet Censorship, The Scarecrow Press, Metuchen, New Jersey, 1973. Dinu, Mihai, Comunicarea – repere fundamentale, ediţia a II‑a, Editura Algos, Bucureşti, 2000. Doob, Leonard W., Public Opinion and Propaganda, Henry Holt, New York, 1948. Drăgan, Ion, Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda în societatea contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1996.

250

BIBLIOGRAFIE

Du Bois, Pierre, Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, traducere de Ioana Ilie, cuvânt înainte de Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. Durkheim, Émile, Sociologia. Regulile metodei sociologice, traducere de C. Sudeţeanu, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, 2002. Dutt, Clemens (ed.), Fundamentals of Marxism‑Leninism: Manual, Foreign Languages Publishing House, Moscova, 1963. Ellul, Jacques, Propagandes, Armand Colin, Paris, 1962. Ellul, Jacques, Propaganda. The Formation of Men’s Attitudes, Random House, New York, 1965. Firsov, B.M., „Puti razvitia sredstv massovoi kommunikaţii (Soţiologhiceskie nabliudenia)”, Izdatelstova Nauka, Leningrad, 1977, în Sociologia propagandei opiniei publice şi comu­ nicaţiilor de masă – Caiet Documentar, nr. 7/1979, editat de Academia „Ştefan Gheorghiu”, Oficiul de Documentare şi Informare Ştiinţifică, Bucureşti. Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere, postfaţă şi note de Bogdan Ghiu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005. Freeden, Michael, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Clarendon Press, Oxford, 1996. Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990. Gabanyi, Anneli Ute, Cultul lui Ceauşescu, traducere de Iulian Vamanu, cuvânt înainte de Dan Berindei, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Geertz, Clifford, „Ideology as a Cultural System”, în The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, 1973. Green, Jonathon, Karolides, Nicholas J., Encyclopedia of Censorship, Facts on File, New York, 2005. Gross, Peter, Mass Media in Revolution and National Development: The Romanian Laboratory, Iowa State University Press, Ames, 1996. Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post‑comuniste, traducere de Irene Joanescu, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Gruşin, B.A., „Obiekt obşcestvennogo mneniia”, 1967, în Sociologia Opiniei Publice. Caiet Documentar, nr. 7/1974, editat de Academia „Ştefan Gheorghiu”, Sectorul de documentare şi informare ştiinţifică. Gurevitch, Michael, Bennett, Tony, Curran, James, Woollacott, Janet, Culture, Society and the Media, Routlege, Londra, 2005. Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, traducere de Janina Ianoşi, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005. Haraszti, Miklos, The Velvet Prison: Artists Under State Socialism, A New Republic Book, New York, 1987. Hobbes, Thomas, Leviathan, The Clarendon Press, Oxford, 1929. Hovland, Carl I., Janis, Irving L., Kelley, Harold H., Communication and Persuasion, Green­ wood Press Publishers, Westport, Connecticut, 1982. Inkeles, Alex, Public Opinion in Soviet Russia: A Study in Mass Persuasion, Harvard Uni­ versity Press, Cambridge, 1951. Ionescu‑Gură, Nicoleta, Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

BIBLIOGRAFIE

251

Jowett, Garth S., O’Donnell, Victoria, Propaganda and Persuasion, Sage Publications Inc., Londra, 1999. Kalinin, Mihail, Despre corespondenţi şi corespondenţe, Editura Partidului Comunist din România, Bucureşti, 1945. Kenez, Peter, The Birth of the Propaganda State: Soviet methods of mass mobilizations 1917‑1929, Cambridge University Press, Londra, 1985. Kiš, Danilo, Hommo Poeticus: Essays and Interviews, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1995. Kornhouser, William, The Politics of Mass Society, The Free Press of Glencoe, Illinois, 1959. Jowett, Garth S., Propaganda and Persuasion, Sage Publications Inc., Thousand Oaks, California, 1999. Lasswell, Harold D., „Censorship”, în Encyclopedia of the Social Science, New York, 1930. Lasswell, Harold D., Propaganda and Promotional Activities, The University of Chicago Press, Chicago, 1969. Lazarsfeld, P., Merton, R., „Mass communication, popular taste, and organized social action”, în Bernard Rosenberg şi David Manning White, Mass Culture. The Popular Arts in America, The Free Press, New York, 1957. Lendvai, Paul, The Bureaucracy of Trust. How Communist Governments Manage the News, Burnett Books, Londra, 1981. Lenin V.I., Un pas înainte, doi paşi înapoi (Criza din partidul nostru), Editura pentru Literatura Politică, Bucureşti, 1953. Lenin, V.I., Despre presă, traducere realizată de colectivul de redacţie al Editurii Politice, Editura Politică, Bucureşti, 1960. Lenoe, Matthew, Agitation, Propaganda and the „Stalinization” of the Soviet Press 1922‑1930, The Carl Beck Papers, Pittsburg, 1998. Lippmann, Walter, Opinia publică, traducere de Gigi Mihăiţă şi Dan Flonta, prefaţă de Paul Dobrescu, introducere de Michael Curtis, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2009. Locke, John, Second Treatise of Government, accesat online, 2005. Lull, James, Manipularea prin informaţie, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 2002. Machiavelli, Niccolò, Principele, traducere de Nina Facon, Editura Antet, Bucureşti, 2002. Mannheim, Karl, Ideology and Utopia, Harvest Books, New York, 1936. Marx, Karl, Ideologia germană. Critica filosofiei germane moderne în persoana reprezentanţilor ei Feuerbach, B. Bauer şi Stirner şi a socialismului german în persoana diferiţilor lui profeţi, traducere realizată de colectivul de redacţie al Editurii de Stat pentru Literatură Politică, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956. Marx, Karl, On freedom of the press and censorship, McGraw‑Hill Book Company, New York, 1974. Marx, Karl, Engels, Friedrich, Opere, vol. I, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957. Marx, Karl, Engels, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti, 1962. McLellan, David, Ideology, ediţia a II‑a, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1995. McNair, Brian, Glasnost, Perestroika and the Soviet Media, Routledge, Londra, 2006. McQuail, Denis, Towards a Sociology of Mass Communications, Collier‑Macmillan, Londra, 1969.

