Asa a descoperit omul cainele 9789735049560

Citation preview

Fondator al etologiei (studiul ştiinţific al comportamentului ani­ malelor), Konrad Lorenz este unul dintre cei mai importanţi oameni de stiintă ai secolului XX.__..,,, S-a născut în anul 1903 la ) ) Viena, unde a şi murit în 1989. A crescut în casa părintească de la Altenberg, din vecinătatea Vienei. A srudiat medicina şi zoo­ logia, devenind în 1940 profesor de psihologie comparată la Konigsberg. Un an mai târziu a fost recrutat în armata germană, iar din 1942 a activat ca medic militar la Poznan, în Polonia ocupată. În 1944 a fost trimis pe frontul rusesc. A căzut repede în prizonierat sovietic, întorcându-se în Austria abia în 1948. În 1950 i s-a oferit posibilitatea să-şi continue cercetările în Ger­ mania, la proaspăt.,.înfiinţatul Instirut de Fiziologie Comporta­ mentală „Max Planck", al cărui director a fost între 1961 şi 1973. Ulterior a devenit coordonatorul Institutului „Konrad Lorenz" al Academiei Austriece de Ştiinţe. În 1973 i s-a decernat Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină. Printre lucrările sale principale se nwnără: Ober tierisches und- menschliches Verhalten (Despre comporta­ mentul animal şi uman); Die acht Todsiinden der zivilisierten Menschheit (trad. rom. Cele opt păcate capitale ale omenirii civi­ lizate, Hwnanitas, 1996, 2017); Die Riickseite des Spiegels: Versuch einer Naturgeschichte des menschlichen Erkennens (Reversul oglin­ zii: Încercare asupra unei istorii naturale a cunoaşterii umane); Der Abbau des Menschlichen (Disoluţia omenescului); Das sogenannte Bose: Zur Naturgeschichte der Aggression (trad. rom. Aşa-zisul rău: Despre istoria naturală a agresiunii, Humanitas, 1998, 2005); Er redete mit dem Vieh, den Vogeln und den Fischen (trad. rom. Vorbea cu păsările, cu patrupedele şi cu peştii, în curs de publicare la Hwnanitas); So kam der Mensch aufden Hund (Aşa a desco­ perit omul câinele).

1orenz Aşa a descoperit omul câinele Traducere din germană de Casia Zaharia

■

HUMANITAS

BUCUREŞTI

Redactor: Dan Flanca Coperra: Ioana Nedelcu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Andreea Nifă DTP: Iuliana Constantinescu, Carmen Petrescu Tipărit la Art Group Konrad Lorenz

So kam der Mensch aufden Hund First published by Verlag Dr. Borotha Schoeler, Vienna 1949 © 1983 Deutscher Taschenbuch Verlag GmbH & Co. K.G., Munich/Germany © HUMANITAS, 2018, pentru prezenta versiune românească

Descrierea CIP a Bibliorecii Nafionale a României Lorenz, Konrad �a a descoperit omul câinele / Konrad Lorenz; trad. din germană de Casia Zaharia. - Bucureşti: Humanitas, 2018 ISBN 978-973-50-4956-0 I. Za.paria, Casia (trad.) 316 EDITURA HUMANITAS Piafa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România cel. 0211408 83 50, fax 0211408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhurnanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi relefonice: 021 311 23 30

Cum ar fi putut să fie

Prin iarba înaltă a stepei trec oameni - un mic grup de siluete sălbatice, goale. În mâini poartă lănci cu vârful de os; unii au chiar arcuri şi săgeţi. La trup aduc cu oa­ menii din zilele noastre, dar purtarea lor pare mai curind animalică: ochii întunecati privesc temători si nelinistiti, exact ca ai unui vânat sperios ce trebuie să fie mereu cu băgare de seamă. Încă nu sunt oameni liberi, nu sunt stăpânii pământului, ci pradă pe care o poate pândi pri­ meJ"dia din orice hătis. Atmosfera este încărcată. Cete mai puternice i-au obligat de curând să-şi părăsească ţinutul de vânăto.are şi să rătăcească prin stepă, îndreptându-se spre vest, spre o regiune necunoscută, unde sunt mult mai multe animale de pradă decât în locul lor de baştină. Pe dea­ supra, acum câteva săptămâni, bătrânul şi experimen­ tatul vânător care era conducătorul cetei a căzut victimă unui tigru. Faptul că prădătorul a murit şi el străpuns de o lance i-a mângâiat prea puţin în acea nenorocire. Cel mai tare suferă de lipsa somnului. În locurile na­ tale dormeau cu toţii în jurul focului. Împrejurul lor, ca '

J

J

J

, '

,

6

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

un cordon mai larg, stăteau sâcâitorii şacali aurir'·. Scu­ teau astfel din paznici, pentru că şacalii anunţau încă de la distanţă apropierea unui a.pimal de pradă. Însă acei oameni primitivi nu erau constienti , de acest folos. Ca să , nu-şi irosească săgeţile, îi alungau cu pietre pe paraziţii care îndrăzneau să se apropie prea mult de foc. Asa , înaintează în tăcere, chinuiti , de oboseală. Noaptea va veni curând, dar ceata nu a găsit încă un loc potrivit pentru focul de tabără, ca să prăjească în sfârşit prada sărăcăcioasă dobândită peste zi - o ciozvârtă de Porc mistret,, rămăsită , , de la masa unui tigru. Deodată, asemenea căprioarelor care ciulesc urechile,. încordati, , întorc cu totii , capetele în aceeasi , direcţie: au auzit un sunet. Nu poate fi decât un animal puternic, în stare să se apere, căci orice vânat ştie prea bine că nu trebuie să se dea în vileag. Şi sunetul se re­ petă. Da, este lătratul unui şacal. Hoarda se opreşte, cuprinsă de o emoţie ciudată, şi ascultă salutul din vre­ muri mai bune şi mai puţin periculoase. Brusc, condu­ cătorul cetei, un tânăr cu fruntea înaltă, face ceva de ne!nţeles pentru ceilalţi: rupe o bucată din pradă şi o aruncă pe jos. Posibil ca ceilalţi să se supere, căci la urma urmelor nu trăiesc în belşug, ca să-şi permită să risipească hrana prin stepă. Probabil nici chiar tânărul;': După cum se ştie az_i cu certitudine, nu este vorba de şaca­ lul auriu, ci de o specie de câine sălbatic mai apropiată de lup poate lupul indian Canis lupus pallipes. În rest, toată povestea rămâne neschimbată (n. a.).

CUM AR FI PUTUT SA FIE

1

7

nu stie de ce a fa.cut-o; de bună seamă, a actionat instinctiv, poate dorea să-i aibă pe şacali mai aproape. Oricum, în mers, lasă să-i cadă de mai multe ori câte o bucătică de carne de mistret. E de înteles că ceilalti o iau ca pe o glumă proastă, iar căpetenia se apără cu greu de înversunarea celor înfometati. În cele din urmă, se a.şază cu toţii la foc şi, odatăice s-au săturat, se lasă din nou pacea peste ceata învrăjbită. După o vreme se aude urletul şacalilor. Au găsit bu­ căţile lăsate şi se apropie de tabără. Unul dintre oameni se uită întrebător la conducătorul grupului, apoi se ridică si duce oasele la oarecare distantă, acolo unde lumina focului abia mai ajunge. Întâmplarea are ·o mare însemnătate: este prima dată când omul hrăneşte un animal folositor. În această noapte ceata poate dormi liniştită, căci şacalii care înconjoară tabăra sunt paznici de nădejae. Iar când răsare soarele a doua zi, oamenii sunt odihniri si multumiti. De azi înainte, nimeni nu va mai arunca cu pietre după şacalii aurii ... Trec multi ani, multe generatii. Sacalii au devenit mai blânzi, mai puţin temători. Ei înconjoară în grupuri mai mari locurile unde trăiesc oameni, care acum vânează si cai sălbatici si cerbi. Sacalii si-au schimbat si ei modul de viată: în vreme ce înainte umblau numai noaptea, odihnindu-se peste zi prin hăţişuri, cei mai puternici şi mai inteligenţi dintre ei au devenit în timp animale diurne, urmându-l pe vânător pretutindeni. J

,

J

J

J

J

J

J

J

'

J

J

'

J

J

J

J

J

'

J

J

'

,

J

8

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

Ne putem lesne închipui că, într-o bună zi, ceata a luat urma unei iepe sălbatice în gestaţie, a cărei fugă a fost îngreunată de o rană de Lance. Vânătorii sunt foarte agitaţi, mai ales că în ultimul timp hrana a fost neîndestulătoare. Sacalii sunt si ei mai înfometati ca de obicei, pentru că de la mesele oamenilor nu prea s-au mai ales cu nimic. Iapa, slăbită din cauza sarcinii şi pierzând sânge, re­ curge la un truc străvechi, înnăscut: se întoarce pe pro­ priile urme câţiva kilometri, iar într-un loc cu multe tufişuri se abate brusc la dreapta. Acest tertip a ajutat multe animale să scape de vânător. Şi iată-i pe vânători stând încurcaţi acolo unde, pe pământul tare al stepei, urmele par a se termina. Şacalii merg în urma oamenilor la o anumită dis­ tanţă, căci încă se tem să se apropie de vânătorii gălăgiosi si nelinistiti. Ei merg în urma oamenilor, nu pe urma vânatului. Desigur, şacalul nu are nici un interes să urmărească un cal sălbatic, fiindcă pentru el nici nu se pune problema unei astfel de prăzi. Dar aceşti şacali au priµiit de multe ori de la oameni bucăţi din animale mari şi mirosul celor din urmă a căpătat pentru ei o nouă semnificaţie: ei au stabilit deja o legătură fixă între o urmă puternică de sânge şi perspectiva prăzii. Sacalii sunt astăzi nespus de înfometati si agitati, urma de sânge este proaspătă, şi astfel se întâmplă ceva nou în legătura dintre om si , vasalul lui. Cătelusa , , bătrână cu botul cenuşiu, conducătoarea haitei, observă J

'

J

,

,

,

)

J

J

,

J

CUM AR FI PUTUT SĂ FIE

9

ceea ce oamenilor le-a scăpat, şi anume bifurcarea ur­ mei de sânge. Astfel, animalele cotesc în acel loc şi merg singure pe urma de sânge. Oamenii au înţeles între timp că vânatul s-a întors pe propriile urme şi s-au întors şi ei. Ajunşi la locul bifurcării; aud într-o parte sacalii urlând. Găsesc repede directia si în curând si urma lăsată de iapă în iarba stepei. În acea zi s-a stabi-, lit pentru prima dată ordinea în care omul şi câinele urmăresc vânatul: întâi câinele, apoi vânătorul. Şacalii reuşesc mai repede decât vânătorul să ajungă din urmă şi să împresoare calul sălbatic. Când câinii „închid ca­ lea" unui vânat mai mare, un rol important îl joacă următorul mecanism psihologic: cerbul, ursul sau mis­ treţul urmărit, care fuge de om, dar care s-ar lupta cu câinele, pare că uită, la apropierea micului duşman impertinent, de urmăritorul mult mai periculos. Iapa obosită, care îl cunoaşte pe şacalul auriu numai ca pe un lătrător las, începe să se apere furioasă si loveste cu copita din faţă într-un şacal care a avut curajul să se apropie prea mult. Răsuflând din greu, se învârte în cerc, dar nu o mai ia la fugă. Oamenii aud zarva şaca­ lilor şi observă că aceştia nu se îndepărtează; conducă� torul dă semnalul si vânătorii se împrăstie tăcuti în toate părţile, înconjurând prada. Pentru o clipă s-ar zice că sacalii se vor da în lături, dar apoi se linistesc, fiindcă nimeni nu îi ia în seamă. Micuta conducătoare a haitei nu se mai teme deloc, latră furioasă la iapa sălbatică, iar când, în cele din urmă, aceasta se prăbuşeşte străpunsă J

,

'

,

J

J

J

J

J

J

J

J

J

IO

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

de o lance, dinţii ei se înfig lacomi în gâtlejul victimei. Abia când conducătorul cetei se apleacă asupra anima­ lului omorât, ea se retrage Gâ.ţiva paşi. Conducătorul cetei, poate stră-stră-strănepotul celui care a lăsat prima dată o bucată de vânat şacalilor aurii, spintecă burta prăzii care încă se mai contractă, îi smulge măruntaiele, taie o portiune din ele si, un act , , rară să se uite la sacal, , ce dovedeste , intuitivitate maximă, aruncă bu, tact si cata, din nou plin de tact, nu direct spre animal, ci undeva într-o parte. Conducătoarea sură dă înapoi un pic speriată, dar pentru că omul nu face mişcări ame­ ninţătoare, ci vorbeşte pe un ton prietenos pe care şa­ calii l-au auzit deseori în jurul focului de tabără, se năpusteşte asupra măruntaielor. Şi când, grăbită, deja mestecând, vrea să se r�tragă cu prada, mai aruncă o dată o privire sfioasă oamenilor, dând din coadă cu mişcări mici, repezi, de la dreapta la stânga. Pentru prima dată şacalul a dat din coadă la vederea omului; şi astfel s-a mai fa.cut un pas spre câinele de casă. Animalele, chiar şi cele deosebit de inteligente pre­ cum prădătoarele canine, nu dobândesc niciodată un nou mod de comportare printr-o inspiraţie bruscă, ci prin legături asociative de gândire care se formează abia după repetarea de mai multe ori a unei situaţii. Se poate să fi trecut luni de zile până când această femelă de şacal a ajutat din nou la urmărirea vânatului, alergând înaintea vânătorului pe urma unui animal de pradă rănit

CUM AR FI PUTUT SĂ FIE

II

care s-a folosit de acel truc. Poate că abia un urmas, îndepărtat a început să-i conducă pe vânători în mod regulat si constient, închizând calea vânatului. , )

La graniţa dintre epoca timpurie şi cea târzie a pie­ trei, omul pare să fi devenit sedentar. Primele case de care avem cunostintă sunt locuintele lacustre, constru, ite, din motive de siguranţă, în zonele puţin adând ale lacurilor si râurilor, ba chiar si la Marea Baltică. Stim , că în acele vremuri câinele devenise deja animal de casă. Câinele-de-turbă, un câine mic asemănător cu spitzul, al cărui craniu a fost găsit prima dată în vestigiile asezărilor lacustre de la Marea Baltică, îsi arată încă clar descendenta din sacalul auriu, dar nu trebuie trecute cu vederea nici caracteristicile unei adevărate domesticiri. Important este că în acele timpuri şacalii aurii sălbatici, care în pleistocenul timpuriu erau cu siguranţă mult mai răspândiţi decât astăzi, nu se mai găseau la Marea Baltică. Înaintând spre vest şi nord, omul a adus probabil la ţărmul Mării Baltice haite pe jumătate domesticite de şacali aurii care se ţineau după el, dacă nu cumva chiar câini domesticiri. Când omul a ajuns să-şi înalţe locuinţa pe stâlpi în apă şi a inventat piroga, o schimbare a relaţiei dintre el şi vasalii săi patrupezi a fost inevitabilă. Căci de acum aceştia nu mai puteau înconjura din toate părţile tabăra omului. E de presupus că în acea perioadă oamenii au )

)

)

)

)

)

)

)

)

12

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

luat cu sine exemplare parţial îmblânzite de şacali aurii care se dovediseră utili la vânătoare si i-au transformat în „animale de casă" în adevăratul sens al cuvântului. Chiar şi în ziua de azi putem constata la diverse po­ poare tipuri diferite de comportament al câinilor. Com­ portamentul iniţial este caracterizat prin faptul că un număr mai mare de câini înconjoară aşezarea, între aceştia şi oameni stabilindu-se o legătură relativ slabă. Un alt tip de comportament se întâlneşte la gospodă­ riile tărănesti ' ' din Europa: unii câini apartin ' unei anumite case şi se ataşează de un stăpân. Probabil că acest tip s-a dezvoltat odată cu apariţia locuinţelor lacustre. Numărul mic de câini care puteau fi adăpostiţi în lo­ cuinţele lacustre a favorizat înmulţirea prin împere­ chere consangvină, înlesnind astfel acele transformări ereditare care au dus la constituirea animalului de casă propri�-zis. În favoarea acestor presupuneri stau măr­ turie două realităţi: în primul rând, câinele-de-turbă, cu craniul lui mai bombat si ' botul mai scurt, este rară îndoială o variantă domesticită a sacalului auriu; în al ' dojlea rând, oase de această formă au fost găsite aproape exclusiv în vestigiile aşezărilor lacustre. Câinii locuinţelor lacustre trebuie să fi fost suficient de îm­ blânziti încât să poată fi determinati să se urce într-o pirogă ori să treacă înot apa despărţitoare şi să se caţăre pe un ponton. O potaie pe jumătate domesticită ce umblă în jurul taberei nu s-ar încumeta la aşa ceva pen­ tru nimic în lume, si ' chiar si ' unui pui din canisa mea J

I

CUM AR FI PUTUT SĂ FIE

13

trebuie să-i vorbesc îndelung ca să-l fac să se urce prima oară în canoea mea sau să escaladeze treapta unui va­ gon de tren. Domesticirea câinelui era fie deja realizată în vre­ mea când oamenii înăltau locuinte lacustre, fie a avut loc în acea perioadă. Ne putem închipui cum o femeie, sau mai curând o fetiţă „care se joacă cu păpuşi", a crescut în casă un căţelandru orfan. Poate că acest pui de câine era singurul supravieţuitor dintre mai mulţi căţei înhăţaţi de tigru. Puiul plânge, dar nimeni nu se ocupă de el, pentru că pe atunci oamenii încă aveau nervii tari. Iar în timp ce bărbaţii adulţi se duc la vâ­ nătoare în păduri şi femeile sunt ocupate cu pescuitul, fetiţa merge în direcţia de unde vine plânsul şi găseşte într-o scobitură puiul de câine, care, plin de încredere, vine clătinându-se spre ea şi începe să lingă şi să Sl.l-gă mâinile întinse către el. Animalul rotund, moale şi blănos i-a stârnit instinc­ tul de a-l lua în braţe, de a-l alinta şi a-l purta cu ea, întocmai ca unei fetite din zilele noastre. Căci instinctele materne care determină un asemenea comporta­ ment sunt străvechi. Şi fetiţa din epoca pietrei a dat de mâncare puiului de câine şi a făcut întâi doar în joacă ceea ce a văzut că fac femeile adulte, iar lăcomia cu care puiul s-a năpustit asupra mâncării ce i se oferise nu a bucurat-o mai putin decât se bucură mamele si sotiile noastre când o.aspeţilor le place mâncarea. Pe scurt, încântarea este mare, iar când se întorc acasă, părinţii J

'

J

J

J

14

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

găsesc, cu neplăcută surprindere, un mic şacal bine hră­ nit. Bineînteles că asprul războinic vrea să arunce căte' ' luşul imediat în apă. Dar fata plâiige şi se agaţă sughiţând de genunchiul tatălui, încât bărbatul se împiedică şi scapă puiul. Când vrea să pună iar mâna pe el, acesta se află deJ· a la adăp·ost în bratele fetitei, ' ' care, tremurând si ' copleşită de lacrimi, s-a ascuns în cel mai îndepărtat colţ al încăperii. Şi pentru că nici măcar taţii din epoca pie­ trei nu puteau să aibă, în fata lor, o inimă de ' fetitelor ' piatră, căţeluşului i s-a permis să rămână. Gratie ' hranei din abundentă, ' în scurt timp acesta a crescut mai mare si ' mai puternic decât un câine obis' nuit. Dacă la început mergea pretutindeni cu fetiţa, acum, datorită maturităţii, se poate observa o schim­ bare în comportamentul său: chiar dacă tatăl, căpete­ nia coloniei, aproape că nu s-a ocupat de el, câinele începe să urmeze tot mai mult bărbatul, şi nu copilul. A venit timpul când animalul, dacă s-ar fi aflat în săl­ băticie, s-ar fi desprins de mamă. Dacă mai înainte fetiţa a jucat rolul mamei în viaţa căţelului, tatăl fami­ liei _Rreia acum rolul conducătorului de haită, iar fide­ litatea câinelui matur îi este dedicată în întregime. La început acest atasament îl incomodează, dar îsi ' ' dă repede seama că un câine domesticit îi este mult mai de folos la vânătoare decât şacalii pe jumătate sălbatici Pripăsiti ' ' la mal, în fata ' coloniei, care încă se tem de vânători şi adesea fug exact atunci când trebuie să împresoare şi să ţină vânatul. Dincolo de asta, dulăul este

CUM AR FI PUTUT SĂ FIE

15

mai curaJ· os în fata , vânatului decât tovarăsii , săi nedomesticiti, , dusă într-o locuintă , lacustră l-a , fiindcă viata ferit de experienţe amare cu animale mari de pradă. Şi astfel, câinele devine curând preferatul căpeteniei, spre supărarea fetei, care de acum îşi vede prietenul de joacă numai când tatăl se întoarce acasă- iar taţii din epoca pietrei plecau deseori pentru perioade mai lungi. În primăvară însă, la vremea când şacalii au pui, tatăl se întoarce într-o seară acasă cu un sac de blană în care se miscă , când îl deschide, , si , scheaună ceva. Si fetiţa sare în sus de bucurie, pentru că la picioarele ei se rostogolesc patru gheme de blană. Numai mama se uită serios şi e de părere că ar fi ajuns şi doi. Oare aşa să se fi petrecut lucrurile? Nici unul dintre noi nu a fost de faţă .. . Dar, după câte ştim, se poate să fi fost într-adevăr asa. foarte purine� , , Ce-i drept, stim , asta nu trebuie să ascundem; nu suntem nici măcar si­ guri dacă numai şacalul auriu s-a alăturat omului aşa cum am povestit. Ba chiar e destul de probabil ca în mai multe locuri de pe pământ diferite specii de şacali mai mari, asemănători lupilor, să fi devenit, în acest fel sau într-un mod asemănător, animale de casă si , să se fi amestecat mai târziu între ei, după cum foarte multe animale de casă îsi , în mai mult decât un , au strămosii singur animal sălbatic. Cert este că strămoşul majorită+ tii , câinilor nostri , nu este lupul nordic, asa , cum se credea mai demult. Căci există doar câteva rase de câini care, dacă nu în totalitate, atunci în cea mai mare măsură, au

16

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

sânge de lup, iar aceştia oferă, tocmai prin particulari­ tătile lor, cea mai bună dovadă că restul câinilor nu ' provin din lupul nordic. Aces� rase, care seamănă nu numai fizic cu lupii- câinii eschimosilor si ' , ai indienilor americani, rasa rusească laika, chow-chow-ul si , alte câteva -, provin rară excepţie din Nordul îndepărtat. Nici una dintre ele nu are ascendenţă de lup pursânge: e aproape sigur că oamenii care au înaintat spre nord au adus cu ei câini ce proveneau din şacali, din care, prin încrucişări repetate, au rezultat apoi rasele cu sânge de lup. Despre particularităţile psihice ale câinilor care sunt descendenţi ai lupilor voi mai avea încă multe de spus!

Rădăcinile ataşamentului faţă de stăpân

Devotamentul unui câine provine din două surse instinctuale total diferite. În cea mai mare parte, mai ales la rasele noastre europene, ataşamentul lui este ur­ marea acelor legături care se stabilesc între micuţul câine sălbatic si ' lui, care însă la animalul de casă ' părintii se menţin în mod permanent sub forma unei infantilizări generale. Cealaltă rădăcină a devotamentului se găseşte în credinţa de vasal care îl leagă pe câinele săl­ batic de conducătorul haitei, dar si care ' ' în afectiunea îi leagă pe membrii haitei între ei. Cea de-a doua rădăcină este mai puternică la câinii cu sânge de lup decât la cei proveniţi din şacali, pentru că în viaţa lupului unitatea haitei joacă un rol mult mai important. Dacă luăm un pui de câine dintr-o rasă nedomesti­ cită şi îl creştem ca pe un câine de casă în cadrul fami­ liei, ne vom putea convinge că ataşamentul juvenil al animalului sălbatic este identic cu acele legături sociale pe care majoritatea câinilor noştri de casă le au o viaţă întreagă cu stăpânii lor. Un lup tânăr ca acesta este, ce-i

18

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

drept, timid, preferă colţurile întunecoase, şovăie să tra­ verseze spaţii deschise, îi atacă uşor pe străinii care vor să-l mângâie - încă de la tiaştere muşcă din frică -, dar faţă de stăpân se poartă din toate punctele de vedere aidoma unui câine tânăr, si , ' în ceea ce priveste ' atasamentul. Dacă e vorba de o femelă care, în sălbăticie, ar recunoaşte în mod normal un mascul drept „instanţă superioară", un crescător talentat poate reuşi să ocupe această pozitie ' dominantă si ' să-si , asigure astfel atasamen' tul permanent al animalului. Dacă însă e vorba de un mascul, stăpânul va avea deseori parte de deziluzii: de îndată ce animalul va ajunge la maturitate, nu se va mai supune omului şi va deveni independent. Nu va deveni în nici un caz agresiv faţă de stăpânul său, îl va trata ca pe un prieten, dar nicidecum ca pe un stăpân de temut, ba poate chiar va încerca să-şi subjuge stăpânul şi să preia el poziţia dominantă. Dată fiind forţa muşcăturii de lup, se poate ajunge chiar la vărsare de sânge. Experienţe asemănătoare am avut şi eu cu un dingo. Cu sigurantă, ' nu era răzvrătit si ' nici nu încerca să mă ţnuşte, dar când s-a maturizat complet a găsit un mod aparte de a ieşi de sub ascultarea mea. Când era pui, nu se deosebea câtuşi de puţin în comportamentul lui de un câine de casă. Dacă făcea vreo boacănă şi era pedep­ sit, se putea citi pe figura lui că avea conştiinţa încărcată si alintarea. ' încerca să-si ' împace stăpânul, cersindu-i ' De pe la vârsta de un an şi jumătate însă, lucrurile s-au schimbat: accepta în continuare orice pedeapsă rară să

RĂDĂCINILE ATAŞAMENTULUI FAŢĂ DE STĂPÂN

19

se opună, adică rară să mârâie, dar imediat ce chestiu­ nea era consumată se scutura, dădea prietenos din coadă şi voia să se joace: cu alte cuvinte, pedeapsa nu avea nici un fel de influenţă asupra stării lui emoţionale şi nimic nu-l oprea, de exemplu, să încerce· iarăşi să omoare una dintre frumoasele mele rate. La aceeasi vârstă si-a pierdut orice îndinatie de a mă mai însoţi în plimbările mele zilnice; pur şi simplu o lua la fugă, fără să bage în seamă strigătele mele. Dar, pentru a sublinia încă o dată, era de o prietenie bine­ voitoare si mă saluta bucuros ori de câte ori ne întâineam, apelând la toate ritualurile canine folosite în asemenea situatii. Asadar, nu trebuie să ne asteptăm niciodată ca un animal sălbatic să trateze omul cu care s-a împrietenit altfel decât ca pe un tovarăş de seama lui. Acel dingo avea pentru mine cele mai afectuoase sentimente pe care un astfel de animal le poate nutri pentru altul la maturitate, numai că aceste sentimente nu includeau ascultarea şi supunerea. Spre deosebire de acesti câini sălbatici, toti câinii domesticiti - mai ' ales cei care, aşa cum vom vedea, provin în principal din şacali - se comportă faţă de stăpân pe parcursul întregii vieţi precum puii faţă de animalul adult. La fel ca mai toate trăsăturile de caracter, copilăria persistentă poate fi o calitate sau un defect. Câinii la care aceasta lipseşte complet pot fi interesanţi din punc­ tul de vedere al psihologiei animalelor, datorită inde­ pendenţei pe care o manifestă, dar stăpânii vor avea J

J

J

J

J

J

J

J

J

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

20

parte de prea puţină bucurie din partea lor. La o vârstă mai înaintată, aceşti câini pot deveni chiar periculoşi; pentru că le lipseşte supunţrea tipică, nu li se pare câ­ tusi de putin că ar fi în neregulă să muste mai zdravăn un om sau să-l scuture ca pe un semen de-al lor. Chiar dacă, aşa cum am spus, copilăria continuă este la majoritatea câinilor de casă sursa principală a fideli­ tăţii faţă de stăpân, prezenţa ei în exces poate avea con­ secinte opuse: astfel de câini se atasează incontestabil de stăpânii lor- dar şi de oricare alt om! Am asemănat odată această trăsătură a câinilor cu felul de a fi al anu­ mitor copii alintaţi care spun oricărui om „nenea" şi obosesc pe orice străin cu manifestările lor de dragoste, vădind o familiaritate inoportună. Nu vreau să spun că un astfel de animal nu şi-ar cunoaşte stăpânul; dimpo­ trivă, el se bucură din inimă să îl revadă, dar este gata oricând să meargă cu oricine altcineva care îi vorbeşte prietenos sau se joacă cu el. Copil fiind, am primit odată de la o rudă_ care avea cele mai bune intenţii, dar nu cunostea animalele, un teckel- o adevărată carica, tură de câine. Kroki, cum se numea- căci. semăna oa­ recum cu un crocodil pe care îl primisem cadou mai înainte şi pe care nu l-am putut păstra deoarece ne lipsea o instalaţie de încălzire corespunzătoare -, era posedat de o dragoste debordantă, care se revărsa asu­ pra întregii lumi; din păcate, îi era complet indiferent cine anume întruchipa într-un caz sau altul această lume. După ce, la început, tot aduceam înapoi acasă J

J

J

J

J

RĂDĂCINILE ATAŞAMENTULUI FAŢĂ DE STĂPÂN

21

animalul infidel care pleca în cele mai diferite locuri, ne-am resemnat si iu, ' l-am fa.cut cadou unei verisoare bitoare de câini, care locuia în Grinzing. Acolo, Kroki a dus o viaţă ciudată, atipică pentr� un câine: dormea când la o familie, când la alta, a fost furat în repetate rânduri şi vândut mai departe (este posibil să fi fost mereu acelaşi hoţ, pe care afectuosul teckel îl ajuta isă câştige un ban bun) - pe scurt, cine lua în mână capă­ tul lesei era iubit şi îi era stăpân. La celălalt pol se află ataşamentul şi devotamentul acelor rase de câini prin ale căror vene curge sânge de · lup. În locul ataşamentului copilăresc persistent de care dau dovadă mai ales câinii nostri obisnuiti , , , de casă, cu sânge de şacal, la aceste rase apare fidelitatea faţă de conducător. În timp ce sacalul rămâne într-un tinut , , anume si se hrăneste mai ales cu mortăciuni, lupul este , , aproape exclusiv animal de pradă şi depinde, cel puţin când vânează un animal mare, de ajutorul tovarăşilor ' de haită. Pentru a-şi satisface nevoia de hrană, haita de lupi trebuie să străbată distanţe lungi, iar pentru a putea prinde un animal mare, trebuie să fie unită tot timpul. O ordine socială severă, supunerea faţă de lupul care conduce haita, ajutorul acordat celorlalţi membri ai hai­ tei în lupta cu prada periculoasă sunt condiţii oblig�to­ rii pentru viaţa aspră a acestor animale. Aşa se explică diferenta dintre câinii , de caracter mai sus mentionată , proveniţi din şacali şi cei cu sânge de lup: primii văd în stăpân animalul adult, ceilalţi - lupul care conduce haita;

22

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

primii sunt copilăroşi, ceilalţi cultivă, ca să spunem aşa, fidelitatea de la bărbat la bărbat. Cu totul aparte este felul în care evoluează legătura dintre un pui de câine cu sânge de lup şi un om. Tre­ cerea de la ataşamentul copilăresc faţă de figura părin­ tească la ascultarea arătată de câinele matur este vizibilă chiar si , atunci când câinele creste , printre oameni, izolat de alte animale asemenea lui, iar „părintele" şi „conducătorul haitei" sunt reprezentaţi de acelaşi om. Procesul se aseamănă mult cu cel prin care un om tânăr, în peri­ oada pubertăţii, se desprinde de familie şi îşi urmează propriile idealuri. Şi la oameni, ataşarea la aceste noi idealuri este un fenomen unic: vai de tânărul care-si încredinţează inima în această perioadă definitorie vreu­ nei zeităti false! Perioada în care câinii cu sânge de lup se leagă defi­ nitiv de un anumit stăpân este cam pe la cinci luni. Faptul că nu am ştiut .acest lucru m-a costat mult. Am cumpărat prima noastră căţeluşă chow-chow cu scopul de a i-o face cadou soţiei mele de ziua ei. Pentru a păs­ tra surpriza până în ultima zi, am dat căţeluşa în grija unei rude. În mod neaşteptat, într-o singură săptămână căţeluşa de aproape o jumătate de an s-a ataşat pentru totdeauna de verişoara mea, aşa încât cadoul şi-a cam pierdut din valoare. Deşi verişoara mea venea rar pe la noi, în mod evident temperamentala noastră căţeluşă o privea pe ea, şi nu pe soţia mea, drept adevărata ei

RĂDĂCINILE ATAŞAMENTULUI FAŢĂ DE STĂPÂN

23

stăpână. Chiar şi după câţiva ani ar fi fost gata să ne părăsească şi să o urmeze pe verişoara mea. Cătelusa ' ' Stasi, una dintre corciturile mele de chow-chow şi ciobănesc german,_ reunea, din fericire, în comportamentul ei faţă de stăpân puternicul ataşament copilăresc preluat de la şacali şi devotamentul exdusiv moştenit de la lupi. Născută la începutul primăverii lui 1940, Stasi avea şapte luni când am adus-o acasă şi am început s-o dresez. La aspect şi caracter, trăsăturile celor două rase se amestecau: cu botul ei ascuţit de lup, ochii oblici, urechile scurte si ' blănoase, coada stufoasă si ' dreaptă ca lumânarea si, mai ales, cu miscările ei elastice, semăna cu o mică lupoaică, dar blana ei de un roşu..:auriu aprins scotea la iveală ascendenta sacalului. De aur era însă, înainte de toate, caracterul ei. Elementele de bază ale educaţiei canine, adică mersul în lesă, mersul la picior si , statul culcat, le-a învătat ' într-un timp uluitor de scurt; era curată si nici nu a trebuit s-o învăt că nu are voie să omoare păsări. Legătura mea cu Stasi a fost întreruptă două luni mai târziu, deoarece am plecat ca profesor de psiholo­ gie la Universitatea din Konigsberg. Când m-am în­ tors în scurta vacanţă de Crăciun, Stasi m-a întâmpinat cu o bucurie debordantă şi nu s-a arătat deloc schim­ bată în dragostea ei fată de mine. Stia tot ce o învătasem si , era acelasi , câine cuminte pe care îl lăsasem acasă cu trei luni în urmă. .