252

BIBLIOGRAFIE

McQuail, Denis, Mass Communication Theory: An introduction, Editura Sage Publications, Londra, 1983. McQuail, Denis, Comunicarea, traducere de Daniela Rusu, cu prefaţă de Ioan Drăgan şi postfaţă de Iulian Popescu, Editura Institutul European, Iaşi, 1999. McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, traducere de Alina Bârgăoanu şi Paul Dobrescu, postfaţă de Paul Dobrescu, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2010. Merrill, John C., Lowenstein, Ralph L., Media, Messages and Men: New Perspectives in Communication, Longman, New York, 1979. Moore, Barrington, Soviet Politics – The Dilemma of Power: The Role of Ideas in Social Change, Harvard University Press, Cambridge, 1950. Mucchielli, Alex, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, traducere de Mihaela Calcan, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Neamţu, Gelu, „Cenzura cu substrat etnic, ieri şi azi”, în Ilie Rad (coord.), Cenzura în România, Editura Tribuna, Cluj‑Napoca, 2012. Nerone, John C. (ed.), Last Rights: Revisiting Four Theories of The Press, Illinois University, Urbana, 1995. Niculescu‑Mizil, Paul, Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu. Minirevoluţia culturală din 1971, Editura Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2005. Noelle‑Neumann, Elisabeth, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, traducere de Vlad Cucu‑Oancea, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004. O’Donnell, Jowett, Persuasion: An interactive dependency approach, Random House, New York, 1982. Orwell, George, O mie nouă sute optzeci şi patru, traducere de Mihnea Gafiţa, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Parsons, Talcot, The Social System, Routledge Sociology Classics, Londra, 1991. Pasailă, Vasile, Presa în istoria modernă a românilor, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2004. Petcu, Marian, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Petcu, Marian (coord.), Cenzura în spaţiul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005. Petcu, Marian, 10 teme de istorie a jurnalismului, Editura Ars Docendi, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 2012. Picard, Robert, The Press and the Decline of Democracy: The Democratic Socialist Response in Public Policy, Greenwood Press, Westport, 1985. Remington, Thomas F., The Truth of Authority. Ideology and Communication in the Soviet Union, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1988. Roşca, Luminiţa, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare. Presa românească în perioada 1985‑1989, Editura Polirom, Iaşi, 2006. Rouquette, Michel‑Louis, Despre cunoaşterea maselor. Eseu de psihologie politică, traducere de Raluca Popescu şi Radu Gârmacea, prefaţă de Serge Moscovici, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Sample, Janet, Bentham’s Prison: A Study of the Panopticon Penitentiary, Clarendon Press, Oxford, 1993. Sandle, Mark, A Short History of Soviet Socialism, UCL Press, Londra, 1999. Seliger, Martin, Ideology and Politics, George Allen & Unwin, Londra, 1976. Severin, Werner, Tankard, James, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, traducere de Mădălina Paxaman, Maria Paxaman, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

BIBLIOGRAFIE

253

Shafir, Michael, Romania. Politics, Economics and Society, Frances Pinter, Londra, 1985. Siebert, Fred S., Peterson, Theodore, Schramm, Wilbur, Four Theories of the Press, The Authoritarian, Libertarian, Social Responsibility and Soviet Communist Concepts of What the Press Should Be and Do, University of Illinois Press, Urbana and Chicago, 1984. Smeu, Grigore, Tudosescu, Ion (coord.), Creaţie valorică şi acţiune, Editura Politică, Bucureşti, 1984. Şercan, Emilia, „Caietul de dispoziţii – «Biblia» Cenzurii comuniste”, în Ilie Rad (coord.), Cenzura în România, Editura Tribuna, Cluj‑Napoca, 2012. Şercan, Emilia, „Începuturile presei comuniste în România. Modelul de ziar – de la L’Humanité la Pravda”, în Mass media între document şi interpretare. Studii şi cercetări de istoria presei, Centrul Editorial Poligrafic USM, Chişinău, 2012. Teodor, Mihaela, Anatomia Cenzurii. Comunizarea presei din România. 1944‑1947, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012. Therborn, Goran, The Ideology of Power and The Power of Ideology, Villiers Publications, Londra, 1980. Thompson, John B., Studies in the Theory of Ideology, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1984. Thomson, Oliver, Easily Led. A History of Propaganda, Sutton Publishing Ltd, Londra, 1999. Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, traducere de Marius Conceatu, Editura Antet, Oradea, 1996. Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Iaşi, 2005. Tuchman, Gaye, Tuchman Wertheim, Barbara, Making the News, A Study in the Construction of Reality, The Free Press, New York, 1978. Vişinescu, Victor, Mesajul militant al presei române, Editura Politică, Bucureşti, 1979. Weber, Max, The Theory of Social and Economic Organisation, The Free Press and The Falcon’s Bring Press, 1947. Williams, Kevin, Undestanding Media Theory, Arnold, Londra, 2003. Williams, Raymond, Marxism and Literature, Oxford University Press, Oxford, 1977. Zugic, Zoran (1990), „The Public in Socialist Societies from the Perspective of Post‑Industrial Society”, în volumul Developments of Communications and Democracy, 17th Congress of the International Association for Mass Communications Research, Lake Bled, Iugoslavia, 26‑31 august, Gresec, Université Stendhal – Grenoble 3, 1990.

IV. Articole Fără autor, Analele Academiei „Ştefan Gheorghiu”, nr. VI, 1976, „Consideraţii despre rolul presei în educaţia comunistă”, p. 66. Fără autor, „Public Opinion inside the URSS”, The Public Opinion Quarterly, vol. 11, nr. 1, primăvara 1947, pp. 5‑25. Chandler, Daniel, „Marxist Media Theory”, articol disponibil online, accesat la adresa http:// www.cym.ie/documents/chandler.pdf Cioroianu, Adrian, „Cine a profitat de cultul lui Ceauşescu?”, în Historia, nr. 99, martie 2010, pp. 36‑37. Cirino, Robert, „Importanţa propagandei în influenţarea opiniei publice”, în Sociologia Propagandei, Caiet Documentar, nr. 3/1975, editat de Academia „Ştefan Gheorghiu”, Sectorul de documentare şi informare ştiinţifică.

254

BIBLIOGRAFIE

Dewhirst, M., „Soviet socialist realism and the soviet censorship system”, accesat la adresa http://www.opentextnn.ru/censorship/russia/sov/libraries/books/mdew/?id=431. Dion, Léon, „Opinions publiques et systèmes idéologiques”, în Écrits du Canada français, nr. XII, 1962, pp. 9‑171. Domenach, Jean‑Marie, „Leninist Propaganda”, în The Public Opinion Quarterly, vol. 15, nr. 2, vara 1951, pp. 265‑273. Donath, Fr., „Prima tipografie în care s‑a tipărit Iskra”, în Presa noastră – revistă lunară a Uniunii Ziariştilor din RPR, nr. 1, mai 1956, p. 7. Fox, Michael, „Glavit, Censorship and the Problem of Party Policy in Cultural Affairs 1922‑28”, Soviet Studies, vol. 44, nr. 66, 1992, pp. 1045‑1068. Gerring, John, „Ideology: A Definitional Analysis”, în Political Research Quarterly, vol. 50, nr. 4, decembrie 1997, pp. 957‑994. Gulyás, A.,  „Communist media economics and the consumers: the case of print media of East Central Europe”, în The International Journal on Media Management, 3 (2), 2001, pp. 74‑81. Inkeles, Alex, „Stratification and Mobility on Society Union”, în American Sociological Review, nr. 15, 1950, pp. 465‑479. Katz, Daniel, „The Functional Approach to the Study of Attitudes”, în The Public Opinion Quarterly, vol. 24, nr. 2, vara 1960, pp. 163‑204. Knight, Kathleen, „Transformations of the concept of ideology in the twentieth century”, în American Political Science Review, vol. 100, nr. 4, 2006, pp. 619‑626. Labedz, Leopold, „Ideology: The Fourth Stage”, în Problems of Communism, noiembrie 1959, pp. 1‑10. Lasswell, Harold, „The structure and function of communication in society”, accesat la adresa http://www.dhpescu.org/media/elip/The%20structure%20and%20function%20of.pdf Lasswell, Harold D., „The Theory of Political Propaganda”, în The American Political Science Review, vol. 21, nr. 3, august 1927, pp. 627‑631. Lasswell, Harold D., „The Strategy of Soviet Propaganda”, în Proceedings of the Academy of Political Science, vol. 24, nr. 2, ianuarie, 1951, pp. 66‑78. Lee, Chin‑Chuan, „Press self‑censorship and political transition in Hong Kong”, în International Journal of Press/Politics, vol. 3, nr. 2, 1998, pp. 55‑73. Lichteim, George, „The Concept of Ideology”, în History and Theory, vol. 4, nr. 2, 1965, pp. 164‑195. Loewenstein, Karl, „Political Systems, Ideologies and Institutions: The Problem of Their Cir­ culation”, în The Western Political Quarterly, vol. 6, nr. 4, decembrie 1953, pp. 689‑706. Ostini, Jennifer, Fung, Anthony Y.H., „Beyond the Four Theories of the Press: A New Model of National Media Systems”, în Mass Comunication & Society, 5(1), 2002, pp. 41‑56. Pânzaru, Petru, „Studiu Introductiv”, în Sociologia propagandei, Caiet Documentar, 3/1975, editat de Academia „Ştefan Gheorghiu”. Pleios, George, „Communication and Symbolic Capitalism. Rethinking Marxist Communication Theory in the Light of the Information Society în tripleC – Cognition, Communication, Co‑operation”, 2012, articol disponibil online, accesat la adresa http://www.triple‑c.at/ index.php/tripleC. Richmond, Steven, Solodin, Vladimir, „The Eye of the State: An Interview with Soviet Chief Censor Vladimir Solodin”, în Russian Review, vol. 56, nr. 4, octombrie 1997, pp. 581‑590. Sartori, Giovanni, „Politics, Ideology and Belief Systems”, în The American Political Science Review, vol. 63, nr. 2, iunie, 1969, pp. 398‑411.