'

J

J

'

,

J

,

,

J

24

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

Când mă pregăteam din nou de plecare, s-a ajuns la scene de-a dreptul dramatice. Încă dinainte de a începe să împachetez, Stasi era vădiţvtristă şi nu pleca nici o clipă de lângă mine. Cum ieşeam din cameră, se ridica nervoasă şi voia să mă însoţească chiar şi acolo unde până şi împăraţii merg singuri. Când valizele erau fă­ cute, starea lui Stasi s-a accentuat până la nevroză: nu mai mânca, respiraţia îi era slabă, neregulată şi între­ ruptă de suspine adânci. În ziua plecării, voiam s-o închidem pentru a o împiedica să mă însoţească. Dar Stasi se retrăsese în grădină, şi cel mai ascultător dintre câini a refuzat să vină când l-am chemat. Toate încer­ cările de a o prinde au eşuat. În sfârsit, caravană de copii, căru, odată ce obisnuita , cioare si geamantane s-a pus în miscare, la o distantă , de vreo douăzeci de metri venea în urmă un câine ce arăta ciudat, cu coada lăsată, cu blana de pe gât ridicată, cu privirea sălbatică. La gară am încercat pentru ultima dată să o prind - degeaba. Chiar şi după ce urcasem deja în tren, Stasi stătea la o distanţă sigură, în poziţia ame­ ninţătoare a câinelui revoltat, şi mă privea fix. Trenul Ple�a si în acel loc. , Stasi stătea în continuare nemiscată , Abia când trenul a început să prindă viteză, a tâsnit si, , ' , fugind de-a lungul trenului, a sărit pe platformă, cu trei vagoane înaintea celui unde mă postasem eu, pentru a o împiedica să sară. Am fugit repede, am apucat-o pe Stasi de gât şi de spate şi am aruncat-o din tren. A căzut cu abilitate în picioare, rară să se rostogolească. A rămas )

)

RĂDĂCINILE ATAŞAMENTULUI FAŢĂ DE STĂPÂN

25

locului, fără a mai avea acea alură ameninţoare, şi s-a uitat după tren până când nu l-a mai putut vedea. La Kănigsberg, am primit în curând veşti îngrijoră­ toare: Stasi omorâse câteva găini ale vecinului, hoinărea prin împrejurimi fără să-şi găsească liniştea, începuse să facă murdărie în casă si nu mai voia să asculte de nimeni; de aceea, a trebuit să fie închisă în ţarc. Stătea acolo, pe terasa cu tei, singuratică şi tristă; singuratică, ce-i drept, doar în ceea ce priveşte socie­ tatea umană, pentru că împărţea elegantul ţarc cu acel dingo despre care am povestit mai sus. La sfârşitul lunii iunie m-am întors la Altenberg. De cum am sosit, m-am dus la Stasi. Când am urcat scările spre terasă, ambii câini s-au năpustit asupra mea, cu o furie pe care o pot avea doar câinii veşnic închişi sau ţinuţi în lanţ. Am rămas pe treapta cea mai de sus, fără să mă mişc deloc. Câinii tot veneau înspre mine lătrând şi mârâind. Din pricina vântului care bătea dinspre ei, nu îmi puteau adulmeca mirosul, şi eram curios când mă vor recunoaste vizual. Dar câinii nu m-au recnnoscut. După o vreme, Stasi mi-a simţit brusc mirosul şi, tocmai când dădea să atace din nou, a împietrit . Coama îi era încă ridicată, coada lăsată, urechile lipite de spate numai nările îi erau deodată larg deschise, absorbind cu lăcomie vestea pe care o aducea vântul. Apoi coama i ·se lăsă, un tremur îi străbătu corpul, urechile se ridi­ cară. Mă aşteptam ca de acum căţeluşa să se repeadă bucuroasă la mine; dar asta nu s-a întâmplat. O durere

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

26

sufletească atât de profundă, încât îi schimbase perso­ nalitatea, făcându-l pe cel mai ascultător câine să uite pentru luni întregi ce înseamnă regulă şi ordine şi adu­ cându-l într-o stare nevrotică - o astfel de durere nu putea să dispară în câteva secunde. Căţeluşa îndoi de­ odată picioarele din spate, înălţă capul, îşi îndreptă botul către cer, gâtul îi tremură şi din el izbucni deo­ dată durerea chinuitoare - acele tonuri pe cât de înfi­ orătoare, pe atât de frumoase ale urletului de lup. Urlă timp îndelungat, după care se năpusti asupra mea ca o furtună; eram împrejmuit ca de un vârtej de bucuria de nestăpânit a câinelui. Stasi îmi sărea până la umeri şi aproape că-mi rupea hainele, ea, care era ti­ midă, care saluta în mod normal doar dând de câteva ori din coadă si care îsi exterioriza delicat tandretea, punându-şi cel mult capul pe genunchii mei; ea, cea linistită, suiera acum de emotie ' , ca o locomotivă si , lătra ' cât o ţinea gura, mai tare decât urlase înainte. Apoi se potoli dintr-odată, fugi la uşa ţarcului, se opri, se uită după mine peste umăr şi, dând din coadă, ceru să i se dea drumul. Considera un lucru de la sine înteles că, odată cu venirea mea, va fi eliberată din tare. Norocos animal, cu o robustete a sistemului nervos de invidiat! Tulburarea sufletească, odată înlăturată cauza, nu a lăsat la acest câine nici o urmă, dispărând printr-un urlet de treizeci de secunde si un dans de bucurie de un minut. Sotia mea m-a văzut venind cu Stasi. ,,Doamne Dumnezeule, găinile!" a strigat ea speriată. Dar Stasi nici J

J

J

•

J

J

J

J

J

RĂDĂCINILE ATAŞAMENTULUI FAŢĂ DE STĂPÂN

27

nu le-a băgat în seamă. Iar seara, când am luat-o în ca­ meră, am văzut că păstra curăţenia la fel ca înainte. Stasi ştia tot ce o învăţasem; pe parcursul acestor luni îngro­ zitoare pentru ea, ţinuse minte tot ce îi arătasem cândva. Când a venit din nou momentul pregătirii valizelor, Stasi a devenit tăcută si ' abătută si ' nu se mai dezlipea de mine. Bietul animal s-a chinuit câteva zile bune, fiindcă nu-mi întelegea vorbele; căci hotărâsem, fireste, , ' ca de data aceasta să o iau cu mine. Cu puţin timp înainte să plec, căţeluşa s-a retras' în grădină, ca prima dată, probabil cu intenţia de a mă urmări împotriva dorinţei mele. Am lăsat-o în pace; abia când am ieşit din casă pentru a merge la gară, am strigat-o cu aceeaşi comandă cu care o chemam de obi­ cei la plimbare. A înţeles cum stau lucrurile şi a început să sară încântată în jurul meu. Numai câteva luni s-a putut bucura de stăpânul 'ei, pentru că la IO octombrie 1941 am fost luat în armată. Tragedia care avusese loc cu un an înainte la Altenberg s-a repetat, cu singura diferenţă că, de data aceasta, Stasi s-a hotărât s-o şteargă şi vreme de peste două luni a hoinărit ca un animal sălbatic prin împrejurimile Kănigsbergului. A comis nelegiuire după nelegiuire, şi n-am nici un dubiu că ea a fost misterioasa „vulpe" care a prădat cuşca cu iepuri a unui coleg de-al meu din Căcilienallee. Abia după Crăciun, Stasi s-a întors la soţia mea; pierduse mult în greutate şi suferea de o infecţie la ochi şi la nas.

28

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

Odată însănătoşită, a ajuns, pentru că nu exista altă posibilitate, la grădina zoologică, unde a fost împere­ cheată cu un lup nord-siberi� Acest cuplu nu a avut, din păcate, urmaşi. Câteva luni mai târziu, pe când eram neurolog la lazaretul din Poznan, am luat-o iarăşi la mine. Însă în iunie 1944 am fost trimis pe front, aşa că am dus-o pe Stasi cu cei şase pui ai ei la grădina zo­ ologică de la Schănbrunn. Acolo, cu puţin înainte de sfârşitul războiului, a murit în urma unui raid aerian. Dar unul dintre puii ei ajunsese în Altenberg, la vecinul nostru; din acest mascul se trag toţi câinii din canisa noastră. Din cei aproape şase ani ai vieţii ei, Stasi a petrecut mai puţin de jumătate alături de stăpânul ei, dar, în ciuda acestui fapt, a fost de departe cel mai credincios câine pe care mi-a fost dat să-l văd până acum.

Educatia

Aici nu va fi vorba de câini dresaţi să aporteze obiecte grele, să caute ceva pierdut sau să execute alte sarcini sofisticate. L-aş întreba pe fericitul stăpân al unui câine cât de des are ocazia tovarăşul său să îşi pună în practică toate abilităţile speciale. Mie, cel puţin, nu mi s-a în­ tâmplat niciodată să mă scape un câine dintr-un pericol. Mi s-a întâmplat însă odată ca Pygi II, progenitura lui Stasi, să mă atentioneze cu botul, iar când m-am uitat , în jos să văd că ţinea în gură o mănuşă care îmi căzuse. Este posibil ca ea să fi avut o licărire de judecată şi să-şi fi dat seama că obiectul, rămas în urma mea şi având mirosul meu, îmi aparţine- nu pot să ştiu. Apoi, desi­ gur, ori de câte ori am lăsat să cadă o mănuşă Pygi nici măcar nu s-a uitat la ea. Si , câti , câini dresati ' ireprosabil ' să caute obiecte pierdute au adus stăpânului lor din proprie iniţiativă, deci fără comandă, un lucru realmente pierdut? Nu vreau să vorbesc aici despre astfel de dresaje, mai ales că s-a scris deseori despre ele, ci să prezint câteva dintre acele măsuri de educare ce uşurează convieţuirea

30

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

oricărui posesor de câine cu protejatul său: comenzile · · ". ,,cu1cat " , ,, 1a 1oe " ş1· „ 1a p1c1or Mai întâi, câteva cuvinte q,espre răsplată şi pedeapsă. Este o eroare larg răspândită să consideri că cea de-a doua este mai eficientă decât prima. La unele procedee de educare, mai ales când vrem să învăţăm câinele să păstreze curăţenia, este mai bine să nu se ajungă deloc la pedepse. Dacă luăm un pui de vreo trei luni din ţarc şi îl aducem în casă, este indicat ca în primele ore să-l supraveghem continuu şi să-l întrerup em când este pe punctul de a produce un corp delict lichid sau solid. În acel moment trebuie dus cât mai repede afară, şi anume mereu în acelasi , , loc. Dacă face acolo, trebuie lăudat si admirat de parcă ar fi săvârşit o faptă eroică. Astfel tra­ tat, puiul de câine va pricepe foarte repede despre ce este vorba, iar dacă este scos afară la intervale regulate, în scurt timp stăpânul nu va mai avea de curăţat după el. În ceea ce priveşte pedeapsa, trebuie avut în vedere următorul lucru: cu cât urmează mai repede delictului, cu atât este mai eficientă. Nu are sens să bati , un câine la :câteva minute după ce a făcut o boacănă, pentru că atunci nu ar sti , de ce i se întâmplă asa , ceva. Numai în cazul �ecidivelor repetate, adică atunci când câinele ştie exact de ce este pedepsit, are efect şi pedeapsa întârziată. Există, bineînţeles, şi excepţii. Când unul dintre câinii mei omora un animal nou adus de mine pentru că nu-l cunoştea, îl făceam să priceapă că a încălcat o interdic­ tie , bătându-l cu lesul , animalului ucis de el. Aici nu era

EDUCAŢIA

JI

vorba atât de a-i semnala că făcuse un lucru reprobabil, cât de a-i induce un sentiment de scârbă fată , de un anumit obiect. Complet greşit este să recurgi la pedepse pentni a învăţa câinele să nu plece de capul lui, de pildă să-l baţi când, ademenit de mirosul vreunui vânat, a luat-o - la fugă în timpul unei plimbări: în acest fel, câinele nu se va dezobişnui s-o ia la fugă, ci să vină înapoi, întrucât această din urmă acţiune este mai apropiată în timp de pedeapsă şi va fi negreşit asociată cu ea. Singurul fel în care îl poţi lecui este următorul: îl ocheşti cu o praştie exact când vrea s-o şteargă. Lovitura trebuie să fie total neaşteptată pentru câine. Cel mai bine ar fi ca el să nu vadă că lovitura vine din mâna stăpânului său. Tocmai inexplicabila apariţie a durerii produce o impresie du­ rabilă asup-ra câinelui. Un alt avantaj al acestei dresări de la distantă , este că, astfel, câinelui nu îi va fi frică de mâna stăpânului. Pentru dozarea gradului pedepsei este nevoie de o mare sensibilitate si , de cunostinte , , temeinice despre câini. Pedeapsa este percepută inegal de indivizi diferiţi: câteva palme uşoare pot fi pentru un câine impresionabil o pedeapsă mai dură decât o bătaie zdravănă pentru fra­ tele său mai robust. Privit exclusiv din punct de vedere fizic, câinele este extrem de insensibil; dacă nu-l loveşti direct peste bot, e aproape imposibil să-i provoci durere doar cu palma. Dacă apare însă o sensibilitate psihică, combinată cu un organism firav, cum este cazul la unele .

32

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

rase ca setterul sau cockerul, atunci trebuie să fim preca­ uţi în ceea ce priveşte pedeapsa corporală, altminteri vom speria şi intimida animalul:s,-i îl vom face să-şi piardă si­ guranţa de sine. Printre corciturile mele de chow-chow şi ciobănesc german se găseau, mai ales în primele ge­ neraţii, când încă domina sângele de lup, temperamente foarte diferite, unele foarte simţitoare şi impresionabile, altele de o insensibilitate extremă. Stasi era o fire „dură", pe când Pygi II era exact pe dos. Când făceau amândouă o poznă, cei de faţă mă considerau adesea nedrept, pen­ tru că pe mamă o băteam, iar pe progenitura ei ·o atin­ geam uşor cu palma şi o mustram pe un ton ridicat. Şi totuşi, ambele animale primiseră corecţii la fel de eficace. Pedepsirea câinilor este eficientă mai puţin prin du­ rerea provocată, cât prin manifestarea puterii stăpânu­ lui. Dar este necesar ca animalul să înţeleagă această manifestare a puterii. Deoarece câinii, ca de altfel şi maimutele, nu se bat, ci se muscă , , atunci când îsi dispută locul în ierarhie, bătaia nu este, de fapt, o pedeapsă adecvată şi inteligibilă. Un prieten de-al meu a desco­ :perit că o muşcătură mică la mână sau la umăr, care nici măcar nu provoacă o rană, este pentru o maimuţă mult mai impresionantă decât cea mai drastică bătaie. Bineînteles că nu este la îndemâna oricui să muste , , o maimuţă. La câine însă putem imita metoda conducă­ torului de haită prin aceea că apucăm animalul de ceafă, îl ridicăm si aceasta , îl scuturăm. După tot ce stiu, , este cea mai dură pedeapsă care i se poate aplica unui )

EDUCAŢIA

33

câine; ea nu dă niciodată greş. Într-adevăr, un lup con­ ducător de haită în stare să ridice şi să scuture un 1up matur ar fi privit ca un adevărat supralup; aşa îl percepe şi câinele pe stăpânul care-l pedepseşte. Deşi nouă această formă de pedepsire ni se ·pare mai puţin dură decât bătaia cu băţul, trebuie subliniat faptul că nu trebuie s-o utilizăm decât foarte rar. La toate dresurile care pretind o cooperare activă a câinelui trebuie să avem mereu în vedere că nici cel mai cuminte câine nu are „simtul , acceptă dre' datoriei" si sajul doar atâta timp cât îi face şi lui plăcere. În aceste cazuri, orice pedeapsă este inoportună şi ineficientă. Numai obisnuinta , , determină în cele din urmă un câine foarte bine dresat să aducă un iepure, să ia urma vâna­ tului sau să sară peste un obstacol chiar şi când nu are chef. Mai ales la începutul unei astfel de dresuri, când încă nu a apărut obisnuinta , , de a executa o anumită comandă, trebuie să ne limităm încercările la numai câteva minute şi să le întrerupem imediat ce observăm că interesul animalului scade. Este esential ca animalul să nu aibă impresia că trebuie să facă acel exerciţiu, ci că are voie să-l facă. După aceste câteva reguli generale, ne întoarcem la cele trei dresuri speciale care sunt recomandate oricărui posesor de câine. Cea mai importantă mi se pare co­ manda „culcat" : câinele trebuie să înveţe să se culce la comandă şi să se ridice doar la anularea ei. Această dre­ sură prezintă avantaje atât pentru animal, cât şi pentru

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

34

proprietar: câinele poate fi lăsat în orice loc, timp în care se pot rezolva alte lucruri; pe de altă parte, câinele bine dresat duce o viaţă mai fericit-ă, pentru că stăpânul lui nu este obligat să-l închidă în casă; în cele din urmă, această dresură înlesneşte venirea la apel, căci nici unui câine nu îi place să-si înăbuse dorinta de a-si urma stăpânul. Astfel, când animalul va primi comanda să se ridice şi să vină, el va percepe acest lucru ca pe o elibe­ rare. Tocmai prin acest „culcat", comanda „aici" capătă o altă dimensiune: câinele nu trebuie, ci are voie să vină. Câinii care nu vor să vină la stăpân când sunt che­ mati pot fi învătati s-o facă numai prin exersarea eulcatului. Egon von Boyneburg, unul dintre cei mai buni dresori pe care îi cunosc, punea tocmai de aceea mai mult accent pe comanda „culcat" decât pe „aici". În acest fel, izbutea să-si , învete , câinii să se culce si , să rămână asa indiferent de situatia în care se aflau, chiar si în plină fugă. Când unul dintre câinii săi era pe punctul de a fugări vânatul, baronul Boyneburg nu îl chema imediat înapoi, ci spunea mai întâi „down". Apoi se ve_dea un nor de praf, ca în urma unei frâne puternice, şi, după ce praful se împrăştia, câinele, care stătea, cu­ minte, culcat. Dresura pentru „culcat" este atât de simplă, încât ar trebui să-i reusească oricui, chiar dacă are mai putin talent la asemenea lucruri. În general se începe când câinele are între şapte şi unsprezece luni- la rasele care se maturizează mai repede mai devreme, la cele care se '

,

J

,

J

J

,

J

,

'

.

,

J

EDUCAŢIA

35

dezvoltă mai încet mai târziu. Nu este indicat să se în­ ceapă prea de timpuriu, fiindcă unui pui neastâmpărat şi jucăuş îi va fi foarte greu să stea culcat la comandă. Începeţi prin a duce câinele pe o câmpie uscată, deci într-un loc în care i-ar plăcea şi lui să se tolănească; apucaţi-l apoi de ceara şi spinare şi apăsaţi-l uşor în jos, spunând în acelaşi timp comanda corespunzătoare. Nu-i nici o problemă dacă prima dată folosiţi şi ceva forţă. Unii câini pricep abia când li se îndoaie picioarele din spate şi apoi cele din faţă. De regulă, un câine deş­ tept o să înţeleagă repede, după numai câteva repetări, despre ce este vorba şi se va culca ascultător la comandă. Dar încă de la primele încercări trebuie să-i fie dar că nu are voie să se ridice înainte de a primi comanda. Câinele nu trebuie să înveţe în două etape diferite să stea culcat si să nu se ridice. La început rămâneţi foarte aproape de câine, vorbiţi cu el, mişcaţi degetele foarte aproape de botul lui, aşa încât să nici nu fie tentat să se ridice. Apoi, strigaţi deodată „hai", alergati câtiva pasi înaintea lui, alintati-1 sau jucaţi-vă cu el, adică recompensaţi-l pentru ceea ce a făcut. În cazul în care câinele dă semne de oboseală şi în­ cearcă să vă evite ca să nu mai repetati exercitiul, întrerupeţi imediat dresajul şi reluaţi-l abia a doua zi. Timpul de stat în poziţia „culcat" nu trebuie mărit dintr-odată, ci treptat. Este nevoie de oarecare tact pentru a găsi echilibrul potrivit între severitate şi prietenie. Dresura J

J

J

J

I

,

J

36

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

nu are voie să se transforme într-o joacă, aceasta este permisă numai după ce câinele a executat o comandă, în chip de recompensă; la cop:i.anda „culcat", câinele nu are voie în nici un caz să se arunce pe spate în joacă. Dacă s-a ajuns la o durată mai lungă în care câinele execută comanda „culcat", trebuie să vă îndepărtaţi tot mai mult de el, rămânând totuşi în raza lui vizuală. Când câinele s-a obisnuit să stea culcat si asteaptă mai > > J multe minute comanda pentru a se ridica, vă puteţi încumeta să plecati. Îi veti usura exercitiul dacă lăsati ' ' > ' ' lângă el şi unele obiecte despre care ştie că vă aparţin. Cu cât sunt mai multe, cu atât îi va fi mai uşor să ră­ mână lângă ele. Dacă, de exemplu, luaţi câinele într-o excursie şi îl lăsaţi lângă cort, barcă, saltele, pături etc., el îşi va aştepta în mod exemplar stăpânul. Dacă un străin încearcă să ia unul dintre obiectele păzite, câinele se va înfuria foarte tare, nu pentru că ar avea noţiunea că este de datoria lui să_păzească posesiunea stăpânului, ci pentru că obiectele care au mirosul stăpânului repre­ zintă pentru el casa. Asadar, dacă vederi un câine bine > > dresat să stea culcat, care pare să păzească un obiect al stăpânului, situaţia psihologică este următoarea: obiec­ tul este pentru câine un simbol redus al casei, iar stăpâ­ nul nu a lăsat câinele acolo pentru ca acesta să păzească lucrul, ci a lăsat lucrul ca să stea câinele! Dacă lăsaţi câi­ nele într-o zonă necunoscută lui, trebuie să aveţi grijă la alegerea locului: pentru un câine cu un temperament sensibil este un chin să fie lăsat pe un trotuar foarte

EDUCAŢIA

37

aglomerat; trebuie, deci, căutat un colt, linistit sau un , loc în care are după ce să se ascundă. Trebuie ţinut seama de aceste lucruri deoarece statul culcat pentru mai mult timp înseamnă pentru câine o mare solicitare psihică. Însă, dacă este bine dresat, el nu mai percepe executarea acestei comenzi ca pe un efort, ci ca pe o plăcere, mai ales fiindcă îşi poate urma stăpânul pretutindeni, ceea ce pentru un câine reprezintă cea mai mare bucurie a vieţii. La câinii foarte inteligenţi, putem îndrăzni, cu tim­ pul, să slăbim legile severe ale dresurii. Stasi, o adevă­ rată maestră în statul culcat, ştia, de exemplu, că nu mă deranja dacă, racând „culcat" lângă bicicleta mea, nu stă­ tea continuu în poziţia unui sfinx egiptean, ci se mişca liberă pe o rază de câţiva metri. Cu alte cuvinte, ea pri­ cepea noima comenzii. Am ajuns chiar la următoarea (bineînteles, neintentionat) : dacă racea „culcat" fără să , , aibă alături geanta sau bicicleta mea, aştepta cam zece minute, după care pleca singură acasă. Dacă avea lângă ea unul din cele două obiecte, ar fi aşteptat până în ziua de apoi! Stasi ajunsese atât de departe în această artă, încât făcea singură „culcat"! Pe când eram cu ea la Poznan, a avut pui, al căror tată era câinele dingo de la grădina zoologică din Konigsberg. Un prieten de-al meu, doc­ tor, i-a pus la dispoziţie un ţarc pentru creşterea puilor. Dar Stasi a rămas numai trei zile acolo. În a patra zi, când voiam să plec de la lazaret, am găsit-o stând lângă bicicleta mea. Fiecare încercare de a o duce la puii ei a

38

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

esuat; a insistat să îsi reia „sluJ·ba" obisnuită. Cu toate astea, îşi racea şi datoria de mamă: de două ori pe zi, dimineaţă şi după-amiaza târz_iu, se ducea câteva străzi mai departe să-şi alăpteze puii. Dar după jumătate de oră stătea iarăşi lângă_bicicletă. Înrudită cu această comandă este comanda ,,la loc". Prima este destinată, ca să spunem a.şa, uzului extern, iar a doua - celui intern, adică în casă, când vrei să nu stea câinele cu •tine. Comanda „pleacă de aici" nu o înţelege nici cel mai inteligent câine - cuvântul „pleacă" e mult prea abstract pentru el; câinelui trebuie să i se spună concret unde să se ducă. Pentru aceasta folosim comanda „la loc", iar acel loc trebuie să fie un cotlon potrivit, pe care uneori chiar câinele şi l-a ales ca loc de odihnă. La comanda ,,la loc", câinele trebuie să se retragă în colţul cu pricina, pe care nu are voie să-l părăsească decât la un nou ordin. Nu la fel de simplă ca celelalte două comenzi este cea de-a treia - ,,la picior" . Dacă această comandă este bine învăţată, lesa devine de prisos. La această dresură, care preşupune multe repetări, câinele dus în lesă este obligat să meargă lângă piciorul stăpânului, mereu în aceeaşi parte: ori în stânga, ori în dreapta. Capul câinelui tre­ buie să fie mereu în aceeaşi linie cu picioarele stăpânu­ lui, astfel încât animalul să se poată adapta imediat oricărei schimbări a vitezei de mers a stăpânului. La acest exercitiu, putini câini au tendinta de a rămâne în urmă; majoritatea o iau înainte, fapt ce trebuie pedepsit J

J

'

J

J

J

EDUCAŢIA

39

prin smucirea lesei sau printr-o palmă dată uşor peste bot. La toate miscările, câinele trebuie să stea foarte , aproape de stăpânul său. Aceasta se obţine cel mai bine mergând la început aplecat, purtând într-o mână lesa, iar cu cealaltă ţinând câinele lângă pici�r. Este nevoie de ceva răbdare până ce câinele învaţă să meargă ,,la picior" destul de bine. Şi aici sunt necesare două co­ menzi: una care dă porunca şi alta care o anulează. Aceasta din urmă este cel mai greu de înţeles pentru un câine. La început ar fi mai potrivit ca atunci când mer­ geţi cu câinele la picior să vă opriţi, să îi spuneţi „liber" şi să aşteptaţi până se îndepărtează. Dacă însă fuge fără să fi primit comanda, va crede că poate face asta oricând îi convine. Fiecare abatere de acest fel dăunează dresurii de până atunci. Întrucât câinele simte dacă este în lesă sau nu, în primul caz este mai uşor să-l'faci să execute comanda; dacă sunt liberi, multi , câini, îndeosebi cei inteligenti, ' nici nu se sinchisesc de comanda dată.- Dacă nu vreţi să apelaţi la praştie - un mijloc de dresaj care nu-mi place deloc-, rămâne doar soluţia de a lega câinele cu un snur subtire si usor, pe care să nu îl simtă. Câinelui îi lipseşte în totalitate înţelegerea de tip cauzal: de exemplu, Stasi executa comanda, la început, numai dacă avea la gât zgarda cu o lesă pe care o târa după ea, indiferent dacă o tineam sau nu si , , indiferent cât de departe era de mine. Fără o lesă pe care să o simtă mereu după ea, ,,se simţea liberă" şi nici nu se gândea să ,

,

J

,

40

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

asculte comanda. După aceea însă orice comandă a de­ venit inutilă, fiindcă oricând situaţia o impunea Stasi se punea, ca să spunem aşa, sJngură în lesă, adică mergea în mod exemplar la picior, şi anume mai ales atunci când era tentată să facă lucruri nepermise. Dacă, de exemplu, mergeam printr-o curte străină în care apariţia ei de lup roşu stârnea panică printre animale şi era ten­ tată de găini care zburătăceau sau de miei behăitori, se lipea de genunchiul meu stâng rară ca eu să-i dau vreo comandă şi mergea la picior, pentru nu fi învinsă de ispită. Tremurând nervoasă, cu nările larg deschise şi cu urechile drepte, mergea lângă mine. Se putea lesne ob­ serva cât de întinsă era lesa invizibilă în care se pusese singură. Bineînţeles că acest comportament nu ar fi fost posibil dacă ea nu ar fi învăţat temeinic mersul la picior când era mică, dar mi se pare fascinant ca un câine să nu repete întocmai, ca un sclav, comportamentul do­ bândit prin dresaj, ci să recurgă la variaţii inteligente şi, � spune, aproape creative.

Obiceiurile câinilor

Comunicarea dintre indivizii unei specii de animale caracterizate prin sociabilitate, acel mecanism care asi­ gură colaborarea judicioasă a indivizilor în întregul supraordonat al grupului sau al haitei, este de cU totul altă natură decât limbajul bazat pe cuvinte care îndeplineste , la noi, oamenii, toate aceste functii , vitale. Am vorbit pe larg despre acest subiect într-o altă carte a mea ( Vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii). Sem­ nificatia , fiecărui semnal în parte, a diferitelor sunete si , mişcări expresive nu este stabilită printr-o convenţie asimilată individual, ca în cazul cuvintelor limbii umane, ci prin norme de actionare si înnăscute, ,,in, , reactionare , stinctuale". Întreaga „limbă" a unei specii de animale este de aceea incomparabil mai conservatoare, ,,datinile şi obiceiurile" sunt mult mai rigide decât ale oamenilor şi au un caracter obligatoriu mult mai pronunţat. S-ar putea scrie o carte întreagă despre legile de nestrămu­ tat care guvernează ceremonialurile câinilor şi care de­ termină comportamentul câinilor puternici sau slabi, masculi sau femele. V'azute din afară, aceste legi ancorate

42

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

în ereditatea câinelui au efecte asemănătoare cu regulile obiceiurilor omeneşti transmise de-a lungul generaţiilor. Şi în efectele lor asupra vieţii socţ..ale, în funcţiile lor vi­ tale, se aseamănă mult cu acestea. În sensul acestor ana­ logii trebuie înţeles şi titlul capitolului. Nimic nu este mai plictisitor ca o expunere abstractă a unor legi, oricât de interesante ar fi ele în sine. De aceea, vreau să rămân în domeniul concret şi să prezint, cu ajutorul unor exemple, efectele legilor sociale ale vie­ ţii câinelui în aşa fel încât cititorul să ajungă de la sine la palierul abstract al acestor legităţi. Mă voi opri mai întâi asupra comportamentelor ce ţin de iera rhie, asu­ pra acelor datini şi obiceiuri străvechi care nu numai că exprimă, ci şi determină în mare măsură subordonarea socială. Să analizăm, deci, o serie de întâlniri canine pe care orice cititor a avut probabil ocazia să le observe. Merg cu WolfII pe uliţă. Când trecem de fântână şi o luăm pe şosea, îl vedem la vreo două sute de metri pe Rolf, vechiul rival si al lui Wolf. Va trebui să , dusman , trecen;i pe lângă el; întâlnirea nu poate fi evitată. Cei doi sunt cei mai puternici şi mai de temut câini din locali­ tate şi, deci, cei dintâi în rang. Se urăsc groaznic, dar în acelaşi timp se tem unul de celălalt atât de mult, încât, din câte ştiu eu, nu s-au încăierat niciodată. Din prima clipă este evident cât de neplăcută e întâlnirea pentru ambele părţi. Închişi în curţile lor, de după gard, ar lătra amândoi furios si lăsând impresia că numai , amenintător, ,

OBICEIURILE CÂINILOR

43

gardul îi împiedică să sară unul la gâtul celuilalt. Acum însă, în libertate, situaţia- antropomorfizând, desigur se prezintă astfel: fiecare din cei doi masculi simte difuz că este dator faţă de „prestigiul" său să pună în practică amenintările de până acum si , , că s-ar „blama" dacă nu ar face-o. Bineînteles că cei doi dusmani s-au zărit încă de , , departe. Iau imediat o „poziţie impunătoare", adică îşi îndreaptă postura şi îşi ţin coada în sus. �a se apropie unul de celălalt, din ce în ce mai încet. Când îi mai despart doar vreo cincisprezece metri, Rolf se aşază de­ odată în poziţia unui tigru care stă la pândă. Pe figura nici unuia dintre câini nu se observă vreun semn de nesigurantă, Fruntea si , dar nici de amenintare. , , nasul nu sunt încreţite, urechile sunt drepte şi orientate în faţă, ochii sunt larg deschişi. Wolf nu reacţionează în nici un fel la poziţia luată de Rolf - care, pentru om, pare a fi foarte ameninţătoare-, ci înaintează impasibil spre rival. Abia când ajunge aproape de el, Rolf se ridică brusc şi acum stau cu corpurile paralele, fiecare cu ca­ pul în dreptul cozii celuilalt, şi îşi miros reciproc regi­ unile posterioare lăsate libere.Tocmai această expunere liberă a zonei anale este expresia siguranţei de sine. Imediat ce un câine îşi pierde cât de puţin încrederea în sine, coada e coborâtă. Poziţia cozii indică cu preci­ zie nivelul curajului la momentul respectiv. Fără să se miste, cei doi câini mentin , această stare de , încordare destul de mult timp. Treptat, figurile netede

44

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

de mai înainte încep să se încreţească: pe frunte apar riduri verticale şi orizontale ce conduc spre un anumit punct de deasupra ochilor; nasul.-se încreţeşte şi el, se văd dinţii. Această mimică semnalează pur şi simplu amenintarea, fiind folosită si , , de un câine căruia îi este frică şi care, ,,prins la înghesuială", ameninţă doar pen­ tru a se apăra. Cât de curajos este un câine şi în ce mă­ sură este stăpân pe situaţie se poate vedea numai în două locuri: la urechi şi la unghiul de deschidere a gurii. Dacă urechile sunt drepte, orientate spre înainte şi unghiul gurii este împins în faţă, câinelui nu îi este teamă şi poate ataca în orice clipă. Orice semn de frică se mani­ festă printr-o mişcare corespunzătoare a colţurilor gurii si , invizibilă ar trage ani, a urechilor, ca si , când o fortă malul înapoi. Odată cu mimica ameninţătoare începe mârâitul. Cu cât acesta este mai gros, cu atât animalul se simte mai sigur pe sine. Bineînţeles, trebuie luat în considerare şi timbrul specific fiecărui animal: un foxterier obraznic va mârâi mai subtire decât un Saint-Bernard temător. , Stâp.d încă unul lângă altul, Rolf şi Wolf încep să se învârtă unul în jurul celuilalt. În orice moment pot deveni violenţi. Dar absoluta egalitate de puteri împie­ dică declaratia , de război. Mârâie din ce în ce mai amen.intător, dar nu se întâmplă nimic. În mine se naste , , o bănuială, iar aceasta e întărită de privirea piezişă pe care mi-o aruncă Wolf si, , imediat după aceea, si , Rolf; amândoi aşteaptă, ba chiar speră ca eu să-i despart şi, astfel, .

OBICEIURILE CÂINILOR

45

să anulez obligaţia morală de luptă. Impulsul de păs­ trare a demnităţii şi a prestigiului nu este nicidecum specific uman, ci este adânc înrădăcinat în straturile instinctuale ale vietii ' la ani' interioare, care la oameni si malele superioare sunt îndeaproape înrudite. Totuşi nu intervin, ci îi las pe cei doi să găsească singuri o retragere onorabilă. Foarte încet se despart, pas cu pas se îndreaptă în direcţii opuse ale şoselei şi, în sfârşit, privindu-se în continuare cu coada ochiului, ridică deodată, ca la comandă, piciorul din spate: Wolf la stâlpul de telegraf, Rolf la gardul de uluci. Îşi văd apoi de drum cu o alură impozantă, fiecare considerând că a câstigat din punct de vedere moral si ' , să-l ' a reusit intimideze pe celălalt. Uneori femelele care asistă la o astfel de întâlnire a doi masculi egali în rang au un comportament aparte. Consoarta lui Wolf, Susi, doreste , în asemenea situatii , să se ajungă la luptă. Nu că şi-ar ajuta într-adevăr par­ tenerul, dar vrea să vadă că celălalt o încasează. De două ori am văzut-o folosind în acest scop un mijloc de-a dreptul perfid: Wolf se mirosea cu un alt câine - în ambele cazuri era un „venetic" sosit aici în timpul va­ canţei de vară -, iar Susi îi înconjura precaută, dulăii nebăgând-o în seamă, dat fiind că era căţea. Apoi, pe furiş, şi-a muşcat zdravăn partenerul de fund. Wolf a crezut că celălalt câine, încălcând în mod revoltător regula străveche dictată de obiceiurile canine, l-a muş­ cat de posterior în timp ce-l mirosea şi a trecut imediat

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

46

la atac. Şi cum acest atac însemna pentru celălalt: mas­ cul o încălcare la fel de flagrantă a regulilor, s-a pornit o luptă neobişnuit de aprig�., Wolf se întâlneste , cu o corcitură bătrână care stă la câteva case mai sus de noi. Când era mic, Wolf se te­ mea foarte tare de acest câine. Acum nu-i mai este frică, dar îl urăste , mai mult decât pe orice alt câine si ' nu scapă nici o ocazie să îi arate asta. Când se întâlnesc, bătrânul încremeneşte, iar Wolf se repede asupra lui, îl izbeşte din fugă cu partea posterioară şi se opreşte apoi lângă el. Bătrânul i-a răspuns imediat cu o muş­ cătură cât se poate de serioasă, dar dinţii i-au nimerit în gol, fiindcă exact în acel moment l-a împins izbitura lui Wolf. Acum stă, ce-i drept, ţeapăn şi impunător, dar îsi coada în J. os si , tine , , nu îndrăzneste , să-si , expună zona posterioară. Nasul si fruntea sunt încretite ameninţător, urechile sunt lipite de cap, colţurile gurii sunt trase mult înapoi, capul este aplecat şi întins în faţă. Această pozitie chircită, însotită de o mimică ameninţătoare şi de un mârâit nervos, pare foarte periculoasă. Când Wolf vrea să se apropie iarăşi, bătrânul sare ame­ nintător la el si Wolf dă un pic înapoi. Bătos, într-o postură impunătoare, Wolf îşi înconjoară oponentul, ridică piciorul la primul obiect potrivit pentru aşa ceva şi se îndepărtează. Dacă ar fi să exprimăm în cuvinte comportarea bătrânului mascul, ar suna cam aşa: ,,Eu nu sunt un rival pentru tine, eu nu am ambiţia de a fi deasupra ta sau la acelaşi nivel cu tine, nu mă amestec ,

,

J

J

J

,

,

OBICEIURILE CÂINILOR

, 47

în treburile tale, vreau doar să fiu lăsat în pace. Dar, dacă nu vrei să-mi dai pace, mă voi lupta cu toate mij­ loacele, oricât de necinstite!" Wolf se întâlneşte la fântână cu·o potaie mică şi gal­ benă, care se teme foarte tare de el si ' încearcă imediat să scape prin uşa deschisă a băcăniei. Wolf se aruncă asupra câinelui si bruscă a ' , cu acea miscare , îl izbeste posteriorului descrisă mai sus, încât potaia este proiectată înapoi pe uliţă. Apoi Wolf vine spre el ca o furtună, înghiontindu-l iar si , schelălăie strident de , iar. Micutul fiecare dată, de parcă ar suferi cele mai cumplite dureri şi, într-un final, dă să-l muşte pe agresor. Wolf nu se oboseste , să mârâie sau să facă o fi.gură amenintătoare, , ci îl lasă pe celălalt să muste , si , îl înghionteste , în continuare. Îl dispreţuieşte într-atât încât nici nu catadics�şte să-si ' această potaie galbenă, care , arate coltii. , Dar urăste si-a făcut de multe ori aparitia , , în curtea noastră când Susi era în călduri. Frica intensă care se exprimă prin schelălăituri, chiar înainte ca animalul să simtă vreo du­ rere, este caracterizată de o anumită pozitie , a colturilor , gurii: acestea sunt trase mult înapoi, aşa încât mem­ brana mucoasă a cavitătii bucale devine vizibilă ca un contur întunecat. Figura câinelui capătă astfel o expresie deosebit de plângăcioasă, care este în deplină concor­ dantă cu sunetele emise. Wolf l vine la partenera lui, Senta, şi la puii deja mari pe terasa cu tei din faţa casei noastre. O salută pe Senta,

48

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

amândoi dau din coadă, ea îl linge tandru în colţul gurii şi îl atinge cu botul. Apoi Wolf I se duce la unul dintre puii lui. Acesta se aprqpie repede de tatăl său, îl împinge cu botul, dar îşi trage coada în jos şi, prin aceasta, zădărniceşte încercările tatălui de a-l mirosi. Spatele puiului este curbat, atitudinea lui este supusă, dar este evident că micuţului nu îi este frică de tatăl său, pe care îl împinge cu botul, încercând să-i lingă colţurile gurii. Dulăul nu ia o poziţie impunătoare, dar se com­ portă atât de crispat şi de demn, încât aproape pare stân­ jenit: dă capul într-o parte şi apoi îşi ridică botul pentru a scăpa de puiul jucăuş. Când puiul, încurajat de retragerea tatălui, devine tot mai insistent, la acesta din urmă apare chiar o uşoară cută de nemulţumire. Dimpotrivă, fruntea puiului este mai mult decât netedă: e atât de întinsă, încât ochii par a fi două fante orientate spre înapoi. Ca şi în cazul salutului cu care Senta l-a întâm­ pinat pe Wolf I, aceste semnale expresive sunt întru totul similare celor manifestate de un câine foarte supus faţă de stăpânul său. În termeni omeneşti, puiul a găsit o c:ale de mijloc între o oarecare frică şi acea dragoste care îl îmboldeşte·să se apropie de câinele dominant. Susi se întâlneste în sat cu o corcitură de collie cu ciobănesc german, un câine mare, în vârstă de vreun an, care este progenitura mai sus amintitului Rolf. Acesta se sperie, pentru că în prima clipă o confundă cu Wolf, de care îi este foarte frică. Din cauza acuitătii lor vizuale

OBICEIURILE CÂINILOR

49

scăzute, câinii pot distinge de la distanţă numai contu­ rurile formelor şi, cum Wolf era singurul chow-chow din zonă, deseori se întâmpla ca Susi cea obraznică şi dolofană să fie luată drept ruda ei de temut. Obrăznicia nemaipomenită pe care a dezvoltat-o în curând căţeluşa noastră se explică cu siguranţă în mare parte prin faptul că ea a atribuit respectul general datorat acestei confuzii propriei ferocităţi şi, prin urmare, a ajuns să se supra­ aprecieze. De altfel, merită observat cât de slab este sim­ tul , culorilor la câinele domestic, căci această confuzie s-a produs cu toate că Wolf este galben-roşcat, iar Susi, de un cafeniu deschis cu reflexe albăstrui. Revenind la povestea noastră, tânărul mascul o ia la fugă, dar Susi îl ajunge imediat din urmă şi îi taie calea. În timp ce el stă cu urechile lipite de cap şi cu fruntea întinsă, căţeluşa de aproape opt luni începe să dea prietenos din coadă; încearcă să:-1 miroasă, dar el îsi timid coada între , tine ' picioare şi se răsuceşte repede, întorcându-şi astfel spre ea mai puţin partea laterală, cât capul şi pieptul. Abia acum pare să observe că nu are de-a face cu masculul fioros de care se temea, ci cu o tânără si , , ' drăgută , cătelusă. · Îşi îndreaptă grumazul, îşi saltă coada şi se apropie de ea cu paşi mărunţi. În ciuda alurii impozante, mimica feţei şi a urechilor arată încă gestul unei supuneri soci­ ale, care apoi dispare însă treptat şi face loc unei expre­ sii pe care aş numi-o o figură politicoasă. Aceasta se diferenţiază de supunere doar printr-o schimbare subtilă a pozitiei gurii: urechile sunt în , urechilor si , ' a colturilor

50

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

continuare lipite de cap, dar uneori se apropie atât de mult una de alta, încât vârfurile se ating; colţurile gurii rămân trase înspre spate, dar :nu plângăcios, în jos, ci în sus - astfel încât privitorul are impresia că animalul zâmbeşte. Dacă această expresie persistă, se transformă într-o invitaţie lajoacă; botul întredeschis lasă să se vadă limba si gurii se ridică din ce în ce mai sus, în, , colturile spre urechi, dând astfel impresia unui animal care râde. Cel mai des întâlnim acest „râs" la câinii care se joacă cu stăpânul adorat şi care se agită şi se încălzesc atât de tare, încât încep să gâfâie. Poate că mimica descrisă tre­ buie înţeleasă ca o anticipare a gâfâitului care se produce odată ce apare cheful de joacă. În favoarea acestei pre­ supuneri vorbeşte şi faptul că „râsul" poate fi observat în special la jocurile cu o uşoară tentă erotică, la care câinii, după cum se ştie, se încing atât de repede, încât, doar după câteva mişcări, încep să gâfâie. Masculul din fata , lui Susi „râde" tot mai tare si , dă tot mai tare din labele din fată; deodată se izbeste , , de Susi, o împinge în piept cu labele din faţă, se răsuceşte şi .se îndepărtează într-o postură aparte: spatele îi este în continuare curbat într-un mod care semnalează defe­ rentă coada între picioare. Dar, în ciuda acestei , tine , si , . atitudini timide, masculul execută sărituri J ucăuse , si , dă din coadă, atât cât are loc între picioare. Fuga ia sfârşit după doar câtiva metri, câinele se răsuceste iarăsi si se înfiintează înaintea cătelusei , , , cu o fată , surâzătoare si , cu coada ridicată într-atât încât să o poată mişca în voie. J

,

,

J

OBICEIURILE C.AINILOR

5I

. Nu mai dă doar din coadă, ci îsi bâtâie toată J umătatea din spate a corpului. Din nou se împinge în căţeluşă, şi de data asta invitaţia la joacă aduce puţin cu o propu­ nere erotică, care rămâne însă în plan simbolic, fiindcă Susi nu este în călduri. J

J

La castelul Altenberg, unde pe post de câine de curte era un uriaş mascul negru - un terra-nova - pe nume Lord, fiica stăpânilor a primit de ziua ei un pin­ scher superb de doar două luni. Am fost martor la prima întâlnire a celor doi câini. Cu toate că Quick, pinscherul, era un pui obraznic şi răzgâiat, s-a speriat de moarte când a văzut că vine spre el un munte de blană neagră. Ca toţi puii aflaţi într-o asemenea situ­ aţie, s-a întins pe spate, iar când Lord i-a mirosit bur­ tica, de spaimă micutul a produs o minusculă tâsnitoare galbenă. După ce a mirosit această revărsare emoţională, Lord s-a îndepărtat încet de căţelul îngrozit. În clipa următoare, Quick a sărit în picioare şi, lovit parcă de streche, a început să alerge în opturi printre picioa­ rele uriaşului, sărind jucăuş la el şi aţâţându-l. Micuţa stăpână, care până atunci privise întâlnirea cu lacrimi în ochi, pentru că fraţii ei atât de cruzi o împiedicaseră să intervină, a răsuflat usurată văzând scena înduiosă, , toare pe care ne-o oferea joaca dintre un câine foarte mare si unul foarte mic. J

J

J

Am ales aceste şase întâlniri canine ca exemple dato­ rită caracteristicilor lor distinctive. Desigur, în realitate

52

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

există nenumărate tranzitii ' combinatii ' între sentimen' si tele (şi gesturile expresive corespunzătoare) ale sigurantei ' de sine si ' fricii, ale afirmăci1 de sine si ' supunerii, ale atacului şi apărării. Tocmai de aceea analiza comportamentală este atât de dificilă. Trebuie să cunosti foarte bine gesturile expresive descrise - şi încă multe altele pentru ·a le putea citi corect pe figura câinelui chiar şi atunci când se manifestă mai puţin pregnant sau ames­ tecate între ele. O latură extrem de simpatică a legilor nescrise, dar fixate în caracterele moştenite ale sistemului nervos cen­ tral din vremuri străvechi, priveşte tratarea cavalerească a femelelor şi puilor. Nici un câine normal nu muşcă o femelă din aceeaşi specie; căţeaua este absolut tabu şi poate să-i facă masculului ce vrea. Are voie să-l ciu­ pească, să-l înghiontească, ba chiar să-l muşte; masculul nu poate răspunde decât cu un gest de supunere sau cu „figura politicoasă" menţionată- mai devreme, care l-ar putea ajuta să transforme atacurile femelei răutăcioase într-o joacă. Ce-i drept, el mai are la dispoziţie o vari­ antă, anume fuga, dar aceasta este împotriva demnităţii masculine, căci grija dulăului de a-şi păstra prestigiul este maximă atunci când are de-a face cu o femelă. La lupi, ca şi la câinii groenlandezi care au în cea mai mare parte sânge de lup, acest comportament ca­ valeresc se aplică numai femelelor din haita lor, în timp

OBICEIURILE CÂINILOR

53

ce la câinii care se trag în principal din şacal el se aplică oricărei femele, chiar şi uneia complet necunoscute. Chow-chow-ul ocupă o poziţie de mijloc; dacă trăi�şte mereu printre câini de aceeaşi rasă, poate avea un com­ portament grosolan faţă de femele străine cu sânge de şacal, dar nu am văzut încă ni�i unul care să ajungă într-adevăr să muste. , Dacă mai era nevoie de o dovadă pentru a mă convinge de deosebirea zoologică fundamentală dintre chow-chow, la care predomină sângele de lup, şi rasele comune de câini din Europa, aceasta mi-a fost oferită de duşmănia care se observă în mod regulat între aceşti câini provenind din forme sălbatice diferite. Ura spon­ tană pe care un chow-chow o stârneşte câinilor de la tară care n-au mai văzut această rasă, dar mai ales U:su, , rinta cu care orice potaie consideră un sacal sau : un , , 1 dingo ca pe unul de teapa lui sunt „reacţii" care pe · mine mă conving mai mult de raporturile reale de fa­ rudire decât toate măsurătorile şi calculele privind proporţiile craniului şi scheletului, pe a căror interpre­ tare statistică se bazează opinia opusă. Convingerea mea este întărită în primul rând de alterarea compor­ tamentului social: de multe ori se întâmplă ca cele două tipuri de câini să nu se recunoască unii pe alţii, aşa încât masculii nu găsesc de cuviinţă să respecte cele mai elementare „drepmri canine" ale femelelor şi puilor. Eto­ logul sau zoologul care are o anumită intuiţie în ceea

54

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

ce priveşte legăturile sistematice şi genealogice pur şi simplu vede că un câine cu sânge de lup este o altă spe­ cie decât unul cu sânge de şacal. far dacă până şi câinii, care cu sigurantă , nu sunt influentati , , de polemicile cercetătorilor, văd acelasi lucru, le dau crezare mai mult , decât oricărei statistici. În cadrul unei structuri sociale şi rasiale omogene, puii de până la şase luni sunt absolut feriţi de atacuri. Gestul de umilinţă - trântirea pe spate şi urinatul - este necesar numai în primul moment al întâlnirii, pentru a atrage atenţia câinelui matur că are în faţă un pui. Îmi lipsesc anumite observaţii şi experimente care să poată da un răspuns sigur la întrebarea dacă un câine matur recunoaşte numai după acest comportament un pui care trebuie ocrotit sau dacă percepe, în afară de asta, şi în mirosul puiului vârsta lui fragedă, ceea ce mi se pare foarte posibil. Cu siguranţă că diferenţa de mă­ rime dintre câinele matur şi cel tânăr nu joacă nici un rol. Un foxterier mic şi arţăgos tratează un pui de Saint-Bernard ca pe un copil care are nevoie de ocrotire, chiar dacă acesta este considerabil mai mare. De cele mai multe ori, masculii de talie foarte mare nu au nici o reţinere în a-i privi pe cei mai mici ca pe nişte parte­ neri de luptă, chiar dacă acest comportament este con­ siderat de oameni nu tocmai cavaleresc. Nu vreau să spun că renumita protecţie cavalerească a raselor mai mari (Saint-Bernard, terra-nova) faţă de rasele mai mici

OBICEIURILE CÂINILOR

55

ar fi o simplă invenţie, ci doar că eu personal nu am cunoscut nici un animal atât de nobil, în ciuda numă­ rului mare de câini cu care am fost în contact. O scenă grozav de hazlie are loc cân� duci un mascul demn, preocupat să-şi etaleze rangul, la o liotă de pui, ca să se joace cu el. Bătrânul Wolf l se potrivea nemai­ pomenit de bine pentru un asemenea experiment; era serios şi deloc jucăuş, de aceea se simţea penibil când era obligat să-şi viziteze pe terasă puii de două luni, cărora li se mai alăturase si , un dingo de aceeasi , vârstă. Dacă puii ceva mai mari, de pe la vreo cinci luni, arată un anumit respect faţă de alura profesorală a unui mascul bătrân, un astfel de respect lipseşte cu desăvârşire la acesti , cătelusi. ' ' , , Ei se năpustesc asupra tatălui cu dintisorii lor ascutiti si îl muscă de picioare, încât dulăul se mişcă de parcă ar călca pe ceva fierbinte. Iar sărmanul nici nu are voie să mârâie, darămite să-şi pedepsească progeniturile obraznice. Ciudat este că Wolf al nostru, după o vreme, s-a mai ,,înmuiat" şi a început totuşi să se joace cu micuţii; dar de bunăvoie nu se ducea nici­ odată pe terasă atâta timp cât puii erau încă mici. Asemănătoare, în anumite privinte, , este situatia , în care se află un mascul faţă de o femelă care îl atacă. Inhibiţia de a muşca sau fie şi numai de a lătra este aceeaşi, însă motivul care îl face pe mascul să se apropie de femela gata de atac este unul mult mai puternic, iar conflictul dintre mândria masculină, frica de dinţii J

,

J

,

56

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

ascutiti ' ' ai adversarei si , puterea instinctului erotic duce la un comportament care uneori pare o satiră la adresa omului. Mai ales componenta juc�şă a comportamen­ tului politicos prezentat mai sus este aproape penibilă la un mascul matur şi grav. Când un astfel de luptător încercat, trecut de mult de vremea copilăriei, îsi ' miscă ' gingaş labele din faţă şi face paşi mărunţi înainte şi înapoi într-o declaraţie de dragoste, chiar şi un obser­ vator care evită antropomorfizările n-are cum să nu facă anumite comparaţii. Iar asemenea paralele sunt încu­ rajate şi mai mult de comportamentul femelei, care îl tratează pe mascul cu o aroganţă de-a dreptul provoca­ toare, ştiind că bărbatul trebuie să înghită orice. Un bun exemplu în acest sens mi s-a oferit atunci când, împreună cu Stasi, l-am vizitat pe lupul cenuşiu în cuşca sa. După puţin timp, lupul a început să se joace cu mine. Însă Stasi nu a acceptat ca eu să mă ocup mai mult de lup decât de ea şi s-a năpustit pe ne­ aşteptate asupra partenerului meu de joacă. Căţeluşele chow-chow au un lătrat cu totul urât si ' certăret' si, un mod aparte de a ciupi atunci când vor să „pedepsească" un mascul: nu muşcă adânc şi puternic precum mas­ culii care se bat, ci, parcă anume, prind numai pielea, dar destul de tare cât să-l facă pe mascul să schelălăie de durere. Şi lupul a schelălăit, căutând s-o îmbuneze pe furioasa Stasi cu gesturi de smerenie şi cu o purtare politicoasă. Cum nu voiam să-i pun cavalerismul la o

OBICEIURILE CÂINILOR

57

încercare prea grea, mai ales fiindcă aş fi putut suferi chiar eu urmările mâniei lupului, am intervenit energic pentru a calma căţeluşa. Astfel, am ajuns în situaţia paradoxală de a o bate pe Stasi ca să lase lupul în pace. Cu nici zece minute în urmă pregătisem în afara cuştii o rangă şi două găleţi cu apă, pentru ca, la nevoie, să-mi pot salva căţeluşa iubită de atacul animalului de pradă. Sic transit gloria. . . lupi r':

�·. Parafrazare a expresiei latineşti „Sic transit gloria mundi" ,,Aşa trece gloria lu�ii" (n. red. ).

Stăpân şi câine

Sunt foarte diferite motivele care îi determină pe oameni să-si , ia un animal si , să-l crească, dar nu toate pot fi considerate juste. Mai ales printre iubitorii de câini găsim oameni care au trecut prin experienţe amare si , care îsi , caută un refugiu în tovărăsia , animalului. Mă mâhneste , nu , si , mă întristează să aud această observatie doar răutăcioasă, ci complet falsă: ,,Animalele sunt mai bune ca oamenii." De fapt, nu-i deloc aşa! Sunt de acord că fidelitatea unui câine îşi găseşte cu greu echivalentul în loialitatea socială a omului. Însă câinele nu se con­ fruntă cu labirintul unor obligaţii morale adesea con­ tradictorii, el nu cunoaste , deloc, sau doar în foarte mică măs4ră, conflictul dintre înclinaţie şi datorie, cu alte cuvinte, este străin de tot ceea ce ne face pe noi, oamenii, să ne simtim vinovati. , , Chiar si , cel mai devotat câine este, privit prin prisma responsabilităţii omeneşti, amoral. Cunoaşterea detaliată a comportamentului social al animalelor superioare nu duce, aşa cum cred mulţi, la o subestimare a diferentelor dintre om si , , animal. Dimpotrivă, numai un bun cunoscător al comportamentului

STĂPÂN ŞI CÂINE

59

animalelor este în măsură să aprecieze corect superiori.,. tatea si, unicitatea omului în lumea fiintelor vii. Corn, Paratia stiintifică a animalului cu omul, care constituie , , , o parte atât de importantă a metodei noastre de cercetare, nu presupune o depreciere a demnităţii umane mai mult decât ar presupune-o recuno�terea teoriei evolu­ tioniste. Tine de esenta evolutiei creatoare a materiei or.,. ganice ca aceasta să creeze necontenit ceva nou, superior1 ceva ce nu a fost preformat sau nu a existat pe treapta anterioară. Fără îndoială, si , în ziua de azi animalul e prezent în om, dar omul nu e nicidecum prezent în animal. Metoda noastră de cercetare, filogenetică - care începe în mod obligatoriu de la treapta cea mai de jos, de la animal - ne permite să observăm foarte clar tocmai esenta , acele performante , superioare ale rati.,. , , umanitătii, unii şi eticii umane ce nu apar niciodată în regnul ani.,. mal, şi asta pentru că le putem distinge mai bine pe fundalul vechilor caracteristici şi înzestrări istorice care îi apropie pe oameni până astăzi de animalele superioare, Ideea că animalele sunt mai bune decât oamenii este pur şi simplu o blasfemie; chiar şi pentru cercetătorul critic al naturii, care nu ia numele lui Dumnezeu atât de uşor în deşert, ea este echivalentă cu o negare satanică a dez.,. voltării creative a organismelor spre forme superioare; Din păcate, foarte mulţi dintre iubitorii de ani­ male - şi în special dintre cei preocupaţi de protecţia animalelor - perseverează în această părere extrem de periculoasă din punct de vedere etic. Singurul fel de J

,

)

,

60

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

dragoste pentru animale care poate fi frwnos şi înălţător este cel provenit din dragostea generală faţă de întregul univers al fiinţelor vii, a cărei pai:t-e centrală trebuie să ră­ mână dragostea fată de om: ,,Iubesc ceea ce trăi este", spune Mântuitorul în drama lui J.V. Widmann�·. Sfântul şi animalele. Nwnai cel care simte la fel poate să se ataşeze de animale rară a se pune într-o primejdie morală. Cine însă le refuză oamenilor dragostea din cauza dezamăgirii provocate de slăbiciunile omeneşti şi o transferă asupra câinilor sau pisicilor săvârşeşte rară îndoială un mare pă­ cat, o sodomie socială, ca să spunem aşa, care-i la fel de Pernicioasă ca cea sexuală. Ura fată de oameni si iubirea pentru animale sunt o combinaţie foarte proastă. Bineînteles că este inofensiv si absolut permis ca oamenii singuri care simt nevoia să iubească si să fie iubiti să-şi ia un câine. Într-adevăr, nu te mai simţi singur pe lume când există măcar o fiintă care se bucură când te întorci acasă. Foarte instructiv sub aspectul psihologiei animale şi umane, dar si distractiv, este studiul .corespondentei armonioase dintre stăpân şi câine. Deja alegerea câinelui, dar mai ales dezvoltarea ulterioară a relaţiilor pri­ leJ'uieste constatări interesante. Ca si în viata oamenilor, ,. si aici atât deosebirile pronuntate, cât si asemănările puternice pot duce la o convieţuire fericită. La fel ca în J

J

J

,

J

J

J

J

,

J

J

J

,

J

J

J

�·. Joseph Viktor Widmann (1842-19n), scriitor şi ziarist elve­ ţian puţin cunoscut azi (n. red. ).