BIBLIOGRAFIE

255

Şerbănescu, I., „Propaganda marxism‑leninismului în presă”, în Presa noastră, nr. II, anul IV, 1959. Şercan, Emilia, „Economic Perspectives on Romanian Communist Press. Case Study: 1965”, în Revista română de jurnalism şi comunicare, anul VI, nr. 2, 2011, Serie nouă. Todd, Allan, „Dictatorship: ideologies and totalitarianism”, Cambridge University Press, articol accesat la http://assets.cambridge.org/97805217/76059/excerpt/9780521776059_ excerpt.pdf. Ţăranu, Liviu, „Chipurile Răului – Securistul ca victimă a propriilor metode. Un portret al generalului de Securitate Eugen Luchia”, publicat la 06.11.2012 în revista 22. Wlodzimierz, Knobelsdorf, Miszwski, Bronislav, „Unele probleme teoretice ale propagandei politice”, în Sociologia propagandei, opiniei publice şi comunicaţiilor de masă, Caiet Documentar, 7/1979, editat de Academia „Ştefan Gheorghiu”.

Anexa 1

Anexa 2 Sarcinile împuterniciţilor DGPT şi metodele de muncă pentru îndeplinirea acestora1

Împuterniciţii DGPT din provincie au următoarele atribuţii: I. Controlează pentru „bun de imprimat” şi „bun de difuzat” următoarele: 1. Ziare locale; 2. Reviste locale; 3. Buletinele sfaturilor populare regionale; 4. Programele cinematografice şi de teatru; 5. Contractele colective; 6. Emisiunile studiourilor regionale de radio; 7. Emisiunile locale ale staţiilor de radioficare şi radioamplificare; 8. Muzee şi expoziţii; 9. Diapozitivele cinematografice; 10. Producţiile teatrelor, ansamblurilor de estradă şi circurilor; 11. Circulaţia tipăriturilor (biblioteci, librării, anticariate, depozitele de cărţi din localitate şi topitul tipăriturilor de către DCA); 12. Materiale pentru import‑export; 13. Tipografiile din localitate; 14. Toate broşurile care se editează local: broşuri agrozootehnice, carnetul agitatorului, recenzii ARLUS, lecţii de partid, lecţii juridice, ghiduri turistice etc.). În cazul când problemele ridicate de asemenea lucrări depăşesc competenţa împuterniciţilor, ele se expediază pentru control la Bucureşti, Direcţiei U 32. Broşurile cu caracter literar, culegeri de folclor, almanahuri etc., nu se controlează local de împuterniciţi, ci se transmit pentru control la Bucureşti. Pentru orice broşură care se prezintă la controlul împuterniciţilor DGPT, aceştia vor anunţa telefonic U 32 înainte de a începe lecturarea ei. Toate broşurile trebuie să poarte viza „E” şi să nu aibă caracter de publicaţie. Cărţile de orice fel nu se controlează de către împuterniciţii DGPT, ci la Bucureşti. Pentru ca să apară, orice publicaţie trebuie să aibă autorizaţia de apariţie din partea DGPT. În lipsa acestei autorizaţii, împuterniciţii DGPT nu vor da viza „B”, sesizând în fiecare caz în parte DGPT Bucureşti. Pentru îndeplinirea acestor sarcini, împuterniciţii DGPT aplică următoarele metode de muncă:

1. ANIC, fond CPT, Dosar nr. 13/1957, ff. 2‑10.

ANEXE

259

I. Controlul ziarelor şi săptămânalelor de cultură (Tribuna, Utunk [din] Cluj etc.); a) Controlul la „bun de imprimat”: 1. Controlul se face pe pagina în ultima formă, deci pe pagina în care redacţia şi‑a terminat toate operaţiile, inclusiv corectura. Pagina se prezintă la controlul împuternicitului în două exemplare, fiecare semnat de redactorul de serviciu. La primirea paginii, împuternicitul menţionează ora. Timpul maxim de lecturare la „bun de imprimat” al unei pagini format mare este de 45 de minute, iar al unei pagini mici, 30 de minute. 2. Când în pagina lecturată nu s‑au făcut niciun fel de observaţii, se acordă ştampila „B”, se menţionează ora şi se restituie redacţiei un exemplar. 3. Când împuternicitul DGPT are observaţii, acesta le semnalează redacţiei prin încercuire. Ştampila „O” se aplică numai pentru secrete de stat, texte duşmănoase şi denaturări ideologice. Împuternicitul DGPT semnalează doar greşeala, fără a da sugestii asupra felului în care trebuie modificată. 4. După efectuarea modificărilor de către redacţie, pagina modificată se prezintă împuter­ nicitului, care verifică dacă s‑au efectuat just semnalările sale, şi numai după aceea acordă „B”. Pe pagina modificată, redacţia încercuieşte locurile unde a modificat şi specifică sub semnătura redactorului de serviciu că nu a făcut alte modificări decât cele indicate. b) Controlul la „bun de difuzat”: 1. Controlul se face prin lectura în întregime a ziarului în forma sa definitivă, aşa cum iese din rotativă sau plană. Pentru operativitate, controlul pentru „bun de difuzat” se poate efectua treptat pe pagini separate, ieşite din rotativă. Când nu există observaţii, se scrie „bun de difuzat”, se aplică ştampila „B”, ora şi semnătura împuternicitului. Exemplarul pe care se acordă „bun de difuzat” trebuie să poarte şi semnătura redactorului de serviciu. 2. În cazul când sunt observaţii la „bun de difuzat”, acestea se efectuează prin procedeul menţionat la „bun de imprimat”. II. Controlul revistelor format carte (Iaşul literar, Steaua, Korunk, Scrisul bănăţean, Igaz Szo). a) La „bun de imprimat”: 1. Controlul se face în şpalt. Materialele se prezintă de către redacţie în patru exemplare. Două rămân la împuternicit, iar două se trimit la Bucureşti, Direcţiei U 32 pentru lectură paralelă. Împuterniciţii efectuează însă un control obişnuit, independent de cel de la Bucureşti, neţinând deci revista din lucru pentru a aştepta comunicările de la Bucureşti. Dacă vor fi observaţii semnalate la U 32, se vor comunica împuterniciţilor telefonic. 2. Când nu au observaţii, împuterniciţii aplică ştampila „B” pentru fiecare pagină. Eventualele observaţii se efectuează prin procedeul amintit la ziare. Revista se citeşte în permanenţă de un singur tovarăş, de la început până la sfârşit. b) La „bun de difuzat”: 1. Controlul pentru „bun de difuzat” se face prin lecturarea în întregime a revistei în forma în care se difuzează pe piaţă. Când nu există observaţii, „bunul de difuzat” se dă prin aplicarea ştampilei „B”, se menţionează „bun de difuzat”, data şi semnătura. „Bunul de difuzat” se acordă de un alt tovarăş decât cel care a dat „bunul de imprimat”, confruntându‑se exemplarul de la „bun de difuzat” cu cel de la „bun de imprimat” şi urmărindu‑se cu atenţie felul cum s‑au efectuat modificările indicate la „bunul de imprimat”. Data când publicaţiile literare, săptămânalele sau lunarele primesc „bun de difuzat” se comunică în aceeaşi zi telefonic la Bucureşti.