STĂPÂN ŞI CÂINE

61

desele cazuri de soti, si , care au trăsături comune, , sotii de parcă ar fi fraţi, putem observa şi la un stăpân şi un câine care au petrecut mulţi ani împreună asemănări de comportament care sunt totodată înduioşătoare şi comice. La cunoscătorii comportamenntlui canin, aceste similarităţi sunt mai accentuate datorită faptului că ale­ gerea unei anumite rase şi a unui anumit exemplar din rasa respectivă se face pe baza simpatiei pentru caractere asemănătoare. Cătelusele chow-chow care au întovără... , , şit-o pe soţia mea de-a lungul anilor sunt exemple tipice de „simpatie", de „rezonanţă". Şi mie mi se întâmplă în principiu la fel, astfel încât prietenii noştri apropiaţi, care ne ştiu pe noi şi pe câini foarte bine, găsesc în câinii nostri noastre. Câinii sotiei , , o oglindă a însusirilor , mele sunt totdeauna deosebit de curaţi şi au un remar­ cabil simţ pentru ordine: aparent rară a fi îndrumaţi în vreun fel, ei nu calcă în băltoace si , se miscă , pe cea mai îngustă cărare dintre flori şi legume rară să calce o sin� gură dată în ele. Ai mei, dimpotrivă, se tăvălesc în orice băltoacă si , aduc mizerie în casă - cu alte cuvinte, se deosebesc de câinii sotiei mele la fel cum mă deosebesc , eu de soţia mea. Lucrurile se explică în parte prin fap­ tul că sotia ales din canisa noastră numai pui , mea si-a , în a căror moştenire genetică predominau reţinerea, cu­ rătenia pisicească si caracterul „nobil" ale chow-chow-ului, în timp ce eu i-am preferat mereu pe cei la care recunoşteam natura mai zvăpăiată, mai vitală, dar neîndo­ ielnic mai vulgară a femelei de ciobănesc Tito. O altă I

J

62

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

paralelă constă în faptul că, în ciuda legăturii strânse de sânge dintre ei, câinii sodei mele sunt mai delicati ' ' şi mai cumpătaţi, pe când a(mei înfulecă peste măsură. De ce se întâmplă acest lucru pur şi simplu nu pot să îmi explic. După părerea mea, a avea un câine „paralel" sau „de rezonanţă" indică întotdeauna o anumită armonie in­ terioară a stăpânului, ba chiar un sentiment de auto­ multumire. Căci genul de relatie ' care se formează în ' acest caz între om şi câine presupune, după cum spunea foarte frumos Wilhelm Busch, ca „amândoi să fie mul­ ţumiţi de sine". Altfel se prezintă lucrurile la pandantul tipologic al câinelui de rezonanţă, pe care l-aş numi „câine complementar". Nu vreau să spun că aici relaţia dintre stăpân şi câine ar fi mai puţin strânsă şi ar prile­ jui mai puţină bucurie; d�mpotrivă, ea poate fi chiar mai bună, la fel ca în cazul prieteniilor dintre oameni în care partenerii se completează reciproc. Pe de altă parte, există şi cazuri în care relaţia complementară este supărătoare. Un astfel de comportament am observat dţ curând pe stradă. Un domn palid şi slab, cu o privire îngândurată şi supărată, în costumul său de o meschină respectabilitate, cu guler tare şi cu lornion, un angajat la vreui:i birou, mergea cu un ciobănesc german mare, nu prea bine hrănit, ,,la picior". Bărbatul avea în mână o biciuscă, iar când s-a oprit brusc si ' ' câinele a depăsit , cu doar câţiva centimetri linia regulamentară a piciorului l-a lovit brutal cu coada biciuştii peste bot. În acel

STĂPÂN ŞI CÂINE

63

moment fata ' bărbatului exprima atâta ură si ' nervozitate, încât cu greu m-am abţinut să provoc o ceartă în stradă. Pun rămăşag pe orice că acel câine nefericit jtica fată ' de si ' mai nefericitul său stăpân acelasi ' rol pe care acesta din urmă îl juca la birou faţă de un şef, poate, la fel de demn de milă.

Câinii şi copiii

Din păcate, eu n-am avut câini în copilărie. Mama aparţinea generaţiei care tocmai descoperise bacteriile şi majoritatea copiilor de familie bună au devenit aproape rahitici, pentru că, de teama bacililor, laptele pentru copii era complet sterilizat, distrugându-se astfel toate vitaminele. Abia când am ajuns destul de mare ca să se dea crezare cuvântului meu de bărbat că n-am să mă las lins de câine am avut voie să-mi iau primul tovarăş canin. Din nefericire, acesta s-a dovedit un nerod - este vorba de teckelul Kroki, despre care am mai povestit. Din pricina acestei potăi fără caracter, n-am mai simţit mult timp nevoia de a-mi lua alt câine. �Copiii mei însă au crescut într-o strânsă camaraderie cu câinii. Parcă-i văd şi acum pe omuleţii care mergeau în patru labe pe sub burţile ciobăneştilor uriaşi - pe atunci aveam cinci -, spre oroarea mamei mele. În pe­ rioada în care fiul meu învăta să se , să meargă, obisnuia , agaţe de coada lungă a lui Tito când voia să treacă de la locomoţia în patru labe la cea în două picioare. Tito stătea liniştită, suportând totul cu o răbdare exemplară,

CÂINII ŞI COPIII

65

dar de îndată ce băieţelul se ridica în picioare şi dădea drumul greu încercatei cozi, ea si-o scutura, usurată, atât , , de tare, încât îl dădea din nou jos pe omuleţ. Câinii sensibili sunt foarte atenţi cu copiii, pentru că îşi dau seama cât de mult ţine la ei stăpânul lor. Teama că un câine ar putea să-i facă ceva unui copil este ridicolă, în schimb există riscul ca un câine să to­ lereze prea multe din partea copiilor şi aceştia să devină lipsiţi de consideraţie. Mai ales în cazul câinilor blajini de talie mare, cum ar fi Saint-Bernard-ul sau terra-no­ va-ul, trebuie avut grijă în această privinţă. Totuşi, în general-câinii ştiu cum să scape de copiii care le acordă o atenţie chinuitoare, având tocmai prin aceasta tin important rol pedagogic: deoarece copiii iubesc în mod normal compania câinilor si , se întristează dacă acestia , fug de ei, micuţii învaţă de la sine cum trebuie să se comporte pentru a fi văzuţi de câini ca nişte compa� i­ oni dezirabili. Astfel, copiii care sunt înzestraţi de na­ tură cu un oarecare tact învaţă de la o vârstă fragedă să tină , - o valoroasă experientă ' educativă, ' seama de altii fără îndoială. Când merg într-o vizită şi văd că un câine nu fuge de un prichindel de cinci-şase ani, ci vine lângă el prietenos, acel copil creşte în ochii mei şi, prin el, întreaga familie. Din păcate, trebuie spus că băieţii ţăranilor din locul meu de baştină se poartă cam brutal cu câinii. La noi n-ai să vezi niciodată o ceată de băieţi în compania unui câine. Cunosc, ce-i drept, unii copii de ţărani care se

66

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

poartă frumos cu câinii, dar într-un grup mai mare apar mereu câtiva neciopliti , asta e cel mai rău - îi , , care - si fac pe ceilalţi să le urmeze :exemplul. În orice caz, de obicei câinii din Austria Inferioară fug când văd un băiat de ţăran apropiindu-se de ei. Acest lucru n-ar trebui să se întâmple şi, din fericire, nici nu se întâmplă pretutindeni. În Bielorusia, de exemplu, întâlneşti frec­ vent băietei ani înconJ·urati, de haite , blonzi de cinci-sase , întregi de corcituri! Câinii n-au nici cea mai mică teamă de copii, ci par să aibă o încredere deplină în ei. Din această încredere se pot trage concluzii grăitoare Privind particularitătile sufletesti , , ale acestor băieti! , Probabil că apropierea mai mare de natură este cea care îi face pe copiii de ţărani ruşi să se poarte atât de frumos cu câinii. Cea mai ciudată legătură pe care am văzut-o vreo­ dată între un câine şi un copil - pe atunci eram şi eu copil - a fost cea dintre un uriaş terra-nova negru şi cel care a devenit mai târziu cuţnnatul meu, Peter. La co­ �acul Altenberg din vecinătate, cel dintâi era câinele de curte, iar cel de-al doilea, fiul proprietarilor domeniu­ lui. Lord - aşa se numea animalul, la care am mai făcut referire - era curajos până la nebunie, fidel, blând şi statornic, iar Peter era unul dintre cei mai nesăbuiţi ştrengari din zonă. Şi tocmai pe el, care avea atunci unsprezece ani, l-a ales Lord drept stăpân, cu toate că era deja matur când a fost adus la conac. Ce l-a făcut

CÂINII ŞI COPIII

67

pe câine să i se alăture lui Peter nu am înţeles nici până în ziua de azi, deoarece câinii de acest tip se ataşează de obicei de bărbaţi, pe cât posibil de capul familiei. Poate din motive cavaleresti , de Peter, care era cel , s-a atasat mai mic nu numai dintre cei patru frati, , ci dintre toti , băieţii şi fetele care se jucau pe atunci de-a indienii prin pădurile de lângă Altenberg. De multe ori ajungem să ne lovim în cursul acestor lupte, iar Peter - în mod . J ustificat, as, zice - o încasa mai des decât toti , ceilalti. , Lui Lord însă asta nu i se părea în ordine şi intervenea energic. Ce-i drept, deşi a sărit deseori în apărarea mi­ cului său stăpân, niciodată nu ne-a zgâriat pe vreunul dintre noi, darămite să ne muşte. Dar vai de cel pe care-l trântea o dată acest câine mare ca un leu şi negru ca noaptea, punându-şi labele pe umerii lui şi arătân­ du-si , uriasii , colti , albi, ba si , mârâind gros pe deasupra! Peter răspundea acestei protecţii cu o dragoste pro­ fundă; cei doi erau de nedespărtit. , Si , totusi, , asta a îngreunat într-o oarecare măsură educaţia lui Peter, căci însuşi domnul Niedermaier, severul profesor particular, nu putea îndrăzni nici măcar să ridice vocea la Peter. Dacă o făcea, imediat se auzea dintr-un colt, un mârâit gros şi leul negru se apropia maiestuos; în atari condiţii, domnului Niedermaier nu-i rămânea decât să dea ne­ putincios din umeri şi să bată în retragere. Eu am o preJ· udecată fată , , de oamenii, chiar si , fată de copiii mici, care se tem de câini. Această prejudecată .

68

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

este cu sigurantă căci reactia , absolut , neîndreptătită, , normală a unui om atât de mic atunci când dă cu ochii de un animal atât de mare este � fie temător şi prudent. Dar şi atitudinea mea de a iubi copiii ca're nu se tem de câini şi care ştiu cum să se poarte cu ei are justificarea ei, căci relaţionarea cu animalele presupune o bună fa­ miliarizare cu natura. Copiii mei, încă înainte de a împlini un an, erau foarte familiarizati ' încât , cu câinii, asa nici unuia dintre ei nu cred că i-a trecut vreodată prin cap că aceste animale ar putea să le facă ceva. Tocmai de aceea m-a speriat zdravăn o întâmplare care s-a petrecut pe când fiica mea Agnes avea abia şase ani. Agnes fusese cu fratele ei, cu un an şi jumătate mai mare, la luncă pentru a aduce, din însărcinarea · mea, hrană vie pentru peşti. Când s-au întors acasă, copiii au adus cu ei un ciobănesc german mare şi foarte frumos pe care îl întâlniseră pe drum. Apreciam. că are în jur de sase-sapte ani, ceea ce mai târziu s-a dovedit corect. Du, , lăul părea oarecum sperios şi abătut. Pe mine nu prea mă ţăsa să-l mângâi, dar de copii stătea lipit cu un devo­ tament vecin cu îndârjirea. Aveam sentimentul că ceva nu-i în regulă, mai ales că nu eram sigur dacă animalul nu cumva suferea de vreo tulburare mintală. Pe deasu­ pra, cum ajunsese acest câine bătrân să se alăture copii­ lor? Mai târziu am găsit explicaţia. Era din Langenlebarn, un sat aflat la zece kilometri depărtare, în susul râului; salvele trase cu ocazia sfintirii unei biserici de acolo îl

CÂINII ŞI COPIII

69

băgaseră atât de rău în sperieţi, încât fugise de acasă şi apoi nu mai găsise drumul înapoi. Stăpânul lui avea doi copii care semănau cu ai mei ca vârstă si Fără ' înratisare. , ' îndoială, acesta era motivul pentru care dulăul venise imediat la ei când i-a văzut în luncă. Dar deocamdată nu ştiam toate astea. Copiii mă implorau să-l păstrăm dacă nu-i vom găsi stăpânul! Situaţia era complicată şi mai mult de faptul că Wolf I, câinele nostru de la acea vreme, era de aseme­ nea ataşat de copii, chiar dacă în modul mai lejer şi mai insubordonat 'specific câinilor lup us. După cum se poate lesne înţelege, intrusul care tindea să acapareze atenţia micilor săi stăpâni îl deranja îngrozitor. Prin ameninţări apăsate adresate ambilor câini, am reuşit pentru moment să împiedic o încăierare, fiind ajutat şi de dispoziţia deloc belicoasă a nou-venitului. Dar gân­ dul de a păstra acest câine nu mă umplea de entuziasm. Iar buclucul s-a produs curând. Mă aflam la toaletă, când deodată am sărit în sus auzind zgomotele unei luptei canine şi, mai ales, strigătele de ajutor ale micu­ ţei mele Agnes. Cu hainele în dezordine, am fugit în fata , i-am văzut pe cei doi câini încăierându-se , casei si si iar sub ei - piciorusele fiicei mele! Am , muscându-se, , , apucat amândoi câinii de ceafa şi cu o sforţare supra­ omenească i-am despărţit, căutând s-o eliberez pe Agnes. Era întinsă pe spate, cu câte o mână încleştată în blana combatanţilor. După cum mi-a povestit după aceea, se

70

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

aşezase între ei şi începuse să-i mângâie pe amândoi deodată, crezând că asa că asta , îi va împăca. Bineînteles , a avut tocmai efectul opus, câip-ii sărind unul la beregata celuilalt, peste fetiţă. Agnes a încercat să-i despartă şi nu le-a dat drumul nici după ce a fost aruncată la pământ şi călcată în picioare. Că unul din câini ar fi putut să-i facă ei ceva, asta nu i-a trecut nici o clipă prin cap!

Sfaturi pentru cumpărarea unui câine

După cum ştim, e greu să alegi: pentru care rasă, să te hotărăsti? , Mai întâi, trebuie să-ti , fie clar ce vrei de la câinele tău. Un sfat bun poate să dea doar cineva care îl cunoaşte foarte bine pe omul În cauză. De pildă, o dom­ nisoară bătrână care suferă de singurătate si , , are nevoie de o fiinţă pe care s-o iubească şi s-o îngrijească n-ar avea cum să fie încântată de un chow-chow care nu prea agre­ ează mângâierile si , contactul fizic si , care doar dă fudul din coadă când se întoarce stăpâna acasă, fară să sară în sus de bucurie ca alti, câini. Dacă vrei un câine semimental, care să-ţi stea ore în şir cu capul pe genunchi, Privindu-te cu niste , ochi ca de chihlimbar, îti , recomand un setter sau o rasă asemănătoare, cu păr lung şi urechi mari care atârnă. Mie personal aceşti câini mi se par prea trişti. Noi, oamenii moderni, cu grijile noastre, cu în­ grozitoarea ameninţare a armelor atomice, avem, din păcate, motive întemeiate să fim trişti. De aceea, pentru multi, dintre noi, contactul continuu cu o fiintă , care tinde din fire spre o astfel de stare şi care îşi face din când în când simţită prezenţa în cameră printr-un oftat

72

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

adânc, deşi blajin, nu pare a fi cel mai indicat. Veselia sau tristetea unui prieten influentează în mare măsură , , şi starea celui de alături; un OfIJ."' binedispus şi plin de vitalitate este un adevărat izvor de energie şi curaj pen­ tru cei din jur. În mod poate surprinzător, acelaşi efect poate să-l aibă şi un câine vioi. Cred că popularitatea de care se bucură rasele de câini vădit caraghioase se explică în mare parte prin nevoia oamenilor de a-şi înveseli su­ fletul. Drăgălăşenia comică a unui terier sealyham, lao­ laltă cu dragostea lui •fidelă pentru stăpân, poate fi un adevărat sprijin moral pentru un om ceva mai trist. Cine nu ar zâmbi la vederea unui căţel cu patru picioare mult prea scurte şi cu o mutră prostuţă, dar în acela.ş i timp şmecheră, ţinând capul într-o parte, cu un pantof în gură, şi provocându-şi stăpânul la joacă? Celui care nu caută doar un prieten personal, ci şi un pic de natură autentică îi recomand un câine total dife­ rit. Din acest motiv, eu prefer rase care nu se îndepăr­ tează prea mult de forma lor sălbatică. De exemplu, prin constituţia lor fizică şi psihică, corciturile mele de chow:..chow cu ciobănesc german se apropie foarte mult de strămosii , lor sălbatici. Cu cât un câine s-a schimbat mai puţin prin domesticire, cu cât a rămas mai mult un animal sălbatic de pradă, cu atât mai preţioasă şi mai frumoasă mi se pare prietenia sa. De aceea nu-mi place să supun câinele unei dresuri care îl îndepărtează prea mult de felul lui natural de a fi. N-aş vrea să mă dispensez

SFATURI PENTRU CUMPĂRAREA UNUI CÂINE

73

nici chiar de înclinatiile vânătoresti ' ale câinilor mei, ' care au avut mereu urmări neplăcute. Dacă ar fi nişte mielusei nu ' unei muste, , ' incapabili să facă rău până si mi s-ar mai părea nemaipomenit că pot să le încredinţez fară grijă viaţa copiilor mei. Mi-am dat seama mai bine de asta după ce am asistat la o întâmplare teribilă. Într-o iarnă geroasă a sărit la noi în grădină o căprioară; cei trei câini s-au năpustit imediat şi au rupt-o în bu­ căţi. Privind îngrozit trupul acela sfârtecat, am înţeles cât de neconditionată era încrederea mea în inhibitiile , , sociale ale acestor bestii sângeroase. Şi m-am gândit la copiii mei, care la vremea aceea erau mult mai mici şi mai lipsiţi de apărare decât căprioara. Mă minunam eu însumi de încrederea absolută cu care încredintam zi , · de zi mânuţele şi picioruşele plăpânde ale copiilor mei acelor foarfeci îngrozitoare! Vara, copiii se jucau atât de des cu câinii în grădină, fară ca noi să-i suprave ... ghem! Dar cine a auzit vreodată ca un câine să-i fi fa.cut ceva copilului stăpânului său? Desigur, totul e o chestiune de gust, de aceea înţeleg că nu oricine poate iubi un câine sălbatic, cu instincte de prădător. De altfel, câinii cu sânge de lup, din cauza firii lor sensibile şi retrase şi a caracterului lor indepen� dent, nu se dresează prea uşor. Se bucură de ei numai cel care cunoaşte bine câinii şi care e capabil să desco­ pere bogăţia nebănuită a sufletului lor. Altora le va plăcea mai mult un boxer cumsecade şi relativ insensibil

74

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

sau un airedale-terier, din aceleasi ' motive din care un fotograf începător va face poze mai bune cu un aparat simplu decât cu un dispozitiv pţ,.rformant şi complicat. Prin aceste consideratii, ' nu vreau sub nici o formă să defavorizez câinele „cumsecade", mai puţin complicat sufleteşte; din contră, mie îmi plac foarte mult boxerii si , , rasele mai mari de terier, ale căror curaJ·, vioiciune si devotament până la sacrificiul de sine supravieţuiesc chiar şi celei mai nepricepute dresuri. Aici se impune precizarea că tot ce am spus despre caracteristicile gene­ rale ale anumitor rase este valabil numai în general şi că în realitate apar toate excepţiile posibile. Orice ge­ neralizare de acest fel ar fi la fel de nedreaptă ca şi în­ cercarea de a caracteriza în bloc germanii, englezii sau francezii. Am întâlnit, de pildă, boxeri foarte sensibili şi unii chow-chow complet lipsiţi de caracter, ba chiar şi un spaniel cu o viaţă interioar� complexă şi cu o fire pronunţat independentă. Şi Susi a mea, la care, ce-i drept, se manifestă foarte puternic moştenirea ciobănescului german, este foarte drăguţă cu prietenii apropiaţi ai fa­ miliei si , deloc distantă ca alti , chow-chow. Poate că e mai util să-i statuim pe începători ce ani­ mal să nu îsi ia, de ce caracteristici să se ferească, decât să le dăm numai sfaturi pozitive. Înainte de a intra în subiect, vreau să subliniez că aceste avertismente n-ar trebui în nici un caz să-l descurajeze pe cititor de la a-şi lua un câine. Orice câine este mai bun decât nici unul, şi chiar dacă viitorul posesor de câine încalcă toate

SFATURI PENTRU CUMPĂRAREA UNUI CÂINE

75

regulile enunţate aici, tot se va bucura de animalul său! Bucuria va fi însă mai mare dacă el tine seama de aceste , reguli! Prima regulă este: cumpăraţi numai un câine sănătos fi.zic şi psihic. Dacă nu există motive temeinice pentru o altă alegere, atunci trebuie luat cel mai puter­ nic, mai gras şi mai vioi pui - trei însuşiri care se re­ unesc cu o remarcabilă regularitate. Bineînţeles că o cătelusă , ' este încă de mică mai firavă decât un mascul, iar acest lucru trebuie luat în considerare. Dacă la părinţi sau la pui se observă cel mai mic semn de degene­ rare- ceea ce se întâmplă destul de des la rasele nobile, neîncrucisate -, atunci e mai bine să vă reorientati. , , Se impune o precauţie deosebită în cazul raselor străine care, în Europa, sunt împerecheate în grupuri restrânse, motiv pentru care se ajunge la o consangvinitate ridi­ cată. Mai bine un animal cu un pedigri mai puţin im­ punător (căci un asemenea certificat zace oricum acasă într-un sertar, dacă nu esti , crescător de câini), dar mai vital şi mai puţin vulnerabil! · Aşa cum voi explica în capitolul „Plângere împotriva crescătorilor", sunt atât de revoltat de crescătorii de profesie care pun un accent exagerat pe frumuseţea exterioară a câinelui şi ·negii.:. jează calităţile lui psihice, încât aproape că-mi vine să recomand începătorilor, care nu ştiu prea multe despre psihicul câinilor, să nu cumpere niciodată un câine cu un arbore genealogic prea lung. Mai brutal spus, pro­ babilitatea de a te alege cu un câine nervos, dereglat sau cu defecte psihice este simţitor mai mică la o corcitură

76

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

decât la un câine cu strămoşi campioni de opt genera­ tii , încoace. Cine vrea să-si , ia un ciobănesc german, trebuie neapărat să se ducă la o ccţnisă de câini utilitari, caz în care un certificat ce atestă o ascendenţă de cam­ pioni are o valoare reală. Înainte de a-ti , lua un câine, trebuie să te gândesti , bine cât te ţin nervii. Câinii extrem de vioi, precum foxterierul sârmos, pot fi dificili şi pentru oameni care în mod normal stau bine cu nervii, mai ales atunci când agitaţia lor necontenită nu este motivată de o fire ve­ selă, ci de o nervozitate provenită dintr-un pedigri so­ fisticat. Când se ia în considerare mărimea câinelui în raport cu apartamentul, casa sau grădina, trebuie să se tină seama si , , de temperamentul animalului. Un setter sentimental şi blând, pentru care cea mai mare bucurie este să-şi privească în linişte stăpânul, suferă mai puţin din cauza spaţiuh.�i mic al unui apartament decât un terier mic, dar extrem de vioi. Dacă stăpânul are timp să-i ofere câinelui destulă miscare, atunci o locuintă , , mică nu-l va împiedica să-şi ia un câine de talie mai mare. 9bligaţia de a scoate câinele la plimbare îi im­ pune omului să facă ceva şi pentru propria lui sănătate, şi anume să se plimbe de două ori pe zi câte o jumătate de oră în aer liber. - O greşeală pe care o fac mulţi iubitori de animale care nu prea au cunoştinţe despre câini este de a cum­ păra un câine tocmai pentru că, încă de la prima întâl­ nire, se manifestă foarte prietenos. Dar cei care fac asta

SFATURI PENTRU CUMPĂRAREA UNUI CÂINE

77

uită că, în acest fel, aleg dintre toţi puii pe cel mai mare „lingusitor" si , , că mai târziu nu vor fi deloc încântati , când câinele lor se va duce dând din coadă la toti străinii. Când am ales-o pe Susi a mea di1�tre nouă pui de chow-chow fa.taţi deodată, un motiv a fost faptul că dintre cele nouă mingi caraghioase de blană ea mârâia cel mai tare şi se apăra cel mai înverşunat de mine, străinul, când încercam să pun mâna pe ea. Acel „carattere calfacteristico" pe care Nestroi'• , în amuzantul său anunţ privind pierderea unui câine din farsa Lumpazivagabundus, îl atribuie f'ară excepţie mop­ şilor este într-adevăr unul dintre cele mai grave defecte pe care le poate avea un câine. Cu toate acestea, după părerea mea Nestroy este nedrept faţă de mopşi; singu­ rul câine pe care îl cunosc din această rasă pe cale de dispariţie este un animal devo.tat şi cumsecade, care sare imediat să-şi apere stăpâna dacă cineva se face că o atacă. După cum am mai spus, caracterul linguşitor se explică prin persistarea „amabilităţii" neselective şi a supuşeniei Pe care câinii foarte tineri le manifestă fată , oa, de toti menii si fată de toti câinii adulti. Acest infantilism este, deci, un defect numai la câinii maturi, în timp ce la pui este absolut normal şi nicidecum condamnabil. De aici rezultă pentru cel care cumpără un câine următorul inconvenient: nu se poate prezice dacă puiul J

)

'

,

,·r Johann Nepomuk Nestroy (1801-1 8 62) , important drama­ turg şi actor austriac. A scris numeroase piese satiric-umoristice în tradiţia teatrului popular vienez ( n. red. ).

78

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

jucăuş va deveni un „linguşitor" ori va dobândi, odată cu maturitatea, distantarea necesară fată , , de străini. De aceea, este indicat ca în cazul raselor la care acea distanţare se dezvoltă mai târziu puii să fie cumpăraţi abia când au cinci-şase luni. Acest lucru este valabil mai ales pentru cockerii spaniel şi pentru alţi câini de vânătoare cu urechile lungi, pe când puii de chow-chow, de pildă, evoluează foarte repede şi vădesc deja la opt sau nouă săptămâni trăsături distincte de caracter. Însă în toate cazurile în care se poate exclude pericolul acelui „carat­ tere calfacteristico" (fie pentru că rasa respectivă nu are o asemenea predispoziţie, fie pentru că viitorul stăpân îi cunoaşte bine pe părinţii puiului) este recomandabil să se cumpere câinele la o vârstă cât mai fragedă- asta însemnând de îndată ce puiul poate fi luat fără pro­ bleme de la mama lui. La câinii mai mici şi mai precoci această vârstă minimă ar fi pe la opt săptămâni, la cei mai mari, pe la douăsprezece săptămâni_. Pentru că puii de câine sunt absolut cuceritori, unii oameni care au, ca mine, instincte de dădacă sunt tentaţi să ia puiul prea repede de lângă mamă. Bucuria de a-l creşte şi îngriji este mare , dar mai târziu îţi dai seama că anima­ lul tău este mai putin robust si , sănătos ca fratii , , lui, care i�iţial nu erau nicidecum mai puternici, dar care au ayut parte mai mult timp de laptele mamei. Acest aver­ tisment este cu atât mai îndreptăţit, cu cât unii crescă­ tori vor să vândă cât · mai repede o parte din pui, în interesul mamei si , al puilor rămasi. , Dacă totusi, , din

SFATURI PENTRU CUMPĂRAREA UNUI CÂINE

79

motive constrângătoare, se întâmplă să luaţi un pui prea devreme, nu trebuie să faceţi economie la lapte şi carne, la care trebuie să adăugaţi medicamente anti­ rahitice si , calciu. De altfel, hrănirii puilor ar trebui să i se acorde în general mai multă atenţie decât se întâmplă de obicei. Câinii de talie mare trebuie hrăniţi cu multă carne, pen­ tru a se dezvolta cât mai frumos. Părerea larg răspândită că resturile de la masa noastră ar fi suficiente sau că o „fiertură" ar fi o mâncare hrănitoare pentru câini este complet greşită. Tocmai de aceea se întâlnesc rareori câini din rasele Saint-Bernard, dog sau terra-nova la care ochiul cunoscătorului să nu observe semnele lăsate de subnutrirea la o vârstă fragedă. Însă aceste avertismente nu trebuie să vă îndepărteze de la ideea de a prelua cât mai de timpuriu creşterea puiului. Prin asta nu numai că ataşamentul câinelui faţă de stăpân va fi mai puternic, dar şi dragostea stă­ pânului faţă de câine va spori considerabil, căci el îşi va aminti cât efort şi răbdare i-au trebuit ca să crească animalul. Desigur, astfel de amintiri implică de obicei şi câţiva pantofi roşi şi nişte pete pe parchet. În sfârşit, încă un sfat care ţine de gustul meu perso­ nal şi care poate fi urmat sau nu: dacă se poate, luaţi-vă o cătelusă! că de două ori pe an, când este ' ' Bineînteles , în călduri, veţi avea de furcă, iar dacă nu dispuneţi de un mascul de aceeasi rasă, mai devreme sau mai târziu se va întâmpla să apară o serie de pui corciţi, pe care, J

80

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

dacă nu vreţi să le faceţi de petrecanie, va fi foarte greu să-i dati. ' Dar cred că toti , cunoscătorii speciei canine vor fi de acord cu mine că, dacă îţi iei- un câine pentru calităţile sale sufleteşti, atunci alegi o femelă. Pe vremuri, în casa noastră din Altenberg se găseau patru căţeluşe: cătelusa , ' mea Tito - ciobănesc german -, chow-chow-ul soţiei mele, teckelul fratelui meu şi buldogul cumnatei mele. Numai tatăl meu avea un mascul, care depunea mari eforturi pentru a alunga numeroşii pretendenţi care apăreau prin grădină. Într-o zi, două dintre aceste căţeluşe, anume chow-chow-ul Pygi I şi teckelul Kathi, au intrat în călduri. Dar cum, în cazul lor, nu aveam motive să mă tem că se va ajunge la o împerechere ne­ dorită - Pygi era absolut fidelă masculului Bubi, iar pentru minuscula căţeluşă teckel nu se găsea prin preajmă un mascul pe măsură -, le-am luat şi pe ele la plimbare pe malul Dunării. Eram obişnuit să se ia după noi câini străini, dar, odată ce am ieşit din sat, n-am putut să nu remarc mărimea · haitei care ne însoţea de data asta, aşa că am început să număr: în afară de cei cinci câini ai noştri, mai alergau pe lângă noi încă şai­ sprezece masculi, deci eram însotiti ' ' de nu mai p·utin ' de douăzeci si unu de câini! , Cu toate acestea, îmi mentin părerea. O cătelusă ' ' ' este mult mai devotată decât un mascul, pornirile ei sufleteşti sunt mai complicate, mai bogate şi mai sub­ tile, iar inteligenţa ei o întrece de cele mai multe ori pe cea a unui mascul de aceeaşi vârstă. Am avut ocazia

SFATURI PENTRU CUMPĂRAREA UNUI CÂINE

81 ·

să cunosc foarte multe animale, de aceea pot spune cu deplină convingere: dintre toate fiinţele nonumane a căror viaţă psihică, din punctul de vedere al compor­ tamentului social, al delicatetei ' al ca' sentimentelor si pacităţii de a lega o prietenie adevărată, se aseamănă cu cea a omului, animalul cel mai apropiat nouă, deci cel mai nobil în sensul omenesc al cuvântului, este o căţeluşă. Ce ciudat că în engleză numele ei a devenit un cuvânt de ocară!''� .

�·: Engl. bitch, cu sensul argotic de femeie uşoară sau femeie nesuferită (n. red. ).

Plângere împotriva crescătorilor

Printre câinii care execută la circ numere deosebit de complicate, necesitând o mare capacitate de învăţare, nu vom găsi decât rareori câini de rasă pură - nu fiindcă o corcitură este mai ieftină (pentru câinii de circ talen­ taţi se plătesc sume exorbitante), ci fiindcă în aceste cazuri contează calităţile psihice ale animalului. Nu doar inteligenţa şi capacitatea de învăţare superioare, ci mai ales „nervozitatea" mai redusă, sau rezistenta , nervoasă mai mare, face ca animalele provenite din încrucişarea raselor să răspundă mai bine la dresaj. Astfel, nu este o pură întâmplare că cea mai frumoasă prezentare a psi­ hicului câinilor, făcută de Thomas Mann în Stăpân şi câine,:. are ca erou o corcitură de prepelicar. Dintre toţi câinii pe care i-am avut, unul singur a fost într-adevăr de rasă pură, adică bun de expoziţie: µn ciobănesc german pe nume Bingo. Era rară îndoială un animal nobil, un cavaler fără frică, dar nici nu se putea compara cu Tito, căţeluşa mea fără pedigri, în rafinamentul sentimentelor şi în complexitatea trăirilor psihice. Buldogul meu francez, pe de altă parte, avea

PLÂNGERE ÎMPOTRIVA CRESCĂTORILOR

83

pedigri, dar era, cum se zice, un rebut: avea dimensiuni mult prea mari pentru rasa lui pitică, capul şi picioarele prea lungi şi spinarea prea dreaptă. Şi totuşi, sunt con­ vins că nici un campion pe care l-a dat această rasă nu a atins calităţile sufleteşti ale lui Bully al meu. E trist, dar incontestabil că o selectie , atentă a caracterelor fizice nu se poate combina cu una a caracterelor psihice. Exemplarele care să corespundă întru totul ambelor cerinţe sunt atât de rare, încât nu pot oferi o bază suficientă pentru o dezvoltare în timp a canisei. La fel cum nu cunosc nici un mare învătat , care să semene din punct de vedere fizic cu Apollo şi nici o femeie de o frumuseţe ideală care să fie cât de cât inteligentă, tot aşa n-am văzut vreun câine încununat campion, indi­ ferent de rasă, despre care să pot spune ca aş vrea să-l am eu. Nu că aceste două idealuri divergente s-ar con­ trazice în mod fundamental: în fapt, e greu de înţeles de ce un câine de rasă neobişnuit de frumos n-ar putea fi înzestrat si Si , cu atribute mintale exceptionale. , , totusi; , fiecare dintre cele două idealuri se realizează rareori, de aceea reunirea lor într-un singur individ este foarte pu.... ţin probabilă. Chiar si , atunci când un crescător se străduieste , să obtină ambele trăsături prin selectia cea mai strictă, el , , se va vedea obligat în practică la compromisuri. De aceea s-a încercat, la fel ca la porumbeii voiajori, să se separe frumuseţea de abilitate. La porumbei s-a ajuns chiar la două rase diferite orientate spre standardul

84

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

estetic, respectiv utilitar, iar ciobănescul german pare să se îndrepte şi el către o astfel de divizare. Odinioară, când câinele era:fll mare măsură un ani­ mal utilitar şi moda juca un rol mai puţin important decât astăzi, nu exista pericolul ca în selecţia animalelor să fie neglijate calităţile psihice. Cu toate acestea, une­ ori apar defecte de caracter si , la câini care sunt crescuti , exclusiv pentru valoarea lor utilitară, iar un cunoscător de câini pe care eu îl respect foarte mult e de părere că lipsa de devotament faţă de stăpân întâlnită la anumite specii de copoi se explică tocmai prin scopul pentru care au fost crescuti. , Neîndoielnic, aceste rase au fost selectate mai ales în virtutea finetii olfactiv, , , simtului dar e posibil ca în creşterea lor să se fi urmărit şi lipsa devotamentului faţă de stăpân: proprietarii mai puţin sportivi ai domeniilor de vânătoare, sau chiar si , înaltii , functionari silvici, lăsau adesea căutarea vânatului îm, puşcat în seama unor ajutoare; prin urmare, un „bun" copoi era acela care stia să asculte si de altii, nu doar de stăpânul lui. Deosebit de gravă devine situaţia atunci când atot­ puternica şi tiranica modă începe să dicteze câinelui cum ar trebui să arate. Nu există o singură rasă de câini ale cărei trăsături de caracter să nu fi fost distruse după ce aceasta a ajuns să fie ,,la modă". Numai atunci când, într-un colt, uitat de lume, câinii au fost crescuti, în continuare ca animale utilitare s-a putut evita această distrugere. Astfel, în propria lor patrie, mai există şi azi

.

J

,

,

PLÂNGERE. ÎMPOTRIVA CRESCĂTORILOR

85

collie scoţieni în care persistă minunatul caracter ori­ ginar al acestei rase, în timp ce acei collie „nobili" cres­ cuţi în Europa Centrală la începutul secolului, când au devenit la modă, au suferit un proces nemaipomenit de debilizare si , , de slăbire a caracterului. Dacă cresterea utilitară a câinîlor nu prezervă caracteristicile mintale ale unei rase supuse „modernizării", atunci soarta acelei rase e pecetluită. Chiar si crescătorii care sunt onesti si , > , mai degrabă ar. muri decât să strice rasa prin încrucişări cu câini care nu au un pedigri impecabil găsesc că e în regulă să folosească în canisele lor nişte câini cu un fizic foarte frumos, dar cu defecte psihice. Cititorule iubitor de animale pentru care scriu această carte, crede-mă: mândria de a avea un câine care cores­ punde aproape perfect idealului rasei sale se estompează de-a lungul anilor, nu însă şi iritarea provocată de defecte psihice precum nervozitatea, frica de mâna stăpânului sau laşitatea excesivă. Trecerea timpului nu te face imun la aceste defecte, ci tot mai conştient de ele. O corcitură in­ teligentă, devotată, echilibrată şi îndrăzneaţă aduce pe termen lung mai multă bucurie decât un campion care a costat mii de şilingi. După cum am spus, ar fi posibil un compromis pen­ tru a îmbina atributele fizice şi cele psihice, căci, atâta timp cât nu au căzut pradă modei, diversele rase pure şi-au păstrat caracteristicile îmbucurătoare. Pericole pândesc însă deja în modul de desfăşurare a expoziţiilor canine: concurenţa animalelor de rasă în cadrul unei

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

86

expoziţii duce automat la exagerarea caracteristicilor specifice rasei. Dacă examinăm picturi vechi, care, în cazul raselor de câini englezeşt-i, există încă din Evul Mediu, şi le comparăm cu fotografii ale unor reprezen­ tanti ale acelorasi rase din zilele noastre, acestia din urmă ne vor părea nişte triste caricaturi ale imaginii iniţiale. Acest lucru este cel mai vizibil la chow-chow, care abia în ultimele decenii a ajuns un câine la modă. Prin 1920, chow-chow-ul încă mai era un câine căruia botul subtire, ochii oblici, mongoloizi, si urechile as, cuţite îndreptate în sus îi dădeau acel aer fascinant care distinge câinii groenlandezi, samoiezi şi husky - pe scurt, toate rasele la care predomină sângele de lup. Azi, chow-chow-ul este crescut cu exagerarea acelor carac­ teristici care îi dau un aspect de urs: bot lat şi scurt, aproape ca al unui dog, ochi care şi-au pierdut poziţia oblică în ansamblul feţei, urechi care se pierd în blana deasă. Şi din punct de vedere mintal, câinele plin de temperament care încă mai avea ceva din sălbăticia ani­ · malului de pradă s-a transformat într-un ursuleţ molâu. Totµşi, puii de chow-chow din canisa mea nu se înca­ drează în această tendinţă- prin venele lor mai curg şi astăzi, în ciuda regulilor tuturor asociaţiilor de crescă­ tori de câini, urme de sânge de ciobănesc german. O altă rasă pe care o îndrăgesc foarte mult şi ale cărei modificări psihice le regret este terierul scoţian. Cu vreo treizeci si cinci de ani în urmă, când aveam o cătelusă din această rasă, pe nume Ali, terierii scoţieni erau, )

)

)

)

)

)

)

PLÂNGERE ÎMPOTRIVA CRESCĂTORILOR

87

aproape rară excepţie, de un devotament şi un curaj exemplar. Nici unul dintre câinii mei de mai târziu nu mă apăra mai îndârjit ca Ali şi nici unul nu a trebuit salvat de atâtea ori din încăierări cu adversari mult mai puternici. În acelaşi timp, de nici unul nu a trebuit să apăr atât de des pisicile- ba mai mult, Ali a fost, dintre toţi câinii mei, singura care a urmărit o pisică până în copac! Într-o zi am asistat la următoarea scenă: Ali fu­ gărea o pisică. Pentru a se salva, pisica s-a căţărat într-un prun strâmb şi plăpând. În clipa următoare a trebuit să se retragă cu un metru şi jumătate mai sus, pentru că Ali, venind în viteză, a ajuns direct în coroana copăce­ lului. Peste câteva secunde, pisica a trebuit să se urce şi mai sus, pentru că Ali ajunsese la rămurica unde se re­ fugiase felina. Căteaua se lupta acum să-si echi, , mentină , librul, căci crenguţele erau acolo, sus, destul de subţiri. Nu a căzut, pentru că a reuşit să prindă. cu laba o creangă între pulpă şi burtă. Câteva clipe a atârnat cu capul în jos, apoi s-a redresat şi a continuat să latre furios la pi­ sică. Aceasta stătea un metru mai sus pe crenguţele fi­ rave, care abia o mai ţineau. Şi atunci s-a întâmplat _ceva incredibil: toti' muschii lui Ali s-au încordat pentru o ' săritură spre pisică. A apucat-o cu dinţii, a atârnat un pic de ea - pisica încercând din răsputeri să se ţină-, după care au căzut amândouă de la o înălţime de vreo trei metri. A trebuit să salvez pisica, pentru că Ali, în ciuda căzăturii, nu îi dăduse drumul. Pisica nu a păţit nimic, dar Ali a şchiopătat câteva săptămâni din cauza

88

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

unei leziuni musculare provocate de căzătură. Spre de­ osebire de pisici, câinii nu au mereu dexteritatea de a cădea în patru labe. _.... Asa erau terierii scotieni acum treizeci si , , cinci de ani! , Aproape toţi erau �a, Ali nu era nicidecum o excepţie. Şi azi? Mă mâhneşte să văd cum se comportă reprezen­ tanţii de acum ai acestei rase în Viena noastră cea iubi­ toare de câini. Desigur, Ali a mea, cu o ureche ce stătea strâmbă de la o cicatrice, n-ar fi avut nici o sansă la un , concurs pe lângă aceste frumuseţi aranjate impecabil. Dar terierii scotieni de azi tremură si , , în fata , unor câini care ar fi fugit schelălăind de Ali a mea. Încă nu e prea târziu. Mai există chiar şi în Europa Centrală terieri scotieni care nu se tem nici de un SaintBernard şi care ar sări imediat la cel mai impunător bărbat dacă acesta şi-ar permite să ridice vocea la stăpânul lor. Dar asemenea exemplare sunt din ce în ce mai rare - în orice caz, le-am căuta degeaba printre laureaţii expozi­ ţiilor canine. Iar acum îi întreb pe crescători, despre care putem presupune că se pricep la câini: ce-ar fi să mai crească din cârid în când şi astfel de câini curajoşi, energici şi devotati, un , chiar dacă, la evaluarea fizică, ar obtine , punctaj mai mic decât acele capodopere perfect proporţionate ale coafurii moderne? .

Pisica prefăcută şi câinele mincinos

Una dintre prostiile devenite proverbiale, împotriva cărora ştiinţa luptă în zadar, este ideea că pisicile sunt prefăcute. Nu înţeleg cum s-a ajuns aici. Această repu­ taţie nu poate să fi luat naştere din cauza modului ei de a vâna - apropiindu-se tiptil de pradă -, căci tot aşa vânează tigrii sau leii. În schimb, pisica n-are renumele de a fi sângeroasă, cu toate că, la fel ca acei prădători, îşi omoară prada cu colţii. Nu ştiu nici măcar un singur comportament specific pisicii care să poată fi numit, cu oarecare îndreptăţire, ,,fals". Există puţine animale pe fata ' cărora să se citească atât de usor dispozitia de moment: stii exact la ce să te astepti în momentul următor. Cât de clară este expresia de prietenie când faţa lor este netedă, fară cute, cu urechile ridicate şi ochii larg des­ chisi, si cât de vizibil se exprimă orice stare de agitatie, de teamă sau de ostilitate prin încordarea musculaturii faciale! Modelul dungat de pe figura pisicilor tigrate face si, mai evidente aceste miscări subtile ale pielii fetei si' ' potenţează bogăţia mimicii, acesta fiind unul din motivele pentru care prefer pisicile tigrate tuturor celorlalte. )

)

)

)

)

)

)

)

)

90

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

O adiere de neîncredere- nici pe departe de teamă -, si imediat ochii rotunzi si inocenti i se alungesc, urechile nu mai stau ridicate ca înainte, si nici n-ar mai fi nevoie de schimbarea subtilă a posturii şi de legănarea vârfului cozii pentru a informa privitorul că a intervenit o schim­ bare în starea emotională a animalului. Şi cât de expresive sunt posturile de ameninţare ale pisicii, în funcţie de cui i se adresează: omului prieten care îşi „permite prea multe" sau unui duşman de care chiar se teme! Aceste posturi diferă şi în funcţie de fap­ tul dacă ameninţarea are caracter pur defensiv sau dacă Pisica se simte superioară adversarului si îsi anuntă ataeul. În afară de cazurile rare de psihopatie, întâlnite atât la pisicile, cât şi la câinii cu pedigri, o pisică nu zgârie şi nu muşcă niciodată fară să-l fi avertizat în mod neechi­ voc pe cel care o supără, iar de obicei semnalele de ame­ nintare sunt brusc intensificate chiar înaintea atacului, ca şi cum animalul ar da un ultimatum: ,,Dacă nu mă laşi imediat în pace, voi fi nevoită să trec la represalii!" Pe un câine- sau pe orice alt prădător mare şi peri­ culos -, pisica îl ameninţă făcând bine-cunoscuta ei „cocoaşă"; luând această postură, şi având blana ridicată pe spate şi coadă, pisica pare mai mare decât e în reali­ tate, cu atât mai mult cu cât ea se pozitionează si oarecum lateral faţă de adversar - un comportament care seamănă cu cel al anumitor pesti care vor să-si intimideze duşmanul. Urechile le ţine lipite de cap, unghiurile gurii sunt trase în jos, botul se încreţeşte. Din pieptul J

J

J

,..

J

'

J

J

J

'

'

J

J

PISICA PREFĂCUTĂ Ş I CÂINELE MINCINOS

91

animalului se aude un mârâit slab, dar amenintător, , aproape metalic, care se transformă uneori în bine-cunoscutul „scuipat" - adică un şuierat intermitent în timpul căruia felina deschide larg gura şi îşi arată inci­ sivii. Această mimică de ameninţare e, de fapt, defensivă; ea poate fi observată cel mai des atunci când pisica e surp rinsă de un câine mare, de care n-a avut timp să fugă. Dacă, în ciuda ameninţărilor, acesta se apropie şi mai mult, pisica nu fuge, ci, în momentul în care este depăsită „distanta , , , critică", atacă: îi sare câinelui în fată si îi zgârie cu ghearele si cu clintii cele mai sensibile părti, pe cât posibil ochii şi botul. Dacă adversarul bate în retragere chiar şi numai pentru o clipă, pisica va! folosi acest minim răgaz pentru a o şterge. Scurtul atac este, deci, numai o modalitate de a scăpa de adversar. Există însă un caz în care atacul pisicii, din poziţia ei cocoşată şi zburlită, poate să se prelungească, şi anume atunci când o mamă îsi , simte puii amenintati , , de un câine. În această situaţie, pisica poate avansa spre duşman chiar si , ceva mai , când acesta se aRă la o distantă mare. Pentru că îsi păstrează pozitia cocosată si laterală, mişcarea pisicii are ceva cu totul aparte: ea galopează spre adversar transversal faţă de propria axă longitudi­ nală. La un motan matur nu am întâlnit niciodată acest comportament decât înjoacă; el nu ajunge niciodată în situaţia de a ataca un duşman mai puternic în acest fel. În cazul pisicilor care alăptează, atacul într-o asemenea poziţie semnalează întotdeauna că animalul este gata de ,

J

'

J

,

J

,

'

92

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

jertfa necondiţionată şi totală. În starea aceasta până şi cea mai blândă pisicuţă este aproape invincibilă. Am văzut câini mari, renumiţi :pentru câte pisici omorâ­ seră, capitulând şi luând-o la fugă în faţa unor astfel de atacuri. Ernest Thompson Seton-.•: descrie foarte fru­ mos o întâmplare nemaipomenită şi, fără îndoială, adevărată: în Parcul Yellowstone, o pisică ce avea pui a pus pe fugă un urs şi l-a urmărit până când acesta s-a căţărat într-un copac! Un alt tip de ameninţare, asociat de această dată cu o manifestare a docilităţii, apare atunci când o pisică este sâcâită peste măsură de un om care are o atitudine prietenoasă. Acest gen de ameninţare inhibată, însoţit de gesturi de supunere care cer îndurare, poate fi obser­ vat deseori la expoziţiile de pisici, unde animalele se află într-un mediu străin si trebuie să se lase atinse de oameni pe care nu-i cunosc, de pildă de arbitri. O pisică agasată în acest fel se ghemuieşte, îşi lipeşte urechile de cap şi dă nervoasă din vârful cozii, iar dacă este deosebit de tracasată începe chiar să mârâie. Într-o asemenea stare, animalul caută să-şi acopere spatele: se refugiază fulgerător după un dulap sau calorifer, sau chiar se ca­ tără în interiorul semineului. Dacă nu are la dispozitie ' , , un asemenea adăpost, atunci măcar se lipeşte de perete, întotdeauna astfel încât să se afle cu spatele la perete şi •·• Scriitor, naturalist şi ilustrator scoţiano-canadian (18601946). Poveştile sale cu animale i-au adus o faimă mondială (n. red).

PISICA PREFĂCUTĂ ŞI CÂINELE MINCINOS

93

să fie lipită de acesta într-o poziţie oblică. Poziţia oblică poate fi observată chiar şi atunci când animalul tracasat stă, neadăpostit, pe masa arbitrului la o expoziţie felină; ea semnalează faptul că pisica e oricând gata să treacă la atac. Cu cât îi este mai frică, cu atât stă mai pieziş, iar la un moment dat ridică o labă cu ghearele scoase. Dacă frica se amplifică şi mai mult, pisica recurge, în dispe­ rare, la un ultim mijloc de apărare: se rostogoleşte pe spate şi îşi îndreaptă toate armele către agresor. Până şi cunoscătorul de pisici este surprins să vadă cu cât calm apucă arbitrul experimentat pisica în asemenea situaţii, deşi aceasta şi-a ridicat laba ca să lovească şi a deschis larg gura, cântând când mai tare, când mai încet aria motanului. Deşi în astfel de cazuri pisica spune: ,,Nu mă atinge, altfel am să te muşc şi am să te zgârii", în mo­ mentul hotărâtor ea totusi , n-o face, sau o face doar cu retinere si foarte usor. Căci inhibitiile dobândite ale tigrului îmblânzit, cumintit, fac fată chiar si unei încercări atât de grele! Prin urmare, pisica nu simulează prietenia pentru ca apoi să înceapă deodată să muşte şi să zgârie, ci, dimpotrivă, se manifestă ameninţător pentru a scăpa de ceea ce consideră a fi o agasare intolerabilă din partea arbitrului, însă în cele din urmă nu se îndură să-şi pună în practică ameninţările. Aşa stau, deci, lu­ crurile cu ,,falsitatea" pisicii. Nu vreau să prezint ca pe un merit al pisicii faptul că nu poate să se prefacă; apreciez însă ca pe un semn al inteligenţei superioare a câinelui faptul că el este în stare J

,

'

,

'

,

J

94

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

să facă asta! Am să consemnez în continuare câteva ob­ servatii în acest sens. Bătrânul meu Bully îşi d�ea seama când „se făcea de râs". Fără îndoială, câinii deştepţi simt exact când fac, din punctul de vedere al omului, o impresie jenantă sau caraghioasă. Mulţi dintre ei se supără chiar foarte tare când râzi de ei. Bully era deja bătrân şi vederea îl cam lăsa, de aceea i se întâmpla din ce în ce mai des să mă latre pe mine sau pe vreun alt membru al familiei când ne întorceam acasă. În mod evident, considera că s-a făcut de rusine si se simtea foarte stânJ· enit chiar si atunci când depăseam cu mult tact momentul si ' ' mă comportam de parcă nu observasem greşeala lui. Într-o zi însă a făcut ceva foarte ciudat. La început am crezut că este o coincidenţă, dar apoi mi-am dat seama că ges­ tul lui dovedea o mare inteligenţă, anume c;apacitatea de a simula în mod deliberat o stare de lucruri falsă. Intrasem pe poartă şi, până să apuc s-o închid, câi­ nele s-a năpustit la mine lătrând. Când m-a recunoscut, a rămas un pic stânjenit, după care a început iar să latre şi,: trecând pe lângă mine, a ieşit în stradă şi s-a dus la poarta vecinului de peste drum, unde a continuat să lătre nervos, de parcă şi-ar fi „propus" de la început asta. Atunci l-am crezut, căci în spatele acelei porţi era într-adevăr un câine la care Bully ar fi putut lătra. Însă repetarea aproape zilnică a acestui comportament m-a făcut să-mi dau seama că, în realitate, câinele căuta „un pretext" pentru a ascunde faptul că lătrase la stăpânul J

J

,

J

PISICA PREFĂCUTĂ ŞI CÂINELE MINCINOS

95

lui. Ce-i drept, clipele lui de stânjeneală se scurtau din ce în ce, altfel spus, mintea ' tot mai abil si , era tot mai credibil, dar uneori se întâmpla să ajungă în locuri unde chiar nu avea la ce să latre,_ de pildă într-un colţ gol al grădinii. Atunci stătea pur şi simplu acolo şi lătra furios uitându-se în sus la zid. Comportamentul descris ar putea fi explicat şi în­ tr-un mod mai simplu, ca ţinând de un reflex fiziolo­ gic. Dar faptul că era un rezultat al inteligenţei reiese clar din aceea că Bully a învăţat să folosească aceeaşi minciună pentru un cu totul alt gen de păcăleală. La fel ca pentru toti devenise lege si , câinii nostri, , , pentru el că nu avea voie să fugărească păsările. Îl supăra însă când găinile noastre mai ciuguleau resturi din strachina lui. Dar nici atunci nu îndrăznea să le fugă­ rească de-a binelea sau, mai bine spus, nu îndrăznea să admită că le fugărea. Se năpustea asupra lor lătrând furios, dar, în loc să urmărească o pasăre sau chiar s-o apuce cu dinţii, fugea mai departe, lătrând tot timpul. Şi în aceste situaţii ajungea deseori în locuri în care, de fapt, n-ar fi avut de ce să latre. Căci nu era atât de şme­ cher încât să-şi caute îndărătul păsărilor un obiect anume la care să latre cu temei. Stasi încerca să mă păcălească altfel. După cum se stie, multi , , câini sunt nu doar sensibili la durere, dar le şi place să fie compătimiţi. Dacă obţin prin asta un avantaj, învaţă uimitor de repede să influenţeze într-un anume sens persoana care le compătimeşte. În timpul

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

96

unei excursii mai lungi cu bicicleta prin împrejurimile Poznanului, Stasi a făcut o întindere de tendon din cauza suprasolicitării. Pent.ru că şchiopăta, vreme de câteva zile a trebuit să renunt la bicicletă si să merg alături de ea pe jos. Şi mai târziu o menajam şi încetineam imediat dacă observam că oboseste sau chiar începe să şchioapete. Ticăloasa a priceput repede cum stau lucrurile; după o vreme, dacă mergeam într-o di­ rectie care nu-i convenea, începea imediat să schioapete. Dacă plecam de la locuinţa mea spre lazaret sau spre un alt spital, unde ea trebuia să stea ore în şir în­ tr-un loc care nu-i plăcea şi să-mi păzească bicicleta, începea să şchioapete atât de tare, încât lumea îmi făcea reproşuri pe stradă. Dacă, dimpotrivă, mă îndreptam spre scoala militară de echitatie, unde urma o raită în mijlocul naturii, nu mai avea nimic. Însă păcăleala a iesit cel mai dar la iveală într-o sâmbătă. Dimineata, în drum spre slujbă, bietul animal abia se putea ţine după bicicletă, deşi mergeam destul de încet; du­ pă-amiaza, când am parcurs şaisprezece kilometri până 1� lacul Ketscher, Stasi nu alerga în urma bicicletei, ci gonea înaintea ei, pe drumul pe care îl ştia prea bine. Luni însă şchiopăta din nou. J

J

,

J

J

J

J

J

Pace în cetate

Este surprinzător de usor să înveti ' ' un câine, chiar şi unul rău, ahtiat după vânătoare, că trebuie să lase în Pace animalele tinute în casă. Nici cei mai înrăiti' dus' , mani ai pisicilor, care nu pot fi dezvăţaţi în nici un fel să le vâneze în grădină şi, mai ales, într-un spaţiu ne­ îngrădit, nu le vor atinge în casă. De aceea, când achi­ ziţionez un nou animal, îl prezint câinilor mei în casă. De ce câinele nu atacă în casă, nu stiu, dar un lucru e ' sigur: în interior îi scade doar pofta de vânătoare, nu şi plăcerea de harţă. Toi câinii mei erau foarte agresivi faţă de orice câine străin care îndrăznea să intre în căminul nostru. N-am avut niciodată prilejul de a ob­ serva acest comportament la alţi câini, pentru că, din principiu, nu îmi aduc câinii în casele altor oaineni care ţin câini. Este pur şi simplu o chestiune de bu­ nă-cuviinţă, nu numai fiindcă majoritatea oamenilor detestă încăierările dintre câini - eu nu, căci de obicei câinii mei înving -, ci şi fiindcă vizita unui câine străin declanşează la un dulău temperamental o reacţie care nu va fi agreată de nici o gospodină. Aşa cum am spus

98

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

şi în capitolul „Obiceiurile câinilor", ridicarea picioru­ lui are, printre altele, si , functia , de marcare a teritoriului, a „proprietăţii". Din punctul de vedere al câinelui, această marcare nu este neapărat necesară în casă, pen­ tru că spaţiul respectiv este impregnat suficient de pro­ priul miros şi de cel al stăpânilor săi. Dar ferească sfântul să intre în casă un câine străin sau, şi mai rău, un adversar bine cunoscut şi detestat! În acest caz, orice mascul care se respectă se simte obligat să acopere acel miros străin cu propria amprentă olfactivă. Şi astfel, spre disperarea stăpânilor, câinele atât de curat mai îna­ inte aleargă prin casă şi ridică fără jenă piciorul la toate mobilele pe care le vede. De aceea, trebuie să te gân­ dest{ bine înainte de a merge în vizită cu câinele la alti> > posesori de câini. Atitudinea paşnică a câinelui în propria casă se aplică asadar doar unei potentiale prăzi; ea nu este valabilă fată > > , de congeneri. Nu e deloc exclus să avem de-a face aici cu un mod de comportare foarte răspândit în lumea anima­ lelor, mai precis cu un anume tip de înfrânare. Se şti� despre uliu şi despre multe alte păsări răpitoare că nu vânează în apropierea cuibului. S-au găsit cuiburi de porumbei cu pui mari în imediata apropiere a unor cuiburi de uliu, si dispunem de informatii de încredere > ' potrivit cărora nişte raţe ( Tadoma tadoma L.) au clocit şi şi-au crescut puii în vizuini locuite de vulpi. În apropie­ rea vizuinilor de lupi pot trăi nederanjate căprioare, se spune. După părerea mea, tocmai această lege străveche

PACE ÎN CETATE

99

prin care se asigură pacea în zona cetăţii este cea care îi face pe câinii nostri în casă fată , de , să fie atât de pasnici , felurite specii de animale. Bineînţeles că reţinerea câinelui în a vâna în propria casă nu este absolută. Dimpotrivă, este deseori nevoie de măsuri drastice pentru a învăţa un câine plin de viaţă, căruia îi place să vâneze, nu numai că nu are voie să mănânce pisica, bursucul, iepuraşul de câmp, şoare­ cele săritor de deşert sau oricare alt animal cu care tre­ buie să împartă de acum înainte camera stăpânului său, dar şi că aceştia trebuie să fie pentru el tabu sau, altfel spus, ,,pfui". Când, cu mulţi ani în urmă, l-am adus acasă pe Thomas, primul meu motan, a venit Bully, unul dintre cei mai înversunati , vânători de pisici, si , a , scos un scâncet aparte - ceea ce se întâmpla rareori; dădea repede din codita , lui scurtă si , era ferm convins că am adus motănelul numai pentru a-i oferi lui bucu­ ria de a-l omorî. Speranţa lui nu era lipsită de temei, căci de mai multe ori i-am adus ursuleţi şi alte animale de pluş, iar joaca cu asemenea „prăzi" îl distra nemai­ pomenit. Însă această pisicuţă trebuia să devină pentru el „pfui". Bully a fost extrem de dezamăgit. Pentru că era un câine cuminte si , devotat, eram încredintat , că îmi va asculta porunca şi nu îi va face rău pisicii. De aceea l-am lăsat să se apropie de ea şi să o miroasă, chiar dacă tot corpul îi tremura impulsionat de dorinţa vâ­ nătorii, iar blana de pe spate îi stătea zburlită. Nu i-a făcut nimic pisoiului, dar din când în când mă căuta