260

ANEXE

Discutarea problemelor ivite în timpul controlului la ziare, săptămânale de cultură şi reviste literare se face cu responsabilul numărului respectiv al ziarului sau revistei. Neînţelegerile ivite în procesul de control se rezolvă prin discuţii cu redactorul‑şef sau adjunctul său. Când asupra unor intervenţii de ordin politico‑ideologic există păreri controversate între redacţie şi împuterniciţi, aceştia din urmă au datoria să se adreseze Comitetelor regionale sau raionale PMR (secretarul cu probleme de propagandă sau şeful secţiei de propagandă) pentru consultare. Subliniem că această consultare nu absolvă de răspundere împuterniciţii DGPT care, dacă pe baza discuţiei nu ajung la un punct de vedere comun, trebuie să consulte Bucureştiul (Direcţia U 32) şi iau măsuri numai în funcţie de indicaţiile ce se primesc de aici. Materialele cărora nu li se poate da o rezolvare locală se amână (acesta trebuie să fie termenul folosit de redacţie) şi se trimit spre rezolvare la Bucureşti. III. Controlul emisiunilor locale ale studiourilor regionale de radio. Se controlează manuscrisul şi banda. Manuscrisul primeşte „B”, iar banda se vizează prin semnătura împuternicitului. Semnalările împuternicitului se fac pe manuscris, iar redacţia face modificările necesare şi pe bandă. Împuternicitul este obligat să ascute şi banda modificată. Manuscrisele se prezintă în două exemplare, dintre care unul rămâne la împuternicit, iar celălalt se restituie redacţiei. Pentru emisiunile imprimate direct pe bandă, se ascultă numai banda şi se vizează prin semnătură atunci când nu sunt observaţii. IV. Controlul emisiunilor locale ale staţiilor de radioficare şi radioamplificare se face fără aplicarea ştampilei „B” sau „O”. Manuscrisele materialelor locale se prezintă în două exem­ plare. Unul rămâne la împuternicit, iar celălalt se restituie staţiei. Exemplarul staţiei poartă semnătura împuternicitului pe fiecare pagină în cazul când n‑au fost efectuate intervenţii. Intervenţiile se efectuează pe exemplarul staţiei prin ştergerea cu cerneală a paragrafelor greşite sau prin recomandarea refacerii întregului material când acesta este greşit structural. Pe exemplarul împuterniciţilor, intervenţiile se încercuiesc. La staţiile de radioficare şi radio­ amplificare ale căror emisiuni sunt controlate de împuterniciţi se face şi un control periodic pe teren săptămânal. Cu această ocazie se verifică mapa de emisiuni, felul cum sunt păstrate materialele vizate, precum şi discoteca staţiilor. Emisiunile staţiilor cu difuzoare numai în incinta întreprinderilor sau instituţiilor nu sunt controlate de împuterniciţii DGPT. V. Controlul imprimatelor de la tipografii se face prin folosirea ştampilei „B”. Ştampila „O” nu se foloseşte. Pentru controlul comenzilor tipografice există două metode de control. Ele se aplică în funcţie de sistemul de lucru al tipografiilor din localitate. Prima. Pe manuscrisul comenzilor se acordă viza de mână, aceasta însemnând „bun de imprimat”. Pe exemplarul tipărit se aplică ştampila „B”, aceasta însemnând „bun de difuzat”. Comenzile fără „B” nu pot fi expediate din tipografie. Împuterniciţii DGPT din tipografie au datoria să păstreze o strictă evidenţă a comenzilor controlate în acest sistem, folosind în acest sens registrele şi borderourile în care se menţionează titlul comenzii, numărul ei, şi data când a fost vizată în manuscris şi apoi cu „B”. A doua. Pe şpaltul comenzii se acordă ştampila „B”. Aceasta înseamnă şi „bun de imprimat”, şi „bun de difuzat”. Comenzile fără „B” nu pot fi tipărite. Comenzile cu conţinut militar se îndrumă spre tipografiile militare. Tipăriturile venite de la unităţile militare din care însă nu reiese în niciun fel caracterul lor militar se pot tipări pe baza vizei împuterniciţilor DGPT. Tipografiile se controlează de către împuterniciţii DGPT în mod periodic, săptămânal. Controlul acesta are ca scop verificarea respectării de către tipografii a disciplinei de stat. VI. Controlul muzeelor şi expoziţiilor. Pentru a face un control eficient al acestor unităţi, împuterniciţii DGPT trebuie să păstreze o strânsă legătură cu conducerile secţiilor de învăţământ