IOO

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

cu privirea, scotea acel scâncet profund, dădea din coadă şi tropăia pe loc. Era felul lui de a-mi spune să-i dau în sfârşit voie să fugărească şi" să-şi înfigă colţii în acea minunată jucărie. Cum însă de fiecare dată îi ziceam, ridicând degetul, ,,pfui", Bully s-a uitat la mine de parcă s-ar fi îndoit de deplinătatea mea mintală, i-a aruncat pisoiului o ultimă privire dezinteresată şi dispreţui­ toare, şi-a lăsat urechile pe spate, a suspinat adânc- aşa cum numai un buldog este în stare -, după care s-a ghemuit pe canapea. Din acel moment a ignorat total motanul, iar în aceeaşi zi l-am lăsat singur preţ de câ­ teva ore cu noul lui tovarăs de cameră, căci stiam că pot avea încredere în el. Bineînteles că dorinta lui de a omorî pisica nu a dispărut de tot: de câte ori mă ocupam de ea, mai ales când o luam în braţe, Bully devenea brusc interesat, venea repede la mine, dădea din coadă, tropăia de se cutremura podeaua şi se uita încordat la mine, aşteptând bucuros de parcă aş fi avut în mână un castron cu mâncare încă fierbinte. Încă de atunci m-a impresionat nevinovăţia de pe figura câinelui, a cărui îp. treagă fiinţă tânjea să sfâşie pisoiul. Fiindcă cunoş­ team deja mimica rea a unui câine şi expresia prin �are îsi dă la iveală ura, am realizat cu tristete, dar cum;a si împăcat, faptul paradoxal că un animal de pradă ucide rară ură. Pentru un prădător, victima lui nu este un „tu"! Dacă i-am putea explica leului că gazela pe care o vâ­ nează îi e de fapt soră, sau vulpii că iepurele îi este frate, ar rămâne amândoi foarte surprinşi, la fel ca unii oameni J

J

J

J

J

'

'

PACE ÎN CETATE

IOI

cărora li se spune că duşmanul lor de moarte este şi el un om. Numai cel care nu ştie că victima sa este ,,unul de-al lui" poate omorî fără a fi vinovat. Jack London prezintă foart� frumos într-o nuvelă ,,lăcomia nevinovată" de pe faţa animalului de pradă. Eroul, care şi-a epuizat gloanţele, este urmărit-de o haită de lupi. Pe măsură ce se conving de neputinţa lui, ani­ malele prind curaj şi se apropie tot mai periculos. În cele din urmă omul, copleşit de oboseală, aţipeşte lângă un foc abia încropit. Când, spre norocul lui, se trezeşte după câteva minute, cercul de lupi s-a strâns în jurul lui. Vede de aproape animalele de pradă şi deodată îşi dă seama că expresia rea, ameninţătoare, a dispărut de pe fetele lor. Nu mai au boturi încretite, ochi răi întredes' ' chişi, urechi lipite de cap, nu li se mai văd colţii, nu mai mârâie- în J. urul lui e o liniste ' adâncă si , un cerc de câini cu priviri prietenoase şi plini de aşteptare, cu urechile ridicate şi cu ochii larg deschişi. Abia când un lup se linge nerăbdător pe bot şi începe să se mişte de pe o labă pe cealaltă, bărbatul îşi dă seama de ce a avut loc acea schimbare pe chipul lupilor: nu le mai e frică de el; în ochii lor nu mai e un duşman periculos, ci doar o' masă de prânz apetisantă. . . . Chiar şi după multe săptămâni ar fi fost de ajuns un singur gest din partea mea pentru ca buldogul să omoare pisica. Însă fără această permisiune pisoiaş ul nu numai că era în siguranţă, dar Bully îl apăra în faţa oricărui alt câine, şi asta nu pentru că îl iubea! Dacă am exprima

!02

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

în cuvinte ce îsi închipuia el, ar suna cam asa: ,,Dacă nici măcar eu nu am voie să omor pisica asta nenorocită în propria-mi casă, atunci to, nici un caz n-o va omorî o javră pripăşită pe aici!" Încă de la început, motanul nu s-a temut deloc de câine, semn că pisica nu înţelege ,,instinctual" expresiile faciale ale câinelui! Mereu în­ cerca să se joace cu el: simula un atac sau, mai rău, îl provoca la o urmărire, sărind pe el şi îndepărtându-se apoi în fugă. În asemenea cazuri, Bully al meu cel cu­ minte trebuia să dea dovadă de toată stăpânirea de sine, iar fiorul patimei înăbuşite îi străbătea tot corpul. Câteva săptămâni mai târziu, Bully şi-a schimbat atitudinea faţă de motănel. Într-o zi, pisica l-a provocat din nou pe buldog la o urmărire; spre uimirea şi indig­ narea mea, Bully s-a ridicat şi l-a fugărit nervos pe Thomas, care până la urmă s-a ascuns sub canapea. Strecurându-şi capul mare sub mobilă, câinele a rămas culcat si a reactionat la strigătele mele revoltate doar printr-o mişcare iute din coadă. Acest lucru nu însemna neapărat că avea sentimente prietenoase faţă de pisică, Pentru că el dădea din coadă si când era cu clintii în blana unui adversar, iar eu încercam să-i despart. În faţă muşca cât putea, în spate dădea, dimpotrivă, prie­ tenos din coadă- cât de complexe sunt procesele min­ tale ale câinilor! Datul din coadă se traducea în aceste situatii cam asa: ,,Stimate si iubite stăpân, te rog să nu te superi, dar în clipa de faţă, cu cea mai mare părere J

J

J

J

J

J

J

J

J

PACE ÎN CETATE

IOJ

de rău, nu pot să cruţ javra asta, chiar dacă mi-ai trage cea mai strasnică bătaie sau - Doamne fereste! - ai vărsa un lighean de apă rece peste mine!" Dar nu despre acest fel de a da din coadă era vorba de data asta. Când Bully mi-a dat în sfârşit ascultare şi s-a îndepărtat de canapea, Thomas a ţâşnit ca din puşcă, s-a năpustit asupra câinelui, l-a prins cu o labă de gru­ maz si cu una de fată si, întinzându-si anevoios gâtul, a încercat să-l muşte de beregată de dedesubt. Cele două animale îmi aminteau de un tablou de Wilhelm Kuhnere'-, reprezentând un leu care execută această mişcare pentru a omorî un bivol. Iar în acel moment s-a întâmplat ceva nemaipomenit: Bully a intrat ime­ diat în joc, făcând convingător pe victima; s-a prăbuşit greu înainte, a cedat apăsării lăbuţelor, s-a rostogolit pe spate şi a început să horcăie cum nu o poate face decât un buldog voios sau un bivol care este omorât de-ade­ văratelea. Când a considerat că făcuse destul pe mortul, Bully a preluat iniţiativa, ridicându-se şi scuturând mo­ tanul de pe el. Acesta a luat-o la fugă, dar după câţiva metri a făcut o tumbă si s-a lăsat prins de câine. Si asa s-a înfiripat poate cea mai frumoasă joacă dintre două animale pe care am văzut-o vreodată. Contrastul dintre corpul câinelui, negru, lucios, masiv, plin de forţă, şi cel al pisicii, gri-tărcat, fragil, suplu, era fascinant. J

J

J

,

,

J

J

J

J

;': Pictor german (1865-1926), specializat în subiecte anima­ liere (n. red. ).

104

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

Un aspect interesant din punct de vedere ştiinţific al jocurilor de acest gen dintre pisică şi un partener mai mare este următorul: mişcărµe pisicii în timpul jocului nu sunt cele folosite în luptă, ci în procurarea hranei, în doborârea unei prăzi de mari dimensiuni. Iar o pradă care este prinsă cu o labă de grumaz şi muşcată de be­ regată de dedesubt trebuie să fie mai mare sau cel puţin mai înaltă decât animalul de pradă. Dar nici pisica noas­ tră domestică, nici înaintasa , ei sălbatică nu obisnuiesc , să ucidă o pradă atât de mare. Aşadar, s-ar părea că aici avem de-a face cu cazul rar, dar nicidecum singular, în care un set de mişcări străvechi, larg răspândite într-o grupă de animale înrudite, şi-a pierdut la o anumită varietate funcţia originară de perpetuare a speciei, dar continuă să fie transmis ereditar, putând fi observat de-acum doar în jocul animalului. După ce a murit Thomas au mai trecut mulţi ani până când am văzut din nou în joaca unei pisici această mişcare a leului care ucide un bivol. ,,Leul" era de data asta un motan mare argintiu, iar prada era fiica mea D?gmar, care avea abia un an şi jumătate. Pentru că cei doi erau prieteni foarte buni, motanul - care nu era tocmai blând - accepta destul de multe din partea co­ pilului. Dagmar putea să-l care peste tot, dar, cum mo­ tanul era aproape la fel de mare ca fetiţa, splendida coadă neagră cu inele argintii i se târâia mereu pe jos şi, mai devreme sau mai târziu, copilul călca pe ea, se îm­ piedica şi cădea pe burtă peste motan - care rezista rară

PACE ÎN CETATE

I05

să zgârie sau să muşte. Fără îndoială, fiica mea juca pen­ tru pisică rolul bivolului vânat. Era pasionant să vezi cum o pândea pe Dagmar şi sărea pe ea, iar apoi o cu­ prindea cu labele şi o muşca de o parte oarecare a corpului, bineînteles, niciodată serios. Micuta tipa atunci, J J > dar numai pentru că aşa o cerea jocul . . . Faptul că mişcarea descrisă reprezintă o metodă de vânătoare mi se confirmă şi prin aceea că aproape întotdeauna este an­ ticipată de o pândă şi o furişare jucate extrem de realist. Dificultăţile întâmpinate de câini în a-şi stăpâni por­ nirea de a vâna alte animale care trăiesc în aceeasi casă > variază în funcţie de specia cu care au de-a face. Pe cât de usor este să-i dezveti să omoare vrăbiute, pe atât de greu este să-i ţii departe de unele mamifere mici. Cel mai tare îi provoacă la vânătoare iepurele; în acest punct, nici măcar câinii care acceptă pisicile nu rezistă. Pe Susi, în mod inexplicabil, nu o interesau deloc ham­ sterii aurii, în timp ce, în ciuda avertismentelor mele repetate, voia mereu să omoare şoarecii săritori de deşert care umblau prin casă. Una dintre cele mai mari surprize am trăit-o cu mulţi ani în urmă, când le-am adus ciobăneştilor mei ger­ mani un bursuc domesticit. Mă aşteptasem ca acest animal neobişnuit să devină un obiect foarte tentant pentru nişte câini cu instincte vânătoreşti. Nu s-a în­ tâmplat câtusi de putin asa. Câinii au mirosit bursueul - care, fară îndoială, mai avusese de-a face cu specia canină şi nu era deloc temător - cu oarecare suspiciune J

J

,

J

J

J

106

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

şi nedumerire, dar încă din prima clipă a fost limpede că ei nu vedeau în bursuc un vânat, ci mai degrabă un companion ceva mai deos�..bit. La numai câteva ore după ce l-am adus se jucau cu el rară nici o reţinere, şi era distractiv să observi interactiunea lor cu tovarăsul , , bine protejat de blană, al cărui mod de a se juca era cam grosolan pentru pielea ceva mai subţire a câinilor. Mereu se auzea câte un câine schelălăind, pentru că bursucul muşca, ce-i drept, cam tare. Dar niciodată nu s-a ajuns la o luptă serioasă, iar câinii aveau deplină încredere în inhibitiile sociale ale bursucului: îl lăsau să-i dea pe spate, să-i apuce de beregată şi să-i „su­ grume" după toate regulile artei, întocmai cum ar fi făcut-o şi cu un câine care le era prieten. Un comportament aparte au avut toţi câinii mei faţă de maimuţe. La început a trebuit să apelez la reguli şi pedepse severe pentru a-i struni pe câini şi a-mi pro­ teja maimuţele lemuriene domesticite, mai ales pe simpaticul maki (Lemur mongoz L.) pe nume Maxi. Şi mai târziu această femelă era fugărită serios de câini, mai ales în grădină, ceea ce îi plăcea însă. Oricum, vina mi era numai de partea câinilor, căci Maxi nu avea plăcere mai mare decât să se apropie pe furiş şi să pişte câte un câine de dos sau să-l tragă de coadă, după care să sară repede într�un copac şi să-şi lase coada lungă să atârne fix până acolo unde câinii nu puteau ajunge. Si , mai încordată era relatia , lui Maxi cu pisicile, mai ales cu Pussy a noastră, care a avut o groază de pui de-a

PACE ÎN CETATE

107

lungul timpului. Maxi era domnişoară bătrână. Deşi i-am adus în două rânduri un mascul, nu s-a ajuns la un mariaj fericit: primul partener a orbit, iar al doilea a fost victima unui accident. Aşa se face că Maxi a ră­ mas fără urmasi la fel ca unele femei fără copii, era , si, , geloasă pe mamele fericite. O astfel de mamă fericită era Pussy de două ori pe an. Maxi arăta un interes şi o pasiune deosebită pentru micii pisoi, tot aşa cum sora nemăritată a mamei mele era foarte preocupată de co­ piii mei. Dar dacă soţia mea îşi lăsa de bunăvoie copiii în grija mătuşii Hedwig, ba chiar era recunoscătoare că poate face asta din când în când, Pussy avea o ati­ tudine complet diferită. O privea cu neîncredere pe femela de lemur, iar aceasta trebuia să procedeze cu multă precauţie ca să înhaţe un pui pe care să-l alinte si , să-l dădăcească. Si , totusi, , de cele mai multe ori reuşea. Chiar dacă pisica îşi ascundea puii şi-i păzea cu străsnicie, Maxi găsea culcusul si îsi însusea câte un pisoi. Ţinea copilul răpit cum îşi ţin lemurii puii, • proptindu-l de burtă cu un picior. Cu celelalte trei picioare fugea şi se căţăra oricum mai repede decât pisica, atunci când aceasta o prindea în flagrant delict şi se lua după ea. De obicei goana se încheia într-un copac, unde femela de lemur se ducea pe nişte crenguţe fragile la care pisica nu putea ajunge şi se deda unei adevărate orgii de dădăcire a puiului. În primul rând, cu o miş­ care instinctuală, începea să cureţe pisoiaşul: pieptăna blana puiului, căruia nu-i displăcea deloc acest lucru, şi J

'

J

J

,

rn8

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

curăţa sârguincios acele zone care necesită la toţi suga­ rii o atentie că noi încercam să-i ' deosebită. Bineînteles ' luăm cât mai repede pisoictş,ul, pentru că ne era frică să nu-i scape, ceea ce însă nu s-a întâmplat niciodată. Mi-era greu să găsesc răspunsul la următoarea între­ bare: cum recunoştea Maxi pisoii ca fiind animale ti­ nere? E cert că nu după mărime, căci de mamiferele adulte de mici dimensiuni nu era deloc interesată. Ulterior, când a fătat căţeaua Tito, mătuşica Maxi s-a arătat la fel de încântată de puii ei ca şi mai înainte de Pisoi, si asta chiar si atunci când cătelusii se făcuseră mai mari decât ea. La porunca mea: fermă, Tito a lăsat-o, vrând-nevrând, pe Maxi să-şi exerseze instinctele ma­ terne asupra puilor. Ba mai mult decât atât, când a venit pe lume fiul meu cel mare, Maxi l-a considerat un obiect de dădăcire foarte bine-venit si ' stătea ore în sir ' în cărucior cu băiatul. Pentru cei neinitiati , ' era o imagine de-a dreptul înspăimântătoare, căci acel cap cu faţa neagră şi urechile clăpăuge, cu botul ascuţit de animal de pradă, cu caninii putin ' iesiti ' ' în afară, dar mai ales cu ochii aceia npcturni, mari, galbeni precum chihlimbarul, ale căror pupile se strâng în timpul zilei, arătând ca o lamă de cutit, , îti , dădea fiori. Asta trebuie să fi simtit , si , zoologii din trecut când au dat acestei grupe de animale numele de lemuri: strigoi. . . E nevoie de o perioadă de acomo­ dare cu fizionomia specifică a lemurienilor ca să-ţi dai seama cât de drăgălase , si , de încântătoare sunt aceste animale. Puteam să-mi las copilul cu aceeaşi încredere în ,

,

,

J

PACE ÎN CETATE

109

grija lui Maxi ca şi în grija mătuşii mele. Din păcate, dragostea lui Maxi pentru copil a dus la un conflict tragic: a devenit atât de geloasă şi de rea cu femeile care îngrijeau bebeluşul, încât în cele din urmă n-am mai putut-o lăsa liberă. Cu totul altfel se purtau câinii cu maimuţele verita­ bile. Pentru a mă face bine înţeles, îmi voi îngădui un mic excurs. Credinţa în puterea stranie a privirii omeneşti este larg răspândită. În Carteajunglei a lui Kipling, Mowgli este izgonit de lupi pentru că aceştia nu-i puteau su­ porta privirea, şi nici măcar prietenul lui cel mai bun, pantera neagră Bagheera, nu putea să se uite direct în ochii lui. Ca în orice credinţă populară, există şi în aceasta o ta.râmă de adevăr. Deşi Paul Eipper�·. şi-a in­ titulat o foarte frumoasă carte Te privesc animalele, atât mamiferele, cât şi păsările se caracterizează prin faptul că de cele mai multe ori nu se privesc direct unele pe altele şi nici nu-l fixează pe omul cu care s-au împrie­ tenit. Aproape nici un animal nu dispune de acea specia­ lizare a retinei care-i permite omului să vadă o imagine extrem de clară. La noi, cea care asigură acuitatea vizu­ ală este zona centrală a retinei. Pentru că părţile perife­ rice ale retinei ne oferă o imagine mult mai proastă, ochii noştri se mişcă aproape continuu de la un punct �·. Scriitor german (1891-1964) , autor al unor foarte populare povestiri cu animale (n. red.).

110

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

la altul. Este o iluzie că imaginea pe care noi o percepem este în acelaş i moment la fel de dară în toate punctele. La majoritatea animalelor,: ..această diviziune funcţio­ nală între centrul şi periferia retinei este mult mai puţin Pronuntată decât la om, asa încât ele văd mai putin dar cu zona centrală, dar mai desluşit cu zona periferică. De aceea animalele fixează mai rar şi pentru mai puţin timp obiectele. Când mergi cu câinele într-o plimbare pe câmp, caută să observi de câte ori se uită direct la tine. Vei vedea că în câteva ore acest lucru se întâmplă o dată sau de două ori. Ar părea că din pură întâmplare merge pe acelaşi drum. Aceasta însă se datorează fap­ tului că vederea periferică îi permite câinelui să vadă exact unde se aRă stăpânul lui. Majoritatea animalelor care pot fixa un obiect cu ambii ochi, precum peştii, reptilele, păsările şi mamiferele, fac acest lucru numai pentru un timp foarte scurt şi cu un scop foarte bine definit: ori le este frică de obiectul fixat, ori au o intentie anume în ceea ce-l priveste- si de obicei nu una bună. La animal, fixarea este aproape echivalentă cu ochirea. P·rin urmare, animalele percep între ele fixarea directă ca extrem de dusmănoasă si amenintătoare. De aici rezultă anumite reguli de bună-cuviintă în interactiunea cu animalele: cine vrea să câştige încrederea unei Pisici timide sau a unui câine tânăr si fricos trebuie să-si impună să nu se uite niciodată fix în ochii lor, ci să-şi lase privirea să cadă ca-din întâmplare asupra lor. J

J

J

J

J

J

J

J

J

,

J

J

J

PACE ÎN CETATE

III

Toate maimutele veritabile au aceeasi ' ' fiziologie a ochiului ca si sunt foarte ' omul. Deoarece maimutele ' curioase şi se arată complet lipsite de politeţe şi de tact când au de-a face cu specii diferite, ele sunt extrem de enervante pentru alte mamifere; în special pentru câini si' pisici. Felul în care reactionează animalele noastre de ' casă la maimute reflectă bine atitudinea lor fată , de om. , Câinii blânzi, supusi , , omului, se lasă tiranizati , chiar si de niste maimute foarte mici. De aceea, n-a fost nici, , odată nevoie s-o apăr pe maimuţa mea capucin de câini; din contră, când îi despărţeam trebuia de multe ori să fiu de partea câinelui. Emil, capucinul meu cu capul alb, îl iubea pe Bully, dar îl folosea totodată ca pe un animal bun de călărit şi ca pe o bine-venită sursă de căldură. Dacă buldogul îndrăznea să se împotrivească, era muş­ cat şi primea palme. Cât timp Emil îl folosea pe post de pernă caldă, Bully nu avea voie să se mişte de pe canapea. Când hrăneam câinele, maimuta , trebuia tinută , departe ca să-l lase să mănânce, chiar dacă nici nu i-ar fi trecut prin cap să se înfrupte din mâncarea lui - ori­ cum nu-i plăcea. În general, câinii se poartă cu maimu­ tele asa cum o fac cu copiii răzgâiati si încăpătânati, care, după cum se ştie, pot sâcâi un câine blajin rară ca acesta să-i muşte sau să mârâie de-adevăratelea la ei. Altfel se prezintă situaţia la pisici. Ele nu acceptă orice din partea copiilor, cu toate că uneori au destul de multă răbdare. Dar Thomas nu se sfia să-i ardă lui Emil câteva labe şi să hârâie la el dacă acesta îl trăgea J

J

,

'

'

'

II2

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

de coadă. Si să se impună în fata , celelalte pisici reuseau , , maimutelor. Din observatiile mele sunt tentat să trag , , concluzia că pisicile sunt �vantajate şi de teama înnăs­ cută pe care o au maimuţele faţă de animalele de pradă din familia felinelor. Am avut două maimuţe saguin care s-au născut în captivitate şi care, în mod sigur, nu avuseseră în trecut experienţe nefericite cu feline. Dar când vedeau la institutul zoofogic un tigru împăiat, intrau în panică. Tot aşa de temătoare şi de precaute erau şi faţă de pisicile noastre de acasă. Nici capucinii nu se apropiau de pisici la fel de dezinvolt ca de câini. Sunt împotriva antropomorfizărilor sentimentale. Mi se face silă când văd într-o revistă editată de vreo organizaţie pentru protecţia animalelor o fotografie sub care e scris „Prieteni buni" sau altceva asemănător, în care o pisică, un teckel şi un măcăleandru mănâncă din acelaş i castron. Prietenii adevărate cunosc, de fapt, nu­ mai între om şi animal, şi aproape nici una între două specii de animale. De aceea am intitulat acest capitol ,,Pace în cetate", şi nu „Prietenii între animale". O ac­ feptare reciprocă nu înseamnă nici pe departe priete­ nie, iar dacă animalele îşi găsesc un interes comun, de exemplu joaca, nu înseamnă neapărat că au stabilit un adevărat contact social, cu atât mai puţin o prietenie. Cu corbul meu Roa, care zbura kilometri întregi ca să mă găsească pe malul Dunării, cu gâsca mea Martina, care mă saluta cu atât mai bucuroasă cu cât lipsisem mai mult de acasă, cu gâscanii sălbatici Peter! şi Viktor,

PACE ÎN CETATE

IIJ

care mă apărau cu înverşunare de atacurile unui gâscan bătrân de care altminteri se temeau foarte tare- da, cu aceste animale m-am împrietenit într-adevăr, adică afecţiunea era reciprocă. Faptul că aşa ceva se întâmplă doar foarte rar între animale din specii diferite se ex­ plică în mare parte prin „barierele de limbaj" . După cum am mai spus, zestrea genetică a pisicii nu-i permite să perceapă nici măcar semnalele expresive cele mai evidente ale furiei câinilor, iar reciproca e şi ea valabilă; cu atât mai puţin ar putea percepe aceste animale nu­ anţele fine ale sentimentelor de prietenie, de care alt­ minteri ambele sunt capabile. Nici măcar relaţia dintre Bully şi Thomas, care s-a adâncit în timp prin apariţia unei înţelegeri reciproce şi prin puterea obişnuinţei, nu as' îndrăzni să o consider prietenie, iar acelasi lucru trebui spus despre relatia dintre căteaua mea Tito si bursucul amintit mai devreme. De altfel, acestea au fost relaţiile cele mai strânse şi cele mai apropiate de ceea ce s-ar numi prietenie pe care mi-a fost dat să le observ între animalele din specii diferite ţinute la mine în casă, iar în patruzeci de ani au trăit aici laolaltă animale foarte multe şi felurite, astfel încât au existat din belşug prile­ juri de legare a unor prietenii. Cu aceasta vreau : să su­ bliniez numai raritatea prieteniilor dintre animale din specii diferite, mai ales dintre pisică şi câine, şi nicide­ cum să neg această posibilitate. Eu personal am văzut un singur caz care să merite într-adevăr denumirea de prietenie: legătura ce se stabilise între o corcimră de câine )

,

,

J

u4

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

şi o pisică tărcată. Ambele animale trăiau într-o gospo­ dărie din satul meu natal. Câinele era slab si , foarte fricos, iar pisica era puternică şi curajoasă. Era mult mai bătrână decât câinele si , de el, , se vedea că avusese fată când era foarte tânăr, sentimente uşor materne. Cele două animale nu numai că se jucau în mod curent, ci ţineau să fie mereu unul în compania celuilalt, astfel încât le vedeai mergând împ reună prin grădină sau pe uliţă. Această prietenie bizară a trecut şi proba supremă. Câinele era pe lista duşmanilor lui Bully. Într-o zi, Bully l-a surprins în drum şi s-a iscat o încăierare destul de serioasă. Atunci- mă credeţi sau nu- pisica a ţâşnit fulgerător din casă, s-a aruncat ca o furie asupra lui Bully şi l-a pus pe fugă în câteva secunde, rămânând cocoţată pe spatele lui până ce s-a îndepărtat de locul faptei. Tocmai pentru că există astfel de legături pro­ funde între animale din specii diferite, nu avem voie să numim „prietenie" faptul că un câine şi o pisică supra­ alimentati, si , placizi mănâncă din acelasi , castron fără să se ia la hartă. ,

Garduri

O întâmplare obişnuită: merg pe lângă gardul unei grădini şi de după el latră, mârâie şi se agită un câine mare. Arătându-şi colţii, se împinge în plasa gardului, ca şi cum numai gardul îl opreşte să-mi sară la gât. Eu însă nu mă las intimidat de amenintările lui, ci deschid , poarta. Câinele şovăie, mai latră doar de formă şi deja lătratul nu mai sună asa De bună seamă, , de amenintător. , dacă ar fi ştiut că nu voi respecta inviolabilitatea gardu­ lui, n-ar fi lătrat nici înainte atât de mânios. Se poate întâmpla chiar să fugă câţiva metri după ce deschizi poarta şi să latre mai molcom de la o distanţă sigură. Pe de altă parte, se poate întâmpla şi ca un câine foarte sfios să nu dea nici un semn de duşmănie sau de frică câtă vreme se află în spatele gardului, dar, în momentul în care ai deschis poarta, să te atace cât se poate de serios. Aceste două comportamente aparent opuse se pot explica prin unul şi acelaşi mecanism. Orice animal, îndeosebi orice mamifer mai mare, fuge de un adversar superior odată ce acesta se apropie

n6

AŞA A DESCOPERJT OMUL CÂINELE

dincolo de o anumită distanţă. Acea distanţă defugă, cum o numeşte profesorul Hediger, creşte proporţio­ nal cu frica pe care animalul o are faţă de adversarul său. Cu aceeaşi regularitate şi previzibilitate cu care un animal fuge la depăşirea acelei bariere invizibile, se ajunge la încăierare dacă duşmanul se apropie şi mai mult. Această depăşire a distanţei critice (Hediger) apare în două cazuri: când adversarul temut ia prin surprin­ dere animalul, adică este observat abia când se află în imediata apropiere, sau când animalul se află într-o fundătură şi nu are unde să scape. Un caz special în cadrul primei posibilităţi este cel în care un animal mare, în stare să se apere, îl vede pe adversarul care se apropie, dar nu reacţionează luând-o imediat la fugă, ci se ascunde, ca şi cum ar spera că adversarul va trece pe lângă el fără să-l observe. Dacă întâmplarea face ca adversarul să-l descopere pe cel „tupilat", acesta se vede de multe ori descoperit atunci când distanţa critică a fost deja depăşită. În acest caz are loc un atac disperat. Mecanismul descris aici este cel care face atât de peri­ culoasă căutarea de către vânător a animalelor mari care au fost rănite, în special a animalelor de pradă. Atacul declanşat de depăşirea distanţei critice este de departe cel mai periculos atac de care e în stare anima­ lul respectiv. Dar astfel de reacţii nu vedem doar la ani­ malele de pradă mari; ele sunt foarte obişnuite, de pildă, şi la hamsterii noştri. De altfel, atacul unui şobolan prins

GARDURI

n7

la înghesuială a devenit în engleză proverbial: ,,Fighting like a cornered rat''�': . Efectele distantei , critice ne ' de fugă si ' ale distantei ajută să explicăm comportamentul câinilor în spatele porţilor închise şi apoi la deschiderea lor. Gardul des­ părţitor este echivalent cu interpunerea unei distanţe de multi , adver, în fata , metri: câinele se simte în sigurantă sarului şi, prin urmare, este curajos. Pe de altă parte, deschiderea usii ca si , ' actionează ' cum adversarul ar fi abolit distanţa respectivă. În special la animalele din grădinile zoologice, care au stat mult timp după gratii şi sunt deci convinse că acestea sunt impenetrabile, poate să apară următorul efect periculos. În spatele gratiilor care-l despart de oameni, animalul se simte în siguranţă, distanţa de fugă se menţine, iar el este capabil chiar să stabilească un contact social prietenos cu omul care stă în faţa cuştii. Dacă omul, bizuindu-se pe faptul că ani­ malul s-a lăsat mângâiat de după gratii, intră pe neaş­ teptate în cuşcă, acesta poată să fugă speriat, dar poate. şi să atace, deoarece prin suprimarea gratiilor a fost depăsită atât distanta de fugă, cât si mult mai mica distantă critică. Bineînţeles că acest comportame1;1-t al animalului va fi înfierat ca fals şi perfid. Cunoaşterea acestor legi m-a ajutat să nu fiu atacat de un lup domesticit. Voiam s-o împerechez pe căţeluşa )

'

,

;•. ,,A lupta ca un şobolan încolţit" (n. red. ) .

J

n8

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

mea Stasi cu un lup siberian mare şi frumos care trăia în grădina zoologică din Kănigsberg, deşi toată lumea mă sratuia să renunţ, deoarej;;e lupul era considerat rău. Întâi i-am pus în custi ' învecinate si , am deschis usa , de legătură doar cât să-şi poată băga botul ca să se miroasă. Pentru că după această ceremonie de mirosire dădeau amândoi bucuroşi din coadă, am deschis după câteva minute uşa, ceea ce nu aveam să regret, pentru că ani­ malele s-au înţeles imediat şi pentru totdeauna. Când am văzut-o pe Stasi jucându-se cu lupul impunător, am simtit de dresor de , , imboldul de a-mi exersa abilitătile animale sălbatice, asa , încât m-am hotărât să intru si , eu în cuscă. Pentru cei neavizati , , lucrul acesta ar fi putut părea floare la ureche, căci lupul mă tratase până atunci cu prietenie, însă aş fi riscat să ajung într-o situaţie ex­ trem de neplăcută dacă n-aş fi ştiut de legătura dintre gratiile custii , si , critică. I-am ademenit pe amân, distanta doi în ultima dintr-o serie lungă de cuşti, după ce evacuasem câtiva câini, un sacal si , , , o hienă. Apoi am deschis toate usile intermediare, am intrat încet si , , precaut în p.ţima cuşcă şi m-am aşezat astfel încât să văd prin uşi până în ultima cuşcă. La început nu am fost observat, dar după o vreme lupul a aruncat o privire, din întâmplare, prin usa de la ultima cuscă si m-a zărit. Si iată că lupul care mă ştia foarte bine, care îmi linsese mâinile de după gratii şi se lăsase mângâiat de ele, care mă saluta cu salturi prietenoase când mă vedea venind, acelaş i lup s-a speriat cumplit când m-a văzut stând liniştit la o ,

'

J

J

GARDURI

II9

distanţă de şaisprezece metri, dar foră gratiile despăr­ titoare! Si-a lăsat urechile pe spate, si-a zbârlit amenin' , ' ţător coama şi a dispărut fulgerător, cu coada între picioare, din dreptul uşii. În clipa următoare a apărut din nou, tot într-o postură tem:ltoare, dar fară să mai aibă blana zbârlită: mă privea cu capul lăsat într-o parte si în continuare , dădea domol din coadă, pe care o tinea , în jos. Plin de tact, m-am uitat într-o parte, ştiind că privirea fixă sperie animalele aflate într-o stare de nelinişte. Probabil că tot atunci m-a descoperit şi Stasi, căci venea galopând spre mine. Imediat după ea venea şi lupul! Recunosc că, vreme de o secundă, mi-a fost frică. M-am liniştit însă imediat văzând că lupul venea într-un galop zglobiu şi puţin împiedicat, cu acea scuturare a capului care, pentru toţi cunoscătorii de câini, este echivalentă cu o invitatie la J. oacă. Mi-am încordat toti muschii pentru a face faţă impactului jucăuş cu puternicul animal care venea în fugă; eram întors lateral faţă de el, vrând să evit tipica izbitură cu labele în burtă. Dar, cu toate prevederile mele, am fost proiectat în perete.. Cine doreste , să-si ' facă o idee despre forta ' si , brutalitatea manifestate de acest animal în timpul jocului ar trebui să-şi imagineze un câine cu musculatura unui foxterier şi cu greutatea unui dog danez. Jucându-mă cu această făp­ tură, mi-a devenit limpede de ce un lup face faţă adesea cu brio unei haite întregi de câini, fiindcă, în ciuda teh­ nicii mele de picioare, am fost aruncat în mod repetat la pământ. ,

J

' J

120

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

O altă „poveste cu gratii" îi are ca eroi pe bătrânul meu Bully şi pe adversarul lui, un spitz alb. Cel din urmă stătea la o casă a cărei :curte lungă şi îngustă, dând spre strada care duce la Dunăre, era împrejmuită cu un gard verde de leaţuri. Cei doi fugeau şi lătrau de-a lun­ gul gardului lung de vreo treizeci de metri, oprindu-se câteva clipe când ajungeau la capete, unde se amenin­ ţau cu mârâituri înspăimântătoare. Într-o zi însă s-a întâmplat ceva neaşteptat şi penibil pentru ambii câini: tocmai se repara gardul şi din această cauză o bucată din el lipsea. Mai rămăsese partea din deal, vreo cinci­ sprezece metri, dar jumătatea din vale, dinspre Dunăre, dispăruse. Eu veneam cu Bully de sus, iar spitzul ne-a văzut încă de departe şi ne aştepta mârâind şi tremu­ rând de agitaţie. Ca de obicei, duelul a început din capătul din deal al gardului, urmat apoi de galopul de-a lungul leaţurilor. Şi deodată s-a întâmplat inevitabilul: au ajuns în porţiunea în care nu mai era gard, dar au alergat mai departe şi şi-au dat seama de greşeala lor abia când au ajuns în capătul de jos al grădinii. S-au oprit amândoi, cu părul ridicat pe spinare, arătându-şi colţii, ca de obicei, dar . . . nu mai aveau gard! Dintr-o­ dată au amutit. Sovăiau, stăteau în cumpănă? Nu. , , Simultan, amândoi au făcut stânga-mprejur, au fugit unul lângă celălalt înspre partea cu gard a grădinii şi acolo au continuat să latre furioşi.

Drama iscată de un pui de dingo

Vrând să-mi fac o imagine despre firea câinelui dingo şi despre comportamentul lui faţă de câinii de casă, că­ utam o modalitate prin care o căţea domestică să crească un pui de dingo; ocazia s-a ivit când Senta, mama lui Stasi, şi o femelă dingo de la grădina zoologică din Schănbrunn au fătat în acee�i perioadă. Trecutul câinelui dingo e ciudat, căci, în afară de câţiva lilieci, este singurul mamifer din afara subclasei marsupialelor care a fost găsit în Australia după desco­ perirea acestui continent. În ceea ce priveşte întrebarea dacă di�1go este un câine sălbatic autentic sau un câine de casă sălbăticit, eu ader la a doua părere, printre altele pentru că şi un dingo pursânge prezintă deseori carac­ teristici ale domesticirii precum „sosetutele" albe, frun, , tea decolorată , si , vârful alb al cozii. Un alt indiciu îl găsim în cultura aborigenilor australieni: ei nu cunosc nici agricultura, nici animalele de casă şi au azi un sta­ tut cultural mai scăzut decât pe vremea când au colo­ nizat continentul, căci pe atunci trebuie să fi fost navigatori. E de presupus că la sosirea pe continent l-au

122

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

adus cu ei şi pe câinele dingo şi că apoi, în urma decli­ nului cultural, acesta s-a despărţit de oameni. Probabil că acelaşi factor care a dus la :pierderea culturii a cauzat şi sălbăticirea câinelui dingo - anume faptul că multe marsupiale se miscă ' foarte încet si, ' de aceea, sunt foarte uşor de prins. Aşadar, am ajuns la Altenberg având în geantă puiul de dingo brun-roşcat, care nu prezenta caracteristicile dependentei săi, si ' ' m-am dus pe ' de om a strămosilor terasă, unde era Senta cu puii ei, ca să-i las „oul de cuc" australian. Micuţului dingo i se făcuse între timp foame si ' ' si ' scheuna întruna, încât Senta l-a auzit de la distantă s-a apropiat cu urechile ciulite şi cu o privire îngrijorată. O cătelusă să numere si ' ' nu stie ' ' nu-si ' poate da seama că, puii ei fiind toti în tare, cel care scheaună este un ' ' pui străin. Strigătele de ajutor care ieşeau din geanta mea au alarmat simturile ei materne, Senta crezând că ' puiul, pe care încă nu putea să-l vadă, era al ei. Cu speranţa că Senta îl va duce imediat la culcuş, am pus puiul de dingo jos. Dacă vrei ca un mamifer să aqopte un pui străin trebuie să-l laşi în afara culcuşului şi pe cât se poate într-o situaţie în care acesta trebuie ajutat, fiindcă puiul abandonat într-un loc expus sti­ mulează mai tare instinctul de a-l ocroti şi îngriji decât unul aflat deja în culcuş. Este posibil ca mama adoptivă să ducă puiul străin la culcuş dacă îl găseşte undeva prin apropiere, dar să perceapă puiul ca pe un intrus şi să-l sfâsie ' dacă îl găseste ' în culcus' alături de puii ei. În orice

DRAMA ISCATĂ DE UN PUI DE DINGO

123

caz, aducerea în culcuş a unui pui străin nu constituie încă o garanţie că acesta va fi adoptat definitiv. Mai ales la mamiferele inferioare, precum şobolanii şi şoarecii, se întâmplă adesea ca un pui străin găsit în afara culcu­ sului să declanseze initial instinctul de a-l aduce în eulcuş, pentru ca apoi, când se află printre puii proprii, să fie recunoscut ca străin şi să fie devorat. Senta părea că se grăbeşte; nici măcar nu l-a mirosit să vadă dacă e al ei, ci s-a aplecat imediat, cu gura larg căscată, asupra puiului care scâncea, ca să-l apuce cu acea miscare sigură cu care căteaua îsi ia puii când vrea să-i transporte: capul lor pătrunde adânc în gură, în spatele caninilor, în asa fel încât nu este strivit de acestia. Deodată însă Senta a simţit mirosul străin pe care puiul îl luase de la grădina zoologică din Schonbrunn. Îngrozită, a sărit câţiva metri înapoi, dând aerul pe gură afară şi producând un şuierat şi scuipat ca de pisică. Apoi, în­ cet-încet, adulmecând precaut, s-a apropiat din nou de micuţul dingo. A durat vreun minut până să-l atingă cu botul. Deodată a început să-i lingă blana, folosindu-şi limba ca pentru a suge - o mişcare menită de obicei să îndepărteze amniosul nou-născuţilor. Acest comporta­ ment necesită o explicatie mai amănuntită. Atunci când mamele îşi mănâncă puii imediat după ce i-au fătat, ceea ce la animale de casă precum porcii sau iepurii se întâmplă, din păcate, nu prea rar, este vorba de cele mai multe ori de executarea gresită a actiunilor care servesc la îndepărtarea amniosului şi a placentei şi J

,

,

J

,

J

,

J

J

,

J

J

124

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

la tăierea cordonului ombilical. De îndată ce puiul s-a născut, mama îsi întrebuintează limba astfel încât, prin , lingere şi sugere, să se ridice , > dragoste. Dar era deja prea târziu: jurământul fidelităţii fusese făcut. Drama câinelui a devenit evidentă la plecare. Când, am vrut să-l prind, ca să-l împiedic să vină după noi, Hirschmann nu a vrut să asculte. Cu coada între picioare şi tremurând agitat, stătea la o distanţă sigură, iar ochii lui de culoarea chihlimbarului parcă spuneau: „Poti să-mi poruncesti orice, dar nu poti să-mi ceri să , , > te las!" Am capitulat: ,,Domnule pădurar, cât costă câinele?" Pădurarul, din al cărui punct de vedere compor­ tamentul câinelui echivala cu o dezertare, a răspuns fără să clipească: ,,Zece şilingi." Suna ca o ocară şi chiar asta era. Până să mai apuce să se gândească, pădur;arul avea deja banii în mână. Numaidecât trei perechi de schiuri şi două perechi de labe s-au pus în mişcare. Stiam că Hirschmann mă va urma, dar credeam că la > început, având mustrări de conştiinţă, va păstra o distantă respectabilă. N-a fost deloc asa: câinele s-a aruncat > > asupra mea cu toată greutatea şi am aterizat pe drumul îngheţat, căci un schior nu-şi prea poate ţine echilibrul când îl izbeste lateral un câine mare. Hirschmann si-a > > continuat însă dansul de bucurie peste mine. Fără îndoială, îi subestimasem sentimentele.

ÎNDATORIRI

141

Mereu am luat în serios îndatoririle care decurg din devotamentul unui câine şi sunt mândru că o dată, pen­ tru a salva un câine, mi-am riscat chiar viata,, , sărind la minus douăzeci şi opt de grade în Dunăre, deşi _fără să vreau. Ciobănescul meu german Bingo era pe gheaţă, a alunecat şi a căzut în apă. Pentru că ghearele lui nu se puteau înfige în gheaţă, nu izbutea să iasă. Din câte ştiam, în încercarea lor de a ieşi pe mal, câinii depun un efort foarte mare, obosesc repede şi se pot îneca. Am fugit în josul râului, luând-o înaintea câinelui purtat de ape, şi apoi m-am târât pe burtă până la marginea gheţii, pentru a-mi distribui greutatea cât mai egal. Când câinele a ajuns în dreptul meu, l-am prins de grumaz şi, cu o smucitură, l-am tras pe gheaţă, dar în clipa următoare aceasta s-a rupt sub noi. Am căzut cu capul înainte în apa rece. Câinele, care era cu capul spre mal, a reuşit să se salveze. Acum rolurile se inversaseră. Bingo fugea agitat şi vădit îngrijorat de-a lungul gheţii, iar eu eram dus de ape. Pentru că mâna omului este mult mai aptă pentru căţăratul pe suprafeţe netede de­ cât laba cu gheare a unui câine, când am simţit pământ sub picioare m-am săltat în sus şi m-am aruncat cu partea superioară a corpului pe gheaţă . . . Morala prietenilor o apreciem în funcţie de capaci­ tatea lor de a face sacrificii fără să se gândească la o răsplată. Nietzsche, la care, spre deosebire de majorita­ tea oamenilor, bestialitatea este doar o mască în spatele

142

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

căreia se ascunde o mare bunătate, a spus: ,,Fie ambiţia ta să iubeşti mereu mai mult decât celălalt, să nu fii niciodată al doilea!" Faţ�..de oameni sunt uneori capa­ bil să îndeplinesc această poruncă, însă în raporturile mele de prietenie cu un câine devotat sunt mereu „al doilea". Ce legătură socială paradoxală, unică! Aţi sim­ ti , t oare vreodată cât de uimitor este acest lucru? Omul, fiinta înzestrată cu un simt, atât de dezvoltat , ratională , al responsabilităţii morale, omul, pentru care cel mai frumos şi mai nobil crez religios este iubirea aproapelui, este inferior unui a nimal de pradă tocmai în capacitatea de a cultiva o dragoste fraternă neîntinată! Ştiu exact ce spun, aceasta nu este o antropomorfizare sentimen­ tală. Nici dragostea omenească cea mai nobilă nu izvo­ răste din ratiune si din morala ratională specific umană, ci din straturi mult mai adânci, străvechi, afective si, , deci, instinctuale. Chiar si , cel mai dezinteresat si , mai ireproşabil comportament moral îşi pierde în ochii noş­ tri orice valoare atunci când nu izvorăşte din astfel de motive, ci din raţiune: ,,Nu vei răzbate pân' la inimi, / Dacă din inimă pornirea nu îţi vine." -.', Or tocmai această inimă a rămas până azi la om aceeaşi ca la ani­ malele sociale superioare, oricât de mult s-ar fi înălţat intelectul său, dimpreună cu morala sa raţională, dea­ supra posibilităţilor animalelor celor mai evoluate. ,

J

J

J

,': Versuri din Faust. Cf J ohann Wolfgang Goethe , Faust. Tragedie, traducere de Lucian Blaga, Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 43 (n. red. ).

ÎNDATORIRI

143

Faptul că toţi câinii mei m-au iubit mai mult decât i-am iubit eu pe ei pur şi simplu nu poate fi negat şi mă face să-mi fie oarecum ruşine de mine. Câinele e ori­ când gata să-şi dea viaţa pentru mine. Dacă m-ar fi ameninţat un leu sau un tigru, Ali, Bully, Tito, Stasi şi toti ar fi sărit imediat în , ceilalti, , desi , lipsiti , de sanse, , luptă ca să-mi apere viaţa fie şi doar pentru câteva se­ cunde. Si eu?

Zile câinesti

Cu toate că originea expresiei zile câineşti;': este le­ gată de greci şi de Sirius, eu o înţeleg la modul literal. Când mi se strepezesc dinţii de atâta muncă intelectu­ ală, când vorbirea elevată şi politeţea ajung să mă scoată din minti, de ' ' când mă ia greata ' la vederea unei masini scris - simptome ce obişnuiesc să apară spre sfârşitul semestrului de vară -, atunci eu ajung la câine sau, mai bine zis, la „animal". Mă retrag din societatea oameni­ lor şi caut animalele, mai ales fiindcă nu prea cunosc nici un om care să fie din punct de vedere spiritual suficient de leneş pentru a-mi ţine companie în această dispoziţie. Am nepreţuitul dar ca în momente de mare . satisfacţie să-mi pot decupla complet procesele gândirii superioare; aceasta este premisa indispensabilă ca să te ;', Compusul german Hundstage (Hund: câine; Tage: zile) este un calc după lat. dies caniculares - zile caniculare. Denumirea la­ tină are la bază faptul că apariţia matinală pe cer a stelei Sirius ( Canicula) din constelaţia Câinele Mare ( Canis Major) coincidea cu începutul celei mai călduroase perioade a verii. Deja vechii greci observaseră că răsăritul heliacal al lui Sirius vestea canicula (n. red.).

ZILE CÂINEŞTI

145

simţi la fel de bine precum proverbialele cinci sute de scroafe;', ale lui Goethe. Când înot în Dunăre în vreo zi toridă de vară şi mă afund apoi adânc în lunci, pe vreun brat visător al marelui fluviu, lenevind ca un crocodil în nămol, într-un peisaj primar "în care nu există · nici cel mai mic semn al existentei ' civilizatiei omenesti, , reusesc , uneori să înfăptuiesc o minune, să ating ţelul suprem spre care tind cei mai mari înţelepţi orientali: fără să adorm, gândirea mea se dizolvă în natura înconjură­ toare, timpul stă pe loc, nu mai înseamnă nimic, iar când soarele coboară si, răcoarea serii mă îndeamnă să mă întorc acasă nu ştiu dacă s-au scurs secunde sau ani. Această nirvana animalică este cea mai bună contrapon­ dere la munca spirituală, un adevărat balsam pentru multele răni din sufletul omului modern, veşnic fugărit. O astfel de întoarcere tămăduitoare în paradisul preuman îmi reuşeste cel mai uşor în compania unei fiinţe care încă ia parte la el în mod legitim: câinele. Există deci motive foarte precise pentru care am nevoie de un câine care să mă însoţească credincios, dar care să arate ca un animal sălbatic, să nu distrugă :peisajul sălbatic prin aspectul său civilizat . . . Ieri-dimineată nici nu se luminase bine si , era deJ· a atât de cald, încât munca - munca spirituală 1 părea )

)

)

-

Trimitere la o scenă din Faust, în care o şleahtă de studenţi beţivi benchetuieşte şi cântă: ,,Ne merge ca la canibali, cum se cuvine. / Cinci mii de porci n-o duc mai bine!" (trad. rom. Lucian Blaga). Cf Faust, ed. cit., p. ror (n. red) . �•ţ

14 6

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

a nu avea sorţi de izbândă; era o zi predestinată mer­ sului la Dunăre. Ies din cameră înarm�ţ,cu minciog şi găletuşă, căci ori de câte ori fac o excursie la Dunăre aduc seara acasă hrană vie pentru peştii mei. Ca de obicei, uneltele sunt pentru Susi un semn limpede că va fi o zi câinească, o fericită zi câinească. Este convinsă că întreprind aceste expediţii dunărene doar de dragul ei şi poate că nici nu se însală prea tare. Stie că nu doar „are voie" să mă , , însoţească, dar că pun cel mai mare preţ pe compania ei. Cu toate acestea, pentru orice eventualitate, se stre­ coară printre picioarele mele şi iese pe poartă, ca nu cumva să fie lăsată acasă. Apoi merge înaintea mea de-a lungul uliţei, cu coada stufoasă ridicată, în pas dansant şi exagerat de elastic, ca să le arate tuturor câinilor din sat că nu-i este frică de ei nici atunci când Wolf II nu este prin preajmă. În centr�l satului flirtează scurt cu jigodia oribilă a negustorului de mărunţişuri (să sperăm că nu va citi niciodată această carte- mă refer la Greisler, nu la potaie). Spre profunda indignare a lui Wolf II, Susi iubeste tare mult această corcitură. Dar azi nu are timp pentru el. Când câinele vrea să se joace, ea strâmbă din nas si , îsi , arată clintii , strălucitor de albi, apoi, mergând mai departe, începe să mârâie, conform cutumei, la diverşii ei duşmani din spatele gardurilor. Ulita , este încă în umbră si , pământul tare e rece sub picioarele mele goale, dar simt deja cu voluptate între degete praful gros al drumului spre luncă, de dincolo

ZILE CÂINEŞTI

147

de pasaJ'ul feroviar. În urma pasilor săltăreti ai cătelusei, praful se ridică în mici rotocoale în aerul netulburat. Se aude deja ţârâitul greierilor şi al cicadelor, iar din luncă răzbate cântecul unui grangur şi al unei pitulici - slavă Domnului că încă mai cântă, că vara este abia la început. Drumul trece printr-o poiană proaspăt cosită; Susi se abate din cale, căci asta este celebra poiană cu şoa­ reci. Mersul ei se transformă într-o furişare ciudată, ca pe picioroange, capul îl ţine sus, expresia feţei trădează o încordare extremă, coada şi-o lasă dreaptă în jos. Susi arată ca o vulpe albastră mult prea grasă. Deodată face un mare salt, în semicerc, tâsnind doi metri înainte şi unul în sus. Cade pe labele întinse şi strâns lipite si muscă de mai multe ori în iarbă, iute ca fulgerul, exact acolo unde a aterizat. Îşi vâră botul în pământ fornăind, însă apoi îşi înalţă capul şi· se uită nedumerită spre mine, dând din coadă: şoarecele a dis­ părut! Nu încape îndoială că Susi se „ruşineazr' într-o oarecare măsură când marele ei salt după soareci esuează si că este tare mândră atunci când reuseste să prindă prada. Nici următoarele patru sărituri nu îşi ating ţinta. Soarecii de câmp sunt incredibil de iuti ' ' si ' de agili. Dar acum Susi zboară ca o minge aruncată prin aer şi în clipa în care labele ei ating pământul se aude un chiţăit ascu­ tit. Căteaua muscă, dă drumul cu o scuturătură rapidă la ce a apucat, un corp mic şi gri zboară într-un arc prin aer, Susi, descriind un arc şi mai mare, se repede după ,

,

'

J

J

J

J

J

,

.

J

J

,

J

J

J

J

14 8

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

el. Îsi gurii ridicate, , , înfige din nou dintii, , cu colturile si , prinde, folosindu-si , numai incisivii, o vietate care �hiţăie şi se zbate în iarbă.:.Apoi se întoarce spre mine si-mi arată soarecele de câmp neobisnuit de mare si de gras pe care-l poartă în bot. O admir aşa cum se cuvine şi o asigur că este un prădător feroce şi înspăimântător, vrednic de tot respectul. Îmi pare tare rău de şoarece, dar nu pe el îl cunoşteam personal, ci pe Susi, prietena mea apropiată, pentru ale cărei triumfuri mă simt de-a dreptul obligat să mă bucur. Oricum, conştiinţa mea se linisteste oferind , , văzând că Susi mănâncă soarecele, , astfel singura justificare posibilă pentru actul de a ucide. Căteaua sfâsie între incisivi, vâră apoi prada , , soarecele , adânc în gură si cu caninii si , începe s-o măruntească , , s-o înghită. După aceea îmi dă de înţeles că a isprăvit deocamdată cu vânătoarea de şoareci şi-mi propune să mergem mai departe. Drumul nostru duce spre fluviu, unde mă dezbrac şi ascund minciogul, găletuşa şi hainele. Apoi mergem în amonte, pe vechiul drum de edec, adică pe cărarea �estinată în vremurile de demult cailor care trăgeau ambarcaţiunile pe râu în sus. Acum drumul ăsta e plin de vegetaţie, de parcă ar fi o junglă deasă, şi trebuie să-ţi faci loc cu ambele mâini ca să nu te urzici si , să nu te înţepi în tufele de mure. Arsita , , umedă din această sălbăticie vegetală este de nesuportat, Susi gâfâie greu şi mă urmează îndeaproape, impasibilă la orice ispită vânătorească de prin tufişuri. '

,

J

J

ZILE CÂINEŞTI

149

În sfârşit, ajungem în locul de unde vreau să traversez râul. Când apele sunt mici, aici se întinde un banc de pietriş albicios până departe în Dunăre. În timp ce eu calc precaut pe pietrele colţuroase, Susi aleargă spre râu, intră în apă până la piept şi îşi întinde corpul, încât nu i se mai vede decât capul- un mic triunghi pe fundalul imensului luciu de apă. Când încep să-mi croiesc drum prin apă, Susi vine lângă mine si Nu a înotat niciodată , scheaună usurel. , Peste râu si îi este· cam frică de lătimea lui. O linistesc , > , cu vorba şi merg înainte. Ea trebuie deja să înoate când mie apa îmi vine abia peste genunchi, şi râul o duce în aval. Ca să-i fac viata înot si eu. Faptul că , mai usoară, , si pe mine mă mână curentul la vale o linisteste , , mult, aşa că înoată cuminte şi devotat alături de mine. Unui câine care înoată cu stăpânul său i se cere un aport de inteligenţă deosebit. Atunci omul nu mai stă vertical, aşa cum îl ştie câinele; unii câini nu pricep asta niciodată. Câinele caută să rămână cât mai aproape de stăpânul său, din care nu vede decât capul, şi ajunge de aceea să-i zgârâie înfiorător spinarea cu labele. Susi, în schimb, a priceput imediat poziţia modificată a trupului omenesc şi evita cu grijă să se apropie prea tare din spate. Acum, când se teme de marea întindere de apă, înoată alături de mine, ţinându-se cât mai aproape. La un mo­ ment dat, agitatia ei creste atât de mult, încât se ridică , > în apă şi priveşte înapoi spre mal. Deja mă tem că va face cale întoarsă, dar până la urmă se linişteşte. )

)

150

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

În curând apare alt impediment: în agitaţia ei şi din dorinţa de a traversa cât mai repede suprafaţa înspăi­ mântător de largă a fluvimui, buna mea Susi înoată în­ tr-un ritm pe care eu nu-l voi putea menţine multă vreme. Gâfâind, mă chinui să ţin pasul, dar ea mi-o ia mereu înainte şi se depărtează. Dacă ar ajunge cu mult înaintea mea dincolo, n-ar fi nici o problemă, numai că ea nu vrea asta: după ce se depărtează câţiva metri, vine înapoi spre mine. Dar astfel ajunge să vadă malul de unde am plecat şi apare pericolul ca Susi să înoate în­ tr-acolo. Căci, pentru un animal speriat, direcţia spre casă are prioritate absolută fată ' de oricare alta; asa , că mă bucur s-o pot convinge să se întoarcă din nou. Mă strădui enorm să mă menţin aproape de Susi, astfel încât s-o pot îndruma prin strigăte în direcţia do­ rită ori de câte ori dă semne că ar vrea să se întoarcă. Faptul că înţelege aceste strigăte şi că se lasă influenţată de ele este o nouă dovadă a inteligenţei ei deosebite. Iesim, Susi cu multi ' ' metri înaintea mea, pe un banc de nisip mai abrupt decât cel de la care am plecat. În clipa în care Susi iese din apă şi face primii paşi pe uscat, o văd clătinându-se. Cunosc din proprie experienţă aceste mici şi trecătoare tulburări de echilibru după un înot prelungit; şi alţi înotători buni mi-au confirmat fenomenul, pentru care însă nu am o explicaţie fiziolo­ gică satisfăcătoare. Cu siguranţă că nu are legătură cu epuizarea, lucru pe care-l confirmă de îndată şi Susi: bucuroasă că a scăpat de neplăcuta traversare, căţeaua

ZILE CÂINEŞTI

151

face opturi în jurul meu într-un galop ameţitor şi-mi aduce apoi o creangă groasă, cerându-mi să o arunc pentru aport, rugăminte pe care i-o îndeplinesc cu multă plăcere. După ce s-a săturat de jocul acesta, se îndepărtează în goană pentru a urmări o codobatură ce şade liniştită pe mal, la vreo cincizeci de metri de noi. Sigur că Susi stie că nu poate prinde codobatura, dar mai stie si că , , ! pasărea asta zboară cu predilecţie de-a lungul malului si din nou de îndată ce are un avans de câteva , , se asază zeci de metri, aşa încât oferă un excelent stimulent pentru un mic galop vânătoresc. Mă bucur că mica mea prietenă este atât de binedis­ pusă, pentru că asta mă face să cred că mă va însoţi şi alte dăţi peste fluviu. Până una-alta, trebuie să o răsplă­ tesc cumva pentru prima traversare a Dunării. Cel mai eficient mod este o plimbare lungă prin sălbăticia vir­ gină a zăvoiului. O luăm mai întâi în sus, de-a lungul fluviului, apoi urmăm un brat, lateral, care în portiunea inferioară are , o apă adâncă şi limpede, pe când în cea superioară se descompune într-un lanţ de băltoace tot mai serbede şi mai mici. Un asemenea brat, al Dunării îti, dă o imagine oarecum tropicală: malurile neregulate se rup abrupt, aproape vertical, fiind acoperite de tipica „pădure-galerie" de sălcii înalte, plopi şi stejari, între care cresc sălbatic lăs­ tari asemenea lianelor, pescăruşii şi grangurii - păsările

152

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

specifice acestui ambient - sunt ambele reprezentante ale unor grupe de păsări care trăiesc mai ales la tropice, iar apa găzduieşte o bogati,ş-i sălbatică vegetaţie de mlaş­ tină. Tropicală este si arsita umedă care te învăluie în acest peisaj minunat şi care poate fi suportată cu demnitate doar de un om gol. În sfârşit, să nu trecem sub tăcere nici faptul că tântarii obisnuiti, tântarii anofel si o sumedenie de tăuni contribuie, într-un mod mai puţin plăcut, la accentuarea atmosferei tropicale. În fâşiile late de mâl care se întind de ambele părţi ale acestui braţ al fluviului se păstrează până la urmă­ toarea inundaţie, ca turnate în ghips, urmele diferiţilor locuitori ai zăvoiului. Cine a spus că aici n-ar mai exista cerbi? Dacă e să judecăm după urme, în pădurile astea mai trăiesc încă multi cerbi vigurosi, chiar dacă nu-i mai auzi boncăluind, atât de discreţi au devenit după răvăşeala ultimului război, care spre sfârşit şi-a fa.cut de cap şi prin aceste locuri. Căprioara şi vulpea, bizamul si , alte rozătoare mai mici, nenumărati ' fluierari de râu şi de mlaştină au decorat mâlul cu arabescurile paşilor lor. Iar dacă aceste urme dezvăluie atâtea lucruri inte­ resante ochilor mei, câte si mai câte trebuie să adulmece botul căţeluşei mele! Susi pluteşte în orgii olfactive despre care noi, biete creaturi aproape lipsite de miros, nici n-avem habar. Însă urmele cerbilor şi ale căprioa­ relor nu o atrag, căci Susi nu este pasionată de vânatul mare - probabil pentru că pasiunea ei pentru şoareci eclipsează alte tipuri de pradă. >

J

,

,

J

'

J

'

J

J

)

J

,

ZILE CÂINEŞTI

153

Urmele bizamilor însă sunt de cel mai mare interes. Se furişează agitată, cu nasul în jos, cu coada întinsă oblic în sus sau îndărăt, până ce găseşte intrarea unei construcţii situată, din cauza apelor neobişnuit de scă­ zute, deasupra, şi nu dedesubtul nivelului apei. Susi îşi vâră capul cât poate de adânc în deschizătură şi soarbe aroma ameţitoare a vânatului. Purcede chiar la încer­ carea zadarnică de a dezgropa construcţia. O las în legea ei - eu stau culcat pe burtă în apa călâie de-o palmă, soarele mă arde pe spinare şi nu mă grăbesc să merg mai departe. Într-un sfârşit, Susi se întoarce gâfâind .cu o fe­ tisoară plină de pământ, dă din coadă, oftează adânc si ' ' ' se lungeşte lângă mine în apă. Stăm aşa o oră bună, apoi Susi se scoală şi mă roagă să mergem mai departe. Urmăm în continuare în amonte parcursul braţului tot mai uscat si, ' tocmai când cotim si ' dăm cu ochii de o nouă băltoacă, Susi are parte de o mare surpriză: pe marginea băltoacei şade, fără să ne fi simţit - fiindcă vântul bate spre noi -, un bizam demn de visurile cele mai îndrăzneţe ale lui Susi, un şoarece dumnezeiesc, un soarece de dimensiuni inimaginabile! Susi înlemneste, ' ' eu, la fel. Apoi începe, încet ca un cameleon, să pună un picior în faţa celuilalt, strecurându-se spre şoarecele miraculos. Ajunge neaşteptat de departe, aproape la ju­ mătatea distanţei care ne desparte de bizam. Totul este foarte palpitant, pentru că există cu adevărat posibilita­ tea ca şoarecele, speriat, să sară în balta care a scăzut