ANEXE

261

şi cultură de la sfaturile populare orăşeneşti pentru a putea fi anunţaţi din timp de deschiderea unui muzeu sau expoziţie. Împuterniciţii vizează înainte de a se deschide muzeul sau expoziţia, făcând observaţiile ce decurg din sarcinile sale de împuternicit (sic!). Ei semnalează eventualele nereguli comitetului regional sau raional de partid, veghează la efectuarea observaţiilor sale, dar nu sunt cei care dispun deschiderea muzeului sau expoziţiei. După deschiderea muzeului sau expoziţiei, împuterniciţii DGPT efectuează un control periodic lunar. VII. Controlul dispozitivelor cinematografice. a) Controlul dispozitivelor confecţionate local. 1. Întreprinderea cinematografică locală prezintă împuternicitului manuscrisul diapozi­ tivelor ce doreşte să le confecţioneze. 2. Împuternicitul, în cazul în care nu are observaţii, avizează confecţionarea prin semnătură. După confecţionare îi este adus dispozitivul pentru a‑l confrunta cu manuscrisul. Când nu sunt observaţii se aprobă proiectarea prin acordarea vizei de mână. 3. Împuternicitul păstrează o evidenţă a diapozitivelor aprobate. b) Controlul diapozitivelor confecţionate la centru. 1. Se aduc diapozitivele împuternicitului DGPT însoţite de un tabel. Împuternicitul le verifică dacă mai sunt sau nu corespunzătoare la data când se intenţionează proiectarea lor. Când nu are obiecţii, avizează proiectarea prin semnarea tabelului, iar când opreşte proiectarea unui diapozitiv, îl şterge din tabelul prezentat. O copie după tabel rămâne la împuternicit. Lunar împuterniciţii DGPT merg la cabina de proiecţii la spectacol pentru a urmări dacă se difuzează într‑adevăr numai diapozitivele vizate de ei. Împuterniciţii DGPT pot face semnalări şi în privinţa jurnalelor cinematografice. Aceste semnalări însă nu se fac niciunui organ local, ci numai DGPT, telefonic. Numai în funcţie de răspunsul primit de la DGPT vor lua măsuri în consecinţă. VIII. Controlul circulaţiei tipăriturilor. În sarcinile împuterniciţilor DGPT va intra şi controlul circulaţiei tipăriturilor, respectiv controlul unităţilor de difuzare din circuitul comercial şi de comunicare publicului: biblioteci, librării, anticariate, depozite de cărţi. Instrucţiunile detaliate şi metodele de muncă vor fi comunicate ulterior fiecărui împuternicit în parte. Până atunci, problema bibliotecilor, librăriilor, anticariatelor rămâne în afara preocupărilor împuter­ niciţilor. IX. Controlul topitului de tipărituri. În localităţile unde sunt împuterniciţi DGPT, topitul de tipărituri (cărţi, broşuri, imprimate etc.) nu se va putea face fără avizul acestora. În acest scop între împuterniciţii DGPT şi secţiunile culturale şi de învăţământ ale sfaturilor populare, care au în grijă depozitele de tipărituri destinate topitului, trebuie să existe o legătură permanentă. Împuternicitul DGPT veghează ca DCA‑ul să nu ridice tipărituri pentru topit decât de la aceste depozite ale sfaturilor populare, şi nu de la întreprinderi şi instituţii. În acest scop, împuterniciţii DGPT vizează printr‑o parafă (semnătură şi dată) actul ce se încheie între DCA şi secţia culturală a sfatului popular respectiv, în vederea ridicării stocului respectiv. Exemplarul vizat de împuternicitul DGPT este cel care rămâne la Sfatul popular. X. Controlul producţiilor teatrale locale, a[l] spectacolelor de estradă şi varietăţi şi a[l] programului de circ. Indicaţiile detaliate în privinţa metodelor de control a[l] acestor producţii vor fi aduse la cunoştinţa împuterniciţilor ulterior. Până atunci această problemă rămâne în afara preocupărilor lor. XI. Controlul exportului de tipărituri se efectuează de împuternicitul DGPT din Cluj, Târgu Mureş, Iaşi, Timişoara, Arad, Galaţi, Constanţa, Oraşul Stalin, Craiova. Împuterniciţii DGPT din aceste localităţi controlează în sediul PTT regional sau raional respectiv toate tipăriturile

262

ANEXE

(cărţi, broşuri, hărţi şi fotografii) ce se expediază. Controlul se exercită pe bază de borderouri întocmite de PTTR şi prin controlul stocului. Dacă nu sunt observaţii cu privire la coletul respectiv, se vizează borderoul prin aplicarea ştampilei „P”. Acest exemplar din borderou rămâne la PTTR. Dacă sunt observaţii, atunci se procedează la eliminarea din borderou a tipăriturii respective şi se scoate din stoc. Dacă în controlul tipăriturilor destinate exportului împuterniciţii DGPT se lovesc de probleme care îi depăşesc (lucrări în limbi străine necu­ noscute, conţinut care îi depăşeşte etc.) atunci ei semnalează la U 32 numărul şi data coletului care conţine lucrarea respectivă, destinaţia sa şi cine îl trimite, apoi eliberează coletul respectiv. În tot ansamblul muncii lor, împuterniciţii DGPT păstrează o permanentă legătură cu comitetele regionale şi raionale PMR (secretarul cu probleme de propagandă sau şeful secţiei de pro­ pagandă) pe care lunar îl informează în scris cu privire la munca în ansamblu şi despre intervenţiile cu caracter politico‑ideologic. XII. Împuterniciţii DGPT informează Direcţia despre toată activitatea lor astfel: a) În ultima zi a fiecărei luni expediază prin poşta specială la DGPT o informare care să cuprindă toate intervenţiile efectuate de împuterniciţi în luna respectivă şi eventual problemele deosebite, urgente. Intervenţiile împuterniciţilor trebuie redate explicit în felul următor: textul iniţial, textul modificat, motivul intervenţiei, numele împuternicitului. Informarea trebuie să fie însoţită de: – Şpalturile ziarelor şi revistelor în care s‑a intervenit; – Copia materialelor transmise de studiourile regionale de radio, staţiilor de radioficare şi radioamplificare (sic!); – Comenzile tipografice în care s‑a intervenit; – Programul de muncă pentru luna următoare. b) Trimestrial împuterniciţii DGPT trimit la Bucureşti către direcţia U 32 un raport în care să cuprindă intervenţiile din ultima lună a trimestrului şi amănunţit explicată activitatea colectivului pentru toate sectoarele, inclusiv legătura cu comitetul regional sau raional al PMR şi unităţile cu care vin în contactat, redacţiile, tipografiile etc. Raportul trimestrial trebuie să cuprindă analiza activităţii fiecărui împuternicit din colectiv, precum şi evidenţierea celor care în trimestrul respectiv au muncit în mod deosebit. Raportul de activitate trebuie să fie critic şi autocritic atât în ceea ce priveşte activitatea colectivului, cât şi munca [de] îndrumare a Direcţiei U 32. Raportul trimestrial este însoţit de aceleaşi piese ca şi informarea. c) Intervenţiile ce se fac de împuterniciţii DGPT în domeniul literaturii (poezii, schiţe, articole, reproduceri etc.), fie că sunt efectuate în publicaţii literare propriu‑zise, fie în ziare se comunică imediat telefonic la Bucureşti şi apoi în scris prin informarea lunară sau raportul de activitate trimestrial. În legătură cu publicaţiile literare, împuterniciţii informează U 32 telefonic atunci când dau „bun de difuzat”. Pentru problemele urgente de muncă, împuterniciţii DGPT iau legătura telefonică cu Direcţia U 32. Pentru problemele care nu necesită urgenţă, legătura DGPT se va face în scris. Toată corespondenţa privind problemele de muncă se expediază către Direcţia Generală, prin poşta specială. Pentru problemele administrative se foloseşte poşta obişnuită. Împuterniciţii DGPT sunt obligaţi să respecte orele de birou ce sunt fixate în diferite localităţi şi nu pot părăsi localitatea mai mult de zece ore, fără a anunţa prealabil U 32.