154

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

până aproape de prundişul albiei şi care n-are ieşire. Cu sigurantă , metri de , că si , aici vizuina se află la mai multi baltă, undeva la nivelul normal al apei. Dar am subestimat inteligenţa rozătoarei. Bizamul vede deodată câinele şi goneşte ca fulgerul spre mal, Susi îl urmăreşte ca o rachetă, foarte isteţ, nu direct spre pradă, ci într-o direcţie potrivită să-i taie calea. Conco­ mitent Susi scoate un ţipăt de înflăcărare, cum n-am mai auzit vreodată la un câine. Dar, dacă n-ar fi ţipat şi şi-ar fi concentrat toată energia asupra urmăririi, pro­ babil ar fi prins şobolanul, căci în clipa când vânatul dispare în vizuina lui ea a ajuns la mai puţin de un metru de el. Susi adulmecă lacom la deschizătura vizu­ inii, se întoarce apoi dezamăgită şi vine la mine în apă. Amândoi simţim că ziua nu ne mai poate oferi un mo­ ment la fel de palpitant. Grangurul cântă, broaştele orăcăie şi libelule mari, cu zumzetul uscat al aripilor lor sticloase, vânează tăunii care ne deranjează - dar-ar Domnul să prindă cât mai mulţi! Aşa tolăniţi, ba în apă, ba la mal, petrecem toată după-amiaza şi reuşesc să fiu mai animalic decât un ani­ mal, sau cel puţin mai leneş decât câinele meu - ce mai, lenes, ca un crocodil. Pe Susi toate astea încep s-o plictisească. Cum nu are ceva mai bun de făcut, începe să prindă broaştele care, datorită poziţiei noastre îndelung nemişcate, au căpătat curaj şi îşi fac de cap în jurul nostru. Susi se furişează înspre cea mai apropiată broască şi încearcă

ZILE CÂINEŞTI

155

figura pe care o aplică şoarecilor. Pesemne că a atins broasca în cap cu labele din faţă, dar, cum apa nu opune o mare rezistenţă, animalul scapă teafăr şi se scufundă rapid. Susi îşi scutură apa din_ ochi şi priveşte în jur, neştiind unde a dispărut broasca. Şi deodată o vede, sau, cel puţin, îşi închipuie că o vede, pentru că un lăstar de izma-broaştei din mijlocul băltoacei seamănă, pentru vederea prea puţin ageră a unui câine, cu o broască în nemişcare. Susi priveşte obiectul cu capul înclinat, mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, intră încet, foarte încet în apă, înoată spre plantă şi muşcă fulgerător din ea. Dându-si mă ' seama că s-a înselat, ' priveşte cu un aer suferind să vadă dacă râd de ea, după care se întoarce la mal şi se întinde lângă mine. Atunci spun: ,,Mergem acasă?" Susi sare în sus şi mă asigură cu absolut toate mijloacele ce-i stau la dispoziţie de aprobarea ei. Ne croim drum prin junglă şi intrăm în fluviu cu mult înainte să ajungem înapoi la Altenberg. Lui Susi nu-i mai este frică. Înoată linistită alături de mine, lăsându-se purtată de apă la vale. Aterizăm aproape de locul unde lăsasem hainele, minciogul şi găletuşa. Dintr-o baltă din apropiere fac repejor rost de o cină abundentă pentru peştii mei, apoi mergem voioşi spre acasă, pe acelaş i drum pe care am venit. În poiana cu şoareci, Susi are mare succes: prinde unul după altul trei şoareci de câmp graşi, compensând astfel esecurile suferite cu bizamul si ' cu broasca. '

Animalul cu constiintă ' '

Toate impulsurile instinctuale ale animalului sălba­ tic sunt în asa fel croite încât să satisfacă în final atât binele propriu, cât şi pe cel al rasei respective. În spaţiul vital al animalului sălbatic nu există un conflict între înclinaţiile naturale şi vreun fel de datorie; orice impuls interior este „bun". Omul a pierdut această armonie paradisiacă. Realizările specific umane, adică limbajul articulat şi gândirea conceptuală, au făcut posibilă acu­ mularea si> transmiterea unui fond comun de cunostinte. , , Dezvoltarea istorică a omenirii ce decurge de aici are loc mult mai repede decât evoluţia pur organică a celorlalte fiinte. înnăscute de a ac, , Instinctele însă, modalitătile ţiona şi reacţiona ale omului, au rămas legate de ritmul mult mai lent al evoluţiei organice, ele nu au putut ţine pasul cu dezvoltarea istorico-culturală a omenirii. Aşa se face că „înclinaţiile naturale" nu mai corespund în to­ talitate condiţiilor culturii în care se situează omul prin realizările sale spirituale. Omul nu este rău din copilărie, dar nici suficient de bun pentm cerintele societătii umane > , cultivate pe care el însuşi a creat-o. Spre deosebire de

ANIMALUL CU CONŞTIINŢĂ

157

animalul sălbatic, omul cultivat - în acest sens toti , oamenii sunt cultivati , - nu se mai poate încrede orbeste , în instinctele sale. Multe dintre ele se opun atât de vădit exigentelor societătii , omenesti, ' încât cel mai naiv obser, vator le-ar socoti anticulturale şi antisociale. Vocea instinctului, pe care animalul sălbatic o poate urma fară rezerve de vreme ce îi indică doar binele propriu şi al speciei sale, este pentru om adesea o voce a pierzaniei, fiind cu atât mai periculoasă prin faptul că ne vorbeşte în aceeaşi limbă ca alte impulsuri pe care nu doar că putem, ci trebuie să le urmăm. De aceea omul este obli­ gat să verifice, cu ajutorul gândirii sale, orice pornire şi să se întrebe dacă o poate urma rară să prejudicieze va­ lorile culturale pe care le-a creat. Fructele pomului cu­ noaşterii l-au silit pe om să părăsească paradisul adaptării animalic-sigure la un spaţiu vital determinat şi îngust, dar tot ele i-au permis să-şi extindă sfera de viaţă peste întregul pământ şi să-şi pună anumite întrebări: Se cu­ vine să cedez înclinaţiei care mă încearcă acum? Nu periclitez astfel valorile superioare ale societăţii umane? Ce s-ar întâmpla dacă toţi ar face ceea ce sunt eu tentat să fac în clipa asta? Sau, urmând versiunea biologică a întrebării lui Kant: Oare maxima acţiunii mele poate fi ridicată la rangul de lege universală a naturii? Orice morală autentică, în sensul superior, omenesc al cuvântului, presupune capacităţi spirituale pe care nici un animal nu le posedă. Însă responsabilitatea umană n-ar fi posibilă fără un anumit fundament afectiv.

158

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

Responsabilitatea omului are rădăcini trainice în „stra­ turile" instinctuale ale vietii Omul nu , sale sufletesti. , trebuie să facă tot ce apro!J_ă raţiunea rece. Chiar şi în situatii sunt impecabile , , în care motivele etice ale actiunii se poate întâmpla ca „sentimentele" să i se opună foarte dar, si , vai de cel ce ascultă atunci de ratiune, , . si , nu de simţire. În legătură cu asta voi spune o mică poveste. Cu mulţi ani în urmă, îngrijeam la institutul zoologic niste tineri de dimensiuni uriase, , serpi , , care se hrăneau cu soareci si morti. se , , sobolani , , Întrucât sobolanii , cresc mai usor decât soarecii, ar fi fost logic să-i folosesc , , pe cei dintâi drept hrană pentru şerpi, dar atunci ar fi trebuit să ucid sobolani tineri. Numai că sobolanii ti, , neri, de mărimea unui şoarece de casă, cu capul lor rotofei, cu ochii lor mari, cu picioruşele lor scurte şi durdulii si lor stângace, au tocmai acel aer , cu miscările , care ne impresionează la puii de animale şi la copii. Deci nu prea îmi venea să sacrific şobolanii; abia când am constat că rezerva de şoareci a institutului era aproape epuizată, mi-am pus întrebarea dacă sunt un zoolog sau o mătuşică sentimentală, după care am omorât şase pui de şobolan şi i-am dat pitonilor mei. Din perspectiva moralei kantiene, fapta aceasta era responsabilă. Din punct de vedere raţional, nu este mai condamnabil să ucizi un pui de şobolan decât să omori un şoarece bătrân. Dar sentimentele ne spun altceva şi am plătit scump pentru că n-am ascultat de glasul lor. Timp de o săp­ tămână, am visat întâmplarea aceea noapte de noapte:

ANIMALUL CU CONŞTIINŢA

159

se făcea că puii de sobolan, care erau si , , , mai drăgălasi decât în realitate, luau trăsături de copil, strigau· cu glasuri omenesti , pur si , si , simplu nu voiau să moară, indiferent de câte ori îi trânteam la pământ (aceasta este o metodă rapidă şi nedureroasă de a omorî animalele mici). Indiscutabil, prin omorârea acelor pui de şobolan am ajuns în pragul unei nevroze. Din întâmplarea asta am învătat , să ascult , să nu mă mai J. enez să fiu sentimental si de îndemnurile inimii. Această formă de regret cu rădăcini emoţionale pro­ funde are corespondenţe şi în viaţa sufletească a anima­ lelor sociale dezvoltate. La această concluzie am ajuns studiind comportamentul câinilor. Pentru Bully al meu a fost o lovitură dură când l-am adus acasă pe copoiul hanoveran care, prin ataşamentul lui, mă înduplecase să-l iau la Viena. Dacă aş fi bănuit că Bully va fi atât de gelos, nu l-aş mai fi luat cu mine pe frumosul Hirschmann. Zile întregi atmosfera a fost încordată, până când s-a ajuns la. una dintre cele mai înverşunate lupte canine pe care mi-a fost dat să le văd şi, de altfel, singura petrecută vreodată în casa stăpânu­ lui, unde şi cei mai aprigi duşmani înţelegeau să res­ pecte pacea cetăţii. Când am vrut să-i despart pe cei doi adversari, Bully m-a muşcat din greşeală de buricul degetului mic. Cu asta lupta s-a sfârşit, dar Bully a făcut un şoc nervos dintre cele mai grave: era, pur şi simplu, dărâmat. Desi, nu i-am făcut nici cel mai mic repros,, ba chiar l-am mângâiat imediat şi i-am vorbit prietenos, .

160

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

zăcea ca paralizat pe covor, incapabil să se ridice. Tre­ mura ca de friguri şi la interval de câteva secunde cor­ pul îi era străbătut de fiori. ly:spiraţia îi era superficială, doar din timp în timp câte un oftat adânc răzbătea din pieptul chinuit, iar din ochi îi curgeau lacrimi grele. În ziua aceea a trebuit să-l duc pe braţe când l-am scos afară; drumul înapoi l-a făcut pe propriile picioare, dar tonusul îi era atât de scăzut, încât abia se.târa pe scări. Oricine ar fi văzut câinele fără să cunoască întâm­ plarea putea crede că acesta suferă de o boală somatică gravă. A durat câteva zile bune până când a reînceput să se hrănească, dar chiar si atunci trebuia să îl îmbii mult şi nu mânca decât din mâna mea. Săptămâni întregi a luat în faţa mea o poziţie umilă care nu amintea deloc de comportamentul lui altminteri independent si încăpătânat. Constiinta lui încărcată m-a impresionat ' cu atât mai mult cu cât eu însumi mă simteam cu musca pe căciulă: prin aducerea lui Hirschmann, mi se părea acum, dădusem dovadă de o lipsă de sensibilitate impardonabilă. _ La fel de impresionantă, deşi mai puţin dramatică, a fost o altă întâmplare, cu buldogul englezesc al unei familii prietene din Altenberg. Bonzo, cum se numea masculul, era fioros cu străinii, dar docil cu prietenii familiei, iar faţă de mine se purta de-a dreptul politicos: de câte ori ne întâlneam, mă saluta plin de voie bună. Într-o zi am fost invitat la o gustare la castelul Altenberg, domiciliul lui Bonzo şi al stăpânei sale, aşezat singuratic )

)

)

)

ANIMALUL CU CONŞTIINŢĂ

161

într-o pădure. Venind din altă parte, am oprit motoci­ cleta în fata intrării castelului si, când m-am aplecat s-o proptesc, stând cu spatele la uşă, Bonzo s-a năpustit asupra mea. Nerecunoscându-mă în salopeta de moto­ ciclist, m-a apucat zdravăn de -picior şi nu i-a mai dat drumul, după obiceiul buldogilor. Trebuie să vă spun că aşa ceva doare; i-am strigat plin de reproş numele. Ca lovit de trăsnet, Bonzo mi-a dădut drumul si s-a aruncat la pământ, cerându-mi iertare. În mod evident, fusese vorba de o confuzie pricinuită de îmbrăcămintea mea sportivă- care, de altfel, mă protejase de dinţii câinelui (câteva vânătăi nu contează la un motociclist)-, asa că i-am vorbit prietenos, l-am mângâiat şi credeam că totul e în bună ordine. Nu şi pentru Bonzo. Tot timpul pe care l-am petrecut la castel s-a ţinut după mine, în tim­ pul mesei s-a lipit de piciorul meu, iar de câte ori îl priveam se ridica, cu urechile date pe spate şi cu ochii bulbucaţi melancolic, şi căuta să-şi manifeste regretul prin întinderea frenetică a labei. Chiar şi peste câteva zile, când ne-am întâlnit pe stradă, nu m-a mai salutat la fel ca până atunci, cu sărituri şi giumbuşlucuri, ci a luat aceeaşi postură umilă şi mi-a întins laba, pe care i-am scuturat-o cu drag. În judecarea comportamentului acestor doi câini tre­ buie să se ţină seama de faptul că nici unul din ei nu mai muscase înainte vreun om. De unde stiau atunci că ceea ce facuseră, fie şi doar din greşeală, era cu totul condamnabil? Probabil că se aflau în aceeaşi stare psihică în care J

J

J

,

J

162

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

m-am găsit şi eu când am omorât puii de şobolan: făcu­ seră ceva ce le era interzis de o inhibitie , adânc ancorată în straturile afective. FaptulJă acest lucru se întâmplase din greşeală, deci era scuzabil din punct de vedere raţio­ nal, nu a împiedicat şocul psihic, aşa cum nici în cazul meu justificarea raţională a uciderii puilor de şobolan nu m-a ferit de remuşcări. Altfel stau lucrurile cu mustrările de constiintă , , ale unui câine inteligent atunci când el a făcut un lucru care, din punctul de vedere al inhibiţiilor sale înnăs­ cute, este natural şi permisibil, dar care este interzis în virtutea unui „tabu" asimilat prin dresaj. Orice iubitor de câini cunoaste , acea expresie de falsă nevinovătie , si , de cuminţenie exagerată pe care o afişează în anumite situatii câinii destepti si din care putem deduce fără dubiu că au constiinta , încărcată. Acest comportament , pare atât de omenesc şi este atât de nostim, încât îţi vine greu să îi administrezi câinelui pedeapsa cuvenită. Dar mie îmi vine la fel de greu să pedepsesc câinele când a comis pentru prima oară un delict anume, fi­ indcă atunci animalul are constiinta , , nu se ' curată si �teaptă la o pedeapsă. Wolf I, care racea parte din generaţia mai vârstnică a corciturilor mele de chow-chow cu ciobănesc german, era un vânător avid, dar nu s-a întâmplat niciodată să se atingă de vreunul dintre multele mele animalele dacă ştia că faptura respectivă îmi aparţine. Cu animalele noi, pe care încă nu le cunoştea, am avut însă surprize J

J

J

'

ANIMALUL CU CONŞTIINŢĂ

163

neplăcute. O dată, de pildă, Wolf a forţat poarta îngră­ diturii în care ţineam patru pui de păun. Din fericire, am ajuns repede şi n-a apucat să omoare decât unul. L-am pedepsit şi de atunci nici nu i-a mai învrednicit cu o privire pe păunii rămaşi. Fiindcă până atunci nu ţinusem galiforme, pentru Wolf păunii nu se numărau, pare-se, printre animalele intangibile. De altfel, reţinerile lui în a omorî diferite feluri de păsări aruncau o lumină interesantă asupra capacităţii câinelui de a diferenţia speciile, de a înţelege, într-o oarecare măsură, categorii „abstracte" . De raţe nu se atingea, indiferent de specia din care fa.ceau parte. Chiar si care se deosebeau puternic , în cazul varietătilor , de cele pe care le văzuse până atunci nu trebuia să i se spună că nou-venitele se bucurau de protecţia mea. De aceea am crezut că Wolf, după ce fusese dezvăţat de omo­ râtul păunilor, va cruţa toate galiformele, după cum cruţa toate raţele. Dar m-am înşelat: când am cumpă­ rat câteva găini wyandotte pitice ca să-mi clocească nişte ouă de raţă, Wolf a dat năvală în aceeaşi îngrădi­ tură în care însfacase păunul si , , a omorât toate cele sapte , păsări, rară să mănânce nici una. Câinele a fost pedepsit - nu aspru, era, de fapt, suficient să-i arăţi că nu _are voie să facă ceva-, iar apoi am luat alte păsări, de care nu s-a mai atins. Când, peste câteva luni, am primit nişte fazani aurii şi argintii, ştiam deja ce am de fa.cut. Mi-am chemat câinele, l-am apropiat cu botul de fazani şi i-am dat

164

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

câteva palme uşoare, vorbindu-i în acest timp pe un ton amenintător. Această mustruluială preventivă si-a atins scopul: Wolf nu s-a atins„-niciodată de vreunul dintre fazani. În schimb, altă dată s-a întâmplat ceva foarte inte­ resant din punctul de vedere al psihologiei animalelor. Într-o dimineată frumoasă de primăvară, când am iesit în grădină, am fost uimit şi indignat să-mi văd câinele cu unfazan în gură! Wolf nu mă observase, aşa că l-am putut urmări nestingherit. Nu smotocea pasărea ca s-o omoare, nici nu-i făcea altceva: stătea pur şi simplu cu fazanul în gură, cumva dezorientat. Când l-am strigat, n-a dat deloc semne că s-ar simti vinovat, ci a venit la mine cu coada ridicată şi cu pasărea în gură. Atunci am văzut că era un fazan sălbatic, nu unul dintre fazanii noştri aurii sau argintii. În mod evident, inteligentul Wolf stătuse în dubiu, nestiind dacă acel fazan care pătrunsese în grădina noastră se număra printre animalele „intangibile" sau nu. Probabil, mai întâi îl socotise un vânat obisnuit si îl însfăcase, dar apoi, simtind mirosul de pasăre interzisă, nu-l omorâse cum ar fi procedat cu orice altă pradă. Prin urmare, de îndată ce m-a văzut, Wolf a venit spre mine, uşurat că mă poate lăsa pe mine să decid asupra sorţii animalului. Fazanul, care era complet nevătămat, a trăit încă mulţi ani într-unul din coteţele noastre de păsări şi a făcut mulţi pui cu o găină pe care am crescut-o mai târziu. J

J

J

J

J

J

J

,

J

J

J

ANIMALUL CU CONŞTIINŢĂ

165

Trebuie spus că unele animale din Altenberg apre­ ciau greşit respectul pe care li-I arătau câinii noştri mari si fiorosi: acestia din urmă fuseseră învătati că gâstele cenuşii sunt tabu, dar gâştele „credeau" că purtarea câinilor, care făceau un ocol larg în jurul lor pentru a evita conflictele, se datora propriei lor capacităţi de intimi­ dare. De aceea, îndrăzneala gâştelor era uimitoare. Într-o zi friguroasă de iarnă, de pildă, trei câini au aler­ gat la gardul dinspre stradă pentru a lătra la un duşman care trecea pe acolo. În drumul lor erau nişte gâşte săl­ batice, care stăteau îngrămădite una în alta. Câinii, lătrând încontinuu, au făcut un salt mare peste ele, iar gâstele nici n-au catadicsit să se ridice, ba si-au mai si , , , lungit gâturile într-un sâsâit ameninţător. La întoar­ cere, câinii au luat-o prin zăpada nebătătorită pentru a evita păsările sălbatice. Îndeosebi un gânsac bătrân, despotul coloniei, era mereu chitit să chinuie câinii. Partenera lui clocea în apropierea unui şir de trepte care ducea din grădină în curte şi de acolo la poartă. Pentru că una dintre îndato­ ririle autoimpuse şi ineluctabile ale câinilor este să latre de câte ori se deschide poarta, ei trebuiau să coboare acele trepte de multe ori pe zi, ceea ce-i dădea gânsacu­ lui postat pe treapta de sus numeroase ocazii să-i ciu­ pească de coadă. Astfel, dacă voiau să-şi facă datoria, câinii erau nevoiţi să treacă pe lângă gânsac ţinându-şi coada între picioare. Bubi, un câine blând, bunicul lui Wolf I, era cel care îndura cele mai multe ciupituri. ,

,

,

J

J

'

166

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

Câinele se obişnuise să schelălăie de durere deja înainte de a ajunge la treapta cu pricina. Această situatie ' dra' insupQ.l'tabilă a avut un sfârsit matic sau, mai degrabă, tragicomic. Într-o zi, gânsacul bătrân a fost găsit mort la postul lui. Autopsia a relevat o fractură minoră la baza capului, provocată, rară în­ doială, de apăsarea usoară a unor dinti ' ' de câine. Bubi dispăruse; după îndelungi căutări, l-am găsit stând supărat între nişte cutii vechi din cel mai întunecat cotlon al spălătoriei - un loc în care nu ajunsese până atunci nici un câine. Firul întâmplării îmi era atât de limpede, de parcă aş fi fost de faţă. Bătrânul gânsac îl ciupise atât de tare de coadă pe câinele aflat în trecere, încât Bubi se apărase involuntar, întorcând capul şi muşcând uşor în direcţia din care venea durerea. Se vede că a prins pasărea într-o poziţie nefericită, aşa încât un dinte a străpuns cutia craniană a adversarului, probabil doar fiindcă oasele gânsacului, care avea douăzeci şi cinci de ani, erau deja friabile. Bubi n-a fost pedepsit, deoarece tribunalul a tinut seama, cum era si ' ' firesc, de confor· maţia fizică aparte a victimei. S-a decis în mod solemn ca pasărea să fie gătită pentru masa de duminică, ceea ce a contribuit la risipirea superstiţiei atât de răspândite potrivit căreia carnea gâştelor sălbatice bătrâne ar fi tare. Gânsacul cel mare şi gras avea un gust excelent. Soţia mea a spus că poate gâştele bătrâne încep să se frăge­ zească din nou după al douăzecilea an de viaţă.

Devotament si moarte

Când Dumnezeu a creat lumea, trebuie să fi avut motive numai de el cunoscute ca să-i dea câinelui o viaţă de cinci ori mai scurtă decât a stăpânului. Avem parte şi-aşa de destulă suferinţă când trebuie să ne luăm rămas-bun de la un om pe care l-am iubit şi când ve­ dem că i se apropie sfârşitul, prevestit implacabil de faptul că acel om s-a născut cu câteva decenii înaintea noastră. De aceea am putea fi tentaţi să ne întrebăm dacă este bine să ne legăm sufleteste de o fiintă care va cunoaste slăbiciunile bătrânetii si moartea înainte ca un om născut în aceeaşi zi să fi trecut de vârsta copilăriei. Ne amintim cu tristete cât de iute trece viata când dulăul care era acum câţiva ani un pui stângaci şi drăgălaş începe să dea semne de îmbătrânire şi când ne dăm seama că în doi, cel mult trei ani va muri. Recunosc că îmbătrânirea unui câine iubit a aruncat de fiecare dată o umbră asupra stării mele sufleteşti şi că a amplificat norii negri ai grijilor care întunecă adesea privirea omu­ lui îndreptată spre viitor. J

)

J

J

,

J

J

168

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

Apoi mai este şi conflictul interior prin care trece orice stăpân când câinele este atins la bătrâneţe de o boală incurabilă şi apare gro�nica întrebare dacă şi când ar trebui să-l eutanasieze pentru a-i scurta suferinţa. Mul­ ţumesc destinului că până acum, în mod miraculos, m-a scutit de o astfel de luptă interioară: cu excepţia unui singur câine, toti , ceilalti , au murit subit, la vârste înaintate. Dar nu te poţi baza pe asta şi de aceea nu pot să-i condamn întru totul pe cei care nu îşi iau câine gândindu-se cât de dureroasă ar fi despărţirea. Şi totuşi nu îi înţeleg. Într-o viaţă de om este practic inevitabil să plătesti , si , în , toate bucuriile cu suferintă adâncul inimii mi-e milă de cei care renuntă , la putinele , bucurii permise şi ireproşabile din punct de vedere etic de teamă că vor trebui să achite nota pe care soarta urmează să le-o prezinte mai devreme sau mai târziu. Cel care se zgârceste , cu moneda suferintei , n-are decât să se retragă în cămăruţa din pod, ca o domnişoară bătrână, si , să se usuce acolo ca un tubercul care n-a înflorit niciodată. · Desigur, pierderea unui câine credincios care te-a însorit , cincisprezece ani din viată , aduce multă suferintă, , aproape la fel de multă ca pierderea unei persoane iu­ bite. Totuşi, într-un punct esenţial, pierderea celui din­ tâi este mai uşor de suportat: locul pe care l-a ocupat un om în viaţa ta va rămâne gol pentru totdeauna; cel ocu­ pat de un câine poate fi umplut la loc. Este adevărat,

DEVOTAMENT ŞI MOARTE

169

câinii sunt individualităti, , personalităti , în cel mai adevărat sens al cuvântului, iar eu sunt ultimul care ar nega acest lucru. Dar ei seamănă mult mai tare între ei decât oamenii. Diferentierea individuală a fiintelor se află în, , tr-o relaţie direct proporţională cu gradul lor de dezvol­ tare mintală: doi peşti din aceeaşi specie au practic aceleasi moduri de a actiona si reactiona; la doi hamsteri aurii sau la două stăncuţe cunoscătorul poate constata deosebiri individuale notabile; doi corbi sau două gâşte sălbatice pot avea deja personalităţi destul de diferite. În cazul câinilor, gradul de diferenţiere este mult mai ridicat, mai ales că ei, fiind animale domestice, prezintă şi o varietate comportamentală infinit mai mare decât speciile nedomesticite. Pe de altă parte, în străfundurile instinctuale ale sufletelor lor, în cele ce ţin de raporturile lor cu stăpânul, câinii seamănă foarte mult între ei. Dacă după moartea câinelui iei un pui din aceeaşi rasă, acesta, crescând, va umple de regulă tocmai acele spaţii din su­ fletul şi din viaţa ta care rămăseseră goale prin dispariţia vechiului companion. Uneori, ce-i drept, consolarea poate fi atât de rapidă şi de perfectă, încât aproape simţi un fel de ruşine din cauza lipsei de credinţă faţă de fostul câine. Şi în această privinţă câinele este mai devotat decât omul, căci dacă ar fi murit stăpânul el sigur nu şi-ar fi găsit într-o ju­ mătate de an un înlocuitor care să-l consoleze! Celor care nu vor să admită vreo responsabilitate morală faţă J

>

)

)

I70

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

de animale aceste lucruri li s-ar putea părea cam senti­ mentale sau chiar ridicole, dar pe mine m-au făcut să procedez într-un anume fţl. Când, într-o zi, l-am găsit pe Bully zăcând fără su­ flare în grădină, mi-a părut deodată foarte rău că nu lăsase nici un urmas, care să-i ia locul. Pe atunci aveam şaptesprezece ani, iar Bully a fost primul câine pe care l-am pierdut. Nici nu am cuvinte pentru a spune cât de mult mi-a lipsit. Bully fusese însoţitorul meu nelipsit şi ritmul şchiopătat al tropăitului lui - şchiopăta de la o fractură care nu se vindecase cum trebuie- ajunsese să se confunde într-atât cu zgomotul paşilor mei, încât nici nu mai auzeam acel tropot destul de gălăgios şi gâfâitul care-l acompania. Dar, când lipsea, mă izbea imediat. În prima perioadă de după moartea lui Bully mi-am dat seama prin ce mecanism psihologic ia naştere la oamenii naivi credinta , în spiritele celor decedati. , Sunetul pasilor , lui Bully, pe care îl auzisem ani şi ani în preajmă, se întipărise atât de adânc în creierul meu- psihologii nu­ mesc acest fenomen imagine eidetică -, încât timp de �câteva săptămâni mi-a răsunat în continuare în urechi, de parcă el ar fi fost încă lângă mine. Abia când Tito, pe atunci încă un pui stângaci, a început să meargă ală­ turi de mine, stafia lui Bully a dispărut definitiv. A murit si ' Tito - si , încă de mult! Dar spiritul ei mai umblă şi acum pe urmele mele. Am avut grijă să se întâmple aşa, şi tocmai la asta mă refeream când spuneam că am procedat într-un fel anume! Când am găsit corpul

DEVOTAMENT ŞI MOARTE

171

neînsufletit , al lui Tito, mi-am dat seama că la un moment dat alt câine îi va lua locul, asa , cum si , ea îl înlocuise pe Bully. Ruşinându-mă de infidelitatea mea, i-am jurat lui Tito că de acum încolo mă vor însoţi numai urmaşii ei. Omul nu poate să fie fidel unui singur câine, din motive biologice evidente, dar poate să rămână credin­ cios urmaşilor lui. Este în firea naturii ca specia să con­ teze mai mult decât individul. Când mica mea Susi, ai cărei strămoşi îmi sunt cunoscuţi până într-a opta spiţă, mârâie şi latră la un vizitator care mă deranjează, dar pe care eu îl salut cu vorbe pline de ipocrizie (mai târziu cu sigurantă o să-l si muste usor), nelăsându-se păcălită de cuvi�tele mele, faptul că ea ghiceşte starea mea sufletească reală nu este doar o trăsătură caracteristică moş­ tenită de la Tito, nu, ea e chiar Tito! Când Susi vânează şoareci pe un câmp pârjolit, cu acele sărituri înalte în­ tâlnite la multe animale de pradă care vânează soareci si , > cu acel entuziasm exagerat care o caracteriza pe strămoaşa ei Pygi I, atunci ea este Pygi. Şi când, la învăţarea comenzii „culcat", pe care o tot exersăm de ceva vreme, găseşte, la fel ca străbunica ei Stasi în urmă cu unspre­ zece ani, tot felul de pretexte străvezii ca să se ridice, când, întocmai ca aceasta, se aruncă în toate băltoacele şi apoi, cu un aer nevinovat, vine udă în casă, atunci este însăşi Stasi. Iar când merge în urma mea pe potecile liniştite din zăvoi, pe uliţele prăfuite ale satului sau pe străzile oraşului, folosindu-şi toate simţurile pentru a nu ,

,

J

J

I72

AŞA A DESCOPERIT OMUL CÂINELE

mă pierde, atunci întruchipează toţi câinii care au mers vreodată pe urma stăpânului, de la primul şacal auriu cu care a început totul- o sum�nemărginită de dragoste şi devotament!

Post-scriptum al autorului

Cercetările mai noi, în special studiile foarte exacte ale lui Alfred Seitz, par să infirme presupunerea că, în esenţă, câinele domestic se trage din şacalul auriu. O posibilă excepţie o con­ stituie, după Seitz, rasa basenj i, ale cărei reprize de urlete amintesc de şacalul auriu. Strămoşul câinelui de casă trebuie căutat, cel mai probabil, pe linia unei specii canine asiatice mai apropiate de lup. În discuţie intră mai ales lupul indian Canis lupus pallipes şi subspecia Canis lupaster.

Cuprins

Cum ar fi putut să fie . . . . . . . . . . . . . Rădăcinile ataşamentului faţă de stăpân Educaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Obiceiurile câinilor . . . . . . . . . . . . . . . Stăpân şi câine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Câinii şi copiii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Sfaturi pentru cumpărarea unui câine . Plângere împotriva crescătorilor . . . . . Pisica prefăcută şi câinele mincinos . . . Pace în cetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Garduri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Drama iscată de un pui de dingo . . . . . Păcat că nu poate vorbi - înţelege fiecare cuvânt . . . . . . . . . . . . . . . . . Îndatoriri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Zile câineşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Animalul cu conştiinţă . . . . . . . . . . . . Devotament şi moarte . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . • . . ; .

. . . . . . . . . . . .

5 17 29

121

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

127 13 8 144 156 167

Post-scriptum al autorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

173

41

58 64 71 82 89 97 115