Collegium. Media au ap\rut: Mihai Coman (coord.) – Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare (vol. I [i II) John Hartley – Discursul [tirilor Roger Silverstone – Televiziunea în via]a cotidian\ Bernard Miège – Societatea cucerit\ de comunicare Cristina Coman – Rela]iile publice [i mass-media Lumini]a Ro[ca – Formarea identit\]ii profesionale a jurnali[tilor Michael H. Haas, Uwe Frigge, Gert Zimmer – Radio management. Manualul jurnalistului de radio Claude-Jean Bertrand – O introducere în presa scris\ [i vorbit\ Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske – Concepte fundamentale din [tiin]ele comunic\rii [i studiile culturale Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathy Brittain McKee – Etica mass-media. Studii de caz Doru Pop (coord.) – Mass-media [i democra]ia Kent R. Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin – Legislaţia comunicării publice Isabelle Pailliart (coord.) – Spa]iul public [i comunicarea Pierre Mœglin (coord.) – Industriile educa]iei [i noile media Mihai Coman – Mass-media în Rom^nia post-comunist\ John Fiske – Introducere în [tiin]ele comunic\rii Luminiţa Roşca – Producţia textului jurnalistic M\d\lina B\l\[escu – Manual de produc]ie de televiziune Werner J. Severin, James W. Tankard – Teoriile comunic\rii de mas\ Asa Briggs, Peter Burke – O istorie socială a mass-media. De la Gutenberg la internet Daniela Zeca-Buzura – Jurnalismul de televiziune Patrick Charaudeau, Rodolphe Ghiglione – Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit Sorin Preda – Tehnici de redactare în presa scrisă Phil Andrews – Jurnalismul sportiv. O introducere Sorin Preda – Jurnalismul cultural şi de opinie David Randall – Jurnalistul universal (edi]ia a II-a) Barbie Zelizer – Despre jurnalism la modul serios Daniela Zeca-Buzura – Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother Mihai Coman – Introducere în sistemul mass-media (edi]ia a III-a) Marian Petcu – Istoria jurnalismului şi a publicităţii în România Bernard Miège – Informaţie şi comunicare. În căutarea logicii sociale Rémy Rieffel – Sociologia mass-media

Ariane Mallender – Cum să scrii pentru multimedia. Tehnici de scriere interactivă. Rezumatul. Derularea. Scenariul Mirela Lazăr – Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol Jonathan Bignell, Jeremy Orlebar – Manual practic de televiziune Daniela Zeca-Buzura – Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii Richard Keeble (coord.) – Presa scrisă. O introducere critică Mihai Coman (coord.) – Manual de jurnalism (edi]ia a III-a) Jock Lauterer – Ziarul local. Cum să scrii pentru publicaţia unei comunităţi Yves Agnès – Introducere `n jurnalism Anamaria Neagu – Transmisiunea în direct Raluca Radu, Manuela Preoteasa – Economia mass‑media Robert L. Hilliard – Redactarea materialelor pentru televiziune, radio şi noile media Daniela Zeca‑Buzura – La taclale cu idolii. Talk‑show‑ul – dispozitiv strategic şi simbolic al neoteleviziunii Emilia Şercan – Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă în pregătire: Raluca‑Nicoleta Radu (coord.) – Deontologia comunicării publice

www.polirom.ro Redactor: Giuliano Sfichi Coperta: Radu Răileanu Tehnoredactor: Constantin Mihăescu Bun de tipar: februarie 2015. Apărut: 2015 Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266 700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11; (0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: [email protected] Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53 Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: [email protected] Tiparul executat la S.C. Tipo‑Lidana S.R.L., Calea Unirii, nr. 35, Suceava Tel. 0230/517.518 ; Fax : 0330/401.062 E‑mail : [email protected] ; www.tipolidana.ro